NUTRIIA MINERAL A PLANTELOR

La sfrsitul secolului al XVIII-lea si nceputul secolului al XIX-lea sau facut intense cercetari pentru definirea bazelor fiziologice ale nutritiei
minerale a plantelor. Aceasta deoarece, n acea perioada, se ncerca sa se
reactualizeze eronata conceptie aristoteliana despre nutritia plantelor n
noua ei varianta, preconizata de A. Thaer, "teoria humusului", conform
careia plantele ar folosi pentru nutritia lor direct humus, din care si-ar
procura hrana organica, n special carbonul.
Infirmarea acestor eronate conceptii a fost facuta de chimistul
german Justus von Liebig (1840), care a pus bazele studiului nutritiei
minerale a plantelor. El a fost primul care a grupat plantele dupa nutritia
cu carbon n autotrofe (plante verzi) si heterotrofe (bacterii, ciuperci si
unele plante superioare parazite). Liebig n cartea sa "Chimia organica n
aplicarea ei n agricultura si fiziologie" arata ca plantele verzi se hranesc
cu substante minerale din sol (CO 2, NH3, H2O, P, S, K, Ca, Mg, Fe etc.),
care sunt absorbite prin radacini. Humusul dintr-un sol acoperit cu
vegetatie nu scade, prin consumul lui de catre plantele verzi, ci din
contra, sporeste.
Studiile ample si numeroase asupra nutritiei plantelor efectuate
ulterior de J.Sachs, W.Pfeffer, J.B.Boussingault, H.Lundegardh, D.Hoagland,
D.N.Prianisnikov si multi altii, au avut ca baza cele 3 directii de cercetare
(metode) jalonate de J.Liebig, si anume : metoda chimica, metoda sintetica
(fiziologica) si mixta (agronomica).

ROLUL FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR MINERALE

Desi actiunea fiecarui element din corpul plantei se manifesta
numai n interdependenta cu alte elemente, se poate arata ca rolul
fiziologic al diferitilor anioni si cationi este apreciat dupa participarea lor n
sistemele functionale din celula si dupa functiile specifice pe care le
exercita n doze normale, carenta sau n exces.

Elementele minerale grupate si rolul lor n categoria de plante

I. Rolul fiziologic al macroelementelor :

1. Azotul
2. Fosforul
3. Potasiul
4. Calciul
5. Sulful

6. Magneziul
7. Sodiul
8. Clorul
9. Siliciu
10. Fierul
11. Aluminiul

II. Rolul fiziologic al microelementelor :

1. Borul
2. Manganul
3. Cuprul
4. Zincul
5. Molibdenul
6. Cobaltul
7. Iodul

III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Nutritia minera 18318i820s la a plantelor horticole

Nutritia minerala a plantelor este un proces fiziologic de

aprovizionare a plantelor cu substante nutritive. Acest proces are loc
la plantele talofite, prin toata suprafata talului, iar la plantele cormofite,
doar prin sistemul radicular si prin frunze. Substantele nutritive
absorbite din mediu pot fi anorganice (adica minerale) sau organice.
Plantele verzi absorb n mod predominant substantele
minerale, din care, prin asimilatie clorofiliana, sunt sintetizate
substantele organice. Lor li se alatura si bacteriile chemoautotrofe,
lipsite de pigmenti asimilatori, dar capabile sa sintetizeze substante
organice din cele anorganice.
Toate se numesc plante autotrofe.

Restul plantelor lipsite de pigmentii asimilatori sunt incapabile

sa sintetizeze substante organice din cele minerale, si de aceea, ele
utilizeaza substante organice existente n mediul lor de viata. Aceste
plante se numesc heterotrofe.
Elementele chimice, din nutritia plantelor cu substante
anorganice sau cu substante organice, devin elemente de constitutie
ale unor substante care participa la structura protoplasmei si a
peretilor celulari.
De asemenea, aceste elemente intra si n structura chimica a
unor substante energetice, dintre care cele mai importante sunt
hidratii de carbon, grasimile si proteinele, care prin degradare aeroba
sau anaeroba, furnizeaza energia necesara proceselor vitale.
Proportia cantitativa a elementelor chimice din corpul
plantelor variaza, iar acestea sunt mpartite conventional n
macroelemente, a caror cantitate variaza ntre 0,01 si 10% din
substanta uscata, microelemente, a caror cantitate variaza ntre
0,00001 si 0,001% din substanta uscata si ultramicroelemente, a
caror cantitate este mai mica de 0,00001 din substanta uscata.
Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl si
Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al,
Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, si altele. Cnd n nutritia plantelor lipseste sau
este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice,
nsotite de ncetinirea sau oprirea cresterii radacinii, a tulpinii, a
frunzelor, sau a fructelor.
I.

Rolul fiziologic al macroelementelor

Macroelementele acumulate n plante n doze mai mari, de 10M,

sunt absorbite de plante att sub forma de anioni (N, P, S, Si, CI), ct si de
cationi (K, Ca, Na, Fe, Mg, Al).
Multe macroelemente sunt absolut necesare pentru cresterea si
dezvoltarea normala a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg. La
anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl si Si.
1. Azotul este un element plastic. Este unul dintre elementele
fundamentale ale vietii plantelor. Necesarul de azot al diferitelor specii de
plante este variabil; astfel, sfecla pentru zahar, cartoful, cnepa, varza,
tomatele, cerealele necesita mari cantitati de azot. Absorbtia azotului are
loc n tot cursul perioadei de vegetatie, dar fiecare specie cultivata are
perioade critice specifice, cum ar fi la cereale nfratitul si mpaierea, la
sfecla de zahar formarea aparatului foliar, la pomi legarea florilor, etc.
El intra n structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor
protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, n structura
apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B 1, B6, B12, a hormonilor

vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline) si a stearidelor

vegetale.
Simptome de carenta si exces.La insuficienta de azot, plantele
ramn mici, firave, frunzele sunt de un verde-deschis, chiar galbene,
simptom ce apare mai nti la frunzele batrne.
Carenta azotului n nutritia plantelor duce la ngalbenirea
frunzelor la ncetinrea sau oprirea cresterii acestora. La graminee
nfatisarea este slaba, paiul ramne mic, spicul scurt, cu boabe sistave.
Sfecla pentru zahar si furajera, specii cu un consum mare de azot, prezinta
ca simptom, care se dispun vertical. La cartof, varza, tomate, castravete,
lipsa de azot frneaza cresterea, reduce suprafata foliara, blocheaza
biosinteza clorofilei, culoarea plantelor devine verde-deschis.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la
formarea abundenta a frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli. Azotul
poate fi luat de plante din sol, din apa, din atmosfera si chiar din corpul
altor organisme.
2. Fosforul - n viata plantelor fosforul este un element deosebit
de important, cu functii specifice de a intra n compozitia structurilor
celulare si de transportator de energie.
Este absorbit din mediu sub forma de ioni PO3- , ajunge n celula
fara a fi redus si intra n compozitia unor compusi organici de mare
nsemnatate fiziologica. El participa la alcatuirea fosfoprotidelor si
fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din graunciorii de
amidon si aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei si a nucleotidelor,
cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intra n compozitia unor
coenzime.
El ndeplineste rolul energetic central n reactiile de sinteza si de
oxidare biologica.
El participa n fotosinteza, glicoliza, ciclul Krebs(au loc trei reactii
de fosforilare, n care intermediarii doneaza fosfat de ADP), sistemul Redox
al lantilui respirator, etc. Fosforul favorizeaza de nutritie, de crestere, de
nflorire si fructificare, depunrea hidratilor de carbon n fructe, sfecla de
zahar, tuberculi. Micsoreaza consumul specific de apa al plantelor.
Fosforul se acumuleaza n organele tinere si n seminte.
Simptome de carenta. n lipsa fosforului, plantele ramn mici si
frunzele se rasucesc, iar pe ele apar pete violet-roscate, radacinile sunt
lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-nchis, pna la albastru-verde,
lund de multe ori o culoare rosie sau purpurie.Plantele ramn n
continuare verzi, dar petitolii si zonele din vecinatatea nervurilor se
coloreaza n rosu, datorita formarilor glucosizilor antocianici, prin blocarea
glucidelor solubile.

La pomi, carenta de fosfor reduce cresterea mugurilor de rod, iar

fructele cad prematur. La mar, frunzele ramn mici, cu vrful purpuriu.
Simptomele lipsei de fosfor sunt numeroase, datorita multiplelor
sale functiuni precum si starii fiziologice a plantelor. n general, pe frunzele
batrne se constata efectul carentei.
3. Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul
plantei, participnd n sinteza aminoacizilor si a proteinelor. El actioneaza
ca un element biocatalizator, stimulnd numeroase procese fiziologice. El
regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrnd nutritia
amoniacala, oxidarea amoniacului, iar n cazul nutritiei nitrice, reducerea
nitratilor. Absorbtia potasiului poate fi considerabil mpiedicata de
prezenta ionilor Ca, Mg si Na, dupa cum si potasiul poate stnjeni
absorbtia acestora.
Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa n
procesul de respiratie si n metabolismul hidratilor de carbon, n
metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza
clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a
absorbi apa, si de a rezista la ger si seceta. El favorizeaza intensificarea
acumularii glucidelor n planta. Potasiul circula foarte rapid n xilemul
plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales n tesuturile tinere cu
metabolism intens si crestere rapida, dintre care vrfurile vegetative,
cambiul si periciclul.
Simptome de carenta. Scharrer (1953) a aratat ca n lipsa
potasiului
creste
activitatea
amilazei,
zaharazei,
glucosidazei,
galactosidazei, pectinazei si a proteazei, astfel ca n plante continutul de
glucide si de substante proteice este mai mic. Suplimentarea cu K+ duce
la un continut mai mare n plante a substantelor din aceste grupe. Lipsa
potasiului produce o perturbare n metabolismul proteinelor, acumulnduse n plante aminoacizi liberi si amide. Carenta de potasiu determina o
slaba cloroze si necroze.
Toamna, nainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din ele
n ramuri sau tulpina. Carenta potasiului n nutritia plantelor diminueaza
cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si rasucire a
frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a
protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se
micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite specii pe fata inferioara a
frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune. Contrar lipsei
de MG, cu ale caror simptome de carenta se aseamana, necrozele apar la
marginea limbului, care devin brune si se rasucesc.
La vita de vie, Wilhem (1955) a observat ca intensitatea lipsei de
K poate determina simptome diferite; insuficienta mare duce la caderea
florilor, strugurii nu se mai formeaza, iar la o insuficienta nu prea
accentuata frunzele au o coloratie violeta-albastruie.

La tomate, la cel mai scazut nivel de potasiu, simptomele sunt

putin evidente pe frunze, dar fructele sunt puternic afectate, mai ales n
ceea ce priveste colorarea. Pe fructe apar zone de tesuturi care ramn
verzi sau galbene, pete "de ceara", datorate unei incomplete colorari.
Prezenta spatiilor cu aer n interiorul fructelor ca si conturul unghiular al
fructului sunt indici ai lipsei de potasiu (W.Winsor, 1966).
Continutul de potasiu din frunzele plantelor cu carente este de
multe ori sub 10 mg/g substanta uscata, pe cnd n plantele bine
aprovizionate continutul este de 15-50 mg (Jacob, 1955).
4. Calciul Este absorbit si metabolizat de catre plante mai lent,
astfel ca, de multe ori, pot aparea carente n calciu chiar n conditiile unei
aprovizionari corespunzatoare n sol cu acest element. Este absorbit de
plante sub forma de cationi(Ca2+ ). El este acumulat n protoplasma,
vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important n
desfasurarea mitozei cu implicatii n organizarea cromozomilor. El intra n
structura chimica a enzimelor lipaza, esteraza, colinestraza.
Calciul ndeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza,
adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joaca un rol important si n fixarea
sarcinilor negative la suprafata protoplasmei.
mpreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului
hidric celular. El este antagonist al ionilor Al 2+ Mg2+, Zn2+,
Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , nlaturnd actiunea lor vatamatoare, n caz de exces.
Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor
absorbanti pe radacina.
Continutul de calciu din plante este cuprins ntre 0,5 si 3%,
continutul de 0,5% fiind considerat nivel critic (Mengel, 1969). Cele mai
mari catitati de calciu sunt continute n tesuturile conducaroare din petiol
si tulpina.
La castravete, nivel optim de calciu este de 4,3 mg/g de
substanta uscata; n radacinile de morcov 7,8; n frunzede morcov 21; la
ceapa 17; salata 4,3; telina 9,2; frunze de tomate 7,0; frunze de tutun
15,4; spanac 7,8; mazare 23,0 mg/g.
Calciul influenteaza favorabil cresterea radacinii, fiind considerat
de multi autori elementul cresterii radacinii (Burstrom si Tullin, 1957; Karla,
1956; Bergmann, 1954). Calciul este un stimulator al biosintezei
mitocondriilor, regleaza elasticitatea peretilor celulari si favorizeaza
ntinderea celulelor. Acest din urma rol se manifesta pna la concentratia
0,4 ppm. Burstrom (1957) este de parere ca rolul calciului asupra ntinderii
celulelor se realizeaza printr-o legatura chelat de Ca-auxina, care
actioneaza n mecanismul cresterii n suprafata a membranelor. De
asemenea, stimuleaza cresterea cambiului si diviziunea celulelor din
meristemele aplicate (Karla, 1956). Calciul favorizeaza oxidarea
citocromului C redus, precum si reducerea NAD.

Simptome de carenta. Carenta calciului n nutritia plantei se

manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor tinere, care capata
o culoare verde deschis, vrful vegetativ uscndu-se, radacinile ramnnd
scurte, groase, cu vrfurile uscate. Carenta de calciu apare cel mai
frecvent la tomate, varza, morcov, tutun (Chapmann, 1966; Drake, 1966;
Wiersum, 1966).
Fructele de tomate din cultura de sera pot capata putregaiul
fructelor datorita carentei de calciu, care poate aparea att n cazul lipsei
acestui element dar si n urma unei slabe absorbtii de Ca++ cauzata de
continutul ridicat de K+ si Mg++. Apare astfel boala, ca urmare a formarii
unei cantitati mici de substante pectice n peretii celulari. Carenta poate fi
nlaturata prin aplicarea de amendamente sau prin stropi cu azotat de
calciu sau clorura de calciu 0,5-1,0%.
La cartof, frunzele ramn mici, cu zone necrotice pe margini,
reducnd mult tesutul asimilator, proces ce are ca urmare o slaba
productie de tuberculi. Lipsa de calciu blocheaza amidonul n frunze,
ntruct amilaza, care este enzima activa de calciu, nu actioneaza n
hidroliza amidonului fiind astfel mpiedicata migrarea lui n tuberculi.
La sfecla pentru zahar carenta de calciu produce deformari ale
radacinii si necrozarea frunzelor (Chapmann, 1966). La trifoi, frunzele
ramn mici, petitolul se necrozeaza si frunzele cad.
La castraveti, frunzele prezinta cloroza mezofilului, iar la o
carenta mai puternica se necrozeaza si cad.
Excesul de calciu n plante determina mbatrnirea prematura, iar
excesul de calciu n sol produce insolubolizarea borului, soldata fiziologic
cu aparitia clorozei la frunze.
5. Sulful este absorbit de plante din sol sub forma de ioni SO 42,
prin radacini si n cantitate mai mica prin frunze, sub forma de SO 2 din
aer, compusi organici cu sulf, ca cistina.
Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea
soarelui, si rapita. n organismul plantei cantitati mai mari se acumuleaza
n semintele de mustar negru, n bulbul de ceapa si n cel de
usturoi. Sulful intra n constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor
enzime si a unor coenzime.
Carenta de sulf se aseamana foarte mult cu aceea a azotului.
Insuficienta sulfului n nutritie produce ncetinirea si apoi oprirea din
crestere. Frunzele se ngalbenesc, n parte slab colorate n rosu. si apare o
mbatrnire prematura. Carenta de sulf duce la o crestere a azotului solubil
(amoniacal, nitric, aminic, amidic) si la o ncetinire a formarii substantelor
proteice.

n boabele de gru creste continutul de acid aspartic si scad

ceilalti aminoacizi esentiali.
n plantele leguminoase, carenta de sulf are efect negativ asupra
formarii nodozitatilor pe radacini (Coleman, 1966). Struckmeyer (1958) a
constatat la frunzele de tutun o rasucire a vrfului frunzelor la o lipsa de
sulf.
La gru, simptomele apar mai nti la frunzele batrne sub forma
ngalbenirii si a mbatrnirii premature.
Continutul critic de sulf din plante este consiferat la valoarea de
1-1,5 mg/g de substanta uscata conform tabelului de mai jos, dupa Deloch
1960 :
Buna
SPECIA

CARENA
Aprovizonare

Fasole pitica (frunze si tulpini)

1,53

2,83

Fasole urcatoare (frunze si tulpini)

0,95

1,55

Tomate (frunze si tulpini)

1,05

2,17

Porumb (tulpini)

0,67

1,05

Mustar (tulpini)

1,47

5,47

Tutun

2,34

6,44

Trifoi rosu

1,31

2,41

6. Magneziul - este absorbit de plante sub forma de ioni MG++.

Desi se considera ca la un continut de 10-15 % magneziu din totalul
cationilor schimbabili, nu se poate produce carenta n acest element,
concentratiile mari de K+ influenteaza inhibitor absorbtia de Mg++,
K.Mengel (1958), a gasit la porumb si floarea-soarelui ca apar simptome
de carenta chiar cnd magneziul se gaseste n concentratie mare, dar si
cnd continutul de potasiu este la un nivel foarte nalt (antagonism ionic).

Este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei,

n procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un
activator al multor enzime necesare respiratiei, activator al enzimelor ce
participa n sinteza ARN si AND. Insuficienta magneziului n nutritie se
manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea
frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-nchis pe lamina
cloriara.
La cartof , carenta de magneziu blocheaza amidonul n frunze,
transportul catre tuberculi fiind mult ncetinit. La o prelungire a acestei
insificiente frunzele se ngalbenesc, devin cenusii si se usuca prematur.
La varza, carenta se manifesta prin aparitia de pete ntunecate.
La cele mai multe dicotiledonate lipsa de Mg produce o decolorare a
frunzelor batrne, urmata de o necrozare si chiar o cadere timpurie.
La gru, orz si ovaz apar pe frunze puncte galben deschis,
nsiruite pe lungimea frunzei.
La o lipsa mai puternica de magneziu aceste pete devin roscate,
se transforma n necroze si apoi frunzele se usuca. La porumb, insuficienta
slaba de Mg produce 2-3 dunbgi galbene, paralele cu nervura mediana
(tigrare).
La mar, carenta de Mg se manifesta prin defolierea lastarilor, cu
exceptia frunzelor de la vrf. Pe frunze apar necroze, apoi se rasucesc.
La vita de vie apare de la marginea frunzelor o decolorare, care
continua ntre nervuri.
n stadiu mai avansat de carenta n magneziu, tesuturile pot fi
distruse.
Schroder (1959) indica valoarea de 2 mg Mg/g de substanta
uscata ca nivel limita sub care ncepe carenta la cartof; la mar - 1,6 mg.
La vita de vie este importanta valoarea raportului K/Mg care
pentru plantele sanatoase este de 2,5 iar n stare de carenta 1,5.
7. Sodiul Este un element absorbit mai lent comparativ cu alti
cationi, nct nivelul lui n plante are valori mici. Scharrer si Mengel (1960)
au gasit la mazare, floarea-soarelui, porumb si castravete un continut
foarte mic de sodiu, n frunze, dar destul de ridicat n radacini. Huffacker si
Wallace (1959) au aratat la diferite specii de plante o puternica acumulare
de Na n radacini, comparativ cu organele aeriene unde continutul a fost
mai mic. Dupa Mengel (1939), absorbtia si transportul diferentiat de sodiu
la plante se datoresc prezentei n cantitate mai mica sau mai mare a
purtatorilor specifici de Na. Se afla n cantitati mai mari n algele marine si
n plantele superioare de saraturi (halofite). El este schimbabil cu alti
cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ .Rolul fiziologic al sodiului se constata mai

ales n reducerea transpiratiei. Sodiul are ca functie mentinerea presiunii

osmotice n celule. Insuficienta sodiului la plantele halofile se manifesta
prin culoarea deschisa a frunzelor, aproape alba, prin aparitia de pete
necrotice.Simptomele carentei sunt vizibile la frunzele batrne. Influenta
toxica a continutului mare de Na se atribuie, acumularii n radacina cu
efect nefavorabil asupra absorbtiei apei. Se considera ca toleranta
plantelor
fata
de
sodiu
este
n
urmatoarea
ordine
:sfecla>telina>morcov>bumbac>in>ovaz>lucerna>trifoi>fasole
(Bernstein si Pearson, 1956).
8. Clorul este un element prezent n toate plantele. Rolul clorului
n metabolismul plantelor este putin cunoscut. Haas (1945) a sustinut
influenta clorului asupra sistemelor enzimatice.
Se pare ca Cl- activeaza citocrom-oxidaza; oxidaraea
citrocromului C redus de catre coenzima I este accelerata la prezenta
clorului (Nieman, 1956, Honda, 1958).El se acumuleaza n cantitati mai
mari n algele marine, n ferigi si n plantele halofile. Plantele superioare l
iau din sol prin sistemul radicular si din atmosfera n stare gazoasa, prin
stomatele frunzelor. Insuficienta n nutritie determina cloroza frunzelor la
tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea cresterii radacinilor,
dereglarea metabolismului plantelor. Insuficienta de clor se manifesta prin
ofilirea plantelor, oprirea cresterii, ruperea cu usurinta a radacinilor, care
devin n general mici. Frunzele prezinta desene clorotice, care mai trziu
devin galbene. Carenta apare mai nti pe frunzele tinere. La tomate
ncepe ofilirea de la vrful frunzelor, apar pete de bronz apoi necroze. La
carente puternice nu se formeaza fructe.
Carenta de clor apar cnd n plante nivelul este sub 170-280 ppm
din substanta uscata. Continutul critic al frunzelor este la 110-180 ppm.
9. Siliciul. Cercetarile efectuate asupra plantelor de ovaz, orez,
tutun, fasole, porumb si castravete au dovedit efectul stimulator al
siliciului asupra ritmului de crestere a plantelor (Wagner, 1940). Mengel
(1969) a considerat ca plantele care acumuleaza mult siliciu gramineele,
floarea-soarelui, castravetele, tutunul, iar plantele care acumuleaza doar
foarte putin siliciu, leguminoasele.
Dupa Cooper si Hall (1955), la plantele care cresc bine n mediu
ce contine siliciu este stimulata absorbtia de CO2 si ca urmare se
intensifica fotosinteza. Privitor la rolul pozitiv al siliciului n procesele
fiziologice ale plantelor, rezultatele expermentale sunt controversate, dar
este unanim recunoscut efectul favorabil al acestui element asupra
rezistentei plantelor la boli si daunatori. Mult siliciu se acumuleaza n
frunze si tulpini impregnnd membranele celulare.

Wagner (1940) considera ca insuficienta de siliciu duce la oprirea

cresterii radacinii iar la ovaz si nfratirea este redusa. Frunzele plantelor

sunt galbene, iar din cauza dereglarii circulatiei apei apar ofilite. Vrful
frunzelor ncep sa se usuce, apar necroze, care pot avansa pe ntregul
limb.
La castravete nu se ofilesc, radacinile sunt atacate de ciuperci.
Plantele carente contin siliciu putin, 300-800 ppm din substanta
uscata.
La plantele sanatoase, nivelul este de 10-50 chiar de 100 de ori
mai mare.
10.
Fierul este utilizat de plante sub forma de saruri
feroase si ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul
radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin ntreg corpul lor sub
forma de ioni. Fierul ifluenteaza fotosinteza, fosforilarea oxidativa si
metabolismul azotului, catalizeaza biosinteza pigmentilor clorofilieni si
carotenoizi.
Relatia dintre simptomele carentei de fier, continutul de clorofila,
continutul de acizi solubili si continutul de fier din frunze dupa Jacobson
1945 - :
Continutul de

Continutul de

Continutul

clorofila

acizi solubili

de Fe

(mg/l g s.u.)

(ppm/s.u.)

(ppm/s.u.)

0,17

12,4

19,0

- clorozate

0,25

15,6

26,9

- slab clorozate

0,34

17,0

23,6

- verzi deschis

0,61

26,7

36,4

- verzi

6,74

30,4

49,3

- verzi nchise

0,89

35,7

46,9

0,24

39,6

78,9

- slab clorozate

0,51

40,0

87,0

- verzi deschise

0,74

42,1

70,2

Intensitatea carentei

Frunze de par : - puternic clorozate

Frunze de tutun : - puternic clorozate

- verzi

1,11

46,5

73,2

- verzi nchise

1,54

92,7

115,0

Carenta fierului n corpul plantei determina ngalbenirea frunzelor

si ncetinirea cresterii.
Lipsa de Fe produce cloroza frunzelor tinere, pe cnd frunzele
batrne de pe aceleasi ramuri ramn verzi. Spre deosebire de cloroza
provocata de lipsa de mangan, care apare pe frunze ntre nervuri, la
carenta de Fe frunza este afectata n ntregime. Fosforul n exces mpiedica
buna aprovizionare a plantelor cu Fe, (raportul optim P/Fe este de 40-50).
De asemenea, raportul Fe/Mn este considerat a fi o cauza a dereglarilor ce
apar n nutritia plantelor (Scherrer si Mengel, 1969); la un continut mare
de Mn apare carenta de Fe.
n prezent, pentru corectarea carentei de fier se folosesc chelatii
sintetici, dar a caror utilizare necesita nca investigatii. Se cunosc o serie
de astfel de substante, cum sunt : etilen diamina tetraacetat de Fe
(FeEDTA),
dietilentriamina
pentaacetat
de
Fe
(FeDTPA),
acid
aminopolicarboxilic de Fe (FeAPCA) si altele.
11. Aluminiul n plantele superioare nu se cunoaste nici o functie
specifica a Al +++. Se stie nsa ca mici doze de Al la ovaz si porumb pot
favoriza cresterea. La gru, secara si orz acest efect nu a fost consttat.
Fawzy (1951) a comunicat ca la pH acid absorbtia altor elemente, n
special a K, este frnata de Al. Un continut mediu de Al n plante este
considerat nivelul de 200 ppm.
Frunzele acumuleaza cel mai mult aluminiu, nivelul fiind si n
functie de reactia solului; pe solurile puternic acide se ridica continutul de
Al al plantelor si ndeosebi acela din radacina.
n caz de toxicitate, radacinile sunt n primul rnd afectate.
Simptomele toxicitatii de Al se coreleaza cu un continut scazut de fosfor,
nct suplimentarea cu P ndeparteaza aceasta toxicitate. Se considera
continut limita spre toxicitate valoarea de 50 ppm n substanta uscata.
Acest efect se recunoaste prin uscarea vrfurilor frunzelor batrne, care
poate cuprinde ntreaga planta. La cartof, partea aeriana ramne mica,
poate sa moara, iar recolta de tuberculi este foarte redusa.
n horticultura se cunoaste efectul aluminiului asupra culorii
florilor, mai ales la hortensii; cnd continutul de Al este ridicat florile sunt
albastre, iar n lipsa aliminiului florile sunt roz.

Toxicitatea aluminiului poate fi nlaturata printr-o calcarizare

atenta.
II.

Rolul fiziologic al microelementelor.

Desi primele indicatii asupra rolului unor microelemente dateaza

nca din secolul trecut, descoperirea principalelor actiuni ale acestora
asupra plante
Microelmentele sunt prezente n cantitati mici n corpul plantelor.
Prezenta lor este nsa absolut necesara. Ele intervin n metabolismul
general, n cresterea si dezvoltarea plantelor, n procesele de imunitate.
Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui n mediu.
1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participnd n metabolismul
plantei, ca anion si formnd esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia
unor macro- si microelemente. Insuficienta lui n nutritie provoaca cloroza,
rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a
mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia
de pete brune sau negre n interiorul fructelor sau a unor organe.
Excesul de bor are un efect toxic, frunzele se rasucesc si se
necrozeaza pe margini (Stiles, 1958). La vita de vie se produce o exfoliere
a scoartei coardelor (Cripps, 1956).
Cerealele contin cantitati mici de bor (2-5 ppm), iar la
leguminoase si crucifere valorile pot fi de 30-70 ppm. Plante indicatoare
ale carentei borului n sol pot fi : sfecla, varza, conopida, trifoiul, lucerna,
marul, parul.
2. Manganul n plante, numeroase enzime sunt activate de Mn.
n glicoliza ca si n alte procese n care este prezenta fosforilarea, un rol
important
are
prezenta
manganului;
piruvatoxidaza,
oxalacetatdecarboxilaza,
oxalsuccinatdecarboxilaza,
alfacetoglutaratoxidaza, enzima acidului malic, enzima acidului citric, enzima
acidului izocitric sunt activate de Mh (J.Anderson si H.J.Evans,
1956).Fosfochinaza,
fosfotransferaza,
fosfataza,
nucleotidpirofosfattransferaza si enolaza sunt activate de inoii de Mn., o
activitate mai ridicata a peroxidazei n boabele de gru indusa de o nutritie
suplimentara cu Mn, dar si o activitate mai intensa a catalizei. Manganul
este necesar pentru reducerea nitratilor. Cercetarile lui A.Nason (1954) au
aratat ca nitritreductaza contine o flavoproteina cu Mn. Manganul
favorizeaza nmultirea bacteriilor din nodozitati la leguminoase, precum si
acumularea unei cantitati mai mari de azot, prin activarea sistemului
enzimatic care catalizeaza reactia dintre hidroxilamina si derivatii
glutamici. Suplimentarea cu mangan favorizeaza continutul de vitamina C
la tomate si castraveti.
Simptomele de carenta la dicotiledonate apar sub forma de
cloroza la frunzele tinere, ntre nervuri, spre deosebire de aceea a fierului

care apare pe toata frunza sau aceea de magneziu care ncepe la frunzele
batrne. Volumul celulelor este mai mic iar peretii celulari au o
permeabilitate mai scazuta.
Continutul critic de Mn este considerat la nivelul 17 ppm din
suprafata uscata. Excesul de mangan produce efecte toxice si se
manifesta sub forma de pete brune, care apar pe frunzele mai batrne.
Plante indicatoare ale excesului de mangan sunt : lucerna, varza,
conopida, sfecla pentru zahar, tomatele, porumbul. La aceste specii sunt
afectate radacinile, care se brunifica, pe frunze aparnd pete necrotice.
3. Cuprul intra n compozitia chimica a multor substante. El
constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acidoxidazei. Continutul cuprului n plante variaza de la urme, pna la 46
p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta
se manifesta prin vestejirea si decolorarea pna la o nuanta alba a
frunzelor tinere. De asemenea, este semnalata n special la pomi si
cereale. Astfel, la pomi, lastarii tineri prezinta frunze cu marginile arse sau
clorozate (Hevitt, 1954) iar nflorirea si fructificarea sunt oprite. La cereale,
vrfurile plantelor se albesc, frunzele se rasucesc si mor, cresterea
internodurilor este oprita. La o carenta intensa spicul nu se formeaza.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de
acestea din mediul de viata, sub forma de ioni. El este raspndit la
plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul intra n
structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase
dehiodrogenaze. O buna aprovizionare cu Zn favorizeaza cresterea
continutului de triptofan, precursor cunoscut al auxinei, iar ca urmare este
influentata favorabil prezenta auxinei n planta (Tsui, 1948; Hofner,
1957).Zincul mareste continutul de zahar solubil, are actiune asupra
vscozitatii protoplasmei, pe seama scaderii continutului de apa libera
(Chirilei, 1960).
Carenta lui n corpul plantelor se manifesta prin reducerea
cresterii plantelor, dispunerea n rozeta a ramurilor si frunzelor terminale,
patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si porumbul
sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Grul, secara, ovazul si
mazarea sunt mai putin sensibile.
Excesul de zinc toxic : plantele ramn mici, cu manifestari de
cloroza. Comportarea lor este diferita; porumbul este rezistent la un
continut ridicat, cartoful este foarte sensibil la conditii asemanatoare.
5. Molibdenul Intra n componenta enzimelor aldehidoxidaza,
hidrogenaza si nitratreductaza (Crane, 1958). Molibdenul favorizeaza
formarea nodozitatilor de pe radacinile plantelor leguminoase. Molibdenul
favorizeaza biosinteza clorofilei si intensifica fotosinteza, de asemenea,
favorizeaza sinteza peptidelor si substantelor proteice.

Lipsa de molibden produce schimbari n fractiile proteice si

glucide si stnjeneste cresterea plantelor. De multe ori nu se formeaza
florile (Hewitt, 1954). Culoarea frunzelor devine verde-cenusie sau
galbena-clorotica, plantele apar ca ofilite. Frunzele de tomate si de tutun
prezinta pete necrotice. Frunzele batrne adesea mor, n timp ce frunzele
tinere se rasucesc, iar fructele nu se formeaza (Mulder, 1948).
La leguminoase, n cazul carentei de Mo frunzele sunt
marmorate, nervurile ramn verzi, chiar si dupa moartea tesuturilor; la
graminee, frunzele devin clorotice, se necrozeaza la vrf, boabele sunt
sistave, ovazul fiind cel mai sensibil.
Nivelul de molibden sub valoarea de 0,1 ppm prezinta simptome
de carenta. Valori normale de continut de Mo : porumb 0,76 ppm; boabe
de gru 0,77; lupin 0,47; fasole 0,60; trifoi rosu 1,90; tomate 0,68; tutun
1,1 ppm.
6. Cobaltul. Este un component al vitaminei B12, foarte necesara
n hrana animalelor si a omului. Continutul de Co n plante este cuprins
ntre limitele 0,01 si 0,4 ppm n substanta uscata.
Hill (1953) a citat 34 de plante furajere n care concentratia de
Co a fost ntre 0,01 si 0,7 ppm n substanta uscata. Ca efecte favorabile
asupra plantelor se citeaza marirea continutului de amidon din tuberculii
de cartof, stimularea cresterii membranelor celulare si favorizarea cresterii
greutatii frunzelor de tomate. Se admite rolul stimulator al Co n cresterea
plantelor si asupra activitatii bacteriilor din nodozitatile de pe radacinile
plantelor leguminoase.
Toxicitatea produsa de continutul mare de cobalt prezinta
simptome caracteristice : la ovaz apar cloroze si linii necrotice pe frunze,
iar pe frunzele de sfecla se observa pete brune ntre nervuri, care mai
trziu devin necrotice. Concentratiile nalte de Co n plante influenteaza
celelalte metale grele; se poate induce astfel o carenta de Fe (Nicholas,
1953).
7. Iodul. Se gaseste n plante n cantitati mici (0,06 - 1,2 ppm din
substanta uscata), continut ce poate fi marit la o suplimentare cu iod n
nutritia plantelor. Valori mai ridicate de iod se nregistreaza n plantele de
pasune (0,32 - 0,45 ppm n substanta uscata).
Lehr (1948), a comunicat ca iodul, n cantitati mici, favorizeaza
cresterea n lungime si greutate a plantelor. Administrat n doze pna la 25
ppm stimuleaza formarea fructelor. White (1943) a gasit o influenta
favorabila a iodului, n doze pna la 1 ppm, asupra cresterii o activitate
mai mare a preoxidazei si invertazei. Se admite rolul stimulator al iodului
asupra continutului din frunze.
III.

Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelementele sunt elemente minerale identificate n

tesuturile vegetale n cantitati infime, uneori nedetectabile ca urme. Ele
ndeplinesc roluri fiziologice bine definite nsa insuficient cunoscute. Dintre
acestea cele mai frecvent ntlnite sunt : cromul, fluorul, seleniul, bromul,
arseniul, nichelul si litiul.
Ultramicroelementele se gasesc n cantitati foarte mici n copul
plantelor, prezenta lor n nutritie fiind nsa absolut necesara. Dintre
acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea enzimelor, intensifica
procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza
cresterea si dezvoltarea plantelor, stimuleaza trecerea organelor de la
starea de repaus la starea activa, stimuleaza absorbtia, etc.
Mecanismul lor de actiune este strns legat de energia
intraatomica emisa sub forma de radiatii ,,. Prezinta aplicabilitate n
agricultura. Iradiera n doze mici a semintelor de porumb si gru a adus la
cresterea recoltei cu 12-15 %, fata de martor. Radiatiile ionizante sunt
utilizate pentru prelungirea duratei de pastrare a tuberculilor de cartof,
utiliznd pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se pastreaza n stare
proaspata, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
Prin urmare, n natura nu exista elemente favorabile plantelor
sau nefavorabile, totul depinde de cantitatea accesibila plantelor, acelasi
element putnd exercita efecte favorabile (n doze optime) sau efecte
nefavorabile (n insuficienta sau exces).
CONCLUZII
Ca o concluzie la cele aratate mai sus, metalele grele precum
cuprul, nichelzl si zincul sunt toxice pentru majoritatea speciilor de plante
cnd se gasesc n mediu, n concentratii prea mari, chiar daca unele
metale grele sunt absolut necesare plantelor la concentratii reduse. Unele
arealuri, sunt n mod natural bogate n metale grele care rezultat a unor
procese geologice specifice.
Activitatile umane, n special mineritul, au dus la transformarea
unor terenuri altadata fertile n adevarate goluri vegetale datorita
concentratiilor foarte mari de metale grele. Asemenea arealuri sunt ostile
majoritatii speciilor de plante, iar semintele germinate acolo nu ajung sa
formeze plante adulte.
Oricum aceste terenuri nu sunt cu desavrsire lipsite de
vegetatie, ele prezentnd populatii vegetale ce includ cteva zeci de
specii. Unele specii prezinta o variabilitate genetica suficient de mare
nct cteva genotipuri sa se adapteze pentru a supravietui n aceste
soluri cu exces de metale grele. Acesti indivizi vegetali cresc n general
mult mai putin comparativ cu potentialul lor, dar supravietuiesc.

S-a crezut, la nceput ca toleranta unor populatii la excesul de

metale grele, s-ar datora capacitatii acestora de a elimina ionii respectivi.
Din potriva, determinarile efectuate au evidentiat ca speciile adaptate
preiau din sol metalele grele si le acumuleaza n cantitati ce ar determina
moartea pentru majoritatea celorlalte specii, dispunnd de mecanisme
fiziologice specifice de contracarare a efectului toxic al metalelor grele, n
special prin izolarea acestora n sucul vacuolar.

BIBLIOGRAFIE
1. BURZO I. si colaboratorii

- Fiziologia plantelor de cultura

Volumele III si IV
Editura stiinta
Chisinau 1999

2. David Davidescu si
Maricica Davidescu

- Agrochimie horticola
Editura CERES
Bucuresti 1992

3. Milica C.I. si colaboratorii

- Fiziologia plantelor
Editura Pedagogica si Didactica
Bucuresti 1983

4. Pop Adelina

- Fiziologie vegetala
Editura WaldPres
Timisoara 2003

5. sumalan Radu

- Fiziologie vegetala
Editura Eurobit
Timisoara 2006-02-20

6. Radu sumalan

- Curs - Fiziologie vegetala

Editura Eurobit
Timisoara 2002