IMPORTANŢA STIMULĂRII CREATIVITĂŢII ÎN DEZVOLTAREA

COPILULUI

Marinescu Larisa Eromanga, Profesor Psihopedagog,

Centrul de Pedagogie Curativă HD - locaţia Lupeni, Judeţul Hunedoara

Creativitatea poate fi definită ca trăsătură complexă a personalităţii umane, constând în

capacitatea de a realiza ceva nou, original sau o activitate imaginativă adaptată astfel încât să
producă rezultate care sunt atât originale cât şi de valoare.
Nu avem idee ce se va intampla în viitor, cum se vor desfăşura lucrurile. Educaţia este cea care
trebuie sa ne ajute sa ne adaptăm pentru un viitor pe care încă nu îl putem decât bănui cu atât mai
puţin înţelege. Copiii dispun de un mare potenţial de creativitate, iar noi suntem responsabili de
valorificarea acestuia. Ei au o extraordinară capacitate de a se adapta unor situaţii inedite, sunt
talenaţi şi creativi, iar un sistem educaţional prea rigid nu face decât să înăbuşe ceea ce ar trebui
dealtfel sa scoatem la iveală.
Un copil are nevoie de reguli pentru a-şi însuşi anumite conduite, însă de multe ori acestea ridică
un zid care îl împiedică să se manifeste firesc, de frica sancţiunii. Greşeala şi asumarea acesteia
sunt inerente actului de creaţie. De pildă pentru un copil demontarea maşinuţelor pe care le are
poate fi o modalitate de cunoaştere, de înţelegere a mecanismului de funcţionare, sau pentru unul
căruia îi place să picteze, iar în demersul lui strică materialele de lucru, sancţiunile din partea
părinţilor sau ale dascălilor nu fac decât să înăbuşe din faşă posibile talente care incearcă să iasă
la iveală.
Această rigiditate se regăseşte din păcate şi în maniera de predare a multor cadre didactice, care
pun în plan secund sufletul copilului, starea lui de bine, ocupându-se doar de îmbogăţirea lui
cognitivă şi evident sistemul de învăţămant care pune accentul pe discipline cum ar fi limba
română, matematica şi mai puţin pe muzică. sport, educaţie artistică, plastică, dans, etc., activităţi
care sunt iubite de copii dar care din păcate sunt cenuşăresele sistemului de învăţământ. Astfel,
copilul este educat să se axeze pe discipline „de viitor”.
Alternativele educaţionale sunt cele care doresc să ofere copilului posibilitatea de a-şi dezvlta
liber gândirea imaginativă, punând accentul pe afectivitate şi voinţă.
„Omul este liber – spune R. Steiner – în măsura în care poate asculta de sine însuşi, în fiecare
clipă a vieţii sale.”
Forţa fanteziei nu este altceva decât forţa naturală de creştere, metamorfozată în ceva sufletesc.
Urmând îndemnul lui Steiner, dacă vrem să aflăm ce e fantezia, trebuie să studiem mai întâi forţa
vie care lucrează la crearea formelor vegetale, forţa vie care lucrează la crearea formaţiunilor
minunate din interiorul organismului uman, pe care o produce Eul, tot ceea ce se desfăşoară în
vastul univers, o muncă plăsmuitoare de forme, tot ceea ce se desfăşoară în regiunile
subconştiente ale Cosmosului, o activitate de plăsmuire, modelare şi creştere. Poate atunci vom
avea o noţiune despre ceea ce înseamnă forţă a fanteziei.
Creativitatea a fost definita şi ca procesul interpersonal sau intrapersonal al carui rezultat sunt
produse originale, semnificative si de o inalta calitate. In cazul copiilor, accentul ar trebui pus pe
proces, adica pe dezvoltarea si generarea de idei originale, care pare sa fie baza potentialului
creativ.
Preşcolarul se află în stadiul în care descoperă lumea, este curios de tot ceea ce îl înconjoară,
astfel ca trebuie să îi dăm ocazia, să îl stimulăm “să vadă”, “să simtă”, „să miroase” lucrurile
pentru ca mai apoi să le poată transpune artistic într-o manieră originală. Sensibilitatea copiilor
pentru frumos are ca punct de plecare dezvoltarea simţului estetic, prin perceperea formelor,
mărimilor, îmbinarea culorilor.
Educaţia artistico-plastică nu poate fi neglijata, deoarece pe lângă faptul ca are o contribuţie
majoră în ceea ce priveşte dezvoltarea cognitivă (stimulează funcţiile perceptive, memoria
vizuală şi tactilă, formarea reprezentărilor, etc), din punct de vedere afectiv creaza un cadru în
care elevii îşi pot descoperii natura interioara. Aceste activităţi îi ajuta pe copii sa descopere
frumosul din lucrurile care îi înconjoara şi să le valorizeze, îi ajuta să se exprime într-o manieră
necenzurată, îi ajută să iubească natura şi oamenii. Acestea sunt adevarate terapii de care sufletul
are nevoie pentru a se putea îmbogăţii spiritual.
“Citind” creaţiile copiilor care au o mare încărcătură simbolistică, putem descifra stadiul
intelectual în care se află, nevoile pe care le au, aspiraţiile, modul în care ei percep lumea în
general. Doar cunoscând aceste lucruri putem să înţelegem cu adevărat copilul şi să îl ajutăm, să
îl ghidăm în ceea ce are nevoie şi nu în ceea ce considerăm noi că ar avea nevoie.
În momentul în care copilul uzează de anumite materiale (lut, vopsele, etc) pentru a crea ceva, el
deţine controlul asupra lor, se simte independent şi valorizat, în acel moment este impulsionat să
se mobilizeze, simte că el este important şi că doar de el depinde cum va ieşi acel lucru. Este de
dorit ca el să aibă posibilitatea să îşi aleagă materialele de lucru şi modalitatea în care va realiza
lucrarea, chiar dacă trebuie să respecte o anumită temă.
Un rol foarte important în stimularea creativităţii îl are motivaţia, atmosfera de lucru şi cadrul în
care se desfăşoară activitatea. Pentru un copil este extrem de important să se simtă valorizat şi
evidenţiat atunci când realizează ceva, fiind impulsionat astfel şi pentru viitoarele activităţi. În
ceea ce priveşte atmosfera de lucru, aceasta trebuie să fie destinsă, copilul nu trebuie să lucreze
în tensiune şi critică, iar o muzică liniştitoare în surdină pe lângă atitudinea blândă şi plină de tact
a celui care dirijează activitatea este binevenită. Cadrul ideal pentru desfăşurarea acestor
activităţi este natura, cel mai de preţ terapeut.
Activităţile artistico-plastice sunt extrem de benefice mai ales în cazul copiilor cu dizabilităţi,
pentru care ele devin cea mai la îndemână modalitate de comunicare. Ele contribuie la formarea
autonomiei personale, la dezvoltarea psihomotricităţii, la modelarea voinţei şi la exprimarea
afectivităţii. Astfel copilul va căpăta încredere în forţele proprii precum şi forţa interioară de a
lupta cu boala. Aceste activităţi desfăşutrate ritmic vor scoate copilul cu dizabilitati din izolarea
lui, vor suprima monotonia, starea de regresiune sau complexele legate de prezenta handicapului,
vor favorizeaza adaptarea si evolutia clinica către ameliorare.
Astfel, măsura în care creativitatea copilului reuşeşte să iasă la iveală depinde de inventivitatea,
arta şi dăruirea cu care cadrul didactic ajunge la sufletul copilului.

Bibliografie:
Barron, Frank and David M. Harrington, Creativity, Intelligence and Personality, 2003
Ion Albulescu, Pragmatica predării. Activitatea profesorului între rutina şi creativitate, Editura
Paralela 45, 2009
 STANDARDE PROFESIONALE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT
Prof. Achim Maria
Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalau

MOTTO:
„Nu-i ÎNVEŢI pe copii
nici ceea ce ŞTII,
nici ceea ce VREI
ci ceea ce EŞTI.”

Prin natura umană, ne dorim să avem succes, sau măcar să avem un efect pozitiv asupra
lumii cu care venim în contact, să devenim persoane cu influenţă.
Fără influenţă nu exista succes.
Nu e absolut necesar să avem o ocupaţie importantă pentru a deveni persoane cu
influenţă. Dacă viaţa noastră interferează în orice fel cu a altora, vom fi oameni cu influenţă
acasă, la serviciu, oriunde ne-am afla.
Profesorul, prin natura profesiei sale, stabileşte legături cu elevii săi, cu părinţii acestora,
cu colegii, cu directorul şcolii, cu inspectorul şcolar de specialitate, cu educatoarele de la
grădiniţele învecinate, cu profesorii care predau la clasa sa şi nu numai. Totuşi, nivelul său de
influenţă nu este acelaşi pentru fiecare. De asemenea, influenţa nu vine instantaneu, ci se
dezvoltă în trepte. Modelarea este o primă treaptă. Oamenii sunt influenţaţi, în primul rând, de
ceea ce văd. Pentru elevi, acest lucru este primordial. Nu contează ceea ce le spunem copiilor să
facă; înclinaţia lor este să imite ceea ce facem noi, dascalii. De aceea educatorul este, trebuie să
fie, un model de comportament pentru elevii săi. De exemplu, dacă părinţii elevilor noştri ne
privesc ca pe nişte persoane pozitive, de încredere şi cu calităţi admirabile, ne vor aprecia ca pe
nişte oameni cu influenţă.
Astăzi, nevoia de integritate este absolut esenţială pentru oricine doreşte să devină o
persoană cu influenţă. S. Covey scrie despre importanţa integritaţii în succesul cuiva: ,,Dacă
încerc să folosesc strategii şi tactici umane despre cum să-i determin pe alţii să facă ceea ce
vreau eu, să lucreze mai bine, să fie motivaţi, să mă placă şi să se placă unii pe ceilalţi - în timp
ce caracterul meu este fundamental pătat, este marcat de duplicitate sau nesinceritate - atunci, pe
termen lung, nu pot avea nici o trecere în faţa lor. Duplicitatea mea va da naştere la neîncredere
şi orice aş face - chiar folosind asa-numitele tehnici de bune relaţii inter-umane - va fi percepută
ca manipulare".
Integritatea este fundamentul pe care se construiesc alte calităţi: respectul, demnitatea
şi încrederea. Chiar şi oamenii care pot să-şi ascundă lipsa de integritate un timp vor cunoaste
eşecul, iar influenţa temporară va dispărea. Integritatea este o chestiune personală şi nu trebuie
confundată cu reputaţia. Circumstaţele în mijlocul cărora trăim ne determină reputaţia, care este
o umbră a caracterului. Cadrul didactic poate fi pus în situaţia de a-şi compromite caracterul
integru atunci când, sub influenţe externe (ale unor părinţi care intervin prin mijloace diferite, a
directorului şcolii care-i cere procentaje favorabile la sondaje sau teste standardizate etc.), acordă
calificative sau note care nu corespund realităţii evaluate.
Încrederea este factorul cel mai important în relaţiile personale şi pro-fesionale. Calităţile
integrităţii pot fi păstrate şi dezvoltate, în primul rând, prin modelarea consistenţei caracterului,
pentru ca oamenii să aibă încredere în noi tot timpul, fără fluctuaţii. Un profesor care-şi schimbă
hotărârile şi atitudinile de la o zi la alta îi va influenţa negativ pe elevii săi şi-i va determina pe
părinţii lor să nu aiba încredere în el .
Un dascal onest îşi respectă promisiunile. Dacă promitem elevilor că-i ducem într-o
excursie şi nu facem acest lucru, riscăm să pierdem încrederea lor.
Scopul influenţei nu este manipularea, ci participarea. Elevul nu este obiect al
educaţiei, ci este subiect al propriei sale formări, este un partener autentic al profesorului.
Beneficiul încrederii este influenţa. Abraham Lincoln spunea că: ,,Aproape toţi oamenii
pot face fată potrivniciilor, dar dacă vrei să pui la încercare caracterul unui om, dă-i puterea".
Raportul dintre autoritate şi putere este foarte delicat în meseria de dascal.
In cartea sa “Introducerea într-o pedagogie a libertăţii (Despre libertatea copilului şi
autoritatea adultului”), G. Albu specifică: “Autoritatea autentică - raţională şi eficientă - este
cea care amplifică şi garantează libertatea celui subordonat. Fiind un sprijin pentru auto-
ajutorare, mijlocind procesele maturizării, ea are menirea de-a se face, treptat, de prisos, de a se
autoelimina, prin echilibrarea părtilor. Ea are ca esenţială consecinţa dobândirii autonomiei celor
doi agenţi şi posibilitatea cooperării lor... O pedagogie a libertăţii afectează şi conţinutul
autorităţii (fară de care libertatea se autoanulează); o instanţă (o persoană, o normă, o instituţie)
constituie o autoritate atâta vreme cât sporeşte şi poate spori o viaţă, un spirit, cât oferă şi se
poate oferi, mereu limitată şi autocritică... Ca orice autoritate umană, autoritatea pedagogică este
relativă. Ea este condiţionată de competenţa şi bogăţia sufletească a educatorului, de existenţa
consensului dintre el şi discipol".
Învăţătorul este ,,educatorul" în adevăratul sens al cuvântului. Dar el ştie că scopul
educaţiei este ca să-i pregătească pe elevi pentru educaţia permanentă, să fie autodidacţi, să
devină independenţi în gândire şi în acţiune. „Prin modul cum practică şi cum consideră
evaluarea (ca mijloc şi ca scop în sine), profesorul participă la formarea şi încurajarea unor
spirite conformiste, obediente, terne sau, dimpotrivă, a unor spirite originale, prolifice,
participative" (Gabriel Albu, „Mecanisme psihopedagogice ale evaluării şcolare”). Iată, deci,
cât rău le poate face învăţătorul care le permite elevilor să devină dependenţi de el!
O persoană care educă este o persoană care oferă, în primul rând, dragoste, fără de care
nu poate exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Fiecare elev simte nevoia să
fie preţuit, iubit. Educatorul le poate demonstra elevilor iubirea sa prin fiecare cuvânt, gest, prin
grija pe care le-o poartă. Îi respectă prin faptul că îi tratează ca personalităţi unice. Le dă
sentimentul siguranţei, mai ales atunci când acţiunile şi cuvintele sale sunt conforme cu un înalt
cod moral. O mare greşeală este nerecunoaşterea şi neaprecierea celorlalţi. O simplă apreciere
verbală despre modul în care elevul a scris o compunere, de exemplu, poate să însemne enorm
pentru imaginea de sine a acestuia. E bine ca profesorul să recunoască meritele elevilor ori de
câte ori are ocazia.
W. A. Ward spunea: ,,Flatează-mă şi nu te voi crede. Critică-mă şi te voi plăcea. Ignoră-
mă şi nu te voi ierta. Încurajează-mă şi nu te voi uita".
J. Maxwell, în cartea citată, apreciază că recompensele educării sunt numeroase:
autoaprecierea (oamenii care au încredere în forţele lor au mai mult succes); conştiinţa
apartenenţei (apartenenţa elevilor la un anumit regim şcolar); perspectiva (în ciuda criticilor,
omul nu trebuie să se descurajeze); sentimentul importanţei (oamenii care au mult respect de sine
şi care cred în propria lor importanţă sunt, de obicei, respectaţi şi fac să fie preţuiţi şi de alţii);
speranţa (elevii care au încredere slabă în propriile capacităţi, dar care sunt încurajaţi permanent
de profesor, au încă un motiv să încerce, să lupte pentru a-şi atinge scopurile in viitor).
Un bun educator poate să le insufle elevilor încredere prin motivarea succeselor
anterioare ale elevilor, prin încurajare în caz de eşec, prin motivarea obţinerii unor succese
viitoare printr-o colaborare strânsă, care conferă o încredere reciprocă.
 O persoana cu influenţă îi înţelege pe oameni ascultându-i. David Burns, doctor în
medicină si profesor de psihiatrie la Universitatea Pensylvania, arată că ,,cea mai mare greşeală
pe care o poţi face încercând să fii convingător este să dai prioritate exprimării ideilor şi
sentimentelor tale. Ceea ce doreşte majoritatea oamenilor este să fie asculţati, respectaţi şi
înţeleşi."
Din clipa în care oamenii îşi dau seama că sunt înţeleşi, devin mai dispuşi să înţeleagă
punctul tău de vedere. Fiecare om poate fi cineva când există altcineva care îl înţelege şi crede în
el. În educaţie, un rol important îl are empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile şi
sentimentele celuilalt. Atunci când există empatie între dascal şi elevii săi, când se află pe
aceeaşi lungime de undă, procesul de predare-învăţare-evaluare se desfăşoară firesc, fără
blocaje, iar rezultatele sunt superioare. Un bun profesor va şti să le insufle elevilor un mod de
gândire pozitiv, optimist şi să se poarte cu fiecare ca şi când ar fi cea mai importantă persoană
din lume pentru el, comunicându-le acest lucru.
O persoană cu influenţă este ca un navigator care deschide drumuri pentru alţii. Îmi place
metafora ,,navigator", aleasă de John Maxwell. Sugerează multe: o nava maritimă (sala de clasă),
pe care s-au îmbarcat marinarii (elevii) şi care este condusă de un ,,navigator" -capitan, om
competent şi experimentat (educatorul). Cursa iniţială, în şcoala primară, reprezintă doar
începutul unei călătorii pe durata întregii vieţi.

Bibliografie:
Cerghit, Ioan, “Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri şi strategii”, Editura
Aramis, Bucureşti, 2002
Cosmovici, Andrei, “Psihologie generală”, Editura Polirom, Iaşi, 1996
Revista “Învăţământul primar”, Nr.4/2003
 ROLURI ALE PROFESORULUI

Prof. Maghiar Adina

Şcoala cu clasele I-VIII „Arany Janos”, Salonta

Pentru a rezolva problemele actuale ale conducerii cu succes a procesului educaţional,

profesorul trebuie format adecvat şi în sens managerial. Pedagogia solicită profesorului
capacităţi de conducător, tactul pedagogic, măiestria pedagogică. Profesorul trebuie să se
autoevalueze conştient şi realist pentru a sesiza, a înţelege, a aborda şi exercita cu profesionalism
conducerea educaţiei şi a instruirii.
Dascălul trebuie iniţiat, format, activat, sprijinit în dobândirea de competenţe care să-i permită să
rezolve orice situaţie educaţională, să treacă de la empiric la ştiinţific, raţional, creativ. Pentru a
deveni un agent al schimbării, profesorul trebuie să se afirme ca un bun manager al activităţilor
educaţionale, al formării şi sprijinirii elevilor, grupurilor sau a altor factori comunitari implicaţi.
Provocările la adresa profesorului sunt tot mai mari, însăşi problematica selectării, formării
devine o chestiune de management educaţional. Profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi
metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de integrare
socioprofesională şi educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un
învăţământ de calitate.

Din definiţia educaţiei rezultă caracterul conştient, coordonat al infuenţării formării, dezvoltării
personalităţii elevilor de către educator. Astfel, rolul conducător al profesorului rămâne una
dintre coordonatele de bază ale misiunii sale, dincolo de informarea şi modelarea conduitei prin
relaţiile stabilite cu elevii.
Procesul de învăţământ, ca proces instructiv-educativ, are între caracteristicile sale şi pe aceea că
reprezintă un proces managerial. Principiul general al democratizării activităţilor cere
participarea celor implicaţi (profesori, elevi) la actul conducerii acţiunilor, pentru realizarea
obiectivelor. Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea
tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura esenţial înţelegerea şi aplicarea relaţiei
autoritate-libertate, ca nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din
procesul educaţional şcolar.
Profesorul nu va putea dezvolta elevul pentru şi prin libertatea raţională şi creativă, dacă el însuşi
nu o cunoaşte, nu o înţelege, nu are un comportament de om liber. Reconsiderarea relaţiei
autoritate-libertate, orientarea prioritară spre elev, spre obiectivele formativ-educative au generat
şi o altă alternativă în sistemul concepţiilor educaţionale- perspectiva umanistă asupra educaţiei.
Excesul de control dăunează conduitei fireşti, valorile morale trebuie să joace un rol mai
important, omul trebuie format pentru schimbare, afirmarea sa trebuie să fie liberă şi
constructivă.
Chiar dacă relaţia profesor-elev este de tip democratic, iar metodele de instruire sunt tot mai
participative, procesul de instruire trebuie să fie condus de profesor. Acesta exercită, într-o
manieră specifică, toate funcţiile conducerii.
Principiul descentralizării manageriale permite înţelegerea obiectivelor şi a modului de
rezolvare, participarea directă, asumarea de responsabilităţi şi de către profesor, la nivelul
conducerii activităţii în clasă.
Relaţia profesor-elev apare ca un barometru al aplicării principiilor managementului educaţional.
În îndeplinirea rolurilor, profesorul antrenează diferite dimensiuni manageriale şi rezolvă
probleme de conducere. Profesorul nu mai este doar o sursă de învăţare, ci şi un organizator,
coordonator, evaluator al resurselor materiale, didactice, umane şi al condiţiilor necesare
realizării obiectivelor instructiv-educative.
Principalele activităţi ale profesorului- proiectarea, organizarea, luarea de decizii, dirijarea
învăţării, îndrumarea elevilor, evaluarea, optimizarea procesului educativ- trebuie să fie
reinterpretate, pentru eficienţă, şi prin prismă managerială.
Se pune problema dacă profesorul trebuie privit în calitate de cadru de conducere sau de
execuţie. Profesorul realizează funcţiile manageriale tocmai prin atingerea obiectivelor stabilite
la nivelul clasei.
În raport cu nivelurile tradiţionale ale conducerii învăţământului- nivel central, nivel intermediar,
nivel concret- profesorul se află la cel de-al treilea nivel, al conducerii operative, directe a
procesului instructiv-educativ. În acest sens, profesorul trebuie să adauge şi să optimizeze rolul
său tradiţional printr-o nouă concepţie asupra planificării, organizării, asupra relaţiilor cu elevii,
cu grupurile de elevi, asupra activizării şi comunicării cu aceştia.
Profesorul-manager va trebui să însuşească şi să aplice şi el noile atribute ale managementului:
• raţionalitatea, argumentarea multiplă pentru schimbare;
• modificarea modului de intervenţie în situaţii concrete, pentru provocarea, diversificarea lor;
• înlocuirea managementului bazat pe control cu unul proiectat pe participare, afirmare, asumare
responsabilă, implicarea sa şi a elevilor în diversitatea situaţiilor educaţionale;
• opţiunea strategică pentru comunicare, motivare, participare, formare.
În practica educaţională, rolurile prescrise şi asumate arată profesorului sarcinile, atribuţiile de
rezolvat, pentru atingerea cu succes a obiectivelor formării-dezvoltării elevilor. Distribuirea
rolurilor profesorului se bazează în principal pe capacităţile dovedite, pe competenţele câştigate.
Îndeplinirea lor este însă legată mai ales de afirmarea şi perfecţionarea celor din urmă, astfel
încât apare relaţia obiective-capacităţi şi competenţe- metodologia realizării- evaluarea pe criterii
de reuşită, succes, progres, eficienţă, calitate.
Faţă de acestea, elevii formulează atitudini de aşteptare, expectanţe care devin apoi, prin
cunoaşterea lor, impulsuri pentru proiectarea îndeplinirii şi autocorectării comportamentului
efectiv de rol. Dacă elevii primesc şi ei atribuţii, sarcini în clasă, atunci sunt afirmate şi alte roluri
psihosociale ale profesorlui: de stimulare, de încurajare, de ajutor.
Sociologii deduc rolurile profesorului din funcţiile primite şi asumate, conform statutului
profesional stabilit şi reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de
învăţământ, educator, partener al educaţiei, membru al consiliului profesoral.
Formal, profesorului i se atribuie roluri, în raport cu activitatea sa instructiv-educativă, cu
ipostazele aferente rezolvării diferitelor obiective sau funcţii, pe care le ocupă şi de care
răspunde. La nivelul activităţii în clasă, profesorul are rolul cel mai interactiv, căci, pe lângă cel
de predare, are şi rolul de a realiza interacţiunea cu elevii.
Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale, formarea sa
interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi sugestii,
competenţe de cercetare ameliorativă. Rolul direct de manager al procesului educaţional din
clasă nu este străin activităţii curente a profesorului, numai că nu este conştientizat în mod
explicit, ci integrat normal în activitatea sa pedagogică.
Rolul de profesor-manager nu-l diminuează pe cel de profesor-educator, ci îl întăreşte, îl sprijină
în eficienţă, ca o modalitate de trecere de la empiric la raţional. Profesorul-manager este implicat
în conducerea elevilor spre succes, performanţă formativă.
Aspectele activităţii profesorului-manager nu sunt încă clarificate pentru că nu s-a structurat o
cultură managerială autentică la nivelul şcolii. Ea se află în stadiul de constituire şi este dominată
de ambiguităţile sistemului managerial şcolar, care oscilează între centralizare şi descentralizare.

Bibliografie
1. Iosifescu, S., Manual de management educaţional pentru directorii de unităţi şcolare,
Editura ProGnosis, Bucureşti, 2000
2. Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1998
3. Joiţa, E., Eficienţa instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
4. Joiţa, E., Management educaţional. Profesorul-manager: roluri şi metodologie, Editura
Polirom, Bucureşti, 2000
5. Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
6. Păun, E., Şcoala- abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Toma, Şt., Profesorul-factor de decizie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
 DEMOCRAŢIE ŞI TOLERANŢĂ. „NOILE EDUCAŢII”

prof. Corha Minodora

Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău

Motto: Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi.

(Articolul I Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)
Sentimentul de toleranţă a existat la noi într-o măsură excepţională, ţăranul român fiind
omul cel mai tolerant din Europa.
Simion Mehedinţi

Problematica lumii contemporane a generat în sfera politicii, culturii şi educaţiei un

număr de imperative cum sunt: apărarea păcii, salvarea mediului, etc. Aceste imperative se
regăsesc sub formă de recomandări şi rezoluţii adoptate de ONU, UNESCO, Consiliul Europei,
diverse ONG-uri şi guverne.
În acest context va avea loc şi o transformare a învăţământului. Despre acesta Alvin
Toffler spunea că: „Se va învăţa mai mult decât acum în afara clasei şi mai puţin în clasă. În
ciuda opoziţiei sindicatelor, durata studiilor obligatorii se va scurta. În locul unei rigide
segregări de vârstă, tinerii şi vârstnicii se vor amesteca. Învăţământul se va întrepătrunde şi
împleti mai strâns cu munca şi se va repartiza mai echitabil pe parcursul vieţii.”
Problematica lumii contemporane este prezentă în noile tipuri de educaţii sau „noile
educaţii”. Aceste „noi educaţii” corespund unor trebuinţe socio-pedagogice. În programele
UNESCO figurează 11 exemple de „noi educaţii” între care: educaţia relativă la mediu, educaţia
pentru comunicare şi pentru mass-media, educaţia în materie de preocupare pentru o nouă ordine
economică internaţională, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia nutriţională, educaţia
economică şi casnică modernă, educaţia pentru timpul liber, educaţia interculturală, educaţia
pentru pace, educaţia pentru democraţie şi toleranţă.
TOLERANŢA
1. Definiţie
Toleranţa înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea modului de a fi al
persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu interzice, a nu
împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup chiar dacă noi
dezaprobăm aceea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.
2. Manifestări ale toleranţei
 la nivelul indivizilor: toleranţa cere să acceptăm diferenţele individuale, oricât
de diferite ar fi de valorile noastre.
 la nivelul instituţiilor şi a relaţiilor noastre cu acestea:
• presupune să-i ascultăm pe cei care au opinii diferite şi să analizăm cu
obiectivitate argumentele acestora;
• să nu considerăm că cei care au opinii diferite sunt duşmanii noştri;
• să ne susţinem propriile opinii cu argumente solide;
• să acceptăm că, uneori, opiniile noastre pot fi greşite;
• să acceptăm că, uneori, opiniile celorlalţi pot fi valoroase.
 la nivelul societăţilor: la nivelul comunităţii mondiale, într-o lume a
interdependenţelor, inter şi multiculturalitatea reprezintă o condiţie esenţială a
manifestării toleranţei.
3. Caracteristicile toleranţei:
 respectul diversităţii şi alterităţii
 respectul libertăţii de alegere
 solidaritatea
 dialogul social
 responsabilitatea.
Responsabilitatea individuală şi implicarea civică sunt trăsături care se dezvoltă
când există condiţii prielnice; de pildă, într-o democraţie există condiţii pentru a împărţi
reciproc sarcinile la nivelul unui grup, sarcini care conduc la obţinerea binelui public, a
ordinii, precum şi a independenţei personale. Responsabilitatea individuală implică
existenţa unei sensibilităţi faţă de nevoile şi problemele grupului. O persoană cu simţ de
responsabilitate personală atrage atenţia grupului asupra situaţiilor care funcţionează în
detrimentul grupului. Persoana respectivă poate să propună o serie de schimbări ale
metodelor de acţiune ale grupului, pentru binele acestuia.
 Responsabilitatea individuală mai înseamnă obedienţa conştientă şi voluntară faţă
de toate măsurile pe care grupul le ia în scopul de a încerca să-şi rezolve problemele.
Aceasta nu înseamnă supunerea pasivă faţă de cerinţele grupului, pur şi simplu pentru a
nu-ţi atrage neplăceri din partea acestuia; este un act voluntar, susţinut de dorinţa de a ajuta
promovarea intereselor grupului.
Grupurile pot manifesta o responsabilitate colectivă cu păstrarea responsabilităţii
individuale a fiecărui membru al grupului. Ca alternativă, caracterul colectiv al
responsabilităţilor de ordin moral poate conduce la individualizarea responsabilităţii
morale. Aceasta înseamnă că, dacă fiecare dintre noi este cel mai bun judecător şi
promotor al propriilor interese, atunci cea mai bună metodă de a ajunge la o răspundere
distribuită în grup pentru binele grupului este de a-i delega fiecăruia responsabilitatea
pentru propriul bine.
4. Manifestări ale intoleranţei în raport cu:
 rasa;
 credinţele religioase;
 opţiuni politice;
 sex opus sau diferite practici sexuale.
Manifestările intoleranţei pot duce la: încălcarea libertăţii şi demnităţii persoanei,
privarea de libertate, marginalizarea, persecuţia sau chiar suprimarea fizică. Intoleranţa este
sinonimă cu discriminarea. În România după 1989 se fac eforturi pentru construirea unei
societăţi democratice. In acest scop statul român a conceput mai multe principii de diminuare a
discriminării pe care încearcă să le implementeze în societatea românească. Acestea sunt:
 politica şanselor egale, chiar şi prin legislaţie;
 reprezentativitatea în organismele de decizie;
 tratamentul egal al persoanelor, respectând diversitatea şi diferenţierea
individuală;
 monitorizarea permanentă din partea societăţii civile.
5. Pentru a deveni tolerant, trebuie să parcurgeţi următoarele etape:

• să aflaţi care este „povestea” altei persoane, rugând-o să vă spună câte ceva despre
sine;
 • să ascultaţi fără să emiteţi judecăţi;
• să puneţi întrebări ca să vă asiguraţi că aţi înţeles bine, să vă comparaţi
convingerile cu cele ale celuilalt;
• să identificaţi similitudinile şi diferenţele dintre sistemul dumneavoastră de
convingeri şi cel al altuia;
• să evaluaţi diferenţele;
• să stabiliţi, prin argumente pro şi contra, dacă sistemul de convingeri al unuia sau
al celuilalt sunt deschise revizuirilor;
• să verificaţi legalitatea şi caracterul etic al ambelor poziţii.
Lista comportamentelor observabile
Acţiuni recomandabile:
1. Ascultarea
2. Realizarea contactului vizual
3. Formularea comentariilor, chiar dacă acestea contrazic opiniile formulate, pentru a
semnala că problema a fost înţeleasă;comentariile se fac pe un ton neutru, pentru a-l
încuraja pe vorbitor să continue.
Acţiuni nerecomandabile:
1. Interpretarea
2. Formularea comentariilor negative
3. Atitudinea rău-voitoare
4. Întreruperea discuţiei
5. Evitarea contactului vizual

DEMOCRAŢIA
1. Definiţie
Democraţia este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetăţenilor la
conducerea statului. „Democraţia” este un cuvânt de origine grecească care înseamnă:
„demos” popor, „kratos” putere.
2. Trăsăturile caracteristice ale democraţiei sunt:
 separaţia puterilor în stat;
 alegeri libere pe baza votului universal;
  pluralism politic;
 respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor;
 conducerea majorităţii şi protecţia minorităţilor.
3. Tipuri de democraţie:
a) democraţia directă este un sistem de guvernare în care deciziile de interes public se iau în
mod nemijlocit de către populaţie. A fost specific Atenei antice în secolul V î. Hr. Astăzi nu
se mai foloseşte.
b) democraţia indirectă sau reprezentativă este un sistem de guvernare în care deciziile de
interes public sunt luate de către reprezentanţii aleşi de cetăţeni, prin vot universal.
4. Valorile democraţiei:
 libertatea
 dreptatea
 egalitatea.
Astăzi în planul educaţional al fiecărei ţări cu un sistem de conducere democratic se
urmăreşte o mai bună organizare a curriculum-ului. În acest context toleranţa şi democraţia
sunt două noţiuni absolut indispensabile, care se coroborează în permanenţă, punând în
valoare noi valenţe educaţionale.
 COMUNICAREA DIDACTICĂ ŞI MANAGERIALĂ ÎN ŞCOALĂ.
STUDIU DE CAZ ÎN UNITATEA ŞCOLARĂ
ALEXANDRU MACEDONSKI, MELINEŞTI, DOLJ

Prof. Drd. Miron Costina Violeta

Absolventă a Masteratului Management Educaţional Preuniversitar
Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea din Piteşti

Apogeul comunicării se regăseşte în epoca modernă, cu toate că omul modern simte

absenţa unei comunicări reale deoarece comunicarea pare a se adresa tuturor, dar puţini resimt
acest lucru, cu toate că teoretic, comunicarea este procesul de transmitere de la un individ la altul
şi de la un grup la un alt grup social, însemnând viaţă şi posibilitatea coexistenţei oamenilor.
Comunicarea este considerată o componentă şi o resursă capitală a funcţionării
organizaţiei, oamenii comunică pentru că simt nevoia să se implice, să fie legaţi unii de alţii, să-
şi simtă contribuţia în cadrul unui grup, să-şi ofere şi să ofere stabilitate prin cunoaştere.
Comunicarea evoluează odată cu noi, se transformă şi ne transformă cu fiecare clipă pe care o
trăim începând cu clipele petrecute pe băncile şcolilor şi continuând cu viaţa de educator.
Organizaţia este un sistem social în care oamenii interacţionează pentru realizarea unor scopuri
comune, scopuri regăsite şi-n activitatea didactică unde elevul se modelează pentru a deveni
omul matur de mâine. Comunicarea organizaţională este un proces, de regulă intenţionat, de
schimb de mesaje între persoane, grupuri şi niveluri organizatorice, esenţial este ca, în cadrul
organizaţiei, să se realizeze o comunicare eficientă, care ,,apare atunci când oamenii potriviţi
primesc la timp informaţia potrivită”. Comunicarea organizaţională apare la toate nivelurile
conducerii, se realizează pe toate treptele ierarhice şi între acestea, atât pe orizontală, cât şi pe
verticală. Am fost învăţată că nu trebuie să uităm că trei lucruri nu pot fi întoarse din drum:
1. timpul;
2. săgeata trasă;
3. cuvântul rostit – sau alte forme ale comunicării.
 Comunicarea este prezentă în tot ce facem în viaţă şi este esenţială pentru a putea
munci, trăi şi modela şi trebuie să aibă un mesaj adaptat la interlocutor, mesaj de observarea
atitudinii psihologice a acestuia. Este vorba de fapt, de a-l cunoaşte pe celălalt, dar şi de a te
cunoaşte pe tine însuţi, pentru a alege propriul registru psihologic adaptat la cel al
interlocutorului. Important nu este să trimitem cât mai multe mesaje, ci felul cum le recepţionăm,
fapt care conduce la o comunicare eficientă.
Niciun fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene şi până la cele mai
complexe activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor sau culturilor, nu mai pot fi
imaginate în afara procesului de comunicare.
Managementul constă, mai presus de orice, în realizarea, cu ajutorul comunicării, a
unui proces de influenţare interpersonală exercitat într-o situaţie anumită şi îndreptat spre
atingerea sau îndeplinirea unor obiective.
A conduce o instituţie înseamnă a comunica, înseamnă înainte de toate a transmite
idei, sentimente, decizii subordonaţilor şi posibilitatea de întoarcere a informaţiilor.
Comunicarea managerială reprezintă o formă a comunicării interumane, un instrument
de conducere cu ajutorul căruia managerul îşi poate exercită atribuţiile, comunicarea înseamnă
aproape totul în management, indiferent că este vorba despre comunicare formală, informală sau
nonformală.
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific,
între cadru didactic şi elevi.
Noi, cadrele didactice prin comunicare putem face necunoscutul să fie cunoscut,
exprimând anumite idei in termeni cunoscuţi, randamentul comunicării adult-copil nu se reduce
doar la ceea ce spunem, ci depinde şi de atitudinea noastră. Ea potenţează sau frânează
comunicarea, sporeşte sau chiar poate anula efectele conţinuturilor transmise verbal. Blocajele de
comunicare dintre elev şi profesori sunt generate de faptul că profesorul nu-l consideră pe elev
partener de discuţie cu drepturi egale în comunicare.
Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de informaţii
în interiorul perechii emiţător- receptor în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea
transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament
individual sau de grup.
 Universalele comunicării au fost puse în evidenţă de către Meyer-Eppler (1973).
E → emiţător (sursă)
R → receptor (destinatar)
Cod → sistem de semne comun, cel puţin în parte, emiţătorului şi receptorului
Re → repertoriul emiţătorului
Rr → repertoriul receptorului
partea haşurată → repertoriul comun celor două repertorii
Nu întotdeauna suntem capabili sa influenţăm sau să schimbăm personalitatea celuilalt
dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria-persoană pentru a observa dacă o
schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.

Un manager apelează la tăcere ca mijloc de comunicare nonverbală, deoarece a şti

să taci este o calitate a omului preţuită din cele mai vechi timpuri, chiar și prin tăcere
oamenii comunică.
Pentru manager, percepţia diferită a celor din jur constituie un obstacol care poate
fi diminuat sau eliminat prin efortul de a cunoaşte şi înţelege oamenii astfel încât să poată fi
depăşite situaţiile in care comunicarea este deformată şi se transformă în conflicte, care sunt
componente ale vieţii.
Grupul Şcolar Alexandru Macedonski, Melineşti, Dolj. G.S Alexandru Macedonski,
Melineşti, judeţul Dolj a luat fiinţă ca o necesitate datorită faptului că pe Valea Amaradiei unde
este amplasat a luat amploare o puternică exploatare petrolieră, Grupul Şcolar fiind o pepinieră
de cadre calificate. Unitatea are un efectiv de 50 cadre didactice şi aproximativ 700 elevi ţi
activitatea managerială este îndeplinită de către director în persoana D-lui prof. Micu Cristinel şi
de către director adjunct în persoana D-lui prof. Roşca Aurel în colaborare cu managerii Schelei
de Foraj şi de Extracţie Petrolieră.

Cadrele didactice, în special cele tehnice aveau activitatea de pregătire a elevilor,

obstrucţionată de lipsa spaţiului destinat laboratoarelor şi atelierelor şcolare. Printr-o bună
comunicare între manageri şi subalterni, ultimii au reuşit să lămurească de acest neajuns
conducerea, profitând de oportunitatea obţinerii de fonduri europene, s-au întocmit proiecte, care
au devenit realitate, în prezent unitatea şcolară beneficiind de laboratoare şi ateliere moderne şi
echipate corespunzător. Întâmpinând greutăţi la obţinerea autorizaţiei sanitare printr-o bună
comunicare şi colaborare s-a reuşit forarea unui puţ de mare adâncime cu apă potabilă, rezolvând
atât necesarul de apă potabilă şi menajeră. Aceste două exemple fiind câteva din realizările
unităţii şcolare din localitatea Melineşti, realizări bazate în primul rând pe comunicare şi pe un
management performant.
Cu toate că este o unitate şcolară având cu prioritate pregătirea tehnică, dar având şi
elevi cu reale calităţi artistice şi literare, se simţea necesitatea apariţiei de reviste şcolare, unde
tinerii studioşi să-şi etaleze talentul şi priceperea în ale literaturii pentru a fi cunoscuţi şi de către
elevii din alte unităţi şcolare. A răspuns la acest proiect, care a luat naştere tot printr-o
comunicare între elevi şi diriginţi, d-na Prof. Drd. Miron Costina Violeta, care a beneficiat şi de
pregătirea de excepţie din cadrul Universităţii din Piteşti ca masterandă şi de înţelegerea
Ambasadei Franţei de la Bucureşti ca parteneră, înfiinţând revista în limba română Alexandru
Macedonski şi revista în limba franceză La vie francophone, reviste, care au fost apreciate şi
premiate. Pe lângă cele două reviste, a mai fost înfiinţată şi o a treia avându-l ca redactor-şef
fondator, pe managerul unităţii, Prof. Roşca Aurel, revistă în limba franceză, numită sugestiv
Regard Jeune.
Fiecare om este unicat de personalitate, pregătire, experienţă, aspiraţii, iar unicatele de
personalitate generează modalităţi diferite de comunicare, una dintre aceste modalităţi diferite de
comunicare, alese de mine ca masterandă, pentru că aţi dorit şi mi-aţi permis să aprind şi eu
lumânarea în ale cunoaşterii în educaţie de la candelabrul cu multe lumânări ce au stat aprinse
timp de un an şi jumătate la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei din Piteşti pentru care cu mâna pe
inimă,
COMUNIC:
VĂ MULŢUMESC!

Bibliografie:
ABRIC, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002
CUCOŞ, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
CUCOŞ, Constantin, Comunicarea didactică, în: Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996
EZECHIL, Liliana, Comunicarea educaţională în context şcolar, Editura Didactică şi
Pedagogică, Buc
FERRY Giles (trad.), Dialogul în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
GOLU, Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989
IONESCU, Miron; RADU, Ion (coord.), Didactica modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1995
MACARIE, Tiberiu, Suport de curs, MEP, Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe ale
Educaţiei
MARINESCU, Paul, Managementul instituţiilor publice, Tipografia Universităţii din
Bucureşti, 2003
MUCCHIELLI, Alex, Comunicare în instituţii şi organizaţii, Iaşi, Editura Polirom, 2008
MUCCHIELLI, Alex, Teoria proceselor de comunicare, Bucureşti, Institutul European, 2006
 PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Iaşi,
Editura Polirom, 2006
POSTELNICU, Constantin., Fundamente ale didacticii şcolare, Tipografia Universităţii din
Craiova, 2000
SHAPIRO, D., ”Conflictele şi comunicarea” Ed. Arc, Bucureşti, 1998
ȘOITU, Laurenţiu, 1997, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ŢINICĂ S., PETROVAI, D., ”Comunicare şi managementul conflictului”, Centrul de
Resurse ARES, Cluj-Napoca,1999
www.communicationides.com
www.divavillage.com
www.msn.com/images/communication failure