Critica literară postbelică

Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. sesizandu-i cu indreptatire directiile. precum si critica de gust au trecut drept novatoare.unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. a noilor forme. in constiintele literare. n-a permis fixarea. imensul prestigiu public. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. 2 . eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. un critic si un istoric de tip traditional care. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. au exploatat la maxim. canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. sa innoiasca o literatura. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. ei au reusit. scrisa in regim de libertate. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze). si aceea care se practica in publicatiile franceze”. traditionala. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. „diferenta dintre critica literara «traditionala». titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. ci ca la noi. care se practica in presa noastra. in schimb. impreuna cu multi din generatia lui. inca nerisipita. fara mina stiintifica a francezului. Manolescu. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. ci aceea. crede in obiectivitatea valorii estetice. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. intr-una din Teme. la noi. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. in vreme ce sistemul. pastrat pana azi. sarind unele etape. precum si de ce „la noi. tinand de cateva principii „tari”. e mai degraba un picardian. privit azi. Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. ca la inceputurile culturii. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. de fiecare data. Sesizand. De aici. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura.

Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. echilibrat. 3 . timpul marturisirii. Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). Calinescu). solid. editia a doua. atent la formula lui Rimbaud . descoperit in E. “Eugen Lovinescu. intai. Alecsandri. chiar daca nu in intregime nou. Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. Lovinescu. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). printr-un stil devenit inconfundabil. EUGEN SIMION (n.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. Alexandrescu. “Scriitori romani de azi’ (I. acceptata din punct de vedere estetic". Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. al II-lea.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. Fanus Neagu. ea este intotdeauna profunda si originala. e serios. cel mai bun studiu despre acest autor. Studiul tine seama de explorarile anterioare. Marin Sorescu. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. Nicolae Breban. 1933). dat fiind inaintasii (G. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. 1976. Cele doua volume publicate ulterior. 1978. Contactul cu experienta criticii literare franceze. Cat priveste analiza celor prezenti. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. scepticul mantuit” (1971). lucrare fundamentala.je est un autre". Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. Nicolae Velea. Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. Nichita Stanescu. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). Carlova. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". figura spirituluI). Obiectiv vorbind. ca profesor asociat la Sorbona. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. Eliade-Radulescu. 1974. condus de Perpessicius. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. “Intoarcerea autorului” (1981). este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. al III-lea 1983. “Timpul trairii. Cezar Baltag. Bolintineanu.

cum zice cineva. vorbeste.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. din punct de vedere estetic. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. Eugen Simion o mai veche disputa. in 1937. dar si o privire critica. evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. a dorintei neaparate de a epata. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. mentinandu-si numai insemnatatea culturala". pentru a lasa loc adevarului estetic.opera de publicul sau. scriitura taciturna" (1998). afirmand ca. Pentru Eugen Simion. cu exemple notorii din literatura romana. De aceea. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. singura forma de omagiu. un arhetip. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. indepartand . creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. pronuntandu-se. fiindca * nu protejeaza. reprosandu-le ingustimi.. nu distruge si nici nu impune o opera". Din 1992 este membru al Academiei Romane.Dupa 1989. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic. "Mircea Eliade. pentru un echilibru al valorilor. pentru noi. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994). Eminescu este mai mult decat un mare poet. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. fara un simt critic clar." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. un model etern. intreb. romanii. o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. I. sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. la fel. din ignoranta sau snobism. detest pe cei care. Eminescu este. pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana. "in genere." George Calinescu. singura masura a lucrurilor. pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice. Clasicii. scaderi ce apartin istoriei. constiinta noastra cea mai buna. se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate. Ar mai fi el. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. cearta dintre "clasici si moderni"." Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". o parte din opera "s-a datat. "Fragmente critice. un spirit al amplitudinii" (1995). daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. chiar daca. existenta in toate timpurile.. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil." Nici atitudinea contrara. Scriitura publica. prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ".prin negatie absurda sau lauda jignitoare . despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare." 4 .

o singura categorie de scriitori. N-am renuntat. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. in vremuri de schimbare. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. in fond. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. un mare poet. Clasicii raman. procesul comunismului." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. mici note subiective pe teme teoretice. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. scriind despre literatura. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. intr-o comuniune secreta. in acest fel. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. trebuie sa spun. polemici literare si. constat ca. exigentele epocii noastre. infruntand. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. din loc in loc. care nu reprezenta. in continuare. Observ. Ca si cele precedente. cum a zis cine a zis. laolalta cu scriitorii contemporani. un jurnal public. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. un punct de reper. cum ar fi. participand la noile batalii literare: "Exista. dar. portrete si scene din viata literara. statutul actual al romanului. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>".Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. in egala masura. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. adesea. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. de pilda. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. Ei trebuie sa circule firesc. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. in fine. zgomotoase si. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. cum ar fi lustratia. scriitorii contemporani deschid. pentru generatia dintre cele doua razboaie. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. limitele compromisului. cartea de fata este un jurnal critic si. in fapt.

poate gândi mai aproape de adevarul estetic. o mediocritate compacta si razbunatoare. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. in exercitiul critic. Caragiale. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. O revizuire. vol. dar. Asadar: ne revizuim. estetica. ne revizuim…“. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. Si. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. in genere. Sa schimbat doar „tachisma“. uri abisale si. la paralela noastra morala. de pilda dupa 1945. Ei pot sustine orice. cauta simboluri noi in subsolurile textului. Inutil de a dovedi de ce. dupa decembrie 1989. Nu in mesajele textelor sale. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. 2009 Eugen Simion. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu.ca toate acestea au incurajat. VI: „Ne revizuim. asadar. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). de pilda. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. cum stie toata lumea. Tachisma revizionista care. Nu trebuie. prefata volumului „Fragmente critice“. 1939). necesara. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. frustratii. este o aglomerare impudica de resentimente. sperând astfel sa le ia locul. Matei Calinescu sau Eugen Simion. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. de bun-simt in mare parte. esentiala. Schimba. o lauda nemeritata. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). Teza. azi.L. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. lovinesciana. tema inevitabila. ne revizuim. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. in fapt. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. in trecut. inca de la primele incercari din anii ‘60. vorba lui I. dupa o mare trauma a istoriei. pe dedesubtul lor.

initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). completeaza portretul „tanarului Manolescu”. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. Calinescu nu sunt mari. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi. si afirmarea prin negatie. in discursuri. eseul vine cu observatii personale. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). imprevizibil si personal. abaterile fata de G. fata mai ales de G. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. Duiliu Zamfirescu. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. E. Pillat. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. cronicarul inegalat. din motive inca nedestainuite.romaneasca. De aici incolo. tind catre impersonalitate. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). tind catre polemica. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. atragand atentia asupra stilului in critica. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. teza de doctorat." Pe aceasta idee. apoi. Calinescu. regret ca n-a triumfat bunul simt. asumarea unui esec. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. expresia cea mai directa a opozitiei. Bacovia. in fond. i-au atras antipatiile „vechii garde”. uneori. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). Rebreanu. neexcluzand proza scurta. proaspat si receptiv. expresia cea mai directa a impersonalitatii. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. activ inca la inceputul anilor ‘60. Maiorescu. in primul deceniu de dupa destalinizare. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. iar discursurile. Textul despre Vianu. precum si cel despre Perpessicius. Calinescu. Micu la Literatura romana de azi. sinteza a poeziei romane interbelice. ci vanitatea”). Cel care a dat. Anton Holban si Pavel Dan. grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. de a porni impersonal de la gradul zero". Nu in ultimul rand. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . nici macar selectiv. personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. impersonalitatea originara se converteste in polemica. Colaboratorul lui D. prestigiul criticului creste exponential. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura.

ca o instituţie“. Intr-o postfata nu 8 . Valeriu Cristea. cartea nu iese din conceptia traditionala. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. pana in plina maturitate. ce împart o serie de afinităţi structurale. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. Grigurcu. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. precum “Divanul persian”. caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului.speta preferata in critica). cativa oponenti noi. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. corintic). ionic. români şi străini. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ).Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. Balotă. imbratisata de criticii saizecisti. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. Balaita si altiI). imi pare tot mai clar. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar. de-a lungul timpului. selective. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). e. parodic. li s-au adaugat. cartea lui Calinescu. filiera subiectivă. scenariul se repeta. după metoda cercului hermeneutic. eruditii dogmatici. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. Primul volum din “Arca lui Noe”. Ca intentie. el urmează cronologic lui Negoiţescu. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. pasiv si activ. de analiza. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. Manolescu este înscris apoi. iar corinticul romanul baroc. ionicul romanul psihologic. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Spitzer. Farmecul scriiturii. Contextele sunt diferite. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. a istoriei literare ca istorie de valori estetice. în familii de critici. Caci adversarilor calinescieni. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. intr-un fel. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom.

Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. Daca istoria lui Calinescu 9 . astfel. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. cu „anistorismul” sau si. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini. „americanizarea” discursului cultural. in fine. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. autori care. Daca G. de pilda. „intaiul nostru teoretician in roman”. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. In realitate. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. prin compararea cu autori contemporani. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. ca orice judecata de gust e mediata cultural. Desi ingenioasa. dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. intradevar. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. istoria receptarii a devenit. E capabil. dupa 1990. sintagma de „istorie critica”. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. un domeniu interesant si concludent. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. Abia efervescenta din anii ‘60. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. Noutatea de conceptie a volumului. pana la contemporani. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). sau sa reflecteze. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi.

Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. in calitate de cronicar literar. cum acuza Manolescu azi. Ioana Em. care au construit o ierarhie valabila. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. Frumoasa si instructiva in multe parti. Eugen Simion. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. Lui Gherea. S. Ion Pop. La o simpla privire din avion. Mircea Anghelescu. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. sunt tratati cu consideratie. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. a lui Ov. de-a lungul a trei decenii. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. Istoria critica a literaturii romane rateaza. acuzat de „candoare semidocta”. Crohmalniceanu. in schimb. taxat pentru sfiala in valorizari -. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Cu toate acestea. Absenta perspectivei istorice. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. De fapt. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. multe istorii partiale de prima mana. poate. Al. Marin Mincu. am avut. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. In schimb. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. Petrescu. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. Ce-i drept. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Adrian Marino asupra secolului XIX. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. dovedeste Manolescu cu textul in fata. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. Mihai Zamfir. atat Lovinescu. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. dar si a criteriilor clare de evaluare. expertizele lui Paul Cornea. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului.

" (Alexandru Paleologu. 1980) 11 . Functia si arta criticii. Oricat de sever. un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu.corolarul necesar.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful