Capitolul 2

Tehnica jocului imaginativ in psihoterapia copilului

Joop Hellendoorn

Introducere: jocul n terapia copilului

Toate metodele psihoterapeutice individuale cu copiii folosesc jocul imaginative,desi
poate ocupa un rol central sau marginal. In terapia psihanalitica a copilului, jocul e considerat
important din mai multe motive:
a) da copilului oportunitatea pentru remontarea simbolica a continutului incarcat
conflictual
b) ofera posibilitatea pt. exprimarea viguroasa a dorintelor primitive reprimate fara
repercusiuni asupra realitatii zilnice
c) ofera un mijloc pt. implicarea /atragerea atentiei copiilor in relatia terapeutica
In terapia centrata pe client cu copiii, jocul a avut intodeauna un loc special deoarece
ofera copiilor un mediu natural atat pt. a se exprima pe ei insisi intr-un mod personal autentic
cat si pt. a experimenta ideile, sentimentele si rolurile altora. Este sarcina terapeutului de a
intari autonomia copilului si separarea , ajutandu-l astfel sa recunoasca propriile emotii si sa
descopere propriul sens al identitatii si valorii personale.
De la inceput modificarea comportamentului a folosit jocul de rol si imaginar pt.
scopuri specifice.In terapia cognitiva in special exista un interes crescut pt. programele de
pregatire care prezinta modelul de invatare prin jocul de rol orientat spre capacitati(model
learning through skills-oriented role play). In cele mai multe programme terapeutul
modeleaza activ srategii de a face fata pe care apoi copiii le exerseaza in situatii de joc de rol
cu terapeutul care-i ofera feed back.
Pana acum jocul nu a avut un rol important in terapia de familie.Jocul poate fi folosit
pentru a-i tine ocupati pe copii sa pt. a sta linistiti in timp ce membrii familiei vorbesc sau ca
relaxare atunci cand situatiile terapeutice devin prea tulburatoare. Jocul poate clarifica
tranzactii familiale si poate fi folosit pt. aprecierea familiei si pt. interventii de restructurare.
Recent au existat tendinte de incorporare a jocului in sedinte cu familia ca exprimare a
sentimentelor si a experientelor.
In Norvegia in 1950 o alta metoda de terapia copilului (denumita interactiune
imaginara) a fost dezvoltata.Se pune accent pe implicatiile terapeutice ale jocului imaginar si
imaginativ. Radacinile se afla in psihologia fenomenologica europeana. Aceasta scoala a
gandirii accentueaza interactiunea continua a oamenilor atat cu mediul cat si cu realitatea lor
zilnica de viata. Oamenii trebuie sa fie vazuti in relatie cu lumea lor zilnica,cu tot ce se
intampla si exista si cu tot ce pentru ei in mod constant are sens in conformitate cu propriile
perceptii. Sensurile/intelesurile pot fi impartite in 2 grupe :
1. intelesuri deschise sau comune cele pe care le avem in comun cu altii in mediul
zilnic.Dupa acestea noi putem fi siguri ca ne intelegem unul pe altul : un scaun e un
scaun pt. toti.
2. intelesuri personale cele care sunt individuale si specifice si pot fi intelese doer daca
cineva este profund interesat de existenta peraonala a altcuiva.
Oamenii sunt psihologic sanatosi daca interactiunea cu lumea lor include o portiune
rezonabila de inteles comun, daca intelesurile lor personale acopera o arie larga pozitiva si
negativa-si daca acestea sunt suficient de usor de inteles si pt. altii.intelesul personal este

format de experienta si aplicat la intamplari actuale .O preponderenta a experientelor negative

de viata ii face pe oameni mai putin increzatori in ceea ce se intampla azi.Ei devin mai putin
deschisi la sensul pe care o situatie particulara l-ar putea sugera sau evoca.
In tratament aceste sensuri personale sunt de prima importanta. Desigur, limbajul
esteun instrument puternic in comunicare, dar profunzimea si subtilitatea experientei umane
sunt dificil de exprimat si de prins din comunicarea verbala. Experientele se afla adesea in
spatele cuvintelor. Oricum, in munca creativa si in joc, in care cel putin unele dintre limitarile
limbajului nu se aplica, multi adulti si copii gasesc moduri de exprimare a ideilor lor si a
sentimentelor in forma analoga (in metafora sau imagine). Aceasta poate fi simtita, coexperimentata si impartasita de altii.
Pt. copii, acest aspect e deosebit de important deoarece comunicarea experientelor
personale pune probleme suplimentare.Copiii mai mici au capacitati limitate ale limbajului,
vocabularului si ale abilitatilor de auto-reflectie.De asemenea au o pozitie speciala. Discutia
deschisa a problemelor lor poate creea un conflict serios de loiatitate deoarece problemele
copiilor aproape intodeauna se leaga de parintii lor de care depind fizic si emotional si cu care
se simt solidari si aliati. De aceea pt. comunicarea terapeutica modurile mai putin deschise si
mai : acoperite (metaforic sau simbolic) de expresie pot duce mai bine la atingerea scopului.
Temele pe care un copil le dezvolta in joc sunt expresii ale gandurilor si
sentimentelor.Exprimarea in sine (in prezenta terapeutului) poate fi terapeutica, deoarece
redeschide comunicarea experientelor care au fost timp indelungat sigilate.In interactiunea
imaginara terapeutul ajuta activ copilul
a) pt. a-si dezvolta complet temele personale de joc
b) sa lucreze cu aceste teme ale jocului, diferentiindu-le si umbrindu-le si gradual
influentandu-le in directii mai dezirabile
Ipoteza de lucru este ca influentand exprimarea experientelor se va influenta
experienta in sine. De aceea terapeutul se pastreaza la nivelul jocului si incearca sa sa dea
tuturor interventiilor forma jocului.
Rolul terapeutului este de a-l insoti pe copil in joc, ceea ce servesta urmatoarelor
scopuri :
1. faciliteaza implicarea copilului in joc terapeutul creeaza o situatie centrata pe copil in
care il ajuta pe copil sa dezvolte si sa aprofundeze lumea initiala superficiala a jocului
2. terapeutul modeleaza nu doar importanta jocului, ci si posibilitatile lui multiple
3. comunicarea in joc nu este amenintatoare si stimuleaza exprimarea experientelor
uitate
4. ca partener de joc terapeutul e mai capabil sa influenteze forma si continutul jocului in
directia scopurilor terapeutice

Cateva descoperiri stiintifice

Mult mai mult se stie empiric despre joc decat despre terapia prin joc.cei mai multi
cercetatori ai jocului imaginative sunt de accord cu faptul ca jocul este un aspect important al
dezv. copil. cu efecte benef. asupra emotionalului cat si asupra dezv. cognitive si sociale.Mai
mult, progr. de pregatire pt. /prin joc au fost concepute pt. a stimula dezv. in special pt. copiii
deprivati social.Desi au existat critici referit. la metodologie, ac. progr. nu sunt de mai putin
succes ca altele.
Nu toti copiii raspund la fel la joc.Ei difera in imaginatie si pofta de joc, ceea ce poate
fi corelat cu atmosfera si implicarea familiala.Acest fapt nu are consecinte directe asupra
accesibilitatii la terapie. Copiii care sunt saraci in imaginatie din cauza lipsei suportului sau
stimularii pot fi pregatiti sa-si dezv. abilit. in acest sens.

Studiile sunt rare.Una dintre concluzii este ca terapia prin joc este mai eficienta decat
orice tratament, dar efectul este limitat la adaptarea generala si capacitatile intelectuale.
Intr-un studiu(Harinck si Loeven 1985) 18 terapeuti au oferit informatii extinse despre
propria lor practica a interactiunii imaginare(imagery interaction). Succesul lor se intinde de
la 65 la 90 procente cu rezultate mai bune in outpatiens settings, cu copii mai mici (sub 10
ani) si de catre terapeuti care au dosare bine documentate cu obiective claresi strategii.
Poate mai relevanta este cercetarea cu priv. la proc. terapiei prin joc.Exista niste studii
descriptive despre ingredientele specifice terapiei. Importanta asteptarilor realiste legate de ce
urmeaza sa se intample si astfel pt. o buna pregatire a terapiei, atat cu copiii, cat si cu parintii,
este accentuata de Day si Reznikoff si Adelman, Kaser-Boyd si Taylor. Procesul schimbarii in
terapia prin joc centrata pe client a fost studiat de Borke(1974),Moustakossi Schalock(1955),
Hendricks(1971) etc. O dificultate principala in acest domeniu este reprezentata de ideile
variate despre ce comportament este important sa studiezi (verbal, nonverbal, exprimarea
afectului, insight).Aceasta inseamna ca aproape toti cercetatorii dezvolta propriile lor
instrumente in care numai unele includ interactiunea cu terapeutul.

Tehnica jocului de interactiune imaginara (Imagery interaction play

technique)
In interact. Imaginara The tenet pe care terap. Il urm. Activ in jocul copilului este
implementat de tehnica bazala a verbalizarii. Aceasta inseamna punerea in cuvinte a tot ce se
intampla in joc.Punctul de inceput sta in evenim. de joc create de copil.Verbalizand acestea
terapeutul le da intelesuri speciale.Exemple :
Sacha alege animale de jucarie pt. a se juca si le pune in lada cu nisip.Ea
separa speciile diferite cu garduri puternice.Terapeutul : ,,Acesta este
elefantul acolo este leulsi caiiei toti au propriile lor
compartimente,,.
Aceste exemple ilustreaza principiul ca terapeutul nu vorbeste despre copil si despre
sentimentele sau ideile lui , ci despre lumea jocului si persoanele din joc si gandurile si
sentimentele lor. Verbalizand, terapeutul incearca sa se apropie de tonul sentimentelor
copilului la nivelul la care el se joaca si in acelasi timp, exprima implicit acceptarea a tot ce se
intampla. Verbalizand, terapeutul face un simplu act de joaca mai plin de inteles.La inceputul
jocului c.m.m copii nu au un plan bine definit.Mai degraba ei sunt atrasi din dif. Motive
personale de anum. Jucarii si uitandu-se la ele si manipulandu-le calitatea imaginativa
personala a materialului creste gradual.Aceasta poate fi intarita de verbalizarea terapeutului.
Sacha a continuat ,,da si nu pot sa fie impreuna,, ceea ce deschide noi posibilitati de joc.
Verbalizarea structureaza actul jocului, il face mai putin superficial sau incidental.Aceasta
poate promova de asemenea extensia sa si diferentierea sa intr-o lume a jocului mai
ecompasing imaginativa unde se poate intampla orice. Si in cele din urma il ajuta pe terapeut
in a da o forma rolurilor lor ca si cojucatori oferindu-le o sarcina definita apropiata copilului,
o sarcina care este atat de observare cat si participativa.
Evident, calitatea verbalizarii este determinata de cat de potrivita e (by its ,,fit,,) , adica
felul in care prinde esenta a ceea ce se intampla in joc prin tonul vocii, tempo si vocabular. O
scurta prop. Ca ,, acolo ei merg,, poate fi pronuntata in mai multe feluri diferite de la
dezinteresat rece la heavely overact.Cel mai bun mod este cel determ. De contextul de joc. De
notat si calitatea expresiva a tempoului : o verbalizare lenta poate suna dreamy sau f.
tensionat, o voce rapida poate suna vesel sau vehement sau haotic. Alegerea cuv. De catre
terapeut ar trebui adaptata intodeauna la fiecare copil si la lumea jocului sau. Verbalizarea ar

trebui sa sublinieze calitatea imaginativa, ,, aproape real, ,,sa ne facem ca,, a ceea ce se
intampla. Prin urmare nu vom vorbi niciod. Despre ,,casa papusii,, sau papusi ci intod.
Despre ,,casa,, sau ,,oameni, tata, mama, copii,,.
Astfel limbajul nu este folosit sa translateze continutul jocului si intelesul sau in
intelesul realitatii, sa aduca sens in constiinta sau sa ofer insight rational.Are un rol imp. in
sens ca structureaza si aduce ordine in activitati, sentim., inelesuri, chiar daca acestea apartin
persoanelor din joc-personajelor. Verbalizarea de catre terapeut poate de asemenea incuraja
copiii sa li se alature si sa vorbeasca mai mult despre ce fac, ceea ce facilit. Comunic.
Se pot anticipa evenim. viitoare.
Impreuna cu terap. Copilul constr. O ferma de animale intr-o cutie de nisip.Pe podea in
jurul ei se afla o strada care aproape atinge casa.O masina a fost pusa pe strada. Copilul a
ezitat si leand back.Terapeutul a legat casa papusii de masina de pe strada .Poate se duc la
ferma de animale.
O mai profunda si mai personala implicare in joc poaate fi data de verbalizaree
gandurilor si a sentimentelor celor din jok.In exemplul de mai sus terapeutul ar putea
adauga :,,Se gandesc la cat de mult ar vrea sa mearga acolo,,. Alt exemplu :
Roy (8 ani) avea un baiat de jucarie care ii arunca pe toti oamenii afara din
casa.Terapeutul,,El era atat de suparatpe totipleaca tusi tuafara cu tineo sa te
omor..pe toti ,,.
Jean(5 ani) conducea un tren lung f. repede, incantat evident de viteza.Terapeutul
vorbind pt. tren :,,Uh, priviti-ma, sunt cel mai rapid dintre totinimeni nu poate merge atat
de repede ca mine,,.
Mai tarziu ,Jean a ichis un calut intr-o cusca.Terapeutul :,,Cautul se gandeste,daca as
putea sa ies,,.
Observati ca in toate aceste cazuri verbalizarea mentine nivelul imaginativ.Copiii nu
sunt obligati sa stie sau sa admita deschis propriile ganduri sau sentimente despre care se
vorbeste.Acestea raman sub acoperirea sigura a jocului.
In acelasi fel, tote tipurile de mesaje terapeutice pot fi incluse in joc.
Monica (8 ani) a fost in terapie pt. probl. care erau legate de imaginea copilului ideal
pretinsa de parinti si de catre ea, fortand-o sa fie intod. draguta si buna .Jucandu-se cu papusa
a intrat in rolul prietenei mamei si i-a dat o palma la fund papusii papusa : ,,Ea este rea, rea,
rea,,.Terapeutul a jucat rolul prietenei mamei care venea la ceai :,,Cat de suparata esti pe
copilul tau, trebuie sa fi facut ceva ingrozitor.Al meu la fel ; uneori sunt oribili.Dar asa sunt
copiii :uneori ei sunt f. buni,alteori nu,,.
Peter(6 ani) era in terapie pt. o intarziere in dezv. Determinate emotional,cu istoria
unui copil abuzat,divortul parintilor, conflicte familiale.El s-a jucat de-a barbatul care a fost
aruncat in inchisoare, care a scapat, dar a fost prins din nou..Terapeutul a incercat sa afle
motivul inchiderii lui.Dar barbatul nu stia de ce. Terapeutul stia ca in viata lui zilnica Peter s-a
simtit constant depasit de lucruri care s-au intamplat si pe care nu le-a putut controla.De aceea
in aceasta poveste joc e4l a jucat rolul prizonierului si a tipat :,,Vreau sa stiu de ce sunt aici !
Nu ma puteti tine in inchisoare fara motiv !Trebuie sa-mi spuneti ce am facut.Am dreptul sa
stiu,,.
Am intalnit-o deja pe Sacha(7 ani) care si-a pus clar familiile de animale intre garduri
puternice.Terapia era indicata din cauza sentimentelor puternice de inferioritate, a
comportamentului supraadaptat si increderea scazuta in familia sa si parintii ei. In cursul

catorva sedinte gardurile au devenit mai subtiri si mai puternice, pana ce au fost ca niste ziduri
impenetrabile de piatra.Apio a ales o pasare de jucarie-care putea fi in stare sa treaca peste
ziduri, dar a pus-o intr-un lant.Terapeutul a incercat sa verbalizeze sentimentele ambivalente
ale animalelor :,,Mmmpana la urma e cu adevarat insiguranta, zidurile aceleanimic nu se
poate intampla acum dar pe de alta parte ei nu pot face nimicdoar sa stea unde sunt.,,
Unii copii nu au acces usor la jocul imaginativ si au nevoie de stimuli puternici ca sa
inceapa.In ac. caz, sugestiile despre materialele posibile de joc si modelarea actiunilor de joc
pot fi de ajutor.In cursul unei povesti, e4xtinderea materialelor, a locurilor, a continutului
jocului poate fi sugerata.Un f. imp. tip de interventie este introducerea senzatiilor specifice :
senzori actuali sau imaginari, implicare corporala, lucruri care ar putea fi auzite, gustate,
mirosite, atinse.
De ex. :,,Ai simtit vreodata ce se intampla cu nisipul cand se uda ? Mai intai ia niste
nisip uscat. Simte-l, lasa-l sa se scurga printre degete si sa cada in cutie.auzi sunetul ?Ii simti
textura,temperatura ?
Acum ia niste apa si stropeste nisipul,ca ploaia.La inceput vezi picaturile separate care
inchid nisipul la culoare.Treptat tot nisipul devine mai inchis si mai greu.Ia-l in mana din
nou :nu mai aluneca si poti sa faci ominge grea.
Pune mai multa apa pe nisip si simte cum se transforma in noroi, care este probabil fin
si rece la atingere.Cu cat devine mai ud, cu atat devine mai usor de scurs :nu-l mai poti folosi
sa faci mingi sau dealuri.daca nu-ti place acest noroi alunecos(si pt. multi copii acest luceu
poate fi bulversant) trebuie sa mai adaugi nisip uscat si sa il amesteci.Treptat devine mai tare
si poti sa faci ce vrei cu el. Dar e imposibil sa-l faci uscat pana nu-l lasi un timp intr-un loc
uscat.
Daca ai incerca tu insuti ac. modalitate de lucru poate ai descoperit ca senzatii diferite
evoca emotii diferite si situatii diferite sau oameni.Poate sa-ti fi amintit de bucuria si /sau
groaza de afi murdar. Acest fel de implicare tactila poate fi un instrument puternic care sa
evoce un inteles personal si un joc mai implicat.
Aproape toti copiii intalnesc obstacole specifice la un anumit moment pe care
terapeutul il poate ajuta sa le depaseasca. Aceste obstacole pot avea de-a face nu numai cu
senzatii specifice (a se simti muradar), ci si cu contunutul jocului. In aceste situatatii
compania terapeutului in joc este imp. pt. ca accepta implicit ce se intampla : daca terapeutul
il insoteste pe copil inseamna ca actiunea nu e interzisa, ci permisa macar de catre un adult.
Dc. Aceasta nu-i permite copilului sa treaca bariera, sugestiile urmatoare trebuie sa fie cu
atentie plasate si exprimate in cuvinte. Fortandu-l pe copil sa depaseasca un obstacol are de
obicei un efect opus.
O alta categorie de inteventie este limitarea intr-un mod mai mult sau mai putin
delicat. Frecvent cea mai simple forma de limitare poate fi integrata in joc.
Mike (6 ani), haotic, pune niste animale la usa fermei pentru ,,ca le este tare sete,,. El
a mers la robinet sa aduca apa, dar a fost atras de un spray pe care l-a gasit acolo. Terapeutul la lassat un timp apoi : ,,Acele vaci inca asteapta apa, le este tare sete,,. Daca nu reactioneaza
si nu este implicat intr-o alte actiune imporatnta, terapeutul poate interveni mai hotarat : ,,hai,
Mike, hai sa aducem acestor vaci apa mai intai,,.
Sheila a facut un peisaj in lada de nisip adaugand tot mai multi arbori, garduri si
oameni pana aproape nu a mai ramas spatiu gol. Terapeutul : ,,Mmm, e atat de ocupat aici,
abia mai pot respira sau misca. Poate ca e suficient de aglomerat acum,,.

Uneori, desigur, asta nu e suficient si trebuie impuse limite mai clare (timp, a nu-i rani
pe altii, etc), dar in aceste cazuri terapeutul va lasa lumea jocului si ii va spune copilului clar
ce vrea.
Psihoterapia eficienta este posibila doar prin implicarea atat a copilului (a problemelor
lor). In primul rand trebuie sa stim daca terapia in special acest tip de terapie este indicata
pentru copil. A doua problema este reprezentata de ce anume scopurile terapiei ar reusi sa
obtina in acest caz individual. In cele din urma vrem sa determinam ce strategie terapeutica
sau ce compozitie de tehnici ar fi cea mai eficienta in atingerea obiectivelor.
Daca acorda atentia cuvenita planului terapeutic, terapeutul va fi mai capabil sa aleaga
cea mai potrivita modalitate de interventie in fiecare moment al sesiunii. De asemenea ofera
posibilitatea evaluarii fiecarei sedinte si a procesului terapeutic. Uneori pot veni la lumina noi
fapte care determina reconsiderarea obiectivelor sau a strategiilor. Planul terapeutic este cel
mai important instrument in determinarea fazei de final.

Studii de caz
Prezentarea materialului pune problema faptului ca poate fi prea succint sau prea
amplu. Este clar ca descriind detaliile unui caz individual este necesar mult spatiu, in timp ce
prezentand doar unele secvente interesaante exista riscul de a scoate din context cazul. Aici
vom face un compromis pentru a prezenta teme sau probleme specifice. Unele exemple sunt
doar fragmente scurte, altele incearca sa ofere mai mult decat o trecere in revista a procesului
terapeutic. Cititorul trebuie sa retina ca mult mai multe s-au intamplat in timpul terapiei care
sa poata fi discutate aici. De ex. : construirea lenta si graduala a relatiei terapeutice, lucrul cu
parintii, stabililrea scopului , planul terapeutic al terapeutului, the painstaking case analysis.
Vorbind despre problema in joc
In cazul lui John, raportat de Tiemensma si Schokking-Kanij (1985) poate fi gasita o
ilustrare a cum sunt copiii capabili sa exprime o problema dspre care nu pot vorbi. John avea
12 ani si era in tratament de 2 ani. Sa vorbeasca despre el si problemele lui ii eaproape
imposibil, de aceea terapia prin joc era indicata. In acelasi timp his placement a fost evaluata
si extinsa pentru un an pentru a avea timp sa termine scoala primara (unde facea mult mai
bine) , dar si pentru terapie. Urmatorul fragment este din sedinta 18.
In jocul de rol John era un hot care ura politistii si pe seful lor (rol jucat de terapeut la
sugestia lui John ) pentru ca ei l-au inchis pe cel mai bun prieten al sau, fara sa stie de ce.
Terapeutul in rolul de sef al politiei a exprimat intelegerea furiei si supararii luii John.
J : Poate fi prietenul meu eliberat ?
T : Nu pot sa raspund da sau nu. Asta depinde de ceea ce a facut. Ceea ce pot face este
sa aflu mai mult despre asta.
J : Acum tu esti prietenul meu din inchisoare si tu ma intrebi.
T : Pot sa imi spui de ce esti in inchisoare ?
J : Nu-mi amintescTrebuie sa vorbesc cu judecatorul. (catre terapeut) : Tu esti
judecatorul acum.
T : Am auzit de la un politist ca prietenul tau e foarte suparat pentru ca ai fost inchis.
Se pare ca nu stii de ce esti inchis. Am dreptate ?
J : Da, dar tu stii ? Trebuie sa fie un dosar ceva. Daca nu-l ai, atunci nu exista nici o
dovada si trebuie sa ma eliberezi.
T : Daca nu exista nici un dosar dar daca e adevarat, ai fi aici ilegal. Daca nu e
adevarat, imi imaginez ca esti foarte furios.

J : Atunci de ce ma tii aici ? Lasa-ma sa plec ! (tipand)

T : Uite trebuie sa aflu. Nu-ti poti aminti nimic de atunci ? De exemplu ce faceai
pentru a trai ?
J : Eram tamplar. Aveam propria mea lucrare. (T: propria ta lucrare). Si este inca a
mea. Politia a spus ca o vor pazi pentru mine. E adevarat, nu ? Atunci tu spui : Da, este
corect.
T : Da, este corect.
J : Ei trebuia sa o pazeasca timp de un an, pentru ca trebuia sa stau in inchisoare un
ansi apoi ai vazut ca sunt in inchisoare de 3 ani !
T : De 3 ani ? Dar e imposibil. Daca pedeapsa a fost doar de un asta e ingrozitor.
J : Tu aio venit sa imi spui ca iti pare rau, sa-mi aduci niste prajituri si o bautura pentru
sanatatea mea ca iti pare rau.
T : Ei bine asta e cu siguranta ceva ce trebuie investigat cu mare atentie.
Comentariu:
Este clar ca extensia plasamentului (of placement) a fost o importanta sursa de
suparare pentru John. El nu a spus nimanui despre furia lui, dar a spus terapeutului in
contextul jocului. Cateva saptamani mai tarziu dupa ce a vorbit despre aceasta cu John,
terapeutul a pus aceasta problema la o intalnire cu colegii.
Controlarea relatiei
Philip (6 ani) este dificil de abordat atat in viata de zi cu zi cat si in timpul terapiei. El
il conduce constant pe terapeut si cand terapeutul se supune el schimba ordinele. Acest fapt
pune problema urmatoare : cine controleaza relatia ? Cei mai multi terapeuti considera foarte
important ca ei sa se simta in control tot timpul.
Philip a asamblat toate armele de jucarie pe care le-a gasit. El a luat rolul unui hot si ia dat o arma terapeutului care trebuie sa fie un alt hot.
T : Este asta pentru mine, s-o folosesc sau sa o pastrez pentru tine de rezerva ?
P : Tu decizi aasta.
T : Bine, o sa vedem ce se intampla.
P : (deodata Philip s-a intors catre terapeut si a impusccat-o) Esti moarta ! Cazi !
T : (urmand instructiunile si ,,cazand moarta,,) Ce groaznic, sunt moarta, moarta.
P : Apoi tu esti din nou vie si incerci din nou sa ma ataci.
T : (invie, priveste in jur si isi spune) Ce puternic e ! Incepe sa fie foarte dificil pentru
mine (terapeuta a mers in directia lui Philip).
P : (imediat a saarit in fata ei si a impuscat-o) Moarta din nou ! Ha ! Ha ! (Asta s-a mai
intamplat o data. Terapeuta a cazut din nou).
T : Bine, poate ca sunt putin cam prost. Stiu ca o sa ma impuste din nou si tot mai
incerc. Mai degraba sunt fraier daca il atac iar si iar.
Comentariu:
Urmand instructiunile copilului, dar in acelasi timp comentadu-l in rolul ei, terapeuta
nu pierde controlul chiar daca este moarta la pamant. Simultan, are interventii
semnificative.
Un alt mod de a face fata controlarii copilului este pentru terapeut sa ia rolul celui care
serveste (spune-mi ce sa fac), astfel directioneaza fumos situatia, intr-un mod in care copilul
se simte stapan pe situatie. Terapeutul, care este constant criticat pentru ca face lucruri rele in
joc poate de asemenea sa spuna: este teribil astazi. Acest hot este neindemanatic (sau

incapatanat sau dificil), face totul gresit. Nu e de mirare ca ceilalalt este atat de furios. Sau
alternativ (dar mult mai acuzator): cat de furios este acest om. Ma intreb ce s-a intamplat cu
el. Nu poate fi chiar ca mine, n-am fost chiar atat de stangaci (indaratnic, etc). Este clar ca
aceste solicitari de apropiere cer mult mai multa discretie si creativitate din partea
terapeutului.
Prieten sau dusman
O tema care revine in multe dintre terapiile cu copii este incertitudinea legata de
incredere. Desigur, aceasta este o tema esentiala pentru viata, si multi clenti de terapie au
motive sa fie suspiciosi cu cei care se apropie de ei datorita abuzurilor, rejectiior, si a altor
disfunctii familiale. In timp ce il luam ca exemplu pe Peter (6 ani), am putea, la fel de bine,
sa-i luam in considerare pe multi altii care joaca aceleasi teme in forme diferite.
Peter, asa cum ne amintim a fost mentionat datorita intarzierii dezvoltarii emotionale.
Parintii lui au divortat cu doi ani in urma, dupa o istorie de abuz fata de copil si sotie. Ulterior,
mama lui l-a dus sa traiasca alaturi de propria lui mama.
Prieten sau dusman a fost tema centrala in dialogurile lui Peter. Spre exemplu , in
primul lui dialog a diferentiat doua parti ale armatei: cea rosie din ansamblul cutiei, cea
albastra de pe dusumea. albasrul trece la atac. Si-a acordat timp pentru a ordona jucariile, si
atentia lui a fost cu usurinta distrasa, terapeuta incercand sa-l mentina ca subiect al propriei
verbalizari: cat de puternici sunt cu toate armele si pistoalele Se gandesc, cand e vremea
de atac?... Acesta si-a luat un avantaj asupra lor si zis si facut. Dupa ce a privit lung catre
terapeut - intreband in tacere care dintre ei este intradevar gata de lupta a inceput batalia.
Parea ca soldatii rosii vor castiga. Dar dupa toate astea, doi dintre soldatii rosii aunceput sa se
bata intre ei, unul albastru a venit sa ajute, apoi, intr-o totala confuzie, toti soldatii se
impuscau intre ei.
Toti soldatii zaceau morti; apoi repede i-a ridicat: nu sunt cu adevarat morti, pot lua
totul de la capat. Terapeuta, mai degraba coplesita de confuzia celor intamplate, era acum
prevenita, si a incercat sa verbalizeze incet: cat de nesigur trebuie sa te simti, cand nu stii
cine e prieten si cine dusman acesta a crezut ca e prieten, dar n-a fost pana la urmaUite,
acolo ainceput sa traga in el, sa-l doboare! Dupa sfarsitul luptei sentimentul de
nesiguranta a fost verbalizat din nou.
Intr-o alta sedinta, nesiguranta a fost concretizata in figura tatalui care atarna de
acoperis balnsandu-se ca Tarzan, aparand si disparand din fata ferestrei. Radea si vroia sa se
joace cu copii; dar, cu toate astea, s-a intors furios si i-a batut. Treptat terapeuta a introdus
posibilitatea ca ceva ce s-a intamplat cu tatal, ceva care l-a facut sa se schimbe brusc: o
durere de cap, ameteala, o amintire foarte dureroasa. Aceasta interventie a fost aleasa pentru a
pune accentul pe faptul ca iritarea tatalui nu era din vina copiilor desi uneori, desigur, ei pot
fi foarte obraznici ci mai degraba ceva ce nu se poate controla, ceva ce poti intelege, dar in
legatura cu care nu poti face nimic.
Mai tarziu, Peter a lucrat aceasta tema jucandu-se de-a hotii si politistul, toti aceia care
pot fi rai si buni. Apoi terapeuta a introdus un baiat care era confuz tot timpul: Putea el sa se
duca cu politia fara sa riste sa fie prins ca fiind rau dupa toate astea? Peter a considerat ca e
un joc bun si a trisat de cateva ori inainte de a reflecta: in unii oameni poti avea incredere, in
altii nu, si trebuie sa afli care sunt oamenii car iti ofera siguranta. Atata vreme cat nu esti
sigur, este mai bine sa fi precaut. Aceasta idee a fost apoi jucata in cateva moduri diferite.

Invingerea traumei intr-o scurta interventie mama-copil

Freddy (trei ani si cinci luni) a fost prezentat la terapeut de catre parintii lui datorita
unei intarzieri de dezvoltare a limbajului. El vorbeste ca un bebelus si adesea doar mimeaza
sunetele. Cateva consonante nu ereu bine pronuntate. Un prim consilier a apreciat ca aceasta
se datoreaza unei relatii precare intre mama si copil, si a aplicat imbratisarea terapeutica.
Nu a avut nici un efect asupra limbajului lui Freddy. Mama, simtindu-se vinovata, a fost
nesigura de rolul ei parental, iar tatal a fost motivat greu pentru a ajuta in viitor. Totusi, ei au
incercat din nou deoarece anxietatea lor era legata de reactiile lui Freddy fata de copilul ce
urma sa se nasca. Datorita varstei lui, evaluarea lui Freddy luase forma unei observatii prin
joaca. Arata vioi, explora scoala pregatitoare, accepta terapeutul ca pe un fapt normal.
Continutul, sensul jocurilor indicau starea de "a nu fi capabil de a continua " si "a fi blocat"
(in noroi si nisip). Era de asemenea plin de agresiune (aruncand si batand). Terapeutul simtea
ca nu erau mari probleme cu copilul, era deschis si plin de incredere si se simtea aproape de
ea. Prin urmare, ea si parintii au decis sa aplice un tratament scurt : doua discutii cu parintii si
patru sesiuni de joc cu Freddy. Scopul ei cu Freddy a fost acela de a clarifica discontinuitatile
lui si sa influenteze relatia mama-copil intr-o directie pozitiva. Cu parintii, scopul ei era sa se
ocupe de problemele parintilor discutand si implementand metode de stimulare a comunicarii
si sa sprijine mama in rolul ei parental, cu o pozitie asertiva si mai apropiata.
Acest tratament a luat forma unei doua sedinte individuale: doua vorbind cu parintii si
una cu mama si copilul pe o perioada mai mare de zece saptamani. Prima sedinta a avut loc la
Freddy acasa. Mama tocmai nascuse pe al doilea baiat. Freddy era din nou activ si vesel. A
ales masinute sa se joace. Intr-o secventa particulara importanta, Freddy a luat o macara pe
care o legana deasupra unei masini. El numea asta bang-car.
O discutie cu ambii parinti dupa ora de joc a dat informatii foarte importante: in urma
cu doi ani, Freddy si mama lui avusese un accident de masina in care era implicata si o
macara. Au fost doar pierderi materiale dar venirea acasa si intrebarile cu privire la cine era
vinovat de accident au devenit atat de importante incat nici unul dintre ei nu a avut sansa sa
scape de emotii si soc.
Parintii au acceptat terapeutul pana acum. Amandoi pareau mai degraba foarte
indulgenti si superprotectivi in atitudinea lor fata de Freddy. Inainte de casatorie mama a
urmat un curs de protectie si ingrijire a copilului si posibila ei frica de a nu se intampla ceva
cu propriul copil a fost spusa terapeutului. Secvential parintii au vrut sa discute cu terapeutul
cum pot fi mai asertivi cu Freddy.
In urmatoarele sedinte, terapeutul a incercat in continuare sa dezvolte discutia despre
accident dar totul a fost in van. In schimb, Freddy s-a blocat din nou, vorbind foarte greu in
timpul urmatoarelor sedinte. Terapeuta parea a se lupta cu o reala piedica. Pentru a invinge
asta, ea s-a decis s-o cheme pe mama sa participle si ea la urmatoarea sedinta, sa atace mai
direct ceea ce parea, pana acum, a fi cheia problemei.
In timpul sedintei mama lui Freddy a fost rugata sa se joace cu masina si sa puna in
scena accidentul. Simultan, terapeutul a evocat si a verbalizat emotile mamei iar Freddy a
ineput sa simta : deodata frica, a inceput sa tremure dupa care a izbucnit in plans. Impreuna au
vorbit de cat de ingozitor a fost accidentul si cat de greu le este oamenilor daca nu privesc din
afara. Mama a parut capabila de a-si integra sugestiile tereapeutului.
Apoi Freddy li s-a alaturat. El a ridicat macaraua si si-a descarcat furia pe micuta
jucarie. La sfarsitul orei el a fost mult mai relaxat, mai calm si a pus o barca de jucarie in apa.
In timpul acestui ultim episod, Freddy a vorbit vesel despre ce s-a intamplat : au plutit si au
ramas uscati.
Doua saptamani mai tarziu parintii au venit pentru ultima sedinta. Au comunicat
imbunatatiri semnificative ale limbajului lui Freddy. Mama s-a judecat pe sine mai asertiva si

mai sigura pe ea insasi. Pana la urma a inteles ca pentru ceea ce s-a intamplat cu Freddy nu
trebuie sa se simta vinovata. Mai departe,nici un alt ajutor nu a mai fost cerut. La scurt timp
dupa asta Freddy a mers la gradinita. Informatiile despre el raman pozitive.
Comentariu:
Parea clar ca in cazul acestei probleme rezolvarea a venit prin reexperimentarea
evenimentului traumatic a mamei si copilului. Jucand impreuna, aceasta frica a fost readusa
in discutie si retraita pe plan imaginativ, pierzandu-si din forta de a fi ceva despre care pana
acum nu se putea vorbi. Datorita implicarii ei active mama s-a simtit mult mai sigura in relatia
cu fiul ei, care deasemenea a fost influentat pozitiv de faptul ca ambii parinti au discutat cu
terapeutul.
Lucrul cu supararea in joc
Pentru acest capitol, afost ales un caz raportat de Donker-raymakers (1982). Gerald
(10 ani)a fost recomandat pentru terapie de profesorul sau care era ingrijorat de incapacitatea
lui de a comunica cu baietii. In clasa, Gerald era foarte retras si tacut, foarte visator. In ultimul
an n-a avut aproape nici un contact cu cei de varsta lui si a avut rezultate sub medie. Era cel
mai mic dintr-o familie cu patru patru frati care locuiau impreuna cu tatal lor. In urma cu un
an si jumatate, mama lor a murit. Pana in ultima zi a ei, copii au vizitat-o cu regularitate, dar
nu au stiut cat de grav este bolnava. Dupa moartea ei, Gerald a fost singurul care nu a
manifestat nici o emotie, nici chiar la funerarii. Jumatate de an mai tarziu, familia s-a mutat in
alt oras, ocazie care a dus la incetarea vizitelor si ajutorului din partea altor membrii ai
familiei. Tatal era inca captivat de procesul de doliu. Ii era din ce in ce mai greu sa vorbeasca
si si nu discuta cu copii despre fosta lui sotie; se temea ca i-ar fi incarcat si maitare: sunt
copii, viata merge inainte pentru ei. Nu intelegea de ce Gerald ar avea probleme in acest
moment, odata ce el parea intotdeauna cel mai putin afectat dintre toti.
In terapie, Gerald se juca mult cu nisip, dar nu cu bucurie. Mai tarziu, nisipul parea a
avea o caracteristica amenintatoare, de vreme ce in casa de inchiriat pe care o facea, jucaria
lui preferata era aproape ascunsa de el. Din nou si din nou, lucrurile erau aproape ascunse in
nisip, si intotdeauna dupa aceea cand erau salvate in ultimul moment nisipul era din nou
netezit si presat bine. In cea de-a treia ora, a introdus figura mamei in casa papusilor, care era
calda, protectoare si blanda cu copii. Daca ea nu era acolo, copii deveneau nelinistiti.
Aceasta tema a fost jucata mereu in acelasi fel. Parea sa nu fie nici un progres. Gerald
era blocat in negarea mortii mamei lui si idealizarea prezentei ei in continuare. Terapeuta,
dupa ce a anlizat cu grija, a hotarat sa il confrunte mai direct cu faptele. La inceputul fiecarei
sedinte pregatea camera de joaca pentru Gerald punand cateva jucarii in plus in cutia cu nisip
si in casa papusilor. Apoi inscena o mica inmormantare intr-un colt al cutiei cu nisip printr-o
mica cruce, doi copaci si cateva flori.
Desigur, Gerald, vedea imediat: aceasta cruce este pentru un caine care a murit. In
ciuda acestei aparente negatii continua sa se joace cu nisipul, incarcandu-l si descarcandu-l.
Apoi, fara ingrijorare, doi oameni au fost afundati in nisip si au murit intr-un mod ingrozitor.
Un baietel care a vazut totul a strigat din toata inima: nu!, dar nu a folosit la nimic. Pentru
restul acestei sedinte Gerald a fost ocupat cu transportul nisipului.
Urmatoarele trei ore de joc au facut sa se vada clar ca o confruntare directa ar fi fost
foarte amenintatoare pentru Gerald. A luat masuri de protectie pentru casa papusilor punand
un zid de protectie: nimeni nu este lasat sa treaca. Oricum, a stabilit deasemenea ca niciunul
dintre cei autorizati, nici chiar politia, nu poate face nimic cand moartea vine intr-adevar.
Gerald o evita deasemenea pe terapeuta: conexiunea jocului era aproape imposibila.

Terapeuta, intelegand asta, nu l-a fortat. In schimb, in acest timp, a empatizat cu partea
constructiva a jocului ajutandu-l sa constuiasca un castel de nisip.
Treptat, interactiunea lor s-a consolidat si a crescut acolo unde jocul imaginativ a
devenit iarasi posibil pe un nou nivel: figura mamei a disparut (desi intr-unul din jocuri ar fi
putut fi chemata la telefon), iar figura tatalui i-a preluat rolul. Acesta a fost un semn pozotiv,
dar in ansamblu nu era inca bine: tatal nu oferea suficienta siguranta. De ambele parti erau
amenintari si pericole. Un tata si fiu au fost amenintati de a fi ingropati in nisip dar, in final
au scapat cu viata. Toti ceilalti oameni au murit in nisip. Terapeuta si Gerald s-au intristat
pentru cei morti. In mod solemn, au facut un mormant pentru ei, care a fost decorat cu flori si
copaci, pentru a-l face sa para mai putin infricosator.
In ultima sedinta, tatal a capatar un rol mult mai important, activ si protector. Tatal si
fiul au construit o noua pentru ei, care, la final (24 sedinta), a fost deschisa cu multa zarva si
multa bucurie. Gerald s-a uitat la constructie si, pentru moment, a aratat ca ii este greu sa
termine tratamentul: gradina este gata sa fie facuta. Apoi, pentru prima data Gerald si
terapeuta au fost deschisi sa discute despre mama lui si despre cat de mult ii lipseste, inca.
Comentariu:
In aceasta terapie a fost utilizata o interventie directiva pentru a invinge stadiul
negarii, care bloca durerea lui Gerald legata de moartea mamei sale. Desi aceasta a fost mai
degraba o miscare extrema, terapeuta a simtit relatia ei cu Gerald destul de buna in acel
moment petru a-si asuma riscul. Din acel punct, travaliul plangerii putea continua cu toate ca
a fost nevoie de inca sase luni pana a se termina. Numai la sfarsit s-a deschis discutia despre
problemele posibile. Terapia insasi a continuat pe de-a intregul pe un nivel imaginativ al
jocului. Pentru un copil rezervat cum e Gerald, care avea mari dificultati in a se exprima pe
sine ( cu exceptia jucului) acesta este un avantaj enorm. Expresia sa faciala si corporala, tonul
vocii, felul in care privea la terapeuta, si tot asa, toate aratau clar evidenta intensitatii
implicarii si experientei personale.
Este important de notat, oricum, ca nu doar copilul a fost ajutat. S-a lucrat mult cu
tatal, adesea cu principiile a ceea ce s-a intamplat in sedintele de joc. De exemplu, intr-o
sedinta mai avansata, Gerald si-a exprimat, intr-un joc cu papusi, furia ca Mos Craciun nu mai
vine deloc. E de inteles, tatal nu se simtea voios de a participa la petreceri in familie. Inca,
pentru copii, aceasta inseamna inca un pas catre ceea ce era normal si placut inainte. Prea
multe schimbari petru ei intr-un timp atat de scurt si parea ca n-a mai ramas aproape nimic de
continuat. Tatal insusi a avut nevoie sa vorbeasca despre propria-i pierdere inainte de a fi in
stare sa-si reia rolul protectiv pentru care Gerald era pregatit. A inceput prin a vorbi cu copii
despre mama lor si a relua vizitele la mormantul ei impreuna cu ei. In acest fel terapia prin joc
a durerii s-a extins la familie ca intreg.
O experienta crescand in tacere
Minca (opt ani) este un copil adoptat de origine asiatica. Ea a fost recomandata
datorita problemelor ei severe in a invata limba, la scoala unde era excesiv de tacuta. Din
contra, acasa, era foarte agitata si bagacioasa si cauta sa atraga mereu atentia. Era ce mai mica
dintr-o familie calda si vorbareata care consta din parinti adoptivi si cei doi copii ai lor.
Provenea din Tarile de Jos din Asia unde a trait aproape doi ani. Ultima jumatate de an si-a
petrecut-o intr-o clinica de copii dupa ce a fost abandonata de mama ei necasatorita. Tatal ei
natural nu era cunoscut.
Cand a venit aici, conditia ei psihica a necesitat tratament medical imediat pentru
cateva saptamani. Acesta a fost un timp extrem de incordat pentru parintii ei si pentru ea
insasi. Minca plangea aproape fara incetare. Dupa ce s-a eliberat solicita multa atentie timp

indelunga, dar dezvoltarea ei era favorabila. Dezvoltarea limbajului, aparent absent la inceput,
a inaintat rapid. In gradinita s- descurcat bine, dar dupa ce familia s-a mutat in alt oras a avut
dificultati in a se adapta la noua scoala. A inceput bine clasa intai, dar treptat rezultatele ei sau inrautatit. Nu era un copil sociabil si nu avea prieteni la scoala.
Aprecierea a aratat o inteligenta normala cu o verbalizare fina putin mai scazuta.
Achizitiile limbajului erau putin sub normal, dar nu destul de scazute pantru a explica
performantele ei nesatisfacatoare de la scoala. Acestea puteau fi mult mai usor explicate prin
modul ei haotic de exprimare si gandire. Testele proiective aratau conflicte intre a creste mare
si a ramane mica, intre a fi impreuna cu ceilalti si a-i respinge, si intre o puternica agresivitate
reprimata si tot felul de sentimente vagi de amenintare. In timpul evaluarii parea trista si
descurajata. Observatiile asupra familiei nu au aratat probleme serioase in cadrul acesteia.
In prima sedinta fiecare situatie a fost creata intr-adevar in dezordine si disturgere.
Vacile au fost dezlegate si au distrus toate celelalte animale si oameni, o insula unde au trait
oameni era ruinata, copacii au fost inghititi de flacari, si tot asa. Singurul momenta in care a
fost gata sa se relaxeze putin a fost cand, al sfarsitul orei, a facut o mare cantitate de lut si l-a
amestecat cu mainile ei. La urmatoarea sedinta, amenintarea amenintarea a devenit mult mai
concreta: hoti, care iau totulapoi nu mai ramine nimicei pleaca in zbor, sa doarma cu o
familie. Interesant, a dat la o parte figura tatalui din familia papusilor: el nu s-a intors pentru
cateva luni.
Tema specifica din primul joc facea clar faptul ca problemele ei erau ce sa faca cu
istoria ei timpurie. Sentimentele ei de singuratate si nevoia de apropiere, amenintarile, toate
lucrurile care au coplesit-o fara control, zborul la o familie erau toate definite prin trecutul
ei. Parintii, deasemenea, au semnalat ca Mincaera foarte mult implicata in trecutul ei. De
exemplu, a vrut sa i se spuna din nou si din nou despre fenomenul de a fi nascut si despre
rolul tatalui. Terapeuta si parintii au simtit ca traumele de dinainte si din timpul transferul ei
au lasat o gaura neagra in existenta ei care a devenit mai mult o piedica in dezvoltarea ei
ulterioara acum cand supravietuirea ei fundamentala are nevoie de a fi intalnita. Acest mod de
a pune problema da la o parte povara parintilor (a caror neajutorare in fata problemei a cauzat
o multime de sentimente de vinovatie) si elibereaza potentialul lor incontestabil de parinti
normali.
Cea mai izbitoare componenta in tereapia Mincai a fost comportamentul ei taciturn.
Dupa discutia din timpul prime sedinte, cu greu vorbea vreodata inainte de apropierea de
final, desi se juca imaginar tot timpul. Terapeutei i-a fost dificil: cand copilul nu spune nimic
despre ce se intampla, numai o observare meticuloasa si o intelegere empatica poate face
posibil sa urmaresti ceea ce se intampla si sa continui sa verbalizezi intr-un mod semnificativ.
Terapeuta, in acest caz, a considerat ca dezordinea din mintea si sentimentele Mincai au
nevoie de folosirea din plin a efectului de organizare al verbalizarii. De aceea, ea a incercat sa
dea un sens fiecarei situatii de joc. Din ce in ce mai des, nu mai putea sa urmareasca
povestea, spunea asa: atat de multe s-au intamplat in acest timp, pare ca acesti oameni nu
mai inteleg nimic din tot ce se intampla, sau cuvintele au acest efect.
Comentariu:
In aceasta terapie, sugestiile sau interventiile directe pentru a schimba continutul
jocului erau inadecvate. La inceput Minca insasi expunea si schimba subiectele jocului,
folosind materiale diferite in aproape toate sedintele. Deasemenea arata o nevoie de a controla
prin indepartarea jucariilor insasi, cand simtea ca povestea ia sfarsit. A acceptat verbalizarile
terapeutei, uneori chiar printr-un nesmnificativ dar explicit gest, dar nu a lasat-o sa joace un
rol mai activ: Minca se juca, iar teraputa verbaliza. In acest mod tratarea ei a fost mai mult un
proces interior, sustinut de o relatie de incredere cu, si o exprimare prudenta, terapeuta dar
cu siguranta fara a avea interventii directe.

Spre sfarsitul terapiei, cand lucrurile s-au ameliorat simtitor acasa si la scoala, modul
ei de a se juca s-a schimbat. A inceput sa vorbeasca din nou si a descoperit alte obiecte de
joaca: o minge, a construi blocuri. A inceput atunci sa se joace creativ si cu bucurie, si a dorit
ca terapeuta sa se joace si ea. Parea ca abia acum cand gaura neagra s-a umplut, putea
incepe sa fie din nou copil.
Lucrand cu copii cu handicap mintal
In ultimii cinci ani, din ce in ce mai mult a fost facut in privinta terapiei jocului cu
handicapatii mintali. Desi autorii clasici in tereapia jocului psihoanalitica si centrata pe client
de obicei neceasita din partea copilului sa aiba cel putin o inteligenta normala (din cauza
empatiei in interior si autoreflectiei), experimentele cu copii retardati mintal usor spre mediu
au iesit satisfacator. Intr-adevar, unii autori sustin ca jocul terapeutic este in particular foarte
atractiv pentru acest grup de clienti pentru ca celor mai multi dintre ei le place sa se joace
pana la varste mai inaintate decat subiectii normali (Scholten, 1979; Goessens, 1985).
Referitor la psihoterapia prin joc pentru copii handicapati mintal aceasta presupune,
inainte de toate, ca tulburarile psihologice din vietile lor sunt comparabile cu acelea din vietile
oamenilor normali. Desi unii cercetatori sunt de parere ca viata mintala persoanelor slabe la
minte este diferita, aceasta viziune nu este universala acceptata de cercetare, in special nu in
cazul celor retardati de la mediu la moderat (Dosen 1983). In propria cerceatare a autorului
(Hellendoorn, Hockman, & Noordermeer in presa), au fost gasite diferente mici dar
nesemnificative intre jocul copiilor normali si al celor retardati mintali de aceasi varsta (de la
patru la cinci ani).
Goessens (1984,1985) a publicat doua studii de caz ale unor baieti institutionalizati,
retardati mintali. Ea sustine ca pentru o fantezie mai elaborata a jocului in se lucreaza cu
interactiune imaginara, o varsta mintala de la cinci pana la sase ani este indispensabila, fara a
tine cont de varsta cronologica a copilului. Cele mai bune rezultate au fost obtinute cu cei de
la 12 la 18 ani. Gossens atrage atentia asupra anumitor particularitati, pe care ea le considera
ca sunt caracteristice la copii institutionalizati retardati mintal cu care ea a lucrat:
1. Copiii sunt foarte dornici sa se joace si nu au nici un fel de probleme in a trece
repede la un joc profund personal. Se pare ca ei sunt mult mai putin rezistenti
decat unii copii normali.
2. Deoacere multi copii au probleme cu organizarea lumii lor, terapeutului nu trebuie
sa ii fie teama a fi mai directiv (sugerand materiale si teme potrivite pentru joc). In
multe cazuri sugestia de a pune in scena impreuna un spectacol de televiziune
functioneaza bine.
3. Copii institutionalizati au intotdeauna sentimente contradictorii despre mediul
familial, si multa atentie trebuie acordata pentru a se lucra cu ele. In acest context,
este izbitor ca multi dintre acesti copii creaza o lume a jocului cu doua sau mai
multe case. Pare o idee buna alocarea de mult timp pentru concreta detaliere sau
constructia acestor locuinte.
4. O alta tema des intalnita este aceea a a creste mare fata de a ramane mic de
inteles pentru ca ei experimenteaza ca cresterea lor nu este la fel cu a celorlalti
copii normali.
5. Daca cineva vrea ca copii sa accepte viata din plin intr-un sens uman, nu este
numai necesar sa se lucreze de-a lungul trecutului ci de asemenea sa se asigure un
viitor, o perspectiva. Aceasta nu este intotdeauna usor de facut pentru copii
retardati mintal; este un viitor complicat deoarece majoritatea vor fi pemanent
dependenti (sau cel putin partial) de altii.

Combinand terapia jocului imaginativ cu tehnici de modificare a comportamentului

Adesea copiii sunt prezentati cu probleme care pot fi doar alinate prin diverse
apropieri. Una dintre criticile aduse adesea tehnicilor comportamentaliste estea aceea ca
usureaza simptomul dar nu problemele fundamentale, asa ca mai devreme sau mai tarziu va
aperea un alt simptom. Pe de alta parte, cand se lucreaza cu probleme adanc inradacinate,
uneori simptome comportamentale foarte vechi persista, chiar si atunci cand cauzele originale
au disparut. Autorul considera ca daca o problema comportamentala nu este doar un obstacol
zilnic, ci si un semn al unor probleme mult mai serioase, este probabil o idee buna sa se
foloseasca mai mult decat o apropiere.
Lub (1985) vorbeste despre un baiat cu probleme serioase de scris: Mark (unsprezece
ani, in clasa a cincea), s-a adresat unui neurolog care care nu a gasit o cauza neurologica
pentru scrisul total denaturat. Mark a fost intotdeauna un elev linistit si sarguingios. In clasa
intai a intampinat cateva probleme in a invata sa scrie pana cand un fizioterapeut a descoperit
ca prefera mana stanga. O examinare psihologica a relevat o buna inteligenta. Mark vorbeste
deschis despre scrisul lui urat. Aceasta era singura problema pe care o avea.in trei situatii s-a
aparat cu multa tarie. Era usor zapacit si nu vroia sa se joace. Consimtea doar sa picteze. O
teama de accidente a aparut in povestile lui proiective desenate. Erau deasemenea evidente
sentimentele de a nu fi pregatit sa creasca, de a nu fi de acord cu solicitari grele, de a fi
nelinistit in legatura cu viitorul, de a fi confuz in legatura cu propriul corp. Parea ca, prin
simptomele lui, era gata sa se sustragade la cele mai multe din aceste probleme: de vreme ce
nu ar pute sa faca nici o scoala, nimeni nu ar putea sa-l solicite.
In familia lui, tensiunea a crescut: era o mare ingrijorare in legatura cu viitorul lui
Mark daca scrisul lui nu se imbunatateste. Au fost evaluate realizarile scolare ale parintilor.
Tatal insusi avusese probleme de invatare, copil fiind, iar un frate mai mare era dislectic.
Teraputa a conseput un tratament pe trei planuri. In primul rand, a considerat ca ar
trebui sa acorde o atentie deosebita problemei scrisului, care pentru Mark si parintii lui, se
explica ca simptom al oboselii excesive. Mark a indicat el insusi ca isi simtea degetele
obosite. A fost prescris repaus la pat, timp in care nu I se permite sa scri deloc. I s-a permis sa
faca doar exercitii de relaxare usoara a degetelor, de trei ori pe zi. In fiecare seara I se cerea sa
aprecieze nivelul de oboseala, pe o scala de la unu la zece. Cand oboseala dispare pentru trei
zile, sa inceapa sa faca cu grija exercitii suplimentare cu degetele. Numai atunci sunt permise
vizite in dormitorul lui.
In al doilea rand, a fost indicata terapia pentru a lucra prin intermediul sentimentelor
de inadecvare si inalta solicitare ale lui Mark, cu el insusi. Asa cum Mark insusi a ales un
astfel de simptom ascuns, o metoda indirecta de terapie (interactiune imaginara) parand cea
mai buna. Desi el nu a vrut sa se joace in timpul evaluarii, terapeuta a considerat ca are
valoare de incercare. De lainceput jocul lui Mark a fost un exemplu perfect de joc imaginativ
semnificativ.
A treia parte a tratamentului a fost consilierea intensiva a parintilor. Asteptarile lor de
la realizarile scolare ale lui Mark trebuie sa fie adaptate la capacitatile lui, in timp ce
ingrijorarea lor excesiva, supraprotectiasi atitudinea permisiva trebuie discutata si gasita o
alternativa de actiune.
Planul a mers bine. Au fost reluate exercitiile de scriere (spatiate cu grija) dupa o
saptamana si jumatate de odihna. In legatura cu acel timp a venit deasemenea la sedinte
pentru a treia parte a planului, la inceput cand nu ar fi avut nimic altceva de facut. Curand a
devenit clar ca se temea ca ar putea pirde terapeuta acum cand scrisul era mai bun: asta s-a
intamplat cu fizioterapeutul cand Mark avea sase ani. Odata linistit, s-a jucatdin nou, si, in
lumea noroioasa de nisip miscator din prima sedinta, a creat un sol solid insemnad diguri si

filoni. Acestea aminteau de locuri periculoase, dar erau deasemenea si locuri sigure. O
maimutica cu care s-a jucat Mark inainte cand statea tot timpul linga mama lui, acum a
cutezat sa mearga sa exploreze. In timpul urmatoarelor cateva ore, maimutica si o papusa
baiat pe care Mark a adaugat-o, au experimentat impreuna tot felul de situatii noi.
Frumusetea deosebita a jocului imaginativ a fost relevata in cea de-a douasprezecea
sedinta. Intr-o cutie mare, Mark, a creat doua tari, separate de un dig. O tara era fertila, plina
de pomi si apa; cealalta tara era uscata si arida. Mai tarziu a fost populata cu un baiat si o
fetita. Le era foame, dar nu erau suficient de inteligenti sa urce pe dig. Intr-o zi, baitul sapa in
dig si gaseste un tunel spre partea cealalta. S-a intors mai tarziu, a inchis spartura, si a spus ca
in partea cealalta era la fel de rau. Fetita si animalele erau foarte dezamagite. Dar totusi fetita
era curioasa. Cu ajutorul unui animal puternic, ea a redeschis tunelul si a gasit tara buna.
Animalele i-au urmat sitoti s-au bucurat de hrana si apa din plin. Baiatul a fost pedepsit pentru
minciuna si a fost inchis in tunel pentru sapte ani. Dupa ispasire, s-a bucurat impreuna cu ei in
tara cea buna.
Acest joc imaginativ a fost vazut (fara legatura cu o teme biblica) ca indicand
posibilitatea unui nou inceput, pe care baiatul nu a cutezat sa si-l asume. A abandonat bresa
celorlalti. Numai dupa ispasire, a putut el insusi sa aiba un nou start.
In restul terapiei lui, care adurat douazeci si patru de sedinte, Mark a lucrat relatia lui
cu parintii. La inceput a pictat totul in negru si alb: erau un tata si o mama care erau perfecti si
un alt cuplu care era complet rau. Treptat aceasta pictura a capatat mai multe umbre, care i-a
dat posibilitatea lui Mark sa-l identifice mai bine pe tatal lui.
Comentariu:
Acest caz este un bun exemplu de strategie combinata efectiv, focalizata pe simptom
prin tehnicile comportamentale, pe de-o parte, si lucrul cu problemele fundamentale, pe de
alta parte. Se pare ca aceste tehnici ascunse functioneaza bine in special la copii care au
simptoame ascunse, la fel ca si la cei care sunt in transformare. De notat ca tehnicile
comportamentale au deasemena o forma ascunsa si contrara adevarului unanim recunoscut.

Concluzii
Tehnicile descrise si ilustrate cer, mai presus de toate, un terapeut empatic si creativ
care poate actiona uneori cat se poate de nondirectiv si alta data foarte directiv. Directivitatea
este necesara cand terapia este intarziata, cand copilul pare incapabil sa treaca peste un blocaj,
si cand limitele sun incalcate. Este cerut in plus (intr-un mod domol) cand progresul este
incetinit si copilul are nevoie de suport. Mesajul terapeutic are pe linga acestea o
componenta directiva clara.
Interventiile cu caracter directiv nu sunt fara risc. Daca se izbesc de nivelul de
experienta al copilului, acesta se va simti fortat. Acesta este adecvat doar in cazuri extreme de
depasire a limitelor. Dar daca este subtil angrenata cu capacitatea de procesare a copilului,
poate lucra foarte bine. Pentru ca o astfel de interventie sa aiba succes, trebuie indeplinite trei
conditii: (1) terapeutul trebuie sa fie un partener real pentru copil prin recunoastere si
acceptare, empatic si cu atitudine jucausa; (2) terapeutul trebuie bine antrenat in interpretarile
simbolurilor personale si in timpul fiecarei sedinte sa isi dea seama constant de semnificatiile
care se desprind in timp ce lucreaza; si (3) terapeutul trebuie continuu sa pastreze drumul
catre scopul terapeutic si finalul specific al oricarei interventii este de a servi. Aceste puncte
referitoare la importanta alegerii cu grija a scopului, asa cum s-a discutat mai inainte.
Cand lucrezi cu un copil, scopurile ar trebui revizuite cu regularitate: poate aparea un
nou material care necesita transformare sau ajustare. Oricum, sunt multe de facut intre doua
sedinte. Analizarea temelor si semnificatiilor, terapeutul este avizat sa pregateasca

interventiile. Cu cat terapeutul devine mai familiarizat cu copilul si cu modul lui de a se juca,
cu atat mai usor va fi sa gaseasca anticipat idei creative pe care sa le foloseasca cand se
iveste ocazia. Pentru acest scop, supervizarea si pentru teraputii mai experimentati
interviziunea sunt indispensabile. Ambele, supervizarea si interventia sunt modalitati ghidare
si consultare profesionala, diferenta fiind aceea ca supervizarea provine de la un coleg cu mai
mult antrenament si/sau experienta, in timp ce interviziunea vine de la colegi (de obicei intrun grup restrans) care au acelasi nivel de pregatire.