P. 1
Critica literară postbelică

Critica literară postbelică

4.0

|Views: 928|Likes:
Published by Georgiana Gogu
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecăt
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecăt

More info:

Published by: Georgiana Gogu on May 10, 2011
Copyright:Public Domain

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

02/05/2015

original

Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. intr-una din Teme. pastrat pana azi. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. precum si de ce „la noi. de fiecare data. un critic si un istoric de tip traditional care. imensul prestigiu public. sesizandu-i cu indreptatire directiile. Manolescu. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. in schimb. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. 2 . titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important.unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). ei au reusit. tinand de cateva principii „tari”. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). care se practica in presa noastra. scrisa in regim de libertate. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze). impreuna cu multi din generatia lui. ci aceea. in constiintele literare. au exploatat la maxim. ci ca la noi. n-a permis fixarea. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. a noilor forme. privit azi. ca la inceputurile culturii. cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. crede in obiectivitatea valorii estetice. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. sarind unele etape. criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. in vreme ce sistemul. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. traditionala. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. Sesizand. De aici. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. e mai degraba un picardian. fara mina stiintifica a francezului. sa innoiasca o literatura. la noi. inca nerisipita. „diferenta dintre critica literara «traditionala».

nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). Studiul tine seama de explorarile anterioare. in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. echilibrat. dat fiind inaintasii (G. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. Alexandrescu. Bolintineanu. Nicolae Velea. Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. Cele doua volume publicate ulterior. Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. “Intoarcerea autorului” (1981). 1976. Nichita Stanescu. Nicolae Breban. Cezar Baltag. EUGEN SIMION (n. Eliade-Radulescu.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). scepticul mantuit” (1971). Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. timpul marturisirii. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Cat priveste analiza celor prezenti. 1974. atent la formula lui Rimbaud .je est un autre". cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . “Timpul trairii. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. cel mai bun studiu despre acest autor.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. Marin Sorescu. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. Obiectiv vorbind. 1933). chiar daca nu in intregime nou. editia a doua. al II-lea. al III-lea 1983. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). “Scriitori romani de azi’ (I. Lovinescu. 1978. “Eugen Lovinescu. e serios. produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. acceptata din punct de vedere estetic". printr-un stil devenit inconfundabil. Carlova. ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. intai. Fanus Neagu. Calinescu). al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. 3 . este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. condus de Perpessicius. ea este intotdeauna profunda si originala. si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). descoperit in E. Contactul cu experienta criticii literare franceze. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. Alecsandri. lucrare fundamentala. ca profesor asociat la Sorbona. solid. figura spirituluI).

un arhetip. existenta in toate timpurile. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. "Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994). "in genere. o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice.Dupa 1989. cu exemple notorii din literatura romana. la fel. in 1937. vorbeste. I. Eugen Simion o mai veche disputa. din ignoranta sau snobism.prin negatie absurda sau lauda jignitoare ." George Calinescu. constiinta noastra cea mai buna. singura masura a lucrurilor. Scriitura publica. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. scriitura taciturna" (1998). evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras. sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. dar si o privire critica. De aceea." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi.. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic. creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. fiindca * nu protejeaza. Eminescu este. scaderi ce apartin istoriei. chiar daca.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. mentinandu-si numai insemnatatea culturala". Ar mai fi el. din punct de vedere estetic. singura forma de omagiu. pentru un echilibru al valorilor. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. cearta dintre "clasici si moderni". pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana. reprosandu-le ingustimi. fara un simt critic clar. Din 1992 este membru al Academiei Romane. afirmand ca." 4 . Clasicii." Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". un model etern. pronuntandu-se. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate. "Mircea Eliade. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare. un spirit al amplitudinii" (1995). completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ". pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. "Fragmente critice. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. romanii. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". intreb. detest pe cei care." Nici atitudinea contrara. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. o parte din opera "s-a datat. indepartand . Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. nu distruge si nici nu impune o opera". nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. pentru noi. cum zice cineva. Pentru Eugen Simion. Eminescu este mai mult decat un mare poet.opera de publicul sau. dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. pentru a lasa loc adevarului estetic. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc.. a dorintei neaparate de a epata.

deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului. un mare poet. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. infruntand. Clasicii raman. limitele compromisului. statutul actual al romanului. scriind despre literatura." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. care nu reprezenta. un punct de reper. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. zgomotoase si. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. participand la noile batalii literare: "Exista. in egala masura. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. o singura categorie de scriitori. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>". adesea. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. un jurnal public.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. in fond. de pilda. din loc in loc. exigentele epocii noastre." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. constat ca. intr-o comuniune secreta. pentru generatia dintre cele doua razboaie. in vremuri de schimbare. in continuare. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. scriitorii contemporani deschid. trebuie sa spun. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. cum a zis cine a zis. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. in fapt. portrete si scene din viata literara. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. polemici literare si. mici note subiective pe teme teoretice. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. dar. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. cartea de fata este un jurnal critic si. Ei trebuie sa circule firesc. N-am renuntat. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. Ca si cele precedente. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. laolalta cu scriitorii contemporani. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. cum ar fi lustratia. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. cum ar fi. Observ. in acest fel. in fine. procesul comunismului. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot.

ca toate acestea au incurajat. pe dedesubtul lor. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. in exercitiul critic. inca de la primele incercari din anii ‘60. estetica. cauta simboluri noi in subsolurile textului. prefata volumului „Fragmente critice“. Inutil de a dovedi de ce. sperând astfel sa le ia locul. Sa schimbat doar „tachisma“. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. tema inevitabila. vorba lui I. dupa decembrie 1989. Nu trebuie. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. de pilda. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. o lauda nemeritata. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. Nu in mesajele textelor sale. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). vol.L. cum stie toata lumea. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . dupa o mare trauma a istoriei. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. asadar. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. in fapt. Teza. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. VI: „Ne revizuim. Caragiale. esentiala. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Si. Ei pot sustine orice. O revizuire. la paralela noastra morala. Schimba. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. ne revizuim…“. lovinesciana. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. Asadar: ne revizuim. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. Matei Calinescu sau Eugen Simion. dar. azi. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. o mediocritate compacta si razbunatoare. 1939). poate gândi mai aproape de adevarul estetic. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. in genere. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. in trecut. de bun-simt in mare parte. frustratii. necesara. de pilda dupa 1945. ne revizuim. uri abisale si. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). 2009 Eugen Simion. Tachisma revizionista care. este o aglomerare impudica de resentimente. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului.

impersonalitatea originara se converteste in polemica. Rebreanu. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. Cel care a dat. din motive inca nedestainuite. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. regret ca n-a triumfat bunul simt. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . neexcluzand proza scurta. Maiorescu. Nu in ultimul rand. atragand atentia asupra stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. Anton Holban si Pavel Dan. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. activ inca la inceputul anilor ‘60. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). Duiliu Zamfirescu. tind catre impersonalitate. Calinescu. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. Calinescu nu sunt mari. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). Bacovia. de a porni impersonal de la gradul zero". asumarea unui esec. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. De aici incolo. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. iar discursurile. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat.romaneasca. apoi. si afirmarea prin negatie. E. expresia cea mai directa a impersonalitatii. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. i-au atras antipatiile „vechii garde”. abaterile fata de G. expresia cea mai directa a opozitiei. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. Textul despre Vianu. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi. teza de doctorat. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. nici macar selectiv. proaspat si receptiv. Calinescu. prestigiul criticului creste exponential. Micu la Literatura romana de azi. ci vanitatea”). Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). Colaboratorul lui D. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii." Pe aceasta idee. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). imprevizibil si personal. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. fata mai ales de G. in primul deceniu de dupa destalinizare. uneori. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. tind catre polemica. privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. Pillat. in fond. eseul vine cu observatii personale. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). precum si cel despre Perpessicius. sinteza a poeziei romane interbelice. cronicarul inegalat. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. in discursuri.

Ca intentie. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. intr-un fel. parodic. Valeriu Cristea. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. Primul volum din “Arca lui Noe”. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut.speta preferata in critica). iar corinticul romanul baroc. ionicul romanul psihologic.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. Intr-o postfata nu 8 . scenariul se repeta. după metoda cercului hermeneutic. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. ca o instituţie“. ce împart o serie de afinităţi structurale. de-a lungul timpului. eruditii dogmatici. Balotă. e. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. pasiv si activ. Contextele sunt diferite. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). de analiza. români şi străini. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. imbratisata de criticii saizecisti. el urmează cronologic lui Negoiţescu. caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. filiera subiectivă. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. Spitzer. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. Caci adversarilor calinescieni. discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu. corintic). Grigurcu. li s-au adaugat. Balaita si altiI). ionic. pana in plina maturitate. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. în familii de critici. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). imi pare tot mai clar. pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. precum “Divanul persian”. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. selective. cartea nu iese din conceptia traditionala. Manolescu este înscris apoi. cativa oponenti noi. a istoriei literare ca istorie de valori estetice. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. Farmecul scriiturii. cartea lui Calinescu.

un domeniu interesant si concludent. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. In realitate. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). pana la contemporani. Desi ingenioasa. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. Daca istoria lui Calinescu 9 . mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). ca orice judecata de gust e mediata cultural. dupa 1990. autori care. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. cu „anistorismul” sau si. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. „intaiul nostru teoretician in roman”. ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. prin compararea cu autori contemporani. in fine. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. intradevar. sintagma de „istorie critica”. sau sa reflecteze. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. astfel. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. Daca G. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. de pilda. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. E capabil. istoria receptarii a devenit. Noutatea de conceptie a volumului. „americanizarea” discursului cultural. Abia efervescenta din anii ‘60. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului.

avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. poate. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). Mircea Anghelescu. expertizele lui Paul Cornea. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. La o simpla privire din avion. Al. am avut. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Mihai Zamfir. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. Petrescu. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. de-a lungul a trei decenii. acuzat de „candoare semidocta”. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. Absenta perspectivei istorice. sunt tratati cu consideratie. Eugen Simion. In schimb. Crohmalniceanu. S. Cu toate acestea. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. multe istorii partiale de prima mana. Ce-i drept. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. De fapt. a lui Ov. care au construit o ierarhie valabila. Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. Istoria critica a literaturii romane rateaza. Ioana Em. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. in calitate de cronicar literar. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. in schimb. face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. taxat pentru sfiala in valorizari -. Frumoasa si instructiva in multe parti. dovedeste Manolescu cu textul in fata. dar si a criteriilor clare de evaluare. Lui Gherea. atat Lovinescu. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Adrian Marino asupra secolului XIX. Ion Pop.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. Marin Mincu. cum acuza Manolescu azi. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.

corolarul necesar. un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu. Functia si arta criticii. 1980) 11 ." (Alexandru Paleologu. Oricat de sever.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->