CURS 1, DEONTOLOGIA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

Istoricul asistenţei sociale

Comunităţile umane au avut întotdeauna în rândul lor indivizi care din diferite
motive, fie ele de natură socială sau medicală , s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface
trebuinţele prin mijloace proprii. Societăţile au încercat în maniere diferite să vină în
sprijinul acestor indivizi însă apariţia unei profesii centrate pe “tratarea maladiilor
sociale”s-a produs la începutul secolului XX.
Ajutorul acordat semenilor s-a materializat mai în toate timpurilor în două tipuri de acţiuni:
mila bogaţilor faţă de săraci şi întrajutorarea membrilor unei comunităţi.
Comunităţile locale din toate timpurile aveaua propriile forme de întrajutorare: oamenii
lucrau împreună pentru a construi case, acţionau în comun pentru a înfrunta primejdiile şi
intemperiile, contribuiau atunci când se întemeia o familie etc. Au existat mereu în decursul timpului
forme de ajutorare organizate de persoanele înstărite, biserici, asociaţii filantropice iar actele de
caritate în favoarea săracilor dintr-o comunitate erau de obicei condiţionate de meritele acestora
statul implicându-se de cele mai multe ori în mod represiv.
În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenţa creştinismului au luat
fiinţă câteva instituţii de asistenţă socială pentru copiii orfani, case de adăpost pentru fete tinere şi
aziluri pentru văduve, instituţii care se bucurau de suportul material şi spiritual al bisericii prin
episcopi, educatori religioşi şi duhovnici (Mănoiu, F., EpureanuV., 1996).
În Evul mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe o
concepţie “pozitivă” privind sărăcia: să te naşti sărac reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii
veşnice, totodată sărăcia dădea prilej bogaţilor să-şi dovedească milostenia. În planul relaţiilor
sociale şi politice, această concepţie ducea la justificarea ordinii sociale existente şi la absolvirea
statului de orice responsabilitatea faţă de săracă (Neamţu G., Bocancea. C., p., 55). Singurele
raporturi "contractuale existau între seniori şi şerbi, în sensul că cei dintâi trebuiau să se
îngrijească de condiţiile de viaţă ale celor din urmă, în special în anii în care nu se obţineau
recolte bune. Astfel seniorii aveau deopotriva un prilej de practicare a milei creştine şi o măsură
de apărare a propriilor interese economise (pentru că a nu lăsa şerbii să moară de foame echivala
cu protejarea forţei de muncă de pe domeniul feudal).
Odată cu destrămarea sistemului feudal(începând cu secolul XV) şi cu apariţia
raporturilor de muncă specifice capitalismului-raporuri între patron şi salariat- se observă o

1
creştere a mobilităţii forţei de muncă şi aapariţia unei noi categorii de săraci respective cei din
mediul rural care în lipsa pământului pornesc către oraş în căutarea unui loc de muncă. Ocrotirea
acestora rămâne în grija bisericii pe lângă care funcţionează instituţii de ocrotire. Creşterea
numărului populaţiei sărace din oraşe a reprezentat o ameninţare pentru clasa politică a acelei
vremi astfel încât de la o abordare pozitivă, din partea statului, asupra sărăciei percepţia se
modifică iar sărăcia nu mai este o virtute ci dimpotrivă ca un rezultat al leneviei şi care trebuie
reprimată. În secolele XIV-XVII asistenţa socială revine Bisericii statul având o politică
represivă-legislaţia specifică era menită să reducă mobilitatea socială, să pedepsească
vagabondajul şi cerşetoria.
Din punctul de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire asigurată prin
legislaţia de stat, a apărut în Anglia, în perioada reginei Elisabeta, având ca reper Legea
săracilor Elisabeth Poor Low adoptată de parlamentul englez în anul l601. Astfel au
fost legiferate câteva teme majore ale asistenţei sociale(Boorn} 199, p. 74 75).
• S-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe
colectate de stat.
• Oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe
plan local ajutorul pentru cetăţenii lor.
• Ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de
merit, sub formă de ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei incapabili
de muncă datorită bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor care încă nu pot
munci, iar cei consideraţi apţi de muncă dar leneşi erau obligaţi să muncească.
• Oamenii erau obligaţi să-şi ajute rudele în cât mai mare masură.
• Copiii săracilor erau indrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi
formarea profesională.
În acea perioadă era din ce în ce mai răspîndită percepţia sărăciei ca pericol social, de
aceea ordinea publică avea datoria de a-I face pe săraci inofensivi, de alimita vagabondajul şi
cerşetoria, fie prin găsirea unor forme de muncă fie prin forme represive.
Insistând asupra slabei eficienţe a acţiunilor particulare de ajutorare a celor năpăstuiţi,
criticând formele de asistenţă care nu fac decât să întreţină starea în care indivizii se aflau şi
observând că adesea sărăcia se conjuga cu viciul şi imoralitatea, Biserica şi statul deopotriva vor
percepe sărăcia ca pe o problemă socială şi ca pe o ameninţare la adresa ordinii. În consecinţă nu

2
se mai pune problema ajutorării săracilor, ci aceea a transformării lor în elemente inofensive
pentru ordinea socială.
Pentru aceasta, Biserica şi statul au ajuns la crearea unor instituţii ca spitalele publice şi
azilele specializate în internarea şi ţinerea sub control a celor mai săraci şi mai vicioşi indivizi.
În sec al XVII lea în Anglia s-au înfiinţat casele de muncă menite să evalueze
dorinţa săracilor de a munci. Treptat în secolele următoare numărul acestora a
crescut, extinzându-se în tot regatul şi mai apoi în Statele Unite. În aceste case
deseori condiţiile de muncă erau foarte grele şi permiteau cu greu supravieţuirea
celor condamnaţi să trăiască acolo.
Una dintre primele instituţii de protecţie socială din lume a fost Comisia de Stat pentru
problemele imigranţilor din New York 1847 înfiinţată ca răspuns la aglomerările urbane cauzate
de numărul tot mai mare de imigranţi. Ea folosea resurse federale pentru a ajutora imigranţii.
În Anglia şi SUA cea mai răspândită formă de protecţie a săracilor o constituiau casele
pentru săraci unde o parte din locatari lucrau pentru susţinerea instituţiei, dar condiţiile de erau
de asemenea la limita supravieţuirii. Era de asemenea cazul multora dintre instituţiile de detenţie
inclusive pentru minori dar şi a caselor pentru copii, bătrâni, persone cu handicap(descrise de
Dikens în Anglia) .O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul atelierelor
publice.
În cadrul lor, munca era deosebit de grea şi prost plătită, rostul atelierelor
fiind acela nu de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi şi de a-i descuraja pe săraci să vină în oraşe. În
mediul rural, unde atelierele publice erau puţin numeroase şi unde numărul săracilor
crescuse spectaculos în urma deposedărilor de pământ şi a decăderii manufacturilor
textile familiale, s-au utilizat alte metode de asistenţa. Sistemul Roundsman presupunea
întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parohiei din care aceştia făcea parte. Sarcina aceasta
revenea fiecărui cetăţean cu posibilităţi materiale.
Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaţii muncitorilor cu salarii
mici, compensaţii calculate funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere.
Sumele necesare proveneau din bugetul public.
La începutul secolului al XIX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea
unei forme dure de asistenţă ( workhouses), prin Poor Law Act din 1834.
O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o formă de protecţie organizată

3
a fost biroul Freedman, al cărui administrator Otis Howard a obţinut fonduri federale SUA
pentru acordarea de diferite tipuri de ajutoare –medicale, de urgenţă(hrană, adăpost), asigurarea
de locuri de muncă familiilor fără venit indifferent de statutul lor cetăţenesc. Acest birou deşi a
funcţionat pentru foarte puţin timp a constituit un model de acordare de ajutor din partea statului
fără discriminare celor lipsiţi de resurse.
Odată cu introducerea votului universal (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea)
şi cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problerna socială care
işi are originea in sistemul economic, şi nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea
şi în caracterul lor mizerabil. Astfel, in primele două decenii ale secolului XX, în
numeroase ţări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era
"umanizat", apelând la o serie de prestaţii în favoarea persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a
celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci.
Legislaţia socială a acelor ani menţinea sistemul atelierelor publice, însă
condiţiile de muncă erau mai bune. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se
utilizau banii publici, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus
sistemul cotizării şi redistribuirii, specific asigurărilor sociale.
Deşi activităţile de ajutorare au fost întâlnite o perioadă îndelungată de timp, asistenţa
socială în forma sa profesionalizată are ca predecesori câteva modalităţi de intervenţie sec XIX
începutul sec XX care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile de caritate:
• Mişcarea settlement a reformerilor sociali
• Societăţile de organizare a carităţii
• Asistenţa socială psihiatrică
• Formele de educaţie preventivă a tinerilor
• Organizaţile pentru femei.