Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dorel FÎNARU,
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava
***
23
posibile – au o pondere mai mare sau aproximativ egală cu aceea a oricărui
dintre celelalte două nivele” (op. cit., 69).
După opinia noastră, textele numite generic „arte poetice” pot fi
grupate în două categorii principale:
1. Artele poetice explicite sînt cele care, referindu-se la modul de
apariţie şi de manifestare a lumii literaturii, prezintă în textul de suprafaţă
ocurenţa unor termeni ca literatură, poezie etc., sau a altora din sfera lor
semantică, precum şi a unor echivalenţe de tip metaforic (tipul „in praesentia”),
metonimic, sinecdotic sau chiar alegoric (acesta din urmă construit cu prezenţa
obligatorie a unuia dintre primele tipuri enumerate). În această situaţie apare „o
relaţie de cvasi-echivalenţă între textul de adîncime, metatext şi textul de
suprafaţă” (Neţ, op. cit., 69). Intră aici discursul literar care se apropie de
discursul critic (artele poetice de tip Boileau sau paratextul autorilor la propriul
text), dar şi poeme sau proze – arte poetice3, observaţii teoretice – dintre care
unele incluse în (auto)comentarii literare – etc.
Artele poetice explicite cuprind mai multe subtipuri, în funcţie de
„obiectul” literar la care se referă:
a) obiectul literar (real) reprezentat de macro-discursuri literare
anterioare (proprii unor autori, şcoli, curente etc.), faţă de care atitudinea critică
poate fi de aderare, continuitate sau negare (uneori violentă). Vom considera că
în acest caz apare o funcţie metalingvistică I;
b) obiectul literar (incipient real, preponderent virtual) concretizat
într-un macro-discurs literar contemporan, căruia autorul i se integrează şi pe
care încearcă să-l impună în faţa altor discursuri anterioare sau contemporane
prin articole program, consideraţii teoretice, texte literare cu statut de ars
poetica etc. în care (se) configurează structura normei interne – funcţie
metalingvistică II;
c) obiectul literar (real) reprezentat de o secvenţă lingvistică ce vorbeşte
despre ea însăşi sau despre textul din care face parte – funcţie autonimică4 I;
d) obiectul literar (real) reprezentat de texte sau de secvenţe care
vorbesc despre propriul limbaj literar în ansamblu (adică despre propria operă,
în ansamblu, a scriitorului respectiv) – funcţie autonimică II;
e) obiectul literar (real + virtual) numit generic „literatură” („poezie”,
„roman”, „teatru” etc.) – funcţie metaliterară generică.
2. Artele poetice implicite sînt acele texte care, în aparenţă, nu par a
vorbi despre literatură. Nicăieri în structura lor de suprafaţă nu apare măcar un
singur element metaliterar şi totuşi, prin subtile interrelaţii paradigmatice de tip
tabular, stabilite la nivelul întregii opere a scriitorului respectiv, acel text poate
fi citit şi ca o ars poetica. De obicei sînt texte literare ce manifestă în cel mai
înalt grad caracterul de „opera aperta”, lectura lor ca arte poetice fiind doar una
din multiplele lecturi posibile.
24
Cum încercarea noastră are în vedere numai poetica eminesciană
explicită, să ne limităm doar la un singur exemplu care demonstrează cum unele
texte, ce în aparenţă nu au nimic de-a face cu tema în discuţie, pot fi citite ca
arte poetice implicite. Luna este una din imaginile obsedante ale literaturii
eminesciene, dar la o primă vedere nimic n-ar îndreptăţi o echivalare metaforică
cu poezia, fapt dovedit de comentariile unora dintre cei mai importanţi
eminescologi: obiect „decorativ” de „recuzită” romantică (G. Ibrăileanu), „o
temă romantică de mult frecventată” (G. Călinescu), „element al peisajului (…)
nu este poet romantic care să nu-l fi cîntat” (T. Vianu) etc. etc. Însă în Ms.
2277, f. 123, apare o extrem de importantă notaţie a lui Eminescu: Lumină de
lună, Poezii. Versuri lirice, redactată în chip de titlu şi pe care Perpessicius o
datează 1882, perioadă cînd Eminescu intenţiona să-şi publice primul volum de
versuri (cf. III, 79) Aceasta implică o posibilă echivalare metaforică poezie =
lumină de lună în paradigma limbajului poetic eminescian. Ar fi, dealtminteri, o
definiţie absolut modernă a poeziei: discul selenar este o oglindă a realului (=
soarele), lumina de lună fiind, aidoma semnului poetic, un semn de gradul al II
lea ce configurează un sistem semiotic secund: „Artele şi literatura frumoasă
trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii (…) o coardă nouă, originală, proprie
pe bina cea mare a lumii”. (Echilibrul, IX, 93) Dintr-o dată, zeci de poeme
eminesciene sau fragmente în versuri şi proză în care imaginea luminii de lună
constituie elementul central pot fi citite şi ca arte poetice. De pildă, Palatul
Lunii din Dacă treci rîul Selenei poate fi asimilat cu un edificiu al Poeziei: cu
„mîndre icoane”, „argintoase coloane” şi „muri cu oglinzi de diamant”, el
reflectă Lumea; palatul „cu zeci intrări” şi „cu mii de ferestre” poate sugera o
deschidere maximă a obiectului poetic; în acelaşi timp pătrunderea în
construcţia cu trei nivele („Şi în trei caturi se-nalţă palatul…”) este dificilă
pentru că are „scări înnălţate/ Şi cerdacuri în aer…” (IV, 179-180).
Însă acest tip de texte vor fi abordate doar tangenţial, tema încercării
noastre constituind-o „ars poetica” eminesciană explicită. Prin urmare am
selectat, clasificat şi comentat numai acele texte în care conceptul de poezie (şi
ceilalţi doi factori implicaţi în procesul de comunicare literară - poet şi cititor)5,
atunci cînd nu sînt prezenţi ei înşişi în textul eminescian, se află într-o relaţie de
echivalenţă totală sau parţială cu alţi termeni.
În pofida unei păreri larg răspîndite în eminescologie6, volumul acestor
texte este impresionant, ars poetica eminesciană explicită „contaminînd”
aproximativ 1/3 din creaţia sa literară. Poeme întregi sau numeroase fragmente (în
special din creaţia postumă) formează „poezia poeziei”7 la Eminescu. I se adaugă
„literatura despre literatură” formată, pe lîngă cîteva proze şi fragmente de proză,
articole (publicate sau nu), scrisori (expediate sau nu), din sute de notaţii rămase
în manuscris, adnotări la traduceri şi cursuri etc. Faptul e singular pentru literatura
română din secolul trecut8 , Eminescu fiind un scriptor additus scriptori care îşi
25
găseşte un echivalent doar în personalitatea scriitorului-critic-teoretician
întruchipată în secolul său de un Poe, un Baudelaire sau de un Mallarmé.
O operă cum e cea eminesciană, de o asemenea noutate şi
originalitate, care practic a revoluţionat limbajul poetic românesc, necesita un
demers autoexplicativ: „Orice ştiinţă a produs simultan o teorie a ei însăşi ca
ştiinţă, orice artă o teorie a ei însăşi ca artă. Inovaţia nu se poate propaga fără a
se explica, ceea ce implică dubla negare a momentului precedent nu numai în
practică, ci şi în teoria lui. Dar dialectica dezvoltării înseamnă simultan
continuitate şi discontinuitate, astfel încît, pentru a se constitui, orice nou
demers teoretic (T) apelează la cel puţin trei practici semnificante şi la cel puţin
două demersuri teoretice: propria sa practică pe care o reprezintă şi o explică, şi
care de obicei îl precede (P), o teorie şi o practică imediat anterioare (T -1, P-1),
pe care necesarmente le neagă, de la ignorare la polemică violentă”9, şi un al
doilea grup, format dintr-o practică şi o teorie (T-2, P-2), pe care le afirmă, parţial
ori integral, stabilind o filiaţie directă „peste” momentul anterior şi împotriva
lui.10 (De la caz la caz, T-1 şi T-2, ca şi P-1 şi P-2, pot coincide în timp ca ideologii
rivale, ori pot urma una după alta, conform unei relaţii proprii de opoziţie.)
Această mişcare complexă presupune deci înţelegerea unei teorii noi numai
printr-o dublă încadrare, ţinînd seama de o relaţie sincronică şi de patru relaţii
diacronice” (S. Alexandrescu, op. cit., LXXII - LXXIII).
Dacă vîrsta modernă a poeziei (pentru care, în mai multe studii,
Roland Barthes propunea ca reper convenţional anul 1850) începe în momentul
în care limbajul poetic se întoarce asupra lui însuşi, se „autocentrează” – cum ar
spune Roman Jakobson –, evidenţiind capacitatea autoreflexivă a discursului
prin interferenţa dintre text şi metatext, atunci poezia românească modernă, de
tip post-romantic îşi sincronizează, prin Eminescu, momentul apariţiei cu cea
occidentală.
NOTE:
26
BIBLIOGRAFIE
27
1
V. studiul Lingvistică şi poetică, în vol. *** Probleme de stilistică. Ea se referă la cod, la limbă: „În logica modernă se face o
distincţie între două niveluri ale limbajului: limbajul concret, «obiectual» (object language), care spune ceva despre obiecte, şi
«metalimbajul» (metalanguage), care spune ceva despre limbaj” (op. cit., 92) Eugen Coşeriu are dreptate cînd, referindu-se la
funcţiile semnului lingvistic (şi nu la cele manifestate în procesul de comunicare lingvistică!), afirmă că „nu există funcţie
metalingvistică separabilă de funcţiunea de reprezentare (referenţială la Jakobson vía Bühler - n.n.), fiindcă, dacă funcţiunea
de reprezentare este de reprezentare a lucrurilor (a lumii, a realităţii extralingvistice, a contextului – n.n.), atunci între lucrurile
pe care limbajul le poate reprezenta găsim şi limbajul; dat fiind că limbajul e şi o parte a realităţii, atunci şi limbajul poate fi
denumit prin limbaj. Faptul că se referă la limbaj nu justifică existenţa unei alte funcţiuni. Este acesta un fel de a împărţi
realitatea extralingvistică, nu funcţiunile limbajului, căci este tot aceeaşi funcţiune obiectivă pe care o avem cînd denumim
lucruri.” (Limbajul poetic, în vol. Prelegeri şi conferinţe, 148). E clar că funcţia „metaliterară” e o subclasă a funcţiei
metalingvistice care, la rîndul ei, e o subclasă a funcţiei referenţiale. Identificarea unor spaţii meta în ansamblul operei unui
scriitor rămîne însă fructuoasă, mai ales din perspectiva scopului urmărit de noi. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît planul
referenţial al poeziei (prin extindere: al literaturii) nu este lumea, ci limba - un adevăr elementar, dar poate tocmai de aceea
uitat adesea.
2
În esenţă definiţia este exactă, dar procesul ce are ca rezultat apariţia textului literar este, desigur, mult mai complex.
3
De pildă, un poem intitulat Artă poetică trebuie inclus în această categorie, chiar dacă în aparenţă are loc o ruptură totală
între limbajul de adîncime şi cel de suprafaţă ale textului propriu-zis sau, altfel spus, chiar dacă în aparenţă poezia
respectivă nu vorbeşte despre poezie.
4
Autonimia este, de fapt, o subfuncţie a funcţiei metalingvistice care, şi ea, nu e decît o subfuncţie a celei referenţiale (cf.
supra, 2).
5
Prin extindere: scriitor-literatură-receptor.
6
Ne limităm la a cita, în acest sens, o părere venind din partea criticului care, probabil, a realizat cea mai spectaculoasă
reinterpretare din ultimele decenii (prin includerea în „Convenţia clasicizantă”) a poeziei eminesciene, dar care are la bază,
printre altele, şi această premisă falsă: „Spre deosebire de mişcarea reformatoare - reprezentată de poeţi care, în marea lor
majoritate, îşi dublează practica artistică printr-o meditaţie (obiectivată în articole „doctrinare”) asupra poeziei – convenţia
clasicizantă a fost ilustrată cu precădere de autori pe care teoretizarea artei lor nu i-a preocupat în mod deosebit. Eminescu
este exemplul cel mai elocvent, poetica lui putînd fi doar dedusă (artistul neexprimîndu-şi-o în mod explicit, sistematic) din
practica sa literară şi din sporadice consideraţii răspîndite în opera-i literară, în manuscrise şi în articole.” (Mircea Scarlat,
Istoria poeziei româneşti, II, 14).
7
„Situaţia tipică, efectiv simbolică, a literaturii care se autocontemplă şi care „se înscrie” pe sine, obiectul şi subiectul său
prin definiţie, este în mod firesc poezia poeziei. (…) Poezia devine tema originară, unică şi fundamentală a întregului proces
literar, centrul însuşi al sistemului ideii de literatură. Totul pleacă şi se întoarce circular într-un singur punct: genetic, de
esenţializare şi de convergenţă.” (A. Marino, op. cit., 392).
8
Poate doar I. Heliade-Rădulescu să se fi apropiat (cantitativ şi nu calitativ) prin ample poeme metatextuale sau prin
metatexte teoretico-critice precum Literatura românească (1829), Regulile sau gramatica poeziei (1831), Pentru poezie
(1832), Pentru stil (1834), Critica literară (1837) etc. Să-l amintim şi pe Al. Macedonski (reprezentînd o teorie şi o practică
rivale curentului eminescian), în special prin articolul Poezia viitorului (1892)
9
Eminescu va recurge, cum vom vedea, şi la strategii mult mai subtile, cum ar fi „lauda” predecesorilor şi „critica”
momentului contemporan în care, pseudo-umil, se integrează (v., de pildă, Epigonii).
10
Eminescologia a văzut, fără excepţie, în P-2 creaţia înaintaşilor, în P-1 creaţia „epigonilor” şi în P creaţia eminesciană
însăşi (P-1 şi P fiind sincrone). Vom încerca să argumentăm că şi alte decodificări sînt plauzibile.