1 TRANSPORTURI

Elementele constructive ale transportului auto sunt:

 Drumurile;

 Autovehiculele.

Drumul reprezintă calea de comunicaţie terestră, special amenajată pentru

circulaţia autovehiculelor şi a pietonilor.

Din punct de vedere constructiv, orice drum este alcătuit din:

 Infrastructură rutieră, care cuprinde totalitatea lucrărilor care susţin

suprastructura, asigurând legătura cu terenul şi transmiterea către acesta a
eforturilor statice şi dinamice;

 Suprastructura rutieră, care cuprinde mai multe componente, care

alcătuiesc corpul propriuzis al drumului. Suprastructura este alcătuită din
mai multe straturi diferite, a căror compoziţie şi tehnologie de execuţie
depind de importanţa şi de destinaţia drumului.
 Infrastructură rutieră cuprinde:

 Terasamentele sau lucrările de pământ;

 Lucrările de artă:
 Poduri;
 Viaducte;
 Tunele;
 etc.

Suprastructura ruteră pentru un drum modern este alcătuită din 4 straturi:

 Substratul care este format din nisip, cu grosime de 5 – 10 cm;

 Fundația care este formată din balast, cu grosime de 30 – 50 cm;
 Stratul de rezistență format din beton, cu grosime de 30 – 50 cm;
 Stratul de uzură format din asfalt (bitum).

Un drum modern trebuie să dispună de calităţi constructive şi de

amenajări pentru staţionarea autovehiculelor şi pentru prioritate de trafic.
 Părţile componente ale drumului public sunt: 

 parte carosabila – porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei

vehiculelor; un drum poate cuprinde mai multe părţi carosabile complet separate
una de cealaltă printr-o zonă despărţitoare sau prin diferenţă de nivel;

 acostament – fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea

platformei drumului;

 trotuar – spaţiul longitudinal situat în partea laterală a drumului, separat în mod

vizibil de partea carosabilă prin diferenţă sau fără diferenţă de nivel, destinat
circulaţiei pietonilor;

 santurile sau rigolele – fâşia menajera laterala dispusa la marginea

platformei drumului destinata scurgerii apei;
Părţile componente ale drumului public
Elemente geometrice ale drumului public
 în plan longitudinal;
 drumul în aliniament, este drumul în linie dreaptă;

 drumul în curbă este segmentul de drum cuprins între două drumuri in

aliniament;
 În economia modernă, transportul reprezintă un factor dinamizator, ceea ce
impune ca transportul de mărfuri şi persoane să fie optimizat, pentru a răspunde
cerinţelor de deschidere şi de dezvoltare durabilă, în concordanţă cu concluziile
Consiliului European de le Goteborg.

Având în vedere faptul că economia României prezintă tendinţe de creştere în

anumite domenii, inclusiv în cel a transporturilor (cu precădere în ceea ce priveşte
transporturile rutiere), acţiunile Ministerului Transporturilor din ultimii ani se axează
atât modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii cât şi pe armonizarea legislaţiei
româneşti cu directivele şi politica UE. La nivel european există o serie de norme prin
care se urmăreşte armonizarea calităţii serviciilor şi a infrastructurii de transport.

Transportul trebuie analizat ca o fază inseparabilă a procesului de producţie şi al

desfacerii de mărfuri sau servicii. Din punct de vedere economic, transportul reprezintă
elementul de infrastructură fără de care atât producţia, cât şi comerţul ar deveni lipsite
de sens. Transportul reprezintă un element esenţial al unei civilizaţii, gradul de
dezvoltare al infrastructurii fiind în concordanţă cu gradul de dezvoltare a societăţi.
Prin deschiderea unor căi de comunicaţii moderne este favorizat progresul regiunii în
cauză.
 Activitatea propriu-zisă de transport reprezintă o deplasare de persoane sau de bunuri
cu un mijloc de transport (vehicul). Caractericticile prin care se indvidualizează transportul
propriu-zis, ca operaţiune economică şi juridică sunt:

 Transportul propri-zis de persoane şi de bunuri se realizează cu un vehicul:

 rutier;
 feroviar;
 aerian;
 naval;
 etc.

 În transportul propriu-zis de bunuri, marfa transportată este reprezentată de:

 materii prime;
 materiale;
 produse prelucrate;
 etc.
 Bunurile pot fi deplasate dintr-un loc în altul în cadrul unei activităţi de transport
propriu-zise sau prin alte mijloace de deplasare cunoscute sub numele de transporturi
specializate. Dintre transporturile specializate pot fi enumerate:

 Transportul petrolului sau a gazelor naturale prin conducte;

 Transportul pe cablu, cu ajutorul:

 telefericelor;
 planurilor înclinate;
 etc.

 Transportul energiei electrice prin cablu;

 Transferul de date prin cablu, fibră optică, etc;

 Coletăria poştală;

 Transferul de bani;

 Etc.
 Activităţile de transport, ca obiect a dreptului transporturilor, reprezintă acele
activităţi care constau în deplasarea în spaţiu a unor persoane sau bunuri prin
intermediul unui mijloc de transport şi prin utilizarea unei căi de transport adecvate.

Transportul propriu-zis este caracterizat prin patru elemente principale:

 Deplasarea în spaţiu;

 Obiectul deplasării – persoanele sau bunurile;

 Mijlocul de transport – vehiculul cu care se realizează deplasarea;

 Calea de transport.
 1.2 Clasificarea transporturilor

Clasificarea transporturilor se poate face funcţie de mai multe criterii, dintre

care pot fi enumerate:

 obiectul transportului;

 calea sau mijlocul de transport;

 itinerarul parcurs;

 interesul servit;

 periodicitatea deplasării.
 Criterii de clasificare ale transporturilor

obiectul transportului

calea sau mijlocul de transport

itinerarul parcurs

interesul servit

periodicitatea deplasării

Fig. 1.1. Criteriile de clasificare ale transporturilor.

 În funcţie de obiectul său, transportul poate fi:

 de persoane;

 de bunuri sau de mărfuri.

În ansamblul activităţii de transporturi, transporturile de persoane reprezintă

un mic segment, acestea fiind dominate de transporturile de mărfuri sau de bunuri.

În funcţie de calea sau mijlocul de transport, transporturile sunt:

 terestre – rutiere, feroviare;

 pe apă – maritime, fluviale, pe râuri navigabile, pe lacuri navigabile;

 aeriene;

 extraasmosferice – nu au încă un caracter comercial.

 SISTEMUL NAȚIONAL DE TRANSPORT

În art. 5 din O.G. nr. 19/1997 privind transporturile sunt prezentate modurile de
transport care fac parte integrantă din sistemul naţional de transport:

 transportul rutier;

 transportul feroviar;

 transportul naval – maritim şi fluvial;

 transportul aerian;

 transportul combinat;

 transportul multimodal.
 Transporturile combinate sau transporturile multimodale de mărfuri se
realizează pe o porţiune a itinerariului cu un mijloc de transport şi pe celelalte
porţiuni, cu unul sau mai multe alte mijloace de transport. Transportul
intermodal presupune că un mijloc de transport încărcat cu marfă, spre
exemplu un autocamion, este transportat cu un alt mijloc de transport, cum ar fi
trenul sau vaporul.
 Prin urmare, celelalte tipuri de transporturi, inclusiv transporturile speciale, nu
fac parte din sistemul naţional de transport. Fiecare dintre tipurile de transport
enumerate mai sus presupune o infrastructură de transport specifică, mijloace de
transport, operatori de transport şi activităţi conexe acestora.
 În funcţie de itinerarul parcurs transporturile sunt:

 transporturi în trafic intern;

 transporturi în trafic internaţional.

În transporturile internaţionale localitatea de expediţie şi cea de destinaţie se

află în tări diferite, iar acest tip de transport poate să presupună şi tranzitul altor ţări.
Criteriul care deosebeşte cele două noţiuni constă în princpal în trecerea frontierei
de stat de către vehiculul care transportă persoane sau mărfuri. Prin urmare,
funcţie de depăşirea teritoriului unui stat, transportul are caracter intern sau
internaţional.

Transporturile internaţionale ridică o serie de probleme specifice. Astfel,

răspunderea cărăuşilor în transporturile iternaţionale sucesive se reglementează
după regula răspunderii solidare, iar convenţiile internaţionale în domeniu impun
întocmirea unui document unic de transport – scrisoare de trăsură internaţională.
În funcţie de interesul servit deosebim:

 transporturi în interes public – transporturi publice;

 transporturi în interes propriu sau privat.

Transporturile în interes propriu sau privat se clasifică la rândul lor în:

 transporturi în interes personal – transporturi efectuate de persoane fizice în

vederea asigurării deplasării unor persoane sau bunuri;

 transporturi în folos propriu – transporturi executate de persoane fizice sau

juridice pentru activităţi proprii autorizate cu mijloacele de transport pe care le
deţin în proprietate sau le folosesc în baza unui contract de închirire sau de
leasing.
 Transprorturile publice sunt prestate de către persoane fizice sau juridice, în
condiţii nediscriminatorii pentru terţi, pe baza unui contract de transport, contra cost
[art. 20 alin. 2 din O.G. nr. 19/1997]. Contractul de transport se încheie între
transportator şi beneficiarul de transport şi se probează, pentru transportul de
persoane prin titlul de transport înmânat pasagerului, iar pentru transportul de mărfuri
prin documentul specific de transport [art. 20 alin. 3 din O.G. nr. 19/1997].

Pentru activitate de transporturi publice este necesară autorizaţia Ministerului

Transporturilor. Articolul 22 din O.G. nr. 19/1997 prevede ca persoanele fizice sau
juridice care efectuează transporturi de bunuri şi de persoane se autorizează de către
Ministerul Transporturilor, (M.T.). M.T. ţine evidenţa autorizaţiilor în registre unice pe
moduri de transport. Transporturile de persoane în regim de taximetrie este
reglementată prin Legea nr.38/2003 privind transportul în regim de taxi şi de
închiriere.
 Transportul în folos propriu de bunuri şi persoane se analizează ca un
accesoriu propriu al unei activităţi economice executate de persoana care îl
organizează, iar bunurile trebuie să fie proprietatea acesteia sau rezultatul
activităţii sale.

Transporturile în folos propriu de persoane sau de mărfuri se execută

fără perceperea unui tarif sau a echivalentului acestuia în bunuri sau servicii
şi sunt supuse autorizării M.T. În cazul în care transporturile în folos propriu
sunt efectuate de către instituţii componente ale sistemului naţional de
apărare, autorizarea acestora se face de organele proprii abilitate pentru
aceasta.
 Persoanele care efectuează transporturi în interes personal nu sunt supuse
autorizării de către M.T.

În funcţie de periodicitatea deplasării, transporturile pot fi:

 cu periodicitate regulată – transporturi feroviare de călătări, transporturi

efectuate în reţelele de autobuze, transportul aerian regulat, transportul
naval cu nave de linie – acest tip de transporturi este în stare permanentă de
ofertă de a contracta, contractul încheindu-se printr-o simplă adeziune din
partea clientului;

 ocazionale sau charter – deplasarea se organizează şi se desfăşoară la

cerere fiind o alternativă la cursele regulate, la care se poate apela prin
închirierea de la companii prestatoare a unuia sau mai multor mijloace de
transport.
 Transporturile rutiere se clasifică pe categorii şi pe tipuri [O.G.U. nr. 109/2005],
după cum urmează.
Categorii de transport rutier se clasifică:

 din punct de vedre al ariei de desfăşurare;

 din punct de vedere al caracterului activităţii.

Din punctul de vedere al ariei de desfăşurare deosebim următoarele tipuri de

transport rutier:

 în trafic naţional;

 în trafic internaţional.

Din punctul de vedere al caracterului activităţii deosebim următoarele tipuri de

reansport rutier :

 public;

 în cont propriu.
Tipurile de transport rutier prevătute de O.G.U. nr. 109/2005 sunt:

 transport rutier de mărfuri;

 transport rutier de persoane.

Transporturile rutiere de mărfuri se împart la rândul lor în:

 transport rutier de mărfuri generale;

 transport rutier de mărfuri perisabile;
 transport rutier de mărfuri şi deşeuri periculoase;
 transport rutier de deşeuri;
 transport rutier de animale vii;
 transport rutier agabaritic.

Transporturile rutiere de persoane se împart în:

 transport rutier prin servicii regulate;

 transport rutier prin servicii regulate speciale;
 transport rutier prin servicii ocazionale.
 1.3 Principiile organizării şi executării transporturilor în economia
de piaţă

În conformitate cu O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, statul român îşi asumă
următoarele obligaţii:

 să sprijine dezvoltarea şi funcţionarea transportului public – statul

subvenţionează sau sprijină transportul public de călători, contribuind la
menţinerea unui tarif moderat;

 să garanteze libera iniţiativă şi autonomia transportatorilor;

 să asigure condiţiile unei concurenţe loiale între modurile de transport şi între

diferitele categorii de transport – în conformitate cu art. 134 alin. 2 lit a din
Constituţia României.
 Activitatea de transport, în general, este ghidată de obiectivele sistemului
naţional transport, prezentate în art. 3 din O.G. nr. 19/1997. Principalele obiective şi
coordonate de dezvoltare ale sistemului naţional de transport sunt:

 realizarea conectării tuturor localităţilor la reţeaua naţională de transport;

 asigurarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor;

 asigurarea liberei circulaţii a bunurilor;

 asigurarea efectuării transporturilor care privesc siguranţa naţională;

 asigurarea racordării sistemului naţional de transport la sistemele

internaţionale de transport;

 participarea la dezvoltarea economică şi socială a ţării.

 În acest context, acţiunile din ultimii ani ale Ministerului Transporturilor, s-au
axat atât pe modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii rutiere, în vederea lărgirii
pieţelor, cât şi pe dezvoltarea durabilă din punct de vedere economic, social şi al
protecţiei mediului.

Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile, aprobată prin Legea nr.
197/1998 şi Ordonanţa Guvernului nr. 44/1997 privind transportul rutier, aprobată
prin Legea nr. 105/2000, cu modificările şi completările ulterioare, au introdus
reglementări specifice perioadei de tranziţie, care să asigure trecerea de la un
sistem centralizat la unul liberalizat.

Prin reglementările Legii nr. 105/2000 de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr.

44/1997, nu s-au realizat în toate cazurile o corelare suficientă între legislaţie şi
obiectivele propuse, ceea ce, în cazurile respective, s-a ajuns fie la o aplicare
formală a prevederilor respective, fie la blocaje în activitatea de transport rutier de
mărfuri şi persoane. Prin amendarea Ordonanţei Guvernului nr. 44/1977 prin
Ordonanţa Guvernului nr. 73/1997, datorită unor erori tehnice de redactare, au fost
omise unele prevederi existente, ceea ce nu a contribuit la eliminarea
disfuncţionalităţilor existente.
 Unele necorelări, s-a încercat să fie remediate prin prevederile Ordinului
ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1842/2001 pentru aprobarea
Normelor metodologice de autorizare şi efectuare a transporturilor rutiere şi a
activităţilor conexe acestora.

În multe privinţe, prevederile OMLPTL respectiv, nu puteau corecta

disfuncţionalităţile legii privind transporturile rutiere, ceea ce impune şi din acest punct
de vedere, necesitatea promovării unei noi legi a transporturilor rutiere.

În Acordul de asociere a României cu Uniunea Europeană se stipulează că, în

perioada de tranziţie, se va adopta progresiv legislaţia existentă la legislaţia comunităţii
în ce priveşte transportul rutier. Compatibilizarea legislativă trebuie să servească, într-
o proporţie mult mai mare, scopurilor de liberalizare de acces reciproc la pieţele
părţilor şi să faciliteze circulaţia călătorilor şi mărfurilor.
 1.4 Baza legislativă a dreptului transporturilor
Dreptul transporturilor reprezintă ansamblul de reglementări privitoare la
activitatea prfesională desfăşurată de cărăuşi, cu vehicule corespunzătoare, pentru a
deplasa, pe baze legale persoane şi/sau bunuri.

Reglementările supuse dreptului transportului cuprind:

 cadrul legal şi internaţional al transporturilor – trăsăturile, domeniul şi

clasificarea transporturilor;
 contractul comercial de transport;
 contractul de expediţie a mărfurilor;
 aspecte specifice ale transporturilor rutiere, ferovare, aeriene, maritime şi
fluviale;
 transporturile transfrontaliere şi transporturile combinate de mărfuri;
 norme tehnice referitoare la clasificarea profesională şi licienţele sau
autorizările de transport, parametrii de performanţă ai vehiculelor, siguranţa
călătorilor şi a mărfurilor, ocrotirea mediului.