Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Teoria financiară are menirea celei mai bune călăuze spre maximizarea valorii, a averii
proprietarilor. Teoria clasică a finanţelor întreprinderii includea un obiectiv unic: maximizarea
profiturilor. Acest obiectiv era atins atunci când se realiza egalitatea între încasările marginale şi
costurile marginale. Teoria clasică a fost criticată, deoarece maximizarea profitului posibilă din
punct de vedere teoretic, fie pe termen scurt, fie pe termen lung, (dar nu în acelaşi timp şi numai
în situaţie de monopol), nu poate fi atinsă în condiţii de incertitudine, de risc, de concurenţă,
când creşterea preţului ca principal factor de sporire a profitului este limitată de oferta
concurenţei şi de alţi factori conjuncturali.
În prezent, preocuparea prioritară a economiştilor din domeniul finanţelor este obiectivul
de maximizare a valorii întreprinderii, adică a patrimoniului. Strategia întreprinderii moderne se
bazează pe realizarea în permanenţă de produse şi servicii noi, care să fie adaptate la gustul şi
cerinţele consumatorilor, producţia nefiind un scop în sine, ci un mijloc de satisfacere a
utilizatorilor.
Finanţele private se supun normelor dreptului comercial privat şi au drept obiect modul şi
proporţiile constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profitului,
modalităţi de efectuare a plasamentelor lor, mobilizarea operativa a creanţelor si lichidarea
obligaţiilor fata de terţi etc. Analiza conţinutului finanţelor private poate viza în egala măsura
cele trei modalităţi de manifestare ale finanţelor:
- Teoria financiară, concretizată în: ipoteze, modele, verificare empirică, validare statistică.
- Politica financiară, care se referă la: politica de investiţii, de finanţare, de dividend, precum
şi la evaluarea economică a întreprinderii;
- Practica financiară, ce cuprinde: analiza financiară; diagnosticul şi gestiunea financiară.
Pentru toate aceste modalităţi de manifestare a conţinutului finanţelor, obiectivul
primordial este maximizarea valorii întreprinderii, deci - creşterea averii acţionarilor.
În ceea ce priveşte politica financiară, se poate spune ca prin intermediul acesteia,
finanţele private îndeplinesc obiectul unei politici a conducătorilor întreprinderii, care este
expresia unui comportament, a unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice, ce vizează
atingerea în cea mai buna măsura, a obiectivului de maximizare a valorii. Totodată, deciziile în
stabilirea politicii financiare a întreprinderii sunt puternic influenţate de acţionari,
asociaţi, creditori şi împrumutători, precum şi de politica monetar-creditară şi bugetar-
fiscală a statului.
Politica financiară reprezintă o componentă a politicii generale a întreprinderii, având o
influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor, în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare, al creşterii eficienţei ciclurilor de exploatare şi
de investiţii şi a întregii activităţi. Între politica economică generală şi cea financiară există
convergenţe. Politica financiară are ca obiectiv rezolvarea aspectelor legate de metodele de
procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea
echilibrului financiar, reducerea costurilor capitalului etc., şi trebuie să fie adaptată permanent la
condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi.
Politica financiară a agenţilor economici reflectă corelarea unei duble strategii:
solvabilitate şi rentabilitate. Politica financiară nu poate fi stabilită odată pentru totdeauna, ci se
dezvoltă, se modifică, se perfecţionează şi se adaptează continuu, atât ca scopuri, cît şi în ceea ce
priveşte folosirea instrumentelor financiare-conform problemelor şi sarcinilor noi apărute în
perioada respectivă. Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de
creştere a capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare ale acestei creşteri, deoarece
asemenea alegere guvernează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie al
întreprinderii
La nivelul întreprinderii se pot identifica 3 mari categorii de politici financiare:
1. politica de investiţii, care este legata de constituirea si gestionarea portofoliului de active;
2. politica de finanţare, care se refera la structura financiara a întreprinderii şi la modul de
constituire a resurselor;
3. politica de dividend, care priveşte decizii de reinvestire a profitului sau distribuire de
dividende.
Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire.
Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active In vederea obţinerii în viitor
de lichidităţi şi având drept scop creşterea bogăţiei (capitalului) proprietarilor firmei, constituie о
decizie de investire. Obiectul investirii poate fi divers: active materiale, nemateriale, comerciale,
industriale, financiare, inclusiv active financiare deţinute cu scopuri speculative.
Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de
active prin vânzare. Aceasta decizie urmăreşte, de asemenea, creşterea bogăţiei proprietarilor în
sensul ca lichidităţile obţinute pot căpăta ulterior destinaţii mai rentabile.
În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:
- specializarea, respectiv adâncirea profilului de activitate m produse noi, în tehnologii noi;
- diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul soc al altor societăţi sau
reprofilarea activităţii.
Politica de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-si acoperi nevoile de
finanţare a proiectelor de investiţii, fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie in
participaţie. Deci, alternativele de decizie pot fi:
- din surse proprii, rezultate din autofinanţare (profit + amortizări) şi din dezinvestiri de active
fixe şi curente;
- din surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, care la rândul lor pot
fi: sursei proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari) şi împrumutate (credite bancare,
emisiuni de obligaţiuni).
Politica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a distribui
dividendele din profitul obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar şi/sau de a reinvesti în
dezvoltarea întreprinderii. Distribuirea constanta de dividende conduce la creşterea încrederii
publicului faţă de întreprindere, la creşterea valorii de piaţa a firmei. Pe de alta parte, reinvestirea
din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare, la creşterea capacităţii de
autofinanţare, la îmbunătăţirea structurii financiare a capitalurilor. Alternativa reinvestirii
integrale sau parţiale a profitului net în finanţarea proiectelor de investiţii face parte din politica
de finanţare. De aceea, politica de dividend constituie adesea parte componenta a politicii de
finanţare.
În cadrul politicii financiare a întreprinderii cea mai complexă problema financiara
constituie determinarea impactului politicii financiare asupra valorii întreprinderii. Cum
obiectivul întreprinderii este maximizarea valorii, politica financiara trebuie sa reţină investiţiile
si mijloacele de finanţare, care permit obţinerea valorii celei mai ridicate. Însă, trebuie de
menţionat că, politica financiară poate realiza acest obiectiv doar încadrându-se într-o strategie
generală industrială sau comercială. Relaţia între strategia, politica financiară a unei întreprinderi
şi valoarea ei pe piaţa pot fi ilustrate cu ajutorul graficului:
Definiţia strategiei financiare
Politica financiară:
Constrângeri - investiţii Constrângeri
externe - finanţare-creditare interne
- distribuirea de dividende
Rentabilitate Risc
Valoarea întreprinderii
Datorii pe termen scurt - reprezintă obligaţii băneşti ale firmei faţa de stat, furnizori,
instituţii bancare, acţionari, salariaţi. Până la achitarea sumelor datorate acestor terţi (impozite si
taxe, contravaloare materiilor prime şi a materialelor, energiei si combustibilului, credite si
dobânzi, dividende, salarii), aceste surse financiare pot fi folosite de întreprindere în realizarea
politicii financiare constituind instrumente în asigurarea funcţionării mecanismului financiar al
firmei.
Administrare pasivă constă în crearea unui portofoliu diversificat, în baza unor prognoze
referitoare la gradul de risc şi rentabilitatea fiecărei hârtii de valoare, şi păstrare portofoliului
neschimbat pe o perioada mai lunga de timp. Are un caracter stabil şi intensitate scăzuta a
operaţiunilor cu hârtii de valoare, aceasta determină un nivel scăzut al cheltuielilor de
administrare.