Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

sesizandu-i cu indreptatire directiile. au exploatat la maxim. 2 . scrisa in regim de libertate. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. un critic si un istoric de tip traditional care. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. sa innoiasca o literatura. de fiecare data. De aici. a noilor forme. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. traditionala. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. care se practica in presa noastra. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. fara mina stiintifica a francezului. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze).unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. „diferenta dintre critica literara «traditionala». canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. intr-una din Teme. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. la noi. Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. Sesizand. ci aceea. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. in constiintele literare. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. ci ca la noi. in schimb. privit azi. imensul prestigiu public. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. pastrat pana azi. precum si de ce „la noi. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. inca nerisipita. in vreme ce sistemul. crede in obiectivitatea valorii estetice. ca la inceputurile culturii. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. impreuna cu multi din generatia lui. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. Manolescu. e mai degraba un picardian. ei au reusit. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. sarind unele etape. titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. n-a permis fixarea. tinand de cateva principii „tari”.

e serios. Studiul tine seama de explorarile anterioare. Fanus Neagu. acceptata din punct de vedere estetic". ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). Obiectiv vorbind. Cat priveste analiza celor prezenti.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. dat fiind inaintasii (G. ea este intotdeauna profunda si originala. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. editia a doua. “Timpul trairii. Nichita Stanescu. condus de Perpessicius. Alecsandri.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. timpul marturisirii. chiar daca nu in intregime nou. Eliade-Radulescu. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. solid. 1933). Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). Lovinescu. cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . al III-lea 1983. si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. atent la formula lui Rimbaud . Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. “Scriitori romani de azi’ (I. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. Nicolae Breban. Cele doua volume publicate ulterior. scepticul mantuit” (1971). Alexandrescu. 3 .je est un autre". cel mai bun studiu despre acest autor. ca profesor asociat la Sorbona. figura spirituluI). Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. Calinescu). al II-lea. 1978. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. “Intoarcerea autorului” (1981). descoperit in E. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. “Eugen Lovinescu. echilibrat. Marin Sorescu. Contactul cu experienta criticii literare franceze. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). Carlova. Cezar Baltag. 1974. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". lucrare fundamentala. Nicolae Velea. Bolintineanu. este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. printr-un stil devenit inconfundabil. Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. 1976. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. EUGEN SIMION (n. intai. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut.

" 4 . o parte din opera "s-a datat. fara un simt critic clar. pentru a lasa loc adevarului estetic. Eminescu este mai mult decat un mare poet. vorbeste.opera de publicul sau.." Nici atitudinea contrara. scaderi ce apartin istoriei." Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare"." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic. sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice. existenta in toate timpurile. o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. constiinta noastra cea mai buna. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. intreb. De aceea. indepartand . mentinandu-si numai insemnatatea culturala". I. fiindca * nu protejeaza. cu exemple notorii din literatura romana. "in genere. nu distruge si nici nu impune o opera". Din 1992 este membru al Academiei Romane. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. "Fragmente critice.Dupa 1989. dar si o privire critica. "Mircea Eliade. scriitura taciturna" (1998). se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. pronuntandu-se. afirmand ca. un arhetip. Eugen Simion o mai veche disputa. evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare.prin negatie absurda sau lauda jignitoare . din punct de vedere estetic. un spirit al amplitudinii" (1995). la fel. Eminescu este. dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. pentru un echilibru al valorilor. detest pe cei care. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ". Scriitura publica. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". a dorintei neaparate de a epata. Pentru Eugen Simion. Ar mai fi el. un model etern. cearta dintre "clasici si moderni". pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. singura masura a lucrurilor. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura." George Calinescu. pentru noi. chiar daca. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994). romanii. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. Clasicii. din ignoranta sau snobism. creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. cum zice cineva.. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. singura forma de omagiu. reprosandu-le ingustimi. in 1937.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara.

Ei trebuie sa circule firesc." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. Ca si cele precedente. din loc in loc. cum ar fi. intr-o comuniune secreta. un mare poet. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>". trebuie sa spun. limitele compromisului. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. mici note subiective pe teme teoretice. in fine." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. de pilda. cum ar fi lustratia. pentru generatia dintre cele doua razboaie. zgomotoase si. Observ. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. un jurnal public. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. laolalta cu scriitorii contemporani. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. procesul comunismului. dar. in acest fel. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. un punct de reper. in fond. cum a zis cine a zis. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. portrete si scene din viata literara. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. statutul actual al romanului. N-am renuntat. infruntand. Clasicii raman. care nu reprezenta. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. o singura categorie de scriitori. in egala masura. in continuare. constat ca. scriitorii contemporani deschid. participand la noile batalii literare: "Exista. polemici literare si. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. exigentele epocii noastre. scriind despre literatura. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. adesea. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. cartea de fata este un jurnal critic si. in fapt. in vremuri de schimbare.

azi. cum stie toata lumea. Teza. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . in trecut. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). la paralela noastra morala. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. frustratii. lovinesciana. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. Tachisma revizionista care. vol. Inutil de a dovedi de ce. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. sperând astfel sa le ia locul. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. Schimba. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). o lauda nemeritata. dupa o mare trauma a istoriei. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. in genere. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. de pilda.L. Sa schimbat doar „tachisma“. o mediocritate compacta si razbunatoare. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. Ei pot sustine orice. Nu in mesajele textelor sale. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. Caragiale. prefata volumului „Fragmente critice“. VI: „Ne revizuim. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. asadar. dupa decembrie 1989. este o aglomerare impudica de resentimente. de bun-simt in mare parte. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. de pilda dupa 1945. estetica. in exercitiul critic. pe dedesubtul lor. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. Nu trebuie.ca toate acestea au incurajat. 2009 Eugen Simion. necesara. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. dar. cauta simboluri noi in subsolurile textului. vorba lui I. 1939). Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. O revizuire. esentiala. Si. Matei Calinescu sau Eugen Simion. inca de la primele incercari din anii ‘60. ne revizuim. in fapt. poate gândi mai aproape de adevarul estetic. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. Asadar: ne revizuim. uri abisale si. tema inevitabila. ne revizuim…“. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii.

impersonalitatea originara se converteste in polemica. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. tind catre impersonalitate. sinteza a poeziei romane interbelice. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . din motive inca nedestainuite. apoi. Micu la Literatura romana de azi. expresia cea mai directa a impersonalitatii. atragand atentia asupra stilului in critica. iar discursurile. precum si cel despre Perpessicius. Bacovia. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi.romaneasca. neexcluzand proza scurta. uneori. Rebreanu. regret ca n-a triumfat bunul simt. Nu in ultimul rand. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. teza de doctorat. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. Duiliu Zamfirescu. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. Calinescu nu sunt mari. i-au atras antipatiile „vechii garde”. E. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. tind catre polemica. fata mai ales de G. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. Cel care a dat. de a porni impersonal de la gradul zero". grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. in primul deceniu de dupa destalinizare. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. Pillat. Textul despre Vianu. De aici incolo. si afirmarea prin negatie. Maiorescu." Pe aceasta idee. imprevizibil si personal. abaterile fata de G. activ inca la inceputul anilor ‘60. proaspat si receptiv. Calinescu. Anton Holban si Pavel Dan. Colaboratorul lui D. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. in fond. asumarea unui esec. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). expresia cea mai directa a opozitiei. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. nici macar selectiv. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. eseul vine cu observatii personale. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). cronicarul inegalat. cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. ci vanitatea”). prestigiul criticului creste exponential. Calinescu. in discursuri.

după metoda cercului hermeneutic. Contextele sunt diferite. cartea lui Calinescu. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. Manolescu este înscris apoi. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. scenariul se repeta. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. ca o instituţie“. intr-un fel. Spitzer. corintic). parodic. cativa oponenti noi. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. e. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. precum “Divanul persian”. eruditii dogmatici. filiera subiectivă. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). selective. în familii de critici. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. imbratisata de criticii saizecisti. pasiv si activ.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. Intr-o postfata nu 8 . iar corinticul romanul baroc. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). ionicul romanul psihologic. cartea nu iese din conceptia traditionala. de-a lungul timpului. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. Balaita si altiI). a istoriei literare ca istorie de valori estetice. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. li s-au adaugat. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. Balotă. Valeriu Cristea. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. de analiza. Farmecul scriiturii. Primul volum din “Arca lui Noe”. români şi străini. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. ce împart o serie de afinităţi structurale. imi pare tot mai clar. Caci adversarilor calinescieni. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. ionic. Ca intentie. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges.speta preferata in critica). el urmează cronologic lui Negoiţescu. pana in plina maturitate. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. Grigurcu. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar.

In realitate. Daca istoria lui Calinescu 9 . ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. dupa 1990. ca orice judecata de gust e mediata cultural. „americanizarea” discursului cultural. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). intradevar. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. in fine. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. sintagma de „istorie critica”. pana la contemporani. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. E capabil. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Noutatea de conceptie a volumului. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. autori care. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. un domeniu interesant si concludent. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. Abia efervescenta din anii ‘60. prin compararea cu autori contemporani. Daca G. „intaiul nostru teoretician in roman”. cu „anistorismul” sau si. sau sa reflecteze. istoria receptarii a devenit. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). Desi ii respinge hotarat pe formalisti. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. de pilda. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini. astfel. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Desi ingenioasa. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui.

cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. de-a lungul a trei decenii. Ce-i drept. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. cum acuza Manolescu azi. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. De fapt. Frumoasa si instructiva in multe parti. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. Lui Gherea. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. Crohmalniceanu. In schimb. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. dovedeste Manolescu cu textul in fata. Ioana Em. multe istorii partiale de prima mana. atat Lovinescu. a lui Ov. Eugen Simion. Petrescu. Al. taxat pentru sfiala in valorizari -. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. expertizele lui Paul Cornea. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. acuzat de „candoare semidocta”. S. care au construit o ierarhie valabila. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. La o simpla privire din avion. Marin Mincu. Ion Pop. Adrian Marino asupra secolului XIX. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. Mihai Zamfir. Istoria critica a literaturii romane rateaza. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. Cu toate acestea. Absenta perspectivei istorice. am avut. sunt tratati cu consideratie. in schimb. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. in calitate de cronicar literar. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv. poate. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. dar si a criteriilor clare de evaluare. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. Mircea Anghelescu.

Oricat de sever. 1980) 11 .corolarul necesar. Functia si arta criticii. un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu." (Alexandru Paleologu.