Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale
Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea: Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre aceste două direcţii majore. Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică: Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă, paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică. Traditionalismul criticii postbelice De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea 1

Sesizand. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise. in constiintele literare. in schimb. si aceea care se practica in publicatiile franceze”. titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. la noi.unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta). un critic si un istoric de tip traditional care. de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. precum si de ce „la noi. dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii. ci ca la noi. sesizandu-i cu indreptatire directiile. Manolescu. Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: „Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica. impreuna cu multi din generatia lui. nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice). fara mina stiintifica a francezului. sa innoiasca o literatura. Din ce leau oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura. Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. privit azi. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes. scrisa in regim de libertate. n-a permis fixarea. ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. crede in obiectivitatea valorii estetice. inca nerisipita. ei au reusit. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat. intr-una din Teme. e mai degraba un picardian. „diferenta dintre critica literara «traditionala». De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze). criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala. eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe dos decat in Occident. in vreme ce sistemul. de fiecare data. imensul prestigiu public. care se practica in presa noastra. de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. plasandu-se deschis in tabara lui Barthes. pastrat pana azi. tinand de cateva principii „tari”. au exploatat la maxim. De aici. 2 . ci aceea. traditionala. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre. canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa. care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat”. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare. sarind unele etape. precum si critica de gust au trecut drept novatoare. misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei. ca la inceputurile culturii. cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor”. a noilor forme.

je est un autre". timpul marturisirii. 3 . 1978. Studiul tine seama de explorarile anterioare. acceptata din punct de vedere estetic". “Scriitori romani de azi’ (I. Marin Sorescu. Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). Calinescu). asupra caruia facuse primele sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). “Eugen Lovinescu. se traduce printr-o diversificare si sensibilizare a exercitiului critic. descoperit in E. condus de Perpessicius. Anton Pann) in “Dimineata poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera. cu anecdote subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene . Nichita Stanescu.Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale. cel mai bun studiu despre acest autor. 1976. 1974. atent la formula lui Rimbaud . Cele doua volume publicate ulterior. al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea. dat fiind inaintasii (G. este o prima incercare de reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar. Obiectiv vorbind. Carlova. al II-lea. solid. la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Cu o simpatie deosebita sunt priviti covarstnicii. ca profesor asociat la Sorbona. al III-lea 1983. Lipsa unor profesori celebri la facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara. “Intoarcerea autorului” (1981). EUGEN SIMION (n. Demonstratia critica este malitioasa in negatie si atractiva in afirmare. ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa de doua-trei nume. Eugen Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan. e serios. Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu este. intai.urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii. Cat priveste analiza celor prezenti. Jurnal parizian” (1977) e un delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene. lucrare fundamentala. chiar daca nu in intregime nou. “Timpul trairii. Alexandrescu. Nicolae Breban. trecut printr-o perioada de incisiva negare in regimul trecut. si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964). Lovinescu. Cezar Baltag. Fanus Neagu. Contactul cu experienta criticii literare franceze. echilibrat. Nicolae Velea. Eliade-Radulescu. Bolintineanu. nu se constata nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor). Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. editia a doua. Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul. caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat. 1933). Alecsandri. figura spirituluI). in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. rezultat al cercetarii manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei. scepticul mantuit” (1971). produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa. ea este intotdeauna profunda si originala. printr-un stil devenit inconfundabil.

"Convorbiri cu Petru Dumitriu" (1994)." Nici atitudinea contrara. Eminescu este mai mult decat un mare poet." 4 . un arhetip. Eminescu este. evaluativa a operei lor: "Calinescu lua in ras.mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie exemplara. sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori excedati. fara intentia descoperirii a noi valente ale textului. Rar caz in care omul si opera formeaza un tot inseparabil. cum zice cineva. amenintati de o productie literara in progres geometric ?" Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile erori de gust". existenta in toate timpurile. iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. prin perfectiunea modelelor cosmogonice: ". mentinandu-si numai insemnatatea culturala". un spirit al amplitudinii" (1995). De aceea. la fel. ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra. daca poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva. in 1937. un model etern. pentru un echilibru al valorilor. Scriitura publica. dar si o privire critica. cu exemple notorii din literatura romana. nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i buna. trebuie sa se supuna repet examenului nostru critic. pentru noi. Ar mai fi el. desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice. pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi. "in genere. o parte din opera "s-a datat..prin negatie absurda sau lauda jignitoare ." Alecsandri ramane "o prezenta culturala impunatoare". "Mircea Eliade. a dorintei neaparate de a epata.Dupa 1989. pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa loveasca in literatura contemporana. Clasicii. vorbeste." George Calinescu. Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea noilor curente literare. fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. Din 1992 este membru al Academiei Romane. Pentru Eugen Simion. fara un simt critic clar. reprosandu-le ingustimi. despre faptul ca "singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic. fiindca * nu protejeaza. iar din 1998 presedinte al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura. singura forma de omagiu. dupa cum se observa in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si Mihai Eminescu. chiar daca. indepartand . singura masura a lucrurilor. constiinta noastra cea mai buna.. nu distruge si nici nu impune o opera". scaderi ce apartin istoriei. din punct de vedere estetic. teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise. "Fragmente critice. din ignoranta sau snobism." Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi. intreb. romanii.opera de publicul sau. pentru a lasa loc adevarului estetic. cearta dintre "clasici si moderni". scriitura taciturna" (1998). se napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate. pronuntandu-se. Eugen Simion o mai veche disputa. detest pe cei care. afirmand ca. creand "doar o stare de iritare in jurul unui autor. I. completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993). o constiinta moderna chiar in timpul de astazi. Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic.

dar. o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public. laolalta cu scriitorii contemporani. o singura categorie de scriitori. fatal repetabile in activitatea unui critic literar. o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut. deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului.Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane. dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile. Clasicii participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane. fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor valoare." Un exemplu pentru schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia. in acest fel. in continuare. in egala masura. pentru generatia dintre cele doua razboaie. Clasicii raman. o dimensiune dominanta in societatea româneasca. procesul comunismului. in fond. statutul actual al romanului. in fine. de pilda. cum ar fi. recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani. Ca si cele precedente. un punct de reper. ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari. exigentele epocii noastre. in fapt. o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv 5 . cum ar fi lustratia. sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern. nu trebuie nici transformati in temple infricosatoare. la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot. infruntand. portrete si scene din viata literara. intr-o comuniune secreta. cartea de fata este un jurnal critic si. fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar. Observ. participand la noile batalii literare: "Exista. nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. mici note subiective pe teme teoretice. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai profund. adesea. cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica." “Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile. polemici literare si. N-am renuntat. care nu reprezenta. in vremuri de schimbare. a inceput sa fie inteles ca atare odata cu afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. trebuie sa spun. cum a zis cine a zis. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult. scriind despre literatura. Ei trebuie sa circule firesc. un jurnal public. scriitorii contemporani deschid. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori. limitele compromisului. zgomotoase si. un mare poet. constat ca. din loc in loc. tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>".

dupa decembrie 1989. Teza. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara. esentiala. cauta simboluri noi in subsolurile textului. vol. ne revizuim…“. Vede mai bine (distanta il poate ajuta). o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre… O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Tachisma revizionista care. uri abisale si. sperând astfel sa le ia locul. pe dedesubtul lor. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori. de pilda. pâna la apusul istoriei…” (23 nov. prefata volumului „Fragmente critice“. Nu in mesajele textelor sale. in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. Matei Calinescu sau Eugen Simion. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. cum stie toata lumea. de pilda dupa 1945.ca toate acestea au incurajat. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. estetica. Caragiale. 1939). ne revizuim. o lauda nemeritata. izolarea noastra intelectuala si reprezinta. in trecut. de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. necesara. dar. Asadar: ne revizuim. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat. prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste. azi. o mediocritate compacta si razbunatoare. asadar. Si. Sa schimbat doar „tachisma“. frustratii. este o aglomerare impudica de resentimente. inevitabila… Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) Prin naturaletea discursului s-a remarcat. in genere. Nu trebuie. VI: „Ne revizuim. O revizuire. critica lui NICOLAE MANOLESCU (n. tema inevitabila. poate gândi mai aproape de adevarul estetic. de bun-simt in mare parte. 2009 Eugen Simion. in fapt.L. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste. Ei pot sustine orice. in exercitiul critic. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat. Schimba. lovinesciana. calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare). dupa o mare trauma a istoriei. inca de la primele incercari din anii ‘60. la paralela noastra morala. vorba lui I. ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara 6 . o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. Inutil de a dovedi de ce. Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu.

cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi. imprevizibil si personal. Textul despre Vianu. Calinescu. in discursuri. in primul deceniu de dupa destalinizare. cea mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”). proaspat si receptiv. abaterile fata de G. Micu la Literatura romana de azi. neexcluzand proza scurta. prestigiul criticului creste exponential. grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). Anton Holban si Pavel Dan. completeaza portretul „tanarului Manolescu”. Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice. expresia cea mai directa a impersonalitatii. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile. E. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii vechi decat ca la intemeietorul culturii noi. cronicarul inegalat. regret ca n-a triumfat bunul simt. Rebreanu. nici macar selectiv. apoi. expresia cea mai directa a opozitiei. primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist. Calinescu. Duiliu Zamfirescu. Colaboratorul lui D. Nici in “Metamorfozele poeziei” (1968). Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura. Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum. impersonalitatea originara se converteste in polemica. eseul vine cu observatii personale. portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential. de a porni impersonal de la gradul zero". Nu in ultimul rand. teza de doctorat." Pe aceasta idee. postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. tind catre impersonalitate. Pillat. a debutat editorial cu “Lecturi infidele” (1966) din Creanga. consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. Maiorescu. uneori. tind catre polemica. observa neputinta criticului Junimii de a se abstrage din conditia istorica. dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. Daca in articolele polemice negatia originara se converteste in demonstratie impersonala. Calinescu nu sunt mari. desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat. precum si cel despre Perpessicius. asumarea unui esec. caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. atragand atentia asupra stilului in critica. activ inca la inceputul anilor ‘60. i-au atras antipatiile „vechii garde”. initial prefata la o antologie din “Poezia moderna” (1916-1940). si afirmarea prin negatie. A publicat in 1976 o monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e 7 . Bacovia. in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”. ci vanitatea”). De aici incolo. sinteza a poeziei romane interbelice.romaneasca. fata mai ales de G. in fond. “Contradictia lui Maiorescu” (1970). privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. Cel care a dat. din motive inca nedestainuite. iar discursurile.

Ca intentie. eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda). cativa oponenti noi. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei. ionicul romanul psihologic. depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de critici occidentali (Thibaudet. iar corinticul romanul baroc. “Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu. Inclus tipologic în paradigma impresionistă. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut. ionic. caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu. Manolescu este înscris apoi.speta preferata in critica). In alte cuvinte doricul e romanul evenimential. corintic). discutabil ca idee si dand prea mare pondere unor opere prelucrate. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o alternativa reala la canonul calinescian. e. el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre poziţia criticului şi despre actul critic. al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia Papadat-Bengescu la Al. Farmecul scriiturii. li s-au adaugat. Balotă. ca o instituţie“. Primul volum din “Arca lui Noe”. Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ. Contextele sunt diferite. cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului. “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976). eruditii dogmatici. cartea lui Calinescu. Spitzer. imbratisata de criticii saizecisti. filiera subiectivă. daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. imi pare tot mai clar. după metoda cercului hermeneutic. Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ). el urmează cronologic lui Negoiţescu. Valeriu Cristea. scenariul se repeta. selective. Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. de-a lungul timpului. cartea nu iese din conceptia traditionala. ce stă sub semnul lui Lovinescu şi Călinescu.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe” (triada doric. de analiza. pasiv si activ. în familii de critici. precum “Divanul persian”. Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei. Intr-o postfata nu 8 . Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. relevantă pentru viziunea asupra istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. Grigurcu. parodic. pana in plina maturitate. Auerbach) şi scriitori-critici (Borges). pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie. viclenia povestirii şi lumea devenită Carte îl apropie de Borges. În linia directă a evoluţiei critice româneşti. ce împart o serie de afinităţi structurale. intr-un fel. rezumativ şi ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană particulară: un cronicar. Caci adversarilor calinescieni. români şi străini. Balaita si altiI). a istoriei literare ca istorie de valori estetice.

dincolo de faptul ca n-aveau constiinta. „intaiul nostru teoretician in roman”. un domeniu interesant si concludent. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in „Istoria critica”. sintagma de „istorie critica”. istoria receptarii a devenit. ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. „americanizarea” discursului cultural. Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici. fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Daca G. nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului. ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa fi scris memorialistica. in fine. Incepand cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”. ca orice judecata de gust e mediata cultural. aproape totul e citabil din Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici. de pilda. sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc. dupa 1990. ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. Manolescu enumera trei cauze care au dus la „golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului. Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii. mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini. E capabil. Desi ii respinge hotarat pe formalisti. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv. Cu privire la reinterpretarile propriu-zise. folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare. cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom. formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu. astfel. Abia efervescenta din anii ‘60. pana la contemporani. asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu. intradevar. a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. Daca istoria lui Calinescu 9 . In realitate. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. precum si conventiile de expresie ale romanticilor. nici n-aveau baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. Noutatea de conceptie a volumului. istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora). autori care. Desi ingenioasa. sau sa reflecteze.intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului). prin compararea cu autori contemporani. cu „anistorismul” sau si. ci aplicarea lui in mod inconsecvent. la care se adauga „marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”. intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi. pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss. care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila.

Absenta perspectivei istorice. in schimb. poate. Ion Pop. negatia si severitatea ii sunt doar 10 . S. meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal. e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural. Petrescu. Marin Mincu. acuzat de „candoare semidocta”. atat Lovinescu. Istoria critica a literaturii romane rateaza. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara. Crohmalniceanu. avand vointa si stiinta de a-si explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei admirate. cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius. Ce-i drept. Eugen Simion. face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice. cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. Mihai Zamfir. dar si a criteriilor clare de evaluare. de-a lungul a trei decenii. „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. dovedeste Manolescu cu textul in fata. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”). Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept. expertizele lui Paul Cornea. prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize. despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”. sunt tratati cu consideratie. multe istorii partiale de prima mana. “Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira. a lui Ov. caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care. merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu. Cu toate acestea. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia. De fapt. dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului. Lui Gherea. pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Mircea Anghelescu. cum acuza Manolescu azi. taxat pentru sfiala in valorizari -. Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. In schimb. La o simpla privire din avion. tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o. Ioana Em. Frumoasa si instructiva in multe parti. care au construit o ierarhie valabila. Adrian Marino asupra secolului XIX.era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti. chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane. probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu. Al. nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv. am avut. in calitate de cronicar literar.

un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu. Oricat de sever.corolarul necesar. 1980) 11 . Functia si arta criticii." (Alexandru Paleologu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful