Cuprins

Noiuni introductive de biochimie

Compoziia elemental i sumar a organismului
Apa i bioelementele
Proprietatile apei in organism
Continutul si repartitia apei in organism
Proprietile apei n organism
Compartimentele fluidelor in organism
Echilibrul apei in organism
Funcii biologice, semnificaie clinic i modificri la efort
Interrelaia organism-efort
Elemente de biomecanica micrii
Adaptarea organismului la efortul fizic
Modificari induse de efortul fizic
Modificari metabolice la efort
Frecventa cardiaca si valorile ei in aprecierea efortului
Aminoacizi, peptide, proteine, structuri, funcii biologice, importana biomedical
n efort.
Glucidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului,suplimentarea glucidica
Lipidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului, suplimentarea lipidica
Metabolismul energetic. ciclul lui Krebs. procesul de fosforilare oxidativ
Ciclul lui Krebs
Biocatalizatori-enzime. Repartizarea enzimelor n esuturi i organe. Localizarea
intracelular. Specificitatea de aciune. Modificri n efort.
Structura enzimelor
Caracteristici ale activitii enzimatice
Mecanismul de aciune a enzimelor.
Cinetica reaciilor enzimatice
Enzimele alosterice
Vitamine: A, D, K, E, F, B1, B2, PP, B6, B12, C, acidul pantotenic, acizii folici,
biotina (structur, forme biologic active, rol)
Antivitamine
Integrarea cilor metabolice i reglarea hormonal. Organizarea sistemului
endocrin. Receptorii hormonali. Modificri n efort.
Destinul metabolic al biomoleculelor
Reglarea hormonal a metabolismului
Adrenalina
Relaiile metabolice dintre esuturi
Clasificarea hormonilor. Hormoni cu structur polipeptidic. Hormoni derivai de
la aminoacizi. Hormoni steroizi.
Transportul hormonilor
Mecanismul de aciune al hormonilor (dup structur)
Hormonii care rezulta din aminoacizi
Hormonii peptilici si proteici
Insulina
Efectele efortului fizic asupra sistemului endocrin

Influena efortului fizic asupra musculaturii scheletice

Bibliografie
Noiuni introductive de biochimie
Biochimia este un domeniu al studiului vieii. Obiectul ei const n cercetarea
fenomenelor vieii, cu ajutorul metodelor chimice.
Biochimia are dou domenii principale:
a) biochimia descriptiv;
b) biochimia dinamic.
Biochimia descriptiv se ocup de cunoaterea naturii chimice a prilor
componente ale celulei i se identific n linii mari cu chimia substanelor naturale.
Simpla descriere a substanelor chimice ar oferi ns o imagine static, un
instantaneu al celulei vii sau al organismului viu, fiind astfel improprie obiectivului de a
cerceta fenomenele vieii. Dinamica fascinant a celulei vii, permanenta ei modificare,
reprezint o caracteristic proprie vieii, iar studiul transformrilor chimice care au loc n
interiorul ei constituie obiectul biochimiei dinamice.
Biochimia modern este aadar, n primul rnd, biochimia dinamic. Prin aceasta
trebuie s nelegem nti fenomenele metabolismului, transformarea i catabolismul
alimentelor n scopul obinerii energiei chimice i al sintezei substanei proprii celulei.
Aceste reacii au loc sub aciunea catalitic a enzimelor, al cror studiu constituie
un capitol larg al biochimiei.
Prin metabolism se nelege schimbul de substane care are loc ntre organism i
mediul nconjurtor (adic schimbul dintre protoplasm i substanele din mediul
exterior), precum i ansamblul transformrilor fizico-chimice, care au loc la nivelul
fiecrei celule.
Totalitatea acestor reacii fizico-chimice, care se petrec la nivelul fiecrei celule
dup absorbia substanelor alimentare i pn la obinerea de produse finale precum i
totalitatea acestei succesiuni de produse intermediare i de modificri chimice i fizicochimice, care intervin n schimburile dintre protoplasm i substanele din mediul
exterior, constituie metabolismul intermediar.
Metabolismul intermediar al organismului se manifest n dou forme antagoniste
i independente de anabolism i catabolism.
Prin anabolism se nelege ansamblul transformrilor chimice, care reprezint
fenomene de sintez n organism, adic fenomene de construcie. Procesele anabolice (de
asimilaie) sunt n general procese chimice ce se petrec cu consum de energie, din care
cauz sunt definite ca procese endotermice sau endergonice. Ele folosesc energia
eliberat n reaciile catabolice.
Totalitatea fenomenelor de degradare, care au loc n organism, poart numele de
fenomene de catabolism.
Catabolismul are rolul de a asigura organismului energia necesar funciilor sale
vitale, cum sunt de exemplu, fenomenele de construcie a edificiului atomic.
Metabolismul energic este constituit din totalitatea modificrilor energetice care
nsoesc metabolismul intermediar.
n anabolism asistm la un proces de asimilare, de transformare a materiei nevii n
materia vie; n catabolism, asistm la un proces invers, de dezasimilaie, de transformare
a materiei vii n materie nevie.

Prin metabolism, materia vie se afl ntr-o continu rennoire.

Viaa nu poate exista deci n afara metabolismului.
Compoziia elemental i sumar a organismului
Cercetrile referitoare la compoziia elemental a materiei vii au artat prezena,
n primul rnd, a urmtoarelor 12 elemente: C, H, O, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na i Fe. Ele
intr n organism n proporie de 99,0% din masa organismului i se numesc
macroelemente. Din cauz c intr n alctuirea masei organismului n proporie de
99,0% se mai numesc elemente plastice.
n afar de macroelemente, n alctuirea organismului intr n proporie de 1%
alte elemente, care se afl n cantiti foarte mici, n limita unei sutimi sau miimi de
miligram pentru fiecare, ele au fost numite microelemente sau oligoelemente.
Macroelementele i microelementele formeaz mpreun familia elementelor
biogene.
n organismul viu, elementele plastice se gsesc sub form de diferite combinaii
ca:
a. apa care constituie un factor important de legtur ntre organism i mediu,
servete la meninerea presiunii osmotice i la reglarea concentraiei ionilor de hidrogen
i de hidroxil n organism.
Are rol chimic, provocnd fenomene de hidratare, de hidroliz, de oxido-reducere
i de sintez;
b. srurile minerale despre al cror rol vom discuta la metabolismul mineral;
c. substane organice plastice, care sunt elemente de construcie anatomic ale
organismului: glucidele, lipidele i protidele.
d. substane organice active (catalizatori biochimici) care apar n organism n
cantitate foarte mic i provoac transformri chimice pe care le sufer substanele
plastice sau determin diferite procese fiziologice (vitaminele, enzimele, hormonii, acizii
nucleici i unitile lor structurale . a.);
e. produse intermediare i finale de metabolism care se acumuleaz sau se
elimin din organism.
O evaluare procentual n greutate a diferitelor componente ale unui individ adult,
efectuat cu aproximaie bun, ofer urmtoarea proporie a elementelor plastice: ap
61,6%, proteine, lipide 13,8% sruri minerale 8,1% i glucide 1,5%. Aceste elemente nu
sunt toate la fel de importante. Lipidele, de exemplu, se pot reduce pn la o zecime din
valoarea lor fr riscuri deosebite, n timp ce proteinele nu pot fi reduse peste 14%. Nici
glucidele nu pot fi reduse sub valoarea de 1,2% n greutate fr a avea grave consecine
asupra sntii.
Apa i bioelementele
Definitie. Generalitati
Componentele moleculare ale organismului uman difer prin structura i funcia
pe care o indeplinesc in cadrul celulei si se impart in:
Biomolecule anorganice : apa si compusii biominerali (saruri minerale)
Biomolecule organice : proteine, glucide, lipide, enzime, hormoni, vitamine,
compusi macroergici (ATP)etc.
In medie organismul uman adult este compus din 55% apa, 19% proteine, 19%
lipide, 7% compusi anorganici, sub 1% carbohidrati si sub 1% acizi nucleici.

Proprietatile apei in organism

Apa este solventul vietii, indeplinind in organism numeroase roluri biologice :
Rol structural -intra in compozitia celulelor si tesuturilor,
este solventul si mediul de transport al unor substante nutritive si produsi de
excretie rezultati din metabolism.
este mediul care favorizeaza miscarea moleculelor intre diferite compartimente
celulare si favorizeaza interactiunea dintre ele
este de asemenea un metabolit universal fiind fie reactant fie produs de reactie in
diferite procese biochimice fundamentale (reactiile de hidroliza)
Participa la mentinerea homeostaziei organismului (homeostasis proces prin
care organismul mentine constantele mediului intern in limitele fiziologice)
Participa la termoreglare
Continutul si repartitia apei in organism

Apa reprezinta aproximativ 50-60% din greutatea corpului adult, prezentand

variatii in functie de sex si varsta.
La copii aceasta poate sa reprezinte pana la 75% din greutatea corporala, scazand
cu varsta sau in obezitate, putand ajunge pana la 45%, deoarece grasimea are relativ
putina apa asociata.
Femeile au un procent de apa mai mic decat barbatii (50%), persoanele in varsta
au si ele un procent mai mic comparativ cu tinerii.
Continutul apei in organism
repartitia apei in organism este neuniforma, ea fiind in proportii variate in diferite
organe sau lichide.
astfel tesuturile contin aproximativ 80% apa iar scheletul 20%.
lichidele organismului contin intre 96 si 99% apa, cu exceptia sangelui (73-80%).
Saliva contine 99,5% apa
Compozitiachimicaa dintelui
Smaltul dentar 96% hidroxiapatita, 4% Apa si substanteorganice
Dentina
70% minerale (hidroxiapatitasifosfatde calciu), 20% substante
organice, 10% apa
Cementul 45% minerale (hidroxiapatita), 33% substanteorganice(proteine),
22% apa

Proprietile apei n organism

Importanta deosebita a apei pentru fiintele vii se datoreaza proprietatilor deosebite
ale apei, ce fac din aceasta o substanta unica:
1.Apa ca solvent :
-natura dipolara a moleculei de apa si capacitatea acesteia de a forma legaturi de
hidrogen stau la baza proprietatii apei de solvent universal.
-substantele ionice (sarurile minerale) sau substantele polare (glucide, alcooli etc)
se numesc substante hidrofile si se dizolva cu usurinta in apa,
-substantele polare si nepolare (amfipatice) se vor dispersa in apa formand
agregate numite micele de forma globulara in care moleculele amfipatice sunt orientate

cu partea hidrofila la exterior si partea hidrofoba la interior, permitand dispersia lor in

mediul apos al organismului.

2. Apa si termoreglarea:
-Prezinta capacitate termica mare: poate primi sau ceda caldura fara a-si schimba
propria temperatura.
-Conductivitatea termica mare a apei faciliteaza disiparea caldurii rezultate in
organe cu metabolism intens precum creierul, in sange si pool-ul de apa al organismului.
-Ca urmare a incalzirii apa se transforma in vapori si eliminata la suprafata
tegumentelor, avand senzatia de rece.
-Evaporarea a 1L de apa prin piele si prin respiratie face sa se piarda 580Kcal din
caldura organismului (25%).
-In consecinta supraincalzirea organismului este preantampinata de caldura mare
de vaporizare a apei, asigurand desfasurarea normala a proceselor in organism.
Compartimentele fluidelor in organism
Exista doua compartimente:
Compartimentul intracelular : care contine 60%
din apa totala din organism

Compartimentul extracelular : 40% din apa totala a organismului

apa plasmatica
apa interstitiala
apa transcelulara (secretia gastro-intestinala, urina, sudoarea, lichidele care
strabat peretele capilar acestea fiind responsabile de cresterea presiunii hidrostatice sau
de inflamatie. )

Echilibrul apei in organism

In ciuda variatiilor dintre aportul de apa prin ingestie (lichide si alimente) si cea
rezultata din metabolism, organismul mentine in limite constante nivelul apei din
organism.
Variatiile zilnice ale volumului total al apei din organism sunt sub 1% din
greutatea corporala, acest lucru dovedind faptul ca exista in permanenta un echilibru intre
apa ingerata si cea excretata.
Cantitate ingerata = cantitate excretata

Acest echilibru (homeostazia lichidelor organismului) este posibil datorita:

controlului hipotalamic-la acest nivel se gaseste centrul setei,

mecanismelor de reglare de la nivel renal regleaza volumul urinar pentru a compensa

variatiile pierderilor sa ingestiei de apa
si mecanismelor de reglare hormonale (vasopresina, aldosteronul)-monitorizeaza volmul
sanguin si osmolaritatea prin mecanisme ce controleaza edemele si balanta sodiului si a
apei. Vasopresina creste reabsorbtia apei la nivelul tubilor renali. Aldosteronul scade
eliminarea ionilor de sodiu si creste eliminarea ionilor de potasiu si hidrogen la nivel
renal.
Din cei 1500ml de urina (diureza/24ore) o cantitate de 500ml se pierde
obligatoriu, reprezentand volumul necesar pentru a excreta incarcarea osmolara.
Acest volum minim obligatoriu creste o data cu nevoia de a excreta solviti (aport
proteic crescut)
Piederea obligtorie totala de apa este de 1,5l pentru o persoana sanatoasa in
conditiile unei clime temperate si activitate moderata
Aceasta pierdere poate fi crescuta cu 500ml/zi datorita climei calde, 5001500ml/zi in febra, diaree, vomismente
Necesarul zilnic de apa
Stiind ca pierderea totala obligatorie in cazul unei persoane sanatoase este de 1,5l
si ca 400ml de apa provin din metabolism, necesarul zilnic de apa este de 1500 400 =
1100 ml de apa
Acest aport trebuie suplimentat in cazul unei clime calde, transpiratii abundente,
efort fizic, diaree, vasaturi, febra.
In unele boli renale necesarul de apa este apreciat la 3000ml/zi
Aportul de apa trebuie respectat cu strictete, variatii ale echilibrului hidric de
numai 1-2%, conduce in mod inevitabil la boli grave sau chiar moarte.
Tulburri ale metabolismului apei
Excesul sau deficitul de apa din organism afecteaza atat compartimentul
intracelular cat si pe cel extracelular.
Simptomele care apar se datoreaza modificarilor starii de hidratare a celulelor.
1.Deficitul de apa (depletia de apa)
-apare in conditiile unui aport scazut de apa (pacienti varstnici sau inconstienti)
asociat cu o pierdere crescuta de apa:
-Diaree, varsaturi, Insuficienta renala, pierderi la nivelul tegumentelor (arsura,
transpiratii abundente)
Depletia de apa
-Deficitul de apa se poate calcula prin raportare la valoarea sodiului plasmatic: o
pierdere de 6l de apa duce la o crestere cu 20mmol/l a concentratiei Na plasmatic.
Simptomele depletiei de apa : nu sunt specifice;
-sete, senzatie de gura uscata, confuzie
-scaderea volumului de apa din compartimentul extracelular stimuleaza sistemul
nervos simpatic: vasocontrictie, tahicardie
Terapie de rehidratare :
-administrare orala de apa, suficienta pentru a compensa pierderea
-administrarea i.v. de solutii hidroelectrolitice: ser fiziologic (depletia de volum),
glucoza 5%
Excesulde apa

Cauze: insuficienta renala, administare parenterala excesiva, hipersecretia de

ADH.
Simptome: varsaturi, cefalee, oboseala musculara etc
Bioelemente
99% din masa corpului uman este alcatuita din elemente ce intra in constitutia
substantelor organice: C,H,N,P,O,S si din Ca2+.
0,75% reprezinta Potasiu(K), sulf(S) si clor(Cl)
Fluorul(F) nu este necesar pentru viata dar se gaseste la nivelul oaselor si dintilor
fiind cunoscut rolul sau in prevenirea cariei dentare
Principalele minerale
Fosforul(P) alaturi de calciu reprezinta cel mai abundent mineral din
organismul uman. Aceste 2 elemente contribuie impreuna la dezvoltarea si osificarea
normala a oaselor si dintilor.
85% este prezent in oase si dinti dar este intalnit si la nivelul celulelor si
tesuturilor ajutand la eliminarea deseurilor metabolice la nivelul rinichiului si la obtinerea
energiei necesara organismului. Este implicat in procesele de crestere, mentinere si
reparare tisulara, este constituent al acizilor nucleici.
Surse: lapte, cereale, oua, branza, carne de pui etc
Necesar zilnic: 800-1200 mg
Hidroxiapatita
Hidroxiapatita este componenta majoritara a smaltului dentar. Fluoruldin apa
creste rezistenta dintilor prin transformarea hidroxiapatitei intr-un compus cu duritate mai
mare numit: fluoroapatita.
Ca5(PO4)3OH + F- Ca5(PO4)3F + OHReglarea fosforului
Absorbtia are loc la nivelul intestinului subtire
Vitamina D creste absorbtia fosfatului
Hormoni precum calcitonina si parathormonul regleaza metabolismul fosforului.
Calcitonina scade concentratia serica de calciu si fosfor iar parathormonul (PTH)
determina cresterea concentratiei serice a calciului si scaderea concentratiei fosforului
Patobiochimie
Deficitul de fosfor: afecteaza calitatea oaselor si dintilor, produce anomalii
celulare
Hiperfosfatemia: afectiuni renale, distrugeri tisulare
Calciu
-Bioelement principal
-Alaturi de P se gaseste in oase si dinti sub forma de hidroxiapatita, fosfati,
carbonati si alte saruri
-Creste excitabilitatea musculara
-Are rol in coagulare
-Activeaza unele enzime
-Mentine permeabilitatea si integritatea membranelor celulare
-Este mesager secundar intracelular cu rol in semnalizare
Necesar zilnic: 800-1200mg
Surse: produselactate, fasole, vegetale
Calciul (Ca2+)

Hipocalcemia: hipovitaminoza D, hipoparatiroidism, deficit de Magneziu

Clinic: Semnul Cvostek si Trousseau pozitive;
-parestezii, tentanie, crampe musculare, convulsii
-Rahitism la copii si dentitie intarziata, osteoporoza la adult
Hipercalcemia: hipervitaminoza D, medicamentele (diuretice, blocanti ai
canalelor de calciu, litiul)
Clinic: calculi renali, IR, manifestari cardio-vasculare (aritmii, HTA, modificari
EKG), manifestari neurologice (modificari de personalitate, oboseala, slabiciune,
modificarea capacitatii de concentrare)
Magneziu
50-60% din cantitatea totala de magneziu se gaseste la nivelul oaselor si dintilor.
Restul se gaseste la nivel intracelular. La nivelul dintilor nu intra in compozitia
hidroxiapatitei ci se gaseste sub forma de fosfat sau carbonat de magneziu.
Deficienta de magneziu la animale conduce la scaderea rezistentei oaselor si la
deficit in dezvoltarea oaselor si dintilor, stabilindu-se astfel o relatie directa intre
sanatatea dintilor si aportul de magneziu prin dieta.
Surse de Mg, sunt: leguminoasele uscate, nuci, alune, cacao, ceai, smochine,
cerealeintegrale(grau, ovaz, orz), ca si vegetalele verzi, inchise la culoare (salata, spanac,
ceapa verde, urzici); de asemenea apele minerale contin magneziu
Necesarul zilnic: 270-400mg

Fluor
Ca5(PO4)3F-fluorapatite-dinti si oase
Compusi cu fluor( NaF) pasta de dinti si apa cu fluor sunt utilizate pentru
prevenirea cariei dentare
Surse: apa potabila, ceai, alimente de origine marina, pasta de dinti
Necesar zilnic: 1,5-4mg
Deficitul de fluor favorizeaza aparitia cariei dentare
Fluor (F)
Excesul de F-fluoroza-distrugerea dintilor. Fluoroza dentar este o afeciune
datorat administrrii pe cale general a unei cantiti prea mari de fluor n perioada de

formare a dinilor, care duce la colorarea smalului cu linii fine glbui, puncte albe pn
la pete maronii
Fluoroza dentar evolueaz n perioada de formarea dinilor, la copiii mici (pn
njurul vrstei de 6 ani). Apa de but cu un coninut mare de fluor poate cauza defecte i
discromii ale smalului

Alte minerale esentiale pentru organismul uman

Sodiul(Na) este principalul cation din fluidul extracelular
-regleaza volumul plasmatic, echilibrul acido-bazic, functia nervoasa si cea
musculara
-Concentratia sodiului in organism este reglata de aldosterona
-Necesarulzilnic : 1100-3300 mg
-Surse: sare(NaCl), carne de vita, carne de pui, sfecla, morcovi
-Excesul de Na conduce la hipertensiune la persoanele susceptibile
Alte minerale esentiale pentru organismul uman
Potasiu(K) este principalul cation din fluidul intracelular ce participa in
activitatea nervoasa si musculara.
Concentratia de potasiu este reglata de aldosteron
Surse: vegetale, fructe, cereale
Necesar zilnic: 1875-5625 mg
Deficitulde potasiu: dupa administrarea de diuretice. Se manifesta prin scaderea
tonusului muscular, paralizii, confuzii mentale
Excesul de potasiu: scaderea frecventei cardiace pana la stop cardio-respirator
Alte minerale eseniale pentru organismul uman
Zincul(Zn)este cofactor pentru unele enzime, participa la vindecarea ranilor,
apararea imuna, controleaza contractia musculara
Necesrul zilnic: 12-15 mg
Surse: carne, oua, lapte, cereale, drojdie de bere
Deficienta: intarzierea cresterii si a vindecarii ranilor, alterarea gustului si
mirosului
Zincul este continut in pasta de dinti alaturi de triclosan i previne formarea
placii bacteriene
Iodul(I)-este constituent al hormonilor tiroidieni, element important pentru o
crestere si dezvoltare normala, asigura sanatatea parului, unghiilor si dintilor
Surse: sarea iodata, animale marine.
Necesar zilnic: 150g
Deficitulde iod: la copii-cretinism

La adult: gusa,
Excesul de iod: tireotoxicoza
Cobaltul-constituent al vitB12, sursaestereprezentatade alimente de origine
animala. Necesar zilnic: 0,05-0,2mg
Cuprul-intra in componentasistemelorenzimatice. Deficienta conduce la anemie
microcitara hipocroma. Necesar zilnic1,3-3mg.
Surse: legume, fructe, oua,carne
Seleniul-are actiuneantioxidanta. Surse: cereale, legume. Necesar zilnic: 55-70g
Fierul-constituent al hemoglobineisicitocromilor. Ajutala cresterea i dezvoltarea
normala. Necesarul zilnic: 12-15mg
Deficitulde fier: anemieferipriva, senzatiede arsurala nivelul cavitatiibucale,
limbarosiedepapilata, inflamatiila nivelulmucoasei bucale
Excesulde fier: hemosideroza
Surse: legume (patrunjel, spanac, salataverde, varza), fructe, oua, carne
Funcii biologice, semnificaie clinic i modificri la efort
Definiia efortului fizic i activitii motrice
De-a lungul timpului, muli autori au ncercat s formuleze definiii ale acestei
noiuni. Astfel, dup P. Popescu-Neveanu (1978) efortul reprezint o conduit conativ
de mobilizare, concentrare i accelerare a forelor fizice i psihice n cadrul unui sistem
de autoreglaj contient i acontient n vederea depirii unui obstacol, a nvingerii unei
rezistene a mediului i a propriei persoane.
Hollman i Hettinger (1980) consider efortul fizic ca o repetiie sistematic de
aciuni motrice care au ca obiectiv ameliorarea performanei fr modificri evidente
structurale i funcionale.
A. Demeter (1984) definete efortul din antrenamentul fizic ca fiind un proces
pedagogic complex, organizat pe o perioad lung i finalizat prin adaptri consecutive,
optimale pn la obinerea adaptrii maxime i meninerea ei n timp.
E. Avramoff (1986) arat c efortul fizic din antrenament se reduce la un proces
de cretere a capacitii de adaptare a organismului la aciunea stimulilor fizici.
Antrenamentul fizic devine, n acest caz, o aciune contient i metodic ce pune n
valoare posibilitile de adaptare a fiecrei funcii a organismului.
Efortul fizic reprezint (C.Bota, 1993) o solicitare motric cu caractere bine
definite, n funcie de parametrii lui.
n concepia lui M.Epuran (1994) efortul sportiv reprezint o competiie, o
ntrecere cu spaiul, timpul, gravitaia, natura, cu alii i cu sine.
Din punct de vedere metodic, tiina sportului privete efortul sportiv ca un proces
de elaborare, de continu nvare, a crui form de execuie cuprinde un anumit numr
de repetiii efectuate sub diverse forme.
I.Drgan (1994) arat c metodica antrenamentului evolueaz necontenit, iar baza
obiectiv a acestuia este suportul fiziologic. n concepia sa, efortul din antrenament este
un proces complex, multilateral, psiho-social, morfo-funcional i metodico-pedagogic
care urmrete crearea unui individ cu un nalt nivel de sanogenez, cu un grad superior
de rezisten la diveri factori exogeni sau endogeni i cu un echilibru neuro-cortical sau
neuro-endocrino-vegetativ adecvat obinerii de performane sportive.
Principii fiziologice ale antrenamentului

accesibilitatea (capacitatea de a suporta un efort);

multilateralitatea (dezvoltarea complex i multilateral a sportivului);
individualizarea (corelarea activitii fizice cu vrsta, sexul, antecedentele
heredo-colaterale i personale, starea de sntate, capacitatea funcional);
continuitatea (caracterul continuu al antrenamentului);
gradarea efortului (creterea progresiv a efortului);
utilizarea eforturilor susinute n antrenament (eforturile mari ca mijloace de
cretere a eficienei funcionale a organismului, a stabilitii homeostaziei);
alternarea efortului cu refacerea (efortul ca parte ergotrop, iar refacerea ca parte
trofotrop).
A. Dragnea (1996) definete antrenamentul sportiv ca fiind un proces de lung
durat, conceput ca sistem motric-funcional n vederea realizrii unei conduite
performante n concurs. Aceast conduit reprezint rezultatul adaptrii superioare a
organismului la eforturi fizice i psihice intense.
Din punct de vedere biologic, efortul fizic i n special cel sportiv este un stimul
(excitant) biologic adecvat care oblig organismul s rspund prin manifestri electrice,
mecanice, termice, biochimice. Un stimul bine dozat i administrat corespunztor
particularitilor individului poate conduce la acumulri cantitative i calitative ce vizeaz
obinerea naltei performane.
mprtind acest punct de vedere, D.Evule-Colibaba i I. Bota (1997) definesc
efortul ca rezultatul multiplelor solicitri musculare, cardio-respiratorii, neuro-endocrinometabolice, psihice la care este supus organismul n timpul diferitelor activiti.
Solicitrile sunt fenomenele-cauz care provoac fenomenele-efect (reaciile
organismului).
Efortul fizic reprezint, dup G. Nenciu (1999), totalitatea actelor motrice
coordonate n vederea unui lucru mecanic adecvat, care are la baz transformarea optim
a energiei chimice n energie mecanic fenomen ntlnit numai la sistemele biologice
contractile.
n dicionarul limbii romne moderne efortul este exprimat ca ncordare
voluntar a puterilor fizice sau psihice ale organismului n vederea atingerii unui scop.
Motricitate nsuire a fiinei umane nnscut i dobndit de a reaciona cu
ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi i interni, sub forma unei micri.
Motricitatea reunete totalitatea actelor motrice efectuate pentru ntreinerea
relaiilor cu mediul natural i social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice
ramurilor sportive (actele motrice realizate prin contracia muchilor scheletici).
Actul motric definit ca element de baz al oricrei micri, efectuat n scopul
adaptrii imediate sau al construirii de aciuni motrice. Acesta se prezint ca act reflex,
instinctual.
Activitatea motric desemneaz un sistem de acte motrice prin care se atinge un
scop, imediat, unic sau integrat ntr-o activitate motric (mers, alergare etc.). Aciunea
este determinat de integrarea factorilor energetici, cinematici i cognitivi ai micrii.
Activitatea motric prezint caracteristici de constan (realizarea unei sarcini
motrice n repetate rnduri scrisul) i de unicitate (micarea nu se repet niciodat
identic, ci exist mici variaii ale ei).
Interrelaia organism-efort

Efortul fizic solicit i modific, prin caracterul su de stres, nivelul homeostatic

al organismului, fixndu-l pentru un moment la un nivel superior. Homeostazia sau
meninerea constant a componentelor biochimice i biofizice ale mediului intern se
realizeaz printr-o serie de mecanisme reglatoare (A.Guyton, 1996).
Aceast constan nu este absolut; ea este modificat prin nsi activitatea
organismului (efort fizic, dezechilibru nutritiv, traumatisme etc.) sau prin rspunsuri de
prevenire a disturbanelor (ex.: stres psihic). Perturbrile sunt restabilite prin
mecanismele homeostatice, i anume sisteme de comand cu autoreglare. Acestea pot fi
clasificate n: fizice, chimice i biologice i acioneaz n direcia adaptrii organismului
la mediul de via, ca un tot unitar (A.Demeter, 1987).
Homeostazia se poate realiza numai dac sunt ndeplinite urmtoarele condiii:
organismul s funcioneze normal, s poat opera rapid adaptrile necesare,
astfel nct compoziia mediului intern s rmn n limitele precis definite;
reaciile la variaiile impuse de mediu trebuie s asigure desfurarea normal a
funciilor fiziologice n noile condiii impuse.
Noiunile de homeostazie i adaptare sunt complementare i valabile pentru toate
nivelurile de organizare biologic i n orice situaie.
Particularitile adaptrii confer individualitate fiecrui organism i sunt
responsabile de conservarea sntii, de dezvoltarea capacitii de efort sau, cnd acestea
sunt depite, de apariia strilor patologice (I. Drgan, 1996).
Organismul sportivului este adesea solicitat pn la limita capacitii sale
maxime, n care muli indicatori homeostatici sunt total perturbai pentru o perioad de
timp, prezentnd valori etichetate ca fiind anormale (patologice), pentru organismul
neantrenat. Prin mecanismele de reglare, ce intervin prompt i eficient, procesele
energogenetice (care vor menine la un nivel ridicat parametrii de efort) continu i n
perioada de refacere pentru stabilirea homeostaziei. De aceea, organismul sportivului
poate fi considerat normal de excepie sau model superior de adaptare (A. Dragnea,
2001).
Devierile homeostaziei impuse de activitatea fizic constituie stimul declanator
al mecanismului de refacere i supracompensare care au ca efect final instalarea strii de
antrenament, stare ce confer organismului capacitatea de a se angrena n mai mare
msur n efort i de a suporta la un nivel superior modificrile parametrilor fiziologicobiochimici (I.Drgan, 1994).
Se delimiteaz, astfel, homo-sportivus un organism de excepie din punct de
vedere anatomo-fizio-biochimic. Parametrii acestuia sunt situai n afara valorilor
fiziologice, fr a le putea considera patologice, fiind reversibile.
La nivelul marilor performane n cadrul competiiilor sau/i n cadrul
antrenamentelor, componenta psihic a stresului din efortul fizic joac un rol deosebit de
mare, uneori determinant, cum este cazul sporturilor individuale, unde performana
depinde doar de efortul depus de individ i nu de echip (M. Epuran, 1994).
n final, se poate afirma existena unei interrelaii efort-organism, i anume:
efortul fizic solicit organismul n totalitatea sa conducnd la modificri adaptative sau la
ncetarea activitii i, la rndul su, sistemul biologic execut efortul n condiiile fiziobiochimice impuse de acesta.
Clasificarea eforturilor

Pentru a surprinde diferitele caracteristici, efortul fizic impune o clasificare din

mai multe puncte de vedere. Astfel,
n funcie de sfera i prioritile metabolice folosite (Weineck, 1976):
-efort specific;
-efort nespecific.
De cele mai multe ori, caracterul obinuit al efortului competiional poate deveni
pentru sportivi nespecific. n antrenament, ns, acesta este depit pentru dezvoltarea i
consolidarea calitilor cerute de un efort specific. De exemplu: alergarea sau ridicarea de
haltere pentru alpinist.
n funcie de caracterul, cantitatea i condiiile de desfurare (Matveev, 1978):
efort de antrenament;
efort competiional.
Diferenele constau n planul solicitrilor fizice i psihice. n efortul
competiional, solicitrile psihice sunt foarte mari i determin, uneori, o supramobilizare
a capacitilor fizice, situaie neatins n cazul efortului de antrenament.
n funcie de caracterul repetrii micrii (E.Avramoff, 1980):
efort ciclic (stereotip, ritmic) n care micrile se repet n unitatea de timp,
ntr-un anumit ritm; au avantajul unei automatizri mai rapide i se desfoar cu
economie energetic;
efort aciclic caracterizat printr-o alternan ntre contracie i relaxare
muscular, fr respectarea unui anumit ritm; nu se creeaz o stereotipie dinamic i nici
nu se produce automatizarea micrilor.
n funcie numrul de nclziri (R. Mano, 1982):
efort unic;
efort repetat.
Criteriul care sistematizeaz efortul fizic n aceste dou categorii const n
efectuarea uneia sau mai multor nclziri n vederea executrii unui efort. De exemplu: o
etap a unei curse cicliste ntrunete calitile unui efort unic, iar cele 5 probe ale
decatlonului ntr-o zi de concurs vor fi repetate. Se admite ns, c sistematizarea
efortului n unic i repetat se poate referi i la acelai efort, dac ntre eforturi sunt pauze
mai mari care solicit o nou nclzire.
n funcie de activitatea desfurat (Platonov, 1984):
efort profesional;
efort sportiv.
Este o prim departajare care evideniaz c, sub aspectul consumului de energie,
ct i a solicitrii psihice, efortul fizic sportiv constituie pentru organism un factor
stresant. Efortul fizic profesional are caracterul unei solicitri zilnice uniforme i nu
ajunge pn la situaia unei solicitri stresante, dect prin monotonie.
n funcie de modificrile adaptative impuse de obiectivele antrenamentului
(Matveev,1986):
efort standard, mereu acelai sau uniform (acelai n fiecare moment al
exerciiului);
efort variabil, cu modificri de ritm n timpul exerciiului.
n funcie de locul desfurrii activitii fizice (I. Drgan, 1991):
efort de laborator;
efort de teren.

n diferitele testri de laborator se folosesc cu totul alte tipuri de efort dect cele
reale, existente pe teren. Avantajul acestor probe este mare, deoarece parametrii
msurabili sunt standardizai, durabili, lucru care nu se ntmpl ntotdeauna n activitatea
de teren.
Eforturile de laborator sunt specifice numai din punct de vedere biomecanic
(ergometria sau covorul rulant pentru alergtori) i nespecifice, din punct de vedere
fiziologic, deoarece lipsesc influenele condiiilor de mediu.
n funcie de capacitatea de rezisten a organismului (Hollmann i Hettinger,
1980; A. Dragnea, 1991):
Susinerea unui efort pe o durat de timp ct mai lung posibil, depinde de
capacitatea psiho-fizic a organismului (rezistena). Aceasta este influenat de mrimea
maselor musculare implicate. Se manifest:
rezistena muscular general, la care efortul solicit 2/3 din masa muscular
scheletic;
rezistena muscular regional, la care particip 1/3 2/3 din musculatur;
rezistena muscular local, rsponsabil unui efort cu participare de sub 1/3 din
masa muscular.
n funcie de durata stimulrii (M. Cordun, 1999):
efort continuu;
efort cu pauze (intervale).
Efortul static prelungit sau cel dinamic, executat ntr-un tempo crescut, solicit
cile energetice anaerobe cu acumulare secundar de acid lactic. Acidoza se manifest
prin tensiune neplcut n muchi (febr muscular), care impune ntreruperea efortului.
Aceast situaie poate fi prevenit prin executarea unor micri cu durat
intermitent, n care alterneaz dou faze, una de micare (static sau dinamic) numit
efort de ncrcare i alta de repaus sau refacere numit pauz. Pauzele se realizeaz activ
i pasiv.
n cazul unui efort dinamic, pauza activ const n mobilizarea unor grupe
musculare nesolicitate anterior, reducerea tempo-ului de mers sau adoptarea poziiei
stnd, care solicit cu 10 % mai mult O2 dect decubitul (Hollmann i Hettinger, 1980).
Pauza pasiv const n repaus, n poziiile decubit, aezat sprijinit, i se utilizeaz
n cazul bolnavilor cu capacitate sczut la efort.
n ceea ce privete durata pauzei, aceasta se stabilete n funcie de intensitatea
efortului i capacitatea de efort a individului. n timpul pauzei dintre seriile de micri se
produce o refacere energetic i funcional complet sau incomplet.
Durata pauzei de refacere complet este lung i se utilizeaz n cazul unui efort
cu intensitate crescut pentru capacitatea limitat a individului.
Durata pauzei de refacere incomplet este scurt i se utilizeaz n cazul unui
efort cu intensitate moderat sau cnd capacitatea motric, pulmonar i cardio-vascular
nu sunt foarte sczute.
Reluarea efortului n aceast faz, cnd organismul se afl nc n stare de
lucru, cu capilarele din muchi deschise, reprezint efortul cu intervale.
n acest caz, intensitatea efortului care reprezint 65-70% din capacitatea
maxim i durata pauzelor se stabilesc pe baza frecvenei pulsului din timpul
antrenamentului.

Din punct de vedere fiziologico-biochimic, eforturile prestate n viaa cotidian i,

mai ales, n activitatea sportiv se clasific dup cum urmeaz (C.Bota, B. ProdescuAnton, 1997 i G. Nenciu, 1999):
n funcie de intensitatea efortului:
efort de intensitate maximal - cu o durat de 10-15 secunde, care se
caracterizeaz prin cel mai mare debit energetic (cantitatea de energie eliberat n
unitatea de timp).
Durata acestui efort este discutabil, unii autori consider intervalul mai mic,
respectiv 3-8 secunde (Zaiorschi). Sistemul energetic solicitat este ATP-ul (acidul
adenozin trifosforic), care se resintetizeaz prin intermediul creatinfosfatului (CP);
efort de intensitate submaximal - cu o durat de pn la 1minut.
Sistemul energetic este tot anaerob i folosete ca surs energetic pe lng ATP
i CP, substratul glucidic n cadrul glicolizei cu formare de acid lactic;
efort de intensitate mare cu o durat pn la 6 minute i energogenez
anaerob suplimentat de cea aerob;
efort de intensitate moderat cu o durat pn la 60 de minute i energogenez
aerob (stare stabil relativ ergostaz).
Apare un oarecare echilibru ntre consumul i necesarul de oxigen, cu un mic
deficit care va fi acoperit postefort, printr-un consum mrit de O2.
Substratul energetic de baz este cel glucidic;
efort de intensitate mic cu o durat ntre 60 de minute i cteva ore i
energogenez aerob.
ntregul necesar de O2 este acoperit de consum (stare stabil adevrat steadystate). Substratul energetic este reprezentat de glucide i lipide.
Dup gradul de aprovizionare cu O2 a organismului:
efort anaerob, cnd acesta se realizeaz n condiii de apnee sau ntr-o ventilaie
limitat.
Eliberarea energiei se desfoar n lipsa oxigenului i n funcie de substratul
energetic. Se difereniaz: efortul anaerob alactacid, cu energie rezultat prin
catabolizarea legturilor fosfat macroergice din structura ATP i CP i, efortul anaerob
lactacid cu substrat energetic imediat ATP, dar a crui resintez se realizeaz prin
glicoliz cu formare de acid lactic;
efort aerob, n care lucrul mecanic se desfoar n condiii aerobe.
Doar n primele 2-3 minute se lucreaz n deficit de oxigen, pn cnd sistemele
oxidoreductoare i adapteaz nivelul funcional;
efort mixt care se ntlnete n sporturile unde intensitatea efortului permite
aprovizionarea parial a organismului cu oxigen (proba de 1500 m).
Energia este furnizat prin sistemele anaerobe sau aerobe n funcie de intensitatea
efortului pe traseu.
Dup tipul de contracie muscular :
efort izotonic (dinamic) n care contraciile musculare presupun creterea
iniial a tensiunii interne urmat de pstrarea constant a acesteia pe timpul contraciei;
fibrele musculare se scurteaz deplasnd fie segmentele corporale, fie o greutate;
efort izometric (static) care presupune doar creterea tensiunii interne a fibrelor
musculare fr scurtarea muchiului i, deci, fr efectuarea de lucru mecanic. n realitate
se produce o microdeplasare, neglijabil, ntre momentul creterii tensiunii musculare i

cel al relaxrii. Contracia izometric se produce cnd muchiul lucreaz contra unei
rezistene egale cu fora sa maxim sau cnd se ncearc deplasarea unei greuti mai
mari dect fora subiectului (M. Cordun, 1999);
efort izokinetic, n care tensiunea intern este mare n toate fibrele musculare
active, pe toat durata contraciei.
n funcie de consumul energetic:
eforturi uoare, datorate micrilor automatizate, efectuate cu consum energetic
redus la mai puin de jumtate din rezerva de efort. Se produc fr creteri voluntare ale
tensiunii musculare, iar oboseala este sczut (exemple: mersul pe jos, igiena corporal,
alimentaia);
eforturi medii, care includ majoritatea profesiilor, fr efort voluntar mare i n
care oboseala secundar se compenseaz prin somnul de noapte (Hettinger, 1980);
eforturi grele, care solicit pn la 80% din capacitatea maxim a individului i
sunt urmate de instalarea strii de oboseal (M. Cordun, 1999).
n funcie de gradul de solicitare al principalelor aparate i sisteme din organism
(A. Demeter i M: Georgescu, 1969; I. Drgan, 1994):
efort neuromuscular (neuropsihic), n care solicitarea se adreseaz predominant
sistemului neuromuscular.
Eficiena acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare i organizare a sistemului
nervos central i periferic, capabil s mobilizeze prompt, economic i n condiii diverse,
efectorii musculari;
efort cardiorespirator, n care aparatul cardiovascular, respirator i sngele sunt
direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de
esuturi n scopul degajrii unei cantiti suficiente de energie;
efort energetic (sau endocrino-metabolic) ce depinde de posibilitile
organismului de a resintetiza chiar n timpul efortului, substratul energetic metabolizat.
Refacerea substanelor productoare de energie presupune timp, de aceea numai
eforturile aerobe pot oferi aceste condiii. n acest tip de efort intervine reglajul hormonal
(de exemplu: ACTH-cortizol care determin i menine glicemia, furniznd substrat
energetic prin gluconeogenez sau medulosuprarenala care prin secreia de catecolamine
are rol ergotrop mobilizator de efort).
Elemente de biomecanica micrii
Micarea este definit ca rezultatul activitii unui sistem ale crui componente
funcioneaz armonic i este condiionat de interrelaia organismului uman cu mediul
extern (ecotrop) i cu cel intern (ideotrop), noiuni citate de A. Dragnea i A. Bota
(1999).
Prin micare, omul transform mediul n care se dezvolt i, mai ales, se
transform pe sine. Toate constantele morfo-fizico-biochimice vor conduce la
ntemeierea unei forme superioare de autoreglare, de optimizare valorificnd la maximum
resursele fizice i psihice, adic atingerea performanei (depirea nivelului comun) (M.
Epuran, 1991).
n activitatea sportiv, micarea este produs n mod activ de contraciile
musculare. Datorit acestora, raporturile dintre segmentele corpului se modific conform
legiilor prghiilor i principiilor conservrii impulsului, energiei, puterii etc. Deplasarea
segmentelor, care se comport asemntor prghiilor ososase, este determinat de

contracia muscular care transform energia chimic n energie mecanic (A. Buzescu,
2000).
Oasele corpului uman formeaz prghii de ordinul sau gradul I, II, III (M.
Cordun, 1999):
prghii de gradul I, n care sprijinul este situat la mijloc, ntre punctul de
rezisten i cel de for. Acestea sunt prghii de echilibru; exemplu: articulaiile
atlantooccipital i coxofemural;
prghii de gradul II, n care rezistena este situat la mijloc, ntre punctul de
sprijin i cel de for. Aceste prghii, numite de for sunt mai rare; exemplu: articulaia
talocrural n poziia stnd pe vrful piciorului;
prghii de gradul III, n care fora este situat la mijloc, ntre punctul de
rezisten i cel de sprijin. Aceste prghii, sunt cele mai rspndite n organism;
acioneaz cu pierdere de for i ctig de deplasare, fiind deci prghii de vitez;
exemplu: articulaia cotului.
Pentru prghiile de gradul III, locul de aplicare al punctului de for are o
importan foarte mare. Astfel, cnd punctul de for este dispus:
la mijloc, prghia lucreaz cu for i vitez medie;
aproape de punctul de sprijin, prghia lucreaz cu for crescut i vitez mare,
i este o prghie de vitez;
mai aproape de punctul de rezisten, prghia lucreaz cu for crescut i vitez
sczut, i este o prghie de for.
Micarea voluntar, ideokinetic, poate fi adaptat unui scop precis.
Pentru aceasta, muchii trebuie s acioneze ca:
agoniti, care iniiaz i produc micarea, motiv pentru care se mai numesc
motorul primar;
antagoniti, care se opun micrii produse de agoniti; au rol frenator,
reprezentnd frna elastic, muscular, care intervine de obicei naintea celei ligamentare
sau osoase;
sinergiti, prin a cror contracie, aciunea agonitilor devine mai puternic;
fixatori care acioneaz involuntar i au rolul de a fixa aciunea agonitilor,
antagonitilor i sinergitilor. Fixarea nu se realizeaz continuu, pe ntreaga curs de
micare a unui muchi (M. Cordun, 1999).
Musculatura dezvolt dou tipuri de activiti (M.Ifrim, 1988):
static (de asigurare postural) ca rezultat al contraciei izometrice a grupurilor
i lanurilor musculare. Acest tip de activitate provoac oboseal muscular rapid;
circulaia sanguin i limfatic este ngreunat de comprimarea vaselor de ctre fibrele
musculare;
dinamic, realizat de contracia izotonic a muchilor. n acest tip de activitate
lucrul mecanic efectuat este proporional cu fora i lungimea scurtrii, iar circulaia
sanguin i limfatic este favorizat.
Micrile complexe (mers, alergare) reprezint rezultatul interaciunii dintre
forele interne ale organismului i cele externe ale mediului de deplasare. Forele interne
intervin n realizarea micrii corpului uman i sunt reprezentate de: impulsul nervos,
contracia muscular, prghiile osoase i mobilitatea articular. Forele externe
(gravitaia, greutatea corpului sau a segmentelor n micare, presiunea atmosferic,

rezistena mediului, ineria, forele de accelerare, de reacie a suprafeelor de sprijin, de

frecare) trebuie invinse de forele interne ale organismului (A. Buzescu, 2000).
Alergarea este o micare ce const n trecerea succesiv a unui membru inferior
naintea celuilalt, sprijinul efectundu-se numai pe un singur picior. Aceasta ajut la
deplasarea mai rapid a corpului (A. Buzescu, 2000).
Spre deosebire de mers, alergarea nu prezint perioade de dublu sprijin, naintarea
fcndu-se prin mici srituri, separate ntre ele prin perioade de sprijin unilateral.
n alergare centrul de greutate se deplaseaz la intervenia: forei musculare (la
care se adaug rezistena suprafeei de sprijin), greutii corpului i rezistenei aerului. La
o vitez constant, cele trei fore se menin n echilibru. Dac viteza scade, rezistena
aerului se micoreaz, iar fora muscular va aciona pe o direcie mai puin nclinat i
va avea o valoare mic. Dac viteza de deplasare crete, rezistena aerului crete i ea, iar
fora muscular acioneaz pe o direcie nclinat i va avea o valoare mai mare.
Centrul de greutate se deplaseaz sinusoidal. Cnd membrul inferior se extinde,
fora muscular deplaseaz centrul de greutate n sus i nainte.
Cnd aciunea forei musculare se epuizeaz, datorit ineriei, centrul de greutate
i continu deplasarea, dar coboar.
n afara acestor deplasri verticale, centrul de greutate se deplaseaz i lateral.
Propulsia succesiv a membrelor inferioare orienteaz centrul de greutate, cnd ntr-o
parte cnd n cealalt (A. Buzescu, 2000).
Adaptarea organismului la efortul fizic
Prin adaptare se nelege procesul complex de acomodare a organismului la
modificrile mediului extern i intern.
H. Le Chatelier consider c fenomenul adaptrii poate fi extins la toate sistemele
materiale, fizice, chimice i biologice, constnd n acelai timp n tendina unui sistem de
ai restabili echilibrul modificat.
Din punct de vedere biologic, adaptarea la mediu (ca i cea specific
antrenamentului) este mecanismul complex de aprare fa de solicitrile determinate de
schimbrile mediului i const n totalitatea modificrilor morfo-funcionale care
realizeaz, n final, trepte superioare de evoluie, devenind mai capabile de supravieuire
dect n etapele lor anterioare de existen (M. Ifrim citat de A.Dragnea, 1996).
Fenomenele de adaptare au caracter genetic i fenotipic. Adaptarea la mediu se
refer n mai mare msur la mecanismele fenotipice care ofer o gam larg de
posibiliti de schimbare a nsuirilor organismelor, ndeosebi n copilrie i adolescen.
De aceea, performanele sportive se pun pe seama plasticitii fenotipice indiferent de
ras sau alte caractere genetice (A.Dragnea, 1996).
Efortul fizic modific nivelul homeostatic, fixndu-l pentru un moment la o
valoare destul de ndeprtat de cea normal, situaie n care se realizeaz permanent
reacii adaptative (I. Drgan, 1994).
Antrenamentul - ca proces de adaptare
Efortul sportiv solicit toate subsistemele organismului, ordinea funciilor
implicate i intensitatea rspunsului este diferit, cu caracteristici individuale dependente
de parametrii efortului. Solicitarea la efort este generalizat i capt caracter de stres att
fizic ct i psihic, deoarece implic mecanismele de adaptare (A. Demeter, 1987).
La baza adaptrii organismului la efort st exerciiul fizic din cadrul
antrenamentului sportiv. Efectele adaptative ale solicitrii se acumuleaz treptat cu

trecerea timpului i duc la accentuarea eficienei funciilor fiziologice i biochimice de la

nivel subcelular, celular, tisular, aparat, sistem i ntregul organism, ducnd la
mbuntairea rezultatelor sportive n disciplinele i probele sportive practicate (I.
Drgan, 1994).
Antrenamentul este considerat un proces complex, organizat pe o perioad lung
i finalizat prin adaptri consecutive optimale pn la obinerea adaptrii maxime ce se
refer la atingerea miestriei sportive i meninerea ei n timp (I. Drgan, 1994).
Efortul de antrenament poate conduce, n funcie de parametrii si (volum,
intensitate, complexitate, densitate) la o serie de modificri specifice funcionale la
nivelul diferitelor esuturi, organe i aparate ale organismului.
Repetarea sistematic a efortului timp ndelungat determin restructurri
morfologice (anatomice) care se oglindesc nu numai prin fortificarea muchilor i
perfecionarea funciei sistemului nervos, ci i printr-o serie de hipertrofii tisulare, n
funcie de organele int ale efortului. De exemplu:
greutatea ficatului la o persoan neantrenat este de cca 1450 g, n timp ce la
sportivul care particip sistematic la un program de antrenament bazat pe eforturi de for
rapid (power training) poate ajunge, dup 1 an, la o greutate de cca 1600 g, iar la un
sportiv supus unui efort sistematic de rezisten, greutatea ficatului va fi i mai mare (I.
Drgan, 1994);
creterea sistematic a greutii inimii i rinichilor, dup 45 de zile de
antrenament susinut (R.Mano, 1987);
modificri durabile ale unor parametrii cardiovasculari (frecven cardiac de
repaus, oxigen-puls maxim, volum cardiac), respiratori i endocrinometabolici sub
influena eforturilor intense i sistematice (S.Israel, 1985);
Adaptarea n cadrul procesului de antrenament se produce contient, dirijat i
conduce la modificri structurale biochimice, care au la baz procese metabolice celulare
legate de sinteza proteinelor de adaptare (C.Bota, 1997). Astfel, n perioada de refacere
va crete numrul de proteine structurale i enzimatice mult mai active datorit
exerciiului fizic (Rogozkin, 1976; Millward, 1982; Virec, 1987; Thomason & Boots,
1991).
n cadrul antrenamentului sportiv, avantajele generale ale procesului adaptiv se
pot evidenia n mai multe direcii prin caracteristici ce deosebesc un sportiv antrenat de o
persoan neantrenat. Astfel, S.Israel (1985) citeaz cteva dintre perfecionrile
fiziologice:
creterea toleranei fa de modificrile brute ale temperaturii;
creterea capacitii de a suporta lipsa de oxigen;
mbuntirea stabilitii psihice;
mbuntirea capacitii de aprare mpotriva infeciilor, stresului;
creterea rezistenei fa de toxine.
Gradul de adaptare metabolic a sportivului depinde de gradul de variabilitate a
proceselor biochimice, de nivelul lor de angrenare la sarcinile impuse de rezistena
tisular. Trecerea de la starea de repaus la effort determin apariia unor modificri
imediate (acute) care se menin timp ndelungat i dup ncetarea activitii. Acumulrile
cantitative din timpul pregtirilor fizice sistematice conduc la instalarea strii de
antrenament, cu profunde modificri morfo-funcionale reflectate biochimic i enzimatic
la nivel celular.

Condiiile funcionale constante ale procesului de adaptare sunt asimilarea i

acomodarea (J. Plaget, 1967). n antrenamentul sportiv, adaptarea poate fi definit ca un
echilibru permanent ntre asimilare i acomodare (A. Dragnea, 1996).
n concluzie, totalitatea reaciilor neuro-endocrino-metabolice, care apar n timpul
expunerii organismului la stres, definete adaptarea la efortul fizic i creeaz premisele
energetice pentru asigurarea funciunilor organismului n condiiile parametrilor de efort
(I. Drgan, 1994).
n antrenament, adaptarea se caracterizeaz printr-o serie de trsturi determinate
de particularitile ramurilor de sport practicate, de durata sau vechimea n sport,
frecvena cu care sunt administrai stimulii, starea de sntate etc. (A. Dragnea, 1996).
Cele mai semnificative trsturi sunt:
amplitudinea sau plasticitatea, la nivel funcional, morfologic, biochimic i
motric, n condiiile unei cuantificri corecte; adaptarea este mai ampl sau mai puin
ampl n funcie de vrst i disponibiliti;
eficiena (economicitatea) reaciilor organismului la instalarea adaptrii,
reducndu-se, astfel, chetuielile energetice raportate n timp; rezervele de adaptare
determin direct economia de timp i energie.
ntinderea sau durata, care se refer la timpul ct persist adaptarea; aceasta
poate fi dirijat de specialiti n funcie de cerinele ramurii de sport i necesitile
refacerii n cadrul dinamicii progresive a capacitii de performan.
ascendena sau evoluia adaptrii, specific necesitii asimilrii i acomodrii
treptate a diferiilor stimuli de sarcin, programai n antrenamente. Accesibilitatea
proceselor de adaptare este condiionat de creterea treptat i n acelai timp variat a
stimulilor de antrenament.
specificitatea: n antrenament, deosebirile individuale privind eficiena pregtirii
sunt determinate de aparatul aptitudinal i receptivitatea aparatului genetic al celulei fa
de influenele exercitate din mediu.
receptivitatea individual; fiecare individ este o entitate difereniat de ceilali
semeni, i deci reaciile adaptative sunt extrem de variate, de la sportiv la sportiv,
influenate de particularitile aparatului genetic.
Tipuri de adaptare
Adaptabilitatea este un proces continuu, dinamic, dependent de capacitatea
funcional, de posibilitatea mobilizrii i punerii n valoare a rezervelor funcionale ce
depind de:
starea morfo-funcional a organelor interesate n reacia adaptativ;
regimul lor de funciune;
antrenarea lor de ctre sistemele reglatoare (I.Drgan,1996).
Totodat, procesul de adaptare la efort se desfoar n raport cu:
necesitile de fond ale metabolismului;
posibilitile de schimb ale organismului;
solicitrile impuse de variaiile efortului fizic.
Antrenamentul sportiv conduce la dezvoltarea acelor adaptri necesare
organismului pentru a putea efectua i menine un efort specific impus de ramura sportiv
practicat.
Din punct de vedere biologic, adaptarea presupune modificri organice i
funcionale provocate de solicitrile intrinseci i extrinseci. Ea apare dup pregtiri fizice

de lung durat; este reversibil; poate dispare progresiv la ntreruperea antrenamentelor,

putnd fi renoit ori de cte ori este nevoie (C. Bota, 1997).
Clasificarea tipurilor de adaptare se poate realiza pe baza mai multor criterii:
Dup parametrii morfo-funcionali implicai n efort (A. Demeter, 1984):
adaptare specific manifestat prin modificri adaptative la nivelul organelor
direct solicitate (ex. hipertrofia muscular prin antrenamentul de for);
adaptare nespecific cnd stimulii influeneaz nu numai organele vizate, ci
indirect i alte organe.
n acelai context, Iacovlev (1983) sistematizeaz adaptarea n: general i
specific. Adaptarea general apare la nceputul procesului de antrenament i cuprinde
att sfera morfologic, ct i cea fiziologic, n timp ce adaptarea specific se realizeaz
strict n cadrul disciplinei practicate.
Trebuie precizat c procesul de antrenament conduce la adaptri generale, care
prin limitarea parametrilor solicitai devin adaptri specifice.
Dup procesul de antrenament prin ciclicitate, condiii materiale, echipament,
aparatur, parteneri (S. Israel, 1985):
adaptare metabolic ( dup A. Demeter, 1967 imediat sau acut) cu modificri
funcionale i metabolice ce nsoesc imediat efortul (de exemplu: modificri ale
frecvenei cardiace, volumului sistolic etc.); toate modificrile somato-viscerale se
produc n timpul desfurrii efortului, precum i n perioada revenirii (dup efort).
adaptare epigenetic (dup M. Georgescu i A. Demeter, 1987 tardiv sau de
antrenament) cu modificri ale structurilor celulare sau tisulare impuse de solicitrile
sistematice i prelungite ale efortului fizic (de exemplu: bradicardia sportivilor, cantitatea
i volumul mitocondriilor).
Dup sfera creia i se adreseaz (I. Drgan, 1994):
adaptare somatic manifestat la nivelul aparatului locomotor, sistemului nervos
i al analizatorilor;
adaptare vegetativ evideniat prin modificri funcionale ale organelor interne.
Dup aspectul efectelor pozitive sau negative al modificrilor instalate prin
antrenament (C. Bota & B. Prodescu-Anton,1997):
adaptare biopozitiv, care se traduce printr-o ameliorare a capacitii de
performan; este efectul stimulilor optimi cantitativi i calitativi, ce in cont de
capacitatea de solicitare a unui organ sau a organismului;
adaptare bionegativ determinat de suprasolicitarea organismului i poate fi
considerat dezadaptare; este consecina destabilizrii sistemului reglator i reprezint
cauza oboselii acute sau a supraantrenamentului.
Capacitatea de adaptare a organismului mai poate fi influenat de o serie de
factori exogeni (cantitatea i calitatea stimulilor de antrenament, nutriia) i endogeni
(vrst, sex, stare de sntate).
Modificari induse de efortul fizic
Fiecare molecul de ATP se combin cu un ion de magneziu nainte de a fi
implicat n orice reacie catalizat enzimatic. Este un cofactor ce caracterizeaz
numeroase enzime de fosforilare implicate n funcii mitocondriale i un activator pentru
numeroase enzime implicate n sinteza proteinelor. Fraciunea extracelular (1%)
intervine alturi de calciu n excitabilitatea neuromuscular n unele momente sinergic, n
altele antagonic. Practic tot magneziul activ metabolic este localizat n compartimentul

extracelular. Aportul alimentar asigur 350-400mg/zi, alimentele bogate n magneziu

fiind cerealele, legumele i fructele (mure, banane, ciuperci, nuci, plantele verzi deoarece
Mg este un component al clorofilei).
Nivelul sanguin fiziologic este de 1,5-2,2 mEq/l (40-45% sub form legat).
Absoria se realizeaz n intestinul subire n proporie de 35% iar eliminarea se face
predominant prin urin i parial prin fecale i transpiraie.
Hipomagnezemia apare n condiiile unor eforturi stresante, slbire forat,
tulburri de absorbie intestinal, hiperparatiroidismul primitiv i alcoolismul cronic. De
asemeni nivelul magneziului sanguin se poate prbui dramatic dup eforturi intense i
sportivii trebuie sa aib n vedere suplimentarea n magneziu n ciuda lipsei unor
argumente tiinifice n acest sens.
O alimentaie srac n magneziu antreneaz un deficit de fosfor i de potasiu n
muchii scheletici. O caren selectiv de potasiu poate cauza diminuri ale magneziului
i fosforului. De asemenea, un deficit de fosfor determin diminuarea continuului de
magneziu i potasiu n esuturi. De obicei, rspunsul somatic la carena selectiv a unuia
din principalii ioni intracelulari const n anorexie, atrofie celular, balana azotat
negativ, plus o pierdere net a celorlalte dou elemente majore intracelulare. Meninerea
unei compoziii intracelulare normale este asigurat prin reducerea volumului celular i
prin expulzia extracelular a ionilor necarenai.
Situaia este diferit n cazul supraalimentaiei. O alimentaie complet global, dar
deficient n privina unuia din elementele intracelulare majore, declaneaz o stare de
anabolism, n cadrul creia protoplasma care se sintetizeaz prezint un deficit major al
ionului deja deficient. n aceste situaii se observ alterri grave ale compoziiei celulare
cu acumulri de sodiu, clor, calciu i ap. n aceste condiii, creterea calciului
intracelular, prin activarea proteazelor i fosfolipazelor, poate fi o cauz important a
leziunilor celulare.
Ca i n cazul altor deficite ale ionilor intracelulari majori, carena n magneziu a
organismului poate fi prezent n ciuda unor valori serice normale. n plus, deficitul
afecteaz unele esuturi naintea altora. Definiia exact a unui deficit aderat al unui ion
intracelular se refer la diminuarea concentraiei sale n raport cu azotul tisular. n
muchi, acest raport este de aproximativ 0,3 mmol (7 mg) de magneziu la 1 g de azot. n
situaii cu deficit de magneziu, coninutul de magneziu al hematiilor diminu, n timp ce
coninutul de magneziu al muchilor poate rmne normal.
Modificari metabolice la efort
Metabolismul reprezint transformrile ce au loc n celulele vii pe seama
substanelor nutritive, prin care se cldete i rennoiete protoplasma celular i se
furnizeaz energia necesar desfurrii fenomenelor i proceselor biologice..
Cerinele energetice sunt cerute de metabolismul bazal, energia necesar
organismului aflat n starea de repaus la pat, n vederea meninerii funciilor vitale (1
calorie/kilocorp/24 de ore) i de un metabolism de efort (profesional i de efort). Dac
cele dou faze ale metabolismului sunt echilibrate starea de nutriie (totalitatea reaciilor
ce se produc n organism dup digestia i absorbia alimentelor n intestin) este bun.
Nutriia defectuoas duce la ngrare sau slbire.
Metabolismul efortului sportiv prezint modificri importante n funcie de natura
efortului, durat, condiii meteorologice, sex, vrst, etc, nevoile calorice fiind rezolvate
prin consumul de substane hrnitoare, trofine; protide 12 15%; lipide 30 - 35%;

glucide 55 - 60%. (C.Alexandrescu); Dup A. Nicu proporiile sunt: proteinele 14 20%

raie, glucidele 55 -60% i lipidele cea 22 - 28% din raia pentru 24 de ore. Sunt 8 grupe
de alimente principale din care se asigur raia caloric la sportivi: I - lapte i derivate
{cca 15%); II carne, pete i derivate (cca 10%); III - ou (12%); IV - legume, fructe
(15%); V - cereale, leguminoase uscate (40%); VI produse zaharoase (8 10%); VII
- grsimi (10%), unt, frica, smntn, ulei, slnin; VIII buturi. Protidele sunt
substane ale cror molecule conin C, H, O, N, S i P. Prin digestie se descompun n
aminoacizi care ajung n ficat, unde 80% se dezamineaz, aciune n timpul creia o parte
din aminoacizi se transform n uree, restul se oxideaz, dnd natere la energie sau se
transform n glucoza. Aceasta se poate depozita ca glicogen sau se transform n
grsimi.
La sportivi, protidele trebuie s se gseasc ntr-o proporie de: 60% cele de
origine animal (carnea, laptele i produsele lor, ou, etc.) i 40% cele de origine
vegetal, legume, etc. Protidele n organism au: rol plastic, de formare, cretere i
refacere a celulelor i esuturilor; rol biocatalitic - enzimele i hormonii; rol energetic
elibereaz prin ardere 4,1 calorii pe gram. n plus, stimuleaz activitatea nervoas
superioar i au rol n imunitate, crescnd rezistena organismului la infecii, formeaz
substana contractil a muchiului i sunt constituieni ai diferiilor hormoni, enzime,
anticorpi.
Consecinele. Lipsa de proteine din organismul sportivului se manifest prin
atrofie grav a mduvei osoase, tulburri hepatice, renale i endocrine, dereglarea
funciilor corticale, scderea debitului sanguin din muchi, scderea rezistenei la infecii
i mbolnviri, etc. Excesul de proteine duce la toxicitate din cauza bazelor urice,
suprasolicitarea ficatului i rinichilor, atingeri serioase sntii i performanei sportive.
Lipidele sunt substane nutritive, prin excelen energetice. Cele simple,
gliceridele, sterolii, etc. sunt alctuite din carbon, hidrogen, oxigen, iar lipidele complex
din C, H, O, N, P, S (fosfatide, cerebrozide, etc). Lipidele de origine animal (untul,
frica, smntn, brnza gras, laptele, icrele, carnea gras, seul, untura de pete, ficatul)
trebuie s reprezinte 70%, iar cele de origine vegetat (nuci, migdale, alune, msline,
dovleac, floarea soarelui, fasole, soia, porumb) 30%.
Nevoia de lipide depinde de vrst, ramura de sport, etc. La copii sunt necesare 2
3 gr./ kilocorp, la aduli - 1 gr., btrni - 0,6 gr., la sportivii ce i desfoar activitatea
ntr-un mediu cu temperatur sczut (schi, biatlon, etc.) - 2 2,3 gr./kilocorp n 24 de
ore, iar pentru ceilali sportivi 1,5 gr. n organism lipidele au:
- rol de consum energetic, un gram de lipide prin ardere dezvolt 9,3 calorii;
- aciune plastic, intr n structura celulelor;
rol de protecie a unor organe interne inima i rinichii care stau pe un strat de
grsime;
- rol n termoreglare, prin stratul de grsime de sub piele, ru conductor de
cldur, apr de frig; suport al vitaminelor liposolubile; A, D, E, F, K;
- rol n metabolismul muscular, cercetri recente au decis c acizii grai
neesterificai nesaturai sunt transformai n ficat n fosfolipide direct asimilabile.
Consecinele - Regimurile prea bogate n lipide prezint inconveniente ca:
digestie dificil, asimilaie lent, obosirea ficatului; dac aportul este mai ridicat dect al
glucidelor, arderile glucidelor vor fi incomplete producnd tulburri, lipidele nu se pot

metaboliza dect n prezena catalitic a glucidelor 1/4 - i protidelor, prin urmare se

recomand un regim complex.
Absorbie, metabolism, eliminare. Lipazele (enzimele) din sucurile gastrice
descompun lipidele n glicerina i acizi grai, care sunt absorbite la nivelul celulelor
intestinale. La nivelul peretelui intestinal sub influena unor enzime anabolizante se
produce o sintez a gliceridelor, fosfolipidelor i steridelor.
Organismul absoarbe 90% din lipide. Dup absorbie, 20% din lipide ajung n
ficat (steridele i fosfolipidele), iar restul (gliceridele, lecitinele, etc.) pe cale limfatic i
sanguin ajung n esutul adipos sub forma lipidelor proprii. Lipidele se mai pot forma
din glucide i protide consumate peste necesiti. Ficatul are rolul ce! mai important n
metabolismul lipidelor. Eliminarea lipidelor se face n cea mai mare parte prin fecale i
ntr-o msur mai mic prin secreia glandelor sebacee.
Glucidele (hidrocarbonatele, zaharidele) sunt substane nutritive care conin C, O
i H. Dup complexitatea moleculei, glucidele se mpart n: monozaharide (glucoza,
fructoz - levuloz, galactoz]; dizaharide (zaharoza, maltoza, lactoza zahrul din
lapte); polizaharide (amidonul, glicogenul, celuloza). n procesul de digestie, glucidele
sunt transformate n monozaharide i absorbite la nivelul mucoasei intestinale.
Monozaharidele trec rapid n snge (glucoza) fr s fie supuse procesului de
digestie, fapt deosebit de important pentru unele sporturi (ciclism fond, maraton, n
pauzele unor meciuri) cnd trebuie completate rezervele energetice. Atenie ns, ntruct
consumate n exces produc hiperglicemie, duntoare organismului, afecteaz sistemul
nervos, funcia pancreasului i glandele endocrine.
Prin urmare, trebuie consumate numai n proporie de 30 35%, restul 65
70% s provin din polizaharide, care se diger treptat i nu provoac hiperglicemie.
Monozaharidele, dup absorbie, prin vena aort ajung n ficat unde sunt sintetizate, cu
ajutorul A.T.P. (acidul adenozin trifosforic) n glicogen hepatic (fosforilare). Ficatul, pe
lng funcia de glicogenez, mai are i funcia de neoglicogenez (produce glicogen din
protide sau lipide) precum i pe cea de glicogenoliz (descompunerea glicogenului). Nu
trebuie consumate glucide n exces pentru c hidraii de carbon care nu sunt folosii
imediat se transform n lipide i depozitate. n organism glucidele au:
- rol energetic - prin ardere elibereaz 4,1 calorii pentru fiecare gram; o parte din
energie se transform n micare prin intermediul adenozintrifosfatului care este suportul
contraciei musculare, iar alt parte formeaz energia de rezerv sub forma glicogenului
depus n ficat i muchi (200 gr. i 400 gr.),
- rol de detoxificare a organismului - funcie legat de rezervele de glicogen;
- rol plastic - prin aminoacizii care se formeaz din glucide i care intr n
constituia proteinelor celulare; rol catalitic - ce se manifest n cadrul metabolismului
lipidelor; dac raportul nu este de 4/1 n favoarea glucidelor, lipidele nu pot fi arse pn
la faza ultim de CO2 i H2O; n caz contrar se produce acidoz n organism, pentru c
lipidele sunt arse pn la fazele intermediare ale acizilor, care se acumuleaz,
- glucidele particip i la termoreglarea organismului, n lupta mpotriva frigului
i cldurii; raia de glucide, depinde de: vrst, copiii au nevoie de 8 10 gr./kilocorp i
adulii de 5 7 gr., iar vrstnicii de 3 4 gr./kilocorp; sex, femeile au un necesar mai
mic, crete n perioada de sarcin i alptare la 4 6 gr., iar dac intervine i o activitate
susinut raia se ridic la 8 g / kilocorp n 24 de ore. n eforturile musculare i cnd

temperatura este mai sczut, nevoia de glucide crete. n efortul sportiv nevoia de
glucide este de 10 g chiar 11 g / kilocorp.
Frecventa cardiaca si valorile ei in aprecierea efortului
Un oricat de mic efort provoaca in organism reactii functionale, urmarirea si
analiza acestora constituind relatii obiective despre natura si intensitatea solicitarii. Dintre
aceste reactii, foarte important pentru antrenori, in aprecierea si dirijarea efortului, este
pulsul arterial sau frecventa cardiaca (F.C.), care furnizeaza informatii directe, despre
functiile cardio respiratorii, si indirecte, despre alte aparate si sisteme.
F.C. are in repaus valori de 70-72 pulsatii/minut, crescand la 100-120 batai/min.,
dupa un efort moderat (de exemplu incalzirea dinaintea inceperii efortului propriu-zis
dintr-o lectie de antrenament), atingand valori intre 180-200 de batai/min. dupa un efort
intens prelungit.
Numararea pulsatiilor se face pe intervale mai mici de un minut (10, 15, 30 sec.),
cifra obtinuta se multiplica, apoi, cu 6, 4 sau 2, afland astfel valorile standard ale timpului
de revenire sau ale oricarui efort precizat ca durata sau (si) numar de repetari, dar daca
F.C. ajunge la 180-190 pulsatii/minut ea nu mai poate fi numarata cu exactitate. Noi
recomandam numararea pulsului pe primele 10 sec., deoarece, in continuare, revenirea
micsoreaza frecventa, iar calculul mentionat nu mai da rezultatul real, ci o medie.
Aceasta revenire este mai accentuata in primele 2-3 min., in urmatoarele minute
revenirea fiind mai lenta, dar ceea ce trebuie retinut este faptul ca, odata cu adaptarea la
efort, prin antrenamente repetate, revenirea se face tot mai rapid, scaderea timpului de
revenire a F.C. fiind inca un indicator al cresterii capacitatii de efort.
O apreciere orientativa a valorilor se poate face dupa tabelul urmator:
Tip de efort
Intensitatea
Durata
F.C.
Directii de dirijare a
efortului
Anaeroba
Maximala 4/4; 1-20 sec.
190-200
Adaptari pentru efortul de
lactacid
90-100%
viteza si forta-viteza
Anaerob
Maximala 4/4; 20-120
175-190
Adaptari pentru rezistenta
lactacid
80-90%
sec.
in regim de viteza
Mixt
Sub-maxi-mala 3-5 min.
165- 180 Executii de procedee
predominant
75-80%
tehnice, actiuni tactice in
anaerob
regim
de
concurs
(jocurisportive,
lupte),
repetari in conditii de
inten-sitate
crescuta,
rezistenta specifica
Aerob de lucru Mare si medie Peste 6-8 140-160
Repetari
pentru
2/4; 50-60%
min.
perfectionare, rezistenta
generala
Aerob de lucru Mica 25-40% Ore
120-140
Eforturi
la
invatarea
procedeelor tehnice, in
si de restabilire
exercitii de coordonare,
de
incalzire,
de
sensibilizare
neuromusculara, de restabilire

Tabel cu F.C. dependent de sursele energetice si de durata efortului:

Sursa energetica
F. C.
Durata
Aeroba
120 - 150 (140 p./ min.)
Peste 5 min.
Aerob anaerob
160 - 190 (175 p./min.)
2 5 min
Anaerob lactacid
170 - 190 (180 p/min.)
21 sec.- 2 min.
Anaerob alactacid
180 - 190 (185 p/min.)
1 20 sec.
Oboseala
Oboseala este generata de toti factorii care contribuie la efectuarea contractiei
musculare (fiziologici, neuromusculari, metabolici, endocrini, etc.) a caror limita de
rezistenta in timp este diferita.
Printre cele mai importante cauze ale oboselii sunt:
-consumarea (diminuarea) rezervelor energetice din muschi, sange, ficat, tesut
adipos;
-nerefacerea acestor rezerve la timp;
-acumularea de catabolizante (acid lactic, acid fosforic, bioxid de carbon);
-dereglarea centrilor nervosi din scoarta si bulb;
-dereglari biochimice in placa motorie si la nivelul sinapsei nervoase;
-dereglari ale contractiei in grupele musculare solicitate.
Consecintele oboselii
Instalarea oboselii in organism n urma eforturilor conduce clar la diminuarea
capacitatii de efort, iar acest lucru este insotit de urmatoarele fenomene, considerate
consecinte ale oboselii:
*scaderea coordonarii neuro - musculare;
*diminuarea excitabilitatii musculare si cresterea cronaxiei; (cronaxie= timpul
minim de declansare a unei reactii de excitabilitate la un stimul);
*scaderea puterii functionale a sistemelor si organelor;
*afectarea organelor senzoriale si de percepere a relatiilor cu mediul extern;
*aparitia palorii la fata, a transpiratiei abundente, a senzatiei de sufocare;
*scaderea tonusului psihic si a capacitatilor de vointa;
*imposibilitatea continuarii efortului.
Mecanismul aparitiei oboselii
Nu exista o unanimitate de pareri in randul specialistilor cu privire la producerea
oboselii, iar din acest punct de vedere acestia s-au impartit in doua 'tabere':
*o parte dintre specialisti promoveaza teoria 'oboselii centrale', sustinand
producerea oboselii mai intai in centri nervosi si in reteaua aferenta si abia dupa aceea sa
apara si oboseala periferica;
*a doua grupa de specialisti sustin, din contra, teoria oboselii periferice, acordand
primordialitate producerii oboseli la nivelul contractiei musculare si a sistemelor neuromusculare.
Realitatea practica se pare ca este sustinuta de ambele pareri, solicitarile din
antrenamente producand atat fenomenul de oboseala periferica cat si cel de oboseala
centrala, lantul de comanda senzoriala a contractiei musculare avand in componenta atat

elemente periferice cat si elemente centrale, in care pot aparea reduceri ale randamentului
(Dragnea A. cit.de Ungureanu O.).
Mecanismul oboselii poate fi tratat si prin prisma particularitatilor efortului din
diverse ramuri de sport. Astfel, localizarea oboselii la nivel central este determinata de
sporturile care cer o coordonare neuro-musculara mai deosebita, cum sunt tirul, scrima,
sariturile de la trambulina, elementele mai complexe din gimnastica, actiunile din
sporturile de lupta, fragmente din jocurile sportive, etc.
In ramurile de sport care nu necesita o coordonare complexa, cum sunt sporturile
ciclice sau probele de rezistenta, producerea oboselii are loc mai intai la nivelul
componentelor periferice (muschi, marile functiuni, rezerve energetice).
Aceasta diferentiere a mecanismului de producere a oboselii are mare importanta
din punct de vedere practic, permitand cresterea volumului si a intensitatii efortului prin
alternarea caracteristicilor (alternarea surselor energetice, a grupelor musculare solicitate,
a gradului de coordonare, a programarii componentelor a.s., a lucrului pentru diferite
aptitudini motrice si combinarile acestora) (cit.id.).
Refacerea sau restabilirea
Practic, refacerea inseamna combaterea oboselii aparute in timpul efortului, care
diminueaza randamentul sportiv ulterior.
De la inceput trebuie diferentiata refacerea de notiunea de recuperare.
Recuperarea se situeaza in zona patologiei sportive si ea se refera la vindecarea
unei rani sau a unei fracturi, etc. precum si la modalitatile de readucere la parametri
functionali a segmentului sau aparatului respectiv.
Refacerea constituie parte integranta din a.s. fiind inclusa in programul fiecarei
zile de pregatire, mai mult chiar, capata tot mai mult semnificatia unui proces distinct,
care succede efortului sau antrenamentului in totalitate si care beneficiaza de o
metodologie proprie, o dotare adecvata, un timp repartizat special in regimul diurn,
condus fiind de cadre specializate.
Dupa eforturile din antrenamente sau concursuri urmeaza, imediat, asa numitul
repaus anabolic, care exprima, de fapt, scaderea pronuntata a rezervelor energetice la
nivelul diferitelor aparate, sisteme si organe ale corpului, si care inseamna starea de
oboseala fiziologica. Daca, insa, se depasesc posibilitatile functionale ale organismului se
creeaza premisele intrarii intr-o alta faza, a oboselii patologice, cu toate consecintele ei.
Se poate vorbi de o refacere naturala sau spontana a organismului, dependenta de
sistemul nervos central, care constituie forma principala de restabilire dupa antrenamente
si concursuri.
In cadrul refacerii naturale exista un anumit stereotip, o anumita
ordine, in care parametrii vegetativi (frecventa cardiaca, frecventa respiratorie, tensiunea
arteriala, etc.) se restabilesc primii, la nivel de minute, iar parametrii metabolici,
neuroendocrini si enzimatici se restabilesc mai tarziu, la nivel de ore si chiar zile.
Refacerea, ca si efortul, se individualizeaza, tinand cont de varsta, sex, nivel de
pregatire, conditii de mediu (altitudinea de 600 - 800 m fiind cea mai indicata), ramura de
sport, starea de stress, natura si durata efortului, momentul abordarii ei (in antrenament,
dupa antrenament, in microciclu, in mezociclu, in macrociclu etc.).
Refacerea trebuie dirijata de cadre de specialitate si chiar de medici, daca se
ajunge la cazuri de consumuri exagerate de energie.

Refacerea dirijata se aplica unor organisme sanatoase, afectate insa de efort, ceea
ce o deosebeste inca o data de recuperare, care se aplica unor organisme bolnave
(handicapate morfologic sau functional).
De mare importanta este si obiectivizarea refacerii si ea vizeaza: apetitul,
dispozitia de antrenament, randamentul, instalarea oboselii, somnul (cantitativ si
calitativ ), proba clino-ortostatica (pulsul in culcat, dupa ridicarea din pat si dupa 20 de
genuflexiuni), curba ponderala ( dimineata la desteptare, inainte si dupa efort), apneea
dupa inspiratie si dupa expiratie, dinamometria etc.). Toate aceste date sunt la indemana
sportivului si a antrenorului si ele pot fi urmarite foarte bine intr-un jurnal de autocontrol,
care cuprinde toti factorii, obiectivi si subiectivi, modul lor de manifestare fiind urmarit
zilnic, fie de sportiv, fie de cei din team-work.
In acelasi timp, se pot culege date in laborator, care privesc capacitatea vitala,
urina, viteza de reactie, lactatul capilar, starea de nutritie, starile functionale: cardiorespira-torie, hepato-renala, neuropsihica, neuro-musculara, etc.
Exista o serie de scheme orientative care privesc refacerea, cu o dozare specifica
a mijloacelor de refacere, in functie de natura solicitarilor. Rezumativ, o enumerare a
acestor mijloace de accelerare a refacerii, ar putea fi urmatoarea (Ghidul sportului curat):
1. Incheierea (in engleza cooling down) antrenamen-tului sau a competitiei cu o
alergare continua de intensitate scazuta, 110-120 batai/min, timp de 10-15 min.
Stretching=intinderea muschilor incordati pana la re-simtirea unei usoare dureri
si pastrarea pozitiei si tensionarii muschilor timp de 1-2 min.
Mijloace fizio-hidro-balneoterapice:
*dusuri, pentru masarea si relaxarea muschilor incor-dati. Se utilizeaza la
tmperatura de 37-38, timp de 2-5 min., sau dusuri alternative: 1o-12 sec. apa rece, 1-2
min. apa calda, repetandu-se de 2-3 ori;
*cada sau bazin la 38-40C, cu adaugare de saruri de Bazna sau de plante (flori de
tei, de musetel, frunze de nuc etc.), cu efectuarea unor exercitii de intindere in apa. Baia
trebuie facuta in primele doua ore de dupa efort;
*sauna la 80-90 C, fara ca elementii de incalzire sa fie umezi. Pentru a se obtine
o refacere optima subiectii vor ramane in sauna pana cand incepe transpiratia. Pot sa
urmeze dusuri alternative calde-reci, dupa descrierea de mai sus;
* masaj manual sau instrumental (vibromasaj);
* refacere la 600 - 800 m altitudine;
4. Mijloace psiho-terapeutice: convorbiri, sugestie si autosugestie, tehnici de
relaxare neuropsihica, antrenamentul psiho- somatic, antrenamntul autogen etc.;
5. Mijloace dietetice: alimentatie normo-calorica, nor-mo-proteica, hipolipidica,
hiperglucidica, bogata in vitamine, care sa refaca in cel mai scurt timp rezerva de energie
etc.;
6. Mijloace farmacologice: complexe vitaminice, com-plexe minerale, compusi
glucidici, aminoacizi si concentrate proteice, diversi alti produsi ca: piracetam, piravitan,
folicisteina, aslavital etc.;
7. Odihna activa si pasiva (somnul). Somnul este una din cele mai importante
componente ale refacerii si cea mai la indemana, durata minima a acestuia fiind de 6-8
ore.

Aminoacizi, peptide, proteine, structuri, funcii biologice, importana

biomedical n efort.
Protidele (proteinele sau albuminele) sunt substane extrem de complexe, a cror
molecul este constituit din C, H, O, N, S i P. Ele sunt indispensabile vieii, fiind
constituenii fundamentali ai materiei vii, deoarece intr n compoziia plasmei i
nucleului i particip la toate funciile celulei vii.
Exist 20 de aminoacizi monomeri ce pot realiza o multitudine de combinaii
teoretic posibile.
Evoluia a selectat numai cteva din acestea. Aproape orice celul din corpul
uman posed aparatul necesar pentru sinteza proteinelor dar numai cnd li se furnizeaz
aminoacizi.
Aproximativ o jumtate din aminoacizii necesari pot fi sintetizai din componente
deja prezente n corpul uman; prin contrast cealalt jumtate trebuie sa fie furnizat de
diet (aminoacizi eseniali).
Deoarece celulele sunt permanent nlocuite iar proteinele intracelulare permanent
descompuse i resintetizate, cererea de proteine continu i dup ncetarea creterii.
Rolul proteinelor
- in primul rand, protidele au un rol plastic, de formare si crestere a celulelor si
tesuturilor tinere si de refacere a celor uzate.
- in al doilea rand protidele au un rol biocatalitic, intrucat inlesnesc unele reactii
din organism, prin unirea lor cu o parte din enzime. Toate enzimele, ca si multi hormoni,
sunt de natura proteica.
- in acelasi timp, ele au un rol energetic, eliberand prin ardere in organism o
cantitate de caldura de cca. 4,1 calorii mari, pentru fiecare gram. Acesta este insa un rol
secundar si intr-o ratie alimentara nevoile energetice trebuie rezolvate mai ales pe seama
glucidelor sau lipidelor, din mai multe considerente :
* protidele sunt mai scumpe;
* au o actiune specifica mare. Aceasta inseamna ca pentru a fi arse, organismul
cheltuieste o cantitate importanta de energie din rezerve, mai mare decat pentru glucide
sau lipide. Astfel s-a demonstrat ca, pentru a obtine 100 calorii cu ajutorul protidelor,
organismul cheltuieste 30 de calorii din energia proprie. Metabolismul creste cu 30%
atunci cand se consuma protidele. Acest lucru trebuie luat in consideratie cand vrem sa
stabilim un regim alimentar de slabire pentru un sportiv. Baza alimentatiei in acest caz o
constituie carnea slaba (nu in cantitate exagerata), care datorita actiunii dinamice
specifice (ADS) ridicate a protidelor care o compun nu favorizeaza ingrasarea, asa cum sar intampla daca s-ar consuma grasimi sau fainoase;
* nu sunt arse pana la CO2 si apa, iar din metabolismul lor rezulta ureea, acidul
uric s.a., care sunt eliminate, desi mai au o oarecare cantitate de energie potentiala.
Protidele au rol si in procesele de imunitate, contribuind la cresterea rezistentei
organismului la infectii.
Prin fosforul pe care-l contin, protidele stimuleaza activitatea nervoasa superioara,
lucru important de retinut pentru alimentatia sportivilor care practica acele discipline ce
solicita in mod deosebit concentrarea nervoasa (scrima, sah, jocuri sportive, etc.).
Viata nu este posibila fara proteine, deoarece ele reprezinta substratul elementar al
oricarei celule vii si pe ele se bazeaza cele trei functii fundamentale ale matriei vii:
metabolismul, cresterea si reproducerea. De asemenea, prin protide se realizeaza o serie

de alte functii, pornind de la formarea substantei contractile a muschiului, la constituirea

diferitilor hormoni, enzime si anticorpi si ajungand pana la transformarea energiei
chimice in lucru mecanic.
Aminoacizii i proteinele plasmatice includ :
Hemoglobina sanguina cu rol in transportul oxigenului (legat de fierul bivalent
din structura hemului)
- Albumina plasmatica
- Aminoacizii cu lanturi ramificate reprezentati de valina, leucina si izoleucina
ce pot fi foarte importanti in stimularea refacerii musculare dupa eforturi foarte intense si
in reducerea oboselii centrale.
Albumina si hemoglobina sunt doua proteine plasmatice majore implicate in
procese de transport (carriers). Ele pot fi reduse ca rezultat al unui aport insuficient si
prelungit de proteine si/sau energie - pre-albumina si proteina care leaga retinolul. Aceste
proteine raspund la modificari alimentare pe termen scurt si sunt folosite ca markeri
pentru stressul nutritional.
Deoarece proteinele de transport de tipul hemoglobinei intervin in lanturi
metabolice importante in producerea energiei se poate concluziona ca orice reducere a
acestora se va asocia cu alterari metabolice si scaderea performantei. Spre exemplu
scaderea cantitatii de hemoglobina va diminua cantitatea de oxigen transportat la celule si
va avea ca rezultat scaderea capacitatii oxidative de producere a energiei.
Pool-ul plasmatic al aminoacizilor reprezinta totalitatea aminoacizilor rezultati din
proteinele alimentare post digestie si absorbtie, metabolic disponibili, ce se preiau pentru
sinteza proteinelor structurale si functionale. Compozitia sa este reglata sever prin
mecanisme de feedback.
Scaderea aminoacizilor neesentiali va induce o crestere a sintezei acestora in
organism.
Scaderea aminoacizilor esentiali prin cresterea consumului de proteine sau
degradarea unor proteine functionale ce-i contin nu poate fi compensata prin sinteze de
novo, de aceea exista numai 2 cai pentru compensarea acestor pierderi (aport alimentar
sau medicamentos).
Aminoacizii plasmatici au rol cheie in metabolismul energetic al S N C. Sunt
precursori in gluconeogeneza ca si pentru hormoni si peptide ce functioneaza ca
neurotransmitatori. Orice schimbare in compozitia plasmatica a aminoacizilor poate initia
modificari ale sintezei proteice, atentiei, starii psihice, aparitia oboselii. Modificarile de
lunga durata au consecinte grave pentru sanatate (Davis, 1995)..
- Proteinele musculare (actina, miozina)
In afara aspectului functional (contractia) formeaza cel mai mare pool al
organismului, furnizand aminoacizii in conditiile infometarii.
In urma distrugerii proteinelor musculare rezulta trei aspecte importante:
- se elibereaza aminoacizii folositi in gluconeogeneza (glucoformatori) cu
mentinerea normala a nivelului glicemiei;
- se asigura aminoacizii esentiali pentru a mentine o concentratie plasmatica
normala;
- se elibereaza glutamina cu mentinerea normala a nivelului plasmatic, factor
presupus esential in mentinerea statusului imunologic si a functiilor intestinale.

Infometarea si epuizarea fizica modifica echilibrul dintre anabolism si catabolism

in favoarea catabolismului cu scaderea sintezei proteice.
Degradarea intensa a proteinelor asociata cu scaderea sintezei vor avea ca rezultat
pierderi nete de proteine evidentiate functional printr-o balanta azotata negativa.
- Proteinele viscerale
Dupa muschi, tesuturile viscerale formeaza urmatorul pool de proteine
contribuind semnificativ la schimbarile interorgane ale aminoacizilor in cadrul oboselii si
al stressului indus de boala.
- Alte proteine/aminoacizi cu rol important in activitatea sportiva : glicocolul
(din gelatina), metionina (din cazeina din lapte, branzeturi, peste) lecitina, acidul
glutamic, acidul aspartic, arginina, ornitina, carnitina, tirozina, inozina L-taurina,
acidul gamaaminobutiric, L-cisteina.
Se poate meniona c n organism nu exista depozite proteice asa cum se
intalnesc la hidratii de carbon (glicogenul) sau la lipide (trigliceridele din tesutul adipos).
Cantitatea de proteine functionale depinde de functia organismului.
O intensificare a functiei (lucru mecanic intens la nivelul cordului sau al
muschilor scheletici) va avea ca rezultat stimularea sintezei de proteine functionale iar
muschiul se va hipertrofia.
O crestere a cerintelor metabolice va conduce la o crestere a numarului enzimelor
si mitocondriilor.
Asa cum se tie, " caramizile " constructoare ale proteinelor sunt aminoacizii.
Aminoacizii esentiali nu pot fi produsi in organism. De aceea vom avea nevoie de
surse proteice adecvate pentru furnizarea acestor aminoacizi. Perioadele de crestere ale
organismului sunt caracterizate de cresterea sintezei proteice iar perioadele de inactivitate
si boala prin cresterea degradarilor proteice. In ambele cazuri cantitatea de aminoacizi si
azot este crescuta.
Un aport proteic corect este deci cheia mentinerii unei balante azotate echilibrate.
-muschi
-enzime
Alimente Proteine Aminoacizi -mitocondrii
-proteine sanguine
-hormoni, etc.
Aminoacizii formeaza un pool functional in sange si lichidele interstitiale.
Degradarea proteinelor din alimente sau a proteinelor proprii furnizeaza aminoacizii
acestui pool. In conditiile unui aport adecvat de proteine alimentare, la scurt timp dupa
masa sinteza proteica creste datorita combinatiei dintre aportul adecvat de aminoacizi si
nivelul ridicat al insulinei. Aminoacizii ce nu sunt utilizati in sintezele proteice vor fi
oxidati sau transformati in hidrati de carbon si grasimi.
Ca rezultat al acestor procese concentratia aminoacizilor in sange si lichidele
tisulare este mentinuta in limite foarte stranse.
Metabolismul proteinelor
Proteinele alimentare sunt scindate hidrolitic pana la aminoacizi sub actiunea
enzimelor proteolitice din sucurile digestive (pepsina gastrica, tripsina, chimotripsina si
carboxipeptidazele din sucul intestinal, peptidazele intestinale). Aminoacizii rezultati sunt
resorbiti din intestin prin mecanisme active, trecand in celulele mucoasei intestinale. De
aici trec apoi pasiv in sange prin difuziune ( figura 8b).

Pe cale portala aminoacizii ajung la ficat unde sunt metabolizati in proportii

variabile de 20-80%; restul strabat ficatul si ajung in circulatia sistemica, de unde sunt
extrasi si utilizati de tesuturi.
Ficatul detine rolul principal in metabolismul aminoacizilor. O parte din
aminoacizii ajunsi la acest nivel sunt utilizati de ficat pentru sinteza si remanierea
proteinelor proprii structurale; alta parte pentru sinteza proteinelor functionale necesare
intregului organism; o anumita cantitate de aminoacizi este descarcata in circulatia
sistemica mentinand concentratia plasmatica totala a aminoacizilor la valori cuprinse
intre 35-65 mg/100ml.
Dintre produsii de sinteza hepatici un rol deosebit il joaca creatina si produsul ei
final de metabolism creatinina.
Ficatul sintetizeaza creatina care se depune in cea mai mare parte in muschi sub
de fosfocreatina, compus ce furnizeaza energia necesara refacerii ATP in timpul
contractiei musculare. O mica cantitate de creatina se depune si in sistemul nervos.
Catabolismul proteinelor furnizeaza energie (1 g proteine furnizeaza 4.1 kcal),
el putand decurge sub doua forme: dezaminare si decarboxilare.
Procesul are amploare atunci cand in colon ajunge o cantitate mai mare de
aminoacizi neabsorbiti. Aminele rezultate (histamina, tiramina) se resorb si ajung la ficat
unde au loc procese de detoxifiere.
Cetoacidul rezultat poate urma mai multe cai metabolice :
- transfer al gruparii aminice a altui aminoacid cu formarea unui nou aminoacid,
proces numit transaminare;
- intrarea in ciclul Krebs si oxidarea completa pana la CO2, H2O si eliberare de
energie;
- intrarea in ciclul Krebs cu parcurgerea retrograda a acestui ciclu cu sinteza de
glucoza (gluconeogeneza). Procesul are eficienta redusa (100 g aminoacizi furnizeaza 58
g glucoza);
- sinteza corpilor cetonici, descarcati apoi in circulatie de unde sunt extrasi de
celule, fiind utilizati ca material energetic sau pentru sinteza acizilor grasi.
Amoniacul, rezultat al dezaminarii hepatice si tisulare a aminoacizilor, ca si cel
rezultat din catabolismul intestinal al aminoacizilor sub actiunea enzimelor bacteriene,
fiind o substanta toxica, este neutralizat rapid de ficat. Procesele ce au loc pot fi
sintetizate astfel:
- amoniacul se combina cu CO2 (ficat) rezultand uree, produs final al
catabolismului proteic, eliminat prin urina;
- amoniacul se combina cu acidul glutamic (ficat, sistem nervos) rezultand
glutamina, compus netoxic ce se desface usor eliberand NH3 necesar diferitelor reactii
metabolice;
- amoniacul este utilizat pentru transaminare si formarea de noi aminoacizi.
Reglarea metabolismului proteic este realizata de o serie de hormoni din care
unii stimuleaza sinteza de proteine din aminoacizi (hormoni anabolizanti: somatotrop,
insulina, sexuali) iar altii intensifica degradarea proteinelor in aminoacizi (hormoni
catabolizanti: corticotropina hipofizara, glucocorticoizii suprarenalieni, hormoni
tiroidieni).
Din valoarea calorica a ratiei alimentare, protidele furnizeaza 12-15%, in unele
sporturi ajungand pana la 15-20%.

Organizatia Mondiala a Sanatatii recomanda ca aport zilnic de proteine

0,8g/kgcorp/zi iar pentru copii in crestere 2,4 g/kgcorp/zi in primele luni si 1,5g/kgcorp/zi
de la 6 luni. Pentru persoanele foarte active se recomanda 1,2 g/kgc/zila barba ti si 1,0
g/kgc/zi la femei.
Pentru sportivii implicati in eforturi intense de forta-viteza se indica 1,2-1,7
g/kgc/zi, pentru efortul de anduranta 1,2-1,4 g/kgc/zi, iar pentru sportivii implicati in
sporturile de forta ce prezinta o mare masa musculara si tesut adipos redu, cu intensitate
foarte mare a efortului aportul proteic zilnic este crescut, peste 2g/kgc
Din cantitatea totala de protide, cele de origine animala trebuie sa se gaseasca
intr-o proportie mai mare (60%) decat cele de origine vegetala (40%).
Dintre alimentele de origine animala, care contin o cantitate mare de protide
mentionam: carnea si produsele din carne, pestele, ouale, laptele si branzeturile.
Necesarul de proteine animale este asigurat de 250-300 g carne/zi, din care o masa pe
saptamana cu ficat, 2-3 mese cu peste, 4-5 oua/saptamana. De asemenea zilnic se
recomanda ingerarea a 250 ml lapte sau 120 ml lapte concentrat/30 g lapte praf, 2 iaurturi
mici, 50 g branza vaci, 30 g cascaval. Proteinele lactate sunt preferate datorita cantitatii
scazute de colesterol si grasimi, cat si datorita faptului ca nu cresc aportul purinic si de
acid uric.
Protidele vegetale se gasesc in: paine, paste fainoase, fructe, dar mai ales in
leguminoase uscate (soia, fasole, mazare, linte).
La sporturile de ultraanduranta (triatlon, alpinism) mesele clasice vor fi inlocuite
cu mese compuse din: 60-70% hidrati de carbon, 10-15% proteine, 25-30% lipide. Aceste
mese trebuie sa fie deci sarace in grasimi si usor digerabile.
Proteinele sunt utilizate ca alimente de sustinere la inceput pentru cresterea fortei
si rezistentei generale a organismului, de aceea se administreaza la mesele care preced si
succed efortul sportiv. La sfarsitul perioadei pregatitoare, mai ales in sporturile in care se
urmareste dezvoltarea vitezei se utilizeaza proteinele animale (lapte, carne, branzeturi)
datorita continutului in glicocol si metionina.
Organismul uman nu are rezerve de proteine comparativ cu rezervele mari de
grasime si cele moderate de glicogen.
Aportul proteic poate fi suficient atat timp cat dieta se compune dintr-o varietate
de alimente incluzand carne, peste, lapte si produse lactate, oua si proteine vegetale.
Suplimentarea cantitativa a dietei se recomanda in cazul copiilor aflati in perioada
de crestere i al sportivilor din sporturile pe categorii de greutate sau cu dominanta
forta/viteza, vegetarieni sau pentru sportivii cu diverse probleme gastrointestinale care nu
pot ingera suficiente proteine. De asemeni este necesara pentru sportivii din sporturile de
anduranta cu antrenamente intense, zilnice pentru care se pot folosi proteine solubile ce
reduc timpul de digestie.
Alte strategii nutritionale realizeaza suplimentarea dietei in cazul traumatismelor,
motivand aceasta abordare prin cresterea catabolismului proteic in aceste conditii
(Newsholme et al., 1991, Reeds et al, 1994).
Suplimentarea calitativa a dietei se face individualizat in functie de specificul
sportului cu aminoacizi esentiali, in special in timpul perioadelor de varf in pregatirea
sportiva.
Sursele proteice utilizate pentru suplimentare sau ca si componente ale meselor
administrate in timpul efortului trebuie sa fie de buna calitate si usor digerabile. Astfel de

proteine sunt cele din concentratele de lapte praf si combinatiile de proteine (proteinele
din cereale cu/sau cazeinat). Ele pot inlocui o parte a proteinelor animale sau pe cele
derivate din soia ce contin o cantitate mare de purine. Folosirea alternativa a acestor surse
reduce de asemeni caracterul aterogenic al dietelor sportivilor din sporturile de forta ce
consuma cantitati mari de oua. Desi exista numeroase studii asupra suplimentarii cu
aminoacizi nu exista nici o dovada ca suplimentarea cu un singur aminoacid ar
imbunatati performanta. Totusi unii aminoacizi au anumite caracteristici ce ar putea fi
importante in suplimentarea dietei sportivului. Aminoacizii cu lanturi ramificate
(BCAAs) strabat ficatul aproape in totalitate si pot fi astfel o sursa de azot pentru muschi
in perioadele de refacere cand sintezele proteice sunt intensificate.
Suplimentarea cu acesti aminoacizi a fost propusa ca metoda indirecta pentru
reducerea componentei centrale a oboselii in eforturile prelungite (Blomstrand et al.,
1991).
Alti aminoacizi propusi pentru suplimentare au fost: arginina, ornitina, triptofanul,
glicina, glutamina, serina, taurina, metionina. Se presupune ca arginina si ornitina au un
efect anabolic, crescand concentratia plasmatica a hormonului de crestere (Hatfield,
1987).
In concluzie cel mai bun sfat care poate fi dat sportivilor ce se antreneaza intens
poate fi sintetizat astfel:
- sa se consume o cantitate adecvata, dar nu excesiva de proteine
- sa se evite sursele proteice bogate si in acizi grasi saturati (carne rosie,
hamburgeri, carnati)
- sa se suplimenteze in perioada de antrenament intens si dupa terminarea acestuia
cu un amestec complex de aminoacizi.
Glucidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului,suplimentarea
glucidica
Glucidele (hidrocarbonatele, zaharurile) sunt substante nutritive in compozitia
carora intra C, H, O2. Dup complexitatea moleculei lor, se impart in urmatoarele
categorii (consiliul european de alimentatie, 1999):
- monozaharide: glucoza, fructoza (levuloza), galactoza;
- dizaharide: zaharoza (zaharul), maltoza, lactoza;
- polioli: isomalt, sorbitol, maltitol; sunt asa numitii alcooli zaharati. desi exista si
in natura, cel mai frecvent se obtin industrial prin transformarea glucidelor.
- oligozaharide : maltodextrine, fructo-oligo-zaharide; sunt formate din 3-9
unitati glucidice. maltodextrinele se obtin pe cale industriala prin hidroliza partiala a
amidonului si au o putere de indulcire inferioara mono si dizaharidelor.
- polizaharide: amidonul (amiloza, amilopectina), glicogenul (denumit si amidon
animal), celuloza, pectine, hidrocoloizi; au peste 10 unitati glucidice, ajungand pana la
mii de unitati.
Rolul glucidelor
1. Glucidele au in principal un rol energetic. fiecare gram elibereaza prin ardere
4.1 calorii mari.
O parte din aceasta energie se transforma usor in miscare, prin intermediul ATPului, care este suportul contractiei musculare. am vazut mai inainte ca si protidele si
lipidele au rol in activitatea musculara, dar numai in masura in care ele sunt transformate

in glucide. Din glucide se formeaza rezerva de energie a organismului, sub forma

glicogenului
2. Daca muschiul in timpul contractiei poate folosi si energia provenita din
protide si glucide, sistemul nervos central si miocardul sunt sensibile la lipsa de
glucide. glucoza sanguina este permanent mentinuta in limite cvasiconstante, cu un grad
foarte mic de variabilitate, deoarece ea reprezinta sursa energetica primara pentru SNC.
de aceea, terapia cu ser glucozat si tiamina (vitamina B1) este folosita pentru tonificarea
muschiului cardiac.
3. Functia antitoxica a ficatului este legata de rezervele de glicogen. astfel se
poate spune ca glucidele au un rol important si in detoxificarea organismului dupa efort.
4. Glucidele au de asemenea si un rol plastic, deoarece din ele se pot forma unii
aminoacizi care intra in constitutia proteinelor celulare, ajutand astfel la cresterea si
refacerea tesuturilor.
5. Mai important este inca rolul lor catalitic, care se manifesta in cadrul
metabolismului lipidelor. acestea nu pot fi arse in organism pana la faza finala de co2 si
apa, decat in prezenta unei cantitati suficiente de glucide. alfel in organism se produce
acidoza, datorita faptului ca lipidele sunt arse pana la faza intermediara de acizi grasi,
care se acumuleaza.
6. Glucidele iau parte si la termoreglarea organismului.
n ultimii ani in alcatuirea dietei sportive a intrat si un alt grup de polizaharide, si
anume cele prezente in fibre. Acestea sunt CHO complecsi ce nu pot fi bine digerati in
intestinul subtire uman si nu contribuie mult in producerea de energie, indeplinind in
schimb alte roluri importante:
- determina satietate si astfel reduc tendinta de supraalimentare;
- cresc retentia de H2O in fecale, reducand pericolul constipatiei si leziunilor
mecanice intestinale.
- imbunatatesc eliminarea unor substante toxice din intestinul gros.
- furnizeaza elemente nutritive pentru celulele ce captusesc intestinul gros si le
imbunatatesc functia. Aceasta posibilitate se realizeaza datorita bacteriilor prezente la
nivelul regiunii care digera partial fibrele cu utilizarea produsilor de digestie de catre
celulele intestinale. Plantele si produsele lor sunt bogate in fibre daca nu au fost
prelucrate (exemplu faina alba).
Unele fibre de tipul celulozei aduc beneficii moderate pe cand altele ca pectinele
prezente in majoritatea fructelor au o eficacitate mare. Necesarul zilnic de fibre este de
40-50 g. 10 g de fibre alimentare sunt continute in urmatoarele cantitati de alimente : 3
felii paine integrala, 4 masuri de fulgi de porumb, 3 banane, 6 portocale, 5 mere, 200 g
arahide sau soia, 4 morcovi, 4 portii de salata, 20 prune sau caise uscate.
Reversul unei alimentatii bogate in fibre consta in faptul ca poate reduce absorbtia
unor compusi importanti, in special minerale. De asemeni fibrele vor reduce procentul de
CHO digerabili in dieta ceea ce va restrictiona refacerea rezervelor de glicogen. De aceea
aportul de fibre trebuie mentinut la limita inferioara in timpul perioadelor de pregatire
intensa si precompetitional.
Indexul glicemic
Unii atleti sunt foarte sensibili la scaderea glicemiei produsa dupa 30 de minute
sau chiar ore din momentul aportului alimentar, acuzand transpiratii, tremuraturi, ameteli.
Pentru acesti sportivi este important de determinat intervalul optim de la alimentatie pana

la concurs, dar si tipul de glucide indicat pentru administrare, conform indexului

glicemic.
Indexul glicemic reprezinta un sistem care clasifica alimentele bogate in hidrati de
carbon in functie de abilitatea acestora de a afecta nivelul glicemiei. Astfel alimentele si
bauturile care contin hidrati de carbon cu absorbtie sanguina rapida dupa ingestie au un
index glicemic crescut. Cea mai rapida este glucoza pura, de aceea indexul ei glicemic
este considerat 100 (Consiliul European de Alimentatie, 1999).
Pentru consumul uzual sunt recomandate alimente cu un index glicemic de 75 ;
inaintea unor eforturi prelungite se recomanda alimente cu index glicemic scazut, iar
dupa terminarea efortului alimentele cu un index glicemic mare favorizeaza umplerea
mai rapida a depozitelor de glicogen.
Asocierea alimentelor cu alti compusi (lipide, fibre, proteine) poate modifica
indexul glicemic.
Tabel 7. Indexul glicemic al unr alimente (Consiliul European de Alimentaie
1999)

Glucide n organism
In organismul uman CHO sunt depozitati sub forma unor lanturi lungi, formate
din unitati de glucoza (glicogen). Glicogenul se gaseste in muschi si ficat si este
comparabil cu amidonul din cartofi, banane, alte vegetale.
Dupa unii autori cantitatea de glicogen din ficat este de aproximativ 100 g,
dupa alti autori este de 150 - 200 g
Aceasta cantitate variaza periodic depinzand de cantitatea de glucoza furnizata
ficatului de aportul alimentar si de cantitatea de glicogen descompusa pentru a furniza
glucoza sanguina necesara diverselor activitati. Rezervele de glicogen hepatic cresc dupa

mese si scad intre mese, mai ales noaptea deoarece ficatul furnizeaza permanent glucoza
sangelui in scopul mentinerii constante a glicemiei.
Cantitatea de glicogen din muschi este de aproximativ 300 g pentru
persoanele sedentare si peste 500 g la persoanele cu grad crescut de antrenament
prin combinarea efortului cu o dieta bogata in CHO. Aceasta cantitate poate furniza
de la 1200 - 2000 kcal.
Influenta efortului
In timpul efortului actioneaz stimuli metabolici si hormonali in scopul cresterii
aportului de glucoza si preluarii acesteia de catre muschii aflati in activitate. Pentru a
evita scaderea glucozei sanguine sub limitele admisibile ficatul este stimulat sa furnizeze
glucoza prin glicogenoliza si in limite mai reduse prin gluconeogeneza.
Deci disponibilitatea glicogenului in ficat este factorul cheie in mentinerea unui
nivel plasmatic normal al glucozei in timpul efortului. Cand rezervele de glicogen hepatic
se golesc si utilizarea tisulara a glucozei ramane la un nivel ridicat apare hipoglicemia.
Acest stress functioneaz ca stimul pentru mobilizarea maximala a acizilor grasi si
utilizarea proteinelor ca material energetic. Aportul de glucoza la nivel muscular scade la
nivele minimale si muschii in activitate depind integral de sistemele locale de furnizare
de CHO sau de aportul alimentar.
Apare astfel oboseala centrala si locala, fenomen descris atat in studiile stiintifice
cat si in practica sportiva. (Costill sI Heargreaves, 1995).
In timpul unui efort fizic moderat corpul, sub actiunea unor mecanisme
metabolice hormonale sau nervoase mobilizeaz aditional glucoza din glicogenul hepatic
si muscular. In acelasi timp, creste rata mobilizarii acizilor grasi pana la atingerea unei
stari de echilibru metabolic (steady - state) dupa circa 20 minute. Raportul in furnizarea
energiei va fi de 50 % lipide si 50 % CHO.
In cazul unui efort de intensitate mare, corpul utilizeaz din ce in ce mai multi
CHO, care devin combustibilul predominant (90% CHO; 10% lipide).
Motivul acestei modificari in proportia utilizarii CHO/lipide in obtinerea de
energie consta in faptul ca pe aceeasi unitate de timp se obtin o cantitate de energie mult
mai mare pentru glucide decat pentru lipide. Cercetarile au aratat ca sportivii la care
nivelul de glicogen hepatic si muscular a fost foarte scazut nu au putut lucra decat la 50%
din capacitatea maxima.
Corespondent pentru atletii cu rezerve bogate in glicogen performanta s-a
imbunatatit in eforturile de intensitate mare. Deci nivelul rezervelor de glicogen va fi
unul din factorii ce limiteaza anduranta.
Exista patru factori importanti ce influenteaza viteza si marimea depletiei de
glicogen, si anume:
- intensitatea efortului;
- durata efortului;
- starea de antrenament;
- aportul alimentar de CHO.
Asa cum am mai mentionat dintre CHO alimentari cel mai important este glucoza.
Odata absorbita la nivel intestinal glucoza este transportata la ficat de catre sangele
portal, ajungand apoi in circulatia sistemica. Este indrumata preferential spre rezervele de
glicogen muscular mai ales cand acestea au fost recent golite. Depletia glicogenului este
mai rapida si mai intensa dupa efort, fapt utilizat in elaborarea unor regimuri alimentare.

La 2 - 3 ore postefort acizii grasi sunt disponibilizati si trec in sange fiind folositi
ca si combustibil pentru majoritatea tesuturilor astel incat, virtual, intreaga cantitate de
glucoza care patrunde in organismul uman este depozitata sub forma de glicogen. Ceea ce
este insa si mai important este faptul ca, daca rezervele de glicogen sunt rapid saturate,
cantitatea de glicogen care poate fi depozitata creste peste nivelul normal.
Deci o problema importanta a sportivului este refacerea glicogenului muscular
postefort printr-o dieta bogata in CHO. Din pacate majoritatea "gustarilor" (prajituri,
biscuiti, ciocolata, inghetata) sunt mai bogate in grasimi decat in CHO. Aceste grasimi
incetinesc digestia si absorbtia CHO, astfel incat glucoza va ajunge in torentul sanguin
prea tarziu pentru perioada optima a sintezei glicogenului. O solutie a problemei o
constituie bauturile bogate in CHO, disponibile pe piata.
Aceast reumplere a depozitelor de glicogen trebuie facuta insa cu atentie, fara sa
genereze hiperglicemie. De aceea multi sportivi folosesc fructoza, o componenta a
sucrozei care este transformata in glicogen la nivel hepatic, fara a influenta nivelul
glicemiei. Din pacate si aceasta este o solutie cu doua taisuri: fructoza este "naturala" dar
nu in cantitati mari, care scad nivelul ATP-ului hepatic, producand un serios deficit
energetic ce poate afecta ficatul.
Ideal dupa efort ar fi un meniu usor de preparat cu un continut ridicat in CHO si
sarac in grasimi (fulgi din cereale cu lapte, indulciti cu sirop de fructe). Fructul insusi va
furniza fibre, CHO si potasiu pentru refacerea pierderilor. Meniul poate include si o
bautura tipizata bogata in CHO.
Sportivul in perioada de antrenament intens trebuie sa beneficieze de zaharurile
simple ca un mijloc pentru a asigura din totalul CHO utilizat minim 60% din energia
necesara. Pentru anumite ramuri sportive, cum ar fi ciclismul, continutul in CHO al dietei
poate urca pana la asigurarea a 80% din energia necesara. Aceasta presupune ingestia a
600 g hidrati de carbon in forma pura, lucru de altfel destul de dificil de realizat.
Metabolismul glucidelor
Principala sursa de energie in organism o constituie catabolismul glucidelor iar
principala cale de metabolizare a glucozei este oxidarea celulara. In functie de
necesitatile cantitative de energie glucoza este transformata trecand prin mai multe etape
in piruvat. Acesta are doua posibilitati de transformare: piruvatul poate fi convertit in acid
lactic (glicoliza) in lipsa O2, in conditiile unor eforturi fizice maximale si cu durata intre
0.5-3 minute sau poate fi preluat in ciclul Krebs (ciclul acidului citric) si in prezenta O 2,
transformat in acetil coenzima A si oxidat pana la CO 2, H2O si energie - asa cum se
intampla in majoritatea sporturilor de anduranta.
Transformarea glucozei n acid lactic este reversibila, ceea ce inseamna ca un
continut crescut de acid lactic sanguin postefort poate fi diminuat prin transformarea
lactatului via gluconeogeneza inapoi in glucoza ce poate fi depusa ca glicogen. Lactatul
poate de asemenea sa fie oxidat sau transformat in grasimi.
Glucoza oxidata in celule provine fie din degradarea glicogenului propriu, fie din
sangele ce perfuzeaza tesutul respectiv.
Degradarea anaeroba elibereaza o cantitate de energie suficienta doar pentru
sinteza a doua legaturi fosfat macroergice de ATP, in timp ce oxidarea completa in cadrul
ciclului Krebs elibereaza o cantitate de energie din care se sintetizeaza 36 de moli de
ATP. Se admite ca oxidarea completa a 1 g de glucoza elibereaza 4.1 calorii.

Pe langa oxidarea celulara ce reprezinta principala cale de metabolizare a

glucozei, metabolismul intermediar al glucozei mai include si alte procese, si anume:
- glicogenogeneza (sinteza de glicogen din glucoza) ce serveste la realizarea
rezervelor glicogenice celulare. Ficatul sintetizeaza si depune glicogen in timpul
absorbtiei intestinale, iar celelalte tesuturi in cursul glicemiei post-prandiale.
- glicogenoliza consta in degradarea glicogenului celular prin desprinderea
gradata a moleculelor de glucoza sub actiunea unor enzime specifice.
- gluconeogeneza (sinteza de glucoza din produsi neglucidici ai metabolismului
intermediar) este caracteristica ficatului. furnizeaza glucoza pentru intreg organismul in
timp ce in alte celule glicogenoliza este urmata de consumul intracelular al glucozei
eliberate pentru diferitele necesitati metabolice.
Sinteza de glucoza se face din cetoacizii rezultati prin dezaminarea aminoacizilor,
acid lactic sau piruvic, glicerol, etc. Acizii grasi care nu pot fi transformati direct in
glucoza, furnizeaza energie necesara gluconeogenezei prin oxidarea lor la nivel hepatic.
In conditii de inanitie gluconeogeneza reprezinta unica sursa de glucoza a
organismului.
- lipogeneza (sinteza de lipide din glucoza) se produce in conditiile unui aport
glucidic exagerat si reprezinta cauza cea mai frecventa a obezitatii. Aceasta cale de
metabolizare a glucidelor este posibila deoarece reactiile de degradare ale glucozei sunt
conectate cu cele ale sintezei de glicerol si acizi grasi.
Monozaharidele (hexoze si pentoze) sunt de origine alimentara si se obtin prin
degradarea compusilor alimentari sub actiunea enzimelor hidrolitice din sucurile
digestive (amilaza salivara degradeaza amidonul pana la dextrine si maltoza, amilaza
pancreatica ce degradeaza amidonul pana la oligozaharide/maltoza, dizaharidazele maltoza, zaharaza, lactaza - ce actioneaza asupra dizaharidelor prezente in continutul
intestinal pe care le desfac in monozaharide - glucoza, fructoza, galactoza).
Aceste monozaharide sunt compusi simpli, nespecifici si absorbabili. Absorbtia
glucidelor se FACE prin mecanisme active (hexoze) sau pasive, prin difuziune (unele
pentoze ca riboza).
Mecanismele active ale absorbtiei glucozei se realizeaza prin cuplarea acesteia cu
un transportor comun cu cel care realizeaza si absorbtia Na+ de care se desface la polul
opus. Transportul isi reia activitatea, iar glucoza trece in capilarele sanguine si pe cale
portala ajunge la ficat.
Ficatul detine rolul principal in metabolismul glucidelor, la nivel hepatic se
desfasoara procesele enuntate anterior. Surplusul de glucoza este descarcat in circulatia
sistemica, determinand cresteri usoare si temporare ale glicemiei - hiperglicemia postprandiala.
Concentratia sanguina a glucozei poarta numele de glicemie; ea este una din
principalele constante umorale si variaza intre 90-120 mg/100 ml sange. Nivelul
glicemiei reflecta echilibrul dinamic dintre cantitatea de glucoza eliberata de ficat in
circulatia sistemica si cantitatea utilizata de tesuturi. Mentinerea acestui nivel in limite
constante este rezultatul implicarii unor factori nervosi si umorali din care rolul principal
il detin hipotalamusul (centrii glicoreglarii) si hormonii pancreatici insulina si
glucagonul.
Insulina este sintetizata in celulele B ale insulelor lui Langerhans si se fixeaza
rapid in tesuturi, in special in ficat si rinichi. Este hormonul hipoglicemiant al

organismului avand un efect activator asupra glicogenogenezei, lipogenezei, a patrunderii

glucozei in celule si intensificarea consumului tisular de glucoza. Inhiba gluconeogeneza
si stimuleaza sinteza de proteine prin cresterea permeabilitatii membranelor celulare
pentru aminoacizi si prin "crutarea" acestora de a fi oxidati in celule ca material
energogenetic. Secretia insulinica este stimulata de cresteri ale glicemiei, dar si de alte
monozaharide (fructoza, monoza) si este inhibata de adrenalina si noradrenalina.
Hiposecretia insulinica conduce la diabet zaharat (hiperglicemie, glucozurie,
poliurie, polifagie) iar hipersecretia determina hipoglicemie ce se accentueaza ca urmare
a unor activitati ce maresc consumul de glucoza. Are consecinte mai ales asupra
sistemului nervos central, care este lipsit de rezerve glicogenice si consuma predominant
glucoza pentru activitatea sa.
Glucagonul este secretat de celulele A insulare, dar si de celulele similare
acestora prezente in peretii stomacului si duodenului. Descarcat in sange, dispare mai
rapid decat insulina, fiind degradat in diverse tesuturi si in special in ficat. Glucagonul
provoaca hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), stimuleaza
gluconeogeneza din aminoacizi, exercita efect hipolitic prin activarea lipazei din celulele
adipoase.
Secretia de glucagon diminua in conditii hiperglicemice si creste in hipoglicemii
fiind, impreuna cu hormonii medulo-suprarenalieni, principalii hormoni hiperglicemianti
ai organismului. Secretia creste in timpul inanitiei, fiind unul din factorii ce stimuleaza
gluconeogeneza, care mentine nivelul glicemic in conditiile absentei aportului alimentar.
In metabolismul glucidic intervin si unele vitamine care pot fi asociate
regimurilor alimentare glucidice, respectiv:
- vitamina B1 intervine in cresterea depozitelor de glicogen;
- vitamina B2 are rol in scaderea glicemiei si in reactiile de oxidoreducere ;
- vitamina B6 favorizeaza gluconeogeneza ;
- vitamina B15 (acidul pangamic) creste sinteza glicogenului ;
Ratia de glucide este in functie de mai multi factori si anume: varsta, sex,
activitatea depusa, conditii de mediu etc. In medie, la sportivi, nevoia de glucide este
aproximativ de 4,5-10 g pe kilocorp/24 de ore, ceea ce reprezinta o cantitate de 600 800 g. Deoarece se consuma cantitati mai mari decat celelalte trofine, 55 - 60 % din
necesarul caloric al organismului este acoperit de glucide.
Necesarul glucidic pentru populatia nesportiva este de 50% . Motivul cresterii
necesarului glucidic la sportivi rezida in faptul ca oboseala aparuta in urma efectuarii
efortului fizic este asociata cu depletia depozitelor de glicogen (Costill si Hargreaves,
1992 ; Coyle, 1991).
Aceasta cantitate poate ajunge dupa alti autori la 70% din necesarul caloric zilnic
al organismului (Williams, 1995).
Majoritatea atletilor prezinta un necesar glucidic de 4,5-6 g/kg corp/zi. In cazul
unui aport glucidic ridicat de 70% acest necesar se ridica la 7 g/kg corp/zi, iar in cazul
unor antrenamente foarte intense la 9-10 g/kg corp/zi (lucrarile Conferintei Stiintifice
Internationale asupra Aspectelor Nutritionale Curente la Atleti, Monaco, 1995).
Hidratii de carbon reprezinta termenul colectiv atat pentru zaharuri cat si pentru
polizaharide care in ciuda inrudirii lor chimice au roluri dietetice relativ deosebite.
Dintre monozaharide cel mai important pentru sportiv este glucoza care este
transportata in sange ca un combustibil necesar tuturor celulelor organismului. Pentru a-si

indeplini acest rol concentratia sa trebuie mentinuta in limite foarte stricte. In dieta uzuala
glucoza se gaseste in cantitati mici in miere, fructe, diverse bauturi. Mult mai abundente
in dieta sunt polizaharidele, de asemeni dulci si solubile, si mai ales sucroza (o
combinatie intre glucoza si fructoza) care reprezinta de fapt zaharul alimentar. Un alt
dizaharid este lactoza (o combinatie intre glucoza si galactoza) prezenta in lapte.
Glucoza din polizaharide ajunge in sange mai lent decat cea libera, din alimente.
De asemeni timpul dupa care ajunge in circulatia sistemica depinde si de tipul
alimentatiei ca si de timpul de pregatire alimentara.
Baza glucidelor din ratia alimentara este formata din vegetale. Dintre acestea
mentionam: cerealele (graul, porumbul, fulgi de porumb, ovaz etc.), pastele fainoase,
oreulz, fructele uscate (prune, caise, smochine, stafide, curmale etc.), leguminoasele
uscate (fasole, soia, linte, mazare etc.), painea, cartofii, fructele si zarzavaturile.
Alte alimente foarte bogate in zaharuri sunt: zaharul, mierea, bomboanele,
siropurile, dulceturile, marmelada, rahatul.
In regnul animal, glucidele se gasesc in urmatoarele alimente: lapte, ficat, stridii
etc.
Zaharul si produsele zaharoase, lichide si vitaminizate, sunt foarte indicate in
alimentatia sportivului, intrucat contin cca 99% glucide si se asimileaza usor, pe tot
tractul digestiv, fara a mai fi supus digerarii. Pentru acest considerent, glucoza este
folosita sub forma lichida in alimentarea pe parcurs a sportivilor, in cursele de maraton,
inot si schi fond, atunci cand trebuie completate rezervele energetice ale organismului.
Lichidele zaharate calde se asimileaza mai usor si organismul nu cheltuieste
energie calorica pentru incalzirea lor la nivelul tubului digestiv. Ele se recomanda mai
ales in schi, alpinism, inot s.a.
Datorita faptului ca zaharurile simple (glucoza, fructoza, lactoza, zaharul) se
asimileaza mai repede, consumarea lor in cantitati prea mari poate duce la o crestere
rapida a cantitatii de glucoza din sange (hiperglicemie), dar de scurta durata, care devine
excitanta pentru sistemul nervos si glandele endocrine, stare daunatoare organismului
sportivului in timpul efortului.
Din acest motiv glucidele necesare organismului trebuie sa fie furnizate in
proportie de 65-70% de catre polizaharide (amidon), care se digera treptat si nu
provoaca hiperglicemie, si numai in proportie de 30-35% de catre mono si dizaharide
(glucoza, fructoza, lactoza, zaharoza etc.)
Deoarece amidonul se absoarbe treptat (hidrolizare lenta), nivelul glicemiei creste
mai putin decat in cazul ingerarii de zaharuri simple, dar dureaza mai mult. Din resturile
de amidon neabsorbite, care ajung in colon, se formeaza un mediu bun de cultura pentru
flora microbiana, cu rol in sinteza vitaminelor din grupul B.
Zaharul ca atare (cubic, tos) sau sub forma lichida (ceai, sirop) nu trebuie
consumat de catre sportivi intr-o cantitate mai mare de 150g/zi si aceasta in mai multe
prize.
Celuloza trebuie consumata de catre sportivi intr-o cantitate de 50 - 100 g/zi, sub
forma de legume, fructe, paine neagra etc. Celuloza nefiind hidrolizata, accesul sucurilor
digestive in celulele alimentelor respective se face numai prin pori, nu si prin membrana
celulara, ceea ce micsoreaza coeficientul de utilizare digestiva a lor. In plus, celuloza
absoarbe la suprafata o serie de enzime digestive si trofine (aminoacizi, elemente
minerale, vitamine) care nu se mai absorb prin mucoasa intestinala.

Cand este in cantitate mare, celuloza accelereaza tranzitul intestinal, scurtand

astfel timpul de actiune a enzimelor asupra alimentelor, precum si timpul de absorbtie a
trofinelor. Astfel se micsoreaza coeficientul de utilizare digestiva a alimentelor
respective. In perioada competitionala, cantitatea de celuloza consumata trebuie sa fie
mica, pentru a nu provoca deranjamente digestive, in schimb ea poate fi mai mare in
perioada pregatitoare si de tranzitie (refacere). Trecerea de la perioada pregatitoare la cea
competitionala trebuie sa se faca treptat, deoarece scaderea brusca a cantitatii de celuloza
din alimentatie poate provoca constipatie.
Ratia tip pentru glucide include:
- faina: 300 - 350 g
- cartofi: 400 g de 3 ori pe saptamana cu orez de 2 ori pe saptamana cu legume
- faina/cereale: 30 g mic dejun/gustare
- zahar: 50 g
- dulceata: 50 g
Dezavantajele unei diete prea bogata in CHO sunt urmatoarele:
- distensie abdominala cu influenta negativa asupra efortului;
- scaderea ingestiei de proteine esentiale;
- un antrenament intens nu permite realizarea timpului necesar pentru prepararea,
consumul si digestia unor cantitati mari de alimente bogate in CHO;
- daca nu este planificat si preparat cu grija un astfel de regim poate sa nu fie prea
apetisant.
Consumul unor cantitati mari de CHO nu poate fi realizat decat prin ingerarea
unor alimente bogate in CHO in paralel cu ingestia lichidelor cu acelasi continut.
Utilizarea unui supliment de CHO pe cale alimentara dupa digestie, absorbtie si
preluarea de catre sangele portal duce la cresterea glicemiei in circulatia sistemica.
Aceasta va reduce pe de o parte glicogenoliza hepatica pentru mentinerea unui glicemii
ridicate si asigura pe de alta parte un aport crescut de glucoza la muschii in activitate.
Totusi experimental ingestia de CHO nu a fost asociata cu reducerea ratei glicogenolizei
musculare. Se presupune ca o "economisire" a glicogenului endogen are loc in grupele
musculare neimplicate in efort sau la nivel hepatic.
CHO ingerati trebuie sa fie usor digerabili si rapid absorbiti. Pentru efortul cu
durata mai mare de 45 minute se recomanda minim 20 g, optimal 80 g consum CHO
pentru fiecare ora de efort ce urmeaza. Aceste cantitati nu influenteaza semnificativ
evacuarea gastrica sau cresterea absorbtiei intestinale de apa, aspecte foarte importante in
conditii de temperatura ridicata.
Preparatele administrate inaintea efortului sau in timpul efortului trebuie sa aiba
un continut scazut in fibre celulozice si un index glicemic inalt spre deosebire de mesele
normale din perioadele de antrenament. Un exces de fibre celulozice conduce la scaderea
evacuarii gastrice si a ratei eficacitatii enzimelor hidrolitice. Ele pot accelera tranzitul
intestinal si determin fermentatia bacteriana cu producere de gaze. Sursele primordiale
in efortul intens sunt:
- monozaharidele (glucoza)
- dizaharidele (sucroza, maltoza)
- polimeri (malt, maltodextrine)
- amidon solubil

Aceste tipuri de CHO sunt toate dizolvabile in lichide, aspect foarte important
deoarece necesarul de CHO si de lichide sunt ambele determinate de intensitatea si durata
efortului. Ele sunt egal responsabile de cresterea glicemiei si ratei oxidarilor si deci a
performantei si au efecte asemanatoare asupra nivelului insulinei in timpul efortului.
nainte de efort
Efectele administrarii alimentelor bogate in glucide inaintea efortului au fost mult
mai putin studiate decat cele ale administrarii unor solutii hidrozaharate (Coleman,
1994). In ceea ce priveste alimentatia hiperglucidica preefort si tipul alimentelor utilizate
se recomanda utilizarea unor alimente cu indice glicemic scazut (Thomas et al, 1991) cu
circa 3-4 ore inaintea efortului. Unii autori recomanda orezul, pastele fainoase ( Brewer
et al., 1988). A. Sportivul trebuie sa nu consume glucoza cu putin timp inaintea
concursului, deoarece glucoza este un furnizor de energie imediat numai pentru creier, in
timp ce muschii primesc aproape toata cantitatea de energie din glicogen iar timpul
necesar pentru ca glucoza sa se transforme in glicogen este de cateva ore (Costill si
Miller, 1980).
Glucoza ingerata cu putin timp inainte de concurs creste nivelul insulinei in sange
avand ca efect scaderea glicogenolizei si implicit scaderea ulterioara a glicemiei. Aportul
de 50 - 75 g de CHO rapid absorbabili inaintea efortului duce la cresterea rapida a
glicemiei si insulinei care va determina la randul ei hipoglicemie in momentul inceperii
efortului cu scaderea performantei (studiile au fost efectuate pe atleti carora nu li s-a
administrat micul dejun si nu s-au incalzit preefort).
Alte studii arata ca aportul de glucide preefort este benefic in intarzierea oboselii
daca administrarea se face cu circa 1,5 ore preefort sau cu cateva minute inainte de
inceperea efortului (Chryssanthopuolous et al., 1994, Sherman et al., 1991).
Fructoza pura nu influenteaza secretia insulinica, dar se absoarbe mai lent decat
glucoza si inhiba mai putin mobilizarea acizilor grasi, de aceea se indica un aport de 1
g/Kgc in timpul efortului.
Rata de oxidare a fructozei in scopul furnizarii energiei este inca mai joasa decat
cea a glucozei probabil datorita unei afinitati mai mari a hexokinazei musculare pentru
glucoza. De aceea se recomanda administrarea combinata a glucozei cu fructoza, sucroza,
maltoza si amidonul solubil pentru obtinerea unei cantitati suplimentare de energie.
Amidonul solubil si hidrolizatele de amidon au un efect mai mic asupra osmolaritatii
lichidelor si cresc cantitativ absorbtia glucozei.
B. Incarcarea rezervelor glicogenice constituie o arma in mana sportivului
profesionist folosita se pare de Ron Hill in 1969 la Campionatele Europene din Atena
unde Hill a castigat maratonul. In regimul alimentar initial, utilizat de Hill, depozitele de
glicogen erau mai intai golite prin alergari sustinute cu 6 zile inaintea competitiei. Dupa 3
zile cu o dieta saraca in CHO urma al doilea antrenament maximal pentru a epuiza total
glicogenul muscular.
In ultimele 3 zile se consuma o dieta bogata in hidrati de carbon pentru realizarea
fenomenului de supracompensatie si realizarea unor depozite de glicogen duble cantitativ
fata de cele initiale. O astfel de dieta asociata insa cu antrenamentele de intensitate
moderata va conduce la tulburari gastrointestinale. De aceea majoritatea sportivilor
prefera un regim de compromis, folosind o dieta bogata in hidrati de carbon cu cateva zile
inaintea competitiei, considerand ca rezervele de glicogen scad oricum in urma

antrenamentelor. Unii dintre ei preceda aceasta dieta ca o perioada de consum de

alimente sarace in CHO.
Acest tio de regim este descris frecvent in literatura de specialitate, incepand cu
forma clasica (Astrand, 1967) si urmat de variante diverse (Brewer et al., 1988 ; Goforth
et al., 1980 ; Sherman et al., 1981).
Pentru a urmari incarcarea bateriilor glicogenice sportivii folosesc cateva repere,
si anume:
- daca se ingera prea multi CHO, apare diareea datorita faptului ca nu toata
glucoza produsa in timpul digestiei poate fi utilizata in intestinul subtire si o cantitate
ajunge si in intestinul gros;
- cantarirea exacta, la aceeasi ora zilnic poate indica o crestere a greutatii prin
incarcarea glicogenului, asociat cu apa;
- descarcarea este acompaniata de cresteri ale diurezei prin eliberarea apei legata
de glicogen.
Aceasta poate avea loc fara efectuarea unui efort daca incarcarea a fost inceputa
prea devreme.
Corelat cu acest proces este necesar un aport lichidian adecvat in timpul incarcarii
pentru a evita deshidratarea.
Alte studii nu sunt de acord cu suplimentarea glucidica inaintea competitiei,
considerand ca organismul are o capacitate limitata de a stoca glicogenul (150-200 g in
ficat si 300 - 400 g in muschi). Deci daca inainte de competitie aportul hidratilor de
carbon este mare, organismul stocheaza repede o cantitate anumita, iar restul o
transforma in grasimi.
S-au efectuat observatii care nu raporteaza nici o imbunatatire a performantei la
inotatorii pe 100 m, care au fost suplimentati cu glucide in ajunul competitiei. S-a conchis
ca rezervele de energie sub forma glicogenului sunt suficiente, mai ales pentru efortul de
scurta durata si ca este iluzoriu sa crezi ca poti modifica randamentul muscular, printr-o
ratie alimentara suprancarcata in glucide. Aportul de energie depinde intr-o masura mai
mare de rezervele acumulate in timpul antrenamentului, decat de excesele alimentare
dinaintea competitiilor.
Comparand zaharurile simple intre ele, s-au facut urmatoarele constatari:
- pentru aceeasi doza, levuloza (fructoza) da mai mult glicogen decat glucoza, iar
galactoza mai putin;
- absorbtia intestinala se face diferit in timp. Daca se considera viteza de absorbtie
100 pentru glucoza, atunci ea este de 115 pentru galactoza, 44 pentru levuloza si 33
pentru manoza.
De aici rezulta ca in ajunul unei competitii si in dimineata probei, este
recomandabil ca sportivul sa ingereze o doza utila de levuloza, care sa-i permita obtinerea
unei cantitati mai mari de glicogen. in timpul probei, cand se pune problema mentinerii
glicemiei constante, este mai bine sa i se administreze sportivului glucoza, care se
absoarbe mai repede.
n timpul efortului
Pentru maratonisti bauturile zaharate sunt utile in timpul cursei prin conservarea
glicogenului muscular si restrictionarea mobilizarii acizilor grasi din tesutul adipos cu
utilizarea predominanta a hidratilor de carbon pentru obtinerea energiei. Avantajele se
datoreaza faptului ca oxidarea acizilor grasi necesita mai mult oxigen pentru producerea

aceleiasi cantitati de energie, deci este mai putin eficienta din punct de vedere al
consumului de oxigen. De asemeni nivelurile plasmatice crescute de acizi grasi pot
induce oboseala centrala. In plus in timpul maratonului bauturile continand glucoza pot
preveni hipoglicemia. Pentru a favoriza absorbtia rapida bauturile nu trebuie sa contina
mau mult de 10 g zahar la 100 ml (Wilber si Moffatt, 1992 ; Tsintzas et al., 1994).
In unele sporturi de echipa se pot administra bauturi continand glucoza in pauza,
asociat cu o dieta bogata in hidrati de carbon administrate cu 2-3 zile inaintea meciului,
asocierea celor 2 masuri fiind de un real folos.
Dupa incetarea efortului
Dupa incetarea efortului rezervele de glicogen trebuie refacute; aceasta depinde
de timpul pana la urmatoarea activitate sportiva. Sinteza de glicogen este foarte intensa in
primele ore dupa efort, dupa care rata sintezei va descreste gradat (Ivy, 1991 ; Morris et
al., 1994).
In speta sinteza de glicogen este posibila daca se furnizeaza materialele necesare
(glucoza) iar rata sintezei va depinde de cantitatea de glucoza furnizata si de capacitatea
de sinteza.
Cantitatea de glucoza este influentata de tipul alimentelor ingerate si de rata
digestiei si absorbtiei. Glucoza este implicata in principal in resinteza glicogenului
muscular in timp ce fructoza este preluata de ficat. Se recomanda utilizarea unor alimente
cu index glicemic crescut (Febbraio et al., 1994).
Daca urmatoarea activitate sportiva are loc dupa una sau mai multe zile,
sportivului i se va administra o dieta normala cu un continut in CHO de 55 - 65 % si
compusa din alimente cu index glicemic scazut (fructe, zarzavaturi, cereale integrale).
Pentru cheltuieli de 4000 kcal este suficienta o cantitate de 400 - 600 g CHO
pentru refacerea rezervelor glicogenice.
Daca activitatea zilnica este foarte intensa necesarul de CHO poate fi crescut la
peste 12g/kgc/zi. Acest necesar crescut poate fi admnistrat numai sub forma de
concentrate sau solutii pentru a impiedica tulburarile gastrointestinale aferente. Daca
timpul de recuperare e redus (de exemplu urmatoarea competitie e in aceeasi zi) atunci
masa administrata intre competitii trebuie sa se compuna din alimente rapid digerabile si
absorbabile (cu index glicemic ridicat).
Astfel de alimente sunt cartofii si taiteii.
CHO sub forma solubila pot fi administrati in timpul efortului si oricand aportul
de CHO din dieta normala este insuficient sau nu poate avea loc si va ajuta la resinteza
glicogenului in primele ore dupa efort.
Lipidele: rol, clasificare, aport zilnic, influenta efortului, suplimentarea
lipidica
Lipidele sunt substante nutritive prin excelenta energetice, formate din molecule
mai simple sau mai complexe. Lipidele simple sunt alcatuite din C, H, O (gliceride,
steroli) iar cele complexe din C, H, O, N, P, S (fosfatide, cerebrozide).
Lipidele pot fi de origine animala si vegetala si se pot clasifica in:
- grasimi saturate - fara legaturi duble intre atomii de carbon (acidul palmitic 16 C). O dieta bogata in acesti acizi grasi creste riscul pentru atac de cord, diabet,
anumite forme de cancer.
Se gasesc in grasimile de provenienta animala.

- grasimi nesaturate - cu legaturi duble intre atomii de carbon (acidul linoleic 18 C). Se gasesc in peste si vegetale..
Acizii grasi esentiali sunt acizi nesaturati cu mai mult de o legatura dubla
(polinesaturati - PUFA). Alimentele ce contin PUFA sunt: uleiul de floarea soarelui,
ficatul de cod, carnea "grasa" de peste (hering, somn). Pentru sportivi este importanta
mentinerea grasimii totale din dieta la un nivel scazut, asociat cu utilizarea unui procent
cat mai mare de PUFA in cadrul acestor grasimi.
Una din modalitatile de realizare ale acestui deziderat o constituie inlocuirea
untului cu margarina sau utilizarea numai a uleiurilor in prepararea diverselor diete.
Uleiurile polinesaturate nu pot fi utilizate insa pentru prajit deoarece se produc radicali
liberi foarte activi chimic ce pot fi daunatori
In orgamism lipidele se gasesc sub forma de:
- Lipde simple : trigliceride, forma cea mai simpla, reprezentata de esteri ai
acizilor grasi cu glicerolul; reprezinta forma de depozit a lipidelor in organism.
- Lipide compuse: fosfolipide, intrand in structura membranelor celulare ; sunt
constituenti celulari importanti mai ales in anumite tesuturi (sistem nervos, ficat, splina)
unde indeplinesc roluri metabolice importante ; lipoproteine.
- Lipide derivate : steroizi avand ca reprezentant principal colesterolul, ce
reprezinta precursorul hormonilor sterolici (corticosuprarenalieni), al acizilor biliari si al
vitaminelor liposolubile, a unor medicamente (steroizi anabolizanti) ;
- prostaglandine ce intervin ca mesageri chimici in procesele celulare ( reparatii
celulare, procese inflamatorii, sensibilitatea tesuturilor la durere).
Rolul lipidele n organism
1. Lipidele formeaza a doua sursa energetica pentru efortul fizic. Importanta lor
ca sursa energetica depinde de gradul si tipul efortului ca si de disponibilitatea hidratilor
de carbon.
Fiecare gram de lipide oxidat in organism elibereaza 9.3 calorii mari.
2. Au rol plastic, intrand in structura membranelor celulare, formand granulatii in
structura celulelor.
3. Intervin in protectia organelor interne in jurul carora se afla ; intervin in
termoreglare prin limitarea pierderilor de caldura.. Unele organe interne cum sunt
rinichii sau inima sunt fixate pe un strat de grasime, format 99 % din lipide, care le
protejeaza de socuri.
4. Reprezinta suportul vitaminelor A, D, E, K, a hormonilor
corticosuprarenalieni .
Lipide cu valori speciale
Un rol deosebit revine acizilor grasi nesaturati (PUFA). Desi la nivelul ficatului
uman are loc un numar imens de transformari chimice; unul din lucrurile care nu pot fi
realizate este introducerea unei legaturi duble intr-o pozitie corecta la un acid gras pentru
a sintetiza PUFA.
Acesti acizi au doua roluri importante in organism. Primul rol implica structura
membranelor.
Unul din componentele fundamentale ale membranelor sunt fosfolipidele formate
din doua lanturi de acizi grasi din care unul este invariabil polinesaturat PUFA sunt
necesari pentru a furniza fosfolipidele adecvate nu numai pentru crestere dar si pentru
reparatiile celulelor afectate.

Ciclul lezarii si repararii celulare este mult accelerat in timpul efortului fizic, si
desi o parte din PUFA sunt recirculati majoritatea trebuie inlocuiti. Unica sursa pentru
noi PUFA sunt alimentele, deci este foarte important pentru sportivi sa foloseasca
alimente bogate in PUFA.
Al doilea rol al PUFA este reprezentat de sinteza prostaglandinelor care
functioneaza ca mesageri chimici controland multe procese tisulare. Unul din acestea este
controlul reparatiilor celulare afectate in timpul efortului. Prostaglandinele sunt de
asemeni implicate in procesele inflamatorii si in sensibilizarea tesuturilor la durere;
aspirina inhiba sinteza de prostaglandine si determina diminuarea raspunsului la durere.
In sinteza prostaglandinelor sunt implicati acizii omega 3 (acizi grasi nesaturati cu
lanturi lungi de atomi de carbon ce provin din acidul alfa linolenic). Se gasesc in uleiul de
peste, si au un rol important profilactic si terapeutic in bolile cardiovasulare (Sanders,
1993.)
Un alt PUFA important in organism este acidul arahidonic care se formeaza in
ficat din alti PUFA prezenti in uleiurile din seminte. Aceasta transformare implica insa o
enzima ce poate exista in cantitate redusa la unele persoane. De aceea se prefera
consumarea acidului 8 linolenic (capsule de Effamol), mai ales in timpul varfului
perioadei pregatitoare. Acesta este benefic si in sindromul premenstrual, eczeme atopice,
neuropatie diabetica.
Un rol deosebit in efortul sportiv il joaca si trigliceridele formate din acizi grasi
cu lant mediu (MCT). Aceste trigliceride se transforma rapid in energie si nu se depun
sub forma de depozite lipidice.
Rezerve de lipide n organism
Rezervele de grasimi incorporeaza 10 - 20 % la barbat si 20 - 35 % la femei din
greutatea corporala in cazul persoanelor sanatoase, neantrenate. Grasimile sunt depozitate
ca trigliceride in adipocite formand tesutul adipos. Aditional o mica fractiune de
trigliceride este depozitata in celule musculare si patrund in circulatia sanguina legate de
albumine.
Cea mai mare parte a tesutului adipos se afla in stratul subcutanat. De asemeni
grasimea se gaseste si in jurul unor viscere (perirenal).
In functie de conditiile pe termen lung, aceste depozite de grasimi pot deveni
minime in cazul unei balante energetice negative (anorexie, astenie) sau pot creste mult in
cazul unei balante energetice pozitive (supraalimentare).
La sportivii cu un grad bun de antrenament tesutul adipos reprezinta 5 - 15
% la barbati si 10 - 25 % la femei. Acest depozit de grasimi are o valoare energetica
foarte mare (7000 kcal/kg tesut adipos) constituind cea mai importanta rezerva energetica
in cazul in care depozitele de hidrati de carbon sunt epuizate si lipidele devin
combustibilul energetic principal.
O astfel de situatie se intlnete in timpul unor eforturi foarte intense, de durata
scurta. Oricum organismul are nevoie intotdeauna de o cantitate minima de hidrati de
carbon pentru ciclul acidului citric si mentinerea producerii aerobe de energie. Din acest
motiv organismul va produce glucoza din alte substante (gluconeogeneza).
Influenta efortului
Stimulii nervosi, metabolici, hormonali duc la o crestere a ratei de utilizare a
acizilor grasi ca si a mobilizarii acestora. In mitocondriile celulelor musculare creste
oxidarea acizilor grasi liberi. Ca rezultat scade concentratia de acizi grasi liberi in celula

musculara, ceea ce avea ca efect stimularea preluarii AGL din sange. Primul pas il
reprezinta cresterea fluxului sanguin la muschi. Aceste procese sunt stimulate de
actiunea hormonilor de stres: adrenalina si noradrenalina care vor creste in efort si
vor stimula lipoliza prin reducerea insulinei circulante si stimularea activitatii SNC.
Etapele pentru a realiza o crestere a oxidarii lipidelor sunt numeroase si
complexe, de aceea pentru a atinge un echilibru adaptativ sunt necesare circa 20 minute.
Din aceasta cauza utilizarea hidratilor de carbon trebuie sa compenseze furnizarea
energiei in aceasta faza adaptativa initiala. Odata ce este initiat transportul grasimilor in
cantitate crescuta si aportul celular al acestora avand ca rezultat o stare de echilibru
metabolic teoretic ar trebui ca acestea sa furnizeze energie pe termen lung.
Antrenamentul sistematic creste capacitatea muschiului scheletic de a utiliza
grasimile ca sursa de energie si astfel atletul poate economisi hidratii de carbon
endogeni, intarziind aparitia oboselii.
Lipidele constituie insa o sursa de energie inadecvata pentru eforturile cu durata
scurta si intensitate mare.
Aditional adipocitele isi vor creste sensibilitatea la stimuli pentru mobilizarea
AGL perfectionand viteza de adaptare la necesitati crescute. In timpul efortului maximal
insa utilizarea hidratilor de carbon endogeni se face cu viteza maxima si eficacitatea
oxidarilor AGL este mult scazuta.
In fibra musculara grasimile sunt depozitate ca trigliceride sub forma unor mici
picaturi in apropierea mitocodriilor, intr-un procent redus fata de tesutul adipos al
corpului.
La persoanele antrenate, desi tesutul adipos este mai redus decat la persoanele
neantrenate, totusi lipidele musculare sunt in cantitate crescuta se pare printr-o adaptare
fiziologica. Efortul determina activarea lipolizei cu eliberare de AGL ce vor fi preluati de
mitocondrii pentru producerea energiei oxidative.
Permeabilitatea membranei mitocondriilor pentru lipide poate fi crescuta de unele
substante (L carnitina).
Metabolismul lipidelor
Grasimile neutre alimentare sunt degradate de lipazele digestive (lipaza gastrica,
lipaza pancreatica si lipaza intestinala) in proportie de 50% pana la acizi grasi si glicerol,
iar restul pana la monogliceride.
Glicerolul se absoarbe usor in limfa fiind hidrosolubil. Absorbtia acizilor grasi
este posibila numai dupa ce acestia se combina cu sarurile biliare formand micelii
hidrosolubile. In contact cu celulele mucoasei, aceste micelii elibereaza sarurile biliare,
care trec mai departe in ilion unde vor fi reabsorbite, iar acizii grasi sunt transportati in
celulele mucoasei intestinale.
Din aceste celule, absorbtia acizilor grasi se face diferit, in functie de lungimea
lantului de atomi de carbon. Astfel acizii grasi cu mai putin de 10-12 atomi de C (lant
scurt) trec direct in sangele portal unde sunt transportati in stare libera (neesterificati);
acizii grasi cu un numar mai mare de atomi de C se combina cu glicerolul in celulele
mucoasei intestinale, resintetizand trigliceridele care trec in circulatia limfatica si apoi in
circulatia sistemica.
In circulatia sistemica trigliceridele, colesterolul si fosfolipidele se gasesc sub
forma de lipoproteine. Exista mai multe forme de lipoproteine si anume: HDL (cu
densitate mare), VLDL (cu densitate foarte mica), LDL (cu densitate mica) si

chilomicronii. De asemenea in plasma mai gasim si acizi grasi liberi, neesterificati, legati
de albumina.
Tabel 5. Tipuri si valori ale lipidelor sanguine

Grasimile neutre plasmatice se afla intr-un echilibru dinamic cu cele tisulare, si in

special cu cele din depozitele adipoase, care nu sunt inerte, ci sunt degradate si
resintetizate permanent in functie de necesitatile organismului. Ca si in cazul glicogenului
sinteza sau degradarea grasimilor depinde de circulatia "unitatilor constructive", in acest
caz acizii grasi.
Cand producerea de energie este la un nivel scazut, aportul de acizi grasi prin
alimentatie va duce la cresterea concentratiei acizilor grasi intracelulari. Aceasta va
stimula esterificarea si cresterea cantitatii de trigliceride in celulele adipoase. Acest
proces este mediat de un numar mare de factori, in special de influente nervoase si
hormonale.
In cazul unor necesitati energetice crescute, acizii grasi vor fi utilizati in
producerea de energie. Aceasta va conduce la o scadere a concentratiei acizilor grasi care
va stimula la randul ei descompunerea trigliceridelor in glicerol si acizi grasi liberi.
Degradarea trigliceridelor din tesutul adipos are loc sub actiunea unei lipaze, stimulata de
adrenalina, glicogen si alti hormoni.
Procesul esterificarii acizilor grasi sub forma de trigliceride si de descompunere
a acestora este cunoscut sub denumirea de ciclul acizilor grasi/trigliceride. Activitatea
acestui ciclu este determinata de necesitatile metabolice in producerea de energie si de
aportul de acizi grasi din sursele externe. Glicerolul necesar esterificarii poate proveni din
metabolismul glucidic.
Glicerolul, dupa transformare in alfa-glicero-fosfat intra in lantul de reactie al caii
glicolitice. Acizii grasi liberi sunt extrasi din plasma de diferite celule si degradati
oxidativ, sub influenta unor enzime mitocondriale, pana la CO 2, H2O si energie. Energia
elaborata prin oxidarea unui acid gras depinde de lungimea lantului de atomi de carbon al
moleculei acestuia.
Acizii grasi sunt degradati total in proportie de 50% in ficat si restul in alte
tesuturi.
Ficatul mai poate metaboliza acizi grasi si pe calea sintezei de corpi cetonici.
Corpii cetonici nu pot fi metabolizati de catre ficat si de aceea sunt descarcati in circulatia
sistemica de unde sunt extrasi de diferite celule si utilizati ca material energetic.
Sinteza acizilor grasi se poate realiza in mai multe tesuturi, mai importante fiind
ficatul si tesutul adipos. Sinteza se realizeaza la modul mitocondriilor, parcurgandu-se in

sens invers etapele degradarii. Acizii grasi liberi sunt metabolizati in cadrul ciclului
Krebs, pe cale aeroba, fiind convertiti in acetil coenzima A.
Acetil coenzima A inhiba conversia piruvatului, iar citratul va inhiba glicoliza.
Astfel o rata crescuta a oxidarii acizilor grasi, inhiba atat rata glicolizei cat si prima etapa
a ciclului Krebs, avand ca rezultat radacina oxidarii totale a hidratilor de carbon.
O crestere a metabolismului hidratilor de carbon, asa cum se intampla dupa
administrarea orala de CHO va imbiba lipoliza, va reduce disponibilitatea acizilor grasi si
oxidarea lor. In cadrul efortului metabolismul glucidic si lipidic sunt strans legate intre
ele si sunt corelate de mecanismele nervoase si umorale.
Ele pot fi influentate de aportul exogen de hidrati de carbon sau grasimi sau de
substante care stimuleaza metabolismul uneia din ele.
Nevoia de lipide depinde de mai multi factori: varsta, profesie, ramura de sport
practicata etc.
Sportivii care practica schiul, inotul, hocheiul pe gheata etc., care se desfasoara
intr-un mediu cu o temperatura scazuta, au nevoie de o cantitate mai mare de lipide.
Pentru acestia se recomanda 2.0-2.3 g pe kilocorp/24 de ore, fata de ceilalti sportivi
care au nevoie de 1.5 g kilocorp/24 de ore.
In ratia alimentara a sportivului lipidele trebuie sa furnizeze 25 - 30 % din totalul
de calorii.
Cele de origine animala trebuie sa reprezinte cam 70 % iar cele vegetale 30
% din cantitatea de lipide consumate.
Dupa Williams (1995) acizii grasi saturati trebuie sa acopere 10% din acest
necesar, restul fiind asigurat de acizi grasi mononesaturati (15%), acizi grasi
polinesaturati (6%) acid linoleic (1%), acid linolenic (0,2%).
Alimentele de origine animala bogate in lipide sunt: untul, frisca, smantana,
branza grasa, laptele, galbenusul, untura, slanina, carnea grasa, creierul, icrele, ficatul,
untura de peste.
Lipidele de origine vegetala se gasesc in urmatoarele alimente: masline, alune,
nuci, migdale, seminte de floarea soarelui, dovleac, soia, porumb. Din acestea se extrag
sub forma de ulei.
Ratia tip pentru lipide include 30 g unt/zi; 35 g grasimi vegetale (ulei,
margarina).
Tabel 6. Compozitia procentuala in acizi grasi a unor alimente ( dupa
Brouns, 1996).

Procentul mai ridicat de lipide de origine animala este motivat de faptul ca ele se
asimileaza mai usor si se transforma mai repede in grasimea specifica organismului
uman.
Desi lipidele vegetale se asimileaza ceva mai greu, prezenta lor in alimentatie, in
proportia aratata, este absolut necesara, deoarece furnizeaza organismului acizii grasi
nesaturati, din care se formeaza lipoizii, grasimi mai usor oxidabile.
Lipoizii activeaza secretia de bila a ficatului, lucru care ajuta la digerarea
grasimilor de origine animala. Din aceasta cauza se foloseste uleiul la salate. De
asemenea, este recomandabil sa se foloseasca uleiul, si nu untura, pentru gatitul
diferitelor mancaruri. Lipidele vegetale se pot consuma si ca aperitive, sub forma de
maioneza, masline, sardele in ulei etc.
Lipidele nu se pot metaboliza decat in prezenta catalitica a glucidelor si
protidelor. Din aceasta cauza se recomanda sportivilor alcatuirea unui regim alimentar
complex.
Dupa cum organismul isi formeaza grasimea de rezerva din excesul de glucide,
tot asa, atunci cand rezervele de glicogen sunt epuizate, el apeleaza la aceasta grasime de
rezerva si prin functia neoglicogenetic a ficatului isi completeaza nevoile de glucide.
Astfel, un gram de lipide poate furniza 1.65 g de glucoza, cu o cheltuiala energetica de
2.5 calorii.
Spre deosebire de ceea ce se stia, in ultimii ani o serie de cercetatori au ajuns la
concluzia ca si lipidele joaca un rol in metabolismul muscular. Este vorba, in special, de
acizii grasi nesaturati.
Acestia sunt transformati de catre ficat in fosfolipide, forma direct asimilabila ca
si glucidele.
In tarile puternic industrializate s-a inregistrat un consum al grasimilor intre 30 35 % din dieta, valori peste indicatiile dietetice permise. Sportivii sunt in general
sfatuiti sa reduca aportul grasimilor la 20 - 30 % cu o crestere a aportului glucidic
la 60 - 70 %. Acest deziderat poate fi realizat prin consumul carnii slabe, a preparatelor
alimentare tipizate cu un continut scazut in grasimi si limitarea consumului de prajeli si
alte mancaruri grase. Acizii grasi saturati trebuie sa nu depaseasca 10 % prin folosirea
uleiurilor vegetale in prepararea alimentelor, iar acizii grasi esentiali sa acopere 1 - 7 %
pentru mentinerea in limite normale a functiilor biologice.
Nu exista motive rationale pentru o suplimentare lipidica inclusiv la persoanele
implicate in activitati fizice intense sau munca fizica grea deoarece depozitele de grasimi
din corp sunt suficiente pentru orice necesitate. Mai mult chiar, stimularea lipolitica din
timpul efortului creste nivelul de AGL sanguin cu asigurarea unei rate maxime de captare
musculara si mitocondriala.
Dimpotriva, tendinta actuala este aceea de a reduce aportul total de lipide in
favoarea hidratilor de carbon; chiar solutiile folosite pentru sporturile de anduranta sunt
mixturi de hidrati de carbon usor degradabile, proteine si grasimi sub 30 %. PUFA
influenteaza structura membranei celulare, mai ales a celei eritrocitare, de aceea ar fi
benefica o suplimentare in omega - 3 - acizi grasi, fapt demonstrat experimental prin
cresterea plasticitatii hematiilor permitand un consum maxim de O 2 si nivele sanguine
crescute la subiectii ce realizeaza antrenamente la altitudine.
Trigliceridele cu lanturi medii sunt rapid absorbite din intestin (ca si CHO) si
usor transportate prin membrana mitocondriala, de aceea ar putea fi o componenta

importanta pentru dietele competitionale in eforturile de ultraanduranta. Aceste

trigliceride administrate oral sunt oxidate precoce in timpul efortului si pot servi astfel ca
substrat energetic in eforturile de ultraanduranta.
Suplimentarea cu produse ce contin fosfolipide esentiale este benefica mai ales
pentru efectele hepatotrope.
Metabolismul energetic. ciclul lui Krebs. procesul de fosforilare oxidativ
Ciclul lui Krebs
Ciclul acizilor tricarboxilici (TCA), numit i ciclul acidului citric (dup
componenta care iniiaz acest ciclu) sau ciclul Krebs (dup numele autorului care a
stabilit secvenele mai importante ale acestui ciclu), reprezint o cale oxidativ major de
degradare a metabolitelor pn la etapa final CO2 i H2O. Acest ciclu constituie o cale
comun de degradare a glucidelor, lipidelor i aminoacizilor (respectiv cetoacizilor
corespunztori) i, prin aceasta, stabilete interrelaiile metabolice ale acestor trei grupe
de componente fundamentale ale celulei vii.
Ciclul lui Krebs este constituit dintr-o succesiune de reacii catalizate de enzime
specifice localizate n mitocondrii, reacii de decarboxilri, oxidoreduceri, hidratri n
cursul cruia energia eliberat n procesele oxidative este depozitat n ATP sub form de
legturi fosfat macroergice, form de energie pe care celula o poate utiliza direct i
imediat. Prin numrul mare de molecule de ATP generate n acest ciclu, acesta constituie
sursa energetic major pentru organism. Astfel dintr-o molecul de glucoz, prin
degradarea sa anaerob la dou molecule de acid lactic, se genereaz 4 legturi fosfat
macroergice din care dou se consum pe parcursul degradrii iar dou rmn ca rezerv
energetic sub form de doi moli ATP, pe cnd, prin degradarea aerob, pe calea ciclului
lui Krebs, dintr-o molecul de acid lactic rezult 18 moli ATP, i respectiv, pentru o
molecul de glucoz 36 de legturi fosfat.
Ciclul acizilor tricarboxilici, prezentat n figura 14 este iniiat (att pentru glucide,
lipide i aminoacizi) prin formarea acidului citric.
Acidul citric rezult printr-un proces de condensare ntre restul acetil sub form
de acetil-COA i acidul oxalilacetic. Reacia de condensare este catalizat de o enzim
specific de condensare i necesit prezena Mg2+. Aa cum am vzut, prin decarboxilarea
oxidativ a acidului piruvic se formeaz radicalul acetil (CH3-CO-) care este activat i
rezult acetil-COA, aa numitul acetat activ. Este activat att gruparea carboxil din
molecula acidului acetic ct i hidrogenul gruprii metil a aceleiai molecule.

Fig. 1. Ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs

Urmtoarea etap a ciclului Krebs este transformarea acidului citric n acid

cisaconitic i acid izocitric. Reacia are loc sub aciunea unei hidrataze aconitaza, care
catalizeaz i trecerea acidului cisaconitic la acid izocitric. Acidul izocitric format sufer
o reacie de hidrogenare i trece la acid oxalilsuccinic. Reacia este catalizat de izocitric
dehidrogenaza n prezena NADP ca acceptor specific de hidrogen.
Transformarea acidului oxalilsuccinic n acid cetoglutaric are loc sub aciunea
unei decarboxilaze specifice oxalilsuccinicdecar-boxilaza i necesit prezena Mn2+. n
aceast etap are loc trecerea de la acizii tricarboxilici cu 6C la un diacid catonic cu
5C. Echilibrul este mult deplasat n sensul formrii acidului cetoglutaric, dei reacia
este reversibil.
Transformarea acidului cetoglutaric n acid succinic are loc printr-o
decarboxilare oxidativ analoag ca mecanism cu decarboxilarea oxidativ a acidului
piruvic i la care particip enzima cetoglutarat dehidrogenaza (cetoglutaroxidaza).
Transformarea acidului cetoglutaric are loc printr-o succesiune de reacii complexe,
care n final duc la acidul succinic. Aceste transformri au loc n prezena mai multor
cofactori: tiaminpirofosfatul (TPP), acidul lipoic LSS, coenzima A(HS-COA),
nicotinamidadenindinucleotid (NAD), acidul adenozindifosforic (ADP), acidul
guanozindifosforic (GDP) i fosfatul mineral (H3PO4).
Aceast etap de trecere de la ac. cetoglutaric la acidul succinic, care are loc
printr-o serie de faze intermediare, este importante i pentru motivul c, n aceast etap,
are loc trecerea la acizii dicarboxilici cu 4C.
Trecerea de la acidul succinic la acidul fumaric este catalizat de
succindehidrogenaza i mai particip citocromul b, citocromul c i a 3 (citocromoxidaza).
Acest sistem enzimatic este constituit dintr-un complex de enzime arhitectonic organizat
care catalizeaz oxidarea succinatului la fumarat pe calea sistemului citocrom i este o
reacie cheie a ciclului Krebs. Este de semnalat c, n reacia de dehidro-genare a acidului
succinic, nu particip drept coenzime nicotinadenin-dinucleotidenzimele (NAD i
NADP), ci un flavindinucleotid, oxidarea are loc direct printr-un transfer de electroni de
pe succinat prin intermediul succindehidrogenazei, respectiv FAD din enzime pe sistemul
citocromic, respectiv pe Fe3+ din molecula acestora.
Trecerea acidului fumaric la acid malic are loc sub aciunea catalitic a unei
hidrataze: fumaraza.
Acidul malic trece n acid oxalilacetic sub aciunea malicdehidrogenazei i
necesit prezena NAD. n aceast etap se regenereaz componenta de plecare a ciclului
acizilor tricarboxilici.
Aceast reacie nchide o turaie complet a ciclului i procur o molecul de acid
oxalilacetic, care poate accepta un nou rest acetil. n succesiunea de reacii descrise se
formeaz dou molecule de bioxid de carbon i 8 atomi de hidrogen. Bioxidul de carbon
format n cursul acestor reacii se elimin prin expiraie, iar cei 8 atomi de hidrogen sunt
fixai pe acceptorii enzimatici ai catenei de oxidare fosforilant (NAD, NADP, FAD,
citocromi) i sunt activai, putnd reaciona cu oxigenul molecular cu formare de H2O,
produsul final al arderilor.
Deci rezultatul procesului de degradare aerob este oxidarea biologic din care
rezult bioxidul de carbon i apa conform reaciei:
C6H12O6 + 6O2= 6CO2+ 6H2O

Rezultatul degradrii aerobe a glucidelor este eliberarea unei cantiti mari de

energie (688 kcal) pe mol glucoz i din aceast energie cca 45% se depoziteaz n 38
moli ATP i este utilizat n travaliul muscular i n alte activiti consumatoare de
energie, iar restul se pierde sub form de energie caloric.
Pentru bilanul energetic al organismului, depozitarea energiei sub form de ATP
este mai important dect cldura produs simultan i pentru multe aprecieri este
suficient cunoaterea producerii de ATP n moli/mol de acid acetic oxidat (n cursul
interaciunii ciclului Krebs cu catena respiratorie).
Stadiul intercelular de cuplare a oxidrii metabolitelor (glucide, lipide, protide) pe
calea ciclului lui Krebs cu sinteza ATP, este mitocondria. Astfel rezult:
- din treptele a 3-a, a 5-a i a 9-a prin oxidarea NAD. H, cte 3, n total 9 ATP
- din treapta a 7-a, prin oxidare flavinic 2 ATP
- din treapta a 6-a, prin transferul legturii macroergice 1 ATP
Total 12 ATP
Ciclul lui Krebs nu este numai o cale pentru catabolism, ci i un
colector de produi intermediari. El preia fragmentele C2 din metabolismul
glucidic, lipidic i proteic, este legat de sinteza glucozei (substana cheie n acest caz este
acidul oxalacetic) i furnizeaz materie prim pentru sinteza unor aminoacizi: aspartic i
glutamic. Acidul succinic are rol n sinteza inelului porfirinic, respectiv a hemoglobinei.
Oxidri celulare, fosforilarea oxidativ i acumularea de energie.
Oxidarea biologic const n totalitatea proceselor biochimice prin care celula i
obine energia necesar activitii ei vitale.
Oxidarea substanelor organice n organism, aa cum am vzut, are loc cu
formarea de CO2, H2O i energie, nmagazinat sub form de legturi chimice n
compuii macroergici.
Karlson schematizeaz procesul de oxidare a substanelor organice n trei etape
principale:
1. moleculele organice complexe sunt desfcute n fragmente coninnd 2 atomi
de C (aldehidgliceric, acid fosfogliceric, acid piruvic, acetat activ);
2. degradarea fragmentelor cu doi atomi de carbon are loc n ciclul lui Krebs pn
la produii finali ai oxidrii biologice 8H i 2CO2. Cei 8H preluai de NAD i FAD sunt
activai sub form de protoni n cadrul catenei respiratorii i reacioneaz cu O 2- activat de
citocromul a3 pentru a forma molecula de ap;
3. energia care rezult n urma acestui proces este datorat reaciei de combinare a
hidrogenului cu oxigenul transportat de hemoglobin de la plmn la esuturi. O parte din
energia eliberat n urma acestor procese redox cca, 45% este nglobat sub form de
legturi macroergice n structura ATP.
Legtura macroergic (~) prin hidroliz elibereaz o cantitate de energie de
aproximativ 6 Kcal/mol.

Rolul ATP este de stocare a energiei chimice i de transport al energiei. ATP

poate difuza spre locuri din celul care necesit energie.
Energia chimic din ATP se elibereaz n timpul transferului grupelor fosfat
terminale ctre anumite molecule acceptoare, care n acest mod sunt potenate energetic
i pot intra astfel n stare reactiv. Hidroliza ATP elibereaz 12,5 Kcal/mol.

Energia chimic mai poate fi stocat n derivai organici care conin legtura
macroergic ~ S (acetil COA). Acetil-COA aa cum am subliniat formeaz fondul
metabolic comun.
Lanul respirator reprezint o succesiune de reacii de oxido-reducere bazate pe
potenialele redox ale enzimelor implicate. Procesele de respiraie celular i de
fosforilare oxidativ au loc aproape n toate celulele aerobe. Enzimele implicate n lanul
respirator i n fosforilarea oxidativ sunt localizate n mitocondrii, sediul oxidrii
glucidelor, lipidelor, aminoacizilor n cadrul catenei respiratorii, al ciclului Krebs i a
degradrii oxidative a acizilor grai. Mitocondriile sunt particule intracelulare de o form
globular cu un diametru de aproximativ 1 ce ocup aproximativ 20% din volumul
citoplasmei.
Datorit cercetrilor lui Chance, Slater, Lehninger .a., astzi posedm un tablou
destul de cuprinztor al componentelor catenei respiratorii. Ea reprezint un sistem
multienzimatic care preia atomii de hidrogen din metaboliii ciclului Krebs i ai
procesului oxidrii acizilor grai i i transfer spre ultimul acceptor. Acest proces este
catalizat de trei clase principale de enzime oxido-reductoare. n catena respiratorie,
succesiunea enzimelor este realizat n funcie de potenialele redox ale coenzimelor.
Electronii se scurg de la substane relativ electronegative n ordinea cresctoare a
potenialului redox spre oxigenul tisular sau celular, furnizat de hemoglobin. Cele trei
clase de enzime oxido-reductoare sunt:
1. Piridin-dehidrogenaze avnd drept coeziune NAD sau NADP (catalizeaz mai
ales reaciile de sintez);
2. Flavin-dehidrogenaze avnd coenzima FAD sau FMN;
3. Citocromi care conin nucleu porfirinic.
Prin intermediul acestui sistem enzimatic potenialele redox devin din ce n ce mai
pozitive pe msura trecerii electronilor de la substrat la O 2. Potenialului redox cel mai
negativ ( 0,32 V) este posedat de sistemul redox NAD +/NADH + H+, din acest motiv se

afl situat la captul catenei respiratorii i acioneaz ca un colector de hidrogeni

provenii din ciclul lui Krebs. Cel mai oxidat inel al lanului este format de citocromii a +
a3 (E = + 0,28 V) care cedeaz electroni oxigenului ionizndu-l. ntre aceste dou uniti
se situeaz alte sisteme cu diferite poteniale.
Modul de aciune
Piridindehidrogenazele NAD transfer 2H de la substrat la forma oxidat a
piridinnucleotidei (NAD+).

Piridinnucleotida redus (NADH) cedeaz H flavin enzimelor transformndu-le n

forma redus FADH2 sau FMNH2, ea trecnd n forma oxidat NAD+. Unele enzime
flavinice reacioneaz direct asupra substratului reducndu-l fr intermediul lui NAD
(exemplu dehidrogenaza succinic catalizeaz trecerea de la succinat la fumarat).
Acceptorul de electroni a flavienzimelor reduse este sistemul citocromic. Cercetrile
recente arat c este probabil, ca preluarea s se fac prin intermediul feroproteinelor
nehemice i prin coenzima Q (ubichinona). Prezena Fe n feroproteine face posibil
trecerea de la sistemele transportoare de 2 electroni (transportoare de hidrogen) la cele
transportoare de 1 electron (citocromi).
Coenzima Q poate funciona ca o molecul solubil n lipidele membranei
mitocondriale, face legtura ntre flavine i citocromi. O alt posibilitate este oxidarea
direct a flavinenzimelor de ctre sistemul citocromic fr participarea sistemului
chinonic (coenzima Q), cazul caracteristic lanului respirator necuplat cu fosforilarea
oxidativ.
Citocromii sunt enzime hemice care se afl n celulele cu mecanisme de oxidare
aerob. Au gruparea prostetic Fe porfirine, activitatea catalitic bazndu-se pe
transformarea reversibil
Fe2+

ox
Fe3+. Funcia citocromilor este de purttori de electroni.
Re d .

Bazat pe potenialul redox, transferul de electroni n citocromi are urmtoarea

succesiune:
citocrom bCccitocrom a + a3 (care reprezint dou stri ale uneia i aceleeai
enzime citocromoxidaza sau fermentul respirator Wartburg). Complexul a + a3
reprezint inelul final propriu-zis care reacioneaz cu O 2 ionizndu-l. Prin aceast reacie
sistemul de citocromi a + a3 este oxidat, reducerea lui este fcut din nou de citocromul
C. Produsul final al oxidrii aerobe este apa.
Fosforilarea oxidativ
Fosforilarea oxidativ este procesul de cuplare a reaciilor de oxidare a diferiilor
produi ai metabolismului intermediar cu fosforilarea ADP, deci cu sinteza de ATP
proces care se traduce n ultim instan prin nglobarea temporal a energiei eliberate n
cursul reaciilor de oxido-reducere sub form de legturi chimice n molecula
macroergic a ATP-ului. Procesul fosforilrii oxidative poate fi redat schematic prin
reaciile:

DH2+ AD + AH2
ADP + PATP
DH2+ A + ADP + PD + AH2+ ATP
unde DH2 este un donator de hidrogen, iar A un acceptor de hidrogen. Dup
natura acceptatorului de hidrogen se disting dou procese de fosforilare oxidativ:
- fosforilarea oxidativ la nivelul substratului (cnd DH 2 i A acceptorii de
hidrogen nu fac parte din catena respiratorie);
- la nivelul catenei respiratorii.
Fosforilarea oxidativ la nivelul substratului
Acest tip de fosforilare se ntlnete n faza de degradare anaerob a glucidelor
(glicoliz), respectiv la reacia de trecere a acidului piruvic n acid lactic, catalizat de
lactatdehidrogenaz cuplat cu oxidarea NADH.

Fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii

Importana lanului respirator const n eliberarea pentru fiecare treapt de sistem
redox a unei energii de oxidare, care este captat sub form de energie chimic i
depozitat sub form de ATP fosforilare oxidativ.
Odat cu reducerea 1/2 mol de oxigen i deci cu formarea unui mol de ap se
sintetizeaz trei moli de ATP. Se definete un raport P/O, cantitatea de ATP
format/cantitatea de oxigen consumat, care este egal cu trei n cazul catenei respiratorii
complete n care primul acceptor de hidrogen este NAD +; poate fi egal cu doi cnd
succinatul este dehidrogenat de flavinenzime sau poate fi egal cu unitatea cnd este
oxidat citocromul C. Determinarea valorilor acestui raport d indicaii asupra situsilor de
pe catena respiratorie n care se realizeaz cuplarea oxidrii cu procesul de fosforilare. n
condiii fiziologice normale catena respiratorie furnizeaz, ntr-un ciclu de reacii redox,
energia necesar sintezei a trei molecule de ATP. Reaciile care au loc n fosforilarea
oxidativ sunt:
NADH + H++ 1/2 O2 NAD+ + H2O
DG0 = -52,7 Kcal
3ADP + 3 P 3ATP + 3H2O
DG0 = 3 x 7,3 = + 21,9 Kcal
Deci numai 40% din energia eliberat din reaciile oxidative ale catenei
respiratorii este transformat n energie chimic i nglobat n structura ATP, restul de
60 % fiind transformat n cldur, energie mecanic i energie osmotic.
Prin oxidarea piruvatului n cadrul ciclului Krebs, rezult patru moli de NADH +
H i un mol de FADH2, care intr n catena respiratorie suferind reacii oxidative. Prin
cuplarea oxidrii cu fosforilarea din cei patru moli de NADH + H+, rezult 4 x 3 moli =
12moli ATP, iar din 1 mol de FADH2 rezult 1 x 2 = 2 moli ATP. Prin urmare
fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii conduce la sinteza a 14 moli de ATP
la care se mai adaug un mol de ATP biosintetizat n urma fosforilrii oxidative de la

nivelul substratului. Deci fosforilarea oxidativ la nivelul catenei respiratorii conduce la

sinteza a 15 moli de ATP.
Situsurile fosforilrii oxidative, conform rezultatelor cercetrilor, sunt situate
astfel: primul situs de formare a unei molecule de ATP este situat ntre NAD i FAD, al
doilea ntre citocromul b i citocromul C1 i al treilea ntre citocromul C i citocromul a.
n cadrul catenei respiratorii se stabilete un echilibru dinamic ntre concentraia
diferitelor substrate reduse, cantitatea de oxigen furnizat de hemoglobin i viteza
proceselor de fosforilare. Factorul determinant pentru echilibrul dinamic al catenei
respiratorii este reprezentat de concentraia de ADP la nivelul mitocondriei. Energia
eliberat din procesele redox permite sinteza ATP din ADP i P. n cazul concentraiei
mari de ADP, o cantitate mai mare de substrat redus este oxidat n aceeai unitate de
timp, se consum mai mult oxigen i se realizeaz o sintez de ATP cu o vitez crescut.
Creterea concentraiei de ATP induce scderea ADP, substan cheie care
limiteaz viteza ntregului proces i tabloul transformrilor metabolice se modific.
n celul concentraia de ATP scade deoarece acesta se consum n cadrul
reaciilor endergonice sau n travaliul muscular, se elibereaz ADP care reinduce
creterea ratei respiraiei celulare. Astfel, respiraia se adapteaz nevoilor energetice ale
celulei.
Schematic acest mecanism de feed back pozitiv poate fi redat astfel:
Respiraia ATP Reacii endergonice ADP + P
Substanele care inhib formarea ATP fr a afecta viteza cu care au loc reaciile
din catena respiratorie poart numele de ageni decuplani ai fosforilrii oxidative (2,4
dinitrofenolul, dicumarolul .a.).
Posibilitatea cuplrii i decuplrii celor dou procese are semnificaie fiziologic
major, organismul putnd dirija prin cuplare acumularea de ATP sau prin decuplare
producerea de cldur.
Dei fosforilarea oxidativ este studiat de aproximativ 40 de ani, nu se cunoate
n amnunt mecanismul cuplrii proceselor de fosforilare cu oxido-reducerile din catena
respiratorie. n legtur cu mecanismul acestui proces au fost emise mai multe teorii,
dintre care se pare c cea mai plauzibil este teoria chimic elaborat de Slater.
Metabolismul energetic
Corelaii ntre tipurile de efort fizic i tipul metabolic asociat
n timpul metabolismului intermediar se elibereaz energia cuprins n principiile
alimentare. Degajarea de energie n organism nu are loc n mod brusc, ci treptat, prin
lanuri lungi de reacii proprii materiei vii i nlesnite de ctre biocatalizatori. Aceste
reacii se petrec n cursul degradrii aerobe i anaerobe a glucidelor, a dezaminrii
aminoacizilor i a beta-oxidrii acizilor grai.
Cheltuielile energetice ale organismului pot fi msurate, permind instituirea unei
raii alimentare corespunztoare necesitilor organismului att n stare de repaus, ct i
n cursul activitii.
Consumul de energie al organismului poate fi msurat prin: metoda direct
sau calorimetric i metoda indirect sau de msurarea intensitii schimbului
gazos.
Prin metoda calorimetric se msoar cantitatea de cldur degajat n 24 de ore
cu ajutorul calorimetrului Benedict. Dac principiile alimentare sunt oxidate n bomba

calorimetric, n mediul de oxigen, se obin urmtoarele rezultate: 1g de glucide

elibereaz 4,1 Kcal; 1 g de lipide 9,3 Kcal; 1 g protide 4,2 Kcal.
Prin metoda indirect se msoar consumul de O2 n unitatea de timp. Pentru
calcularea exact a cantitii de energie produs de organism este nevoie s cunoatem i
valoarea coeficientului respirator.
Coeficientul respirator este raportul dintre CO2 eliminat i O2 consumat. El se
noteaz cu CR sau QR:
CO2
QR =
O2
Coeficientul respirator are valoare diferit dup natura substanelor oxidate.
Pentru glucide este egal cu 1. Aceasta rezult din reacia de oxidare a glucozei:
C6H12O6+ 6O2= 6CO2+ 6H2O deci

6
=1
6

Coeficientul respirator pentru lipide este egal cu 0,7 iar pentru

protide este de 0,8. Deosebirea rezult din coninutul diferit al acestor substane
n C, O i H i n consecin de consumul diferit de oxigen.
n regimul alimentar normal coeficientul respirator este de 0,9. Coeficientul
respirator are o valoare crescut n hiperventilaia determinat de efortul muscular,
eliminndu-se o cantitate sporit de CO2. Coeficientul respirator mai crete atunci cnd
are loc transformarea glucidelor n lipide.
n acest caz n esuturi rmne un surplus de oxigen care este utilizat n arderi,
deci cantitatea de oxigen consumat scade, iar aceea de bioxid de carbon crete.
Coeficientul respirator scade atunci cnd se transform lipidele n glucide, deoarece se
consum mai mult oxigen.
Cheltuielile energetice ale organismului sunt de dou feluri: fixe i variabile.
Cheltuielile energetice fixe corespund unui consum energetic minim necesar meninerii
vieii, care reprezint metabolismul bazal.
Cheltuielile variabile depind de activitatea muscular. n cea mai mare parte
cldura degajat n organism provine din activitatea muscular. n timpul ei ajunge la
95%. n cursul unei activiti fizice moderate consumul energetic crete cu cca 1000
Kcal. Consumul energetic normal la persoanele sedentare este de 2600-3000 kcal.
Sportivii au un consum energetic mult mai mare. n cursul antrenamentului, nevoile lor
energetice ajung la 5000-6000 kcal, iar n efortul prelungit, de exemplu, ntr-o curs de
ciclism, consumul energetic poate ajunge la 11.000 kcal. n probele de sprijin sau cursele
de maraton consumul energetic este foarte ridicat.
Adaptarea consumului energetic la efort se face treptat. Consumul energetic
ncepe s creasc chiar naintea desfurrii efortului, datorit unui mecanism reflex care
contribuie la pregtirea organismului pentru efortul ce urmeaz. Consumul energetic
crete apoi proporional cu efortul depus cu ct efortul este mai intens i necesitile de
oxigen cresc (de la 10 i chiar 20 de ori) fa de valorile de repaus. Exist ns o limit
maxim a posibilitilor de absorbie a oxigenului care, la sportivii bine antrenai, se afl
ntre 6-7 1/min. n cursul competiiilor apar situaii n care efortul este foarte intens i
necesitile de oxigen ajung la 30-401/min. n aceste condiii, orict s-ar intensifica
ventilaia pulmonar, nu se poate asigura un consum de oxigen att de ridicat i, ca
urmare, efortul se desfoar n condiii anaerobe. Oxidarea substanelor de uzur
rezultate se face dup terminarea efortului, deoarece organismul lucreaz cu datorie de

oxigen. Achitarea datoriei de oxigen se face n perioada de refacere dup terminarea

efortului.
n cadrul probelor de schi, ciclism, alpinism, curse de mare fond (probe de
rezisten) are loc o eliberare lent de energie. n probele de sprint i srituri se produce o
eliberare brusc de energie, iar n jocurile sportive energia se elibereaz alternativ brusc
i lent. Un consum mare de energie se nregistreaz n proba de 400 m (vitez prelungit).
Aceasta se explic prin durata scurt a probei (50 s) i prin parcurgerea ei n acelai ritm
ca proba de 100 m. n tabelul nr. 4 este prezentat consumul energetic n cadrul diferitelor
probe.
Consumul de oxigen n cursul efortului fizic nu se face paralel cu eliberarea de
CO2. Cnd efortul se intensific, ctul respirator crete peste valoarea de 0,8 i poate
depi chiar 1. Aceasta indic un consum excesiv de glucide din care rezult mult acid
lactic. Prezena sa scade CO2 din snge i antreneaz eliminarea lui pe cale pulmonar.
n cadrul aceluiai efort valoarea coeficientului respirator variaz la indivizii
antrenai fa de cei neantrenai n cadrul aceluiai efort. La persoanele antrenate ctul
respirator este mai mare din cauza producerii accentuate de acid lactic. n consecin
ctul respirator ne poate orienta asupra gradului de antrenament.
Importana cunoaterii coeficientului respirator este foarte mare.
El ne ajut la stabilirea bilanului energetic n cadrul diferitelor ramuri de sport, n
funcie de etapele n care se desfoar efortul. Ca urmare se poate stabili randamentul
activitii musculare i se pot institui raii alimentare corespunztoare.
Exist o corelaie ntre tipurile de efort fizic i tipul metabolic asociat prezentat
mai jos:
Tipul de metabolism
Sursa de energie
Tipul de efort
Metabolism anaerob
ATP, FC
10-20 sec alergri 100-200
alactacid
m srituri, aruncri haltere
Metabolism anaerob
glucide (glicoliz)
3 min alergri 400-800 m
lactacid
not 100 m patinaj vitez
Metabolism anaerob
ATP, FC, glucide (Krebs)
semifond 1500 m not 400
alactacid + aerob (mixt)
m box, lupte, jocuri
Metabolism aerob
glucide (ciclul Krebs)
efort prelungit 5000-10000
lipide
m maraton ciclism fond not
fond schi fond

Biocatalizatori-enzime, vitamine. Caracteristicile enzimelor. Repartizarea

enzimelor n esuturi i organe. Localizarea intracelular. Specificitatea de aciune.
Modificri n efort.
n organismele vii, mii de reacii chimice se desfoar foarte rapid n condiiile
de presiune i temperatur ale acestuia. Toate aceste transformri sunt mediate de enzime
(denumite iniial fermeni sau diastaze), proteine specializate s catalizeze reaciile
metabolice.
Substanele transformate n aceste reacii se caracterizeaz printr-o tendin
limitat de reacie in vitro n aceleai condiii cu cele din organism.
De exemplu, oxidarea glucozei n celule se realizeaz rapid, glucoza fiind un
compus ce nmagazineaz o mare cantitate de energie prezentnd un anumit potenial
termodinamic, dei n laborator, n aceleai condiii ca cele din organism, aceasta este
stabil n prezena oxigenului.
Astfel de procese, favorabile termodinamic, pot decurge cu viteze crescute
datorit aciunii catalitice a enzimelor.
Caracteristicile enzimelor
Enzimele pot fi definite biocatalizatori care prezint urmtoarele trsturi
caracteristice:
1. Enzimele au o putere catalitic enorm accelernd viteza reaciilor cu pn la
16
10 fa de viteza reaciei necatalizate. Aceast capacitate depete puterea oricrui
catalizator folosit n sinteza organic. Enzimele au aceast imens putere catalitic n
soluii diluate, n condiii moderate de pH i temperatur.
Puterea catalitic poate fi definit ca raportul ntre viteza reaciei catalizate i
viteza reaciei necatalizate enzimatic.
2. Enzimele nu se consum i nu se transform n reaciile catalizate.
3. Enzimele se caracterizeaz printr-o mare specificitate. Orice enzim este foarte
selectiv att n ceea ce privete substana pe care o transform (substrat) ct i din
punctul de vedere al reaciei catalizate.
E(enzim)
Transformarea S ----------- P(produi) se desfoar fr reacii secundare,
astfel c rezult numai compuii dorii. Prin aceast aciune enzimele se deosebesc de
catalizatorii din chimia organic, reaciile desfurate n absena enzimelor avnd
randamente mai sczute i fiind nsoite de reacii secundare.
4. Enzimele scad energia de activare a moleculelor de substrat pe care le
transform accelernd astfel viteza reaciei biochimice.
5.Capacitate de reglare. Reglarea activitii enzimatice se realizeaz n moduri
diferite ce variaz de la controlul cantitii de enzim sintetizate de celul pn la
modularea activitii sale prin interaciuni reversibile cu activatori i inhibitori
metabolici. Activitatea variat a enzimelor poate fi pus pe seama capacitii de adaptare
structural i funcional a proteinelor. Enzimele contribuie astfel la coordonarea i
reglarea proceselor metabolice.
7. Enzimele se gsesc n celule i acioneaz n cantitate foarte mic dar cu efect
semnificativ.
8. Enzimele pot cataliza reaciile n condiiile organismului, la temperatura de
aproximativ 37oC, n condiii de n general neutru i la presiune atmosferic.
Nomenclatura i clasificarea enzimelor

La nceputurile enzimologiei au fost caracterizate n special enzime ce catalizau

reacii de hidroliz a legturilor covalente din diverse substraturi i, de aceea, erau
denumite prin adugarea sufixului az la numele substratului asupra cruia acionau.
De exemplu: ureaz (enzima care hidrolizeaz ureea), lipaz (hidrolizeaz
lipidele), fosfataz (hidrolizeaz legturile fosfat din compuii organici cu grupe fosfat),
amilaz (care hidrolizeaz amidonul), proteaze (enzime care scindeaz proteinele), etc.
Altele erau denumite cu numele uzuale mai vechi: pepsin, tripsin, etc.
Aceast nomenclatur a condus la o serie de confuzii i, din acest motiv, Comisia
pentru Enzime a Uniunii Internaionale de Biochimie a introdus n 1956 o baz
sistematic pentru denumirea enzimelor.
n prezent fiecrei enzime i este atribuit un numr de cod i un nume sistematic.
Numrul de cod are 4 cifre precedate de prescurtarea EC (Enzyme Comission) ce
indica:
prima cifr clasa de enzime (n funcie de reacia catalizat);
a doua cifr subclasa (d indicaii asupra donorului din reacie);
a treia cifr subsubclasa (face referire la natura acceptorului din reacie);
a patra cifr indic enzima individual.
n funcie de reacia pe care o catalizeaz, miile de enzime sunt repartizate n 6
clase:
1. Oxidoreductaze; 2. Transferaze; 3. Hidrolaze;4. Liaze; 5. Izomeraze; 6. Ligaze
Numele sistematic conine informaii referitoare la :
a.natura donorului;
b.natura acceptorului;
c.tipul reaciei catalizate.
1. Oxidoreductazele catalizeaz reacii de oxidoreducere, prin care se transfer
hidrogen sau electroni ntre dou substraturi. Cifra subclasei indic donorii echivalenilor
de reducere:
1.1-alcool; 1.2-aldehide sau cetone;1.3-catene hidrocarbonate;1.4-amin primar;
1.6-formele reduse NADH (NADPH), H+.
Cifra a treia se refer la acceptorul de hidrogen sau electroni: 1.1.1.- NAD +
(NADP+) etc.
Oxidoreductazele din subclase diferite au i nume uzuale: oxidaze, peroxidaze,
dehidrogenaze, monoxigenaze.
Coenzimele oxidoreductazelor sunt diferite: NAD+, NADP+, FAD, FMN,
citocromii etc.
Exemplu:
EC 1.1.1.27 L-lactat: NAD+ oxidoreductaza (uzual lactat dehidrogenaza).
L-lactat + NAD+= piruvat + NADH + H+
2. Transferazele sunt enzime care catalizeaz transferul unor grupe variate ntre
dou substraturi.
Numele acestora este n funcie de natura grupei transferate: metiltransferaze,
aminotransferaze, formiltransferaze, fosfotransferaze.
A doua cifr indic tipul de grup transferat:
2.1- grup cu un atom de carbon;
2.2-grupe aldehidice sau cetonice;
2.6-grupe ce conin azot etc.

A treia cifr descrie exact grupa care este transferat n cazul n care subclasa
presupune mai multe grupe:
2.1.1-metil transferaze, 2.1.2-hidroximetil transferaze, 2.6.1-amino transferaze.
Coenzimele transferazelor sunt numeroase: piridoxal fosfatul, tiamin pirofosfatul,
coenzima A, acizii folici, coenzimele B12, biotina, S-adenozil metionina, ATP etc.
Exemplu:
EC 2.7.1.2 ATP:D-glucozo-6-fosfotransferaz (glucokinaz)
D-glucoz + ATP = D-glucozo-6-fosfat + ADP
Pentru fosfotransferazele ce necesit ATP ca donor de grupe fosfat se mai
utilizeaz denumirea uzual kinaz.
3. Hidrolazele sunt enzime care particip la hidroliza unor legturi diverse, fiind
subclasificate (a doua cifr) n funcie de natura acestora: 3.1-legtur esteric (esteraze);
3.2-legtur glicozidic (glicozidaze); 3.3-legtur fosfat (fosfataze); 3.4-legtur
peptidic (peptidaze) etc.
A treia cifr indic mai exact tipul de legtur hidrolizat.
Exemplu:
EC 3.1.3.9 D-glucozo-6-fosfat-fosfohidrolaza (glucozo-6-fosfataza)
D-glucozo-6-fosfat + H2O = D-glucoz + Pi
4. Liazele sunt enzime care particip la formarea unor legturi duble C-C, C-N, CO, prin ndeprtarea nehidrolitic a unor grupe din substrat. A doua cifr indic tipul
legturii:
4.1-C-C, 4.2-C-O, 4.3-C-N, 4.4-C-S. A treia cifr face referire la natura grupei
ndeprtate: 1-carboxil, 2-aldehid etc. Se poate face referire la acestea i folosind
denumirile uzuale: aldolaze, hidrataze, sintaze, decarboxilaze.
Exemplu: EC 4.1.1.22 L-histidin-carboxi-liaz (histidin decarboxilaza)
Histidin = Histamin + CO2
5. Izomerazele sunt enzime care permit desfurarea reaciilor de izomerizare
fiind subclasificate n funcie de tipul reaciei catalizate: 5.1-racemaze i epimeraze; 5.2izomeraze cis-trans; 5.4-mutaze. A treia cifr indic tipul de molecul ce este supus
izomerizrii.
Exemplu: EC 5.1.1.1 Alaninracemaza transform L-alanina n D-alanin.
6. Ligazele sunt enzime care intervin n formarea unor noi legturi C-C, C-O, CN, C-S folosind ATP-ul ca surs de energie. A doua cifr indic legtura format: 6.1-CO, 6.2-C-S, 6.3-C-N, 6.4-C-C.
A treia cifr descrie mai exact legtura ce se formeaz: 6.3.1-amidosintetaze,
6.3.2-peptidsintetaze,
6.4.1- carboxilaze.
Exemplu: EC 6.3.1.2 L-glutamat:amoniac ligaza (glutamin sintetaza)
L-glutamat + ATP + NH3= L-glutamin + ADP + Pi
EC 6.4.1.1 piruvat carboxilaza
L-piruvat + CO2= L-oxalilacetat
Localizarea intracelular a enzimelor
n celul, enzimele sunt localizate specific n anumite compartimente fie n
organite celulare, fie n citoplasm.

Separarea organitelor celulare prin ultracentrifugare urmat de identificarea

specific a enzimelor prin tehnici imunohistochimice a reprezentat modalitatea prin care
s-a stabilit exact localizarea intracelular a enzimelor.
Unele procese au loc n toate tipurile de celule, enzimele respective fiind
rspndite ubicuitar, cum ar fi de exemplu, enzimele implicate n biosinteza proteinelor i
acizilor nucleici, enzimele glicolitice.
Alte procese au loc numai n anumite celule, ca urmare numai acestea posed
echipamentele enzimatice specifice. De exemplu, enzimele implicate n sinteza
hormonilor tiroidieni sunt numai n tiroid, enzimele implicate n biosinteza ureei se
gsesc numai n celulele hepatice. Fiecare organ se caracterizeaz printr-un profil
enzimatic reprezentat de enzimele care acioneaz n diferitele compartimente din celul.
Membrana celular conine enzime implicate n transportul substanelor.
Mitocondriile prezint enzime ce catalizeaz procese generatoare de energie:
membranele extern i intern conin enzimele implicate n lanul respirator, sinteza
fosfolipidelor, elongarea i desaturarea acizilor grai, iar matricea mitocondrial conine
enzimele ciclului Krebs, enzimele implicate n decarboxilarea oxidativ a cetoacizilor
catabolismul acizilor grai, dezaminarea aminoacizilor, biosinteza ureei.
Nucleul conine enzimele implicate n metabolismul acizilor nucleici.
Ribozomii abund n enzime implicate n diferitele faze ale biosintezei
proteinelor. Ribozomii liberi sintetizeaz proteinele celulare, iar cei fixai de reticulul
endoplasmatic, proteinele de export.
Citoplasma conine enzimele glicolitice, ale cii pentozofosfailor, enzimele din
biosinteza acizilor grai, a nucleotidelor etc.
Lizozomii abundeni n ficat, rinichi, globule albe conin hidrolaze: enzime
proteolitice, ribonucleaze, enzime care hidrolizeaz proteoglicanii, sfingolipidele.
Complexul Golgi conine enzime implicate n exportarea proteinelor sintetizate n
reticulul endoplasmatic i maturarea glicoproteinelor i proteoglicanilor.
Unele enzime au localizare mixt, citoplasmatic i mitocondrial, cum sunt
transaminaza glutamic oxalilacetic, malat dehidrogenaza, izocitrat dehidrogenaza.
Structura enzimelor
Enzimele sunt proteine globulare putnd avea o structur:
a.unitar enzime monocomponente, alctuite numai din aminoacizi: tripsina,
chimotripsina, pepsina, lipaza, ribonucleaza;
b.binar enzime alctuite dintr-o parte proteic (apoenzima) i o grup
neproteic, definite de Euler astfel:
Holoenzima = Apoenzima + Cofactor
Studiul structurii enzimelor s-a realizat prin tehnici exacte: difracie de raze X,
dicroism circular, fluorescen, analize n UV i IR, RMN, spectrometrie Raman etc.
Caracteristicile componentei proteice
Apoenzima fiind protein globular are toate nivelurile structurale. Ca orice
protein, enzimele se pot denatura ca urmare a unor modificri la nivelul structurilor
secundar i teriar.
Componenta proteic a enzimelor se caracterizeaz prin urmtoarele:
este nedializabil i termolabil;
confer specificitatea de substrat pentru activitatea unei enzime;

conine situsul catalitic i pe cel la care se leag efectorii n cazul enzimelor

allosterice;
determin legarea substratului la situsul catalitic i a efectorilor la alt situs.
Caracteristicile cofactorilor
Cofactorii sunt compui cu structur chimic variat derivai de la vitamine sau
ioni metalici, legai mai labil de partea proteic (coenzime) sau asociai intim cu aceasta
prin legturi covalente (grupe prostetice) (Tabel 1).
Acetia se caracterizeaz prin urmtoarele:
sunt termostabili i dializabili;
sunt indispensabili pentru desfurarea activitii enzimei;
confer specificitatea de reacie pentru o enzim;
intervin n reacie inducnd conformaia optim a enzimei, favoriznd
aranjamentul adecvat reaciei sau transfernd electroni sau grupe chimice.
Sisteme multienzimatice
Exist ci metabolice n care toate enzimele ce catalizeaz reacii individuale sunt
asociate sub forma unor sisteme multienzimatice (enzime polifuncionale). Acestea sunt
sisteme proteice complexe capabile s foloseasc mai multe coenzime diferite. Enzimele
sunt legate prin legturi slabe, n ordinea corespunztoare intrrii n aciune, pe o protein
central, ce poate fi chiar una dintre enzime.
Tabel 1 Exemple de cofactori enzimatici
Ioni
Enzima
Coenzima Grupa
Enzima
metalici
transferat
Cu2+
Citocrom oxidaza
NAD+
H+
Lactat dehidrogenaza
2+
Zn
Alcool
FAD
H+
Succinat dehidrogenaza
2+
Mg
dehidrogenaza
PALPO
NH2
Aspartat
Mn2+
Hexokinaza
Biotina
CO2
aminotransferaza
+
K
Arginaza
FH4
-CHO
PropionilCoA
Fe2+, Fe3+ Piruvat kinaza
-CH3
carboxilaza
Catalaza
Timidilat sintaza
Exemplul cel mai elocvent este reprezentat de complexele implicate n
decarboxilarea oxidativ a -cetoacizilor: piruvat dehidrogenaza, -cetoglutarat
dehidrogenaza formate dintr-un ansamblu proteic, patru coenzime (TPP, NAD +, acid
lipoic, coenzima A) , ionul Mg2+, cu participarea final a NAD+.
Centrul activ al enzimelor
Procesul enzimatic nu se desfoar oriunde n molecula enzimei, ci numai n
anumite zone care au o dispoziie spaial corespunztoare, alctuite din 2 4 aminoacizi.
Aceste zone se numesc centri activi i reprezint aranjamentul spaial adecvat
prinderii substratului.
Legarea substratului la centrul activ al enzimei i imprim o stare de tensiune
molecular care faciliteaz reacia biochimic. La formarea centrului activ particip
numai aminoacizi care prezint grupe -OH, - SH, - COOH, -NH 2 (de exemplu, serin,
histidin, acid aspartic, lisin).
n cazul enzimelor cu structur binar, n centrul activ se poate distinge un situs
de fixare care se combin cu substratul prin legturi labile (la formarea cruia particip
aminoacizi auxiliari) i un situs catalitic (format din aminoacizii colaboratori care

acioneaz asupra substratului), important pentru aceast interaciune fiind prezena

cofactorilor. Aminoacizii care nu sunt implicai n reacia enzimatic sunt aminoacizi
necolaboratori.
Funcionalitatea situsului catalitic este consecina structurii spaiale a proteinei
care prin dispoziia sa n spaiu aduce anumii aminoacizi distanai n structura primar
ntr-o poziie optim pentru legarea substratului (Fig.1).

Fig.1. Organizarea centrului activ (dup Louisot P, 1982)

Enzimele allosterice prezint dou situsuri: situsul catalitic la care se leag
substratul i situsul allosteric la care se leag efectorul allosteric, activator sau inhibitor
(Fig.2).

Fig. 2 Organizarea centrului activ la enzimele allosterice

Specificitatea enzimelor
Specificitatea de aciune a enzimelor este o caracteristic esenial a acestora
conferit de componente. Aceasta este unul dintre cele mai remarcabile atribute biologice
care stau la baza coordonrii proceselor biochimice.
Diversele forme de manifestare a specificitii enzimelor pot fi ncadrate n dou
categorii:
1. specificitatea de reacie;
2. specificitatea de substrat.
Specificitatea de reacie

Enzimele catalizeaz un anumit tip de reacie, n funcie de modul de aciune

asupra substratului. Acest tip de specificitate st la baza clasificrii enzimelor i este
datorat cofactorului care guverneaz tipul de reacie n care se va angaja substratul.
De exemplu, un anumit -aminoacid poate fi substrat pentru mai multe enzime
care au cofactori diferii.
R-CH2-NH2
Decarboxilaz
Oxidaza
R-CH-COOH -----------------------R-CH-COOH-----------------------R-C-COOH

Transaminaza
OH
O
NH2
Dezaminaz
R-C-COOH + NH3

O
Specificitatea de substrat
Enzimele difer n ceea ce privete specificitatea de substrat n funcie de
mecanismul de reacie i de natura substratului. Enzimele acioneaz asupra anumitor:
substraturi, grupe funcionale, legturi chimice.
Exist trei tipuri de specificitate determinat de substrat:
a.specificitatea stereochimic;
b.specificitatea relativ;
c.specificitatea absolut.
Specificitatea stereochimic.
Existena unor compui biologici sub form de izomeri determin posibilitatea
aciunii selective a unor enzime asupra unuia dintre ei. Enzima leag substratul pe baza
complementaritii ntre centrul activ i un fragment din molecul, respectat numai n
cazul unuia dintre izomeri (Fig. 3). Cellalt izomer avnd o dispoziie spaial diferit nu
se poate lega de enzim.
Enzimele pot s determine:
a.transformarea unui anumit izomer geometric (cis sau trans);
b.formarea unui anumit izomer geometric sau optic;
c. transformarea unui substrat aparinnd unei anumite serii sterice D sau L.

Fig. 3 Reprezentare schematic a stereospecificitii:

a - situs catalitic; b,c situsuri de fixare specifice
Exemple: Lactat dehidrogenaza (LDH) este o enzim care determin
transformarea acidului L-lactic dar nu i pe cea a acidului D-lactic.
De asemenea, determin transformarea unui compus optic inactiv, acidul piruvic,
ntr-un compus optic activ, acidul L-lactic, realiznd o sintez asimetric
L-aminoacid oxidaza care catalizeaz reaciile de dezaminare a L-aminoacizilor;
Succinat dehidrogenaza (SDH) catalizeaz preferenial dehidrogenarea acidului
succinic cu formarea acidului fumaric (izomerul trans).
Maltaza hidrolizeaz legturile glicozidice ale -glucozei nu i pe cele ale glucozei, avnd astfel specificitate anomeric.
Specificitatea relativ de grup.
Enzimele din aceast categorie manifest un spectru mai larg de activitate,
acionnd asupra unui grup de substraturi ce prezint structur asemntoare.
Exemple:
Alcool dehidrogenaza (ADH) transform toi alcoolii cu numr mic de atomi de
carbon:
Glicozidazele acioneaz numai asupra legturii glicozidice;
Hexokinaza catalizeaz fosforilarea mai multor hexoze (glucoz, fructoz,
manoz, galactoz) n prezena ATP:
Hexoz + ATP in prezenta HKHexozo-6-fosfat + ADP
Fosfatazele catalizeaz numai hidroliza esterilor fosforici;
Peptidazele acioneaz numai asupra legturilor din peptide i proteine;
Lipazele hidrolizeaz legtura esteric dintre glicerol i acizii grai;
Specificitatea absolut.
Enzimele din aceast categorie acioneaz strict asupra unui anumit tip de substrat
nerecunoscnd nici o modificare a substratului respectiv. Ele nu sunt specifice pentru o
anumit legtur sau grupare din structura substratului i recunosc doar substratul n
totalitate.
Exemple:
Arginaza acioneaz numai asupra argininei:
Anhidraza carbonic catalizeaz sinteza acidului carbonic:
CO2 + H2O H2CO3
Caracteristici ale activitii enzimatice
Enzimele, asemntor catalizatorilor chimici obinuii, biocatalizeaz numai acele
reacii metabolice posibile din punct de vedere termodinamic (care se desfoar spontan,
avnd energia liber G < 0). Rolul enzimelor, ca i al catalizatorilor chimici, este de a
reduce energia de activare (nu modific echilibrele chimice, dar grbete atingerea lor).
Energia de activare n cazul enzimelor este ns mult mai mic. De exemplu,
energia de activare la descompunerea apei oxigenate conform reaciei:
2 H2O2 = O2 + 2 H2O
este diferit, n funcie de tipul de catalizator utilizat:
fr catalizator: 18 kcal/mol;
cu catalizatorul chimic FeCI3: 11,7 kcal/mol;

 cu biocatalizatorul catalaz: 5,5 kcal/mol

Viteza reaciei enzimatice este mult mai mare dect n cazul reaciei catalizat de
catalizatori chimici. De exemplu, enzima catalaza realizeaz descompunerea H 2O2 de 10
miliarde de ori mai repede dect FeCI3 (ambii catalizatori au n structur cationul Fe3+).
Sensibilitatea reaciei enzimatice este foarte mare, astfel o molecul de catalaz
descompune 5 milioane de molecule de H2O2 ntr-un minut, la 0 0C i la pH = 6,8.
Enzimele catalizeaz reacii de desfacere i formare de legturi n condiii
fiziologice compatibile cu viaa. Aceleai reacii ar necesita n laborator condiii de
temperatur, presiune, pH, improprii vieii.
Spre deosebire de catalizatorii chimici, enzimele se caracterizeaz prin
specificitate (absolut sau relativ) de substrat sau de aciune.
Specificitatea de substrat absolut este proprietatea enzimelor de a aciona asupra
unui singur substrat (de exemplu, ureaza catalizeaz numai descompunerea ureei). Acest
tip de specificitate este determinat de o anumit secven a aminoacizilor componeni ai
apoenzimei.
Specificitatea de substrat relativ este proprietatea enzimelor de a aciona asupra
unui grup de substraturi cu structur chimic apropiat. De exemplu, maltaza catalizeaza
hidroliza poliglucidelor n care componentele glucide sunt legate -glicozidic.
Specificitatea de substrat poate fi: stereochimic, dac enzima catalizeaz
transformarea doar a unui singur izomer din mai muli posibili (de exemplu: a izomerului
trans, sau a izomerului cis; a izomerului dextrogir, sau a celui levogir).
Specificitatea de substrat poate fi specificitate de legtur, dac enzima catalizeaz
formarea sau scindarea unui anumit tip de legtur (peptidic, glicozidic, eteric,
esteric etc.), indiferent de natura substanei care o conine. De exemplu: lipazele
catalizeaz hidroliza gliceridelor indiferent de natura acidului gras component.
Specificitatea de aciune absolut este caracteristica enzimelor de a cataliza o
singur reacie, dintre multiplele reacii posibile.
Specificitatea de aciune relativ este proprietatea enzimelor de a cataliza un anumit
tip de reacie, dat de un grup de substraturi nrudite. Acest tip de specificitate a
enzimelor este determinat mai ales de natura cofactorilor (gruparea prostetic, coenzima)
i mai rar de natura apoenzimei.
Mecanismul de aciune a enzimelor.
Cinetica reaciilor enzimatice
Mecanismul de aciune a enzimelor este analog cu cel al catalizatorilor chimici.
Enzimele sunt capabile s accelereze viteza de desfurare a diferitelor reacii
(micoreaz energia de activare), absolut necesare pentru meninerea i reproducerea
materiei vii. Enzimele catalizeaz numai reacii termodinamic posibile, care se pot
produce i fr participarea lor, dar ntr-un timp mai ndelungat i uneori n condiii
incompatibile cu materia vie.
Spre deosebire de catalizatorii nebiologici, enzimele au un randament mult mai
ridicat, care asigur mersul reaciei biochimice, n majoritatea cazurilor ntr-un singur
sens, fr reacii secundare. Ele prentmpin descompunerea unor substane instabile n
anumite condiii i permit realizarea unor procese chimice complexe, cu o cantitate
minim de energie.
Enzimele particip activ la procesele catalitice, parcurgnd urmtoarele etape:

 activarea moleculelor substratului (S), prin scderea energiei de activare a

acestuia, i formarea complexului intermediar disociabil, enzim-substrat (ES), mai activ
dect substratul ca atare;
transformarea complexului enzima-substrat (ES) n produsul de reacie (procesul
catalytic efectiv), mai nti legat de enzim (EP), i n final, prin eliberarea enzimei,
obinerea produsului de reacie, (P).
Schematic, mecanismul catalizei enzimatice, conform teoriei etapelor intermediare,
poate fi reprezentat astfel:

sau considerat ca echilibru:

innd cont c transformarea ES EP este practic instantanee iar reacia de

transformare P + E EP este nul (enzima fiind specific pentru substrat nu i pentru
produs), sistemul de ecuaii de mai sus devine:

i poart denumirea de echilibrul Michaelis-Menten.

Factorii care influeneaz viteza reaciilor enzimatice
Reaciei de formare i de descompunere a compusului enzim-substrat i se poate
aplica legea aciunii maselor i se poate determina astfel constanta de echilibru.
Viteza reaciilor enzimatice depinde n mare msur de concentraia enzimei i de
concentraia substratului.
a) Influena concentraiei enzimei asupra vitezei reaciei enzimatice
Viteza reaciei enzimatice este direct proporional cu concentraia enzimei prezente
n mediul de reacie (figura 6.1):

n unele cazuri, de obicei cnd sunt prezeni n sistem i ali factori, curba care
reprezint dependena vitezei de concentraia enzimei, este deviat fa de cea normal.
Abaterile de la aceast comportare se pot datora prezenei inhibitorilor, folosirea
unei concentraii de substrat sub limita de saturare a enzimei etc.
b) Influena concentraiei substratului asupra vitezei reaciei enzimatice
S-a constatat c dac se pleac de la o cantitate fix de enzim i se mrete treptat
concentraia substratului, se va forma o cantitate mai mare de complex enzim-substrat,
viteza reaciei va crete treptat, pn cnd toat enzima s-a combinat cu substratul. Acest
stadiu reprezint momentul de saturare a enzimei, iar viteza va fi maxim (v max). Dac se
mrete n continuare concentraia substratului, viteza de reacie nu se va mri, deoarece
nu exist enzim liber care s intre n reacie cu substratul. Momentul de saturare a
enzimei este dificil de stabilit, deoarece acesta variaz n funcie de concentraia enzimei
i de concentraia substratului. n practic, activitatea enzimatic se apreciaz dup
concentraia substratului, cnd jumtate din cantitatea de enzim este combinat cu
substratul sub form de complex enzim-substrat. n acest caz, viteza reaciei este
jumtate din valoarea sa maxim. Acest punct reprezint constanta Michaelis (KM) i
reprezint concentraia substratului pentru care viteza de reacie este jumtate din viteza
maxim. Deci, pentru v = vmax/2, rezult KM = [S] (vezi figura 6.2).

Constanta Michaelis are valorile unor concentraii i se exprim n moli/L.

Constanta Michaelis se poate utiliza pentru a determina afinitatea enzimei fa de
substrat. Cu ct KM va avea o valoare mai mare, cu att afinitatea enzimei fa de substrat
va fi mai mic i invers. Relaia cantitativ dintre viteza reaciei enzimatice, concentraia
substratului i valoarea KM, care exprim viteza reaciei enzimatice n fiecare moment,
este dat de ecuaia Michaelis-Menten:

Constanta lui Michaelis este o mrime important nu doar din punct de vedere al
cineticii enzimatice ci i pentru msurtorile cantitative ale activitii enzimatice din
esuturi. Cercetri recente au pus n eviden importana medical a constantei K M. Unele
cazuri de leucemie (n care are loc o cretere enorm a numrului de leucocite) pot fi
regresate prin administrarea intravenoas a enzimei asparaginaza care catalizeaz reacia
de hidroliz a asparaginei la acid aspartic i amoniac. Prin injectarea intravenoas a
asparaginazei (factor de cretere a leucocitelor), fenomenul de cretere a leucocitelor este
stopat. Cercetrile asupra surselor de asparaginaz au demonstrat ca enzima are valori
diferite ale KM n funcie de provenien (bacterii, plante, animale). Deoarece concentraia
de asparagin din snge este foarte mic, cantitatea de asparaginaz injectat va avea
efect terapeutic, doar dac valoarea KM va fi suficient de mic pentru a hidroliza rapid
asparagina aflat n concentraii mici n snge.
Activitatea enzimatic se exprim prin unitatea enzimatic, respectiv cantitatea de
enzim care poate cataliza transformarea unui micromol de substrat n timp de un minut.
Activitatea enzimatic n cazul enzimelor pure se determin prin numrul de molecule de
substrat care pot fi metabolizate ntr-un minut de o singur molecul de enzim. Aceast
mrime se numete raport de transformare (turnover number).
c) Influena temperaturii asupra vitezei reaciei enzimatice

Activitatea enzimelor este foarte mult influenat de temperatur. Asemntor celor

mai multe dintre reaciile chimice, viteza reaciei enzimatice crete cu creterea
temperaturii (se dubleaz la creterea temperaturii cu 10 0C).
Pentru fiecare enzim exist o temperatur la care activitatea enzimatic este
maxim, numit temperatur optim (n general, cuprins ntre 20-40 0C. Pn la
atingerea temperaturii optime, activitatea enzimatic crete proporional cu creterea
temperaturii.
Dup atingerea acestei temperaturi, activitatea enzimatic scade rapid cu creterea
temperaturii, datorit denaturrii prii proteice a enzimei, acelai fenomen avnd loc la
scderea temperaturii sub cea optim (fenomene utilizate n practic la pstrarea
alimentelor prin fierbere sau congelare). Cele mai multe enzime sunt inactivate la
temperaturi peste 55-60 0C, cu excepia enzimelor din bacteriile termofile (din izvoarele
termale), active i peste 85 0C.
Influena temperaturii asupra vitezei reaciei enzimatice este redat n figura 6.3.

Unele enzime, cum ar fi ribonucleazele, i pierd activitatea la nclzire, dar i-o

regsesc rapid la rcire, fapt care indic refacerea conformaiei iniiale a catenelor
polipeptidice desfcute. Temperatura critic a unei enzime este temperatura la care
enzima pierde jumtate din activitatea sa, n timp de o or. Temperatura optim a
enzimelor variaz cu durata de expunere a acestora la o anumit temperatur. Pentru o
durat de timp mai scurt, temperatura optim are valori mai mari dect pentru o perioad
de timp mai lung. Aceast comportare este important deoarece reprezint un mod de
adaptare a enzimelor la condiiile de mediu.
Legarea enzimei de substrat mrete rezistena acesteia la temperaturi ridicate.
Enzimele n stare uscat sau sub form cristalin rezist la nclzire pn la temperaturi
de 100 0C (bobul de cereal uscat suport temperaturi mai ridicate dect acelai bob n
stare umed). Temperaturile joase nu distrug activitatea enzimelor ci numai o micoreaz
sau o opresc n mod reversibil. Soluiile enzimatice diluate (1%) prin congelare, urmat
de topire, i mresc activitatea enzimatic, datorit eliberrii de noi centri activi din
molecula enzimei, n urma proceselor de nghe-dezghe. n cazul soluiilor concentrate,
activitatea enzimatic se micoreaz dup nghe, datorit formrii unor agregate
moleculare care blocheaz centrii activi. Fiecrei enzime i se poate stabili o temperatur
minim (ncepnd cu 0 0C) la care ncepe activitatea enzimatic, o temperatur optim, la

care activitatea enzimatic este maxim, i o temperatur maxim la care activitatea

enzimatic nceteaz.
d) Influena valorii pH asupra activitii enzimatice
Activitatea enzimelor este influenat n mod accentuat i de concentraia ionilor de
hidrogen din mediul de reacie, deci de pH. Enzimele i manifest activitatea numai ntre
anumite limite de pH (limite inferioare i limite superioare). Cele mai multe enzime
manifest activitate maxim la valori caracteristice ale pH-ului (pH optim). Valoarea pHului optim depinde de natura i de originea enzimei, de mediul de reacie, de proprietile
acido-bazice ale enzimei i de factorii biologici.
Influena valorii pH asupra activitii enzimatice este redat n figura 6.4.

n general, pH-ul optim coincide cu pH-ul lichidelor din organism, unde enzimele
i exercit activitatea. Astfel, pH-ul optim al pepsinei din stomac este cuprins ntre 1,41,5; pH-ul optim al tripsinei din pancreas ntre 7,8-8,7; al amilazei din mal ntre 4,7-5,2
etc. Majoritatea enzimelor vegetale au un pH optim cuprins ntre 5,3-7,6. n afara
limitelor de pH stabilite, enzimele devin inactive.
Valori prea mari ale pH-ului (alcalinitate mrit) sau prea mici (aciditate mrit),
afecteaz activitatea enzimatic prin denaturarea prii proteice sau perturbarea
echilibrelor de disociere ale grupelor funcionale ale centrului activ al enzimei, ca i
modificarea geometriei centrilor activi.
Valoarea pH-ului optim este influenat de temperatur, de ionii din soluie, de
natura i de concentraia substratului, de originea enzimei, de factorii biologici etc.
Aciunea pH-ului asupra activitii enzimatice se explic prin influena ionilor de
hidrogen asupra gradului de ionizare a enzimei i a substratului. Unele enzime au
activitate maxim sub form nedisociat, altele sub form disociat.
e) Influena activatorilor enzimatici
Activatorii sunt compui chimici care mresc activitatea enzimelor (intervin n
mecanismul aciunii enzimatice), fie prin stimularea direct a acestora, fie prin
ndeprtarea unor inhibitori din sistem. Activatorii se clasific dup efectul produs n:
Activatori care acioneaz prin deblocarea centrilor activi din molecula
enzimelor. Unele enzime, denumite proenzime, sunt secretate sub form inactiv, cu
gruprile active blocate (mascate) de polipeptide sau de alte substane. Proenzimele se

transform n enzime active sub influena unor enzime kinaze, care ndeprteaz
substanele inhibitoare.
Activatori care acioneaz asupra enzimei prin nlturarea din sistem a unor
inhibitori ai enzimei. Substanele, adugate unei soluii enzimatice pentru protejarea
enzimei mpotriva factorilor care o inactiveaz sau o denatureaz, se numesc protectori.
De exemplu, proteinele activeaz ureaza prin captarea ionilor inhibitori din sistem (de
exemplu, ionul cianur (CN) nltur efectul inhibitor al Cu2+ asupra ureeazei, prin
formarea cianurii complexe de cupru, stabil).
Activatori care sunt componente ale enzimelor sau care stimuleaz direct
activitatea acestora. Sunt activatori specifici pentru anumite enzime o serie de cationi
metalici i anioni, astfel, fosforilaza este activat de Mg2+, fosfoglucomutaza de Mg2+, i
de Mn2+, fosfataza de Ca2+ i de Mn2+, amilaza salivar este activ numai n prezena
ionilor de clor, proteazele vegetale sunt activate de glutationul redus etc.
f) Inhibitori ai enzimelor
Inhibitorii sunt substane care acionnd asupra enzimelor, influeneaz negativ
desfurarea activitii enzimatice pn la anularea ei, reversibil sau ireversibil.
Studiul inhibitorilor furnizeaz informaii utile asupra specificitii de substrat,
tipului de grupe funcionale i mecanismului de aciune enzimatic.
Inhibitorii ireversibili modific profund structura moleculelor enzimatice,
provocnd denaturarea proteinei i deci anularea activitii catalitice a enzimei.
Complexul enzim-inhibitor format, este nedisociabil, iar prin ndeprtarea
inhibitorului, enzima nu-i mai recapt funcia catalitic, partea proteic fiind distrus.
Astfel de inhibitori ireversibili sunt: compuii cu Pb2+, Hg2+, CN, cu CO, compuii cu
arsen etc.
Inhibitorii reversibili acioneaz asupra cineticii reaciei enzimatice, fr a
produce modificri la nivelul structurii enzimei. Inhibiia produs de aceti inhibitori
poate fi (n funcie de natura i de specificul ei) de tip: competitiv, necompetitiv i
alosteric.
Inhibiia competitiv rezult dintr-o competiie (pentru ocuparea situsului activ al
enzimei), ntre substrat i inhibitorul care are o structur molecular asemntoare cu a
substratului. Deoarece o parte din enzim se combin cu inhibitorul, se micoreaz
cantitatea de enzim care se combin cu substratul i scade astfel viteza de reacie.
Influena inhibitorului se poate micora prin mrirea concentraiei substratului.
Exemple de inhibiie competitiv: acidul malonic HOOC-CH2-COOH, care prezint
analogie structural cu acidul succinic HOOC-CH2-CH2-COOH, poate fi inhibitor
competitiv n reacia de dehidrogenare a acestuia cu succinatdehidrogenaza (reacie din
ciclul Krebs):

n afar de acidul malonic, i ali acizi dibazici (acidul oxalic, acidul oxalilacetic,
acidul pirofosforic) pot fi inhibitori competitivi ai succinatdehidrogenazei. Inhibiia
competitiv se produce i n cazul vitaminelor de ctre antivitamine, hormoniantihormoni, enzime-antienzime.
Inhibiia necompetitiv se caracterizeaz prin faptul c inhibitorul nu are o
structur asemntoare cu substratul. n inhibiia necompetitiv, inhibitorul reacioneaz

cu enzima, cu complexul enzim-substrat i foarte rar cu substratul, formnd complexe

inactive enzim-inhibitor (EI), sau enzim-substrat-inhibitor (ESI). Prin formarea acestor
complexe inactive (EI, ESI), care nu conduc la formare de produs de reacie (P), viteza
reaciei enzimatice este micorat, deoarece chiar dac se mrete concentraia
substratului (S), inhibitorul nu poate fi nlturat din complexul EI.

Inhibiia necompetitiv se poate realiza n mai multe moduri:

Inhibiia prin blocarea sau transformarea grupelor funcionale tiolice (-SH),
centrii activi ai enzimelor, prin reacii cu metale grele (Hg, Pb, Ag, As etc.) cu formare de
mercaptide, prin reacii de oxidare sau reacii de alchilare.
Inhibiia prin blocarea metalului din componena enzimei sau a activatorilor din
mediul de reacie. De exemplu, fluorurile i oxidanii extrag ionii de Mg2+ i de Ca2+ din
molecula enzimei, iar cianurile, H2S i CO scot fierul din enzimele feroporfirinice.
Inhibiia prin combinarea inhibitorului cu substratul se datoreaz scderii
concentraiei substratului.
Tipul de inhibiie se poate determina dac se menine constant concentraia
inhibitorului i se modific concentraia substratului. Dac se constat creterea vitezei de
reacie cu creterea concentraiei substratului, are loc o inhibiie competitiv, n caz
contrar inhibiia este necompetitiv.
Inhibarea enzimelor se produce i prin agitare ndelungat, sub aciunea diferitelor
radiaii ionizante (UV, X etc.), la presiuni ridicate i sub influena substanelor care
determin precipitarea proteinelor (acid tricloracetic, tanin etc.).
Sisteme multienzimatice
n organism, alturi de enzimele bine individualizate, cu structur specific, care
prezint specificitate de substrat i de aciune, sunt prezente i sisteme enzimatice sau
complexe multienzimatice constituite din dou sau mai multe enzime, care catalizeaz
reacii succesive sau cuplate, a cror aciune catalitic este interdependent.
Reaciile succesive se pot reda prin urmtoarea schem de reacii:

Enzimele E1, E2, E3, care acioneaz asupra substraturilor A, B, C, sunt dependente
funcional, se intercondiioneaz. Produsul de reacie obinut prin aciunea enzimei E 1
formeaz substratul de aciune pentru enzima E2, iar asupra produsului su de reacie va
aciona enzima E3 etc.
Interdependena funcional a sistemelor enzimatice se bazeaz pe un suport
morfologic comun, respectiv, enzimele au o distribuie spaial dependent de structura
organitelor celulare.
Un asemenea sistem multienzimatic este cel din mitocondrii, care catalizeaz
reaciile care decurg n procesul de respiraie, sistemul format din enzimele participante

la biosinteza i biodegradarea acizilor grai, sistemul multienzimatic format din cinci

componente:
hexakinaza,
izomeraza,
fosfohexokinaza,
aldolaza,
glicofosfodehidrogenaza, care acioneaz n metabolismul glucidic, n procesul glicolizei
etc.
Enzimele alosterice (efectul alosteric)
Enzimele alosterice sunt constituite din mai multe uniti proteice, care pe lng
situsul catalitic, mai posed i un situs alosteric la care se poate lega efectorul alosteric
(activator sau inhibitor). Controlul alosteric al enzimelor este foarte important n reglarea
metabolismului. Prefixul alo se refer la existena pe moleculele enzimelor a unuia sau
mai multor centrii de legtur (situs alosteric), alii dect cei ai situsului activ, de care se
leag efectorii alosterici, modificnd structura spaial a enzimei. Pentru o concentraie
de substrat dat, un efector pozitiv crete activitatea enzimatic, cnd se leag la centrul
alosteric, pe cnd un efector negativ scade activitatea enzimatic.
O enzim poate, datorit unui efector alosteric, s se modifice att de mult, nct s
nu mai poat cataliza o reacie dect n prezena activatorului alosteric (efectul vitezei
maxime). Un exemplu l constituie piruvatcarboxilaza care este practic inactiv n
absena efectorului acetilcoenzima A.
Se poate concluziona c, n general, un efector alosteric stabilizeaz o anumit
conformaie a unei enzime (fie ea cea activ sau cea inactiv).
Inhibiia alosteric are o importan fiziologic deosebit i se desfoar prin
mecanism de inhibiie feed-back sau retroinhibiie), aflat sub control genetic.
De exemplu, la biosinteza ferporfirinelor sau a colesterolului, produsul final al
reaciei enzimatice acioneaz ca inhibitor alosteric asupra produsului de la nceputul
lanului de reacii. Creterea concentraiei lui stopeaz practic reacia; dac produsul este
utilizat n ntregime, sinteza se reia, deoarece efectul alosteric este reversibil.
Enzimele alosterice reflect capacitatea organismelor vii, vegetale i animale, de a
coordona activitile lor celulare, astfel nct s se realizeaz un echilibru ntre procesele
anabolice i catabolice eseniale pentru via.
Vitamine: A, D, K, E, F, B 1, B2, PP, B6, B12, C, acidul pantotenic, acizii folici,
biotina (structur, forme biologic active, rol)
Vitaminele, alturi de enzime i hormoni se gsesc n organism n cantitate mic i
contribuie la biocataliza i reglarea proceselor metabolice, prezena lor fiind esenial
pentru existena organismelor vegetale i animale.
Vitaminele au n organism un rol funcional important, de factori coenzimatici,
deoarece un numr nsemnat de vitamine (mai ales dintre cele hidrosolubile) sunt
coenzime, iar altele ndeplinesc rolul de activatori enzimatici.
Unele vitamine sunt constituente ale unor importante sisteme de oxido-reducere,
implicate n procesele metabolice ale glucidelor, lipidelor i protidelor, regleaz
potenialul redox celular, contribuie la transportul hidrogenului pe cale neenzimatic
(vitaminele C, E, K etc.).
Prima vitamin a fost descoperit de Funk (1911), care a izolat din trele de orez
o substan capabil s vindece boala beri-beri (vitamina B 1), pe care a numit-o vitamin
(amin vital).
Vitaminele sunt rspndite n forme direct asimilabile n: frunze, fructe, semine
(mai ales n stare de germinare), polen, drojdie de bere, ou, carne, lapte; alte vitamine se

gsesc n compui chimici cu structur premergtoare vitaminelor (provitamine) care

acioneaz c vitamine numai n urma unor transformri chimice.
De exemplu, vitaminele A rezult din provitaminele caroteni, vitamina D2 din
provitamina ergosterol.
Se cunosc i compui naturali, care fr s fie vitamine, manifest aciune similar
lor, i poart numele de substane vitagene, cum ar fi: diferii aminoacizi eseniali, acizi
grai eseniali, colina, betaina etc.).
Pe de alt parte sunt cunoscui i analogi structurali ai vitaminelor, dar cu aciune
antagonic, care anihileaz total sau parial aciunea vitaminelor, substane denumite
antivitamine.
Vitaminele sunt substane organice care se gsesc n cantiti mici n alimente i
sunt indispensabile pentru creterea i dezvoltarea normal a organismelor.
Vitaminele sunt biosintetizate preponderent de organismele vegetale i numai n
mic msur i de cele animale, care preiau vitaminele din hran, fie n stare liber, fie
sub form de provitamine.
Lipsa (carena) sau insuficiena vitaminelor n organism determin tulburri
metabolice i apariia unor boli careniale cunoscute sub numele de hipovitaminoze sau
avitaminoze.
Hipervitaminoza este mai rar i se instaleaz doar n cazul unei dozri
necorespunztoare a vitaminelor (mai ales a celor liposolubile), n vitaminoterapie.
Sub aspect chimic, vitaminele sunt substane micromoleculare cu structur chimic
foarte heterogen. Ca element comun se poate semnala prezena unor grupri funcionale
esterificabile n molecula lor. n prezent, se poate sintetiza majoritatea vitaminelor
cunoscute, care se utilizeaz n medicin ca factori profilactici i curativi.
Nomenclatur i clasificare
Denumirea de vitamine (amine vitale) atribuit de Funk acestei grupe de substane
se menine i n prezent, dei unele vitamine nu conin n molecula lor azot.
Nomenclatura vitaminelor se poate stabili dup trei criterii:
nomenclatura veche;
rolul fiziologic;
structura chimic.
Conform vechii nomenclaturi, vitaminele continu s se denumeasc i n prezent
cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F etc.). n cadrul aceleiai
clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor (A1, A2, B1, B2, B6, D2, D3 etc.)
Dup rolul fiziologic ndeplinit n organism, vitaminele se denumesc: vitamina
antixeroftalmic (vitamina A), vitamina antiscorbutic (vitamina C), vitamina antirahitic
(vitamina D) etc.
Dup structura chimic se denumesc: tiamina (vitamina B1), riboflavina (vitamina
B2), acid ascorbic (vitamina C), piridoxina (vitamina B6) etc.
Deoarece, datorit structurii lor heterogene, nu exist un criteriu structural de
clasificare a vitaminelor, se recurge la clasificarea vitaminelor pe baza solubilitii lor:
vitamine liposolubile, insolubile n ap, solubile n solveni organici, grsimi;
vitamine hidrosolubile, solubile n ap, insolubile n solveni organici.
Vitaminele liposolubile

Vitaminele liposolubile sunt n cea mai mare parte substane termostabile, rezistente
fa de aciunea acizilor i bazelor i care pot fi depozitate n organism, i utilizate
ulterior, n cazul n care cantitatea lor n alimente este mai mare dect cea necesar. Din
categoria vitaminelor liposolubile fac parte vitaminele: A, D, E, K.
Vitaminele A
Vitaminele A sunt din punct de vedere al structurii chimice alcooli primari
nesaturai, care conin n molecul un nucleu -iononic i o caten cu duble legturi
conjugate, pe care sunt grefai cinci radicali metil.
Vitaminele A sunt biointetizate numai de ctre plante, sub form de provitamine cu
structur carotenoidic, n organismele animale fiind scindate hidrolitic, sub influena
enzimei carotenaz.
Surse de vitamine A sunt: ficatul, glbenuul de ou, laptele, untul, precum i salata,
spanacul, ceapa verde, vegetale de culoare galben-portocalie (morcovi, tomate).
Carotenii sunt sintetizai de toate plantele, cu excepia plantelor parazite i saprofite. Cele
mai importante provitamine A sunt: -carotenul, -carotenul, -carotenul i
criptoxantina. -Carotenul este cel mai bine reprezentat n masa carotenoizilor separai
din frunzele plantelor, unde nsoete clorofilele.
Vitamina A1 (retinol, vitamina antixeroftalmic, antiinfecioas, vitamina creterii)
se formeaz n organism prin scindarea oxidativ a carotenilor care conin cel puin un
ciclu -iononic.
Din -caroten, principala provitamin A, se obin dou molecule de vitamin A 1, pe
cnd din restul carotenilor (care conin un singur inel -iononic), se obine numai cte o
molecul de vitamin A1.
Scderea coninutului de proteine din organism mpiedic transformarea
provitaminelor n vitamin.
Se presupune c n faza primar produsul oxidrii este o aldehid a vitaminei A
(retinalul), care este redus la alcoolul corespunztor, denumit retinol sau vitamina A1.
Retinolul poate fi esterificat i depozitat n ficat sub form de ester retinol palmitat.
Este probabil ca forma activ a vitaminei A s fie forma acid, denumit acid
retinoic. Funcia specific a vitaminei n procesul vederii este ndeplinit de forma
aldehidic a vitaminei A1, denumit retinal. Vitamina A2 (care se gsete frecvent n petii
de ap dulce) are n inelul -iononic dou duble legturi i se mai numete
dehidroretinol.

Conversia carotenilor la retinol este sub 100%, aa nct coninutul n vitamina A al

diferitelor alimente este exprimat sub form de echivaleni de retinol (1 RE = 1 mg
retinol, 6 mg -caroten i 12 mg alte carotenoide).
Rolul biochimic al vitaminelor A este foarte complex:
-carotenul are un rol antioxidant pronunat, reducnd riscul formelor de cancer,
iniiate de ctre radicalii liberi i ali oxidani puternici;
retinolul i acidul retinoic, convertii n organism n retinil fosfat sunt implicai n
sinteza unor glicoproteine i mucoplizaharide care au aciune protectoare asupra
esuturilor epiteliale, prevenind keratinizarea lor, proces care favorizeaz, prin
predispoziia la fisuri, instalarea infeciilor microbiene;
retinolul i acidul retinoic stimuleaz eritropoieza (formarea globulelor roii) prin
participarea la biosinteza proteinelor transportoare de fier;
forma aldehidic a vitaminelor A (cis-retinalul) este legat reversibil de proteinele
vederii (opsina i rodopsina). Lumina iniiaz n retin schimbri biochimice complexe,
cu generarea unui impuls nervos datorat transformrii cis-retinalului n trans-retinal i
disocierea de pe proteina vederii (rodopsina). Regenerarea pigmenilor vizuali necesit
izomerizarea retinolului n forma cis.
Hemeralopia nocturn (pierderea acuitii vizuale pe timp de noapte) este un
simpton al deficienei n vitamina A, forma sever conducnd la keratinizarea corneei
(xeroftalmie).
Hipervitaminoza A (peste 50 000 RE/zi) conduce la acumularea ei n ficat, cu
apariia unor efecte toxice (mrirea volumului ficatului, splinei, dermatite etc.).
Vitaminele D
Vitaminele D (calciferoli, vitamine antirahitice), dintre care cele mai importante
sunt: vitaminele D2 i D3 pot fi considerate datorit aciunii biochimice, mai degrab
hormoni dect vitamine. n natur se gsesc att libere ct i sub form de provitamine
(steroli). n prezent se cunosc ase vitamine D (notate de la D2 la D7), care pot fi obinute
din diferite provitamine.
Toate vitaminele D sunt nrudite prin structura chimic de sterol, pe care sunt
grefate; o grup hidroxil la C3, un ciclu deschis (B) cu trei legturi duble conjugate, un
nucleu indanic i o caten lateral caracteristic fiecrei vitamine. Catenele laterale se
deosebesc ntre ele prin numrul atomilor de carbon i prin prezena sau absena unei
duble legturi. Transformarea sterolilor n vitamine D se face sub aciunea energiei
solare, a radiaiilor ultraviolete, printr-un proces fotochimic cu consum de energie.
Din ergosterol, sub influena radiaiilor UV, se formeaz ca produs intermediar
lumisterol, i apoi tahisterol i ergocalciferol (vitamina D2).

Colecalciferolul (vitamina D3) este produs n piele prin iradierea cu raze UV a 7dehidrocolesterolului, provenit din colesterolul preluat n organism prin alimentaie.

Atta timp ct corpul este expus luminii solare nu se impune suplimentarea

vitaminei D. Cea mai bun surs de vitamine D o constituie petii de ap srat (sardine,
heringi, somoni), ficatul, glbenuul de ou, laptele, untul, drojdia de bere.
Vitaminele D se exprim sub form de mg de colecalciferol (1 mg colecalciferol
sau de ergocalciferol = 40 UI).
Aciunea biochimic: vitaminele D regleaz absorbia intestinal a calciului i
fosforului. Nivelele ridicate ale calciului i fosforului seric cresc viteza de mineralizare a
oaselor (favorizeaz depunerea de calciu n sistemul osos). Cnd n organism, nivelul
calciului i fosforului sunt sczute se produce demineralizarea oaselor pentru a menine
nivelul seric normal de calciu i fosfor. Simptomele n cazul deficienei de vitamine D
sunt rahitismul (la copii) i osteomalacia (la aduli). Hipervitaminoza (hipercalciurie) se
manifest prin formarea calculilor renali, hepatici.
Vitaminele D sunt stabile n absena oxigenului i a luminii (pot fi stabilizate cu
antioxidani, de exemplu, cu tocoferoli.
Vitaminele E (tocoferoli)
Vitaminele E se mai numesc tocoferoli (tokos = natere; fero = a purta), vitaminele
antisterilitii sau vitaminele de reproducere. Ele sunt sintetizate numai de plante i se
gsesc n cantitate mare n plantele verzi (salat, legume), germenii cerealelor, uleiuri
vegetale, esuturi de organe animale (ficat, rinichi, muchi), ou, lapte.
Din punct de vedere chimic, vitaminele E reprezint un amestec de compui
chimici nrudii care au la baz tocolul, format dintr-un nucleu benzopiranic (cromanic)
pe care sunt grefate o grup hidroxil la C 6, o caten lateral derivat din fitol i radicali
metil n diferite poziii (n funcie de reprezentant: , , , , etc.).

Tocoferolii sunt substane uleioase, termostabile, optic active, oxidabile uor n

prezena oxigenului din aer. Prin transformarea reversibil a hidroxilului de la C 6 n
grupare cetonic, vitaminele E funcioneaz n organism ca sisteme redox. Pe aceast
proprietate se bazeaz rolul lor antioxidant, protectori ai altor substane uor oxidabile
(vitaminele: A, D, C, E, a biotinei, carotenilor, acizilor grai etc.).
Datorit caracterului lipofilic, se acumuleaz n lipoproteine, n membranele
celulare i depozitele de grsimi, unde reacioneaz rapid cu O 2 i radicalii liberi,
protejndu-le de reacii de oxidare i asigurnd o absorbie mai bun a grsimilor.
Vitaminele E joac rol n respiraia celular (stabiliznd coenzima Q sau
transfernd electroni pe aceasta) i n sinteza hemoglobinei. Favorizeaz reaciile de
fosforilare i formarea compuilor macroergici. Fiind implicat n reducerea
colesterolului seric, joac rol benefic n controlul afeciunilor cardiace (conform
cercetrilor recente, o suplimentare a dietei cu 100 mg/zi de vitamina E, reduce riscul de
infarct).
Particip la diferite sisteme enzimatice, stimuleaz ritmul de cretere i protejeaz
organismul de infecii. Fiind o vitamin liposolubil, ar putea avea un potenial toxic,
care ns nu a fost pus pn acum n eviden (este cea mai puin toxic dintre vitaminele
liposolubile).
Vitaminele K
Vitaminele K se mai numesc vitamine antihemoragice sau vitaminele coagulrii,
menaftone, filochinone. Vitaminele K sunt sintetizate numai de plante (din fitol,
component a clorofilei) i microorganismele din tubul digestiv al animalelor. Sunt
rspndite n cantitate mare n frunzele de lucern, trifoi, spanac, soia, varz, cloroplaste
i n fina de pete.
Din punct de vedere chimic sunt derivai ai 2-metil-para-naftochinonei, pe catena
creia se gsete la C3 o grup metil, iar la C2 o caten lateral care difer de la o vitamin
la alta.

Vitamina K1 (R = radical fitil) este rspndit n plantele verzi, iar vitamina K2 (R =

radical farnesil) este biosintetizat de bacteriile intestinale. Particip activ la procesele de
oxidare celular i la procesele de fosforilare oxidativ. n organismele vegetale,
vitaminele K au un rol important n procesele de oxido-reducere, n procesele de
fosforilare i n respiraia tisular.
Datorit reaciei reversibile dintre forma oxidat i forma redus, vitaminele K
asigur transportul atomilor de hidrogen de la un substrat la altul, pe cale neenzimatic.

Vitaminele K determin coagularea sngelui prin transformarea fibrinogenului n

fibrin. Carena de vitamine K conduce la creterea timpului de coagulare a sngelui i
poate fi un factor favorizant al osteoporozei.
Deoarece vitaminele K sunt sintetizate de bacteriile din intestine, deficienele sunt
rare, dei recent s-a descoperit faptul c vitaminele K sintetizate intestinal nu sunt
absorbite total. Deficiena de vitamine K a fost semnalat n cazul malabsorbiei
grsimilor ca i dup tratamentele ndelungate cu antibiotice, care pot distruge vitaminele
K sintetizate intestinal.
Vitaminele F
Vitaminele F se mai numesc vitamine antidermatitice, deoarece n lipsa lor apar
tulburri metabolice la nivelul pielii.
Vitaminle F sunt formate dintr-un amestec de acizi grai eseniali, care conin mai
multe duble legturi n molecul i care sunt rspndii n organismele vegetale (n
special uleiuri vegetale) i nu sunt biosintetizai de animale. Dintre acetia cei mai
importani sunt acidul linolenic i acidul arahidonic. Administrate omului, vitaminele F
contribuie la procesul de vindecare a unor dermatite.
Vitaminele F sunt implicate n procesul de biosintez a lipidelor complexe.
Vitaminele hidrosolubile
Vitaminele hidrosolubile sunt substane foarte diferite din punct de vedere
structural, reprezentate de vitaminele din aa-numitul complex B (B 1, B2, B6, B12 etc.),
vitaminele PP, vitamina C, acidul lipoic, acidul pantotenic, acidul folic, vitaminele P etc.
Ele difer fa de vitaminele liposolubile n multe aspecte importante, astfel ele sunt
solubile n ap i insolubile n solveni organici, sunt mai termolabile, dar mai fotostabile,
stabile n mediu acid, dar instabile n mediu bazic etc. Multe dintre vitaminele
hidrosolubile sunt rapid eliminate, (de aceea hipervitaminozele sunt rare), iar carenele
apar relativ rapid n cazul unei diete srace n aceste vitamine.
Deoarece vitaminele hidrosolubile sunt coenzime ale multor enzime cu rol
important n metabolism, sunt implicate n etapele generatoare de energie sau n
hematopoez.
De obicei, ele particip n att de multe reacii biochimice nct este imposibil de
stabilit exact cauza biochimic a unui simptom anumit. Totui, se poate generaliza faptul
c, datorit rolului important jucat de aceste vitamine n metabolismul energetic,
deficienele se observ prima dat n esuturile cu cretere rapid. Simptomele tipice

includ: dermatite, glosite (umflarea limbii), diaree, depresii, pierderea coordonrii

micrii.
Vitamina B1
Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina anti beri-beri) este larg rspndit n
regnul vegetal n seminele cerealelor i leguminoaselor, n cojile de orez, frunze, flori,
polen, drojdie de bere etc. Din punct de vedere chimic, este constituit dintr-un nucleu
pirimidinic i unul tiazolic, legate printr-un radical metilen.

Sub form de clorhidrat, este o substan solid, cristalin, solubil n ap i

insolubil n solveni organici. Este distrus la fierbere i sub aciunea razelor
ultraviolete.
Tiamina este rapid transformat prin fosforilare n coenzima tiaminpirofosfat
(TPP), care este implicat n: metabolismul cii pentozofosfat (singura surs de
biosintez a ribozei necesar sintezei acizilor nucleici i sursa major de NADPH pentru
biosinteza acizilor grai), decarboxilarea cetoacizilor etc.
Avitaminoza, se manifest la om prin tulburri ale sistemului nervos, iritabilitate,
oboseal, depresie, tulburri gastro-intestinale, simptome neuromusculare asociate cu
tulburri cardiace (boala beri-beri).
Necesarul de tiamin este proporional cu coninutul caloric al dietei (1,0-1,5 mg/zi)
i poate fi mrit n cazul excesului de carbohidrai sau al creterii vitezei metabolice
(datorit febrei, traumatismelor, graviditii).
Vitamina B1 stimuleaz creterea esuturilor i a rdcinilor plantelor cultivate n
soluii artificiale.
Vitamina B2
Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina), este sintetizat n plante, bacteriile de
fermentaie anaerob i drojdia de bere. Din punct de vedere al structurii chimice este
format dintr-un nucleu izoaloxazinic metilat (care confer formei oxidate o culoare
galben-verzuie), pe care este grefat un radical ribitil, provenit de la pentaalcoolul ribitol.

Vitamina B2 este sensibil la aciunea luminii, care n mediu bazic o transform n

compui fr activitate vitaminic. Vitamina B2 prezint n organism rol complex. Ea
intr n constituia enzimelor dehidrogenaze FMN i FAD, implicate n reaciile de
oxidoreducere din metabolism, deoarece poate fixa reversibil atomi de hidrogen.
Stimuleaz creterea organismelor tinere i particip alturi de vitamina A n procesul
vederii.
Alimentele bogate n riboflavin sunt: laptele, carnea, oule, cerealele. Doza
recomandat este de 1,2-1,7 mg /zi pentru un adult (mai mare n cazul alcoolicilor i a
hipotiroidismului).
Simptomele caracteristice deficienei de riboflavin se manifest prin: dermatite,
cderea prului, glosit, slbirea rezistenei la infecii.
Vitaminele B6
Vitaminele B6 (adermine, piridoxol, piridoxal, piridoxamina) sunt rspndite n:
semine de cereale, drojdie de bere, unt, carne, lapte, ou.
Din punct de vedere structural sunt derivai ai 2-metilpiridinei, care apar de obicei
mpreun, i se pot transforma una n alta.

Prin fosforilarea piridoxalului i a piridoxaminei se obin coenzimele

piridoxalfosfat i piridoxaminofosfat, care biocatalizeaz decarboxilarea i transaminarea
aminoacizilor.

Piridoxalfosfatul este necesar sintezei neurotransmitorului serotonina i a

sfingolipidelor necesare formrii mielinei.
Vitaminele B6 constituie factori de cretere pentru unele microorganisme.
Carena n vitamine B6 produce la om tulburri nervoase, iritabilitate, depresii,
insomnii, astenie. Necesarul de vitamine B6, pentru un organism adult este proporional
cu coninutul proteic al dietei (pentru 100 g proteine/zi sunt necesare 1,4-2,0 mg/zi).
Vitamina B12
Vitamina B12 (cianocobamida) este puin rspndit n regnul vegetal. n
organismele animale se gsete n ficat, rinichi, snge, lapte, reprezentnd factorul
absolut necesar creterii unor microorganisme. Vitamina B 12 este indispensabil pentru
viaa organismelor vegetale i animale, fiind implicat n procesul de cretere,
hematopoez i buna funcionare a celulei nervoase. Din punct de vedere a structurii
chimice, vitamina B12 este format dintr-un nucleu porfirinic care conine central un atom
de cobalt i o grup cian, grupe metilice i amidice legate de nucleele pirolice, un nucleu
dimetilbenzoimidazolic, riboz, acid fosforic i alcool izopropilic.
Vitamina B12 este o substan cristalin, de culoare roie, solubil n ap, insolubil
n solveni organici. Ea stimuleaz biosinteza nucleoproteidelor i este un factor
antianemic. In avitaminoz, se ntrerupe diviziunea celular i se produce anemia
pernicioas.
Deoarece este larg rspndit n alimentele de origine animal, iar ficatul pstreaz
timp de 6 ani suplimentul de vitamina B12, deficienele sunt rare (la persoane n vrst i
la cele vegetariene).
Vitamina PP
Vitamina PP (niacina, nicotinamida, pelagropreventiv) este rspndit n
embrioni de gru, tre, alune, drojdie de bere, lapte, carne (mai puin n porumb,
cartofi).
Din punct de vedere structural, niacina (nicotinamida) este amida acidului nicotinic,
component a coenzimelor oxidoreductaze anaerobe NAD i NADP, implicate n reacii
redox prin transfer de atomi de hidrogen de la un substrat la altul, n condiii anaerobe.

Niacina poate fi sintetizat din aminoacidul triptofan (1 mg de niacina din 60 mg de

triptofan), dar biosinteza are loc numai dup ce necesarul organismului n triptofan a fost
asigurat i cu aportul altor vitamine din complexul B.
Carena pronunat conduce la boala numita pelagra (pella agra = piele groas) sau
boala celor trei afeciuni cu "d": dermatit, diaree i demen). Simptomele neurologice
sunt asociate cu degenerarea esutului nervos. Necesarul pentru un adult este de: 13-19
mg/zi de niacin.
Acidul folic (vitamina B9)
Aceast vitamin este prezent n frunzele plantelor verzi (spanac, salat), fructe
verzi, drojdie de bere, carne, lapte, ou.
Din punct de vedere chimic este acidul pteroilglutamic, constituit din acid
pteridinic, rest de acid p-aminobenzoic i acid glutamic.

Acidul folic ndeplinete rol de coenzim n biosinteza aminoacizilor (colina,

serina, glicina), a bazelor azotate purinice, a nucleotidei dTMP. Cel mai pronunat efect
al deficienei este inhibarea sintezei ADN datorit lipsei de purine i dAMP, ceea ce
cauzeaz forme grave de anemie.
Acidul paraaminobenzoic (PAB)
Acidul paraaminobenzoic (PAB) se numete i vitamina H i este rspndit att n
organismele vegetale ct i n cele animale. Este un factor de cretere pentru numeroase
microorganisme. Este sintetizat de flora intestinal n cantiti suficiente pentru om.
PAB este component a acidului folic i a coenzimei tirozinaza. Are o aciune
antiinfecioas general, previne depigmentarea pielei i a prului.

Acidul lipoic
Acidul lipoic (tioctic) este prezent n plantele verzi, sub forma de
lipotiamidpirofosfat, coenzim participant la carboxilarea acidului piruvic
(metabolismul glucidic). Trebuie evideniat de asemenea rolul de acceptor de atomi de
hidrogen n prima faz a fotosintezei i de activator al radicalului metil.

Acidul pangamic
Acidul pangamic (vitamina B15, D-gluconodimetilaminoacetat) a fost pus
n eviden n organisme vegetale, smburi de caise, plantule de orez,
levuri, sngele de bovine etc. Acidul pangamic este un compus sintetizat n
organism din componente care sunt produse normale ale metabolismului:
acidul D-gluconic i dimetilglicina.
Pe cale sintetic au fost obinui i derivai ai vitaminei B 15 care conin n molecul
4, 8 i 12 grupe metil.

Acidul pangamic intervine n procesele de metilare i transmetilare, datorit

grupelor metil, labile, pe care le conine. Este implicat n biosinteza unor substane
biologic-active (donor de grupe metil), cum ar fi: metionina, colina, creatinina,
adrenalina, metionina, ARN, hormoni steroizi, n activitatea respiratorie a celulei i
procesele de detoxifiere. Acidul pangamic este un factor lipotrop, fiind utilizat la
vindecarea hepatitei i tratamentul cirozelor hepatice.
Inozita
Inozita
(inozitolul,
Bios
I)
sub
forma
izomerului
mezoinozitol
(hexahidroxiciclohexan) este un poliol ciclic, rspndit n toate esuturile vegetale
(frunze, rdcini, polen) i animale, sub form liber sau ca ester fosforic (acidul fitinic),
ca atare, sau sub forma srurilor de calciu:

Acidul fitinic este principala surs de fosfor din semine. In timpul germinrii
se elibereaz prin hidroliz enzimatic: ioni de calciu, acid fosforic i final
mezoinozitol liber.
n organismele animale (nu i n cel uman) inozita este factor lipotrop,
prentmpin fixarea grsimilor). Aceeai aciune manifest i colina.
Biotina
Biotina (vitamina H, Bios II) este prezent n: drojdie de bere, muguri de plante,
ou, alune, ciocolat. Se gsete liber sau combinat cu proteine, peptide, aminoacizi. Se
cunosc dou biotine: -biotina i -biotina. Ambele au o structur biciclic, rezultat prin
condensarea formal a unui nucleu tetrahidroimidazolic cu unul tiofenic, avnd drept
caten lateral un rest de acid valerianic sau izovalerianic.

Biotina constituie gruparea prostetic a unor enzime, de exemplu a

piruvatcarboxilazei implicat n reacii de carboxilare a cetoacizilor (sinteza acidului
oxalilacetic din ciclul Krebs), a acetil-coenzimei A, (biosinteza acizilor grai) i a
propionil-coenzimei A (biosinteza aminoacizilor). Biotina stimuleaz creterea esuturilor
merismatice prin intensificarea diviziunii celulare. Biotina poate fi sintetizat de
bacteriile intestinale. Avitaminoza se manifest prin descuamarea pielei, cderea prului,
lipsa poftei de mncare, oboseal etc.
Acidul pantotenic
Acidul pantotenic (Bios III) este rspndit n toate organismele vegetale i animale.
n cantitate mare se afl n lptiorul de matc, fasole, soia, drojdia de bere etc.
Acidul pantotenic este format din -alanin i acid ,-dihidroxi--dimetilbutiric.

Acidul pantotenic este o substan uleioas, de culoare galben, solubil n ap i

sensibil la aciunea oxidanilor n mediu bazic. Intr n structura coenzimei A, implicat
n metabolismul glucidic i lipidic. Este un factor de cretere pentru numeroase
microorganisme i factor de stimulare a metabolismul celular.
Cu toat importana acestor reacii, nu exist deficit de acid pantotenic, deoarece
acesta este foarte rspndit (panthotem = peste tot) n alimentele de origine vegetal i

animal, iar simptomele deficienei sunt vagi, asemntoare, n general, deficienei de

vitamine B.
Vitamina C (acidul ascorbic)
Vitamina C (acidul ascorbic) este una dintre vitaminele cele mai rspndite n
regnul vegetal n fructe de ctin, mce, coarne, coacze, mere, citrice etc.), att n stare
liber ct i asociat cu proteinele sub forma de ascorbinogen.
Din punct de vedere al structurii chimice este lactona unui acid cetohexonic, acidul
2,3-endiol-L-gulonic.

Datorit structurii endiolice, acidul ascorbic aparine sistemelor redox biochimice;

el poate, prin oxidare, trece reversibil n acid dehidroascorbic. Este un activator general al
metabolismului celular fiind implicat n sinteza protocolagenului i deci n meninerea
strii de sntate a esuturilor, n vindecarea rnilor, n combaterea fragilitii capilare.
Rolul sau reductor (enzimatic) se manifest n absorbia fierului n stomac (prin
reducerea Fe3+ la Fe2+ ) precum i la protejarea altor vitamine (A, E, D) fa de procesul de
oxidare. Rolul su important de antioxidant biologic recomand vitamina C, alturi de caroten n dieta preventiv a cancerului.
Este necesar un aport continuu de vitamina C (60 mg/zi), deoarece organismul
uman nu sintetizeaz i nu acumuleaz aceast vitamin, care este sensibil la lumin,
temperatur, O2 din aer, contactul cu metalele (Fe, Cu).
Avitaminoza se manifest sub forma bolii numit scorbut (anemie pronunat,
hemoragii, osteoporoz).
Vitaminele P
Vitaminele P (citrine, bioflavonoide, vitaminele permeabilitii) se gsesc n
cantiti apreciabile n citrice, ardei etc. Sunt substane cu activitate vitaminic, cu rol
asupra pereilor vaselor capilare. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de glicozide
(conin o component glucidic i un aglicon). Agliconii sunt reprezentai de: pigmeni
din clasa flavonelor reprezentai de: hesperitin, rutin, quercetin. Prin oxidare
formeaz flavochinone, funcionnd ca sisteme redox.
Acioneaz sinergic cu vitamina C n prevenirea i combaterea scorbutului, mresc
tonusul miocardului, mresc rezistena la rupere a vaselor sanguine, scad tensiunea
arterial.

Antivitamine
Antivitaminele sunt substane cu structur chimic asemntoare vitaminelor, dar
cu aciune opus acestora. Diferena de comportare este consecina diferenelor
structurale, chiar dac acestea nu sunt mari. Antivitaminele prezint n general o structur
molecular asemntoare vitaminelor, sau cu unele fragmente din molecula lor.
Efectul antivitaminic se explic prin afectarea activitii enzimatice, datorit
modificrii structurii enzimei prin nlocuirea coenzimei (vitaminei) cu antivitamina
corespunztoare, sau prin inhibiie competitiv a aciunii biocatalitice enzimatice de ctre
noua structur a antivitaminei. In prezent se cunosc numeroase antivitamine care au o
structur analoag riboflavinei, piridoxinei, tiaminei, biotinei, acidului foilc, precum i
vitaminelor K i E.
Se cunosc de asemenea, n afar de antivitamine, substane cu au o structur
chimic diferit mult de cea a vitaminelor, de natur proteic, care au proprietatea de a se
combina cu vitaminele, anihilndu-le astfel activitatea vitaminic. De exemplu, n albuul
de ou s-a identificat proteina avidina, care se combin cu biotina, anihilndu-i activitatea
vitaminic.
Aciunea antivitaminelor se explic prin perturbarea unor procese metabolice care
sunt stimulate de aciunea vitaminelor.
n tabloul sintetic de mai jos, sunt prezentate n paralel, structurile unor vitamine i
cele ale antivitaminelor corespunztoare.

Integrarea cilor metabolice i reglarea hormonal. Organizarea sistemului

endocrin. Receptorii hormonali. Modificri n efort.

Caile metabolice majore. Punctele cheie de jonctiune.

Destinul metabolic al biomoleculelor
Biochimia organelor
-Creier
-Muchischeletic
-Muchicardiac
-Rinichi
-Ficat
Reglarea hormonala a metabolismului
Interelaiile metabolice n diferite stri
-postprandial
-interprandialade post
-de nfometare
Cile metabolice majore

Ficatul reprezint centrul metabolic (este singurul organ n care se desfoar

toate cile metabolice majore).
Punctele cheie de jonciune sunt:
-glucozo-6-fosfatul
-piruvatul
-acetil-CoA.

Destinul metabolic al biomoleculelor

Fiecare clasa de biomolecule are un destin alternativ n funcie de starea
metabolic a organismului.
Destinul glucozei
Intracelular se transform n glucozo-6-fosfat (Glc-6-P)
Numai ficatul (rinichiul) posed glucozo-6-fosfataza
Glc-6P poate fi
-oxidat pentru a produce ATP i echivaleni reductori
-oxidat pentru a genera NADPH i ribozo-5-fosfat

-depozitat (cnd este n exces) sub form de glicogen

-convertit n acetil-CoA i apoi n acizi grai.
Destinul acizilor grai
Intracelular (citoplasm) sunt activai (formnd acil-CoA)
Acil-CoA poate fi
-oxidat la acetil-CoA i echivaleni reductori
-convertit n corpi cetonici (combustibili extrahepatici)
-transformat n acizi mono-i polinesaturai
-depozitat (excesul) sub forma de TG n esutul adipos
Sunt precursori ai :
-eicosanoidelor
-colesterolului i derivailor lui (acizi biliari, hormoni steroizi).
Destinul amino acizilor
Sub form de aminoacil-ARNt sunt utilizai pentru sinteza enzimelor,
transportorilor i a altor proteine utile
Sunt precursori ai :
-hormonilor peptidici (ex. insulin, glucagon)
-catecolaminelor
-neuromediatorilor
-hemului
-bazelor azotate din nucleotide
Pot fi catabolizai la acetil-CoA, piruvat sau intermediari ai ciclului Krebs pentru
a fi oxidai complet (formnd CO2+ H2O).
Creierul
Consum preferenial glucoz (120g/zi) pentru obinerea energiei necesare: 70%
pentru meninerea potenialului de membran i 30% pentru sinteza neuromediatorilor i
a receptorilor. La o glicemie < 2,2mM ( KM GLUT3) devine disfuncional provocnd
coma urmat de deces.
Consumul de glucoz i O2 este constant indiferent de starea organismului
Nu depoziteaz glucoz sau lipide
n lipsa glucozei poate utiliza corpi cetonici (acizii grai nu pot depi bariera
hemato-encefalic).
Muchiul scheletic
Se deosebete de creier prin faptul c:
-necesarul de combustibil depinde de intensitatea activitii: -n repaus consum
acizii grai ca i combustibil, respectiv 50% din O2.
-n timpul contraciei consum glucoz ca surs de energie, respectiv > 90% din
O2; n absena glucozei pot consuma corpi cetonici.
-poate depozita glicogen (75% din total) care poate fi hidrolizat cnd glucoza nu
este disponibil. Energia necesar pentru un sprint de 100m provine din ATP,
fosfocreatin i glicoliza anaerob; dup 10sec de efort intens rezult o cretere a
lactatului, care face s scad valoarea pH provocnd inhibiia PFK1 i scderea [ATP];
Energia necesar pentru susinerea unui efort de durat (maraton) provine din fosforilarea
oxidativ (mai lent dect glicoliza) care menine ritmul de alergare mai lent pentru a
rezista. Maratonitii antrenai au depozite mari de glicogen i consum cantiti egale de

acizi grai (corpi cetonici) i glucoz promovnd necesar cooperarea ficatului,

muchiului i a esutului adipos.
Muchiul scheletic n timpul maratonului

Muchiul cardiac
Spre deosebire de muchiul scheletic, muchiul cardiac
-este mai bogat n mitocondrii (50% din volumul celular)
-funcioneaz numai n condiii aerobe (blocarea oxigenrii promoveaz infarctul
miocardic)
-nu depoziteaz glicogen
-prefer acizi grai ca surs de energie
-poate utiliza corpi cetonici i lactat n condiii de stress.
esutul adipos
Depoziteaz trigliceride (50-70% din rezerva energetic a corpului)
Trigliceridele sunt continuu sintetizate i degradate.
Cnd glicemia este sczut, glucagonul activeaz lipaza hormon sensibil
promovnd hidroliza TG depozitate.
glicerolul este exportat ctre ficat
acizii grai sunt eliberai n circulaie

Cnd glicemia este mare, insulina faciliteaz preluarea glucozei din snge i
resinteza TG din acizi grai care provin mai ales din TG exportate de ficat sub form de
VLDL (lipoprotein lipaza este activat de insulin).
Rinichiul
Sarcina major a rinichiului este producerea urinei, vehicul al reziduurilor
hidrosolubile.
Compoziia final a urinei este realizat dup cteva cicluri de filtrare i
reabsorbie (pentru a preveni pierderea substanelor utile)
Energia necesar pentru aceast funcie este produs prin catabolizarea glucozei i
a acizilor grai.
n timpul inaniiei sintetizez glucoz prin gluconeogenez.
Ficatul
Este centrul metabolismului
Menine nivelul glicemiei i regleaz concentraia metaboliilor din snge
Cnd glicemia este mare sintetizeaz glicogen, acizi grai i TG (pe care le
export sub form de VLDL)
Interprandial sintetizeaz glucoz i corpi cetonici (pentru muchiul scheletic i
cardiac)
Sintetizeaz colesterol i acizi biliari
Absoarbe majoritatea amino acizilor exogeni din snge pentru a sintetiza proteine
Prefer acizii grai i -ceto acizii ca surs de energie
Catabolizeaz amino acizi numai cnd sunt n exces.
Ficatul ndeplinete funcia de tampon al glucozei prin :
Glicogenogeneza
Glicogenoliza
Gluconeogeneza
Glicoliza anaeroba si aeroba
Transformarea glucozei in produsi neglucidici (AG, AA)
Funcia de tampon este controlat de hormoni i aciunea sistemului nervos:
Hipoglicemiani
Parasimpatic
Insulina
Hiperglicemiani
Simpatic
Hormonii hipofizari
Hormonii CSR
Hormoniii tiroidieni
Glucagon
Cnd glicemia este crescut:
Glucoza este transformat n glicogen (la persoanele cu afectare hepatic
glicemia postprandial crete de 2-3 ori mai mult dect la normali)
Cnd glicemia este sczut:
Glicogenul este transformat n glucoz
AA, glicerol sunt transformai n glucoz.
Reglarea hormonal a metabolismului
Adrenalina

Produs de medulo-suprarenal
Este un derivat al tirozinei
Pregtete organele periferice pentrua face fa la stres
Glucagonul
Secretat de celulele ale pancreasului
Este un hormon peptidic
Are efect hiperglicemiant
Insulina
Secretat de celulele ale pancreasului
Este un hormon peptidic
Are efect hipoglicemiant
Cortizolul
Semnalizeaz stresul (anxietate, frica, durere, infectie, hipoglicemie cronica) de
lung durat
Actioneaz asupra muschiului, ficatului si esutului adipos
Altereaz metabolismul prin modificarea expresiei genelor enzimelor reglatoare
provocnd :
stimularea lipolizei (in tesutul adipos)
proteoliza si exportul amino acizilor (in muschi)
gluconeogeneza (crescnd concentratia piruvat carboxilazei in ficat).
Reglarea glicemiei

Insulina are drept esuturi int: muchi (M), esut adipos (A), ficat (F)
Enzime int
Efecte metabolice
(+) Transportorul glucozei GLUT 4
(+) Preluarea glucozei (M, A)
(+) Glucokinaza
(+) Preluarea glucozei (F)
(+) Glicogen sintetaza
(+) Glicogenosinteza (F, M)
(-) Glicogen fosforilaza
(-) Glicogenoliza (F, M)
(+) PFK2
(+) Glicoliza (F, M)
(-) Gluconeogeneza (F)
(+) Complexul PDH
(+) Producerea acetil-CoA (F, M)
Efectul insulinei se observ i la :

Enzime activate prin defosforilare

Glicogen sintetaza
Piruvat kinaza
Piruvat dehidrogenaza
Acetil-CoA carboxilaza
HMG-CoA reductaza
Gene induse
Glut 4
Glucokinaza
Piruvat kinaza & Fosfofructo kinaza1 (PFK1)
Lipoprotein lipaza

Glucagonul are drept esuturi int: ficatul(F), esutul adipos(A)

Enzime int
Efecte metabolice
(+) Glicogen fosforilaza
(+) Glicogenoliza(F)
(-) Glicogen sintetaza
(-) Glicogenosinteza(F)
(+) F2,6 bis-fosfataza
(+) Gluconeogeneza(F)
(-) Glicoliza(F)
(-) Piruvatkinaza
(-) Glicoliza(F)
Efectul glucagonului se observ i la :
Enzime activate prin fosforilare
Glicogen fosforilaza
Fructozo-2,6-bisfosfataza (PFKII)

Glucozo-6-fosfataza
Gene induse
Fosfoenolpiruvat carboxikinaza & Piruvat carboxilaza
Fructozo-2,6-bisfosfataza (PFKII)
Glucozo-6-fosfataza

Adrenalina
Are drept esuturi int: muchii (M), esutul adipos (A), ficatul (F).
Enzime int
Efecte metabolice
(+) Glicogen fosforilaza
(+) Glicogenoliza(F, M)
(-) Glicogen sintetaza
(-) Glicogenosinteza(F, M)
(+) PFK2
(+) Glicoliza(M)
(-) PFK2
(-) Glicoliza(F)
(+) Gluconeogeneza(F)
(+) Lipaza hormone sensibil
(+) Lipoliza(A)
(+) Secreiaglucagonului
(-) Secreiade insulinei
Efectul adrenalinei se observ i la :
Enzime activate prin fosforilare
Lipaza hormon sensibila
Glicogen fosforilaza
Efectul cortizolului se observ i la :
Enzime activate prin fosforilare

Lipaza hormon sensibila

Glicogen fosforilaza
Gene induse
Fosfoenol piruvat carboxikinaza
n condiii de stress

Relaiile metabolice dintre esuturi

Adaptarea metabolic
Modificarea raportului insulin/glucagon
Post prandial
Glicemia 6mM. Ficatul i muchiul sintetizeaz glicogen.
Ficatul utilizeaz amino acizi i acizigrai
esutul adipos depoziteaz trigliceride.
Dup 6-12h
Glicemia 4,5mM. Ficatul produce glucoz din amino acizii eliberai din muchi
(prin proteoliz) i glicerolul eliberat din esutul adipos (prin lipoliz). Acizii grai sunt
utilizai de ficat i muschi.
Dup 3 zile de nfometare
Ficatul produce corpi cetonici (ciclul Krebs este ncetinit); descrete viteza
proteolizei musculare.
Nivelul seric al hormonilor i substratelor n diferite faze
HormonsauSubstrat Postprandial
Dup12 ore
Duppost 3 nfometare
zile
5 sptmni
Insulin(U/mL)
40
15
8
6
Glucagon (pg/mL)
80
100
150
120
Insulin/Glucagon
0,50
0,15
0,05
0,05
(U/pg)
Glucoz(mM)
6,10
4,80
3,80
3,60
Acizigrai(mM)
0,14
0,60
1,20
1,40
Acetoacetat(mM)
0,04
0,05
0,40
1,30
-Hidroxibutirat
0,03
0,10
1,40
6,00
(mM)
Lactat(mM)
2,50
0,70
0,70
0,60
Piruvat(mM)
0,25
0,06
0,04
0,03
Alanin(mM)
0,80
0,30
0,30
0,10
n general, n metabolismul glucidic fosforilarea este provoac hiperglicemie iar
defosforilarea produce hipoglicemie.
O enzim nu este niciodat total inactiv, ci doar foarte puin activ.
Cele cinci faze ale homeostaziei glucozei sunt :

Metabolismul postprandial
Stare hrnit (fed-state)

Semnalul care determin schimbarea de direcie n metabolism la 12 ore dup

alimentaie este raportul insulin/glucagons.
Metabolismul interprandial
Starea de post (fasting state)

Metabolismul n inaniie
Starea nfometat (Starvation state)

Ciclul Cori

Ciclul glucoz-alanin

Clasificarea hormonilor. Hormoni cu structur polipeptidic. Hormoni

derivai de la aminoacizi. Hormoni steroizi.
Hormonul este substana chimic secretat n lichidele organismului de ctre o
celul (grup de celule) i care exercit un efect de control fiziologic asupra altor celule
din organism
O molecul se numete hormon doar atunci cnd este privit n contextul rolului
acesteia ntr-un sistem biologic de comunicaie.
Rolurile hormonilor
-Reproducere
-Crestere si dezvoltare
-Mobilizarea apararii organismului
-Mentinerea homeostaziei
-Reglarea metabolismului
Clasificarea hormonilor (origine)
Neurohormoni = Hormoni produsi si eliberati de catre neuroni ex: TRH, GnRH,
CRH, OTC, ADH, NA
Hormoni glandulari = Hormoni produsi si eliberati in glande ex: EG,PG, MLT,
Ins, DHEA, A
Hormoni locali = Hormoni secretati de neuroni sau glande cu rol local,
paracrin/autocrin ex: G, CCK, S, Ggn, VIP, GIP.
Clasificarea hormonilor (structural)
Hormoni compusi din amino-acizi
Proteine
Peptide
Amine
Steroizicompusi din colesterol
Prostaglandinecompusi din lipide active
Clasificare lor se face in functie de mai multe criterii:
1.Dupa solubilitate:
-Hormoni hidrosolubili
-Hormoni liposolubili- sunt hormonii cortico supra renali CSR, hormoni sexuali
masculini si feminini. Toti acesti hormoni au precursor colesterolul.
2. Dupa structura chimica de provenienta a hormonilor:
-Hormoni care deriva din amino acizi, peptide si proteine
-Hormoni lipidici care deriva din colesterol
Toti hormonii din prima categorie sunt hidrofili iar lipidici sunt hidrofobi.
3.
-Hormoni glandulari produsi de glande specializate
-Hormoni tisulari produsi de celule specializate
Majoritatea hormonilor actioneaza la distanta de locul lor de secretie, sunt si
hormoni care actioneaza la locul secretiei fiind numiti hormoni tisulari.
Comunicarea intercelular

Stocarea hormonilor
1. Sub forma de precursor
Ex: glandele secretoare de hormoni steroidieni (corticosuprarenala, ovare,
testicule): granule de lipide cu colesterol
2. Extracelular
Ex: glanda tiroida: tiroglobulina (glicoproteina) extracelular, cu molecule de
hormon atasate; rolul foliculului
3. Intracelular
Metoda predominanta
Ex: medulosuprarenala;in granule subcelulare(100-400 m)
Secreia hormonilor

Transportul hormonilor
Transportul substantelor catre tesuturile tinta se face prin fluxul sangvin (i limfatic)
Hormonii exista in 2 forme:
Forma combinata de proteine transportoare specifice:
-Albumine
-Globuline
TBGthyroid binding globulin
CBGcortisol binding globulin
Forma libera (mai putin reprezentata)
Intre cele 2 forme exista un echilibru dinamic
Transportul hormonal are loc :
Concentratie foarte mica (de la 1pg/ml pana la cateva g/ml)
Hidrosolubilidizolvati in plasma, transportati de la locul secretiei spre celulele tinta
ex: peptide si catecolamine
Liposolubililegati de proteine plasmatice in proportie > 90% ex: steroizi si tiroidieni.
Mecanismul de aciune al hormonilor (dup structur)

Hormonii acioneaz prin intermediul receptorilor speciali pentru fiecare hormon.

Acesti receptori hormonali pot fi localizati la nivelul membranei celulare care preiau
informatia de la hormonii receptori si care actioneaza intracelular prin intermediul unui
mesager care poate fi AMP ciclic sau ioni de calciu. Acesti hormoni nu patrund in
interiorul celulelor ci actioneaza asupra receptorilor din membrana celulara.
De la acesti receptori prin intermediul proteinei G pornesc impulsuri care
activeaza sistemul enzimatic responsabil de sinteza AMP ciclic (adenilatciclaza).
Prin intermediul AMP ciclic sunt influentati pozitiv sau negativ metabolismele
intracelulare. Pentru hormoni lipidici receptorii specifici nu sunt in membrana celular ci
sunt in interiorul citoplasmei, aceti receptori formeaza complexe cu hormonul rezultnd
complex hormon receptor care patrunde n interiorul nucleului celular influennd
procesul de sintez proteic coordonat de ADN din nucleu.
Receptorii pentru insulin sunt tot receptori de membran dar care au o poriune
extracelular i una intracelular.
Mecanismul de actiune al hormonilor se mai caracterizeaza prin activarea in
trepte in sensul ca impulsurile exterioare actioneaza in primul rand asupra SNC de aici
pornesc impulsuri spre hipotalamus care secreta mai multi hormoni care actioneaza
asupra hipofizei anterioare si asupra hipofizei posterioare.
De la nivelul hipofizei anterioare se sintetizeaza hormonii glandulotropi care
stimuleaza activitatea altor glande precum tiroida, CSR, glandele sexuale masculine si
feminine, care la randul lor sintetizeaza si elibereaza hormonii specifici.

Aceasta este o cale lunga de reglare a activitatii hormonale. La sinteza hormonala

principiul mecanismului feedback actioneza in sensul ca produsul final reprezentat de
hormonul specific inhiba sau stimuleaza producerea hormonului.
Doi hormoni din organism actioneaza pe calea scurta, calea directa ocolind
sistemul nervos central, hipotalamusul si hipofiza anteriroara. Acesti doi hormoni sunt
produsi de catre pancreas: insulina si glucagonul
regleaza glicemia; hormonul paratiroidean
metabolismul calciului. In aceasta situatie nivelul glucozei si nivelul calcemiei
actioneaza direct asupra celulelor pancreatice, respectiv celulelor paratiroidiene.
Hormonii care rezulta din aminoacizi
Histamina rezulta din histidina prin decarboxilarea ei se gaseste in cantitate mare
la nivelul mastocitelor si bazofilelor si intervin in procesul de alergie.
Serotonina se sintetizeaza la nivelul hipotalamusului avand ca precursor
triptofanul. Prin hidroxilarea triptofanului rezultand 5 hidroxi triptofan care printr-un
proces de decarboxilare se transforma in 5 hidroxi triptamina. Produsul de catabolizare a
serotoninei este 5 hidroxi indolacetic, care se elimina prin urina si se dozeaza in cazurile
de suspiciune a unei tumori care secreta cantitati mari de serotonina si care se rezolva
prin extirparea acestora.
Pe langa sistemul nervos, serotonina mai este secretata la nivelul tubului digestiv
in mucoasa intestinala si la nivelul cailor respiratori.
Manifestarea clinica a excesului de serotonina este data de o hiperemie a
extremitatii superioare a corpului care imbraca aspectul de mantie a unui calugar
(inrosire). Boala care apare poarta denumirea de Sindrom Carcinoid- tumora care contine
celule care secreta serotonina.
Melatonina este hormonul care regleaza somnul-veghe-somn si care se
sintetizeaza din serotonina, se elibereaza in special in timpul noptii.
Catecholaminele sunt glande suprarenale, embriologic, structural si functional
sunt formate din 2 portiuni medulosuprarenala si corticosuprarenala.
Medulosuprarenala sintetizeaza 3 hormoni care au primit denumirea de
catecolamine dupa nucleul comun pe care il au- nucleul catechol. Acesti 3 hormoni sunt
dopamina, noradrenalina sau norepinefina, adrenalina sau epinefrina. Acesti hormoni se
sintetizeaza din tirozina, care prin hidroxilare trece in dopa, care nu este un hormon ci
este un iontermediar in sinteza hormonilor. Dopa prin decarboxilare trece in dopamina,
prima catecholamina, apoi prin hidroxilare in noradrenalina iar aceasta in eprinefrina.
Toate reactiile sunt ireversibile.
Sinteza dopaminei are loc numai la nivelul sistemului nervos fiind produ final de
sinteza de la acest nivel. Dopamina impreuna cu noradrenalina sunt neurotransmitatori.
Noradrenalina si noreprinefrina se sintetizeaza la nivelul medulosuprarenalei si
actioneaza asupra celulelor adrenergice, au o serie de actiuni metabolice asemanatoare
actiunii sistemului nervos simpatic, aceste actiuni se manifesta asupra sistemului
cardiovascular si asupra metabolismelor.
Catabolizarea la om sistemul MAO (mono amino oxidaze) intervine in
catabolizarea catecholaminelor.
Hormonii tiroidieni
Glanda tiroida este bogata in tirozina care intra in structura unei proteine specifice
numita tireoglobulina.

Tireoglobulina suporta un proces de fixare a iodului rezultand la inceput

monoiodtirozina apoi diiodtirozina care uninduse cate 2 molecule de diiodtirozina rezulta
tetraiodtirozina (tiroxina) hormonul principal al tiroidei, iar cand se unesc un mono cu un
di rezulta tetratriiodtirozina. Hormonii principali ai tiroidei triiodtironina si
tetraiodtironina (tiroxina).
Caracteristic pentru sinteza hormonilor tiroidieni este faptul ca acestia se
sintetizeaza in interiorul moleculei de tireoglobulina urmand ca in etapa a doua sa fie
eliberati in circulatie. Au rol in cresterea organismului si diferentierea celulelor, intervin
in toate metebolismele dar in special in cel proteic avand in conditii fiziologice un rol
anabolic.
Tot in glanda tiroida se mai secreta un hormon numit calcitonina intervine in
metebolismul calciului alaturi de hormonii paratiroidieni.
Hormonii peptilici si proteici
Insulina
Insulina este secretata de celulele beta din insulele Lagherhans de la nivelul
pancreasului este principalul hormone hipoglicemian. Din punct de vedere structural
insulina rezulta dintr-un lant polipeptidic format din 109 aminoacizi denumit
prepoinsulina. Prin eliminarea unui lant polipeptidic rezulta proinsulina 86 aminoacizi,
din acest lant polipeptidic se desprind 4 aminoacizi si un polipeptid format din 31
aminoacizi denumit polipetid C. Prin eliminarea lui insulina se transforma structural in 2
lanturi polipeptidice: lantul A format din 21 aminoacizi si B 30 de aminoacizi. Fiecare
lant polipeptidic are un capat N terminal si C terminal, carboxil, intre cele doua lanturi se
gasesc 2 punti disulfidice formate din SH al cisteinei dintr-un lant si cisteina din celalat
lant.
In plus in interiorul lantului A se mai gaseste o legatura bisulfidica tot intre
gruparile SH ale cisteinei. La fiecare molecula de insulina se elibereaza cate o molecula
de polipeptid C.
Astefel ca dozarea lui ne permite determinarea cantitatii de insulina.
Stimulul principal pentru sinteza insulinei este reprezentat de catre valoarea
glucozei din sange. Orice crestere a glicemiei stimuleaza direct celulele beta pancreatice
evitanduse circuitul complex prin SNC, hipotalamus, hipofiza anterioar.
La nivel celular se gasesc receptori pentru insulina, care receptori prezinta o
componenta alfa extracelulara asupra caruia actioneaza insulina si componenta beta
intracelulara. Insulina actioneza asupra tuturor metabolismelor: glucidic lipidic si proteic.
Asupra metabolismului glucidic inhiba glicogenoliza si gluconeogeneza, in deficit de
insulina apare diabetul zaharat.
Glucagonul se sintetizeaza tot la nivelul pancreasului dar de catre celulele alfa ai
insulelor Langherhans, fiind impreuna cu eprinefrina, cortizonul si hormonul de crestere
cei mai importanti hormoni hiperglicemianti si el este format dintr-un lant polipeptidic
format din preproinsulina, preproglucagon si glucagon.
Asupra metabolismului glucidic are actiune invers insulinei stimuleaza glicoliza
si gluconeogeneza. Are in structura 29 aminoacizi iar stimulentul principal pentru sinteza
glucagonului este hipoglicemia.
Parathormonul secretat de catre glandele paratiroide, care sunt 4 , cate 2 pentru
fiecare lob tiroidean, fiecare lob avand o paratiroida superioara si una inferioara. Este

format dintr-un lant polipeptidic cu 84 aminoacizi trece prin stadiul de preprohormon,

prohormon si hormon.
Stimulul principal pentru eliberarea lui il reprezinta concentratia calciului iar cea
crescuta il inhiba. La fel ca si insulina actioneaza direct asupra glandelor paratiroide
deoarece are loc mentinerea in valori normale ale calcemiei.
Deoarece mentinerea in valori normale reprezinta aceeasi urgenta ca si
mentinereea glicemiei in valori normale.
La nivelul rinichilor stimuleaza reabsorbtia calcilui dar in acelasi timp stimuleaza
eliminarea fosfatilor prin urina impiedicand reabsorbtia lor. Parathormonul stimuleaza
sinteza renala de 2,25 - dihidroxicolecalciferol-vitamina D3. In doze mici stimuleaza
osteoblastele iar in doze mari stimuleaza osteoclastele.
Calcitonina este tot un hormon de natura polipeptidica avand in structura sa 32 de
aminoacizi. Scade concentratia plasmatica a calciului prin inhibarea osteoclastelor.
Stimulul principal il reprezinta concentratia mare de calciu plasmatic care stimuleaza
eliberarea de calcitonina, deci impreuna cu parathormonul, calcitonina regleaza
mentinerea normala al calcemiei.
Tiroida secreta tetraiodtironina, triiodtironina, calcitonina.
Hormonii hipotalamici
La nivelul hipotalamusului se sintetizeaza un numar de 5 hormoni care actioneaza
asupra hipofizei anterioare , acesti hormoni sunt:
-Hormonul de eliberare al corticotropinei
-Hormonul de eliberare a gonadotropinei
-Hormonul de eliberare a hormonului de crestere
-Hormonul de inhibare a eliberarii hormonului de crestere
-Hormonul de eliberare a tireotropinei
Hormonii hipofizei anterioare
Hormonul de crestere controleaza cresterea postnatala, intervine in toate
metabolismele, proteic glucidic hidromineral, moduleaza cresterea scheletului prin
intermediul unei molecule peptidice numit factor de crestere de tip insulinic 1
(somatomelin). A fost descoperit si factorul de crestere de tip insulinic 2
Prolactina secretata de hipofiza anterioara apare in cantitate mare in gestatie si in
lactatie.
Formata dintr-un singur lant polipeptidic 128 aminoacizi participa la dezlegarea
glandei mamare, iar in timpul sarcinii o face lactanta.
Hormonul corionic somato mano tropinic - are o structura asemanatoare cu a
hormonului de crestere si prolactinei fiind produs de catre placenta.
Toti acesti hormoni au structura asemanatoare si actioneaza asemanator, intervin
toti 3 in procesul de crestere si de lactatie.
Hormonul adenocorticotrop ACTH este un hormon glandulotrop controland
productia si eliberarea hormonului corticosuprarenal in special a glucocorticoizilor,
precursorul ACTH format din 280 aminoacizi este numit proopiomelanocortina- care in
etapa 1 a sintezei este scindata in 2 fragmente din primul fragment polipeptidic rezulta
ACTH, iar din al doilea care este un rest polipeptidic rezulta beta lipotropina si beta
endorfina.
Hormonul melanotrop provine din ACTH si determina pigmentarea caracteristica
bolii Adison.

Endorfinele si encefalinele sunt peptide identificate in hipofiza anterioara avand

actiunea analgezica au precursor comun cu ACTH.
Hormonii glicoproteici tot la acest nivel al hipofizei anterioare molecula acestui
hormon, molecula cu dimensiuni mari format din 2 lanturi polipeptidice lantul alfa
polipeptidic si beta polipeptidic.
Lantul alfa este comun pentru hormonii tireotropi si gonadotropi, iar lantul beta
determina specificitatea hormonala in structura lantului alfa se gasesc 5 punti de sulf, iar
in structura lantului beta 6 punti de sulf. Ambele lanturi au in structura lor componenta
glucidica care face legatura intre cele 2 lanturi.
Hormonul tireotrop hormon din hipofiza anterioara cu componenta glucidica
TSH (tireotropina) regleaza activitatea glandei tiroide, are in structura sa 8% glucide
dintre care glucoza, manoza si fructoza reprezinta 5% iar aminoglucidele reprezinta 3%.
Actioneaza prin intermediul AMP-ciclic asupra sintezei si eliberarii acestui
hormon actioneaza hormonul hipotalamic denumit hormon de eliberare a tireotropinei.
Acest hormon actioneaza prin intermediul sistemului de calciu ionic si a fosfatidil
inozitolului, intermediari diferiti.
Hormonii gonadotropi
Glandele sexuale sunt controlate prin hormonii gonadotropi, 2 fiind secretati de
hipofiza anterioara si unul de catre placenta. Gonadotropinele cuprind 2 hormonii:
-Gonadotropi (prolan A) FSH
-Hormonul luteinizant (prolan B) LH
Hormonii gonadotropi actioneaza atat asupra glandelor sexuale masculine cat si
acelor feminine, raspunsul final specific este determinat de programul genetic al
glandelor sexuale asupra carora actioneaza gonadotropinele. Hormonii gonadotropi fiind
de natura glicoproteica au in structura lor 15-16% glucide.
Hormonii foliculo stimulatori prolan A determina la ambele sexe gametogeneza,
respectiv maturarea ovulului, iar la sexul masculin stimuleaza spermatogeneza la nivelul
testicolului, in continuarea hormonului foliculo stimulator actioneaza hormonul
luteinizant care stimuleaza ovulatia precum si sinteza de estrogeni si progesteron la
nivelul testicolului hormonul luteinizant stimuleaza secretia de androgeni si dezvolta
caracterele sexuale secundare. La nivelul placentei se sintetizeaza un hormon numit
coriogonadotropina umana care permite diagnosticul de sarcina incepand cu ziua a 8-a.
Hormonii hipofizei posterioare
Hipofiza posterioara sau neurohipofiza secreta 2 hormoni: vasopresina si
ocitocina.
Ocitocina este legata in special de procesul nasterii cand are un rol deosebit in
contractiile uterului, dar intervine si in contractiile: intestinului gros, vezicii biliare,
renale si a canalelor galactofore.
Vasopresina actioneaza asupra vaselor regland presiunea vaselor, actiune
vasoconstictoare.
Mai este denumita si hormon antidiuretic deoarece favorizeaza reabsorptia apei in
tubii renali distali mecanismul fiind coordonat prin AMP c. In deficitele ei apare diabet
insipit cand individul urineaza pana la 20 de litri/ 24 h.
Factorul natriuretic atrial (atriopectina) hormonul produs in peretele atriilor
extinse care sustine excretia de sodiu si de apa la nivelul rinichiului producand in acelasi
timp o relaxare musculara a atriilor si o vasodilatatie.

Hormonul tractului gastrointestinal in peretii intestinali printre enterocite sunt

celule specializate care secreta o serie de hormoni care in functie de actiune au fost
impartite in 3 grupe: grupa gastrinei colecistochininei, grupa secretinei, grupa peptidelor
neurocrine.
Sistemul renina-angiotensina are un rol important in reglarea tensiunii arteriale la
nivelul ficatului se sintetizeaza angiotensinogenul asupra caruia actioneaza renina
inlaturand un lant polipeptidic si rezulta angiotensina 1, decapeptid (10 aminoacizi)
asupra angiotensinei 1 actioneaza enzima de conversie care catalizeaza eliminarea a inca
2 aminoacizi rezultand angiotensina 2 formata din 8 aminoacizi.
Asupra angiotensinei 2 actioneaza angiotensina rezultand angiotensina 3 care sub
actiunea unor peptide nespecifice se transforma in resturi peptidice inactive, angiotensina
2 este unul dintre cei mai puternici vasoconstrictori.
Medicamentele antihipertensive vizeaza dou aspecte:
-Neutrallizarea enzimei de conversie care impiedica sinteza angiotensinei 2.
-Al doilea mecanism prevede blocarea receptorilor pentru angiotensina.
Hormonii liposolubili
Se impart in dou mari categorii:
-Hormonii corticosuprarenali
-Hormonii sexuali: - feminini- oestrogeni - masculini-androgeni.
Caracteristic pentru acesti hormoni este provenienta lor dintr-un precursor comun
care este colesterolul, nucleul de baza a acestor hormoni este ciclopentan
perhidrofenantrenic. In procesul de sinteza colesterolul tece prin etape intermediare,
dintre care pregninololul etapa importanta in drumul spre progesteron. Progesteronul
este o etapa intermediara atat pentru hormonii corticosuprarenali cat si pentru hormonii
sexuali.
Hormonii corticosuprarenali
Se sintetizeaza in corticosuprarenala fiind hormonii mineralocorticoizi,
glicocorticoizi si hormonii androgeni. 4 hidroxilaze intervin in sinteza
mineralocorticoizilor si glucocorticoizilor.
n sinteza mineralocorticoizilor intervine hidroxilaza 11-21-18, dar nu intervine
hidroxilaza 17.
Hormonul principal al mineralo-corticoizilor este aldosteronul care regleaza
metabolismul hidroelectrolitic din organism.
n sinteza glucocorticoizilor intervine 17-11-21 hidrolazele, iar hormonii
principali corticosteroizi sunt corticosteronul si corticosterolul. Sunt cei doi hormoni care
regleaza metabolismul glucidic avand actiuni minore si asupra celorlalte metabolisme.
n sinteza acestor hormoni mineralo- si glucocortizoizi progesteronul este o etapa
intermediara obligatorie.
Hormonii androgeni din corticosuprarenala se sintetizeaza pe dou ci:
- O cale principala care are progesteronul ca intermediar si testosteronul ca produs
final.
- O calea secundara care are preglinorolul produs intermediar iar cand a ajuns in
stadiul de androstendiona trece in cale principala, respectiv testosteron.

Bibliografie
1. Brouns, F. si colab. - Necesitati nutritionale ale atletului, Anglia, 1996.
2. Dragan, I. - Medicina sportiva , Ed. Medicala, Bucuresti, 2002.
3. Lillegard, W.A. - Handbook of sports medicine, 1993.
4. Ancua C, Chirieac R. Esenialul n medicina fizic i recuperare medical.
Editura Gr. T. Popa UMF Iai, 2010, 329 -32.
5. Baillet A, Zeboulon N, Gossec L - Efficacy of Cardiorespiratory Aerobic
Exercise in Rheumatoid Arthritis: Meta-Analysis of Randomized Controlled Trials.
Arthritis Care Res 2010; 62(7):984-92.
6. Berning JC, Nelson Steen S. Nutrition for Sport and Exercise, Jones and
Bartlett Publishers Inc., 2006, 1-19.
7. Pedersen BK, Fischer CP. Beneficial health effects of exercise - the role of IL-6
as a myokine. Trends Pharmacol Sci. 2007;28:152156.
8. Petersen AM, Pedersen BK. The anti-inflammatory effect of exercise. J Appl
Physiol 2005; 98(4):1154-1162.
9. Sbenghe, T. - Kinetoterapie profilactica, terapeutica si de recuperare, 1987.
10. Lillegard, W.A. - Handbook of sports medicine, 1993.
11. Rinderu ET, Ilinca I., 2005, Kinetoterapia in activitati sportive volum I
Bazele medicale ale efortului, Ed. Universitaria, Craiova, ; consultare biblioteca on line
UCV