Sunteți pe pagina 1din 7

PSIHOPEDAGOGIA SPECIALA –noţiuni introductive

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ştiinţele psihologice, dar şi cele pedagogice,
au cunoscut un semnificativ avânt punând tot mai mult accent pe caracterul aplicativ, pe cunoaşterea reală a
copilului, în vederea optimizării procesului de învăţământ.
Probleme deosebite apăreau în educarea şi instruirea copiilor cu handicapuri, la care se urmărea
corectarea şi recuperarea deficienţelor şi mai apoi, integrarea socioprofesională a acestora.
Din aceste necesităţi, s-au constituit domeniile psihopedagogiei speciale.
Definiţie:
Psihopedagogia specială este ştiinţa care se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităţilor
psihice, de instruirea şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv-recuperative
pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, în vederea integrării socio-
profesionale cât mai adecvate.
Domeniul psihopedagogiei speciale nu se limitează într-un cadru teoretic, ci îl depăşeşte, având
profunde implicaţii practic-aplicative.
Prin numeroase studii aprofundate, au fost elaborate metodologii corectiv recuperative specifice fiecărei
categorii de handicap fiind raportate la gravitatea acestuia, la forma de manifestare, la vârsta subiectului şi la
posibilităţile de compensare.
Activitatea cu persoanele handicapate a demonstrat necesitatea unor demersuri specializate în care
practica şcolară a impus programe şi manuale adaptate la obiectivele învăţământului special.
În ultimii ani, au fost realizate progrese însemnate nu numai în domeniul ştiinţelor psihopedagogice, dar
şi într-o serie de domenii cum ar fi: biologia, fiziologia, medicina, lingvistica, fapt ce a permis colaborări în
terapia şi educarea handicapaţilor.
S-au dezvoltat, astfel:
-oligofrenopsihologia şi oligofrenopedagogia (pt. handicapaţii de intelect),
-surdopsihologia şi surdopedagogia (pt. handicapaţii de auz),
-tiflopsihologia şi tiflopedagogia (pt. handicapaţii de vedere),
-logopedia (pt. tulburările de limbaj),
-psihopedagogia specială a handicapaţilor fizic (pt. handicapaţii locomotor), etc.

În prezent, Psihopedagogia Speciala este o specializare extrem de specifica, care se adreseaza unui
sector distinct al pietei fortei de munca.
Sectia de Psihopedagogie Speciala pregateste specialisti cu studii universitare si statut de cadre didactice
pentru:
 § Scoli speciale ajutatoare;
 § Scoli pentru surzi si hipoacuzici;
 § Scoli pentru nevazatori si ambliopi;
 § Scoli pentru copii cu tulburari neuromotorii;
 § Scoli pentru copii cu tulburari de comportament;
 § Scoli generale si licee pentru integrarea scolara a copiilor cu cerinte educative speciale;
 § Centre logopedice scolare;
 § Directia Judeteana pentru Protectia Copilului;
 § Centre de Plasament;
 § Alte sectoare: spitale de neuropsihiatrie, oftalmologie, ORL etc.

In functie de profilul institutiei, absolventii psihopedagogiei speciale pot ocupa urmatoarele posturi:

Scoli ajutatoare:
 § Profesori de psihopedagogie speciala, cu sarcini de predare la clasa a disciplinelor: limba si
literatura romana, matematica, stiintele naturii, pregatirea practica;
 § Profesori logopezi;
 § Specialisti pentru cultura fizica medicala, corectarea deficientelor fizice;
 § Diagnosticieni;
 § Terapeuti.
Scoli pentru surzi si hipoacuzici:
 § Audiologi (diagnosticieni);
 § Profesori de psihopedagogie pentru activitatea de demutizare;
 § Profesori de psihopedagogie speciala cu sarcini de predare la clasa a disciplinelor: limba si
literatura romana, matematica, stiintele naturii;
 § Specialisti in protezarea auditiva;
 § Terapeuti.
Scoli pentru nevazatori si ambliopi
 § Profesori de psihopedagogie speciala cu sarcini de predare a limbii si literaturii romane;
 § Profesori logopezi;
 § Specialisti in corectarea deficientelor fizice (CFM);
 § Specialisti pentru educatia vizuala;
 § Terapeuti.
Şcoli  § Scoli pentru copii cu tulburari neuromotorii
 § Profesori logopezi;
ajutatoare
 § Psihodiagnosticieni;
 § Terapeuti;
 § Specialisti in integrarea scolara si profesionala;
Scoli pentru copii cu tulburari de comportament
 § Terapeuti;
 § Logopezi;
 § Psihodiagnosticieni;
 § Specialisti in integrarea sociala, scolara si profesionala a copiilor cu cerinte educative
speciale si cu tulburari afective;
Centre de reeducare:
 § Specialisti in: psihodiagnostic, terapie, integrare, asistenta complexa
Scoli generale si licee:
 § Profesori de psihopedagogie speciala (itineranti) pentru copii cu cerinte educative speciale
(CES) si pentru realizarea sarcinilor de integrare in munca scolara (profesori de sprijin);
 § Profesori logopezi;
Şcoli pentru
 § Consilieri pentru orientare scolara si profesionala;
surzi şi
 § Profesori pentru abilitarea copiilor cu insuccese scolare;
 § Psihoterapeuti;
Alte
hipoacuzici sectoare:
 § Psihodiagnosticieni pentru spitale de neuropsihiatrie infantila;
 § Psihoterapeuti la spitale de neuropsihiatrie infantila;
 § Logopezi la spitale de neuropsihiatrie infantila;
 § Logopezi la clinici maxilo-faciale;
 § Psihoterapeuti la policlinici de pediatrie, stomatologie;
 § Profesori de psihopedagogie speciala la Directiile Judetene pentru Resursele Umane;
 § Specialisti in psihopedagogia speciala la institutele de igiena;
 § Profesori de psihopedagogie speciala care acorda asistenta calificata organizatiilor
guvernamentale (orbi, surzi) si organizatiilor neguvernamentale (pentru copii cu deficiente
mintale, bolnavi de tuberculoza, autisti, cei cu sindromul Langdom-Down, SIDA / HIV, boli
metabolice etc.)

2
PSIHOPEDAGOGIA HANDICAPULUI DE INTELECT

Deficienţa mintală, este o noţiune încă nedefinită precis, implicând numeroase aspecte de natură
medicală, psihologică, pedagogică, sociologică şi chiar juridică.
În literatura de specialitate se utilizează o terminologie variată cu caracter de sinonimie de la un autor la
altul, dintre care cei mai frecvenţi termeni sunt: întârziere mintală, înapoiere mintală, deficienţă mintală,
oligofrenie, arierare mintală, subnormalitate mintală, retard intelectual, handicap mintal, debilitate mintală,
amenţie, etc.
În orice abordare se simte nevoia definirii şi caracterizării handicapului dintr-o perspectivă
interdisciplinară care să permită proiectarea programelor educaţional-recuperative ce au în vedere
caracteristicile psihofizice, potenţialul ce poate fi stimulat şi direcţia de acţiune, nivelul probabil de atins în
demersul integrării socio-profesionale.În acest sens, definiţia dată de psihologul R. Zazzo satisface în bună
măsură această cerinţă:”debilitatea mintală este prima zonă a insuficienţei mintale, a căror factori determinanţi
sunt de natură biologică şi cu efect ireversibil în stadiul actual al cunoştinţelor”.
Pentru a contura unele caracteristici definitorii şi generale pentru toate categoriile de handicapaţi,
analiza acestora se realizează prin raportarea handicapaţilor:
1.la copiii normali, mai mici, de aceeaşi vârstă mintală;
2.la indivizii normali de aceeaşi vârstă cronologică;
3.la copiii normali de aceeaşi vârstă mintală şi la indivizii de aceeaşi vârstă cronologică;
4.la indivizii normali de aceeaşi vârstă mintală indiferent de vârsta cronologică;
5.la alţi handicapaţi din aceeaşi categorie;
6.la alţi handicapaţi cu forme diferite decât cea de intelect;
Putem astfel desprinde câteva trăsături fundamentale specifice handicapului de intelect cum ar fi:
a. – rigiditatea - concepută de J.S.Kounin ca particularitate definitorie bazată pe constatarea că spre
deosebire de copil, adultul are un număr mai mare de „regiuni psihologice”, dar graniţele dintre ele
devin tot mai rigide pe măsura înaintării în vârstă. Aceste regiuni rigide limitează influenţa funcţională
din partea teritoriilor învecinate, determinând o inerţie tipică la nivelul întregii activităţi psihice. La
handicapaţii de intelect, regiunile respective sunt pregnant rigide şi nu permit schimbul funcţional
normal dintre ele, corespunzător vârstei cronologice, putând vorbi astfel de o „inerţie tipică
handicapaţilor de intelect” (A.Luria). Ulterior, această rigiditate a fost extinsă din planul biologicului în
plan psihologic, existând o rigiditate a gândirii, a memoriei, a limbajului, a comportamentului, etc.;
b. – vâscozitatea genetică - abordată de B. Inhelder, subliniază că debilul mintal nu poate atinge stadiul
gândirii formale dat fiind nedeterminarea psihică a construcţiei sale. Debilul mintal nu poate recupera
întârzierea sa în construcţie, acesta atingând doar stadiul operaţiilor concrete, rămânând centrat pe o
perioadă mai mare de timp decât normalul la nivelul punctelor fixate anterior. În plan psihic are loc o
dezvoltare lentă sau se produce stagnarea, fără ca individul să poată atinge stadiile superioare, ceea ce
duce la dificultăţi în achiziţiile instrumentale şi de adaptare;
c. – heterocronia – descrisă de R. Zazzo, care a constatat că debilul mintal se dezvoltă din punct de vedere
psihologic, diferit de la un sector la altul. Cea mai evidentă heterocronie se poate remarca între
dezvoltarea fizică şi cea mintală, între cea somatică şi cea cerebrală. Diferitele funcţii psihice nu se
dezvoltă în mod echilibrat, fapt relativ valabil şi pentru omul normal - unii au o memorie vizuală mai
bună decât cea auditivă, operaţia de calcul poate fi mai bine dezvoltată decât capacitatea de formulare
verbală, etc., - dar în timp ce la normal dezvoltarea unei funcţii stimulează şi structura evoluţiei alteia, la
debilul mintal, avansul unei funcţii se poate face în detrimentul alteia;
d. – fragilitatea construcţiei personalităţii – R.Fau, arată că atunci când solicitările depăşesc posibilităţile
de răspuns, se manifestă această caracteristică. Operaţiile logice nefiind dezvoltate, nu facilitează
stabilirea raporturilor sociale stabile şi evolutive, predominând fragilitatea şi infantilismul în
comportament. Fragilitatea poate fi, pe de-o parte, disociată, cu manifestări de duritate, impulsivitate,
lipsă de control, iar pe de altă parte, mascată, în special la debilii ce trăiesc într-un mediu securizant,
făcând posibilă disimularea trăsăturilor negative;
3
e. – fragilitatea şi labilitatea conduitei verbale – se manifestă prin neputinţa handicapatului de a se
menţine la nivelul unui progres continuu şi de a-şi adapta conduita verbală la schimbările ce apar în
diverse împrejurări;
f. – alte trăsături ale debilităţii mintale mai restrânse care sunt analizate de specialişti, comparând
simptomatologia psihică cu evoluţia şi dezvoltarea funcţiilor psihice ale normalului:
-slab activism în faţa sarcinii;
-infantilism al afectivităţii, cu trecere frecventă de la o stare la alta;
-diferenţierea cu dificultate a formei, mărimii, spaţiului şi a timpului;
-deficienţele atenţiei, reprezentări sărace, lipsite de detalii;
-gândire şablonistă, stereotipă, inerţie şi incapacitate de rezolvare a problemelor;
-memorie mecanică, neînţelegerea datelor.
Cu cât formele de handicap sunt mai accentuate (imbecilitate, idioţie) caracteristicile psihice sunt mai
diminuate, puerile, iar funcţiile psihice apar sporadic în manifestările individului.
Termenul de inteligenţă denumeşte:
-o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului în
situaţii noi (Cosmovici, Iacob, 1998);
-activitatea mintală complexă, flexibilă şi mereu confruntată cu probleme şi situaţii noi, în care se
folosesc memoria, raţiunea şi cunoştinţele disponibile (Schiopu, 1997).
Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat de coeficientul de inteligenţă (CI sau IQ-
intelligence quotient) şi a fost introdus în literatura de specialitate de W. Stern pentru a completa noţiunea de
vârstă mintală (VM) folosită de A. Binet şi T. Simon în interpretarea testelor de inteligenţă.

IQ = VM/VC x 100 unde IQ = coeficientul de inteligenţă


VM = vârstă mentală
VC = vârstă cronologică
Altfel spus, coeficientul de inteligenţă exprimă raportul dintre două performanţe : performanţa reală a
subiectului (VM) şi performanţa aşteptată în funcţie de vârsta cronologică (VC).

Deficienţa mintală trebuie diferenţiată de :


1. stările de întârziere mintală determinate de unele deficienţe senzoriale sau de anumite tulburări
ale limbajului (alalia, afazia, mutismul electiv, bâlbâiala etc)
2. performanţele persoanelor cu dezvoltare psihică normală, dar neinstruite;
3. întârzierea mintală determinată de performanţele şcolare scăzute sau de eşecul şcolar consecutiv
carenţelor educative, mediului sociocultural şi familial deficitar, carenţelor afective, sindromului
de instituţionalizare, hiperprotecţiei familiale, etc.;
4. pseudodeficienţa mintală;
5. demenţele precoce;
6. deteriorarea mintală urmare a leziunilor organice sau funcţionale la nivelul creierului, a unor boli
mintale sau îmbătrânirii fiziologice;
7. stări epileptice-unele cercetări au relevat o legătură între diverse tipuri de deficienţe mintale şi
epilepsie;
8. psihogenii
Între toate aceste categorii pseudodeficienţa mintală (falsa debilitate mintală sau deficienţa mintală
atipică) reprezintă un reper des întâlnit în evaluările subiecţilor de vârstă şcolară.

Cele mai relevante aspecte în simptomatologia pseudodeficienţei mintale sunt:


-un retard semnificativ în volumul e informaţii, cunoştinţe, abilităţi, care caracterizează retardul
educativ, pedagogic;
-un set de tulburări instrumentale de tip disfazic (dislexie, disgrafie, disortografie), de tip praxic (lipsă
de îndemânare, precizie, în efectuarea mişcărilor) şi la nivelul operaţiilor aritmetice (discalculie);
-o dezvoltare generală lentă, incapacitate cronică de a înţelege şi asimila cele învăţate, atitudini de
demisie sau de agresivitate în relaţiile cu cei din jur, dificultăţi în menţinerea concentrării atenţiei, suport
motivaţional deficitar;
Etiologia pseudodeficienţei mintale se rezumă la:

4
-deficienţe senzoriale (auditive, vizuale), deficienţe motorii, tulburări de vorbire şi tulburări de
comportament;
-debut şcolar necorespunzător, care determină dificultăţi în învăţarea actului lexic, grafic şi de calcul;
-tulburări afective care determină inhibiţia proceselor intelectuale (frica de eşec, reacţii şi atitudini
agresive din partea părinţilor sau cadrelor didactice, ostilitate sau pasivitate;
-carenţe educaţionale şi culturale datorate mediului sociofamilial deficitar sau programelor şcolare
neadecvate.

CLASIFICAREA HANDICAPULUI DE INTELECT


Au existat mai multe forme de clasificare a deficienţelor mintale, în funcţie de diferite criterii sau poziţii ale
specialiştilor cu privire la gradul de recuperare-educare a tipului de deficienţă identificat în rândul subiecţilor de
vârstă şcolară.
După E.Verza clasificarea handicapului de intelect se poate rezuma la :
- Intelect de limită sau liminar, IQ estimat între 85-90, marchează graniţa dintre normalitate şi handicap;
- Debilitatea mintală (handicap de intelect uşor sau lejer) cu un IQ cuprins între 50-85, corespunde unei
dezvoltări normale a vârstei cronologice cuprinse între 7-12 ani;
- Handicapul de intelect sever (imbecilitate) are un IQ cuprins între 20-50 şi corespunde unei dezvoltări
normale a vârstei cronologice de la 3 la 7 ani;
- Handicapul de intelect profund (idioţie), IQ sub 20, corespunzător vârstei cronologice normale de până
la 3 ani.

ETIOLOGIA DEFICIENŢELOR MINTALE


Principalii factori consemnaţi în etiopatogenia deficienţelor mintale sunt:
A. factorii endogeni (genetici)-responsabili de apariţia a aprox. 2.000 eredopatii metaboloce. Sunt
incluse aici 3 grupe majore:
a. deficienţa mintală prin mecanism poligenic (deficienţă mintală pură, fără patologie asociată,
determinate de dominanţa genelor minore nefavorabile inteligenţei)
b. deficienţa mintală cu transmitere mendeliană - cauzate de gene majore mutante,
c. deficienţa mintală prin anomalii cromozomiale – determină un dezechilibru genetic responsabil
de malformaţii somatice, dismorfii, encefalopatii.
B. factori exogeni – sunt factori al căror efect asupra apariţiei deficienţelor mintale depinde de tipul
agresiv şi de intensitatea agresiunii; au o influenţă cu atât mai mare cu cât acţionează mai de timpuriu în
viaţa copilului.
În funcţie de etapa în care acţionează distingem:
1.Factori prenatali:
a. progenetici, răspund de apariţia gametopatiilor :
-iradieri cu radiaţii alfa, beta, gama, Rontgen, neutroni, protoni, etc.;
-procese involutive la nivelul ovarului;
-afecţiuni cronice ale părinţilor, în special ale mamei-diabet, inaniţie cronică
-şocuri psihice grave.
b. embriopatici, acţionează în primele 3 luni de sarcină şi pot produce o serie de modificări ale
nidaţiei, ale metabolismului mamei şi embrionului, nutriţiei şi circulaţiei placentare:
-cauze fizico chimice- iradieri cu raze X, substanţe radioactive, intoxicaţii cu diverşi compuşi
chimici
-consumul de medicamente teratogene ce pot afecta embrionul sau pot provoca apariţia
mutaţiilor genetice sau tulburări metabolice
-boli infecţioase virotice (rubeolă, rujeolă, gripă, etc.)
-tuberculoză, febră tifoidă, avitaminoze,
-traumatisme ale mamei în timpul sarcinii;
-tulburări endocrine ale mamei (diabet, tulburări tiroidiene)
-incompatibilitate Rh între mamă şi făt.
c. fetopatici, intervin asupra dezvoltării intrauterine a fătului, între luna a patra şi a noua de
sarcină, favorizând unele procese necrotice, inflamatorii, tulburări vasculare, respiratorii,
distrofii:
-intoxicaţii cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur, alte substanţe toxice.
5
-carenţe alimentare, avitaminoze.
-infecţii materne.
-traumatisme fizice.
-placenta praevia cu microhemoragii.
2.Factori perinatali:
Principalul indicator care oferă informaţii cu privire la starea clinică a nou-născutului este scorul
APGAR, care se apreciază la 1 min., 5 min. şi 10 min. după naştere.
Simptomele urmărite pentru aprecierea scorului APGAR sunt: culoarea pielii, tonus muscular,
respiraţie, frecvenţa cardiacă, răspunsul la stimuli.
Cauzele care determină tulburări perinatale sunt:
a. prematuritatea nou-născutului -greutatea la naştere = sau < de 2.500 gr.
b. postmaturitatea nou-născutului- determină hipoxia cronică a fătului, cu efecte asupra SNC (sechele
encefalopatice manifestate prin retard mintal şi psihomotor, tulb. comportamentale, convulsivitate
accentuată)
c. traumatisme obstetricale : traumatisme mecanice prin aplicare de instrumentar medical, operaţia
cezariană (poate produce leziuni ale scoarţei cerebrale sau apariţia unor staze în sistemul circulator
al fătului, însoţite de perioade de anoxie sau simfize ale meningelui ce duc la apariţia
hidrocefaliilor), hipoxia din timpul naşterii ce conduc la tulburări mintale, senzoriale şi
psihomotorii.
d. encefalopatia bilirubinică (boala hemolitică a nou-născutului), este determinată de invazia
anticorpilor de la mamă la făt, prin placentă, urmată de creşterea acidozei la nivelul celulei nervoase
şi poate provoca alterări funcţionale şi morfologice, mai ales la nivelul nucleelor de la baza
creierului.
3. Factorii postnatali:
a. boli inflamatorii cerebrale - encefalite (în rujeolă, rubeolă, varicelă, tuse convulsivă, gripe, etc.),
meningoencefalite (streptococică, stafilococică, meningococică, TBC, viroze, abcese cerebrale);
b. boli infecţioase cu complicaţii cerebrale – gripă, hepatită epidemică, scarlatină, variolă, varicelă,
tuse convulsivă);
c boli parazitare cerebrale-chist hidatic, cisticercoză;
d. boli generale cu efecte degenerative la nivel cerebral-acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburări
hidroelectrolitice.
e. intoxicaţii acute şi cronice;
f. traumatisme cranio-cerebrale;
g. tulburări cronice de nutriţie (mai ales în perioada 0-3 ani);
h. tulburări metabolice (în special hipoglicemiile);
i. tulburări circulatorii la nivel cerebral (tromboze venoase sau la nivelul sinusurilor, arterite, embolii,
leziuni cerebrale)
j. factorii psihosociali – relaţiile afective intrafamiliale, mediul, condiţiile economice ale familiei,
influenţele culturale şi educaţionale, carenţe afective ale copilului.

CARACTERISTICILE FUNCŢIILOR ŞI PROCESELOR PSIHICE LA HANDICAPAŢII DE INTELECT

Activitatea psihică în general, se desfăşoară la handicapaţii de intelect, în limitele inferioare faţă de


normal, înregistrându-se o stagnare sau chiar o involuţie a unor funcţii, o deteriorare a altora. Caracteristicile de
puerilitate, infantilism, labilitate la nivelul personalităţii, sunt valabile şi pentru toate procesele şi funcţiile
psihice.
În planul senzorial-perceptiv, se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a
obiectului sau imaginii acestuia, în detrimentul sesizării elementelor componente. Sinteza este deficitară,
reconstituirea perceptivă se realizează incomplet, iar în situaţii mai complexe, devine imposibilă. Cu toate că
durata analizei şi sintezei este mai mare decât la normal, se remarcă îngustimea câmpului perceptiv prin
perceperea limitată a numărului de elemente, a locului ocupat de obiecte, a raportului dintre ele, a distanţei, a
poziţiei lor.
Dificultăţi şi mai mari întâmpină handicapaţii de intelect la perceperea imaginilor. Pe lângă descrierea
nesistematică a acestora, sunt invocate adeseori elemente străine şi nesemnificative ce au fost percepute într-o
situaţie anterioară.
6
Gândirea reprezintă cea mai izbitoare caracteristică pentru evaluarea gradului handicapului de intelect şi
a posibilităţilor de efectuare a unor activităţi. Handicapul intelectual se constată în toate operaţiile gândirii, fiind
deosebit de evident în generalizare şi abstractizare, sau în înţegerea şi rezolvarea unor probleme. Deşi stadiile
dezvoltării intelectuale se succed în aceeaşi ordine la debilul mintal ca şi la copilul normal, evoluţia este mai
lentă şi nu poate ajunge la stadiul final al operaţiilor formale.
Caracteristicile de concretism, rigiditate, inerţie, ce apar la nivelul gândirii, îşi pun pecetea şi asupra
evoluţiei limbajului. Dezvoltarea întârziată a limbajului priveşte toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic
şi gramatical, la care se adaugă marea frecvenţă a tulburărilor de limbaj.
Cu toate dificultăţile şi diminuările din activitatea psihică la debilul mintal, sunt unele elemente care se
păstrează mai bine, cum ar fi: memoria de scurtă durată, stocarea mecanică a informaţiilor, aspecte ce ţin de
potenţialul activităţilor practice, manuale.
Toate aceste particularităţi ale activităţii psihice se corelează cu tulburările în planul psihomotricităţii. În
acest sens, edificatoare sunt aspectele ce privesc timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, la care
se adaugă insuficienţe manifestate la nivelul activităţii voluntare şi motivaţionale.
În ce priveşte structurile emoţional afective, sunt uşor de surprins fenomene de emotivitate crescută,
puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic,
controlul limitat al stărilor afective, s.a.
Aceste fenomene generează imaturitatea personalităţii cu predominarea formelor de dizarmonie, ce
determină manifestări comportamentale instabile, precum: frica nejustificată, antipatie-simpatie nemotivate,
nervozitate, iritabilitate sau inhibiţie, pasivitate, crize de furie sau reacţii agresive fără control, labilitate
exagerată în trecerea de la o stare la alta.