STATUL SI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANÃ

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI ROMANE

Construirea si structura daciei romane -înfruntarile militare încep

din secolul 1 îH, apoi 85-89 dH, 101-102 dH, 105-106 dH, în timpul
expansiunii romane, pericolul dacic era evident, psihologia dacilor,
bogãtia dacilor, va duce la lupte, tratate, stipendii,

numai o parte a cuceririi a fost inclusã în provincia dacia romanã,

bine delimitatã în granite ce lãsau în afarã dacii liberi. Dupã rãscoala
dacilor subjugati la moartea loi Traian în 117, Hadrian dã o nouã
organizare Daciei Romane

# Dacia superioarã si # Dacia inferioarã, ulterior din

Dacia superioarã în 124 tot Hadrian, a creat în nord Dacia Porolissensis.
Ultima reorganizare o face Marc Aureliu în urma rãscoalei dtn 168
organizând Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis.

Organele centrale ale provinciei - provincie imperialã era condusã

de un guvernator,reprezentând imperiul, cu titlul de "legatus Augusti pro
praetore",numit de împãrat din rândul membrilor ordinului senatorial de
rang consular deoarece avea sub comandã mai multe legiuni

- era investit cu imperium, exercita la nivel central

atributii militare, administrative si judecãtoresti,

-reformele administrative au mentinut aceleasi atribute

dar cu alt rang 212d38c

concilium trium Daciarum sau concilium Provincia era adunarea

provincialã formatã din delegati ai oraselor ce se întrunea o datã pe an
la Sarmizegetusa, având competentã în problemele de interes ale
oraselor si provinciilor ppspre administratia lmperialã

procuratorul financiar cu sediul la Sarmizegetusa

administra si coordona finantele provinciei, era în subordinea legatului

imperial, stabilea impozitele , fãcea recensãminte din 5 în 5 ani prin
magistrati specializati

impozitele directe- TRIBUTA-se plãteau pe proprietatea funciarã si

pe clãdiri, plãtindu-se de asemenea un impozit pe persoanã tributum
capitis, atât de cãtre cetãteni cât si de peregrini
 -impozite indirecte VECTIGALIA se plãteau pe mosteniri, pe
eliberãri vânzari de sclavi, circulatie de mãrfuri si persoane. Existau oficii
ptr încasãri numite STATIONES.

armata era unicã, sub comandã unicã a legatului imperial cu

urmãtoarele legiuni - 1) a 1-a Adiutrix, 2) a-4-a Flavia, 3) a 13-a Gemina,
si trupe auxiliare, - ale, cohorte, trupe neregulate,

ORGANIZAREA LOCALÃ ORASE colonii precum Ulpia Traiana, ( 32

ha 15-20000 locuitori), Drobeta, Napoca, Apulum, Romula si municipii:
Dierna, Malva s.a, în general cu pãstrarea numelui dac-conducere
autonomã- conducerea supremã era a unui consiliu dupa modelul
imperial, numit ordodecurionum. Asadar decurionii erau reprezentantii
cetãtii romane desemnati din 5 în 5 ani, ei având atributii administrative,
fiscale, edilitare, organizau jocurilor publice, controlau obligatiile de cult,
împãrat alegând magistratisi sacerdoti

SATE cea mai mare parte a populatiei

era organizatã dupã model roman erau pagi pe teritoriile dependente de
colonii si vici în rest, iar canabe se numeau cele de lângã castre toate în
general organizate precum în vechea Dacie.

DREPTUL ÎN DACIA ROMANÃ

IZVOARELE DREPTULUI odatã cu instaurarea stãpânirii

romane în Dacia alãturi de dreptul local nescris s-a introdus si dreptul
roman scris, cu aplicare ,paralelã. Din sinteza si apare dr eptul daco -
roman.

DREPTUL CIVIL (quiritar) era dreptul cetãtenilor romani, drept

riguros, formalist si exclusivist ce aplica:

ius civile - pentru drepturi civile si politice

ius commercii - pentru încheiera actelor juridice

ius connubii ptr dreptul de a înche cãsãtorii val dupã lege rom

ius militari pentru militari

ius honorum pentru dreptul de a candida la magistraturã în colonii

ius gentium diviziune a dreptului roman, destinat pentru

reglementarea relatiilor între peregrini, si intre peregrini, latini si romani.
 INSTITUTII JURIDICE Dreptul de proprietate

A. Cu douã forme de propr asupra pãmântului 1) propr provincialã

2) propr quiritarã

1 PROPR PROVINCIALÃ era exercitatã de locuitorii liberi din provincii.

Prin regula strãveche pãmânturile cucerite treceau în proprietatea
statului cu titlul de AGER PUBLICUS, dar de facto erau stãpânite ca
posesiune si uzufruct de cãtre autohtoni ce la moarte o puteau trece

urmasilor, dar si între vii prin simplã traditie, ca drept al gintilor, propr
prov se bucurau de PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS, ca formã a
uzucapiunii aplicatã la proprietatea provincialã, plãtindu-se un impozit
funciar ca recunoastere a proprietãtii supreme,

Pe de altã parte se aplica ius italicum, drept special prin care solul
unor colonii sau provincii era asimilat cu cel din Italia, încât devenea
obiect de PROPRIETATE QUIRITARÃ (romanã).

B. PROPRIETATEA PEREGRINÃa fost protejatã prin mijloace

juridice având asupra altor lucruri, ca si pentru dreptul de dãsãtorie înire
peregrini, încheieri conform obiceiurilor locale.

C, SUCCESIUNEA se putea face prin testament, fie abintestat

(fãrã).

RETINEM INFLUENTA RECIPROCÃ A DR ROMAN CU CEL DAC.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA = TÃBLITE CERATE DIN TR

Sunt documente inestimabile, scrisort epigrafice, din Dacia sec 2 dH în

special cu privire la sistemul de drept aplicat în epocã în relatiile dintre
locuitorii provinciei.

Sunt 3 mici tãblite de brad legate împreunã cu scriere aplicatã pe

fata interioarã a celor trei si doar pe exteriorul celei de-a doua, cu litere
cursive, descoperite succesiv în 1786 si 1855 la Rosia Montanã
(Alburnus Maior). Istoricul documentelor a fost fãcut de Th Mommsen,
ultimul act fiind datat la 29 mai 167 pe timpul rãzboiului cu marcomanii.

În total au fost 25 de tãblite, 14 ce puteau fi citite si contin 4 acte

de vânzare, 3 contracte de muncã, 1 contract de societate, 1 contract de
depozit, 2 contr de împrumut, 1 proces verbal de desf a unei asoc
funerare, 1 listã de chelt organiz banchet, 1 oblig platã datorie.
 Forma acestor acte, le dã identitatea proprie de legislatie daco
-romanã.

Astfel, una din tãblitele pãstrate de Timotei Cipariu, mentioneazã

un contract de împrumut în care creditor este o femeie pelegrinã.
Legislatia romanã restrângea radical capacitatea juridicã a femeii, astfel
încât nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Dupã dreptul
roman sau grec, actul nu putea fi socotit valabil. Admitem asadar, cã el
este încheiat pe baza unei cutume locale, asimilatã de cãtre noul sistem
de drept în curs de formare.

Textul referitor la contractul de împrumut cuprinde si o simplã

conventie menitã sã nascã, pentru debitor, obligatia de a plãti dobânzi,
conform influentei dreptului grec.

Un alt triptic, ne redã textul unui depozit neregulat, prin care

bancherul se oblligã sã transmitã deponentului, cu titlu de proprietate, o
sumã de bani egalã cu aceea pe care a primit-o pentru pãstrare. Din
formularea textului, rezutã cã actul a fost întocmit cu scopul de a proba
(ab prebationem) o obligatie nãsctutã dintr-un alt act, încheiat foarte
probabil, potrivit cutumei locale.

Deosebit de relevant pentru practica juridicã din Dacia este si

textul prin care ni se înfãtiseazã mecanismul si rolul stipulatiunii, act de
drept al gintilor. În acest text, sunt mentionate trei stipulatiuni cu obiecte
distincte: prima se referã la capital, cea de a doua la dobânzi, iar ce a
de a treia, la garantii. De data aceasta, constatãm cã stipularea, în
virtutea caracterului ei abstract, era utilizatã în scopul realizãrii unei
multitudini de operatii juridice, cu toate cã, în epoca la care ne referim,
dreptul comun crease acte speciale, distincte de stipulatiune, prin care
se fãceau operatiuni ca împrumutul sau garantiile.

O informatie deosebit de valoroasã, cu privire la obligatiile pãrtilor

în contractul de locatiune de servicii, ne-a parvenit printr-un triptic din
care s-a pãstrat numai prima tãblitã. Tãblita contine un împrumut de
locatiune (locato operarum), prin acre un om liber se angajeazã sã
munceascã în minã. Se pune aici problema suportãrii riscurilor de cãtre
una din pãrti ( o parte trebuie sã-si execute obligatia, cu toate cã
cealaltã parte, fãrã vina sa, nu si-o poate executa). Initial, riscurile erau
pentru locator, asa încât muncitorul (locator) nu primea pretul chiar dacã
fãrã vina sa nu isi executa obligatia (interventia fortei majore constând,
spre exemplu, în inundarea minei. În dreptul clasic, pe care îl avem în
vedere, s-a admis totusi cã pretul trebuie plãtiti pentru caz de fortã
majorã, sau caz fortuit.
 Tãblita la care ne referim, însã, ne aratã, cã cel putin în Dacia,
aceastã regulã privitoare la riscuri, putea fi înlãturatã prin conventia
pãrtilor. Textul precizeazã cã în cazul inundãrii minei (caz de fortã
majorã), salariul muncitorului va fi redus în productie cu timpul în care
nu s-a putut lucra.

Tripticele din Transilvania ne-au transmis si 4 acte de vânzare

dintre care trei au ca obiect vânzarea de scavi, iar unul, vânzarea unei
pãrti de case. Cercetarea acestor acte ne dã prilejul sã desprindem o
serie de concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-roman.

Mai întâi, forma acestor acte este distinctã de cea proprie dreptului
roman, desi efectele sunt identice. Conform dreptului clasic roman, actul
de vânzare îmbrãca forma unei simple conventii si genera pentru
vânzãtor obligatia de a preda lucrul si de a garanta pentru evictiune si
pentru vitii, iar cumpãrãtorul avea obligatia de plãti pretul.

În Dacia, însã, actele utilizate în vederea realizãrii operatiunii

juridice a vânzãrii aveau mai multe pãrti: o declaratie de cumpãrare, o
clauzã referitoare la pret, clauze distincte privind garantia pentru vitii si
garantia pentru evictiune si o declaratie a garantului; asadar, dacã în
dreptul roman toate efectele vânzãrii decurgeau din simpla întelegere a
pãrtilor cu privire la obiect si la pret, în dreptul daco-roman, era
necesarã câte o clauzã specialã pentru declansarea fiecãrui efect în
parte.

În al doilea rând, ca o curiozitate greu de explicat, una din

operatiunile juridice ale vânzãrii se realizeazã prin douã acte juridice
distincte: mancipatiunea, act de drept civil si contractul consensual de
vânzare, act de drept al gintilor.

Aceastã formã de a vinde, pare cu atât mai inexplicabilã, cu cât

pãrtile fac parte dupã cum le indicã numele, din categoria peregrinilor si
nu din cea a cetãtenilor. Ori, mancipatiunea este una din institutiile
fundamentale ale dreptului civil si pentru valabilitatea sa sunt necesare
anumite conditii: pãrtile sã aibã cetãtenie romanã, obiectul vânzãrii sã
fie un lucru roman,cântarul de aramã si cantaragiul, cinci martori
cetãteni romani, rostirea unei formule solemne. Lipsa unei singure
conditii, ducea la nulitatea actului.

S-a mai afirmat cã declaratia cu privire la utilizarea mancipatiunii

între pãrti a apãrut accidental, sau cã este vorba de substituire de
termeni, întrucât în realitate, pãrtile au folosit traditiunea, care este act
de drept al gintilor, dar au numit-o mancipatiune. În fine, unii autori au
arãtat cã pãrtile au utilizat douã acte distincte în vederea realizãrii unei
singure operatii juridice, pentru mai multã sigurantã.

Asa cum s-a vãzut, acrtele de vânzare cuprinse în tripticele din

Transilvania, au o serie de elemente, conforme cu dreptul roman, pe
când altele, sunt în vãditã contradictie cu cerintele sale. Aceste
neconcordante însã, tin de domeniul aparentelor si nu trebuie cercetate
în mod mecanic, în cadrul unui joc de tehnicã juridicã.

Analizând clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar,

constatãm cã ne aflãm în fata unor institutii juridice noi, în structura
cãrora elementele de drept roman au dobândit o functionalitate
originalã. Se poate afirma cã mancipatiunea, unitã cu simpla întelegere
a pãrtilor, constituie punctul de plecare spre vânzarea consensualã,
translativã de proprietate.

Cu privire la forma vânzãrii, remarcãm cã actele sunt semnate, de

martori, de pãrti si uneori, chiar de giranti, originalitate daco-romanã.
Accentul trebuie sã cadã pe întelegerea faptului cã s-au împletit
elementele de drept roman cu cele de drept autohton, actele din tãblitele
cerate având o fizionomie originalã, sinteza unor elemente de tehnicã
juridicã extrem de variatã.

faptul cã cetãtenii si peregrinii încheiau, între ei, acte de asemenea

sintezã, aruncã o puternicã luminã asupra incapacitãtilor decurgând din
conditia juridicã a persoanelor. Elementele mixte din textele tãblitelor
atestã tendinta de unificare, etnicã si institutionalã.

ÎN CONCLUZIE, PROCESUL COMPLEX AL FORMÃRII

POPORULUI DACO-ROMAN A AVUT LA BAZÃ SI FENOMENUL
JURIDIC MANIFESTAT PRIN ACCELERAREA UNIFICÃRII CELOR
DOUÃ CIVILIZATII, ÎNTR-O SINTEZÃ ATOTCUPRINZÃTOARE.