Liceul ,,Vasile Conta”

Concertul instrumental

Elev: Verșanu Mihaela Profesor: Hîngănescu Carmen

Iunie 2021
Unul dintre cele mai explorate genuri muzicale ale Barocului a fost concertul, în special genul așa-
numit concerto grosso. Forma apărută în Italia, concerto grosso era genul de concert mai mare decât cel clasic,
unul dintre elementele definitorii ale concerto grosso fiind dialogul între concertino (solistul sau grupul solistic)
si ripieno (ansamblul orchestral). Correli, Torelli, Vivaldi, Händel, Bach au scris nenumărate ,,concerti grossi”,
multe din ele păstrându-și și astăzi celebritatea prin valoarea lor artistică.
Concertul este cel mai popular gen al istoriei muzicii și ar trebui să pornim de la acest aspect în perspectivarea
cadrului în care acesta s-a manifestat în istoria muzicii. Condiția principală care i-a conferit acest statut
privilegiat întrucât este aceea de discurs dialogat, în care doi subiecți se ,,duelează” permanent în tentativa lor
de a se contrapune reciproc. Dincolo de consecințele genului care propune un solist (fapt care are o importanță
istorică, fiind, în realitate, singurul gen solistic), mai degrabă fenomenul psihologic al înfruntării, al
confruntării, creează cadrul de suspensie necesar captării atenției publice.
 Evoluția genului în istoria muzicii
universale

Concertul instrumental este un gen cu o istorie de aproape trei sute de ani, cu o largă audiență și abordat de marii compozitori. Cea mai timpurie folosire a
termenului este semnalată în anul 1587, desemnând ,,Concerti di A” de G.Gabrielli, compuse la Venetia. În secolele următoare s-a diversificat genul în două
direcții principale: concerto da chiesa (Viadana) și concerto da camera (Torelli). Instrumentele au înlocuit treptat vocea umană, evoluția petrecân-
du-se în mai multe stadii: cel vocal, stadiul vocal-instrumental (în care instrumentele acompaniau vocile corale sau soliste), stadiul concerto-ului grosso (în care
grupul instrumental solist se află în dialog cu orchestra) și stadiul concertului instrumental clasic (în cadrul căruia un solist este acompaniat de orchestră).
/
Etimologia si definitia termenului

Termenul de concert, ce provine din latinescul concertare=a se întrece, sau italienescul concerto=înțelegere, armonie,
reprezintă un gen muzical, o compoziție scrisă pentru unul sau mai mulți soliști, aceștia fiind acompaniați de
către o orchestră simfonică sau de cameră. Se scriu și concerte pentru orchestră, fiind un gen accesibil și apreciat
pentru conținutul sau ușor de înțeles ce permite relevarea calităților expresive și tehnice ale interpreților. /
Închegarea genului de concert se leagă mai cu seamă de numele lui Arcangelo Corelli, care publică, prin 1682, Concerte pentru ansamblu instrumental de coarde, care, păstrând alternanța cunoscută, se împart
în patru mișcări constrastante: .

I. Lent. II. Repede. III. Lent. IV. Repede.

Păstrând aceste mișcări, genul respectiv se va împărți curând, sub raportul ideii de alternanță, în trei mari categorii: .
1.Concert fără soliști .
2.Concertul cu mai mulți solilti .
3.Concertul cu un singur solist. .
/
Concertele se mai grupau în alte două categorii (care însă nu afectează tipologia anterior prezentată): v

-Concerto da chiesa, destinat a fi cantat în biserică. Are un caracter mai sobru, cu o scriitură polifonica riguros accentuată, orga deținând de obicei basul cifrat.
b
-Concerto da camera, cu un pronunțat caracter laic, fiind executat mai mult la reuniunile mondene. b