Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pe de altă parte, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene oferă anumite criterii pentru
obţinerea unui echilibru adecvat între interesele individuale ale cetăţenilor şi interesele
colectivităţii (statul sau un alt organism public). Şi un instrument important în acest sens
este aşa-numitul „test al proporţionalităţii”.
Mai mult decât atât, eficienţa acestei Convenţii a crescut în mod semnificativ prin
crearea unui mecanism de supervizare internaţională. Forţa motrice a acestui mecanism o
constituie sesizările şi plângerile formulate de cetăţeni. Aceste sesizări şi plângeri oferă
Curţii Europene posibilitatea de a-şi juca rolul de „supervizor internaţional”. Sarcina
Curţii Europene este aceea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către
statele semnatare ale Convenţiei (Articol 19).
În Europa de Vest, Convenţia a intrat în vigoare la opt ani după încetarea celui de al
Doilea Război Mondial. Însă drepturile umane nu au constitui o problemă în vremurile
tulburi care au urmat celui de al Doilea Război Mondial doar în Europa de Vest, iar în
Europa Centrală şi de Est după 1990. Aceeaşi situaţie s-a produs şi în vremuri la fel de
tulburi şi după revoluţiile din Franţa şi de pe continentul american, în urmă cu mai bine
de 200 de ani.
Aceste conexiuni istorice în sine oferă o ilustrare a faptului că ne aflăm în faţa unor
probleme de importanţă esenţială pentru societate. De asemenea, personal consider că
există o paralelă destul de semnificativă între poziţia Curţii Europene de la Strasbourg şi
cea a Curţii Supreme a Statelor Unite.
3
Curtea Supremă a Statelor Unite joacă şi ea un rol de supervizare a respectării drepturilor
constituţionale ale cetăţenilor din toate statele Americii, la nivel federal. Pe baza unui
număr limitat de drepturi fundamentale, această instanţă a transpus în realitate o cantitate
semnificativă de jurisprudenţă dedicată drepturilor fundamentale. Hotărârile acestei Curţi
Supreme se referă la aspecte sociale vitale, cum ar fi pedeapsa cu moartea, avortul, etc.
Însă nu toate aspectele juridice diferite care îşi au originea în SUA merită urmate. Cu
toate acestea, eu consider că jurisprudenţa dezvoltată până în prezent în baza Convenţiei
Europene exercită deja o influenţă aproape similară în mare parte a statelor europene şi
cred că – prin comparaţie – acest fapt constituie o evoluţie pozitivă. Principala critică ce
poate fi adusă împotriva Convenţiei rezidă în chiar succesul ei: atât de mulţi cetăţeni au
reuşit să-şi susţină cauza în faţa Curţii Europene de la Strasbourg, încât această instanţă
este copleşită de volumul de lucru pe care îl are.
Cu toate acestea, acest fapt ilustrează că – în zilele noastre – în cadrul statelor membre
ale Consiliului Europei, Convenţia respectă dezideratele pentru care a fost creată, prin
sprijinirea unui dialog public mai deschis şi a unei utilizări mai obiective a prerogativelor
publice. Pe lângă toate acestea, fără doar şi poate Convenţia are un efect armonizator în
ceea ce priveşte legislaţia şi practicile publice din cadrul respectivelor state membre. Şi
acesta este unul dintre obiectivele Convenţiei, aşa cum se arată şi în preambul. După cum
se poate observa, preambulul consideră că „menţinerea şi protejarea pe mai departe a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” constituie un instrument de îndeplinire
a unui obiectiv politic, adică a unei „mai bune unităţi în rândul membrilor Consiliului
Europei”.
Câteva reflecţii asupra Convenţiei care ar putea fi utile judecătorilor din Europa de
Est
4
În statele din Europa Centrală şi de Est, Convenţia a devenit relevantă la câţiva ani după
căderea regimurilor dictatoriale sau comuniste, în jurul anului 1990. În aceste state,
inclusiv în România, adoptarea Convenţiei nu s-a produs în mod gradat.
Din contră, în 1994, Convenţia a fost adoptată în toate ţările simultan. Drept rezultat,
România a trebuit brusc să adere la o jurisprudenţă vastă, dar şi la numeroase Protocoale.
Personal, mă aştept ca – pentru un judecător din Europa de Est – problema nu o să
constea exclusiv în cantitatea de jurisprudenţă europeană care trebuie asimilată, deşi o
bună parte din aceasta este disponibilă pe Internet.
Mai mult decât atât, o asemenea interpretare este greu de imaginat, pentru că decurge din
chiar natura drepturilor omului, care pot fi formulate exclusiv într-un mod foarte general.
Prin urmare, aplicarea acestei Convenţii se pretează doar la persoane care îşi doresc
foarte mult să cerceteze situaţiile în care se pot aplica prevederile acesteia. Cu alte
cuvinte, este foarte importantă crearea unei idei clare privind amploarea acestor
drepturile ale omului, care pot fi mult mai extinde decât s-ar aştepta cineva la prima
vedere. Vă voi oferi un exemplu din propria mea experienţă practică.
Recent, am emis o hotărâre într-un dosar civil referitor la un patron de magazin care a
refuzat să se înscrie în asociaţia patronilor de magazine, deşi se angajase printr-un
document de natură contractuală să devină membru al asociaţiei respective. Asociaţia
respectivă utiliza cotizaţiile pentru decontarea costurilor de întreţinere a unui spaţiu de
parcare unde se oferea spaţiu de parcare gratuit, în special patronilor de magazine.
Toţi membrii asociaţiei funcţionau în cadrul spaţiilor comerciale din centrul comercial
respectiv şi în contractul de închiriere se stipula că erau obligaţi cu toţii să devină
membri ai asociaţiei respective. Patronul de care vorbeam închiriase anterior un spaţiu
comercial în centru şi fusese membru al asociaţiei respective, însă îşi mutase sediul la
câteva sute de metri depărtare, rămânând totuşi în incinta centrului comercial. El
cumpărase de la autorităţile municipale terenul pe care construise noul său spaţiu
comercial.
5
respectivei asociaţii în calitatea sa de proprietar al noul spaţiu comercial, chiar dacă se
angajase contractual să procedeze astfel. Patronul în cauză a mai pretins, printre altele, ca
judecată declaratorie, că nu era obligat să devină membru al asociaţiei.
Patronul respectiv a mai invocat şi alte argumente, însă nu suficient de pertinente. Totuşi
un argument a avut succes: invocarea Articolului 11 privind libertatea de asociere şi
întrunire paşnică. Patronul a afirmat, şi pe bună dreptate, că obligaţia (nu de a deveni
membru şi de a continua) să rămână membru al asociaţiei respective împotriva dorinţei
sale nu respecta respectiva prevedere, după cum rezultă din hotărârea Curţii Europene a
Drepturilor Omului în dosarul Sigurjónsson vs. Islanda (30 iunie 1993, A-264).
Prin urmare, este necesară o bună cunoaştere a amploarei drepturilor omului. Mai mult
decât atât, hotărârile Curţii Europene pot provoca uşoare controverse între culturile
juridice, în măsura în care Curtea nu poate fi caracterizată ca „guvernamentală”. În orice
caz, nu aş fi surprins să aflu că judecătorii din România consideră că jurisprudenţa
europeană în materie de drepturi ale omului este cam prea liberală. Datorită situaţiei
politice din România din ultimele câteva decade, în mod sigur o astfel de reacţie nu ar
mira pe nimeni.
Obiectivul acestei Organizaţii a fost acela de uni toţi macedonenii din Bulgaria, din punct
de vedere regional şi cultural. În conformitate cu Actul Constitutiv al acestei Organizaţii,
se respectă integritatea teritorială a Bulgariei şi nu se utilizează mijloace violente,
inumane sau ilegale. Autorităţile bulgare au împiedicat diseminarea unor opinii destul de
separatiste, în cadrul unei demonstraţii ale acestei organizaţii. Curtea Europeană a
constatat că era vorba despre o încălcare a prevederilor Articolului 11 al Convenţiei.
Printre altele, Curtea remarca următoarele:
În practica dvs. curentă, veţi întâlni ocazional un posibil conflict între legislaţia română
şi prevederile Convenţiei. Cred că singura modalitate de abordare reuşită a acestei situaţii
este aceea a unui demers foarte practic, de bun simţ, însă deschis pentru a găsi echilibrul
dintre dreptul unei persoane fizice sau juridice şi interesele public care sunt în joc.
6
După părerea mea, avocaţii practicanţi sunt specialişti ai „soluţiilor de bun simţ”. Prin
urmare, veţi putea găsi soluţii adecvate; şi pe gustul dvs. Convenţia stabileşte anumite
standarde minime, chiar dacă sunt destul de liberale, însă nu şi-a propus drept scop
uniformizarea totală a tuturor sistemelor juridice. Şi alte culturi juridice se pot integra în
acest sistem. Personal, consider că diferenţele dintre culturile juridice nordice, anglo-
saxone, latine, central-europene şi est-europene sunt clare şi vizibile.
În ceea ce îi priveşte pe olandezi, există o zicală conform căreia olandezii sunt şi preoţi şi
negustori. Această caracterizare mă aduce în faţa unui factor care este nu este menţionat
în atât de multe cuvinte în cadrul preambulului Convenţiei şi anume impactul economic
pe care îl poate avea actul de justiţie bine administrat. După părerea mea, acesta
constituie un element foarte important şi nu numai pentru politicieni, dar şi pentru
judecători şi avocaţi în general. Se referă nu numai la faptul recunoscut de mult timp şi
anume acela că un proces corect şi eficient, în special în speţele civile, este foarte
important atât pentru comerţ şi industrie, cât şi pentru prosperitatea generală a ţării
respective.
Termenul acesta de proces într-o speţă civilă este utilizat aici în sensul său general,
referindu-se – printre altele – inclusiv la procedura de intrare în faliment. Există ţări în
care o societate comercială străină nu va putea niciodată să obţină declararea de către o
instanţă (naţională) a intrării în faliment a unei societăţi comerciale din ţara respectivă,
chiar dacă societatea respectivă îndeplineşte toate criteriile pentru a întemeia o asemenea
hotărâre.
Unul dintre rezultatele acestui studiu este interesant pentru grupurile profesionale de
judecători şi poate oferi o bază bunăoară pentru obţinerea unui buget mai mare sau a
unor resurse financiare mai însemnate pentru sistemul judiciar şi pentru asistenţa
judiciară: studiul a relevat că cel mai important criteriu pentru creşterea economică a
unei ţări este gradul de încredere pe care îl inspiră sistemul justiţia. Acest criteriu este
considerat a fi încă şi mai important decât calitatea democratică a sistemului politic.
Cu toate acestea, o democraţie politică eficientă este – la rândul său – o condiţie esenţială
a unei implementări eficiente a drepturilor şi libertăţile fundamentale, aşa cum sunt
acestea statuate în preambulul Convenţiei.
7
Vorbeam mai sus de caracteristicile naţionale. Încă nu îmi este cunoscută tipologia
clasică a românului mediu, dacă se poate profila o astfel de tipologie. Însă oricare ar fi
ea, nu trebuie să existe temerea că această Curtea Europeană va impune o monocultură
juridică sufocantă asupra tuturor ţărilor care ratifică această Convenţie.
Criticile îndreptate împotriva Curţii Europene reprezintă mai degrabă reversul: adesea,
este foarte greu de tras concluzii generale pe baza hotărârilor emise de această instanţă,
de vreme ce de obicei Curtea Europeană studiază în profunzime circumstanţele unui
dosar. Aceasta se datorează probabil influenţei anglo-saxone, care – după părerea mea –
este excesivă.
8
Ca să lucreze propriu-zis pe baza prevederilor Convenţiei, un judecător trebuie să aibă o
minte deschisă şi practică vizavi de drepturile şi necesităţile unei persoane, precum şi
pentru dezvoltarea unei societăţi deschise şi pluriforme, ceea ce constituie esenţa unei
democraţii. Din punctul meu de vedere, cuvintele cheie în această situaţie sunt
„deschidere şi eficienţă”. Mai mult decât atât, Convenţia poate necesita o interpretare
dinamică. După cum spunea Curtea Europeană: Convenţia este un instrument viu. După
cum arătam mai sus, majoritatea cazurilor nu se pretează la interpretări statice sau
gramaticale ale Convenţiei.
Toate aceste indicaţii de interpretare, venite din partea Curţii Europene, pot fi identificate
şi în următorul pasaj, citat din prima hotărâre emisă în dosarul Loizidou. Dna. Loizidou
(reprezentând Ciprul) au avut un proces cu guvernul Turciei. Această dispută datează din
timpul ocupaţiei turce a Ciprului, în 1974. După o serie de hotărâri diferite ale Curţii
Europene, cauza a fost în sfârşit soluţionată cu Republica Turcă abia recent, anul acesta.
În cadrul primei hotărâri emise în această speţă, în hotărârea din 23 martie 1995 (A-310),
Curtea Europeană a hotărât următoarele:
„După cum s-a remarcat şi în hotărârea Curţii din cauza Irlanda vs. Marea Britanie,
din data de 18 ianuarie 1978 (Seria A nr. 25, pag. 90, alin. 239), „spre deosebire de
tratatele internaţionale clasice, Convenţia implică mai mult decât nişte angajamente
reciproce între Statele Contractante. Se creează – pe lângă o reţea de angajamente
reciproce şi bilaterale – anumite obligaţii obiective care, după cum se precizează în
Preambul, beneficiază de o punere în aplicare colectivă’."
71. Faptul că această Convenţie reprezintă un instrument viu, care trebuie interpretat în
lumina condiţiilor existente la ora actuală, este adânc înrădăcinat în jurisprudenţa Curţii
(a se vedea, printre altele, hotărârea în speţa Tyrer vs. Marea Britanie, din 25 aprilie
1978, Seria A nr. 26, paginile 15-16, alin. 31). O astfel de abordare, în viziunea Curţii,
nu se limitează doar la prevederile de substanţă ale Convenţiei, dar se aplică şi unor alte
prevederi, cum ar fi Articolele 25 şi 46 (Articolul 25, Articolul 46), care reglementează
funcţionarea mecanismului de aplicare a Convenţiei. Consecinţa este că aceste prevederi
nu pot fi interpretate exclusiv în conformitate cu intenţiile autorilor, în maniera
exprimată în urmă cu mai bine de 40 de ani…
A se vedea în acest sens şi dreptul la un proces corect, Manualul Drepturilor Omului, nr.
3 (pag. 12/13) şi Dreptul de Proprietate, Manualul Drepturilor Omului, nr. 4, § 51, 52.
9
În dosarul Loizidou (1995, A-310, § 75), Curtea Europeană a afirmat că respectiva
Convenţie Europeană a Drepturilor Omului este un „instrument european de ordine
publică”. Această afirmaţie este adevărată şi pentru România. Convenţia trebuie
considerată a fi o parte substanţială a legislaţiei naţionale române, direct în conformitate
cu aşa-numită viziune monistă. Acelaşi principiu se aplică şi legislaţiei olandeze.
Avantajul sistemului monist este acela că judecătorii naţionali pot aplica prevederile
Convenţiei de îndată ce acestea intră în vigoare. În sistemul dualist, judecătorii nu pot
aplica acest sistem dacă Tratatul nu a fost integrat în legislaţia naţională. Acest fapt poate
avea drept consecinţă emiterea la Strasbourg a unor acte care există posibilitatea să nu fie
necesare în cazul în care instanţele naţionale ar fi fost deja investite cu prerogative de a
aplica ele însele prevederile Convenţiei, în conformitate cu principiile sistemului monist.
„Părţile contractante la nivel înalt vor asigura tuturor persoanelor din sfera lor de
competenţă drepturile şi libertăţile definite în Secţiunea 1 a acestei Convenţii”.
În cadrul acestei prevederi, am identificat două noţiuni care merită o atenţie aparte din
partea noastră. În primul rând, verbul „a asigura” care poate implica o obligaţie specifică,
pozitivă a statului membru vizavi de persoanele private. În al doilea rând, în anumite
situaţii specifice, „sfera de competenţă” a unui stat poate să se extindă şi dincolo de
graniţele sale. Un exemplu în acest sens îl constituie speţa Loizidou (1995):
10
"… având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei, responsabilitatea Părţii Contractuale
poate surveni şi în momentul în care – drept consecinţă a unei acţiuni militare, oricum ar
fi acestea, legal sau ilegal – Partea respectivă exercită un control eficient al zonei din
afara graniţelor sale teritoriale. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea zonă, drepturile şi
libertăţile prevăzute în Convenţie, derivă din respectivul control, indiferent dacă acesta
poate fi exercitat direct, prin intermediul unor forţe armate, sau prin subordonare
administraţiei locale.
63. În această privinţă, Guvernul acuzat a luat la cunoştinţă faptul că pierderea de control
a solicitantului asupra proprietăţii sale se datorează ocupaţiei părţii de nord a insulei
Cipru de către trupe turceşti şi crearea „Republica Turcă a Ciprului de Nord" în această
zonă. Mai mult decât atât, nu s-a discutat faptul că trupele turceşti au împiedicat accesul
solicitantului la proprietatea lui.
64. Urmarea este că asemenea acte pot intra în sfera de competenţă turcă, în sensul
Articolului 1 al Convenţiei."
Concluzie
Sper că – prin această scurtă introducere – am putut oferi suficiente motive pentru
concluzia că, în multe feluri, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului reprezintă
un important reper pentru sistemele juridice din statele europene membre şi, în acelaşi
timp, şi un factor de motivare pentru o economie deschisă şi pentru o administrare a
justiţiei transparentă. De asemenea, oferă ţărilor individuale o „treaptă” pe baza căreia
acestea pot avansa spre o Europă unită şi/sau spre Uniunea Europeană. Aceasta este – aşa
cum o văd eu acum – o viziune de sus în jos.
Dar care este viziunea inversă? Cineva se poate întreba ce aduce Convenţia judecătorului
naţional individual? Aşa cum o văd eu, jurisprudenţa Curţii Europene este elementară şi
conţine anumite aspecte vitale privitoare la societatea europeană. Prin urmare, şi în
cadrul tehnicilor sale de natură juridică, această jurisprudenţă creează o provocare
profesională pentru judecători. Prin urmare, Convenţia serveşte mai multor scopuri, fiind
un instrument multifuncţional.
Aprilie 2004
11
2. PRINCIPIILE DE LA BANGALORE CU PRIVIRE LA CONDUITA
JUDICIARĂ
2002
Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001
adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor,
astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal,
care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26 noiembrie 2002
Preambul
ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt de asemenea
recunoscute sau transpuse în instrumente juridice regionale referitoare la drepturile
omului, în prevederi constituţionale, legislative, ca şi în dreptul cutumiar,
12
principii au de asemenea menirea de a-i ajuta pe membrii guvernului şi ai organelor
legislative, pe avocaţi şi pe cetăţeni, în general, să înţeleagă mai bine şi să sprijine
justiţia. Aceste principii pornesc de la premisa că judecătorii răspund de conduita lor în
faţa unor instituţii create pentru a asigura respectarea normelor, instituţii ce sunt ele
însele independente şi imparţiale, şi a căror menire este să sporească, nu să deroge de la
acele prevederi ale legii şi ale codului de conduită ce sunt obligatorii pentru un judecător.
Norma nr. 1:
INDEPENDENŢA
Principiul:
Modul de aplicare:
Norma nr. 2:
IMPARŢIALITATEA
Principiul:
Modul de aplicare:
13
2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât
şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină încrederea publicului, a juriştilor
şi a părţilor în imparţialitatea judecătorilor şi a justiţiei, în general.
2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să adopte o
conduită demnă, care să reducă la minimum numărul situţiilor care l-ar putea
descalifica, împiedicându-l de a judeca sau de a hotărî într-o speţă oarecare.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod
conştient în legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi adusă spre
judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna imparţialităţii
procesului. Şi nici nu va face comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze
dreapta judecare a unei persoane sau a unei speţe.
2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu
îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca
neffind capabil să judece. Între astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea de mai jos
să fie completă, se numără următoarele:
2.5.1 cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu
privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că
există probe controversate care pot prejudicia dsfăşurarea procesului;
2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a servit ca
martor în dosarul supus judecăţii sale, sau
2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes
material în rezultatul disputei.
Toate acestea, sub rezerva ca judecătorului să nu i se poată cere recuzarea atunci când nu
se poate constitui o alta instanţă care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă,
inacţiunea ar putea duce la un grav act de injustiţie.
Norma nr. 3:
INTEGRITATEA
Principiul:
Modul de aplicare:
3.1 Judecătorul (judecătoarea) va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii
unui observator neutru ca ireproşabilă.
3.2 Atitudinea şi conduita unui judecător (a unei judecătoare) trebuie să menţină
trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti. Nu este
suficient a se face dreptate, trebuie să se şi vadă că s-a făcut dreptate.
Norma nr. 4:
BUNA CUVIINŢĂ
Principiul:
Modul de aplicare:
14
4.1 In tot ceea ce face, judecătorul (judecătoarea) va evita orice atitudine
necorespunzătoare sau impresia unei atitudini necorespunzătoare.
4.2. Fiind conştient că se află permanent în vizorul ochiului public, Judecătorul
(judecătoarea) trebuie să accepte, de bunăvoie şi fără constrângeri, anumite
renunţări care, cetăţeanului de rând i-ar părea o povară. Chiar şi în viaţa
particulară, judecătorul (judecătoarea) se va comporta astfel încât să nu impieteze
asupra demnităţii funcţiei sale.
4.3. Judecătorul (judecătoarea), în relaţiile sale personale cu alţi membri ai profesiei
juridice care au o prezenţă constantă în instanţa în care lucrează judecătorul
(judecătoarea), va evita situaţiile care ar putea da naştere, pe bună dreptate,
suspiciunilor sau ar putea favoriza părtinirea.
4.4 Judecătorul (judecătoarea) se va abţine de la a participa la soluţionarea unei cauze
în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură cu acesta.
4.5 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite nici unui membru al profesiei juridice să
îi folosească locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice.
4.6 Judecătorul (judecătoarea), ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertatea de
exprimare, librtatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar,
îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze demnitatea
funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti.
4.7 Judecătorul (judecătoarea) va trebui să se documenteze asupra intereselor
personale şi financiare ale judecătorului şi va face eforturile corespunzătoare
pentru a se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale.
4.8 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor din
anturajul său sau altor personae să influenţeze negativ conduita şi dreapta sa
judecată.
4.9 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcţiei
judecătoreşti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele personale
ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, şi nici nu va trebui să lase
impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie
privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în îndeplinirea
atribuţiilor sale judecătoreşti.
4.10 Judecătorul nu va avea voie să se folosească sau să dezvăluie informaţiile
confidenţiale obţinute de el în această calitate în scopuri care nu au legătură cu
obligaţiile sale profesionale.
4.11 In condiţiile în care judecătoerul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle aşa
cum se cuvine, el (ea) va putea:
4.11.1 să scrie, să ţină conferinţe, să predea şi să ia parte la activităţi legate de
lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau
altele conexe;
4.11.2 să apară la o audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în
materia dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de
justiţie, sau a altora conexe;
4.11.3 să funcţioneze ca membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat,
al unui comitet sau organ consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în
această calitate, să nu contravină principiilor de imparţialitate şi
neutralitate ale unui judecător; sau
4.11.4 să desfăşoare orice alte activităţi care nu impietează asupra demnităţii sale
de organ judecătoresc şi nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească
obligaţiile sale de magistrat.
15
4.12 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să practice dreptul atâta timp cât
deţine funcţia judecătorească.
4.13 Judecătorul (judecătoarea) poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale
judecătorilor sau alte organizatii, care reprezintă interesele judecătorilor.
4.14 Judecătorul (judecătoarea), ca şi membrii familiei sale, nu vor avea voie să
pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu
acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească.
4.15 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale
de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa,
să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură
cu acţiuni sau inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale.
4.16 În măsura permisă de lege şi de reglemetările privind transparenţa, judecătorul
(judecătoarea) poate primi un dar simbolic, un premiu sau o recunoaştere, în
funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influenţeze pe judecător în
desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti, sau să dea naştere unor suspiciuni de
parţialitate
.
Norma nr. 5:
EGALITATEA
Principiul:
Asigurarea unui tratament egal tuturor în faţa instanţelor este indispensabilă exercitării
funcţiei judecătoreşti.
Modul de aplicare:
16
.
Norma 6:
COMPETENŢA ŞI STRĂDUINŢA
Principiul:
Competenţa şi străduinţa sunt condiţii sine qua non ale exercitării funcţiei judecătoreşti.
Modul de aplicare:
6.1 Îndatoririle judecătoreşti ale unui judecător au precădere faţă de orice alte
activităţi.
6.2 Judecătorul (judecătoarea) îşi va dedica activitatea profesională de judecător
obligaţiilor sale de magistrat, care înseamnă nu numai îndeplinirea funcţiilor
judecătoreşti, a responsabilităţilor faţă de instanţă şi luarea hotărîrilor, ci şi alte
sarcini de însemnătate pentru activitatea judecătorească şi pentru funcţionarea
instanţei.
6.3 Judecătorul (judecătoarea) va lua măsurile ce se impun pentru a-şi menţine şi
spori nivelul de cunoaştere, de calităţi profesionale şi personale necesare
îndeplinirii îndatoririlor judecătoreşti, scop în care va fructifica instruirile de
spcialitate şi orice alte înlesniri oferite judecătorilor, în acest scop, cu aprobarea
organelor judecătoreşti.
6.4 Judecătorul (judecătoarea) se va ţine la curent cu evoluţiile importante ale
dreptului internaţional, ale convenţiilor internaţionale şi a altor instrumente care
reglementează normele referitoare la drepturile omului.
6.5 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini obligaţiile judecătoreşti, inclusiv
emiterea unor sentinţe sub rezervă, într-o manieră eficientă, corectă şi cât mai
promptă.
6.6 Judecătorul (judecătoarea) va menţine ordinea şi ţinuta în toate manifestările ce
au loc în faşa instanţei, va fi răbdător, demn, politicos în relaţiile cu părţile, cu
juraţii, martorii, avocaţii, dar şi cu toţi cei cu care are de-a face judecătorul în
calitatea sa oficială. Judecătorul va pretinde aceeaşi atitudine şi din partea
reprezentanţilor legali, a personalului instanţei, cât şi a celor aflaţi sub influenţa,
autoritatea sau la dispoziţia sa.
6.7 Judecătorul (judecătoarea) nu va afişa un comportament care ar putea veni în
contradicţie cu obligaţia de a se strădui să se achite de obligaţiile sale de
judecător.
PUNEREA ÎN APLICARE
DEFINIŢII
În această declaraţie de principiu, dacă nu permite sau nu cere altfel contextul, termenii
de mai jos vor avea înţelesul care urmează:
17
"Personalul instanţei" înseamnă echipa cu care lucrează judecătorul, inclusiv grefierii.
Notă explicativă
2. Proiectul Codului de conduită judiciară întocmit în sensul celor stabilite mai sus
făcea trimitere la mai multe coduri de acest gen şi instrumente aflate în vigoare la data
respectivă, printre care, în mod special, la următoarele:
18
(f) Codul de conduită judecătorească al Statului Idaho, SUA, 1976.
(g) Reafirmarea valorilor vieţii judecătorilor, declaraţie adoptată de Conferinţa
judecătorilor şefi din India, 1999.
(h) Codul de conduită judecătorească al Statului Iowa, SUA.
(i) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Kenya, iulie 1999.
(j) Codul deontologic al judecătorilor din Malaiezia, alcătuit de Yang di-Pertuan
Agong, la recomandarea Judecătorului Şef, Preşedintele Curţii de Apel şi a
Judecătorilor Şefi de la Curţile Supreme, în exercitarea prerogativelor conferite
de art. 125(3A) al constituţiei federale a Malaieziei, 1994.
(k) Codul de conduită al magistraţilor din Namibia.
(l) Regulile de conduită judiciară, Statul New York, USA.
(m) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari al Republicii Federale Nigeria.
(n) Codul de conduită pentru judecătorii Curţii Supreme şi ai tribunalelor din
Pakistan.
(o) Condul de conduită judiciară al statului Filipine, din septembrie 1989.
(p) Canoanele deontologiei judicare ale statului Filipine, propuse de Asociaţia
Baroului Filipinez, aprobate de judecătorii instanţelor de judecată din Manila, şi
adoptate pentru a fi urmate şi respectate de judecătorii din subordinea
administartivă a Curţii supreme, inclusiv de judecătorii din localităţile mai mici şi
din oraşele mari.
(q) Declaraţia de la Yandina: Principiile de independenţă ale Corpului Judecătoresc
din Insulele Solomon, din noiembrie 2000.
(r) Îndrumarul judecătorilor din Africa de Sud, emis de Judecătorul-şef şi Preşedinte
al Curţii Constituţionale şi de preşedinţii tribunalelor, ai curţilor de apel pentru
litigii de muncă, şi ai Judecătoriei pentru litigii funciare, March 2000.
(s) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Tanzania, adoptat de Conferinţa
judecătorilor şi magistraţilor din 1984.
(t) Codul de conduită judiciară al Statului Texas, SUA.
(u) Codul de conduită al judecătorilor, magistraţilor şi al altor lucrători judiciari din
Uganda, adoptat de judecătorii de la Curtea Supremă şi de la Înalta Curte în iulie
1989.
(v) Codul de conduită al Conferinţei Judecătorilor din Statele Unite ale Americii.
(w) Canoanele conduitei judiciare pentru Statul Virginia, adoptat şi promulgat de
Curtea Supremă a Statului Virginia în 1998.
(x) Codul de conduită judicară adoptat de Curtea Supremă a statului Washington,
SUA, în octombrie 1995.
(y) Legea judiciară (a Codului de conduită), adoptată de Parlamentul din Zambia, în
decembrie 1999.
(z) Principiile-cadru cu privire la independenţa corpului judecătoresc ("Principiile de
la Siracusa"), întocmite de un comitet de experţi întruniţi sub egida Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, a Comisiei Internaţionale a Juriştilor, şi a Centrului
pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, 1981.
(aa) Normele de bază ale independeţei judecătoreşti, adoptate de Asociaţia
Internaţională a Barourilor în 1982.
(bb) Principiile de bază ale Naţiunilor Unite asupra independenţei corpului
judecătoresc, aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1985.
(cc) Proiectul Declaraţiei universale asupra independenţei judecătorului ("Declaraţie
Singhvi"), întocmită de dl. L.V. Singhvi, Raportor special al Naţiunilor Unite
pentru Studiul asupra independenţei corpului judecătoresc, 1989.
19
(dd) Declaraţia de la Beijing asupra principiilor de independenţă a judecătorilor din
Regiunea Lawasia, adoptată de cea de a 6-a Conferinţă a judecătorilor-şefi, din
august 1997.
(ee) Ghidul Latimer pentru ţările din Commonwealth cu privire la bunele uzanţe în
relaţiile dintre puterea executivă, parlament şi puterea judecătorească, în sprijinul
actului de guvernare, al statului de drept, şi al drepturilor omului, pentru
asigurarea aplicării efective a Principiilor de la Harare, 1998.
(ff) Principiile-cadru de prevenire şi eliminare a corupţiei şi de asigurare a
imparţialităţii actului de justiţie, adoptat de grupul de experţi reuniţi sub egida
Centrului pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, în februarie 2000.
Proiectul de la Bangalore a fost trimis atât judecătorilor din ţările de drept anglo-
saxon, cât şi celor din ţările de drept civil, fiind apoi discutat la mai multe conferinţe ale
judecătorilor. În iunie 2002, el a fost revizuit de Grupul de lucru al Consiliului
consultativ al judecătorilor europeni (CCJE-GL), format din Vice-preşedintele Reissner,
de la Asociaţia austriacă a judecătorilor, Judecătorul Fremr, de la Înalta Curte a
Republicii Cehe, Preşedintele Lacabarats, de la Curtea de Apel de la Paris, Franţa,
Judecătorul Mallmann, de la Tribunalul Administrativ Federal al Germaniei, Magistratul
Sabato, din Italia, Judecătorul Virgilijus de la Curtea de Apel a Lituaniei, Consilierul
Prim Wiwinius, de la curtea de Apel din Luxemburg, Judecătorul-consilier Afonso, de la
Curtea de Apel a Portugaliei, Judecătorul Ogrizek, de la Curtea Supremă a Sloveniei,
Preşedintele Hirschfeldt, de la Curtea de Apel din Svea, Suedia, şi Lord Mance,
judecător din Marea Britanie. La iniţiativa Asociaţiei Barourilor Americane, Proiectul de
la Bangalore a fost tradus în limbile naţionale, revizuit de judecători din ţările Europei de
Est şi Centrale, în special din Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Kosovo, România,
Serbia şi Slovacia.
20
şi prin comparare cu diverse coduri mai recente ale deontologiei judiciare, inclusiv cu
Ghidul Conduitei Judiciare, publicat de Consiliul Judecătorilor Şefi din Australia în iunie
2002, cu Regulamentul-model de conduită al judecătorilor din statele baltice, cu Codul
deontologic al judecătorilor din Republica Populară Chineză, cu Codul deontologic al
Asociaţiei judecătorilor macedoneni.
21
3. O posibilă strategie de accelerare a procedurii civile
22
destul de activ, adică să pună întrebări sau chiar să propună o înţelegere amiabilă pe baza
unei aprecieri prudente prima facie a dosarului.
4. Prin 1990, neajunsurile procedurii noastre civile s-ar fi putut defini printr-o
singură expresie: lipsa de concentrare. Adică, părţile sau avocaţii părţilor aveau prea
multe posibilităţi de a-şi expune punctul de vedere, mai ales prin intermediul unor note
scrise depuse succesiv, fie că erau: citaţii, apărări, răspunsuri, replică la răspunsuri,
intervalul dintre acestea fiind de multe ori foarte mare. De multe ori, litigiul propriu-zis
nu ajungea să fie discutat decât după ce fuseseră depuse răspunsurile şi replica la
răspunsuri. Dacaă, odată cu replica la răspunsuri, acuzatul depunea şi documente,
reclamantului i se dădea încă o dată posibilitatea de a depune un scurt comentariu, chiar
dacă numai cu privire la aceste documente. Iar reclamantul condiţiona aceasta de
dezbaterea cauzei în instanţă. Pe atunci, părţile sau avocaţii lor aveau invariabil dreptul
de a cere susţinerea argumentelor lor în instanţă. Pe scurt, problema cea mai mare izvora
din aceea că autonomia părţilor, adică a avocaţilor, era mult supradimensionată faţă de
scopul acţiunii pentru ca procesul să se poată termina într-un interval rezonabil. Tocmai
de aceea, încă din 1968 judecătorii începuseră să găsească o formulă de a ieşi din această
încărcătură împovărătoare, şi anume, în unele speţe, alese de ei cu grijă, au dispus
prezentarea părţilor numai după susţinerile orale ale fiecăreia din ele. Această metodă a
dat oarecare rezultate. Scopul era acela de a le face să ajungă la o soluţionare amiabilă
sau de a fluidiza etapele ulterioare ale procedurii. În 1989, Legea procedurii civile a
dispus ca instanţele să trieze cauzele în funcţie de această posibilitate de a se ajunge la
prezentarea părţilor în instanţă după o singură rundă de susţineri orale de fiecare parte.
Până acum, însă, această manieră nu a fost adoptată de toate instanţele, de aceea efectele
Legii din 1989 au rămas modeste.
5. Din aceste motive, în 1995 încă mai aveam o procedură convenabilă avocaţilor,
care, graţie acesteia, aveau multe posibilităţi de a pleda cauza, ceea ce îi făcea să adopte
strategia de a demonstra cât mai puţin în plângerile sau notele depuse la instanţă. Această
strategie a fost practicată chiar şi atunci când reclamantul ştia bine care va fi punctul de
vedere al pârâtului. Această strategemă dădea naştere unor replici scrise destul de vagi şi
evazive în notele scrise ale apărării.
7. În timp ce, după “vechea” procedură, odată dată o astfel de hotărîre nedefinitivă
care cerea desfăşurarea unei anchete, cazul putea tergiversa din două motive. Primul era
acela că instanţa de multe ori permitea părţilor să depună la instanţă comentarii scrise
asupra rezultatelor anchetei, care putea dura ea singură mai multe luni, deşi părţile nu
aveau dreptul de a face astfel de comentarii, ca să nu mai spunem că nici nu aveau mare
lucru de spus. După ce părţile îşi depuneau comentariile, urma să se dea o sentinţă
23
definitivă la prima instanţă. Asta se putea întâmpla adesea după trei ani de la începerea
procesului.
9. Cum arătam în par. 4, după procedura veche, cauzele puteau fi programate pentru
o înfăţişare a părţilor după numai o rundă de susţineri de către fiecare parte. Comisia
noastră a hotărît să transforme această formulă din facultativă în general valabilă, în
cadrul experimentului nostru. Şi din acest punct de vedere, legiuitorul a adoptat
propunerea comisiei, respectiv părţile vor fi chemate să se prezinte în instanţă după
numai o singură pledoarie din partea fiecăreia, cu excepţia acelor cazuri în care instanţa
consideră că nu se poate aplica această formulă. Conform noii proceduri, lucrurile se
desfăşoară astfel: toate cauzele sunt triate de instanţă după criteriul pretabilităţii lor la
chemarea părţilor în instanţă încă din prima fază, adică după depunerea plângerii şi a
apărărilor. Dacă într-o cauză se consideră că citarea părţilor nu este indicată în această
fază incipientă, părţile au dreptul de a depune şi alte note scrise, cum ar fi răspunsuri la
interogatorii şi replici la răspunsuri, precum şi să dezbată cazul în instanţă, dacă doresc.
Într-un foarte mare număr de cazuri, însă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor după
prima rundă de susţineri orale. După care cauza este repartizată unui singur judecător,
care, după ce studiază dosarul, îi invită mai întâi, de regulă, pe avocaţii părţilor să mai
depună şi alte documente pe care le consideră el necesare sau să depună comentarii mai
amănunţite asupra anumitor aspecte, pentru ca dosarul să fie complet documentat în
vederea dezbaterilor orale şi, eventual, a unei soluţionări amiabile chiar în cursul
înfăţişării. Dacă părţile nu se înţeleg, se va da o sentinţă, cu excepţia cazurilor în care
judecătorul acceptă să le acorde părţilor posibilitatea unei a doua runde de note scrise.
Dar aceasta se întâmplă în puţine din cazurile care nu sunt soluţionate amiabil. Dacă
părţile au avut o înfăţişare, asta nu înseamnă că au dreptul necondiţionat de a mai susţine
o dezbatere în instanţă după ce au depus răspunsurile şi replica la răspunsuri.
10. Atât în faza experimentală, cât şi conform noilor preveri de procedură, această
înfăţişare a părţilor în instanţă trebuie să constituie punctul central al dezbaterii, la
sfărşitul căreia trebuie să rămână cât mai puţine chestiuni în suspensie. Şi, după părerea
mea, aşa se şi întâmplă de cele mai multe ori. Aceste rezultate au fost obţinute şi datorită
unui alt element-cheie al regimului accelerat, element care a fost şi el însuşit de legiuitor.
Am în vedere condiţia ca, în citaţie, partea reclamantă sau avocatul acesteia să prezinte
litigiul în întregime, adică nu doar să menţioneze ce şi de ce pretinde, ci să arate şi
apărările pe care anticipează că le va susţine cealaltă parte, în măsura în care le cunoaşte,
cum ar fi, de exemplu, din corespondenţa anterioară, precum şi, de preferat, replica
părţii reclamante la aceste apărări. Şi, de obicei, această cerinţă se respectă. Această
obligaţie a fost singurul element original al propunerii noastre. Ca urmare a acestei
metode, judecătorul îşi poate forma o părere mult mai aprofundată asupra cauzei decât se
întâmpla după vechea procedură, şi încă de la primul schimb de note scrise. Următorul
pas al procedurii este acela în care jduecătorul dispune instrucţiuni pentru pregătirea
24
prezentării părţilor în instanţă aşa cum spuneam mai sus, după care urmează înfăţişarea
propriu-zisă.
11. Reiese limpede din cele de mai sus că elementele–cheie ale regimului accelerat
(şi, prin urmare, ale modificărilor corespunzătoare din legea olandeză) au dus la o foarte
mare concentrare a dezbaterilor. Întrucât experimentul nostru cerea ca reclamantul să
renunţe, între altele, şi la dreptul de a depune răspunsuri, nici pârâtul nu mai putea
depune replica la răspunsuri. Este adevărat că nu îl puteam împiedica pe pârât să solicite
permisiunea de a-şi susţine cauza în instanţă, dar, din moment ce era întotdeauna
prevăzută o înfăţişare la care părţile oricum urmau să apară, aceasta nu a prezentat riscuri
grave de amânări successive după această înfăţişare. În acelaşi timp, experimentul a dus
la restrângerea posibilităţilor părţilor de a-şi prezenta poziţia. Astfel cum spuneam la
început, aceste elemente au fost "obiectivele" comisiei noastre, adică eliminarea acelor
defecte ale procedurii pe care toată lumea le cunoştea de mult timp. Prin introducerea
acestor termene stricte, regimul accelerat a oferit încă un element-cheie de înlăturare a
acestor neajunsuri.
12. Cam acestea sunt meritele acestui experiment. El a dus la schimbări rapide ale
legislaţiei noastre, ceea ce m-a surprins oarecum, fiindcă m-aş fi aşteptat la mai multă
rezistenţă din partea unei formule tradiţionale. Dar tocmai aici m-am înşelat. Am
impresia că, pe baza acestui experiment, care a început în 1996, şi după introducerea
acestor modificări în legislaţie cu începere de la 1 ianuarie 2002, putem vorbi deja, în
anul 2004, de existenţa unei noi tradiţii, diferite, în procedura noastră civilă .
25
periculoase, fiindcă ar fi încercat să schimbe o tradiţie juridică foarte dragă avocaţilor.
Căci, aşa cum îi explica Macchiavelli prinţului, încercarea de a schimba o tradiţie poate
fi un lucru foarte periculos.
17. Al doilea avantaj al experimentului nostru a fost acela că fost foarte dificil pentru
opozanţii noştri, majoritatea fiind avocaţi care se simţeau foarte la largul lor cu procedura
veche, să se opună experimentului fără a fi bănuiţi că o fac din interes. Au fost observaţii
critice din partea Baroului, dar nu s-a întâmpinat o opoziţe foarte fermă faţă de
propunerea noastră de a introduce această formulă cu titlu experimental.
18. Al treilea avantaj a fost acela că ne-a permis să verificăm cât de eficiente sunt
rezultatele, prin comparaţie cu procedura în uz. Am reuşit să convingem Ministerul
Justiţiei că merită să urmărim cum se desfăşoară experimentul. Compartimentul de
cercetare al Ministerului a desfăşurat acest studiu şi a întocmit un raport – practic, o carte
– foarte interesant. Am menţionat deja că durata medie a procedurii în cadrul
experimentului a fost de 8 luni.
20. După ce ne-am susţinut porpunerile, am găsit 10 judecătorii din cele 19 pe care le
avem, care au fost dispuse să ia parte la experiment, faţă de care au manifestat o atitudine
pozitivă. Cele 10 judecătorii au lucrat cu un corp de reguli procedurale mai mult sau mai
puţin uniforme, care a cuprins etapele regimului accelerat.
21. În final, este de preferat ca o comisie ca a noastră să-şi croiască drum şi în textul
de lege. Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă cu experimentul nostru, ca şi cu alte
câteva recomandări pe care le-a făcut comisia noastră. Prin asta vreau să spun că
proiectele de acest gen trebuie să obţină şi, odată obţinut, să menţină sprijinul Ministerul
Justiţiei şi al parlamentarilor interesaţi. În această idee, ar fi util de subliniat că o
procedură juridică atât corectă cât şi eficientă – mai ales în procesele civile – este
deosebit de importantă pentru comerţ, pentru industrie, dar şi pentru prosperitatea
generală. Fiindcă economia olandeză cunoaşte un declin din 2000 încoace, Guvernul
olandez a introdus restricţii bugetare, care îi afectează şi pe judecători. Ei bine, această
nouă formulă de procedură poate readuce pe rol cauze care au trenat până acum. În orice
caz, pot spune că în Olanda procedura civilă a fost accelerată într-o mare măsură.
mai 2004
________________________
26
Anexa: ELEMENTELE-CHEIE
27
ELEMENTELE-CHEIE ALE REGIMULUI ACCELERAT
b. partea care optează pentru acest regim, renunţă prin aceasta la:
1) dreptul de a depune răspunsuri, şi
2) dreptul de a-şi susţine cauza în instanţă, cu o condiţie, şi anume de a
se respecta procedura standard de a ţine o înfăţişare a părţilor după
depunerea apărărilor;
------------------
28
4. DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ
- reglementat de articolul 6 paragraf 1 din
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale1 -
“Dacă acest text ar fi interpretat ca vizând doar derularea unei proceduri aflate
deja în curs în faţa unei instanţe, un stat parte ar putea, fără să-l încalce, să suprime
jurisdicţiile sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de
contestaţii cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern.
Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinţe
grave, contrare principiilor amintite şi pe care Curtea este obligată să le ia în
considerare (hotărârea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).
În opinia Curţii nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în
detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu
protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii:
accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un
interes în absenţa procesului.”
1
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în
continuare, Convenţia) a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994;
2
Articolul 6 din Convenţie nu prevede, în mod expres, dreptul de acces la justiţie.
Textul alineatului 1, care a permis crearea, pe cale de interpretare, a acestui drept,
are următoarea redactare: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,
în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii
în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”.
3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea EDO), Golder c. Marii
Britanii, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 17-18;
29
Convenţie4. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu
corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.
Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii
cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea
caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor
contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea
activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea,
putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul
drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau politic – drepturile
care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în exercitarea puterii publice
şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este vorba despre drepturile
legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales etc.) şi drepturile şi
obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul persoanelor străine,
acordarea cetăţeniei române etc.).
Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la
domeniul civil:
• contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi
• articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în
exercitarea unor puteri discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus
tributi, jus militiae).
3. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele
între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor5, dreptul comercial6, dreptul
familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală. Un alt gen de contestaţii care
vor fi întotdeauna considerate ca având caracter civil este cel care poartă asupra
dreptului de proprietate7. Astfel, au fost considerate ca având caracter civil proceduri
de expropriere8, confiscare9 sau sistematizare10.
4
Curtea EDO, Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 34, par. 81; De Cubber
din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 18, par. 3;.
5
Curtea EDO, Ringeisen c. Austriei, hotărâre din 16 iulie 1971;
6
Curtea EDO, Edificaciones March Gallego C. A. c. Spaniei, hotărâre din 19 februarie 1998;
7
Cu titlu de exemplu: Curtea EDO, Sporrong şi Lönnroth, din 23 septembrie 1982, seria
A nr. 52; Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr.
117; Curtea EDO, Bodén, din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-B; Curtea EDO,
Håkansson şi Sturesson, din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A; Curtea EDO, Ruiz-
Mateos c. Spaniei, din 23 iunie 1993, seria A nr. 262;
8
Cu titlu de exemplu: Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982,
seria A nr. 52;
9
Curtea EDO, Raimondo c. Italiei, din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A;
10
Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117;
11
Comisia EDO, decizie din 4 mai 1983, în cauza X c. Franţa, plângere nr. 9908/82,
D.R., vol. 32, p.266; Comisia EDO, decizie din 11 decembrie 1986, în cauza S şi T c.
Suediei, plângere nr. 11189/84, D.R., vol. 50, p.121;
12
Curtea EDO, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, par. 50;
13
Hotărâre din 12 iulie 2001;
30
democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal14.
Totuşi, o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o decizie administrativă
ilegală prin care se refuza acordarea unor avantaje fiscale trebuie adusă în faţa unei
instanţe competente în sensul articolului 6 din Convenţie15. În acelaşi sens, va avea
caracter civil dreptul de a recupera banii plătiţi în exces cu titlu de impozit16.
Aşa cum am arătat deja, litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt
considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din
Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din
legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte
repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6
devin aplicabile17.
5. În orice caz, astfel cum rezultă din interpretarea articolelor 53 din Convenţie şi
20 alin. 2) din Constituţia României, Convenţia garantează un standard minim de
protecţia a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmând ca ori de câte ori dreptul
intern român conţine dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă se vor aplica. Or, în
domeniul accesului la justiţie, articolul 21 din Constituţie nu limitează aplicarea dreptului
de acces la cele două categorii de litigii arătate în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie.
14
Curtea EDO, Bendenoun c. Franţei, hotărâre din 24 februarie 1994;
15
Curtea EDO, Editions Périscope c. Franţa, din 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, par. 17;
16
Curtea EDO, National and &Provincional Buiding Society şi alţii c. Marii Britanii, hotărâre din 23
octombrie 1997
17
Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;
18
Curtea EDO, Berger c. Franţei, hotărâre din 3 decembrie 2002;
19
Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Comisia EDO), raport din 9
octombrie 1985, plângerea nr. 10282/83, p. 10, par. 46;
20
Curtea EDO, Englert, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 54, par. 36;
31
7. Articolul 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele să creeze un drept de
acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament 21. Cu
toate acestea, Curtea a arătat că:
"Atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o
persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu
caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să
poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces
echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau
măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei
sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care
diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate.
9. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac28. Totuşi, dacă o fac, ele au
obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui
21
Comisia EDO, decizie din 19 aprilie 1991 în cauza Ruiz-Mateos şi alţii c. Spaniei,
no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanţiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă
aplicabile procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale – a se vedea în acest
sens, Voggenreiter c. Germaniei, hotărâre din 8 ianuarie 2004;
22
Curtea EDO, Posti şi Rahko c. Finlandei, hotărâre din 24 septembrie 2002;
23
Curtea EDO, Koskinas c. Greciei, hotărâre din 20 iunie 2002; Curtea EDO, Terra
Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25;
24
Curtea EDO, Devlin c. Marii Britanii, hotărâre din 30 octombrie 2001;
25
Curtea EDO, Beaumartin c. Franţei, hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A, nr.
296-B; Curtea EDO, Chevrol c. Franţie, hotărâre din 13 februarie 2003;
26
Curtea EDO, Rotaru c. României, hotărâre din 4 mai 2000;
27
Curtea EDO, Vasilescu c. României, hotărâre din 22 mai 1998; Curtea EDO,
Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999;
28
Cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în penal, cerut de articolul 2 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie;
32
proces echitabil în căile de atac astfel create29. Dreptul de acces la o instanţă acoperă,
aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac
sunt reglementate.
29
Curtea EDO, Tolstoy Miloslavsky c. Marii Britanii, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A
nr. 316–B, pp. 78–9, par. 59;
33
Caracteristicile dreptului de acces la o instanţă
34
acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă
mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă
judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este
asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul
persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de
separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost
încălcat.
14. S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează
accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere
acestui drept41. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat42, o cauţiune proporţională cu
valoarea obiectului procesului43 sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de
posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului
acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul
mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă
angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea
angajării unor acţiuni în justiţie44.
37
Curtea EDO, Silver, din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 32, par. 82; Curtea EDO,
Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19-20, par. 40;
Curtea EDO, Campbell şi Fell c. Marii Britanii, din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 45,
par. 99;
38
Curtea EDO, Edwards c. Marii Britanii, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p.
35, par. 36;
39
a se vedea, pentru un exemplu de cauză împotriva României relevantă sub acest
aspect, Buzescu c. României, decizie de admisibilitate din 18 noiembrie 2003;
40
Curtea EDO, Feldbrugge, din 29 mai 1986, seria A nr. 99, p. 17-18, par. 44;
41
a se vedea în acest context şi Decizia Curţii Constituţionale române nr. 127 din 27
martie 2004;
42
Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;
43
Curtea EDO, Aït Mouhoub c. Franţei, din 28 octombrie 1998;
44
Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;
35
cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa45. În speţă, datorită
controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să
afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru
introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ.
Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat
cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de
câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea
termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în
opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces
la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest
context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a
contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor46.
16. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în
sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea47 sau
executarea cu întârziere48 a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă
la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive
– prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice49 – ale puterii legislative – prin
adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură
judiciară50 – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de
atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare51 au
condus al constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest
principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării
principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale
principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea
acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul
în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la
acţiune.
45
Curtea EDO, De Geouffre de la Pradelle c. Franţa, din 16 decembrie 1992, seria A
nr. 253-B, p. 43, par. 34;
46
Curtea EDO, Bellet c. Franţei, din 4 decembrie 1995;
47
Curtea EDO, Hornsby c. Grecia, din 19 martie 1997, Rec. 1997 –II, nr. 33, p. 512,
par. 45; Curtea EDO, Burdov c. Russie, hotărâre din 7 mai 2002 ; Curte EDO, Ruianu
c. României,hotărâre din 17 iunie 2003; Curte EDO, Sabin Popescu
c. României,hotărâre din 2 martie 2004;
48
Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;
49
Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;
50
Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărâre din
9 decembrie 1994;
51
Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999; Curtea
EDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotărâre din 25 iulie 2002;
36
restrângerea drepturilor individuale52. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare53.
Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea
unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor54.
18. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră
în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor
legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător55, totuşi, în măsura
în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea,
o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie
de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie56.
19. Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice
unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate
fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar,
în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă”
prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele
necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea
obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul
numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele
serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să
numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile57.
“pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin
chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia
în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.”58
52
Curtea EDO, Gorraiz Lizarraga, hotărâre din 27 aprilie 2004; Curtea EDO, Zielinski
şi Pradal, Gonzalez şi alţii c. Franţei, hotărâre de Mare Cameră din 28 octombrie
1999; Curtea EDO, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building
Society et Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, din 23 octombrie 1997; Curtea
EDO, Papageorgiou c. Greciei, din 22 octombrie 1997; Curtea EDO, Rafinăriile
greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, din 9 decembrie 1994;
53
Curtea EDO, Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotărâre din 19 decembrie
1997;
54
Curtea EDO, Kutic c. Croaţiei, din 21 februarie 2002;
55
Curtea EDO, Messina c. Italie (no 2), plângerea nr. 25498/94, par. 84-97, CEDH
2000-X);
56
Curtea EDO, Ganci c. Italiei, din 30 octombrie 2003;
57
Curtea EDO, Artico c. Italiei, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, par.
33;
58
Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19,
par. 38;
59
idem;
37
21. O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru
sesizarea unei instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în
cazul persoanelor alienate mintal60, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut
de dreptul de acces la o instanţă61, în cazul minorilor62 sau în procedurile de faliment63.
Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea trebuie să vină
din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în conformitate cu
anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru introducerea unei căi
de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se demonstrează necesitatea
acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în conformitate cu criterii obiective. Pe
de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile articolului 6 cerinţa obţinerii în
prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea unei instanţe în cazul unor
mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de personalitate juridică. Aceasta întrucât
se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi Biserica greacă să aibă interese divergente,
caz în care riscul intervenţiei unei decizii arbitrare era destul de ridicat.
38
23. Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri
administrative prealabile. În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este
obligatorie respectarea exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ
este supusă controlului unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De
fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces
echitabil: “fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele
articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe dar suportă
controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile
cerute de acest articol”73. Acelaşi lucru este valabil şi în materie penală în cazul faptelor
ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca aducând o atingere redusă
valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulaţia pe drumurile
publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ administrativ, cu
condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să asigure
respectarea dispoziţiilor articolului 674.
Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre
judecata în primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al
statelor părţi ca fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau
administrative. Ori de câte ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la
soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a
Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o
adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material, această instanţă este obligată să
asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său
tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”75. “Atunci când legea
instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute
de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare”76.
Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca
recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care
să privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a
acuzaţiei în materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept77.
O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea
cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din
Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative,
persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional.
Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în
considerare la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către
instanţele unui stat parte la Convenţie78. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă îndelungată
de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete administrative
reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător79.
73
Curtea EDO, Le Compte Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie
1981, seria A nr. 43, p. 22, par.51; Curtea EDO, Albert şi Le Compte c. Belgiei,
hotărâre din 1 februarie 1983, seria A nr. 58, p. 16, par.29;
74
Curtea EDO, Oztürk c. Turciei, hotărâre din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 21,
par.56; Curtea EDO, Lutz din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 24, par.57;
75
Curtea EDO De Cubber c. Belgiei, hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86,
p. 16-18, par. 31 şi urm;
76
Comisia EDO, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand, D.R., vol. 15, p. 70;
77
Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-
IV, vol. 25;
78
Curtea EDO, Kônig, hotărâre din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, p. 33;
79
Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;
39
24. Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea,
admise. Aşa cum am arătat mai sus, autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de
a sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele
procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru
introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs80. De asemenea,
obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o
limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă81. În plus, Curtea a arătat la nivel de
principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează doar
probleme de drept decât în cazul cererilor de apel82. Pe de altă parte, condiţionarea
admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei recurate 83 sau de
prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului84 reprezintă limitări
disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.
26. S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii
identice şi având aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur
reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse
materiale87. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu ar
fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.
80
Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A, nr. 109;
81
Comisia EDO, P. c. Franţei, decizie din 1987, plângerea nr. 10412/83;
82
Curtea EDO, De Ponte Nascimento c. Marii Britanii, decizia din 31
ianuarie 2002 privitoare la admisibilitatea plângerii nr. 55331/00;
83
Curtea EDO, Annoni Di Gussola şi Omer c. Franţei, hotărâre din 14 noiembrie 2000;
84
Curtea EDO, Poitrimol c. Franţei, hotărâre din 23 noiembrie 1993;
85
Curtea EDO, Klass c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269;
86
Curtea EDO, Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii-Britanii, din 10
iulie 1998, Recueil 1998-IV, vol. 79;
87
Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p.
71, par. 195-196;
40
arbitraj88. Acest lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar
instanţa de arbitraj să asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.89
88
Comisia EDO, raport din 12 decembrie 1983 în cauza Bramelid şi Malmstrom, D.R.
nr. 38, p. 18;
89
a se vedea Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A
nr. 72;
90
Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003; Curtea EDO, A. c.
Marii Britaniii, hotărâre din 17 decembrie 2002; Comisia EDO, dec. din 6 februarie
1969, plângere nr. 3374/67, Recueil de la jurisprudence nr. 29, p. 29;
91
Curtea EDO, Wait şi Kennedy c. Germania, Beer şi Regan c. Germaniei, hotărâre
din 18 februarie 1999;
92
Curtea EDO, Al Adsani c. Marii Britanii, hotărâre din 21 noiembrie 2001; Curtea
EDO, Kalogeropoulou c. Germaniei şi Greciei, hotărâre din 12 decembrie 2002;
93
Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003;
94
Curtea EDO, Osman c. Marii Britanii, hotărâre din 28 octombrie 1998;
41
Întâmpinarea reprezintă actul procedural prin care pârâtul răspunde cererii de
chemare în judecată formulate de reclamant şi, potrivit art. 115 c. pr. civ. cuprinde:
- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului;
- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
- dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar
când se cere dovada cu martori, numele şi locuinţa acestora.
Întâmpinarea este obligatorie, conform art. 118 alin. 1 c. pr. civ., şi se depune la
dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată, conform art.114/1
alin. 2 c. pr. civ.
Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege este, potrivit
art. 118 alin. 2 c. pr. civ., decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a
invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.
42
Până la operarea unei atare modificări, în cazul în care întâmpinarea nu s-a
comunicat din oficiu reclamantului, iar acesta solicită în şedinţă un exemplar şi amânarea
cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul ei, cauza trebuie amânată pentru a se
respecta dreptul la apărare, dar şi egalitatea de tratament a părţilor.
Argumentele pentru care comunicarea întâmpinării ar trebui să se facă din
oficiu sunt următoarele:
- art. 116 c. pr. civ. impune reclamantului obligaţia de a depune la
dosar atâtea copii de pe întâmpinare câţi reclamanţi sunt, rostul unei astfel de
prevederi neputând fi decât acela al comunicării exemplarelor către părţile cărora
la sunt destinate;
- art. 86 c. pr. civ. prevede că toate actele de procedură se comunică
din oficiu; prin urmare, nu este necesar ca legea să prevadă expres comunicarea
întâmpinării deoarece art. 86 se referă la toate actele de procedură, iar
întâmpinarea este unul din acestea; nu există, în schimb nici o prevedere cu
caracter de excepţie de la regulă, în sensul că întâmpinarea se comunică numai la
cerere.
- comunicarea întâmpinării către reclamant, la cererea acestuia, în
cele 5 zile dinaintea termenului fixat pentru judecată sau în şedinţă publică, fără
încuviinţarea cererii de amânare a cauzei în vederea citirii actului, creează o
inegalitate de tratament inacceptabilă din punctul de vedere al art. 6 par. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care potrivit art. 11 alin. 2 din
Constituţie face parte din dreptul intern.
96
A se vedea Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, Editura All, 1996, traducere de Cristiana Irinel Stoica, pag. 45.
97
A se vedea P. van Dijk, G.J.van Hoof, în colaborare cu A.W. Heringa, J.G.C.
Schokkenbroek, B.P.Vermeulen, M.L.W.M. Viering, L.F.Zwarak, Theory and Practice of
the European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The
Hague, Netherlands, pag. 430-431 şi jurisprudenţa C.E.D.O. acolo citată.
43
Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea
întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a
cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit
dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.
Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării
unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii
acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta
deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp
rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său
apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de
cauză acestor chestiuni.
De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la
judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de
divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă,
neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va
putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.
Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen
reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar
prejudicia dreptul la apărare al părţii98, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii
dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozitiile constitutionale privind
drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este
parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate
reglementarile internationale.”
De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din
perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării,
iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte
conţinutul acesteia.
Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în
codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică
reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către
instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.
98
A se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
I, Editura Naţional, 1996, pag. 128, unde, tratând principiul dreptului la apărare,
enumeră textele de lege care „asigură încunoştinţarea reciprocă a părţilor asupra
pretenţiilor şi apărărilor lor, prin comunicarea copiei de pe cererea de chemare în
judecată şi a copiei de pe întâmpinare”.
44
6.DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE
(art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)
45
Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai
multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal
independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor
judecătoreşti.
46
Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de
acces la justiţie.
Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi,
implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată
la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult,
prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru
anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective
pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi
materiale reduse.
În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să
facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei
sale, dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art.75 din acelaşi cod
prevede că în conţinutul conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri,
reduceri, eşalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar,
precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.
Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar
putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art.6 pct.1
din Conveţie.
47
garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului
părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care
asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul
părţilor de a-şi angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi
funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii
părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului
activ al instanţei.
Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele
judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de
legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor
semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile
dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi
obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata
vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa
superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa
inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului
litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei
reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi
realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.
48
pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al
părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de
atac.
Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod
expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor
preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia
adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.
Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor,
aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile
ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se
asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în
acelaşi scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare
( art.44 ).
De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se
asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de
natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156
alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor,
respectiv pentru lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi
art.264 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un
termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile
de la pronunţarea ei.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea
incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a
drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate
raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces
echitabil.
c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial,
stabilit prin lege.
C1.Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi
independenţa magistratului.
Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se
realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.
Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că
prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.
Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia
României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea
actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.
Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control
judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti.
În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea
nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu
afectează independenţa.
Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.
49
Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se
prevede că”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în
desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.
Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul
său.
Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul
IV).
În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale
organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).
O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este
dată de inamovibilitate.
Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu
consimţământul judecătorilor.
Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu;
astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii.
Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea
judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii
sale organice.
C2.Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia
încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.
Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din
Codul de procedură civilă – titlul V - , care prevede cazurile concrete în care un
magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi
procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.
Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă ,
referitor la strămutarea pricinilor
În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui
proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în
vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi
teritorial.
În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise,
delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului
de justiţie.
Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie(titlul I Cod
procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a
competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii unui conflict de
competenţă(titlul IV).
În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui
anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor;
dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială,cazul”în
orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr 14/2003,
legea partidelor politice.
d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
50
Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti,
imediat după deliberarea completului de judecată.
Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa
părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .
Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost
soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac(art.267 alin.1 Cod
procedură civilă ).
51
7. DREPTUL DE PROPRIETATE - ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL
NR. 1 ADIŢIONAL LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI
A. Consideraţii introductive
Începând cu anul 1994, când prin legea nr. 3099 România a ratificat Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale100, precum şi
protocoalele adiţionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea
dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii, cât şi de către practicienii dreptului, nu
poate face abstracţie de conţinutul articolului 1 din primul Protocol adiţional la
Convenţie101:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
Prin ratificarea acestui protocol, nu numai că respectarea lui a devenit
obligatorie pentru statul roman, dar aplicarea prevederilor sale are şi un caracter prioritar,
conferit de art. 20 din Constituţia României adoptată în 1991, în următorii termeni:
“Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Acestea sunt consideraţiile pentru care studiul de faţa îşi propune să ofere
câteva explicaţii pe marginea aricolului 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, cu
referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, chiar dacă, aşa cum s-a observat102,
hotărârile pronunţate se impun numai statelor direct implicate în litigii, cunoaşterea lor
este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu, fie în scop
preventiv.Astfel, în cazul în care statele se confrunta cu probleme asemănătoare celor
rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot să determine sau să accelereze o reformă
legislativă sau să impună o anumită reglementare. De asemenea, instanţele naţionale vor
99
Legea nr. 30 din 18 mai 1994 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31
mai 1994; ulterior, a fost modificată prin Legea nr.79\1995 privind ratificarea
Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitor la restructurarea mecanismelor de control stabilite prin
convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994.
100
Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953;
cunoscută şi sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
101
Adoptat la Paris la 20 martie 1952, a intrat în vigoare la 18 mai 1954; ratificat de
România prin Legea nr. 30\1994.
102
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, 1997, pag. 515.
52
trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în corecta aplicare a Convenţiei la cazurile
concrete pe care le vor avea de soluţionat.
Aşa dupa cum corect s-a remarcat 103, prima regulă conţinută de articolul 1
îmbracă un caracter general, enunţând principiul respectării proprietăţii. Acest principiu
se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de
o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.
Principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o
persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei
persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.
Cauza Vasilescu versus România104 este relavantă în ceea ce priveşte aspectele
referitoare la încălcarea de reclamantă a articolului 1 din Protocolul nr.1:
La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără
mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, în cadrul unei anchete efectuate
împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de
legislaţia în vigoare în acel moment. Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei
sute douazeci şi şapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Argeş a
Băncii Naţionale a României, întocmindu-se proces- verbal. Cu toate că Miliţia Argeş a
decis la 8 iulie 1966 să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei, finalizând
cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost
reţinute.
În anul 1990 reclamanta a început demersurile pentru recuperarea bunurilor,
adresându-se Procuraturii judeţului Argeş, iar apoi procurorului general al României,
fără rezultat.
În anul 1991 a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur
transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţionala.
Judecătoria Găeşti a admis la 21 februarie 1992 acţiunea reclamantei, a obligat Banca
103
P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL, 1994,
pag. 103.
104
Publicat in”Hotariri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului”, Editura Polirom,
2000, ediţie îngrijită de Monica Macovei, pag. 554.
53
Naţională să-i restituie acesteia obiectele solicitate şi a constatat , de asemenea, că Miliţia
Argeş confiscase în total trei sute douazeci şi şapte de monede din aur, aparţinând
reclamantei. Această hotărâre a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, prin respingerea
căilor de atac ordinare promovate împotriva ei.
La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis însa recursul în
anulare declarat de procurorul general şi a casat hotărârile pronunţate în cauză,
argumentând că , potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe
lânga Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind
restituirea obiectelor în litigiu.
În anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei şi, respectiv, Curţii Europene a
Drepturilor Omului, reclamând încălcarea mai multor articole din Convenţie.
În ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta
a fost încălcat, pentru următoarele considerente:
La 23 iunie 1966 , au fost confiscate ca urmare a unei percheziţii fără mandat,
din domiciliul reclamantei , trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, în cadrul unei
anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său, ancheta care a fost ulterior închisă, fără
a fi urmată de restituirea bunurilor.
Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor
în cauză – recunoscut de altfel de instanţele civile - nu au făcut obiectul unei controverse
în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea a considerat că, din perspectiva articolului 1 din
Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a
rămas până astăzi proprietara lor.
Referitor la jurisdicţia Curţii, s-a reţinut că, deşi România nu a recunoscut-o
decât la 20 iunie 1994, plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă
şi în prezent şi că, în orice caz, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie
1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.
Ţinînd seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de
judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu a
putut fi privită de Curte ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii
permise de primul şi de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea a reţinut ca pe un factor decisiv în soluţionarea cauzei ilegalitatea
confiscării bunurilor reclamantei; în plus, a reţinut că reclamanta obţinuse o hotărâre
judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele
patruzeci de monede din aur si cerceii solicitaţi, dar ca această sentinţă, ca si cea care a
menţinut-o, au fost casate de Curtea Suprema de Justiţie, cu argumentul că instanţele au
încalcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lânga Tribunalul Argeş. Or,
reclamanta făcuse demersuri încă din anul 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul
genera, dar fără succes.
În concluzie, Curtea a considerat că pierderea posibilităţii de a dispune de
proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor
naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe
suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că raclamanta a fost victima unei
confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii.
După cum se poate observa, în cazul prezentat anterior, a avut loc o deposedare
efectivă a reclamantei de bunurile proprietatea sa, care s-a perpetuat în timp, inclusiv
dupa ce reclamanta a iniţiat demersurile legale pentru a reintra în posesia bunurilor şi a şi
obţinut o hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut acest drept, dar care a fost
anulată ulterior, ceea ce a pus-o pe aceasta în imposibilitate de a se bucura nestingherit
de proprietatea sa.
54
Existenţa hotărârii irevocabile privind restituirea bunurilor şi anularea acesteia
într-o cale extraordinară de atac ulterior ratificării de către România a Convenţiei au fost
esenţiale în acest caz pentru determinarea competenţei rationae temporis a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, Curtea a statuat în sens contrar în cauza Canciovici şi alţii
versus România, în care reclamanţii s-au plâns de faptul că imobilul ce a aparţinut
părinţilor lor a fost naţionalizat prin Decr. Nr. 92/1950 şi că prin două hotărâri
judecătoreşti irevocabile li s-au respins cererile de revendicare, respectiv de restituire în
natură a imobilului.
Astfel, Curtea a reamintit că ea nu poate examina o plângere decât în cazul în
care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenţiei în statul
respectiv, or în cauză bunul a fost naţionalizat în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994,
când Convenţia a intrat în vigoare pentru România.Curtea nu este, aşadar, competentă
rationae temporis să examineze împrejurările naţionalizării şi confirmă astfel
jurisprudenţa sa constantă, conform căreia privarea de proprietate sau de alt drept real
constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de “privare de
un drept”. Capătul de cerere al reclamanţilor a fost considerat incompatibil cu dispoziţiile
Convenţiei, în măsura în care poate fi înţeles drept criticând ca atare măsurile adoptate în
baza Decretului nr. 92/1950 faţă de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a
Convenţiei faţă de România.105
105
În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, hotărâre tradusă din limba franceză,
rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu –Liviu Popescu.
106
Vincent Berger, op. cit., pag. 448 si urm.
107
Donna Gomien, Introducere in Conventia Europeana a Drepturilor Omului,
traducere Irinel Stoica, Editura ALL, 1996, pag. 112.
55
În ceea ce priveşte proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a făcut obiectul unui
permis de expropriere din anul 1971 pâna în anul 1979 şi al unei interdicţii de construire
din anul 1968 pâna în anul 1981.Doamna Lonnroth a încercat de 7 ori să vândă imobilul,
dar de fiecare dată amatorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.
În perioada respectivă, legislaţia suedeză nu prevedea posibilitatea de a se cere
scurtarea duratei de valabilitate a permiselor şi nici pe aceea de a cere reparaţii pentru
daunele provocate de durata sau de neutilizarea permiselor.Legislaţia s-a modificat în
1972, însă la data soluţionării cauzei cea de-a doua posibilitate era în continuare exclusă.
Moştenitorii domnului Sporrong şi Doamna Lonnroth au sesizat Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, invocând încalcarea mai multor articole din Convenţie.
Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat că autorităţile
suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi
folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nici o clipa lipsiţi de
proprietatea lor.
De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici
cu o expropriere de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al
reclamanţilor nu a dispărut.
Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului
de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din
punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile
lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept.În
acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de
bunurile lor.
Curtea a mai stabilit că această ingerinţă în dreptul de proprietate nu era
justificată prin prisma alin. 2 al art. 1 şi nici nu respecta cerinţa unui echilibru just între
interesul general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului. Aceasta, deoarece legislaţia în vigoare în perioada respectivă se caracteriza
prin rigiditate: în afară de retragerea pur şi simplu a permiselor, care necesita acordul
municipalităţii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioară a situaţiei
proprietarilor în cauză.
În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp
într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o
povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a
reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere
reparaţii.Aceste posibilităţi erau excluse în respectiva perioada de legislaţia suedeză, iar
la data soluţionării cauzei legislaţia continua să o excludă pe cea de-a doua.
2.Privarea de proprietate
108
P. van Dijk, G. J. H. van Hoof in colaborare cu A. W. Heringa, I.G.C. Schokkenbroek,
B. P. Vermeulen, M. L. W.M Viering, L. F. Zawaak, Theory and Practice of the
European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The Hague,
The Netherlands, pag. 631.
56
a) să existe un interes public;
b) să existe o proporţionalitate a măsurii;
c) măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
a) Interesul public
b) Proporţionalitatea măsurii
Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este
109
Donna Gomien, op. cit., pag. 113; P. van Dijk…, op. cit., pag. 631.
110
P. van Dijk…, op. cit., pag. 632.
57
posibilă privarea de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii
pronunţate în cazul Lithgow si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord’111, considerente care au căpătat semnificaţia unor principii generale.
În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind
naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele
întreprinderi treceau sub controlul statului în “ziua transferului”, adica la 29 aprilie
1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru celelalte; valoarea
acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la
bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub
forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi
decembrie 1980,dupa caz, la capătul unor negocieri între Ministerul Industriei şi
reprezentanţii foştilor proprietari.
O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o
indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din
Protocolul nr. 1.
Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în
sensul celei de-a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului
respectului bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o
violare a art.1.În argumentarea acestei soluţii, Curtea a formulat urmatoarele trei
principii generale:
-” Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art.
1 nu ar putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a
dreptului de proprietate în absenţa principiului conform căruia o privare de
proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. O
măsură privativă de proprietate trebuie să menţină un echilibru just între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de
despăgubire."
-“Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de
proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica
in temeiul art.1. Nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba
de o naţionalizare sau de alte forme de privare de proprietate.”
-“Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să
naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă
judecata legiuitorului în acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se
dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.”
Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a
ajuns la concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală,
la data transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin
legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit
nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.
Pe aceeaşi linie de gândire, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii
Britanii si Irlandei de Nord112 Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate
cazurile, dreptul la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică,
cum sunt cele pe care le urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială,
pot milita pentru o rambursare inferioară valorii comerciale.
111
Vincent Berger, op. cit., pag. 495 si urm.
112
P. M. Cosmovici, op. cit., pag. 114.
58
Într-o serie de cauze înregistrate contra României, Curtea a constatat încălcarea
art. 1 din Protocolul nr. 1 pe considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin
care s-au anulat hotărâri irevocabile de retrocedare a unor imobile către reclamanţi au
avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor.
Este vorba de cauza Brumărescu113 şi de altele considerate, dacă nu identice, cel
puţin analoge acesteia -Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în
care s-a decis că: reclamanţii au fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de
timp, fără să fi perceput o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar
presupunând că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes
public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi
că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.
In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art.
1, privarea de proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa
unei prevederi în legea naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale
dreptului internaţional.
In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile
legii naţionale, Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în
mod corect.Astfel, chiar daca trebuie să facă referire la hotarârea adoptată de instanţa
naţională, Curtea nu trebuie să funcţioneze ca o “a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o
instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1,
noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclama existenţa acesteia si compatibilitatea
măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat
accesibile.114
Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că
această trimitere nu este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste
principii aplicându-se exclusiv naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăti străine.
Acest raţionament al Curţii este în concordanţă cu însuşi dreptul internaţional general,
ale cărui principii se aplică numai străinilor, fiind special concepute pentu ei şi
necârmuind modul în care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a răspuns
Curtea susţinerilor reclamanţilor din cazul James si altii…, care au încercat să acrediteze
ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din
dreptul internaţional - unei indemnizaţii prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi
de proprietatea lor.
Totodata, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament
între cetăţenii unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare.
Preluarea proprietăţii trebuie să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi
reţinute consideraţiuni diferite în cazul naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni
legitime pentru care să se ceară naţionalilor să suporte o povară mai grea în interesul
public, decât cea cerută în cazul străinilor.
59
Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor
de a exercita un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi
de a adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare.
Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de
proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu
toate acestea, aşa după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să
se ţina seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care
trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea,
trebuie să fie unul de interes public.
In sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cazul Mellacher si
altii versus Austria115, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare
a adoptării unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente,
în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii.
Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al
doilea paragraf:
“Fără nici o îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un
amestec în folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de
bunuri închiriate. Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile
imobiliare, ele nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci
duc la un control al folosinţei bunurilor.”
Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului,
Curtea a statuat ca:
“În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul
locuinţelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa
atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi
asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”
Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe
cea referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să
implice şi executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior.
Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o
violare a art. 1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste
intre chiriile unor apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să
faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă,
încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme
şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.
60
proprietate personală în aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de locuinţă după
1 ianuarie 1990.
Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la
expirarea duratei contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea
contractelor, iar în alin. 4 al aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri
succesive, fără a se menţiona un număr limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul
poate refuza reînnoirea contractului numai în anumite situaţii expres şi limitativ
prevăzute în alin. 2, toate presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă de cele de
la data încheierii contractului.
În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri
successive ale contractelor chiriaşilor- justul echilibru dintre interesul public şi măsura
de control al folosinţei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult
cu cât existenţa în proprietatea chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte
localităţi decât cea de domiciliu nu l-ar îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine
diae a imobilului proprietatea sa.
A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua
statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.
Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă
încălcarea art. 1 este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o
discriminare sau dacă puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel
pentru care a fost acordată.
De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă
de apreciere, cu observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele
justului echilibru şi ale rezonabilei proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea
celei de-a doua reguli continuată de art. 1.
Pentru o ilustrare a modului în care Curtea a evaluat respectarea acestei condiţii,
amintim cazul Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH versus Olanda, referitor la
legislaţia olandeză care îndreptăţeşte autorităţile să urmărească debitele fiscale împotriva
bunurilor unei terţe părţi şi în care Curtea a stabilit:
“In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă
marjă de apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce
măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea
debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va
respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei
rezonabil.”
In concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că sechestrându-i şi
vânzându-i bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată,
autorităţile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor
fiscale datorate de acea terţă parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă.
Curtea a reţinut că un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi
incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era
implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de fată
falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Considerând,
de asemenea, că autorităţile fiscale au posibilitati mai reduse decât creditorii comerciali
pentru a se proteja împotriva insolvabilităţii debitorilor. Curtea a concluzionat că cerinţa
proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.116
116
P. van Dijk…, op. cit., pag. 642.
61
C. Noţiunea de “bunuri” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1
117
Idem, pag. 624.
118
Donna Gomien, op. cit., pag. 111.
119
Idem.
120
Idem. pag. 112.
121
Publicata în Monitorul Oficial nr.414 din 31 august 2000.
62
prin jurisprudenţa Curţii în numeroase alte cauze contra României, identice sau cel puţin
analoge cauzei Brumărescu122:
Printr-o sentinţă pronunţată la 9 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5
Bucureşti a obligat Primăria Municipiului Bucureşti şi societatea comercială care
administra bunul să restituie reclamantului Brumarescu Dan imobilul care aparţinuse
părinţilor săi şi pe care statul îl preluase în anul 1950, în baza Decr. nr. 92\1950. Sentinta
a devenit definitivă şi irevocabilă şi a şi fost executată. Împotriva ei s-a promovat însă
recurs în anulare de către procurorul general al României, iar prin decizia pronunţată la 1
martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a
respins acţiunea reclamantului, motivând că legea este un mod de dobândire a
proprietăţii, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a
Decr. nr. 92\1950 şi că judecătoria şi-a depăşit limitele competenţelor judecătoreşti,
aducând atingere competenţelor puterii legislative.
Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, invond încălcarea
art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la existenţa unui “bun” în sensul art. 1, Curtea a apreciat că reclamantul
avea un astfel de bun. Argumentându-şi punctul de vedere, Curtea nu se referă la
imobilul propriu-zis,ce făcuse în anul 1950 obiectul naţionalizării, ci la dreptul
recunoscut reclamantului prin hotarârea din 9 decembrie 1993:
“Intr-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul
fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92\1950 şi a constatat, cu efect retroactiv,
că reclamantul era singurul proprietar legitim al acestuia, în calitate de succesor al
părinţilor săi. Curtea mai subliniază că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era
revocabil.”
Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea arată în continuare, când examinează existenţa
unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantului din punctul de vedere al art. 1, că
anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a constituit o asfel de ingerinţă.
imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă,
nu mai era nici proprietatea tatălui lor, nici a reclamanţilor înşişi.
Cu privire la afirmaţia reclamanţilor conform căreia hotărârea judecătorească
pronunţată în apel, în acţiunea lor în revendicare, şi care le era favorabilă, era definitivă,
deci dreptul lor de proprietate era stabilit în mod definitiv, Curtea a observat că, potrivit
Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, aşa
încât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut
122
Cauzele Tărbăşanu, Popovăţ, Stoicescu, Chiriacesu, in Curierul Judiciar nr. 3/2003,
pag.62-64; Cauza Todorescu contra România, în Curierul Judiciar nr. 10/2003, pag.
26, hotărâri traduse, rezumate şi comentate de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu
Popescu.
123
Decizia din 12 iulie 2001, cauza Malhous contra Republica Cehă.
63
în baza hotărârilor de primă instanţă şi de apel era revocabil. În consecinţă, cauza nu este
similară, sub acest aspect cauzei Brumărecu.124
Într-un sens similar s-a atatuat şi în cauza Potop versus România: deşi
reclamanta a avut câştig de cauză într-o acţiune în revendicare imobiliară ulterioară
aceasta nu poate în nici un caz să şteargă pe deplin consecinţele hotărârii Curţii Supreme
de Justiţie pentru folosirea dreptului său de proprietate.128
124
În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, decizie tradusă din limba franceză,
rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu -Liviu Popescu.
125
Idem, pag. 133.
126
În Curierul Judiciar, nr.3/2003, pag. 64-65, decizii traduse, rezumate şi comentate
de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.
127
În Curierul Judiciar, nr. 5/2003, pag. 53, decizie tradusă, rezumată şi comentată de
conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.
128
În Curierul Judiciar nr. 12/2003, pag. nr. 46, decizie tradusă, rezumată şi
comentată de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.
64
Din cazurile prezentate, ca şi din altele ce au stat în atenţia Curţii, se poate
desprinde următoarea concluzie referitoare la noţiunea de “bunuri”, în sesul art. 1 din
Protocolul nr. 1: această noţiune are un înţeles autonom, care nu se limitează la
proprietatea asupra bunurilor corporale; o serie de alte drepturi şi interese patrimoniale
pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca “bunuri” din
punctul de vedere al Convenţiei, în următoarele circumstanţe:
- aceste drepturi şi interese să aibă ca punct de plecare valoarea lor economică;
- obiectul lor să fie determinabil în raport de cererea care se intemeiază pe
existenţa lor;
- drepturile sau interesele să fie în mod suficient dovedite.
129
Publicata in Monitorul Oficial nr. 236 din 10 mai 2001.
65
1. Este de dorit ca o serie de instanţe de judecată să desfăşoare un experiment, după
un calendar separat, pentru cauzele de mică importanţă, cu termene stricte
(regimul accelerat).
3. Ar fi utilă efectuarea unui studiu pentru a stabili care este cea mai eficace metodă
de programare a audierilor, de anchetă la faţa locului de către organele jdiciare,
sau de prezentare de către avocaţi a susţinerilor în instanţă.
7. Prezentarea părţilor se poate desfăşura mai eficient dacă are loc pe baza unor
reguli prestabilite (scenariu).
8. Acolo unde este posibil, este preferabilă audierea experţilor în prezenţa părţilor
(cu precădere în cazuri de importanţă scăzută).
66
12. Instrucţiunile privind programările în instanţele de judecată ar trebui
optimizate (într-un singur document) şi actualizate.
14.a Multe cazuri pot fi susţinute în faţa unui complet format dintr-un singur
judecător. Dacă reclamantul optează pentru o procedură de judecată accelerată,
aceasta presupune că renunţă la dreptul său la susţinere în instanţă.
_______
N.B. Recomandările de mai sus sunt valabile pentru procedura civilă în cele 19
instanţe locale.
67
9. RECOMANDAREA NR. R (86) 12
A COMITETULUI MINIŞTRILOR DIN STATELE MEMBRE CU
PRIVIRE LA MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI REDUCERE A
VOLUMULUI DE LUCRĂRI LA INSTANŢE
68
împăcarea părţilor, înainte de a recurge la mijloace judiciare sau în orice stadiu al
procesului.
IV. să ia măsuri corespunzătoare pentru ca, acolo unde se poate, arbitrajul să fie o
cale mai accesibilă şi mai eficace ca soluţie alternativă la acţiunea în justiţie.
Oficierea căsătoriei
69
Recunoaşterea paternităţii
Registrele comerciale:
ale comercianţilor
ale societăţilor
ale mărcilor
ale autovehiculelor
70
MEMORIU EXPLICATIV
Introducere
2. Una din temele majore ale celei de a 12-a conferiţe a miniştrilor europeni de
justiţie, ţinută în mai 1980 la Luxemburg, a fost tocmai îmbunătăţirea funcţionării
sistemului judiciar.
Anterior, statele membre ale Consiliului Europei cooperaseră mai ales în privinţa
accesului la justiţie, respectiv asupra informării publicului, a consilierii juridice, a
asistenţei lingvistice etc. La iniţiativa miniştrilor justiţiei, în 1981 a fost numit un
Comitet de experţi în probleme funcţionale ale sistemului judiciar.
3. Pentru ca sistemul judiciar să poată face faţă cererilor tot mai numeroase, fără
însă a lăsa ştacheta calităţii, trebuie explorate o serie de reforme, printre altele şi în
ceea ce priveşte instruirea judecătorilor şi a personalului auxiliar, precum şi
perfecţionarea lor ulterioară, dar şi în ceea ce priveşte condiţiile de lucru la
instanţe, simplificarea procedurilor, metode alternative de soluţionare a disputelor
etc.
71
acestor metode de executare în statele Europei.
Consideraţiuni generale
10. În octombrie 1981, s-a trimis un chestionar detaliat cu privire la aspecte ale
funcţionării sistemului judiciar la guvernele statelor membre. Studierea
răspunsurilor i-a determinat pe membrii Comitetului ca, în 1983, să ceară păreri şi
mai detaliate cu privire la posibilitatea eliberării judecătorilor de sarcini
considerate de multe ori ca fiind extra-judiciare. Informaţiile astfel obţinute au
evidenţiat diferenţe destul de mari atât din punctul de vedere al practicii, cât şi al
experienţei.
72
obiectivele principale de mai jos, în lumina experienţei deja acumulate în acest
sens în diverse ţări, şi anume: de a susţine soluţionarea pe cale amiabilă a
disputelor şi utilizarea unor proceduri mai puţin greoaie de a aplana conflictele; de
a-i despovăra pe judecători de sarcinile extra-judiciare; de a revizui regulile
privitoare la jurisdicţie şi la componenţa instanţelor în scopul unei mai bune
utilizări a resurselor umane ale sistemului judiciar; şi/sau de a descuraja orice
pretenţii exagerate de a beneficia de servicii judiciare, favorizate de extinderea
formei de asigurare contra cheltuielilor de judecată.
13. Un mare număr de dispute au ajuns în instanţă pentru că între părţi nu exista
nici o comunicare şi nici nu încerca nimeni să arunce o punte între ele. Uneori
chiar se pare că mai mare era preocuparea de a condamna partea adversă decât de
a găsi o soluţie.
73
15. Deoarece concilierea presupune un minimum de bunăvoinţă, ea are mai multe
şanse de reuşită dacă se recurge la ea într-o fază incipientă, înainte ca părţile să se
fi baricadat pe poziţii imiabile, şi, mai ales, dacă este lăsată la libera lor alegere.
Sunt semne că reconcilierea obligatorie pierde teren, fiindcă de multe ori, în
practică, ea a fost o formalitate fără rezultate practice.
17. Principalul rol al unui judecător este acela de a soluţiona plângeri pornind de la
prevederile legale.
74
Cu toate acestea, este evident că o mare parte a timpului lor de lucru este consumat
pentru activităţi care nu sunt legate strict de soluţionare şi au mai degrabă un
caracter administrativ. Cu timpul, pregătirea şi imparţialitatea unui judecător,
cunoştinţele acumulate în anumite domenii legale cu relevanţă directă în
soluţionarea de conflicte, ajung să servească în soluţionarea de dispute familiale
sau în exercitarea unor funcţii de supraveghere, de înregistrare sau de autorizare, şi
nu în ultimul rând de control în domeniul economic.
18. Din cele enumerate mai sus se poate constata că noţiunea de “sarcină extra-
judiciară” nu este uşor de definit. Pentru aceasta este suficient să ne îndreptăm
atenţia spre controversele consemnate de literatura de specilitate din mai multe ţări
membre privitoare la natura administrativă, legală sau mixtă a hotărârilor
judecătoreşti adoptate în exerciţiul jurisdicţiei non-contencioase a instanţei.
19. Instanţa joacă în general un rol de supraveghere atunci când membrii unei
familii propun de comun acord schimbarea raporturilor legale ce îi leagă.
Justificarea folosită de cele mai multe ori în acest sens este nevoia de a proteja
politica statului precum şi drepturile şi interesele particulare fundamentale. Printre
cele mai frecvente exemple se numără divorţul cu acordul părţilor, aprobarea
înţelegerilor privitoare la cedarea custodiei copiilor, şi adopţiile. Astfel de domenii
de activitate nu sunt luate în considerare.
Pe de altă parte, şi aici exemplele sunt puţine, se naşte întrebarea dacă există o
justificare raţională pentru care este încredinţată unui judecător sarcina de a aproba
toate înţelegerile la care ajung membrii unei familii cu privire la conflictele din
viaţa lor conjugală. Aceeaşi întrebare se naşte şi cu privire la schimbarea numelor
sau a prenumelor acolo unde legea o permite. Răspunsurile la asemenea întrebări
sunt diferite în funcţie de tradiţia judiciară, de sistemul procedural şi de condiţiile
specifice fiecărei ţări.
75
comercial, de genul monitorizării de conturi şi de registre contabile sau acordării
de licenţe.
21. Fără a lua în considereare cazurile speciale, este oare bine ca judecătorii să fie
răspunzători de organizarea şi supravegherea administrativă a alegerilor – cu
excepţia cazurilor reclamate în instanţă?
24. S-a menţionat mai sus că este recomandabilă încurajarea concilierii ca mijloc
de soluţionarea a disputelor, din perspectiva degrevării instanţelor (conciliere
extra-judiciară) sau cel puţin a reducerii timpului petrecut de judecători în găsirea
de soluţii şi întocmirea de documente (conciliere judiciară).
Ar fi oare posibil apoi să se extindă către anumite instituţii sau autorităţi extra-
judiciare sarcina de a soluţiona conflicte?
76
împiedice recurgerea la justiţie.
26. Arbitrajul, care îşi are originile într-un contract între două persoane de drept
privat şi rezultă într-o hotărâre finală cu caracter irevocabil, este în principiu
singura alternativă cu aplicare generală. Arbitrajul soluţionează orie litigiu
referitor la drepturi la care părţile au libertatea de a reununţa.
30. În fiecare sistem juridic naţional pot exista un număr de cazuri care prin natura
lor trebuie audiate de mai mult de un singur judecător.
Distribuirea altor cazuri către instanţele formate dintr-un singur judecător sau către
un complet format din mai mult de un singur judecător, acolo unde coexistă
77
ambele sisteme, ar trebui să se bazeze pe criterii obiective şi să se desfăşoare în
condiţii care să garanteze absenţa oricărei forme de arbitrariu.
Jurisdicţia instanţei
În mod analog, un nivel ridicat al inflaţiei poate restrânge eficienţa unora din
metodele alternative de soluţionare a litigiilor stabilite în vederea judecării acelor
cauze a căror valoare nu depăşeşte suma prevăzută prin lege, în special litigiile
între consumatori şi furnizori.
78
probleme ale consumatorilor, accidente rutiere, conflicte individuale de muncă),
poate încuraja, dacă nu se foloseşte cu grijă, recurgerea exagerată la justiţie. Nu se
poate însă vorbi în acest moment de o legătură tip cauză-efect. Statele membre
trebuie să studieze şi să supravegheze acest fenomen, dacă este nevoie chiar cu
ajutorul organizaţiilor care reprezintă companiile de asigurări.
79
80