Dezvoltarea limbajului verbal

la copiii cu implant cohlear

Logopedie, ciclul II
Anul I, sem. II
Student: Zaharia Maria ,
Racu Aurelia
Student: Zaharia Maria
Prof. universitar: Dr. Habil., Prof. Universitar,
Racu Aurelia
Student: Zaharia Maria
 Rolul auzului în viaţa şi activitatea psihică a unei persoane este apreciat mai ales
prin prisma aportului său la dezvoltarea limbajului verbal. Din punct de vedere
psihopedagogic, copilul cu deficiență de auz se găseşte într-o situaţie specială
deoarece imposibilitatea perceperii unei anumite categorii de stimuli fizici
determină o anumită sărăcie a experienţei sale senzoriale despre lumea
obiectuală. Deficienţa de auz nu restrânge numai câmpul auditiv al copilului, ci,
mai ales, inter-relaţionarea socială timpurie care stă la baza procesului de
comunicare (Popa, 2001).
 În ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului la copiii mici, Lepot-Froment
& Clerebaut (1996), citați de Anca (2001), apreciază că bebeluşii care au
deficienţe de auz prezintă o vocalizare mai săracă, dezvoltarea
repertoriului consonantic de la 6-8 luni este mai puţin extinsă decât la
auzitori, acesta stagnează sau involuează în loc să se dezvolte, intrarea în
stadiul lalaţiei canonice este tardivă (11-25 luni) spre deosebire de
auzitori (6-10 luni); la 11-14 luni auzitorii prezintă “cuvintele candidate”,
pe când la copiii cu surditate producţiile silabice sunt aproape nule la
această vârstă; odată cu creşterea în vârstă la copiii auzitori se remarcă
creşterea numărului de cuvinte tri- și poli-silabice, pe când la cei cu
deficienţe de auz repertoriul descreşte.
 Observaţiile realizate de Gregory şi Mogford (1981) asupra
modalităţilor de interacţiune dintre mamă şi copilul deficient de
auz au evidenţiat existenţa unor deficienţe în stabilirea unei
interacţiuni mamă–copil atât în faza de vocalizare cât şi mai
târziu. La copiii auzitori, comentariul, intonaţia, tonul vocii
mamei, sunt adaptate după experienţele familiare, astfel încât,
atunci când atenţia este îndreptată spre un obiect, se realizează şi
relaţia dintre cuvânt şi referentul său. În cazul copilului cu
deficiență de auz, când acesta întoarce capul spre obiectul din
centrul interesului, pierde verbalizarea corespunzătoare. Astfel,
triunghiul de referinţă este lipsit de dimensiunea limbajului
verbal.
 În jurul vârstei de optsprezece luni, când copilul auzitor este prins
în “dialog” cu părinţii, aceştia interpertează producţia verbală a
copilului clarificând-o şi dându-i sens, folosind repetiţii, cuvinte
cheie, sau extinzând şi parafrazând ceea ce copilul intenţiona să
comunice, oferindu-i astfel un model verbal pe care copilul să-l
interiorizeze. În cazul copilului care are o deficiență de auz,
această contingenţă în relaţiile interpersonale cu adultul apare
deformată sau absentă.
Vocabularul

 În ceea ce priveşte dezvoltarea vocabularului, majoritatea cercetărilor în domeniu

evidenţiază existenţa succeselor limitate în achiziţionarea limbajului verbal de
către copiii care au deficiențe de auz. Numeroase studii au evidenţiat sărăcia
vocabularului copiilor cu deficiențe de auz comparativ cu auzitorii.
 Meadows (1980), pe baza cercetărilor americane, arată că un copil cu
deficiență de auz de 4-5 ani, educat în mediu oralist, are un repertoriu de 200
cuvinte, corespunzător unui copil auzitor de 2 ½ ani. Trebuie avută în vedere
diferenţa dintre vocabularul receptiv şi cel expresiv, diferenţă marcantă în
favoarea vocabularului receptiv.
 Verza (2003) precizează că, atât la copiii cu deficienţă
de auz severă şi profundă care folosesc limbajul verbal, cât
şi la hipoacuzici, există un decalaj între vorbirea expresivă
şi cea impresivă, decalaj care se diminuează pe măsura
însuşirii şi dezvoltării limbajului. Cu toate că acest decalaj
se reduce treptat, se menţin multe din dificultăţile de
exprimare şi formulare verbală.
 Dezvoltarea laturii fonologice
 Verza (2003) susţine că însuşirea cuvintelor de către copiii deficienţi de auz depinde
de structura fonetică a cuvintelor, de frecvenţa utilizării şi de accesibilitatea acestora.
De asemenea, dezvoltarea laturii fonetice a vorbirii este influenţată de aptitudinea
individuală psiholingvistică, de gradul deficitului auditiv şi de momentul în care a
survenit deficienţa. Dacă hipoacuzia s-a instalat timpuriu, posibilitatea însuşirii
vorbirii este imposibilă în afara unor măsuri de instruire specială. Dacă deficienţa a
apărut după însuşirea aproximativă a vorbirii, apar unele insuficienţe pe linia
dezvoltării vocabularului şi a posibilităţilor de pronunţie corectă a sunetelor şi
cuvintelor. La hipoacuzici se pot observa frecvente confuzii între consoanele surde şi
sonore, între siflante şi şuierătoare, omisiuni ale primei sau ultimei silabe din cuvânt,
dificultăţi în articularea combinaţiilor de consoane, accentuarea deficitară a
cuvintelor, în special prin ne-pronunţarea terminaţiilor.
 Inteligibilitatea vorbirii

 Deficienţa de auz îşi pune amprenta asupra vorbirii copiilor în timpul şi

după perioada demutizării. Borel-Maisonny (1969) arată că, la copiii cu
deficienţe de auz, intonaţia, ritmul, debitul, sunt deficitare, ceea ce
influenţează inteligibilitatea vorbirii.
 În urma unor studii asupra caracteristicilor dezvoltării limbajului verbal la
diferite categorii de persoane cu deficienţe, Verza (2003) evidenţază faptul
că, la cei cu deficienţe de auz demutizaţi sau în curs de demutizare,
inteligibilitatea comunicării este afectată de tulburările de intonaţie, de
ritmul şi fluenţa vorbirii pe care îşi pune amprenta sărăcia vocabularului.
Copiii cu deficienţe de auz prezintă unele particularităţi ale inteligibilităţii vorbirii (Anca, 2001):
 articulaţia defectuoasă, mari dificultăţi în realizarea coarticulaţiei;
 pattern-uri respiratorii defectuoase, coordonări incorecte sau dificile ale organelor
fonoarticulatorii;
 aritmia sau disritmia (încetinirea ritmului vorbirii, neregularităţi ritmice, pauze inadecvate în
interiorul cuvintelor);
 pattern-uri intonatorii defectuoase (monotonie sau variaţii bruşte de intonaţie);
 nazalizare sau absenţa nazalizării;
 frecvenţa ridicată a fundamentalei obişnuite.
 Au fost realizate studii referitoare la impactul implantului
cohlear asupra inteligibilităţii vorbirii, dar rezultatele nu
sunt omogene întrucât nu s-au remarcat diferenţe notabile în
funcţie de tipul protezării (implant cohlear, proteză vibro-
tactilă, proteză acustică) în ceea ce priveşte inteligibilitatea.
În schimb, copiii cu implant cohlear înregistrează progrese
în ceea ce priveşte achiziţiile fonologice, pe când la cei cu
proteză convenţională se ameliorează prozodia.
Comunicarea verbală

 La persoanele auzitoare, comunicarea verbală este dominantă în raport cu alte forme de

comunicare. La persoanele cu deficienţe de auz se produc modificări semnificative sub
acest raport în funcţie de forma şi gravitatea deficienţei, fapt care duce la noi ierarhizări de
echilibru în cadrul organizării însuşirilor psihice şi care influenţează atât limbajul expresiv,
cât şi capacitatea de recepţie. Deficienţa de auz produce o perturbare la nivelul funcţiilor
de recepţie şi expresie, ceea ce influenţează negativ relaţiile interpersonale şi
comportamentul individului, mai ales prin scăderea valorilor instrumentale ale limbajului.
Aspectele semantice ale comunicării se reduc în favoarea celor pragmatice.