Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creanga
Desi basmul cult are o mare vechime in
literature lumii, datand inca din Antichitate, specia
a fost redescoperita si intens cultivate incepand cu
Epoca Romantica.
Primul basm cult ii apartine lui Mihai Eminescu
Fat-Frumos
din
lacrima-.
Unul
dintre
paradoxurile basmului este faptul ca forta lui
magica nu inceteaza, chiar daca subiectul este
simplu, iar actiunea este conventionala. Tiparul
narativ al basmului se caracterizeaza intr-o serie
de situatii-tip cu grad mare de stabilitate. Basmul
cult preia acest tipar narativ din cel popular,
reorganizand structurile stereotype, conform
viziunii artistice a scriitorului si optiunilor sale
estetice.
Basmul
dezvolta
categoria
estetica
a
fabulosului, a miraculosului. Personajele si cititorii
accepta si alte legi decat cele a lumii reale,
obiective prin care supranaturalul poate fi explicat.
Supranaturalul nu provoaca cititorului reactii de

uimire, de teama sau acea

fantasticului, ci delectarea.

ezitare

specifica

Tema basmului. Dincolo de eterna lupta

dintre bine si rau, observam ca tema tratata de
autor este cea a initierii si a maturizarii treptate a
protagonistului, care inainte de a fi imparat trebuie
sa cunoasca si statutul de sluga, tocmai pentru a
invata sa-si inteleaga supusii si sa-si exercite
responsabil puterea. Insusi titlul sustine caracterul
de bildungsroman al textului ( formarea textului),
iar schimbarea statutului social (eroul devine
imparat, confirma maturizarea).
Povestea lui Harap-Alb, este un basm cult, nu
numai prin faptul care are un autor cunoscut si
circula pe cale scrisa, ci mai ales la nivel
compozitional al constructiei personajelor si al
stilului.
Respectand
schema
traditionala
a
povestii/tiparul narativ, autorul devine original prin
abundenta detaliilor specifice,
prin insistenta
asupra aspectelor particulare prin nuantarea
miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. In felul
acesta, personajele si actiunile lor, capata
individualitate,
devin
de
neconfundat.
La
povestitorul popular, faptele sunt mai putin
reliefate, in timp ce la Creanga, apar amanunte
concrete, suggestive, care indreapta atentia nu

numai asupra intamplarilor, ci si asupra starilor

sufletesti ale personajelor. De exemplu, scena in
care feciorii Craiului, supusi unor probe a curajului,
se dovedesc fricosi, scoate in evidenta mai ales
suferintele unui tata dezamagit. Prin detalii
particulare, autorul face ca basmul sa nu poata fi
repovestit decat in pierdere; el trebuie citit ca
opera culta, individuala.
O alta trasatura a artei de povestitor a lui
Creanga, este tendinta de a dramatiza actiunea
prin dialog, care capata o dubla functie (ca in
teatru). Prin el se dezvolta actiunea si se
caracterizeaza personajele, care traiesc si se
individualizeaza prin limbaj. Suprimat si refacut,
dialogul isi pierde din effect, devenind altceva. Sub
acest aspect, Creanga nu poate fi repovestit.
Ca in orice basm, si in Povestea lui HarapAlb, se remarca prezenta cliseelor compozitionale.
Formula initiala, introduce cititorul in lumea
fictiunii, acesta devenind constient ca patrunde
intr-o lume in care totul este posibil si, este
echivalenta cu incipitul. In basmul popular, ea
cuprinde patru secvente: A fost odata
(sugereaza idea ca intamplarile prezentate s-au
petrecut in realitate), ca niciodata
( evidentiaza unicitatea acestora), ca de n-ar fi,

nu s-ar povesti ( accentueaza caracterul real al

faptelor), pe cand ouale se coceau la gheata
( sugereaza caracterul fabulous al timpului).
Formula initiala a basmului cult este redusa la
prima secventa, dar se remarca existent a doua
elemente noi: adverbul de timp amu, aflat in
opozitie cu adverbul odata (atemporalitatea
evidentiata),
si
adverbul
cica,
sugerand
nesiguranta naratorului, care nu isi mai asuma rolul
de povestitor al unor intamplari reale.
Formula mediana, se gaseste in interiorul
basmului si, anunta faptul ca cititorul se afla inca in
lumea fictionala (Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul
din poveste inainte mult mai este.) sau comprima
perioade
de
timp
nesemnificative
pentru
maturizarea protagonostului. In basmul popular,
formula finala scoate cititorul din universal fictiunii,
dezvaluind
tocmai
caracterul
fictional
al
intamplarilor (mare si gogonata minciuna) si,
intra in relatie de opozitie cu intentia din formula
initiala.
Finalul
din
Povestea
lui
Harap-Alb,
construieste opozitia dintre lumea fictiunii o lume
ideala, numita prin adverbul acolo, in care nu
exista diferente de clasa sociala si, lumea reala,

in care banul creeaza diferentele dintre cei care

beau si mananca si, cei care se uita si rabda.
In incipit, actiunea este plasata in vremurile
acelea, intr-un timp vag, nedeterminat, in care
totul este posibil. Reperele spatiale, de asemenea
vagi, sugereaza dificultatea calatoriei initiatice a
eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat la
celalalt al lumii ( in plan symbolic, de la inocenta la
maturitate). Locurile sunt numite prin genitivul
posesorului
(Gradina
Ursului,
Padurea
Cerbului).
Basmul cult, preia asadar, tiparul narativ
specific basmului popular. Astfel, situatia initiala
(expozitiunea) presupune o stare de echilibru: un
Crai avea trei feciori, iar in alt capat de lume, un
frate mai mare, Verde-Imparat, avea trei fete.
Tulburarea echilibrului (intriga), are defapt cauza,
absenta unui mostenitor de linie masculine, VerdeImparat neavand decat fete. Cere asadar, pe cel
mai vrednic dintre nepoti, ca sa-i urmeze la tron.
Din acest moment, incepe actiunea de recuperarea
a echilibrului (desfasurerea actiunii). Craiul isi
supune feciorii unei probe a curajului, mascandu-si
identitatea reala sub o blana de urs si, iese in fata
lor de sub un pod. Conform stereotipiei basmului,
reuseste sa treaca aceasta proba mezinul, insa

dupa o parte pregatitoare a initierii, in care a ajutat

Sfanta Duminica. Drept rasplata pentru milostenia
Sfintei Duminici, deghizata in cersetoare, mezinul
este sfatuit de aceasta, sa ceara calul, armele si
hainele de mire ale tatalui sau, sugerandu-se astfel
ca fiul va repeat experienta initiatica a tatalui in
aceleasi conditii. Calul, descoperit cu table de
jaratic, dupa trei incercari, va devein principalul
adjuvant al protagonistului.
Cum podul simbolizeaza trecerea la alta etapa
a vietii, tatal ii da in acest loc, primele indicatii
despre noua lume ( sa se fereasca de Omul Span si
Omul Ros) si, ii daruieste pielea de urs. Aceste
indicatii, constituie interdictia specifica basmului,
iar incalcarea interdictiei se produce cand il
tocmeste calauza pe Span, pentru a iesi din
Padurea-Labirint. Naiv, mezinul ii marturiseste
Spanului, ce l-a sfatuit Craiul si, coboara in fantana
fara a se gandi la urmari.
Antagonistul, impostorul ii fura identitatea, il
transforma in rob, ii da numele Harap-Alb si, ii
traseaza parcursul existential, spunandu-i ca va
trebui sa moara si sa-nvie ca sa-si recapete
identitatea (juramantul din fantana).

Noul statut de sluga, presupune parcurgerea

unor probe de initiere (sa aduca salate din
Gradina Ursului, nestemate din Gradina Cerbului si
pe fata Imparatului Ros).
Munci presupun probarea ascultarii,
indemanarii, curajului, loialitatii, calitatii necesare
viitorului imparat. Victoria cu care se soldeaza este
rezultatul unor eforturi collective, nu individuale
(este ajutat de Sfanta Duminica si de cal). Ultima
proba presupune alte serii de probe, prin care
Imparatul Ros, doreste sa indeparteze ceata de
petitori (casa inrosita de arama, alegerea macului
de nisip), ca si acelea care o vzeaza direct pe fata
(fuga noctrna a fetei metamorfozata in pasare,
ghicitul, proba impusa de fata: trei smicele de mar
dulce, apa vie si apa moarta de unde se bat muntii
in capete). Adjuvantii sunt acum: calul, craiasa
furnicilor, craiasa albinelor, Gerila, Flamanzila,
Setila,
Ochila,
Pasari-Lati-Lungila.
Lichidarea
inselatoriei si actiunea reparatorie (punctul
culminant), debuteaza la sfarsitul ultimei probe.
Harap-Alb, se intoarce la curtea lui Verde-Imparat,
cu fata Imparatului Ros, care dezvaluie identitatea
lui
reala
(demascarea
impostorului
si
recunoasterea eroului). Lichidarea raufacatorului
nu-I apartine eroului, ca in basmul popular, ci

calului. Scena taierii capului personajului principal

si a reinvierii lui de catre fata Imparatului, cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal, are
semnificatia unei morti initiatice.
Deznodamantul consta in refacerea echilibrului
si rasplata eroului, care-si schimba statutul official
care devine Imparat si se casatoreste cu fata
Imparatului Ros. Nunta si noul statut social,
confirma maturizarea eroului.
Constructia
personajelor.
Personajele
basmului cult, au o mentalitatea, un limbaj, un
comportament si gesture care amintesc de
personajele din Amintiri din copilarie, deci de o
lume concreta, taraneasca, din Humulesti. Toate se
comporta taraneste si vorbesc molodveneste (de
exemplu Harap-Alb nu se comporta ca un fecior de
crai, ci taraneste: loveste calul cu fraul in cap,
plange cand il dojeneste parintele, etc.).
Constructia personajelor reprezinta o modalitatea
importanta de diferentiere a basmului popular de
cel cult. Personajele povestii lui Harap-Alb sunt
dispuse ca si in basmul popular ce criterii etice
( bine/rau) si estetice (frumos/urat), insa iesirea din
tiparul rigid este posibila. Astfel, fata Imparatului
Ros, mare farmazoana, are la inceput attribute
malefice, dar, metamorfozata prin iubire, isi

schimba regimul moral, devenind personaj pozitiv,

chiar justitiar (ea dezvaluie adevarul despre Span).
Si in constructia celor cinci personaje fabuloase,
uriasii inruditi cu Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne,
din basmul folcloric, Creanga este original, prin
asocierea principiului binelui cu o infatisare
aproape hidoasa.
Harap-Alb, insusi este o creatie originala, un
antierou prin raportare la eroul canonic (FatFrumos) al basmului popular, un model de
frumusete fizica, psihica si morala. In mod
semnificativ, protagonistul si antagonistii ( Spanul
si Omul Ros), nu au insusiri supranaturale. HarapAlb, novicele aflat pe drumul initierii, se confrunta
cu raul din lumea oamenilor, nu cu fiinte fabuloase
(zmei, capcauni, balauri, etc.). Conform credintelor
populare, omul demonizat poarta semn pe chip,
asadar, Omul Span si Omul Ros intruchipeaza
viclenia, rautatea, cruzimea. Lor li se opune printul,
care devine un adevarat erou, dar nu in maniera
clasica a lui Fat-Frumos din basmul popular. Chiar
daca realizarile sale nu sunt peste fire (refuza
confruntarea directa cu adversarii sai fuge din
fata ursului, taie capul cerbului fermecat, numai
dup ace acesta a adormit, protejeaza furnicile
trecand prin apa, construieste stup albinelor - ), el

va fi pregatit in final sa intemeieze o familie si sa

domneasca. Victoria lui se datoreaza bunatatii de
care da dovada (nu eu, ci inima ta cea bun ate
ajuta Sfanta Duminica) si, cunoasterii pe care
i-o aduce experienta. Eroul trebuie sa ajunga
imparat (este predestinat unui statut de exceptie,
dar inainte trebuie sa demonstreze ca merita).
Actiunile pe care le savarseste, il invata ce
inseamna suferinta, il ajuta sa cunoasca oamenii.
Numai astfel va ajunge sa inteleaga suferintele
semenilor, cunoscand personal necazul: cand
stii ce e necazul, inseamna ca te-ai lovit de
toate complicatiile vietii sic a ai dobandit o scara a
valorilor umane. In viziunea populara, viata este o
scoala care nu da niciodata gresi, de aceea
cunoasterea ei este esentiala.
Originalitatea stilului, a artei narrative, este
remarcabila la Creanga. Limbajul este unul popular
(atat al eroilor, cat si al naratorului), insa autorul
nu copiaza limba taraneasca, ci o recreeaza si o
toarna
in
tiparele
unei
rostiri
puternic
individualizate. Cea mai izbitoare particularitate a
scrisului lui Creanga este exprimarea locutionala,
care-l face aproape intraductibil in alte limbi.
Bogatia paremiologica (zicatori, proverbe, vorbe de
duh), constituie o alta particularitate a scriiturii lui

Creanga. Citatul paremiologic, introdus in text prin

expresia vorba ceea, sintetizeaza o experienta
anterioara,
insa se
potriveste
perfect
cu
intamplarea folosita, astfel incat pare o creatie
spontana a autorului. In realitate, Creanga este
foarte bun cunoscator al paremiologiei si o
utilizeaza pentru a caracteriza un personaj, o
situatie, etc.
Trasatura definitorie a stilului, este oralitatea,
adica impresia de supunere pe care o lasa textul
scris. Oralitatea se realizeaza prin prezenta vorbirii
personajelor (vobirea directa), prin formule de
adresare, prin interjectii, exclamatii si interogatii,
prin onomatopee, prin inserare de fraze ritmate si
versuri populare, sau de versuri construite dupa
model popular.
Umorul reprezinta o alta nota distinctive a
stilului
lui
Creanga,
fiind
valorificatetoate
categoriile acestuia. Comicul de situatie se
regaseste la tot pasul ( de exemplu, cearta dintre
Gerila si uriasi in casa de arama, sau aparitia la
curtea Imparatului Ros a cetei de petitori
zdrentarosi. Portretul facut Imparatului Ros (om
rautacios la culme), ilustreaza comical de
caracter.
Comicul numelor, este o modalitate
importanta de caracterizare ( de exemplu numele

celor cinci insotitori ai lui Harap-Alb), alaturi de

comical de limbaj.
Savoarea limbajului, rezulta din enumerari
hilare (vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primar
cu Chiorila), din truism (una-i una si doua-s
mai multe), din diminutive hazlii folosite cu
valoare augumentativa (buzisoare, bauturica),
din asocieri neobisnuite tip oximoronic (cuvinte
care in lumea reala nu merg/ nu se folosesc
impreuna) (drag ca sarea-n ochi).
Perspectiva narativa. Desi apeleaza ca si
povestitorul popular/anonim la naratia omniscient,
la persoana a III - a, in basmul lui Creanga, eul
narrator se proiecteaza in text ca instant morala,
care exprima intelepciunea veche a poporului, prin
comentarii ironice sau joviale. Isi asuma deliberat
ipostaza de povestariu, ceea ce determina si
transformarea cititorului in ascultatorsi, participant
direct la actul nararii (mai stii cum vine
vremea?...). Naratorul devine astfel o prezenta
pronuntat subiectiva si mai ales o voce a
colectivitatii de tarani moldoveni care au placerea
si darul vorbei legate.
Folosind ca punct de plecare structurile
stereotipe ale basmului popular, Creanga devine

original prin abundenta detaliilor seminificative,

prin ponderea mare a dialogurilor in raport cu
naratunea, prin viziunea realista asupra lumii
fabuloase, prin umor, prin specificul limbajului, prin
bogatia paremiologica si exprimarea locutionala.