Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

ca la inceputurile culturii. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. intr-una din Teme.unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). traditionala. pastrat pana azi. la noi. in constiintele literare. n-a permis fixarea. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. care se practica in presa noastra. privit azi. „diferenta dintre critica literara «traditionala». Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. tinand de cateva principii „tari”. in vreme ce sistemul. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. ei au reusit. sesizandu-i cu indreptatire directiile. au exploatat la maxim. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. precum si de ce „la noi. sa innoiasca o literatura. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. imensul prestigiu public. sarind unele etape. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. 2 . Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. scrisa in regim de libertate. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. Manolescu. de fiecare data. inca nerisipita. titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze). fara mina stiintifica a francezului. a noilor forme. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. De aici. in schimb. e mai degraba un picardian. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. un critic si un istoric de tip traditional care. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. Sesizand. ci ca la noi. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. impreuna cu multi din generatia lui. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. crede in obiectivitatea valorii estetice. ci aceea. cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala.

Nichita Stanescu. ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. descoperit in E. Eliade-Radulescu. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964).Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. Nicolae Velea. dat fiind inaintasii (G. al III-lea 1983. Carlova. Cat priveste analiza celor prezenti. solid. printr-un stil devenit inconfundabil. Fanus Neagu. Contactul cu experienta criticii literare franceze. Alexandrescu. echilibrat. asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). Calinescu). ea este intotdeauna profunda si originala. chiar daca nu in intregime nou. ca profesor asociat la Sorbona. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". intai. 1976. Alecsandri. Cele doua volume publicate ulterior. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. 1974. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. editia a doua.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. acceptata din punct de vedere estetic". Studiul tine seama de explorarile anterioare. 3 . Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. “Intoarcerea autorului” (1981). produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. atent la formula lui Rimbaud . Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . “Eugen Lovinescu. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. Obiectiv vorbind. este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. lucrare fundamentala. e serios. cel mai bun studiu despre acest autor. Lovinescu. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. “Timpul trairii. EUGEN SIMION (n. figura spirituluI). scepticul mantuit” (1971). nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). condus de Perpessicius. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. Nicolae Breban. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. timpul marturisirii. Bolintineanu. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene.je est un autre". 1978. Marin Sorescu. 1933). “Scriitori romani de azi’ (I. Cezar Baltag. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. al II-lea. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu).

romanii. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare. pentru un echilibru al valorilor.. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. chiar daca. Eminescu este. o parte din opera "s-a datat. vorbeste." George Calinescu. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. Eugen Simion o mai veche disputa. un model etern. existenta in toate timpurile. Eminescu este mai mult decat un mare poet. cearta dintre "clasici si moderni". ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice. Scriitura publica. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). o constiinta moderna chiar in timpul de astazi." Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate.Dupa 1989. a dorintei neaparate de a epata. din punct de vedere estetic. dar si o privire critica. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. cu exemple notorii din literatura romana. cum zice cineva." 4 . creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust"." Nici atitudinea contrara. De aceea. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. "in genere.opera de publicul sau. din ignoranta sau snobism. indepartand . constiinta noastra cea mai buna. dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. afirmand ca. in 1937. pronuntandu-se. detest pe cei care. prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ". un arhetip. singura forma de omagiu. I. Ar mai fi el. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. Clasicii. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994).prin negatie absurda sau lauda jignitoare . "Fragmente critice. mentinandu-si numai insemnatatea culturala". pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. un spirit al amplitudinii" (1995). intreb. Din 1992 este membru al Academiei Romane. singura masura a lucrurilor. fara un simt critic clar.. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. scaderi ce apartin istoriei. la fel. pentru noi. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. reprosandu-le ingustimi.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. pentru a lasa loc adevarului estetic." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. fiindca * nu protejeaza. "Mircea Eliade. scriitura taciturna" (1998). evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. Pentru Eugen Simion. nu distruge si nici nu impune o opera". sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana.

in egala masura. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. scriind despre literatura. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>". portrete si scene din viata literara. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. infruntand. trebuie sa spun. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. adesea. intr-o comuniune secreta. de pilda. in acest fel. in fond. din loc in loc. care nu reprezenta. un mare poet. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. in fine. laolalta cu scriitorii contemporani. cartea de fata este un jurnal critic si. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . pentru generatia dintre cele doua razboaie. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. procesul comunismului. Clasicii raman. cum a zis cine a zis." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. Observ. in fapt. in continuare. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. mici note subiective pe teme teoretice. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. scriitorii contemporani deschid. cum ar fi lustratia. N-am renuntat. participand la noile batalii literare: "Exista. dar. un punct de reper.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. in vremuri de schimbare. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. limitele compromisului. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. Ei trebuie sa circule firesc. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. exigentele epocii noastre. zgomotoase si. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. un jurnal public. constat ca. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. statutul actual al romanului. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. Ca si cele precedente. polemici literare si. o singura categorie de scriitori. cum ar fi. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960.

Teza. de bun-simt in mare parte. ne revizuim…“. dar. cum stie toata lumea. Ei pot sustine orice. poate gândi mai aproape de adevarul estetic. in genere. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. in fapt. Schimba. prefata volumului „Fragmente critice“. Nu in mesajele textelor sale. in exercitiul critic. necesara. de pilda. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). o mediocritate compacta si razbunatoare. 1939). in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. este o aglomerare impudica de resentimente.ca toate acestea au incurajat. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. Tachisma revizionista care. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. Nu trebuie. esentiala. pâna la apusul istoriei…” (23 nov.L. dupa decembrie 1989. frustratii. 2009 Eugen Simion. de pilda dupa 1945. Matei Calinescu sau Eugen Simion. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. lovinesciana. uri abisale si. tema inevitabila. sperând astfel sa le ia locul. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. Si. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Inutil de a dovedi de ce. la paralela noastra morala. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. azi. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. vorba lui I. VI: „Ne revizuim. Sa schimbat doar „tachisma“. pe dedesubtul lor. asadar. Asadar: ne revizuim. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. ne revizuim. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. cauta simboluri noi in subsolurile textului. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. in trecut. vol. o lauda nemeritata. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . estetica. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). Caragiale. inca de la primele incercari din anii ‘60. O revizuire. dupa o mare trauma a istoriei.

uneori. Colaboratorul lui D. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. regret ca n-a triumfat bunul simt. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. precum si cel despre Perpessicius. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. De aici incolo. activ inca la inceputul anilor ‘60. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. Maiorescu. asumarea unui esec. de a porni impersonal de la gradul zero". Cel care a dat. impersonalitatea originara se converteste in polemica. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. Calinescu nu sunt mari. cronicarul inegalat. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . “Contradictia lui Maiorescu” (1970). si afirmarea prin negatie. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. in primul deceniu de dupa destalinizare. abaterile fata de G. proaspat si receptiv. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. in fond. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). Calinescu. atragand atentia asupra stilului in critica. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare.romaneasca. expresia cea mai directa a impersonalitatii. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). Nu in ultimul rand. Pillat. apoi. Rebreanu. iar discursurile. prestigiul criticului creste exponential. Micu la Literatura romana de azi. grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). din motive inca nedestainuite. in discursuri. E. Anton Holban si Pavel Dan. Duiliu Zamfirescu. neexcluzand proza scurta." Pe aceasta idee. imprevizibil si personal. fata mai ales de G. sinteza a poeziei romane interbelice. teza de doctorat. tind catre polemica. expresia cea mai directa a opozitiei. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. Textul despre Vianu. Calinescu. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. eseul vine cu observatii personale. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. Bacovia. nici macar selectiv. ci vanitatea”). i-au atras antipatiile „vechii garde”. tind catre impersonalitate. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi.

pasiv si activ. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). ionicul romanul psihologic. intr-un fel. de analiza. corintic). Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. li s-au adaugat. Farmecul scriiturii. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. Balaita si altiI). români şi străini. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). imbratisata de criticii saizecisti.speta preferata in critica). E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. ionic. Ca intentie. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar. cativa oponenti noi. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. parodic. selective. de-a lungul timpului. ce împart o serie de afinităţi structurale. Contextele sunt diferite. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. Intr-o postfata nu 8 . Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. precum “Divanul persian”. caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. e. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. a istoriei literare ca istorie de valori estetice. el urmează cronologic lui Negoiţescu. după metoda cercului hermeneutic. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. imi pare tot mai clar. cartea lui Calinescu. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Primul volum din “Arca lui Noe”. Balotă. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. Valeriu Cristea. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. în familii de critici. pana in plina maturitate. scenariul se repeta. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. iar corinticul romanul baroc. Grigurcu. Caci adversarilor calinescieni. Spitzer. filiera subiectivă. eruditii dogmatici. Manolescu este înscris apoi. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. ca o instituţie“. cartea nu iese din conceptia traditionala.

Abia efervescenta din anii ‘60. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. In realitate. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. „americanizarea” discursului cultural. un domeniu interesant si concludent. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. Daca G. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. „intaiul nostru teoretician in roman”. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. dupa 1990. cu „anistorismul” sau si. istoria receptarii a devenit. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. sintagma de „istorie critica”. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. ca orice judecata de gust e mediata cultural. de pilda. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. intradevar. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. E capabil. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. sau sa reflecteze. Noutatea de conceptie a volumului. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. astfel. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. prin compararea cu autori contemporani. autori care. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). in fine. Desi ingenioasa. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. Daca istoria lui Calinescu 9 . ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. pana la contemporani.

Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. Cu toate acestea. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. S. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. am avut. dar si a criteriilor clare de evaluare. Istoria critica a literaturii romane rateaza. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. in schimb. Marin Mincu. Ion Pop. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. expertizele lui Paul Cornea. in calitate de cronicar literar. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. de-a lungul a trei decenii. De fapt. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. Eugen Simion. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. Petrescu. Mihai Zamfir. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. Ce-i drept. face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. care au construit o ierarhie valabila. dovedeste Manolescu cu textul in fata. cum acuza Manolescu azi. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv. acuzat de „candoare semidocta”. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. multe istorii partiale de prima mana. sunt tratati cu consideratie. Al. Crohmalniceanu. Absenta perspectivei istorice. Lui Gherea. Adrian Marino asupra secolului XIX. Mircea Anghelescu. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. atat Lovinescu. In schimb. Frumoasa si instructiva in multe parti. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. Ioana Em. a lui Ov. poate. taxat pentru sfiala in valorizari -. La o simpla privire din avion.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia.

" (Alexandru Paleologu. un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu. 1980) 11 .corolarul necesar. Functia si arta criticii. Oricat de sever.