CURSUL III

ELEMENTELE
COMPONENTE ALE
PROTEZEI TOTALE
DEFINIŢIE

Proteza totală este un corp fizic care

reface morfologia şi tinde să reabiliteze
parţial funcţiile aparatului dento-maxilar.
CARACTERISTICI

Ea este cea mai mare piesă protetică

inserată în cavitatea bucală şi este
realizată din diferite materiale (plastice cel
mai frecvent, metalice şi/sau ceramice)
printr-o succesiune de etape clinice (de
cabinet) şi tehnice (în laboratorul de
tehnică dentară).
PROTEZAREA TOTALĂ CONVENŢIONALĂ
(CLASICĂ):

• considerată soluţia cea mai bună în

următoarele trei decenii în ţările slab
dezvoltate;
• considerată universal o lucrare protetică
socială;
• preţ de cost relativ modest;
• parametri standard de tratament.

ACCESIBILITATE FOARTE LARGĂ

Proteza totală se compune din:

• bază, specifică pentru maxilar şi

mandibulă;
• şei;
• arcade artificiale (dinţii artificiali).
 Acestor componente de bază li s-a
adăugat în cursul timpului diverse
dispozitive destinate îmbunătăţirii
menţinerii şi stabilizării.
BAZA PROTEZEI TOTALE
MAXILARE
BAZA PROTEZEI TOTALE
MAXILARE
Baza protezei maxilare

Este formată din placa protetică şi din şei.

Cele două componente se continuă una cu
alta, putând fi diferenţiate numai din
punct de vedere topografic şi didactic.
Bazele protezelor trebuie să îndeplinească
anumite condiţii clasificate astfel:
Funcţionale şi fiziologice:

– Să ofere un suport rigid, nedeformabil

dinţilor artificiali;
– Adaptare cât mai bună la relieful
câmpului protetic edentat total;
– Extindere maximă la nivelul zonei de
sprijin;
– Rezistenţă la solicitările masticatorii,
funcţionale şi parafuncţionale, cât şi la
impactele ocazionale;
– Aspect estetic rezonabil, cu posibilităţi
de individualizare;
– Fonaţie corespunzătoare;
– Absenţa nocivităţii locale şi generale (să
nu fie iritante, alergenice, toxice sau
carcinogenetice).
Igienice:

– Să permită o igienizare optimă;

– Să nu prezinte suprafeţe poroase şi
fenomene de îmbătrânire;
– Să absoarbă o cantitate cât mai redusă
de apă;
– Să aibă o bună umectabilitate;
– Să nu permită dezvoltarea la suprafaţă
sau în profunzime a agenţilor patogeni;
– Să poată fi dezinfectate.
Tehnologice:

– Realizare tehnică simplă şi de calitate;

– Stabilitate dimensională în timp;
– Posibilităţi de reparare şi reoptimizare;
– Fixare durabilă a dinţilor.
Solicitate de pacient:

– Aspect estetic;
– Eficienţă masticatorie;
– Confort (dimensiuni minime, greutate
redusă, inodore şi insipide);
– Stabilitate în timpul funcţiilor.
Economice:

– Preţ de cost redus;

– Rezistenţă în timp (durabilitate).
Baza protezei are două suprafeţe:

1. Una internă (mucozală) care are

raporturi cu mucoasa fixă ce acoperă
zona de sprijin a câmpului protetic.
Prezintă în negativ un relief identic cu cel
al mucoasei, obţinut prin amprentare şi
clasic nu se lustruieşte;
2. Alta externă, orientată către cavitatea
bucală, care prezintă contact intermitent
cu limba. Această faţă trebuie să fie bine
lustruită pentru a nu leza limba şi pentru
ca alimentele lipicioase să nu adere de
ea.
a. FAŢA VESTIBULARĂ
b. FAŢA MUCOZALĂ
a. FAŢA VESTIBULARĂ
b. FAŢA MUCOZALĂ
Placa protetică

Este numită şi placă palatinală deoarece are

contact intim cu bolta palatină, este cuprinsă
între bazele crestelor alveolare şi distal de-a
lungul zonei „Ah” unde realizează închiderea
distală a protezei, terminându-se pierdut, cu
grosime redusă. Este considerată elementul
de legătură între şei. Deşi este inconfortabilă
pentru pacient, prezintă o serie de avantaje:
• Extinde sprijinul protezei de la nivelul
crestelor la nivelul bolţii palatine;
• Dispersează pe o suprafaţă mai mare
presiunile ocluzale transmise şeilor;
• Favorizează adeziunea cu rol în
menţinerea protezei totale;
• Favorizează stabilitatea mai ales la bolţile
palatine adânci.
Şaua protezei

Constituie suportul arcadei dentare

artificiale, acoperă crestele alveolare pe
versantele vestibulare şi palatinale, unde,
la baza ultimului, se continuă cu placa
palatinală. Distal, de fiecare parte,
acoperă tuberozităţile maxilare în
totalitate. Ea în parte reface şi apofiza
alveolară dispărută şi mimează şi
parodonţiul (gingia) de acoperire.
 Şaua prezintă două feţe:
• una mucozală, în contact cu mucoasa
câmpului protetic şi nelustruită;
• alta externă, lustruită.
 Şi două versante:
• vestibular;
• oral (palatinal).
 Versantul vestibular, în regiunea
anterioară, este modelat anatoform (bose,
fose, juga alveolaris, etc.) pentru a masca
protezarea, iar în regiunea laterală este
modelată neted, pentru a nu retenţiona
alimentele. Versantul vestibular al şeii este
modelat uşor concav pentru a antrena
fibrele orizontale ale orbicularului şi
buccinatorului în stabilitatea protezei.
Gerber susţine că modelarea uşor convexă
ar antrena favorabil fibrele acestor muşchi.
 Marginea liberă a şeilor are raporturi cu
zona de mucoasă neutră, situată în fundul
de sac vestibular, unde este etanşeizată
proteza, determinând succiunea totală a
ei. Marginea liberă are o formă rotunjită,
cu grosime de 1,5 - 2 mm, variază în
funcţie de forma şi mărimea fundului de
sac pe care îl urmăreşte, realizând
extinderea funcţională a limitelor
vestibulare ale protezei.
 La nivelul frenului buzei superioare şi
bridelor laterale, marginea protezei
ocoleşte aceste formaţiuni permiţând
mişcarea lor liberă.
Baza protezei totale mandibulare

Este formată doar din şaua protezei. După

unii autori, versantul lingual al şeii este
considerat placă protetică, numit şi placă
linguală.
PROTEZĂ TOTALĂ INFERIOARĂ
Şaua protezei

Acoperă versantele vestibulare şi linguale

ale crestelor alveolare, distal, de fiecare
parte, acoperă treimea anterioară a
tuberculului piriform. Nu va depăşi această
treime pentru că inserţia ligamentului
pterigo-mandibular ar mobiliza proteza.
 Şaua protezei prezintă o faţă internă
(mucozală) în contact cu creasta
alveolară şi o faţă externă lustruită care
prezintă două versante:
• vestibular, care este modelat plan sau
uşor concav;
• lingual, care este modelat plan pentru a
nu lua prea mult din spaţiul vital al limbii.
După Schreinemakers acest versant ar
trebui modelat concav pentru a crea
spaţiu pentru limbă, care aşezându-se
peste proteză contribuie la etanşeizarea
externă a protezei.
 Marginea liberă a şeii, de formă rotunjită,
cu grosime de 1,5 - 2 mm, variază în
funcţie de mărimea şi forma fundurilor de
sac vestibular şi respectiv lingual, ocoleşte
frenul buzei inferioare, bridele laterale şi
frenul limbii, permiţând mobilitatea
acestor formaţiuni.
Marginea versantului lingual este mai
subţire comparativ cu marginea
vestibulară lucru impus de dimensiunile
fundurilor de sac sublinguale şi
paralinguale.
MATERIALELE DIN CARE SE POT
REALIZA BAZELE PROTEZELOR
TOTALE
SCURT ISTORIC:

• 1937 - momentul introducerii pe

scară largă a
POLIMETACRILATULUI DE
METIL - cotitură în tehnologia
protezelor totale - cauciucul fiind
definitiv abandonat.
PROTEZE DIN VULCANIT
ISTORIC

• 1940 Kulzer „Palapont” - PMMA

cu polimerizare liniară;

• 1951 Bayer - „Plastupalat”-

primul acrilat rezilient.
I. Bazele din mase plastice

Se pot utiliza polimeri acrilici, vinilici, stirenici

sau răşini diacrilice compozite. Din punct de
vedere tehnologic aceste materiale pot fi
termopolimerizabile (căldură umedă sau
uscată), termobaropolimerizabile,
autopolimerizabile şi injectabile. Condiţiile
impuse pentru polimeri pentru a fi compatibili
la confecţionarea protezei mobile sunt:
CONDIŢII:

• biocompatibilitate chimică şi funcţională;

• stabilitate în mediul bucal;
• estetică bună;
• posibilităţi de igienizare corespunzătoare;
• prelucrabilitate uşoară în condiţii de lucru
igienice;
• dotare tehnico-materială accesibilă.
1.Polimetacrilatul de metil:

Este materialul cel mai utilizat la ora

actuală, fiind introdus în practică în anul
1937 când a înlocuit cauciucul. Placa
palatinală se confecţionează cu o grosime
de 2 mm care este limitată de rezistenţa
mecanică. Peste această grosime ia din
spaţiul util al limbii şi devine inconfortabilă
pentru pacient.
Prezintă o serie de calităţi:

• Tehnologie de realizare simplă;

• Calităţi mecanice acceptabile;
• Biocompatibilitate bună;
• Realizarea unei legături optime cu dinţii
artificiali polimerici;
• Aspect estetic, în general utilizându-se un
acrilat de culoare roz de nuanţa gingiei. La
pacienţii care au alergie la colorantul din
acrilat se poate folosi unul transparent;
• Posibilităţi de reparaţii şi reoptimizări;
• Preţ de cost mai redus.
Prezintă şi o serie de deficienţe:

• Posibilitatea apariţiei de modificări

dimensionale şi deformări chiar în cursul
procesului de confecţionare;
• Prezenţa porozităţilor care în timp se
îmbibă cu lichidul bucal ducând la apariţia
mirosului neplăcut (halenă fetidă);
• Conductibilitate termică redusă;
• Proprietăţi biologice discutabile (datorită
monomerului rezidual din masa
acrilatului);
• Prezintă fenomenul de îmbătrânire;
• Rezistenţa mecanică redusă poate duce la
apariţia fracturilor.
Îmbunătăţirea proprietăţilor
mecanice se poate face prin:
• Răşini acrilice modificate: prin adăugarea
de cauciucuri sunt îmbunătăţite
proprietăţile acrilatelor (creşte în special
rezistenţa mecanică) dar costurile
ridicate împiedică încă răspândirea
metodei în practică.
Armarea acrilatelor cu alte
materiale cum sunt:
• Fibrele de carbon: sunt obţinute din
poliacrilonitrat prin încălzire în aer la 200 -
250*C şi apoi în atmosferă inertă la
1.200*C. Sunt utilizate atât ca fibre libere
cât şi în ţesături. Totuşi manipularea dificilă,
posibilitatea descoperirii fibrelor la finisare şi
lustruire, aspectul estetic modificat (prin
prezenţa fibrelor de culoare neagră) şi
toxicitatea potenţială face ca utilizarea
fibrelor de carbon să nu fie curentă.
• Fibre aramidice: sunt compuşi organici
sintetici dar au culoare galbenă şi la
suprafaţa protezelor determină feţe
rugoase care nu pot fi lustruite;
• Fibre de sticlă: acestea îmbunătăţesc
proprietăţile mecanice ale bazelor acrilice.
Armarea se poate face prin simpla
amestecare a fibrelor de sticlă cu pasta
acrilică sau prin laminare cu folie de sticlă.
Armarea poate să fie totală, când fibrele
sunt dispuse pe toată suprafaţa protezei,
sau parţială, care se face în momentul
reparării protezelor, când fibrele sunt
dispuse perpendicular pe direcţia de
solicitare a protezei. În vederea asigurării
unei adeziuni corespunzătoare între fibrele
de sticlă şi matricea acrilică trebuie
utilizate diferite sisteme adezive.
• Inserturi metalice: sunt adăugate în
structura maselor plastice sub formă de
sârmă, plăci, reţele sau umpluturi.
Armătura trebuie poziţionată
perpendicular pe linia de fractură
anticipată.
O armătură unică şi groasă oferă
rezistenţă şi rigiditate, dar discontinuitatea
pe care o produce în relieful protezei este
inconfortabilă şi nedorită. De aceea se vor
utiliza una sau mai multe armături, de
grosimi mai reduse, dispuse la distanţă de
câţiva milimetri.
ARMAREA BAZEI CU PLASĂ DE
SÂRMĂ
• Tot în această categorie intră şi protezele
totale cu schelet tridimensionat. Acesta
asigură o rigiditate deosebită protezei şi
totodată posibilitatea reoptimizării ei pe
măsura atrofiei naturale a câmpului
protetic. Structura metalică poate fi
concepută în „T”, suspendată sau în dublă
structură, iar suprafaţa mucozală va fi în
întregime polimerică.
• Polietilenă cu modul de elasticitate
ultraridicat: sub formă de fibre sau straturi
de reţele (de la 3 la 10) determină
îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice ale
produselor.
2. Folosirea altor materiale
pentru edificarea bazelor:
Ca răşinile poliamidice, epoxidice, vinilice
şi policarbonatele, polistirenul, etc. Aceste
materiale nu s-au impus fie datorită
tehnologiilor laborioase şi pretenţioase
cerute, fie proprietăţilor lor care nu le
întrec pe cele ale polimetacrilatului de
metil.
Dintre materialele alternative
polimetacrilatului de metil, din care se
încearcă să se realizeze baza protezei
parţiale şi totale, fac parte:
Poliamidele (nylonul) şi
copoliamidele

Acestea sunt materiale termoplastice din

care se pot realiza proteze moi şi elastice
prin tehnica injectării. În medicina dentară
aceste materiale se folosesc la:
• Proteze parţiale mobilizabile cu bază
flexibilă;
• Proteze totale;
• Şei pentru proteze scheletate;
• Croşete;
• Coroane şi proteze parţiale fixe provizorii;
• Şine ocluzale;
• Stâlpi implantari;
• Dispozitive ortodontice.
 Materialele termoplastice pe bază de
poliamide şi copoliamide par a fi ideale
pentru realizarea protezelor parţiale
mobilizabile şi totale flexibile datorită
următoarelor proprietăţi:
• Rezistenţă la oboseală crescută şi
memorie elastică deosebită;
• Prezintă o elasticitate mare;
• Prezintă un echilibru excelent între
rezistenţa mecanică, ductilitatea,
termorezistenţa şi flexibilitatea inerentă;
• Structura lor poate fi uşor modificată
pentru a creşte rigiditatea şi rezistenţa la
uzură;
• Prezintă o greutate specifică mică;
• Nu au monomer rezidual;
• Absenţa porozităţilor;
• Impermeabile la fluidele din mediul bucal;
• Păstrarea dimensiunilor şi a culorilor în
timp;
• Teoretic nu se fracturează.
La ora actuală, pe piaţă există mai multe
sisteme care promovează materialele
termoplastice, dintre care menţionăm:
• Valplast – Valplast Int.Corp.;
• Flexite – The Flexite Company;
• Flexiplast – Bredent;
• Succes FRS – Dentsply;
• Proflex System – DR Dental Resource
Inc.;
• The.R.Mo.Free – If Dental.
 Dintre criticile care se aduc acestui
material, amintim:
• Nu menţine dimensiunea verticală de
ocluzie sub solicitările ocluzale directe;
• Nu se poate lustrui foarte bine;
• Nu are o rezistenţă suficientă la abrazie;
• Se pigmentează în timp;
• Acumulează placă.
Răşini de nouă generaţie
fotopolimerizabile

Firma DeguDent (Austria) propune o

răşină ECLIPSE fotopolimerizabilă care nu
conţine polimetil metacrilat şi peroxid de
benzoil. Compoziţia materialului este:
• Oligomer uretan acrilic (TBDMA);
• Dimetacrilat uretan (HDIDMA);
• Acrilat de octadecil;
• Dimetacrilat hexandiol;
• Fotoiniţiatori;
• Pigmenţi.
Avantajele materialului:

• Se elimină o serie de etape ca realizarea

machetei din ceară a viitoarei proteze,
ambalarea ei, îndepărtarea cerii din tipar,
introducerea acrilatului, polimerizarea şi
dezambalarea;
• Finisarea protezei este uşoară, nefiind gips
pe ea;
• Timp mai redus de lucru;
• Dinţii nu sunt dislocaţi în timpul lucrului;
• Consum redus de materiale clasice;
• Reparaţia protezei se poate face cu acest
material sau cu acrilate convenţionale
(invers nu este posibil);
• Reduce necesitatea ajustării protezei de
către medicul dentist;
• Biocompatibilitate prin absenţa
monomerului;
• Materialul are o flexibilitate excelentă;
• Este rezistent la rupere şi impacturi;
• Confort crescut pentru pacient deoarece
materialul este mai uşor decît acrilatul
clasic.
II. Bazele din metale

Bazele metalice pot fi:

– Integrale, utilizate la pacienţii cu
intoleranţă la acrilate. Fixarea dinţilor
artificiali se face prin sisteme de
retenţie mecanică şi fizico-chimică. Au
dezavantajul aspectului inestetic
(culoarea metalului) al gingiei
artificiale.
– Parţiale, cel mai des utilizate datorită
compromisului eficient între rezistenţa
mecanică a ansamblului şi aspectul
fizionomic al gingiei artificiale. La maxilar,
bazele parţiale acoperă bolta palatină
incomplet sau în întregime, trimiţând
retenţii mecanice sub formă de reţele,
ochiuri, filamente, etc., la nivelul şeilor şi
uneori spre zona ,,Ah” în vederea acoperirii
acestor zone cu acrilat. În aceste situaţii
şaua protetică are două componente:
• Partea metalică situată la distanţă de
modelul de lucru şi care este înglobată în
acrilat;
• Partea acrilică care formează faţa
mucozală şi faţa externă.
Avantajele bazelor din metal:

• Grosime mult redusă (între 0,2 – 1 mm în

funcţie de metalul utilizat) fiind mult mai
confortabilă pentru pacient;
• Rezistenţă mecanică mare, nu se
fracturează;
• Transmit variaţiile termice la mucoasă
creând senzaţii naturale;
• Fenomenul de îmbătrânire nu îi modifică
structura şi rezistenţa ca la acrilate;
• Igiena lor este superioară deoarece nu se
îmbibă cu lichid bucal;
• Exclud posibilitatea unor reacţii alergice
(cele integrale).
 Închiderea distală a protezei se poate
realiza în metal, soluţie mai confortabilă
pentru pacient, sau în acrilat, care are
avantajul unor retuşuri mai uşoare.
Unul din dezavantajele clasice ale bazelor
metalice este reprezentat de dificultatea
reoptimizării prin căptuşire, aspect care
este atenuat de noile sisteme de adeziune
a polimerilor de metale.
Bazele metalice se pot confecţiona
prin:

• Prelucrări la rece: ştanţare, galvanizare;

• Prelucrări la cald: topirea şi turnarea
metalelor.
Bazele metalice se pot confecţiona
din:

• Aliaje de Co-Cr care realizează baze cu

grosimea de 0,3 - 0,5 mm;
PROTEZĂ TOTALĂ CU BAZĂ DIN
Co-Cr
• Aurul şi aliajele sale. Aurul rămâne în
actualitate la realizarea bazelor protezelor
totale odată cu progresele tehnologiilor
galvanice, rezultând piese protetice de o
exactitate dimensională excelentă şi cu
proprietăţi biologice îmbunătăţite. Sunt de
fapt baze mixte metalo-plastice, stratul
foarte subţire de aur galvanizat (0,15 - 0,2
mm) acoperind suprafaţa mucozală a unor
mase plastice.
Baza din aur se poate realiza prin
galvanoformare indirectă urmată de
ataşarea ei la protează sau prin
galvanodepunerea directă a unui strat de
aur pe suprafaţa mucozală a protezei.
Aceste proteze prezintă avantajele:
– biocompatibilitate bună;
– igienizare mai facilă;
– adaptare foarte bună pe câmpul
protetic;
– sunt evitate fenomenele alergice, toxice
cât şi absorbţia de salivă de către faţa
mucozală a protezei.
BAZĂ DE AUR REALIZATĂ PRIN
GALVANOFORMARE
• Aluminiul cu o grosime de 0,8 - 1 mm;
• Titanul cu o grosime de 0,6 - 0,8 mm.
Greutatea specifică a titanului (4,5 g/cm³)
constituie un avantaj semnificativ, o
proteză cu baza din titan fiind mai uşoară
decât una confecţionată din acrilat. Alte
avantaje ale titanului sunt rezistenţa la
coroziune, biocompatibilitatea şi
umectabilitatea superioară a metalului de
către salivă.
 Prezintă şi două dezavantaje:
trebuie supradimensionat pentru
asigurarea unei rigidităţi minime cât şi
pentru a facilita curgerea metalului topit în
tipar;
preţul de cost mai ridicat.
Dinţii artificiali

Refac protetic dinţii naturali pierduţi

prezentând aceleaşi caracteristici pe care
le-au avut aceştia. Deoarece înlocuiesc
organul pierdut ei reprezintă proteza
propriu-zisă. Trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii:
1.Funcţionale şi fiziologice:
– Eficienţă masticatorie;
– Aspect estetic rezonabil, cu posibilităţi
de individualizare;
– Rezistenţă mecanică la solicitările
funcţionale şi parafuncţionale cât şi la
impactele ocazionale;
– Fonaţie corespunzătoare;
– Refacerea estetică prin susţinerea
părţilor moi;
– Absenţa nocivităţii locale şi generale.
2.Igienice:

• Să poată fi dezinfectaţi;
• Să permită o igienizare corectă;
• Să nu prezinte suprafeţe poroase şi fenomene
de îmbătrânire;
• Să absoarbă o cantitate cât mai redusă de
apă;
• Să nu permită dezvoltarea agenţilor patogeni
în suprafaţă sau profunzime.
3. Tehnologice:

• Realizare tehnică simplă;

• Fixare durabilă în bazele protezelor;
• Posibilităţi de reparare şi reoptimizare.
4. Reclamate de către pacient:

• Aspect estetic;
• Confort;
• Eficienţă masticatorie.
5. Economice:

• Preţ de cost redus;

• Durabilitate.
Clasificarea lor din punct de
vedere al formei:
Dinţii frontali trebuie să răspundă
fundamental cerinţelor fizionomice şi
fonetice. Dinţii laterali trebuie să satisfacă în
principal dezideratelor eficienţei masticatorii
şi stabilităţii protezelor, rolul lor estetic fiind
mai puţin pronunţat. Din această cauză dinţii
frontali sunt întotdeauna anatomici pe când
cei laterali pot fi grupaţi în trei mari categorii:
1.Dinţi anatomici (cuspidaţi) concepuţi de
Alfred Gysi şi care prezintă suprafaţa
ocluzală, vestibulară şi o parte din cea
orală asemănătoare cu a dinţilor naturali.
Au înclinarea pantelor cuspidiene de 30 -
33° în scopul obţinerii articulării cu balans
general. Aceste valori sunt în concordanţă
cu o pantă condiliană de 33° şi o
traiectorie incisivă tot de 33°. După Gysi
aceste valori reduc forţele orizontale şi
este astfel îmbunătăţită stabilitatea
protezei.
Avantajele dinţilor anatomici sunt:

 Estetică corespunzătoare;
 Eficienţă masticatorie.
Dezavantajele lor sunt date de:

• Posibilitatea destabilizării protezelor;

• Traumatizarea ţesuturilor din vecinătate
mai ales atunci când resorbţia crestelor
este accentuată.
 Tot în această categorie pot fi incluşi şi
dinţii semianatomici (uşor cuspidaţi) cu o
înclinare a pantelor cuspidiene la 10 - 20°.
Aceste valori corespund unei traiectorii
condiliene de 33° şi a unei traiectorii
incisive de 0°. Reducerea înclinării
pantelor cuspidiene nu determină în mod
necesar eliminarea solicitărilor laterale la
nivelul protezelor.
Avantajul acestor dinţi sunt:

• Mai uşor de montat şi echilibrat;

• Dau o mai mare libertate mişcărilor
mandibulei;
• Solicitările laterale transmise protezelor
sunt mai reduse.
Dezavantajul lor major îl reprezintă
aspectul estetic mai redus.
 2) Dinţii neanatomici (necuspidaţi)
prezintă faţa ocluzală fără relief având
următoarele avantaje:

• Construcţia protezelor este simplă atât ca

tehnică cât şi ca aparatură;
• Realizarea raporturilor dento-dentare pe
o arie de contact crescută;
• Generare de solicitări orizontale minime;
• Autoîntreţinere bună a raporturilor
ocluzale.
Dezavantajele dinţilor neanatomici sunt
reprezentate de:
• Estetică redusă;
• Eficienţă masticatorie scăzută.
Aceşti dinţi au indicaţie majoră la
pacienţii cu corelare musculară deficitară.
3) Dinţii speciali ce sunt construiţi pe principii
mecanice în vederea sporirii eficienţei
masticatorii şi stabilităţii protezelor totale. În
general reprezintă tehnici de autor, în cadrul
unor scheme ocluzale distincte, contribuind
în anumite condiţii la îmbunătăţirea
masticaţiei. Ei însă sunt respinşi de
majoritatea pacienţilor şi practicienilor
datorită morfologiei lor diferite de a dinţilor
naturali cât şi datorită marii dificultăţi de
obţinere a unei articulări balansate.
Clasificarea dinţilor din punct de
vedere al materialului din care sunt
confecţionaţi:

• Dinţi artificiali din mase plastice

• Dinţi artificiali din mase ceramice
• Dinţi artificiali din metale
• Dinţi artificiali micşti: metalo-plastici
sau metalo-ceramici
Dinţii artificiali din mase
plastice

Astăzi sunt utilizaţi în proporţie de 85% la

confecţionarea protezelor totale. Ei sunt folosiţi cu
precădere în următoarele situaţii:
• La proteze unimaxilare când antagoniştii sunt
confecţionaţi din aliaje nobile, răşini acrilice sau
diacrilice, pentru a preveni o uzură exagerată a
acestora;
• Când antagoniştii sunt dinţi naturali cu nivel
crescut de uzură sau cu mobilitate importantă;
• Când este un câmp protetic deficitar.
1. Dinţii artificiali din polimetacrilat
de metil
Sunt cel mai frecvent utilizaţi, fiind
obţinuţi industrial sau manufactural (în
laboratorul de tehnică dentară) în matriţe
metalice în care se introduce o pastă
obţinută prin amestecul monomerului cu
polimerul, polimerizarea obţinându-se de
obicei cu ajutorul căldurii
(termopolimerizare).
Avantajele lor:

• Se leagă chimic cu şeile protezelor,

legătura fiind puternică, durabilă;
• Pot fi modificaţi ca formă, relief vestibular
şi volum prin şlefuire pentru obţinerea
armoniei dento-faciale;
• Pot fi individualizaţi (ajustaţi) ocluzal în
concordanţă cu arcada antagonistă, deci
cu stereotipul individual de masticaţie;
• Luciul pierdut se poate reface uşor;
• Nu necesită aparatură complicată pentru
montare şi ajustare;
• Au greutate redusă;
• Înlocuirea lor în caz de fracturare sau
dislocare se face cu uşurinţă;
• Au un preţ de cost mai redus.
Dezavantajele lor:

• Au o instabilitate cromatică datorită fenomenului

de îmbătrânire;
• Au o structură mai puţin compactă (porozitate)
care favorizează impregnarea cu lichid bucal şi
bacterii;
• Au o rezistenţă mecanică scăzută la abrazie ceea
ce duce la modificarea reliefului ocluzal,
ineficienţă masticatorie, disfuncţie ocluzală şi
modificarea dimensiunii verticale de ocluzie.
 Din punct de vedere chimic sunt compuşi
din polimetacrilat de metil copolimerizat cu
agenţi de reticulare. În zonele de fixare în
baza protezelor concentraţia agentului de
reticulare va fi mai redusă, pentru a
facilita adeziunea chimică la acest nivel.
Dinţii artificiali confecţionaţi industrial se
realizează prin injectare în straturi în
ştanţe metalice unde sunt polimerizaţi la
250°C şi sub presiune de 8 N/cm².
Această polimerizare le conferă calităţi
superioare:
• Structură compactă, fiind mai greu
penetraţi de lichidul bucal. Porozitatea
este absentă la suprafaţă şi la un
milimetru adâncime;
• Proprietăţi mecanice sporite, abrazându-se
într-un ritm ceva mai lent;
• Stabilitate cromatică mai mare în timp.
 Referitor la cromatică, aceşti dinţi trebuie
să aibă cel puţin două nuanţe, una mai
transparentă în zona incizală sau ocluzală
şi una de bază, iar trecerea între nuanţe
va fi gradată. Astăzi însă, majoritatea
producătorilor realizează dinţii acrilici în
trei nuanţe (masă dentinară, de colet,
incizală) adăugându-se chiar substanţe
fluorescente.
 Problema obţinerii unor dinţi cu nuanţe
apropiate de cele naturale s-a realizat prin
,,efectul de perlă”, care constituie o
calitate optică a materialului original.
Acesta se manifestă printr-o transparenţă
particulară, nu doar la nivelul marginii
incizale, ci al dintelui în întregime, în
condiţiile de luminozitate ale cavităţii
bucale.
Firma Ivoclar (Lichtenstein) a obţinut
acest efect prin încorporarea în masa
acrilică a unor particule a căror dimensiuni
corespund diferitelor lungimi de undă ale
culorilor ce compun lumina.
Aceste elemente numite ,,elemente
opace” absorb undele cele mai lungi şi
difuzează undele mai scurte, ceea ce
explică irizarea albăstruie a dintelui atât
sub influenţa luminii naturale, cât şi în
lumină artificială, neutralizând nuanţele
gri-întunecate care caracterizează fundul
cavităţii bucale. Efectul de perlă este
marcat prin iniţialele ,,PE” care apar pe
unele garnituri de dinţi produse de firma
mai sus amintită.
Dinţii artificiali confecţionaţi
manufactural:
Ar putea fi numiţi ,,dinţi de strictă
necesitate” deoarece sunt folosiţi foarte
rar, când nu există dinţi fabricaţi sau când
cei care sunt nu corespund cazului clinic
(culoare, formă, dimensiune). Ei sunt
inferiori calitativ celor obţinuţi industrial
deoarece:
• Au o structură mai puţin compactă;
• Se abrazează intens;
• Îşi modifică culoarea prin îmbătrânire mai
rapidă;
• Sunt penetraţi de lichidul bucal şi se
impregnează de resturi alimentare.
Metode de confecţionare:

• În tipare (ştanţe) metalice procurate din

comerţ sau confecţionate chiar de
tehnicieni prin turnare din bronz sau
aliaje inoxidabile, după imprimarea
prealabilă a unor garnituri de dinţi de
forme şi dimensiuni diferite.
Tiparele sunt formate din două părţi care
se asamblează printr-un sistem
asemănător chiuvetelor pentru
polimerizarea acrilatelor. Datorită pereţilor
rigizi, dinţii rezultaţi au o structură mai
compactă, necesitând o prelucrare minimă
faţă de dinţii realizaţi prin celelalte două
metode.
TIPAR METALIC
În tipar pasta acrilică se poate
introduce prin mai multe metode:
• Pregătirea pastei direct în tipar: se introduce mai
întâi pulberea adăugându-se apoi lichidul.
Metoda nu permite realizarea nuanţelor
coloristice;
• Introducerea pastei deodată în tipar: pasta se
introduce direct în cele trei nuanţe coloristice (de
bază, colet şi incizal). Există posibilitatea
întrepătrunderii culorilor în timpul presării;
• Introducerea pastei în două etape: se
introduce mai întâi pasta care are culoarea
de bază, se închide tiparul şi se presează.
Se deschide apoi tiparul, cu un bisturiu se
îndepărtează prin două tăieturi oblice o
parte din culoarea de bază în zona de
colet şi în cea incizală (ocluzală), creându-
se spaţiul necesar în care se introduc
pastele cu culoare de colet şi incizală. Se
închide din nou tiparul şi se presează. În
acest mod culorile nu se întrepătrund.
INTRODUCEREA CULORII DE BAZĂ
INTRODUCEREA CELEI DE A DOUA
CULORI
• În tipare de gips (de preferinţă de tip
moldano) în care se imprimă în prealabil
garnituri de dinţi diferite ca formă şi
mărime. Imprimarea lor se face în poziţie
orizontală pentru a exista posibilitatea
repartizării culorilor. Tiparul este realizat în
cele două jumătăţi ale chiuvetei după
tehnica de ambalare pentru faţete,
coroane sau punţi din acrilat.
TIPAR DIN GIPS
 Dinţii obţinuţi în tipare de gips, care au
pereţii mai puţin rigizi, prezintă
următoarele dezavantaje:
• Necesită o prelucrarea mai intensă;
• Tiparele se deteriorează (se fracturează
marginile) la îndepărtarea dinţilor;
• Pentru evitarea abaziei la dinţii laterali din
acrilat, unii autori recomandă ca aceştia să
fie confecţionaţi cu suprafeţe ocluzale
metalice, obţinute prin turnare.
• În amprente-tipar din materiale siliconate,
este o metodă mai laborioasă care
presupune următoarele etape:
Amprentarea unei anumite garnituri de
dinţi cu un material siliconic aşezat într-un
cadru care să-i păstreze o anumită
grosime;
După priza materialului de amprentă în
negativul amprentei-tipar se picură ceară
topită, realizându-se prin modelare
individualizată macheta de ceară a dinţilor
artificiali;
Machetele sunt detaşate din macheta-
tipar şi ambalate în masă de gips,
obţinându-se tiparul;
Prepararea, introducerea şi polimerizarea
răşinii acrilice;
Dezambalarea şi prelucrarea individuală a
dinţilor.
 Legătura chimică dintre baza protezei şi
dinţii artificiali din polimetacrilat de metil
se obţine foarte uşor. În acest sens este
indicat a se îndepărta prin sablare stratul
sticlos (neted) de pe suprafaţa dinţilor,
ceea ce asigură legătura cu baza protezei.
2. Dinţii artificiali din răşini diacrilice
compozite:

Sunt mai rar utilizaţi deşi au o rezistenţă

mecanică crescută faţă de cei din
polimetacrilat de metil. Ei prezintă o serie
de avantaje ca:
• Efecte estetice mult îmbunătăţite;
• Stabilitate cromatică, în timp, mai bună;
• Fenomenul de îmbătrânire este mult
redus;
• Proprietăţi mecanice superioare;
• Contracţie mai scăzută la polimerizare;
• Dilatare termică scăzută;
• Absorbţie scăzută de apă.
Faţă de dinţii ceramici au
avantajele:
– Unirea chimică cu baza protezei;
– Modulul de elasticitate;
– Rata normală de abraziune a dinţilor
antagonişti;
– Posibilitatea prelucrării şi relustruirii;
– Absenţa zgomotului la contactul cu
antagoniştii.
3. Dinţii artificiali din răşini
poliamidice:
Nu s-au impus în practica de zi cu zi
datorită unor mari neajunsuri:
• Prin uzura lor se descoperă capetele
fibrelor de sticlă cu potenţial iritativ asupra
părţilor moi orale;
• Modificări cromatice evidente;
• Elasticitate redusă;
• Tehnologie de realizare laborioasă.
4. Dinţii artificiali din răşini
policarbonate:

Deşi prezintă o serie de proprietăţi

favorabile (rezistenţă mecanică crescută,
absenţa porilor), datorită tehnologiei
pretenţioase nu s-au impus în practică.
Dinţii artificiali din mase ceramice

Sunt realizaţi numai industrial, poartă

numele şi de dinţi minerali şi în compoziţia
lor intră următoarele materiale de bază:
• Feldspatul care are rolul de a creşte
transluciditatea (peste 90%);
• Cuarţul care le dă rezistenţă (0 - 30%);
• Caolinul care determină opacitatea (0 -
2%);
• Lianţi;
• Coloranţi;
• Compuşi alcalini.
 Dinţii artificiali ceramici sunt utilizaţi mai
ales în cazul edentaţiilor totale bimaxilare,
în condiţiile unor câmpuri protetice bine
exprimate şi atunci când există suficient
spaţiu protetic între crestele edentate.
Avantajele lor:

• Au o culoare identică cu cea a dinţilor

naturali datorită translucidităţii;
• Au stabilitate cromatică în timp;
• Au o structură compactă fiind
impenetrabili;
• Inerţie chimică, fiind insolubili în
majoritatea solvenţilor;
• Rezistenţă crescută la uzură, nu se
abrazează, eficienţa masticatorie nu se
modifică în timp, de asemenea nu permit
modificarea dimensiunii verticale de
ocluzie.
Dezavantaje:

• Sunt casanţi, se pot sparge chiar în timpul

prelucrării sau în contact cu corpuri dure;
• Se fisurează la şocuri termice, la impacte
sau solicitări tip pârghie;
• Se leagă mecanic de şaua protezei
(putându-se desprinde mai ales dacă nu
au fost bine curăţaţi de ceară), chimic
(prin silanizare) sau prin ambele metode ;
• Necesită utilizarea articulatorului la
montarea lor;
• Nu permit individualizarea ocluzală prin
frezaj pentru că îşi pierd luciul;
• Nu permit modificări de formă şi volum din
aceleaşi motive;
• Duritatea lor foarte mare abrazează dinţii
arcadei antagoniste de altă compoziţie
(dinţi naturali, acrilici, aliaje nobile);
• Dacă dinţii ambelor arcade sunt ceramici,
la intercuspidare rezultă un zgomot
specific (,,de castagnete”);
• Sunt neeconomici necesitând numeroase
garnituri;
• Au un preţ de cost mai ridicat.
 Legătura mecanică între dinţii artificiali de
porţelan şi şaua protezei se face pe o
suprafaţă redusă cu ajutorul:
– Crampoanelor scurte butonate din crom-
nichel sau aurificate pentru dinţii
frontali;
– Cavităţilor retentive pentru dinţii laterali.
MIJLOACE PENTRU LEGĂTURILE
MECANICE
 Alegerea unui anumit tip de dinte artificial
trebuie să se facă individualizat, pentru
fiecare pacient în parte, pentru a se obţine
cel mai bun compromis între funcţie,
stabilitate şi confort. În stabilirea unei
decizii se va ţine seama de următoarele:
• Statusul general al pacientului;
• Vârsta lui;
• Gradul de coordonare neuro-musculară;
• Calitatea câmpului protetic şi raportul
dintre creste;
• Experienţa pacientului cu un anumit tip de
dinţi artificiali;
• Pretenţiile sale estetice.
 Din analiza avantajelor şi dezavantajelor
dinţilor artificiali din acrilat şi a celor
ceramici, se recomandă montarea dinţilor
de ceramică la proteza maxilară şi a celor
acrilici la proteza mandibulară deoarece:
• Dinţii maxilari fiind mai vizibili necesită o
refacere cât mai estetică;
• Proteza maxilară superioară are condiţii
mai bune de menţinere şi stabilitate;
• Duritatea diferită a dinţilor artificiali de pe
cele două arcade neutralizează o parte din
sarcinile ocluzale transmise către câmpul
protetic mandibular;
• Dinţii din acrilat ai protezei inferioare sunt
ajustaţi funcţional de către dinţii ceramici
mai duri ai protezei superioare. După o
perioadă de timp însă, se ajunge la o
abrazare contraproductivă a dinţilor
inferiori.
 Unii autori recomandă montarea dinţilor
artificiali ceramici şi la proteza inferioară
deoarece aceştia fiind mai grei duc la
creşterea greutăţii protezei şi implicit la
creşterea menţinerii pe câmpul protetic,
mai ales în cazul crestelor atrofiate,
neretentive.
 Numărul dinţilor la o proteză totală este
de 14, al treilea molar nu se montează.
Prezenţa acestuia ar genera contacte
distale care ar disloca proteza. În cazuri
de atrofie accentuată a crestei alveolare
maxilare sau de direcţie ascendentă
pronunţată a crestei alveolare
mandibulare, se montează 12 dinţi,
renunţându-se la al doilea molar sau la
unul dintre premolari.
 Dinţii se realizează cel mai frecvent pe
cale industrială (prefabricaţi) şi se găsesc
în comerţ intr-o gamă foarte variată de
forme, mărimi şi culori. Cheile de culori
utilizate pentru alegerea culorii dinţilor
artificiali, în funcţie de nuanţele
pigmenţilor utilizaţi, cuprind patru grupe
distincte:
NUANŢE DE CULORI

• Brună
• Gălbuie
• Gri-albăstruie
• Roz-portocaliu
La rândul ei fiecare nuanţă poate să aibă
mai multe intensităţi ale culorii, în funcţie
de firma producătoare.
 Dinţii artificiali se livrează în garnituri
fixate pe o bucată din material plastic prin
intermediul unei benzi de ceară, grupaţi în
următoarele tipuri de garnituri:
– Garnituri a câte 6 dinţi frontali superiori;
– Garnituri a câte 6 dinţi frontali inferiori;
– Garnituri a câte 12 dinţi frontali superiori
şi inferiori;
– Garnituri a câte 8 dinţi laterali superiori;
– Garnituri a câte 8 dinţi laterali inferiori;
– Garnituri a câte 16 dinţi laterali superiori
şi inferiori;
– Garnituri a câte 28 dinţi superiori şi
inferiori.
 Pe fiecare garnitură sunt marcate prin
însemne specifice tipul, mărimea, forma
(în dreapta) şi culoarea (în stânga).
GARNITURĂ DE DINŢI
DETERMINAREA CULORII
DINŢILOR
CHEIE DE CULORI VITA CLASICĂ
CHEIE DE CULORI VITA 3 D
MASTER
 În alegerea dinţilor artificiali trebuie să se
ţină seama şi de caracteristicile lor
reprezentate de următoarele:
 1. Culoarea dinţilor: este un element care
participă activ la realizarea armoniei
dento-faciale. Marea diversitate a
nuanţelor de culori este determinată de:
• Vârstă: la pacienţii mai în vârstă dinţii au
nuanţă mai galbenă şi mai puţin
transparentă;
• Sex: femeile în general au dinţii mai
deschişi la culoare decât bărbaţii;
• Tipul constituţional: tipii atletici au dinţii
mai galbeni, mai pigmentaţi;
• Culoarea părului, a ochilor, a pielii se
armonizează cu dinţii care prezintă o
culoare mai deschisă.
2. Volumul dinţilor este variabil existând o
gamă diversă de mărimi, fiind dependentă
şi de tipul constituţional al pacientului.
3. Forma dinţilor: este o caracteristică în
special a dinţilor frontali. Diferă de la caz
la caz şi participă la realizarea unor
proteze individualizate. Conturul geometric
în care se înscriu marginile feţelor
vestibulare poate fi variat. Conturul feţei
vestibulare a incisivului central superior,
dintele cu rol principal în fizionomie, poate
fi corelat cu conturul facial. Astfel incisivii
centrali superiori se pot înscrie într-un
pătrat, dreptunghi, triunghi sau oval.
• Relieful feţei vestibulare, cu un aspect mai
mult sau mai puţin convex, apropiat de cel
plan, este de asemenea în corelaţie cu
profilul facial.
• Aspectul marginii incizale poate să
păstreze nemodificat conturul primar sau
să fie unul secundar, rezultat în urma
abraziunii. Se produce o uzură mai ale la
nivelul muchiilor incizale în decursul anilor
de contacte dento-dentare, margini care
pot deveni mai ascuţite sau dimpotrivă se
transformă în suprafeţe incizale.