Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

n-a permis fixarea. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. sarind unele etape. de fiecare data. sa innoiasca o literatura. in schimb. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. care se practica in presa noastra. la noi. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. crede in obiectivitatea valorii estetice. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. ei au reusit. un critic si un istoric de tip traditional care. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. Manolescu. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. fara mina stiintifica a francezului. au exploatat la maxim. canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. ca la inceputurile culturii. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. Sesizand. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. scrisa in regim de libertate. traditionala. ci aceea. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. privit azi. Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze).unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. „diferenta dintre critica literara «traditionala». 2 . intr-una din Teme. pastrat pana azi. e mai degraba un picardian. tinand de cateva principii „tari”. a noilor forme. in vreme ce sistemul. titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. inca nerisipita. precum si de ce „la noi. impreuna cu multi din generatia lui. imensul prestigiu public. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. sesizandu-i cu indreptatire directiile. in constiintele literare. ci ca la noi. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. De aici.

1974. Nicolae Velea. editia a doua. “Timpul trairii. figura spirituluI). produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. condus de Perpessicius. nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). e serios. ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. timpul marturisirii. este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. lucrare fundamentala. 3 . Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. Contactul cu experienta criticii literare franceze. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. Lovinescu. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. Alexandrescu.je est un autre". 1976. intai. Marin Sorescu. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. Studiul tine seama de explorarile anterioare. Alecsandri. “Scriitori romani de azi’ (I. Eliade-Radulescu. “Eugen Lovinescu. Carlova. 1978. ea este intotdeauna profunda si originala. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. Nichita Stanescu. echilibrat. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. Cezar Baltag. Calinescu). Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. Cat priveste analiza celor prezenti. ca profesor asociat la Sorbona. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). “Intoarcerea autorului” (1981). dat fiind inaintasii (G. al II-lea. acceptata din punct de vedere estetic". cel mai bun studiu despre acest autor. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. Nicolae Breban. EUGEN SIMION (n. Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. 1933). cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . scepticul mantuit” (1971). atent la formula lui Rimbaud . chiar daca nu in intregime nou. descoperit in E. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. Bolintineanu. Obiectiv vorbind. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. al III-lea 1983. Cele doua volume publicate ulterior. printr-un stil devenit inconfundabil. Fanus Neagu. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. solid.

" Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". "in genere. "Mircea Eliade. Clasicii. scaderi ce apartin istoriei.Dupa 1989. a dorintei neaparate de a epata. detest pe cei care. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. cearta dintre "clasici si moderni". evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. pentru noi. mentinandu-si numai insemnatatea culturala". vorbeste. cum zice cineva. creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). o parte din opera "s-a datat. pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana. nu distruge si nici nu impune o opera". I. dar si o privire critica.. pentru un echilibru al valorilor. intreb. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994). trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. "Fragmente critice. singura masura a lucrurilor. un model etern. se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate." George Calinescu. cu exemple notorii din literatura romana. Scriitura publica. pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi.opera de publicul sau." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. un arhetip. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. in 1937. dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. existenta in toate timpurile." 4 . pentru a lasa loc adevarului estetic. fara un simt critic clar. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. din ignoranta sau snobism. scriitura taciturna" (1998). Pentru Eugen Simion. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". constiinta noastra cea mai buna. reprosandu-le ingustimi. Eminescu este. Eminescu este mai mult decat un mare poet.. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice." Nici atitudinea contrara. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare. indepartand . un spirit al amplitudinii" (1995). sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. fiindca * nu protejeaza. singura forma de omagiu. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. din punct de vedere estetic. afirmand ca. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. romanii. Ar mai fi el. Eugen Simion o mai veche disputa. prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ".prin negatie absurda sau lauda jignitoare . Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic. la fel. De aceea. Din 1992 este membru al Academiei Romane. pronuntandu-se. chiar daca.

cum ar fi lustratia. statutul actual al romanului. in vremuri de schimbare. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. trebuie sa spun. exigentele epocii noastre. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. Ei trebuie sa circule firesc. care nu reprezenta. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. din loc in loc. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. participand la noile batalii literare: "Exista. infruntand. Clasicii raman. de pilda. in continuare. adesea. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>". un punct de reper. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. in fond. o singura categorie de scriitori. Ca si cele precedente. N-am renuntat. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. cum a zis cine a zis. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. in acest fel. un jurnal public. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. limitele compromisului. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. scriind despre literatura. procesul comunismului. polemici literare si." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. zgomotoase si. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. Observ. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. scriitorii contemporani deschid." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. cartea de fata este un jurnal critic si. pentru generatia dintre cele doua razboaie. mici note subiective pe teme teoretice. in fine. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. intr-o comuniune secreta. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. cum ar fi. in fapt. portrete si scene din viata literara. in egala masura. un mare poet. dar. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. laolalta cu scriitorii contemporani. constat ca.

in trecut. azi. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. vol. de pilda. este o aglomerare impudica de resentimente. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. vorba lui I. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. de pilda dupa 1945. Inutil de a dovedi de ce. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. Nu in mesajele textelor sale. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. 2009 Eugen Simion. uri abisale si. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. necesara. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. frustratii. inca de la primele incercari din anii ‘60. o mediocritate compacta si razbunatoare. pe dedesubtul lor. estetica. tema inevitabila. in genere. cauta simboluri noi in subsolurile textului. cum stie toata lumea. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. ne revizuim. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. Sa schimbat doar „tachisma“. asadar. Caragiale. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). esentiala. o lauda nemeritata. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. VI: „Ne revizuim. lovinesciana. la paralela noastra morala. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. Vede mai bine (distanta il poate ajuta).ca toate acestea au incurajat. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . dupa decembrie 1989. Ei pot sustine orice. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. Nu trebuie. poate gândi mai aproape de adevarul estetic. Schimba. Matei Calinescu sau Eugen Simion. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. dupa o mare trauma a istoriei. Si. in exercitiul critic. Asadar: ne revizuim.L. sperând astfel sa le ia locul. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. prefata volumului „Fragmente critice“. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. 1939). in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. dar. in fapt. O revizuire. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. ne revizuim…“. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. Tachisma revizionista care. de bun-simt in mare parte. Teza.

abaterile fata de G. Bacovia. in discursuri. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. iar discursurile. Calinescu nu sunt mari. Calinescu. E. din motive inca nedestainuite. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. Textul despre Vianu. asumarea unui esec. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. fata mai ales de G. grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). Calinescu. neexcluzand proza scurta. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). de a porni impersonal de la gradul zero". portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. prestigiul criticului creste exponential." Pe aceasta idee. Maiorescu. apoi. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi.romaneasca. Rebreanu. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. si afirmarea prin negatie. ci vanitatea”). Pillat. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). eseul vine cu observatii personale. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. expresia cea mai directa a impersonalitatii. Duiliu Zamfirescu. activ inca la inceputul anilor ‘60. proaspat si receptiv. expresia cea mai directa a opozitiei. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. Anton Holban si Pavel Dan. tind catre impersonalitate. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. Micu la Literatura romana de azi. imprevizibil si personal. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. Colaboratorul lui D. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. Nu in ultimul rand. De aici incolo. in fond. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. impersonalitatea originara se converteste in polemica. precum si cel despre Perpessicius. nici macar selectiv. cronicarul inegalat. i-au atras antipatiile „vechii garde”. sinteza a poeziei romane interbelice. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. uneori. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). tind catre polemica. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. in primul deceniu de dupa destalinizare. teza de doctorat. Cel care a dat. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. regret ca n-a triumfat bunul simt. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. atragand atentia asupra stilului in critica.

precum “Divanul persian”. pasiv si activ. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. intr-un fel. pana in plina maturitate. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. ce împart o serie de afinităţi structurale. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. selective. filiera subiectivă. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). Intr-o postfata nu 8 . Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. Contextele sunt diferite. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei.speta preferata in critica). Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar. de analiza. Caci adversarilor calinescieni. Manolescu este înscris apoi. români şi străini. a istoriei literare ca istorie de valori estetice. parodic. e.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. de-a lungul timpului. ionicul romanul psihologic. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. Grigurcu. el urmează cronologic lui Negoiţescu. eruditii dogmatici. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. Ca intentie. Spitzer. corintic). al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. după metoda cercului hermeneutic. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). iar corinticul romanul baroc. în familii de critici. ionic. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. Primul volum din “Arca lui Noe”. Balotă. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. cartea nu iese din conceptia traditionala. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. imi pare tot mai clar. imbratisata de criticii saizecisti. li s-au adaugat. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. cativa oponenti noi. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. scenariul se repeta. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. ca o instituţie“. Farmecul scriiturii. cartea lui Calinescu. Balaita si altiI). În linia directă a evoluţiei critice româneşti. Valeriu Cristea.

Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. Desi ingenioasa. „intaiul nostru teoretician in roman”. autori care.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. prin compararea cu autori contemporani. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. E capabil. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). in fine. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. Noutatea de conceptie a volumului. un domeniu interesant si concludent. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. intradevar. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini. istoria receptarii a devenit. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. dupa 1990. sintagma de „istorie critica”. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. sau sa reflecteze. dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. In realitate. pana la contemporani. Abia efervescenta din anii ‘60. Daca G. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. de pilda. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. astfel. cu „anistorismul” sau si. ca orice judecata de gust e mediata cultural. „americanizarea” discursului cultural. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. Daca istoria lui Calinescu 9 .

cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. La o simpla privire din avion. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. De fapt. atat Lovinescu. Ion Pop. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. in schimb. sunt tratati cu consideratie. poate. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. taxat pentru sfiala in valorizari -. face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. Al. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. Mihai Zamfir. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. acuzat de „candoare semidocta”. In schimb. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. Mircea Anghelescu. care au construit o ierarhie valabila. Istoria critica a literaturii romane rateaza. Adrian Marino asupra secolului XIX. Frumoasa si instructiva in multe parti. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Eugen Simion. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. multe istorii partiale de prima mana. dovedeste Manolescu cu textul in fata. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. a lui Ov. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. Petrescu. Crohmalniceanu. Absenta perspectivei istorice. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. expertizele lui Paul Cornea. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv. Ioana Em. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. de-a lungul a trei decenii. Lui Gherea. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. am avut. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. Ce-i drept. cum acuza Manolescu azi. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. Marin Mincu. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. S. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. Cu toate acestea. dar si a criteriilor clare de evaluare. in calitate de cronicar literar.

un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu.corolarul necesar. Oricat de sever." (Alexandru Paleologu. 1980) 11 . Functia si arta criticii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful