Educaţia permanentă. Autoeducaţia.

„Noile educaţii”
 Educația permanentă

Educația permanentă este o direcție principală de evoluție a educației postmoderne, alături de

autoeducație. Este definită ca proces pedagogic, ca demers individual și ca principiu de politică a educației.
Care sunt motivele susținerii educației permanente?
- explozia cunoașterii și a tehnologiei
- democratizarea societății
- influențele mass-media
- lumea muncii în continuă schimbare
- problematica lumii contemporane (degradarea mediului, explozia demografică, proliferarea conflictelor
etc.)
- accelerarea schimbării
- criza modelelor și a valorilor
Toate acestea au condus la necesitatea conceperii educației ca realitate psihosocială continuă,
permanentă pe parcursul întregii vieți. Această necesitate s-a resimțit și în veacurile trecute; nu
caracterizează doar societatea postmodernă.
Comenius: ”Pentru fiecare om, viața sa este o școală, de la leagăn la mormânt”.
Edgare Faure (A învăța să fii, 1974): educația trebuie concepută ca un continuum existențial; durata
educației este însăși durata vieții.
 Caracteristicile educației permanente

a) caracter continuu, pe parcursul întregii vieți

b) caracter global – educația permanentă integrează într-un sistem toate nivelurile,
tipurile și formele educației
c) caracter integral – educația permanentă are în vedere formarea unei
personalități armonioase, prin valorificarea conținuturilor generale ale educației (morale,
intelectuale, estetice, tehnologice, psihofizice)
d) participativ – are în vedere integrarea activă a educatului la actul propriei sale
formări, prin autoeducație/autoinstruire
 Funcțiile educației permanente

a) funcția adaptativă și inovatoare - în raport cu cerințele individuale / sociale

b) funcția corectivă – în raport cu deficiențele sistemului și procesului de
învățământ

Scopul general a educației permanente: îmbunătățirea vieții

 Sistemul educației permanente

a) educația în familie
b) educația formală
c) educația nonformală
d) educația informală
e) educația adulților (activități de reciclare profesională, de perfecționare, de
reconversie profesională, de recuperare etc.)
f) autoeducație
 Direcții de acțiune ale educației permanente

a) La nivelul obiectivelor și conținuturilor procesului de învățământ – se constată o

deplasare a accentului pus pe obiectivele cognitive spre cele de natură afectiv-
atitudinală și motivaționlă; de asemenea, se dorește o mai mare integrare a unor
conținuturi care să răspundă cerințelor lumii contemporane (educația ecologică, pentru
pace, pentru democrație, demografică, nutrițională, interculturală etc.); se insistă pe
formarea unor tehnici de muncă intelectuală, strategii de rezolvare a problemelor, pe
formarea unor atitudini pozitive față de învățare.
b) La nivelul metodelor și tehnicilor utilizate – sunt valorizate metodele activ-participative,
care stimulează gândirea critică, creativitatea, comunicarea, rezolvarea de probleme
etc.
c) La nivelul structurilor promovate – sunt încurajate mijloacele de comunicare în masă,
instituțiile de cultură și artă etc.
 Autoeducația

Autoeducația este o direcție principală de evoluție a educației postmoderne,

dependentă de educația permanentă.
Scopul educației permanente: transformarea obiectului în subiect al educației,
respectiv a educatului în educator.
Autoeducația presupune: autoperfecționare permanentă, autocunoașterea propriilor
resurse și valorificarea lor pedagogică, autoinstruire, autoînvățare, autoevaluare obiectivă,
autoafirmare.
Când este posibilă autoeducația? Din perioada adolescenței, odată cu structurarea
conștiinței de sine la niveluri superioare și profunde susținute cognitiv/noncognitiv.
Funcția principală a autoeducației: autoformarea-autodezvoltarea,
responsabilizarea și autonomia celui educat.
 Calitățile autoeducației

a. Caracter subiectiv (personal)

b. Caracter autoreglator (prin autoevaluare obiectivă sau conexiune inversă
internă)
c. Caracter corelativ (reprezentat de legătura dintre autoevaluare-autoînvățare-
autoinstruire permanentă-autoformare sau autodezvoltare permanentă)
d. Caracter procesual
 Premisele autoeducației

a) Premise sociale – autoeducația este condiționată social, de calitatea grupului social de

referință – familie, clasă de elevi, microcolectivități, grupuri de prieteni etc.
b) Premise pihologice – autoeducația se desfășoară pe o perioadă întinsă de timp;
acoperă cinci vârste psihologice: preadolescența, adolescența, tinerețea, vârsta adultă,
vârsta a treia. Primele două vârste psihologice – vârsta preșcolară și vârsta școlară
mică – reprezintă premise psihologice pentru autoeducație.
c) Premise pedagogice – calitatea educației și a relației pedagogice educator-educat;
proiectarea mesajului pedagogic la nivelul repertoriului comun cu cel educat;
dezvoltarea unor capacități ale educatului: cunoaștere obiectivă de sine, managerierea
timpului, capacități evaluative/autoevaluative, motivație intrinsecă, îmbunătățirea
metodelor/tehnicilor de muncă intelectuală, regim de viață rațional, depășirea optimă a
surselor de stres, tensiune psihică, stări conflictuale etc.; nivel instrucțional; timp de
învățare; metode de învățare etc.
 Structura de bază a autoeducației

Autoeducația include elemente comune, aproape relativ identice cu cele situate la

nivelul structurii activității de educație:
a. Obiectul educației este identificat cu subiectul educației
b. Scopul general: autoformare-autodezvoltare a personalității
c. Conexiune inversă – probează capacitatea subiectului de autoevaluare și de
cunoaștere a resurselor propriei activități
d. Autoproiectare pedagogică a unor mesaje educționale orientate spre
autoformare-autodezvoltare permanentă a personalității
 Acțiuni derulate în cadrul autoeducației

a. Autoînvățare – pregătește saltul spre autoinstruire; exprimă autonomia

educatului în achiziția unor cunoștințe, deprinderi, abilități etc.
b. Autoinstruirea – acțiune realizată de elev ca urmare a autoperfecționării
permanente a acțiunilor de autoînvățare; implică autonomie deplină față de factorii
educaționali formali, autoinformare / autoformare
c. Autoformare / autodezvoltare permanentă

Autoeducația este un proces complex și de durată.

 Strategia autoeducației

Strategia autoeducației implică:

a. obiectivele specifice autoeducației: dobândirea conștiinței de sine; dezvoltarea
judecăților și a raționamentelor ipotetice; optimizarea raporturilor cu sine și cu ceilalți
b. conținuturile proprii autoeducației: conținuturile și formele generale ale educației
(științifice sau intelectuale, morale, estetice, tehnologice, psiho-fizice)
c. metodele de realizare a autoeducației:
- metode pentru cunoașterea de sine: autoobservare sistematică, introspecție,
reflecție, meditație, rugăciune
- metode pentru autoformare / autodezvoltare: autoexercițiu moral și intelectual,
jurnal intim, autoanaliză, autoreflecție, autosugestie etc.
 ”Noile educații”

Apar și se dezvoltă în ultimele decenii ale sec. XX, pe fondul unor probleme globale
precum: degradarea mediului, sărăcia, mizeria, boli, analfabetism, terorism, inegalitate socială,
discriminare rasială etc.
Noile educaţii, în ordinea apariţiei lor ar fi:
• Educaţia relativăla mediu (sau educaţia ecologică);
• Educaţia în materie de populaţie (sau educaţia demografică);
• Educaţia nutriţională;
• Educaţia pentru noua tehnologie şi progres;
• Educaţia faţăde mass-media;
• Educaţia pentru pace şi cooperare;
• Educaţia pentru democraţie şi drepturile omului;
• Educaţia sanitarămodernă;
• Educaţia economicăşi casnicămodernă;
• Educaţia pentru timpul liber;
• Educaţia interculturală etc.
 Unde sunt abordate ”noile educații”?
În cadrul educației formale, nonformale, informale.
În cadrul educației formale, conținuturile acestora se regăsesc în cadrul
curriculumului general, dar și a celui specific diferitelor profiluri și specializări, sub forma
unor discipline distincte sau a unor teme în cadrul disciplinelor fundamentale.
Obiectivele generale și specifice ale ”noilor educații” vizează formarea-dezvoltarea
conștiinței și conduitei de tip ecologic, nutrițional, juridic, intercultural etc. Se are în vedere
asimilarea unor cunoștințe, formarea unor obișnuințe și deprinderi, a unor atitudini,
sentimente, valori și comportamente specifice.
Metodele abordate sunt cele pe care le regăsim în cadrul celorlalte conținuturi
generale ale educației (intelectuală, morală, estetică, tehnologică, psiho-fizică).