Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

a noilor forme.unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. in vreme ce sistemul. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. traditionala. imensul prestigiu public. in constiintele literare. crede in obiectivitatea valorii estetice. care se practica in presa noastra. sarind unele etape. ei au reusit. e mai degraba un picardian. au exploatat la maxim. De aici. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. intr-una din Teme. la noi. ci aceea. in schimb. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. fara mina stiintifica a francezului. titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. tinand de cateva principii „tari”. impreuna cu multi din generatia lui. de fiecare data. Sesizand. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. „diferenta dintre critica literara «traditionala». cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze). pastrat pana azi. sesizandu-i cu indreptatire directiile. 2 . ci ca la noi. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. scrisa in regim de libertate. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. Manolescu. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. un critic si un istoric de tip traditional care. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. sa innoiasca o literatura. privit azi. n-a permis fixarea. ca la inceputurile culturii. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. inca nerisipita. precum si de ce „la noi. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre.

atent la formula lui Rimbaud . ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. timpul marturisirii.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. lucrare fundamentala. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. Contactul cu experienta criticii literare franceze. Alexandrescu. intai.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. 1933). Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. solid. Nichita Stanescu. Cezar Baltag. dat fiind inaintasii (G. Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. printr-un stil devenit inconfundabil. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. ea este intotdeauna profunda si originala. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. Carlova. si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). Marin Sorescu. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. figura spirituluI). cel mai bun studiu despre acest autor. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. acceptata din punct de vedere estetic". produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. Bolintineanu. Studiul tine seama de explorarile anterioare. “Timpul trairii. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. 1974. 1976. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). Calinescu). cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . “Eugen Lovinescu. ca profesor asociat la Sorbona. “Intoarcerea autorului” (1981). 3 . Cele doua volume publicate ulterior. Cat priveste analiza celor prezenti. Nicolae Velea. Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. scepticul mantuit” (1971). echilibrat. este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. Alecsandri. EUGEN SIMION (n.je est un autre". condus de Perpessicius. “Scriitori romani de azi’ (I. e serios. Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). al II-lea. 1978. descoperit in E. Fanus Neagu. Nicolae Breban. al III-lea 1983. Eliade-Radulescu. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. Obiectiv vorbind. chiar daca nu in intregime nou. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Lovinescu. editia a doua. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat.

" Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". nu distruge si nici nu impune o opera". dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. vorbeste. o parte din opera "s-a datat. "Mircea Eliade. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna.prin negatie absurda sau lauda jignitoare . in 1937. Clasicii. din ignoranta sau snobism. pentru noi. constiinta noastra cea mai buna. "in genere.Dupa 1989. un arhetip. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare. din punct de vedere estetic. a dorintei neaparate de a epata. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". cum zice cineva. creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. existenta in toate timpurile. afirmand ca. mentinandu-si numai insemnatatea culturala". pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. romanii.opera de publicul sau. la fel. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). singura masura a lucrurilor. pentru a lasa loc adevarului estetic. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. pentru un echilibru al valorilor. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate. I. scaderi ce apartin istoriei. pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic.. Eminescu este. dar si o privire critica. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. Pentru Eugen Simion. detest pe cei care. scriitura taciturna" (1998). singura forma de omagiu. fiindca * nu protejeaza. pronuntandu-se. cearta dintre "clasici si moderni". fara un simt critic clar. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. intreb. Ar mai fi el. reprosandu-le ingustimi.. De aceea. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. cu exemple notorii din literatura romana. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice. indepartand ." Nici atitudinea contrara. un model etern. Eugen Simion o mai veche disputa." George Calinescu. Scriitura publica. chiar daca. Din 1992 este membru al Academiei Romane. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. Eminescu este mai mult decat un mare poet. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994). un spirit al amplitudinii" (1995). "Fragmente critice." 4 . prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ".

N-am renuntat. participand la noile batalii literare: "Exista. cum ar fi. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. care nu reprezenta. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>". un mare poet. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. in fapt. scriitorii contemporani deschid. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. laolalta cu scriitorii contemporani. cum a zis cine a zis. infruntand. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. procesul comunismului. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. o singura categorie de scriitori. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. trebuie sa spun. scriind despre literatura. mici note subiective pe teme teoretice. cum ar fi lustratia." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. zgomotoase si. dar.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. un punct de reper. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. in fine. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. Clasicii raman. un jurnal public. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. portrete si scene din viata literara. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. de pilda. exigentele epocii noastre. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . Observ. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. statutul actual al romanului. Ei trebuie sa circule firesc. polemici literare si. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. in acest fel. pentru generatia dintre cele doua razboaie. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. intr-o comuniune secreta. constat ca. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. in egala masura. limitele compromisului. din loc in loc. adesea. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. cartea de fata este un jurnal critic si. Ca si cele precedente. in vremuri de schimbare. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. in continuare. in fond. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar.

ne revizuim. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . O revizuire. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. Ei pot sustine orice. Teza. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. Nu in mesajele textelor sale. Caragiale. in exercitiul critic. lovinesciana. Tachisma revizionista care. 2009 Eugen Simion. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. cauta simboluri noi in subsolurile textului.L. in genere. Si. Schimba. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. estetica.ca toate acestea au incurajat. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. de bun-simt in mare parte. de pilda. in trecut. tema inevitabila. vol. dupa o mare trauma a istoriei. in fapt. la paralela noastra morala. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. de pilda dupa 1945. este o aglomerare impudica de resentimente. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. VI: „Ne revizuim. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. Nu trebuie. asadar. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. cum stie toata lumea. dupa decembrie 1989. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. frustratii. inca de la primele incercari din anii ‘60. poate gândi mai aproape de adevarul estetic. 1939). Matei Calinescu sau Eugen Simion. Sa schimbat doar „tachisma“. sperând astfel sa le ia locul. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. esentiala. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). o lauda nemeritata. prefata volumului „Fragmente critice“. Asadar: ne revizuim. necesara. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. pe dedesubtul lor. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. ne revizuim…“. azi. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. o mediocritate compacta si razbunatoare. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. dar. uri abisale si. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. Inutil de a dovedi de ce. vorba lui I.

asumarea unui esec. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. tind catre polemica. activ inca la inceputul anilor ‘60. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. precum si cel despre Perpessicius. regret ca n-a triumfat bunul simt. E. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). nici macar selectiv. imprevizibil si personal. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. Rebreanu. proaspat si receptiv. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. in primul deceniu de dupa destalinizare. in fond. iar discursurile. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. Calinescu. Bacovia.romaneasca. fata mai ales de G. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi. neexcluzand proza scurta. Colaboratorul lui D. Calinescu. eseul vine cu observatii personale. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). i-au atras antipatiile „vechii garde”. cronicarul inegalat. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. Anton Holban si Pavel Dan. din motive inca nedestainuite. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. Pillat. si afirmarea prin negatie. Cel care a dat. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. de a porni impersonal de la gradul zero". expresia cea mai directa a impersonalitatii. in discursuri. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). teza de doctorat. expresia cea mai directa a opozitiei." Pe aceasta idee. sinteza a poeziei romane interbelice. Textul despre Vianu. prestigiul criticului creste exponential. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. atragand atentia asupra stilului in critica. Duiliu Zamfirescu. Nu in ultimul rand. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. tind catre impersonalitate. impersonalitatea originara se converteste in polemica. Maiorescu. abaterile fata de G. apoi. De aici incolo. Micu la Literatura romana de azi. uneori. ci vanitatea”). grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). Calinescu nu sunt mari.

el urmează cronologic lui Negoiţescu. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. de-a lungul timpului. corintic). Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). Manolescu este înscris apoi. după metoda cercului hermeneutic. pana in plina maturitate. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Farmecul scriiturii. Spitzer. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. parodic. cartea lui Calinescu. pasiv si activ. scenariul se repeta. Balaita si altiI). ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. li s-au adaugat. ionicul romanul psihologic. eruditii dogmatici. Intr-o postfata nu 8 . Balotă. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. de analiza. iar corinticul romanul baroc. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. ca o instituţie“. Primul volum din “Arca lui Noe”.speta preferata in critica). români şi străini. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. cartea nu iese din conceptia traditionala. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). intr-un fel. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. ce împart o serie de afinităţi structurale. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. cativa oponenti noi. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. e. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. precum “Divanul persian”. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. Ca intentie. Contextele sunt diferite. imbratisata de criticii saizecisti. Grigurcu. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. filiera subiectivă. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. în familii de critici. Caci adversarilor calinescieni. caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. selective. a istoriei literare ca istorie de valori estetice. imi pare tot mai clar. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. ionic. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. Valeriu Cristea. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976).Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar.

Desi ingenioasa. sintagma de „istorie critica”. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. prin compararea cu autori contemporani. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. E capabil. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. cu „anistorismul” sau si. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. Abia efervescenta din anii ‘60. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. intradevar. ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. de pilda. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. autori care. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Noutatea de conceptie a volumului. pana la contemporani. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. ca orice judecata de gust e mediata cultural. un domeniu interesant si concludent. in fine. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Daca istoria lui Calinescu 9 . precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Daca G. sau sa reflecteze.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). dupa 1990. „intaiul nostru teoretician in roman”. istoria receptarii a devenit. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. „americanizarea” discursului cultural. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. In realitate. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. astfel. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini. dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”.

Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. Marin Mincu. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. atat Lovinescu. Mircea Anghelescu. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. S. Eugen Simion. La o simpla privire din avion. Istoria critica a literaturii romane rateaza. Lui Gherea. Mihai Zamfir. in calitate de cronicar literar. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. In schimb. in schimb. sunt tratati cu consideratie. a lui Ov. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. poate. Ion Pop. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. Al. acuzat de „candoare semidocta”. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. Cu toate acestea. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. De fapt. multe istorii partiale de prima mana. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. dar si a criteriilor clare de evaluare. taxat pentru sfiala in valorizari -. expertizele lui Paul Cornea. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. Absenta perspectivei istorice. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). negatia si severitatea ii sunt doar 10 . de-a lungul a trei decenii. am avut. caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. dovedeste Manolescu cu textul in fata. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. care au construit o ierarhie valabila. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. Frumoasa si instructiva in multe parti. cum acuza Manolescu azi. Ce-i drept. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. Adrian Marino asupra secolului XIX. Petrescu. Ioana Em. Crohmalniceanu. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu.

1980) 11 .corolarul necesar. un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu. Oricat de sever." (Alexandru Paleologu. Functia si arta criticii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful