CREŞTEREA ŞI

DEZVOLTAREA
COPILULUI DE LA 1 LA 3
ANI


 Cuprins

Caracterizare generală
Dezvoltarea fizică
 Principalele achiziţii psihice ale
perioadei
Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii
 Dezvoltarea afectivităţii
 Debutul personalităţii
 1. Caracterizare
generală

Spre deosebire de perioada anterioară, la copil apare un început de
independenţă, dezvoltând mersul, vorbirea, manevrarea cu mai multă
precizie a obiectelor din jur. Perioada se caracterizează prin expansiune
enormă a conduitelor motorii şi verbale. Specific acestei perioade este
animismul şi antropomorfismul, trăsături generale ale gândirii
copilului antepreşcolar.
S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine
fizic şi emoţional de mai târziu şi, în cele din urmă, pentru dezvoltarea
intelectuală. Din această cauză, mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul
trebuie să fie afectiv, să ofere siguranţă şi să fie stimulativ.
 Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale
copilului în primii ani de viaţă, ce se impun a fi satisfăcute:
 Nevoi fizice;
 Nevoi emoţionale şi sociale;
 Nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală.
 Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă:
– hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale;
– protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce, sau a altor agenţi fizici sau chimici); –
prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiiilor de locuit, prin supravegherea stării de sănătate, prin imunizări etc.
 Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului:
– Să crească într-o familie unită, sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia;
– Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului, care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea


autocontrolului;
– Să i se asigure o stare de sănătate bună, iar în cazul copiilor bolnavi, mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu
nevoi speciale, părinţii să aibă o atitudine echilibrată, pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora;
– Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi pentru viaţa celorlalţi.
Donohue-Colletta (1992) propune diferenţierea nevoilor copiilor în primii ani de viaţă pe 3 paliere de vârstă.
Perioada de la naştere până la vârsta de 1an:
– Preotecţie faţă de pericole fizice;
– Dieta adecvată;
– Îngrijirea adecvată a sănătăţii;
– Adulţi faţă de care să se dezvolte ataşamentul;
– Oportunităţi pentru a explora şi cunoaşte mediul;
– Stimulare adecvată pentru dezvoltarea limbajului.
Perioada de la 1 la 3 ani:
– Suport pentru achiziţiile motorii, de limbaj şi gândire;
– Şansa de a dezvolta o relativă independenţă;
– Suport pentru a învăţa limitele (controlul comportamentului);
– Oportunităţi pentru a dezvolta deprinderile de bază în autoîngrijire;
– Oportunităţi zilnice de a se juca cu o varietate de obiecte.
Perioada de la 3 la 6 ani:
– Oportunitatea de a dezvolta motricitatea fină;
– Încurajarea limbajului prin vorbit, citit, cântat;
– Activităţi care să dezvolte un sens pozitiv al controlului;
– Oportunităţi pentru a învăţa să coopereze, să ofere ajutor şi să împartă; – Activităţi premergătoare scris-cititului.
 2.Dezvoltarea
fizică

Prin creştere înţelegem acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale.
Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de
structură, de compoziţie şi funcţie celulară, particulare fiecărui ţesut.
 Ritmul de creştere, dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari,
hormonali şi de mediu.
– Factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale
parametrilor de creştere, conform programelor genetice.
– Factori hormonali – între aceştia, hormonul de creştere este indispensabil pentru
reglarea creşterii scheletice, iar deficitul acestui hormon se exprimă prin
încetinirea proceselor de creştere şi maturare, excesul determină accelerarea
creşterii fără maturaţie (gigantismul).
– Factorii de mediu – dintre care nutriţia este elementul esenţial în dezvoltarea
procesului de creştere.
 3. Principalele achiziţii
psihice ale perioadei

Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul,
reprezentarea şi limbajul. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă,
„de tatonare”, în faza ei adevărată, de expansiune. Copilul îşi dezvoltă
capacităţile de la mersul şovăit la alergat, târât, căţărat, de la manevrarea
imprecisă, la apucare, învârtire, desfacere. Acum este capabil să împingă, să tragă,
să ridice, să spargă, să smulgă. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai
mare la mediul înconjurător, ba mai mult decât atât, la stăpânirea şi modificarea
lui. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an
şi câteva luni copilul poate bea din cană, poate mânca cu linguriţa). La doi ani,
este capabil să deschidă uşile, dulapurile, sertarele şi să culeagă obiecte mici între
degete.
Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani,
conform datelor IOMC – Bucureşti, adaptate după Gesell:


La sfârşitul primului an de viaţă, gândirea copilului este dominată în totalitate
de acţiunea concretă cu obiectele. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă
spre reprezentarea acţiunii, înainte de executarea ei reală. Copilul de aici
înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare
furnizate de reprezentare.


 Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea.
La sfârşitul primului an de viaţă, majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu
înţeles, dacă nu mai multe dintre acestea, unele fiind cuprinse în vocabularul
propriu sau limbajul propriu. La sfârşitul primului an de viaţă, deja cunoaşte
valoarea socială a limbajului, respectiv faptul că prin intermediul limbajului
poate obţine satisfacerea unor trebuinţe.
 În jurul vârstei de 2 ani, el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare
curentă. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte,
jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional, se joacă repetând un
cuvânt sau o frază.
 La 2 ani, ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă, produce propoziţii din
care lipseşte de cele mai multe ori verbul, vocea nu este controlată în volum
şi modulaţie.
 La 3 ani, aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este
inteligibil, înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile
sale. Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi
urmărită şi înţeleasă.
 
Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani.
Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea
importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. Stadiul „frazei
gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi.
o Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. Stadiul structurii
sintactice debutează la 3 ani.
o Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”, la 3 ani şi jumătate.
o Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare
– copilul exprimă ceea ce vede, aude, simte, vrea, funcţia
reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului dar
predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează
vorbind .
 4.
Dezvoltarea
inteligenţei şi
gândirii 
Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiana este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-
motor (0-2 ani) şi debutul stadiului umător, cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani).
La sfârşitul primului an de viaţă, dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5
şi 6 ale dezvolttării senzorio-motorii:
5. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12
luni-18 luni)
• Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune; crearea lor şi căutarea acestor mijloace
este caracteristica acestui moment.
• Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia;
• Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul; – Trage faţa de masă pentru a coborî
obiectul;
• Apar reacţiile circulare terţiare • În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute
de acţiune, în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului;
• „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă”: – ex.: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte
moduri sau de la alte puncte de plecare.
6. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18-24 luni)
• Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic, copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa.
• Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat, folosind un băţ.
• Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile. Conceptul obiectului permanent a fost introdus
de Meyerson, pentru a desemna invarianţa obiectului ca atare, categorializarea schemei sale de existenţă
5. Dezvoltarea
afectivităţii

Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori, încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării
afective.
Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. Freud arată că în
această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar, corespunzând perioadei autoerotismului.
Freud propune 5 stadii: oral, anal, falic, de latenţă şi genital, stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce
libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. El se referă la „instincte sexuale” deşi, în
atribuirea acestui termen copiilor, Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică.
Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu.
Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape:
• etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri
reflexive determinate genetic, cu valoare de supravieţuire.
• etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază, copiii mici se orientează şi răspund,
marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă.
• etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni, 2 ani, corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă
de mamă este foarte evident. În această perioadă, copiii manifestă anxietate de separare. Această perioadă de
ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget.
• etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2ani şi după. În această perioadă, copilul construieşte progresiv
o reprezentare internă a figurilor de ataşament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa
acestora şi să anticipeze întoarcerea lor. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în
construcţia acestei reprezentări, care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în
grădiniţă. Ca urmare, anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani.
 6. Debutul
personalităţii
Cele două stadii descrise de Wallon, centripetă şi centrifugă, sunt etape ale dezvoltării afective până la 3 ani. Perioada centripetă se


încheie la vârsta de un an, deschizând perioada centrifugă. Perioada de vârstă de la doi ani corespunde dezvoltării senzorio-motorii şi
proiective, ca momente ale stadiului centrifug. Activitatea senzorio-motorie se dezvoltă în două direcţii independente, dar
complementare.
Pe de o parte, se manifestă activitatea de manipulare şi explorare, în cursul cărora el învaţă să cunoască obiectele, proprietăţile şi
numele acestora. reprezentărilor mentale, care au un caracter, spune Wallon, net social. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de
sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă.
Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani şi Rene Zazo la 3 ani. Identitatea se construieşte procesual, astfel că
autorii au identificat fiecare câte o etapă: de la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la
momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu, Verza, Zlate, 1993).
Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”.
După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992), etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru
figura adulului din preajmă, care este mult mai vie decât propria sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Din
acest moment, el surâde în oglindă, vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. Către 8 luni, el este intrigat de
imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă), apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi, în lunile
următoare, se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). Apoi, copilul trece de la
zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an, el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii, care poate coexista cu anume
formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). La această vârstă, copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se
intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). Între 18 şi 24 de luni, apreciază
autorii, copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi, că imaginea nu prezintă un alt copil, stadiul
următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie, aceasta fiind doar o imagine. Acesta este şi momentul
constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia
comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Mecanismele identificării copiilor cu
părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea 91 comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a
acestora.
Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor, ca urmare a
satisfacerii nevoilor copiilor. Cercetările arată că, astfel, relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc
legături puternice de identificare între copii şi părinţi.
