Dreptul francez

Istoria dreptului francez se imparte in trei perioade.

a) Cea dintai, purtand denumirea de "ancien droit", se intinde de la origini pana la data
de 17 iunie 1789, cand s-a format Adunarea Constituanta.
b)

Cea de a doua - care este perioada revolutiei franceze - este cunoscuta sub numele
de "dreptul intermediar" si dureaza pana la inceputurile perioadei codificarilor
napoleoniene.

c) Cea de a treia este cea inceputa in timpul imperiului si care continua si astazi,
codurile elaborate sub Napoleon gasindu-si aplicarea pana in zilele noastre.
Prin "ancien droit" (dreptul vechi) se inteleg numeroasele cutume aflate in vigoare pe
intreg teritoriul de astazi al Frantei. Contradictiile dintre cutume, caracterul fragmentar si
incomplet al unora dintre ele au determinat necesitatea redactarii lor.
Astfel au aparut marile culegeri de cutume, denumite "cutumiere" dintre care
amintim: "Marile cutumier al Normandiei" din secolul al XIII-lea sau "foarte vechea cutuma
din Bretania" (le tres ancienne cutume de Bretagne) din secolul al XIV-lea.
In anul 1454, regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanta din Montil les Tours,
prin care a stabilit obligatia redactarii cutumelor, ceea ce a condus la o activitate laborioasa
care a durat mai mult de un secol si a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. In afara
dreptului cutumiar trebuie semnalate ordonantele (edicte declaratii, scrisori patente), acte
normative emanand de la puterea regala, care isi gaseau aplicare pe intreg regatul.
Revolutia franceza a furnizat substanta profundelor transformari legislative petrecute
in perioada asa-numitului "drept intermediar".
Sensul numeroaselor legi adoptate dupa 17 iunie 1789 a constat in inlaturarea
mecanismului statului feudal si in crearea unui mecanism propriu celui modern in conturarea
cadrului juridic propice dezvoltarii relatiilor capitaliste.
Un moment de referinta in formarea marelui sistem ramano-germanic il reprezinta
elaborarea si adoptarea codului civil al lui Napoleon, cel mai raspandit act normativ aflat in
vigoare in lumea moderna.
Napoleon nu a fost jurist, ca cei chemati sa redacteze codul adoptat intre anii 1803 si
1804, sub forma unui numar de 36 de legi, care au fost reunite intr-un singur cod la 21
martie 1804. Dar, ca om de stat eminent, Napoleon a intuit necesitatea politica a legii civile,
a luat parte activa la dezbateri, s-a ghidat dupa ideea de bine, a impulsionat si a perorat, a
dovedit vointa si tenacitate, a imprimat un stil. A dorit un cod simplu, clar, logic si l-a avut.
Multi recunosc in frazele scurte si limpezi, elocventa sa simpla, spiritul sau incandescent. Se
spune ca Stendhal citea zilnic pentru a-si imbunatati stilul, o pagina sau doua din codul civil.
Despre aceasta creatie juridica insusi imparatul afirmase: "adevarata mea glorie nu consta
in a fi castigat 40 de batalii, Waterloo va sterge amintirea atator biruinte. Ceea ce va trai
vesnic este codul meu civil".
In forma sa finala codul cuprindea 2.281 de articole si inlatura vestigiile oranduirii
feudale din regimul proprietatii mobiliare si imobiliare - dreptul de proprietate fiind "drept
sacru si inviolabil de care nimeni nu poate fi privat decat in baza unei juste si prealabile
indemnizatii" - din raporturile succesorale, din relatiile de familie, promovand constant
principiile de libertate, egalitate si fraternitate promovate de revolutia franceza.

La codul civil s-au adaugat codul comercial (1806) si codul de procedura civila
(1807), conturandu-se astfel dreptul privat francez, care a fost apoi receptat in teritorii prin
diferite cai de raspandire, cu un numar enorm de locuitori.
Astfel, legea franceza a fost introdusa prin forta armelor in teritorii supuse imperiului
(Belgia, Luxemburg, o parte din Elvetia, din Germania si Italia - pacea de la Amiens din
1802), infrangerea lui Napoleon neinsemnand abrogarea legislatiei napoleoniene.
Dreptul francez a fost receptat in unele tari datorita calitatilor sale incontestabile si
ascendentei culturii franceze (Romania, Portugalia, Spania, Egipt). Tarile care erau
posesoarele unor vaste imperii coloniale (Spania, Portugalia, Olanda) au exportat legislatia
provocand receptari de gradele 2 si 3.
Cel de-al doilea val al receptarii directe a dreptului francez s-a produs in prima
jumatate a secolului nostru in colonii franceze, acesta ramanand in vigoare dupa dobandirea
independentei fostelor colonii .
Cel de-al doilea mare pilon al dreptului romano-germanic il reprezinta sistemul juridic
german. Un moment de seama in procesul de formare a sistemului german este reprezentat
de codificarea realizata in Prusia in anul 1794 care cuprindea reglementari nu numai de
drept privat, dar si de drept constitutional, administrativ, penal si drept canonic. Acesta
exprima insa o epoca pe cale de disparitie, intruchipand spiritul statului politist.
Marea perioada de inflorire a dreptului german a ramas insa secolul al XIX-lea, cele
mai insemnate realizari legislative ale acestui secol au fost codul civil (Brgerliches
Gesetzbuch - B.G.B.) promulgat in 1869 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1900 si codul civil
general austriac (Allgemeines brgerliches Gesetzbuch - A.B.G.B.).
Codul civil german (B.G.B.) - s-a apreciat - reprezinta unul dintre cele mai importante
si originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic prin
elementele sale inedite, limbajul tehnicist pe care il promoveaza definirea unor concepte de
baza, structura sa originala. Astfel, codul consacra o parte generala care cuprinde toate
principiile ce stau la baza reglementarii raporturilor civile; foloseste termeni cu sens
invariabil; reglementeaza in detaliu promovand o "cazuistica abstracta" dar si clauze
generale ca mijloc de adaptare la noi necesitati; are un grad de formalism mai redus in
raport cu dreptul francez s.a.
Contributia adusa de dreptul german la configurarea marelui sistem romanogermanic nu se limiteaza la teritoriul Germaniei. Influenta germana poate fi m
entionata in Grecia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Japonia) s.a.

Sistemul dreptului civil francez

In doctrina acest sistem mai este denumit si sistem bazat pe institutii. Sistemul dreptului civil francez actual
are ca sursa de inspiratie Codul civil francez din 1804. Parerile juristilor referitoare la acest cod sunt diverse: unii il
califica drept exemplu fara precedent de logica juridica, de tehnica legislativa superioara, de stil concis si cu
deosebite virtuti literare. Desi exista opinii contrare, totusi Codul civil francez este considerat cel mai raspandit act
normativ si datorita faptului ca el reprezinta, incontestabil, expresia juridica a victoriei relatiilor economiei de piata.
Dupa cum se afirma pe buna dreptate, acest Cod promoveaza constant principiile libertatii, egalitatii si fraternitatii
proclamate de Marea revolutie franceza (1789).
Codul civil francez cuprinde 6 articole preliminare referitoare la aplicarea legilor in general, urmate de trei
carti divizate in titluri.

Prima carte, intitulata Despre persoane, se refera la statutul juridic al persoanei. Aceasta a suferit cele mai
mari modificari, indeosebi in anii 1964-1978, cand in Franta au fost adoptate un sir de legi in corespundere cu
reformele efectuate in tara. Astfel, in 1964 a fost infaptuita reforma tutelei, in 1965 - reforma regimurilor
matrimoniale, in 1968 a fost adoptata legea asupra protectiei incapabililor majori, ulterior, in 1970 a fost realizata
reforma dreptului rudeniei, cu introducerea in lege a institutiei Autoritatii parintesti, menita sa substituie
vechea Putere parinteasca, una din cele mai criticate institutii ale Codului, in 1972 - reforma filiatiei, in 1975 reforma divortului, in 1977 - reforma institutiei absentei.
Dupa cum se poate observa, acest proces de modificare a Codului, care a durat 14 ani, a vizat indeosebi
reforma relatiilor de familie, care aproape complet au schimbat "fizionomia" si conceptual institutiilor mentionate.
Reexaminarea si consfintirea noilor relatii de familie in Franta s-a produs in cadrul Codului civil, si nu in
afara acestuia - aspect de o mare importanta, deoarece el explica de ce doctrina franceza nu pune problema
existentei dreptului familiei ca o ramura de drept distincta de dreptul civil.
In perioada anilor 1970-1990 Codul civil francez a suferit si alte modificari, care au avut ca efect o
reinnoire esentiala a dreptului civil francez. Reformele date prefigureaza un nou tip de legislatie civila, marcand o
"revolutie pasnica a dreptului civil contemporan", avand o deschidere directa si asupra altor ramuri de drept. Anume
in aceasta perioada legislatia civila franceza intra in sfera sa sociologica.

Principiile de baz ale dreptului Francez devin:

a) principiul legalitii ce presupune c toi vor aciona n baza legii prin care se va reglementa drepturile i
obligaiile cetenilor i omului n general. Nimeni nu poate aciona mpotriva legii i nu poate cere altcuiva s
acioneze mpotriva legii . n baza declaraiei dreptului omului i ceteanului , legea devine principalul act normativ
i principalul izvor de drept.
b) principiul libertii conform acestuia toate persoanele sunt libere s acioneze dup bunul lor plac n limita legii
i n aa fel nct s nu duneze unei alte persoane .
c) principiul egalitii presupune pe de o parte egalitatea legii pentru toi ct i pentru alt parte egalitatea tuturor n
faa legii . n acest fel legea nu mai poate reglementa pe principii discriminatorii , drepturile devin egale pentru to i
n special drepturile naturale cum ar fi dreptul la via , dreptul de proprietate .
d) principiul prezumiei nevinoviei conform cruia orice persoan se consider nevinovat pn cnd vinov ia
acestuia nu va fi dovedit ntr-un proces judiciar echitabil n baza probelor .
e) principiul inviolabilitii persoanei i al domiciliului conform cruia se limiteaz accesul n domiciliul al
persoanelor , dect pe baze legale , de asemenea libertatea persoanei devine inviolabil i nimeni nu mai poate fi
reinut , atestat sau condamnat dect n baza legii printr-o hotrre prealabil a instanei de judecat .
Aceste principii vor modifica ntreaga configurare a dreptului i vor pune baza sistemului de drept Francez .
Raspandirea dreptului francez in unele tari din Europa
Dreptul civil francez a servit ca model atat pentru multe state din Europa, precum si de pe alte continente,
de exemplu, pentru statele, foste colonii franceze. La acest capitol vor fi supuse analizei sistemele de drept civil de
inspiratie franceza din statele membre ale UE, facandu -se referire cu precadere la Codurile civile din aceste state.
Belgia
In Belgia, legislatia civila, si in special Codul civil, au fost introduse in timpul ocupatiei acestei tari de catre
Napoleon. Chiar si dupa aproape 19 decenii de aplicare se simte influenta in legislatia civila belgiana a Codului civil
francez. Cu toate acestea, specialistii in materie sustin cu certitudine ca dreptul civil belgian difera categoric de
dreptul civil francez, acesta fiind efectul unui proces de adaptare a Codului la cerintele specifice societatii belgiene.
Mai este important de mentionat ca diferentierea dintre aceste doua coduri se datoreaza nu atat reglementarilor
legislative, cat evolutiei jurisprudentei. Din momentul formarii Curtii de Casatie, practica judiciara belgiana si-a
urmat propria sa cale. De aceea, pe buna dreptate, se sustine ca "dreptul belgian n-a fost facut de doctrina, ci de

jurisprudenta". Aceasta practica este utila si accesibila tarilor in tranzitie, cand legislatia poate deveni o piedica in
dezvoltarea noilor relatii de piata. Astfel, jurisprudenta poate servi un imbold pentru o aplicare justa si
corespunzatoare starii de fapt a lucrurilor.
Olanda
Daca prin esenta Codul civil olandez nu difera de cel francez, in forma prezentarii exista o serie de
deosebiri, indeosebi cu privire la structura sa generala. Astfel, Codul olandez este impartit in patru carti: Despre
persoane, Despre bunuri, Despre obligatii si Despre probe si prescriptii. Incepand cu anul 1947, in Olanda s-a
inceput elaborarea unui nou Cod civil, aflat in lucru pana in zilele noastre. Munca asupra Codului civil olandez
poate fi considerata drept una din cea mai indelungate. Cartile I si a II-a cuprind dreptul persoanelor, al familiei si al
persoanelor juridice si au fost adoptate in 1970 si, respectiv, in 1976. Cartile a III-a, a V-a si a VI-a cuprind Partea
generala a dreptului patrimonial, bunurile si Partea generala a drepturilor obligatiilor si au fost adoptate in 1977 de
prima Camera a Parlamentului, urmand sa fie supuse si celei de a doua. Intr-o situatie similara se afla si Cartile a IVa si a VII-a.
Analiza Codului civil olandez conduce la concluzia ca acest cod se departeaza sub multe aspecte de
modelul francez, evoluand, indeosebi, sub influenta Codului civil german.
Spre deosebire de Codul francez, unele compartimente ca Regimurile matrimoniale, inclusiv contractul de
casatorie, sunt incluse in Cartea I, in timp ce Cartea a II-a cuprinde numai succesiunile, testamentele si ipoteca.
Deosebiri insemnate fata de modelul francez intalnim in prevederile cu privire la conditia copiilor, regimul sotilor,
posesiunea, transmisiunile imobiliare si mobiliare, privilegiile si ipotecile etc.
Italia
In Italia Codul civil este in vigoare din 24 aprilie 1942. Se sustine ca in marele sistem romano - Germanic,
dreptul italian ocupa un loc de frunte. Si aceasta se datoreaza nu numai faptului ca insusi dreptul roman s-a nascut
pe pamantul Italiei de astazi, ci si pentru ca dreptul modern italian reprezinta, pe de o parte, un sistem juridic de
drept privat, care, in linii mari, a reusit sa pastreze principiile fundamentale ale sistemului romano-germanic, iar pe
de alta parte - reprezinta o remarcabila originalitate.
In evolutia dreptului civil italian se disting doua perioade: prima, caracterizata prin puternica influenta a
legislatiei franceze, care a durat aproximativ pana la mijlocul secolului trecut; iar cea de a doua, dimpotriva caracterizata prin tendinta de iesire de sub aceasta influenta, care a fost marcata prin intrarea in vigoare, la 21 aprilie
1942, a Codului civil.
In opinia majoritatii savantilor, inovatia cea mai importanta de ordin tehnico-legislativ pe care o prezinta
Codul din 1942 este includerea dreptului comercial in Codul civil, realizandu-se prin aceasta o reglementare unitara
a relatiilor de drept privat, pozitie care ulterior a fost preluata si de statele exsovietice.
Codul civil italian a suferit schimbari esentiale in ceea ce priveste reglementarile relatiilor de familie. In
acest sens, legea italiana a eliminat o serie de principii si reglementari depasite, facand loc ideii de egalitate intre
soti.
Spania
Desi Codul civil spaniol, in fond, este inspirat din Codul civil francez, totusi el a fost adoptat in 1889, dupa
intrarea in vigoare a Codurilor italian si portughez, imbogatindu-se cu un sir de reglementari din aceste acte
normative. Printre particularitatile acestui Cod am putea mentiona stabilirea majoratului civil la 23 de ani.
Codul civil spaniol este impartit in patru Carti: prima se refera la persoane, cea de a doua la bunuri si
proprietate, cea de a treia cuprinde diferite moduri de dobandire a proprietatii si cea de a patra priveste obligatiile si
contractele.
Portugalia
Dintre toate codurile civile, adoptate pe continentul european sub influenta dreptului francez, cel mai discutat
pentru originalitatea sa a fost Codul civil portughez, adoptat in 1807. In primul rand, in multe cazuri continutul lui
capata amprenta doctrinei, adica acest Cod civil capata mai degraba aspectul unui tratat de drept civil decat al unei

legi. Cu toate ca amprenta teoretica in lucrare era impresionanta, Codul civil portughez nu se abatea, in marea
majoritate a dispozitiilor normative, de la modelul francez, motiv pentru care incadrarea sa in marele sistem romanogermanic apare pe deplin justificata.
La 1 iunie 1967 in Portugalia a intrat in vigoare un nou Cod civil. Este semnificativ ca acest Cod se
indeparteaza de la predecesorul sau prin forma si se apropie de legislatia germana si cea franceza din acest timp.
Influenta Codului civil german se manifesta prin introducerea unei Parti generale, caracteristice legislatiei
germane. Cartea a II-a se refera la dreptul obligatiilor, urmat de materia contractelor speciale, dreptul de proprietate,
uzufructul, uzul si abitatia, emfiteoza, superficia, servitutile. Cartea a III-a este dedicata dreptului familiei, iar ultima
reglementeaza dreptul succesoral.