DREPT COMERCIAL

Lect. univ. drd. BOGDAN DAVID

CUPRINS

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea 1. Noţiuni generale
Secţiunea 2. Obiectul dreptului comercial
Secţiunea 3. Evoluţia istorică s dreptului comercial
Secţiunea 4. Evoluţia dreptului comercial în România
Secţiunea 5. Autonomia dreptului comercial
Secţiunea 6. Izvoarele dreptului comercial
Secţiunea 7. Tendinţele actuale ale dreptului comercial
CAPITOLUL II ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ
Secţiunea 1. Noţiuni introductive
Secţiunea 2. Definirea şi caracteristicile actelor de comerţ
Secţiunea 3. Clasificarea faptelor de comerţ
Secţiunea 4. Internaţionalitatea actelor de comerţ
CAPITOLUL III SUBIECTELE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL
Noţiunea de comerciant şi condiţiile pentru dobândirea acestei calităţi
Secţiunea 2. Profesiunile comerciale şi necomerciale
Secţiunea 3. Determinarea şi proba calităţii de comerciant
Secţiunea 4. Încetarea calităţii de comerciant
Secţiunea 5. Organisme ale comercianţilor
CAPITOLUL IV COMERCIANTUL-PERSOANĂ FIZICĂ
Secţiunea 1. Accesul liber la profesiunile comerciale
Secţiunea 2. Limitări privind acesul la profesiuni comerciale
Secţiunea 3. Regimul juridic al comercianţilor străini
CAPITOLULV SUBIECTELE COLECTIVE ALE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL
Secţiunea1. Societatea comercială-subiect colectiv de drepturi
Secţiunea 2. Particularităţile societăţilor comerciale
Secţiunea 3. Contractul de societate
Secţiunea 4. Tipuri de organizare colectivă
Secţiunea 5. Grupările de societăţi comerciale
Secţiunea 6. Ale subiecte colective ale dreptului comercial
CAPITOLUL VI AUXILIARII COMERCIANŢILOR
Secţiunea 1. Noţiuni generale
Secţiunea 2. Reprezentanţa sau reprezentarea comercială
Secţiunea 3. Efectele reprezentării
Secţiunea 4. Felurile reprezentării
Secţiunea 5. Încetarea reprezentării
Secţiunea 6. Auxiliarii dependenţi
Secţiunea 7. Auxiliarii independenţi
CAPITOLUL VII FONDUL DE COMERŢ
Secţiunea 1. Despre patrimoniul comercial
Secţiunea 2. Despre capital social
Secţiunea 3. Noţiuni generale despre fondul de comerţ
Secţiunea 4. Natura juridică a fondului de comerţ
Secţiunea 5. Elementele fondului de comerţ
CAPITOLUL VIII SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Secţiunea 1. Generalităţi
Secţiunea 2. Constituirea societăţilor comerciale
Secţiunea 3. Funcţionarea societăţilor comerciale
Secţiunea 4. Fuziunea societăţilor comerciale
Secţiunea 5. Dizolvarea societăţilor comerciale
Secţiunea 6. Lichidarea societăţilor comerciale
CAPITOLUL IX PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI
Secţiunea 1. Noţiuni generale
Secţiunea 2. Procedura de reorganizare
Secţiunea 3. Falimentul
Secţiunea 4. Închiderea procedurii
CAPITOLUL X OBLIGAŢIILE COMERCIALE
A. Noţiunea de obligaţie
B. Izvoarele obligaţiilor comerciale
CAPITOLUL XI PROBELE ŞI PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN DREPTUL COMERCIAL.
A. Probele în materie comercială
B. Prescripţia extinctivă în dreptul comercial
CAPITOLULXII GARANŢIILE DE EXECUTARE A OBLIGAŢIILOR COMERCIALE
A. Noţiuni generale
B. Garanţiile reale
C. Garanţiile personale
CAPITOLUL XIII PROTECŢIA COMERŢULUI-CONCURENŢA COMERCIALĂ
1. Aspecte generale privind concurenţa
2. Noţiunea de concurenţă comercială
3. Condiţiile necesare exercitării liberei concurenţe
4. Tipuri de concurenţă comercială
5. Formele concurenţei imperfecte
6. Domeniul concurenţei comerciale
7. Concurenţa licită
8. Concurenţa neloială
9. Protecţia internaţională împotriva actelor de concurenţă neloială
10. Organizarea şi supravegherea concurenţei
CAPITOLUL XIV APARIŢIA, EVOLUŢIA ŞI REGLEMENTAREA CONTRACTELOR
I.1. Apariţia contractelor
I.2. Evoluţia contractelor
I.3. Reglementarea contractelor în dreptul civil român
CAPITOLUL XV LIBERTATEA CONTRACTUALĂ
II.1. Conceptul de libertate contractuală
II.2. Rolul voinţei în contracte
II.3. Teoria autonomiei de voinţă
II.4. principiul libertăţii contractuale
II.5. Libertatea contractuală în dreptul român actual
CAPITOLUL XVI
FELURILE CONTRACTELOR
III.1. Precizări introductive
III.2. Clasificări tradiţionale ale contractelor
III.3. Clasificări recente ale contractelor
CAPITOLUL XVII FORMAREA CONTRACTELOR
IV.1. Elementele structurale ale contractelor
IV.2. Încheierea contractelor
IV.3. Forma şi dovada contractelor
CAPITOLUL XVIII CONTRACTELE COMERCIALE
A. Structura juridică a afacerilor
B. Clasificarea şi tipurile de contracte în afaceri
C. Contractul de vânzare-cumpărare comercială
D. Contractele comerciale speciale
CAPITOLUL XIX
REGIMUL JURIDIC AL TITLURILOR DE CREDIT ŞI RELAŢIILE DE PLĂŢI ÎN DREPTUL
COMERCIAL
A. Titlurile de credit în dreptul comercial
Secţiunea 1. Noţiune, definiţie şi caractere juridice
Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor de credit
Secţiunea 3. Cambia
Secţiunea 4. Biletul la ordin
B. Relaţiile de plăţi în comerţul internaţional

BIBLIOGRAFIE

2
 Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea 1. Noţiuni generale

Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca realitate

socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care guvernează comerţul, în
complexitatea şi dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de studiu,pune în
evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact un ansamblu
de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul. O asemenea definire este, în mare măsură,
corectă, impunându-se precizări cu privire la sensurile noţiunii de comerţ.

Secţiunea 2. Obiectul dreptului comercial

Concluzionând la cele afirmate mai înainte, dreptul comercial poate fi definit ca fiind ansamblu
de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele şi
operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa
persoanele care au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale.

Secţiunea 3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

Analiza genezei şi evoluţiei comerţului şi în special a dreptului comercial de-a lungul istoriei,
care nu au aceiaşi vechime, permite punerea în lumină a trăsăturilor sale care s-au permanetizat până
în zilele noastre.
Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării a
însăşi societăţii omeneşti.
Primele manifestări ale „schimbului" au apărut odată cu naşterea ideii de proprietate, într-o
formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între ei produsele
făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător, iar cuvântul dat şi strângerea mânii par a fi
cele mai vechi mijloace de garantare a obligaţilor comerciale.

Secţiunea 4. Evoluţia dreptului comercial în România

Pe teritoriul ţării noastre, ca şi pretutindeni, la început comerţul a fost guvernat potrivit unor
reguli cutumiare, fie de sorginte locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a
legăturilor cu negustorii străini.Încă din sec. al VII-lea Î.Ch. negustorii greci din Milet şi Heracleea au
întemeiat cetăţile Histria,Tomis şi Calatis pe malurile Mării Negre dezvoltând un comerţ înfloritor cu
geto-dacii.
Primele legiuiri scrise, Pravila lui Vasile Lupu-1646 în Muntenia şi Îndreptarea Legii a lui Matei
Basarab-1652 în Moldova,nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ deoarece erau dispoziţii de
drept civil. Primele reguli de drept comercial apar,,după legile împărăteşti bizantine" pentru prima oară,
în Codul lui Andronache Donici, din 1814, aplicabile în Muntenia , care făceau referiri la,,daraverile
comerciale” şi ,,iconomicosul fasliment”.
Codul Caragea apărut în Moldova în 1817, scris în limba greacă, conţinea reglementări în
materie de vânzare comercială,cambii, societăţi comerciale, faliment, ş.a. .
În 1840, în Muntenia s-a pus în aplicare Codul comercial francez, iar în Moldova a fost aplicat
din anul 1864. În 1887 a fost adoptat actualul Cod comercial român (pentru care s-a fost folosit ca
izvor de inspiraţie Codul comercial italian din 1882, precum şi legislaţia germană şi belgiană).
Codul comercial român a manifestat constanţă în aplicare până în anul 1948, când, trecându-
se la economia planificată supercentralizată, Codul comercial român a rămas aplicabil doar în
raporturile juridice de comerţ exterior, însă şi aici cu numeroase restricţii.

Secţiunea 5. Autonomia dreptului comercial

3
 Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat două direcţii doctrinare,
concretizate în două teze, astfel:
Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse din necesitatea protejării
necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea comercială deşi aceasta ar fi adoptată în interesul unei
categorii profesionale - comercianţii. Aceasta fără a mai vorbi de dificultăţile de interpretare şi de
soluţionare a litigiilor.
Adepte ale acestei teze, unele ţări cum sunt Elveţia şi Anglia nu au un drept comercial
autonom, în felul acesta fiind simplificate raporturile juridice dintre persoane.
Cei care susţin, dimpotrivă, teza autonomiei dreptului comercial vin, la rândul lor, cu argumente
care pun accentul pe necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar, motiv pentru care legea
comercială trebuie aplicată şi unor raporturi dintre comercianţi şi necomercianţi. Se face sublinierea că
numai raportul juridic este sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului.
Raporturile civile şi raporturile comerciale nu sunt omogene sub aspectul naturii şi scopului. Evoluţia
economico-socială nu a dus la uniformizarea activităţilor comercianţilor şi necomercianţilor, aşa încât
aceste activităţi nu ar putea fi supuse aceleiaşi reglementări juridice. Faptul că unele ţări au o
reglementare unitară a dreptului privat (cuprinsă în Codul civil) nu este relevantă, deoarece asemenea
reglementări cuprind dispoziţii care se aplică exclusiv comercianţilor (cum ar fi, de exemplu, obligaţia
de înmatriculare în registrul comerţului, falimentul etc.). Absenţa, în ţările respective, a unui Cod
comercial nu înseamnă deci şi inexistenţa unui drept comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil.

Secţiunea 6. Izvoarele dreptului comercial

Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice

comerciale care sunt determinate de modul edictare sau sancţionare de către stat.
Dispoziţiunile art. 1 C. com.român dispune că ,, În comerţ se aplică legea de faţă.Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil." Comform acestei dispoziţiuni rezultă că principalele izvoare formale ale
dreptului comercial sunt Codul comercial şi Codul civil, fără să minimalizăm existenţa şi a altor categorii
de izvoare cu care dreptul comercial interferează.
Dreptul comercial are ca principale izvoare formale: Constituţia României Codul comercial,
legile comerciale speciale, Codul civil, legi civile speciale.
Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial, legile comerciale speciale şi Codul civil, se aplică
principiul general specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte, legile comerciale speciale sunt de
aplicaţie prioritară, dar atunci când prin ele nu sunt reglementate anumite situaţii juridice se recurge la
regulile şi principiile consacrate prin Codul comercial care constituie dreptul comun în materie. Tot
astfel, atunci când şi Codul comercial nu conţine reguli pentru unele situaţii juridice, devin aplicabile
prevederile Codului civil (aşa cum o prevede expres chiar art. l din C. com.) care reprezintă dreptul
comun în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor patrimoniale în general.
Deşi Codul comercial nu conţine reglementări cu privire la condiţiile de fond aplicabile
contractelor comerciale , în această materie sunt aplicabile disp.art.948 C.civ. român.
Codul comercial şi legile comerciale speciale conţin, în principiu, norme cu caracter supletiv,
ceea ce înseamnă că ele se aplică numai în cazul când părţile nu au convenit altfel.
Sunt însă şi norme imperative, de la care părţile nu pot deroga aşa cum rezultă din disp.art.5
C.civ. român care se referă la ordinea publică si bunele moravuri. Ele au drept scop, de regulă,
protejarea intereselor generale.
Referindu-ne la izvoarele formale ale dreptului comercial, trebuie avute în vedere nu numai
regulile propriu-zise conţinute în Codul comercial şi legile comerciale speciale, ci şi principiile care se
rezltă din acestea. Doctrina juridică coercială recunoaşte principii devenite clasice cum sunt; de
exemplu, următoarele: în comerţ, gratuitatea nu se prezumă; în comerţ, întotdeauna, banii sunt
fructifieri; în caz de dubiu se aplică regula care favorizează circulaţia; în comerţ, contractul în favoarea
celui de-al treilea este obişnuit şi altele.
Un alt izvor al dreptului comercial, de data aceasta neformal, îl constituie uzanţa (obiceiul sau
cutuma) care reprezintă o regulă de conduită născută din practica socială, folosită o vreme
îndelungată, deci având o fiabilitate verificată în practică şi care, în consecinţă, se aplică şi este
respectată întocmai ca o normă juridică obligatorie. Ele chiar dobândesc un caracter formalizat atunci
când sunt consacrate legislativ.
În dreptul nostru comercial, uzanţele nu sunt consacrate legislativ, prin art. l din Codul
comercial fiind reglementate, ca izvoare ale dreptului comercial, doar Codul comercial şi Codul civil.
Dar în doctrină sunt recunoscute uzanţele interpretative (convenţionale) care îşi au sorgintea în voinţa
prezumată a părţilor, fiind menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe. Astfel de uzanţe au
fost deduse din anumite dispoziţii ale Codului civil care sunt aplicabile şi în dreptul comercial. Astfel,

4
potrivit art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, acestea obligând nu numai la
ceea ce este prevăzut expres în ele, ci şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei
după natura sa. Ca atare, ţinându-se seama de aceste dispoziţii din Codul civil, care consacră un
principiu în materia executării obligaţiilor contractuale, şi obligaţiile din contractele comerciale trebuie
executate cu bună-ştiinţă, cu diligenta unui bun comerciant (contractele comerciale cuprind, aşadar, şi
obligaţii care, chiar dacă nu sunt stipulate expres, rezultă din obiceiurile activităţii comerciale). Un alt
text din Codul civil, art. 980 prevede că dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului
unde s-a încheiat contractul. Deci, dacă un contract comercial conţine clauze care sunt îndoielnice sau
echivoce, pentru a li se stabili conţinutul sau sensul, trebuie să se apeleze la obiceiurile existente la
locul încheierii contractului; bineînţeles, fiind vorba de obiceiuri în materia activităţii comerciale. Mai
există dispoziţiunile art. 981 C. civ. potrivit cărora clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg,
chiar dacă nu sunt expres prevăzute. Aceste dispoziţii ale Codului civil sunt de mare importanţă în
materie comercială care se bazează, în bună parte, pe obiceiuri (legea considerând, aşadar, că aceste
obiceiuri sunt acceptate tacit de părţile contractante).
În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridică în materie comercială,
deşi constituie factori puternici de interpretare a legii şi de progres al dreptului, nu constituie un izvor de
drept în general, deci nici al dreptului comercial, în particular.

Secţiunea 7. Tendinţele actualale dreptului comercial

De la primele forme de manifestare a dreptului comercial, începând cu secolul XIX şi până în

zilele noastre, această ramură importantă a dreptului nu a încetat să se dezvolte şi să se perfecţioneze.
De timpuriu s-au manifestat tendinţe în acest sens care s-au amplificat şi au devenit tot mai evidente ca
urmare a marilor realizări pe plan tehnico-ştiinţific.
Dezvoltarea, diversificarea şi specializarea activităţii economice în general şi a comerţului, în
particular, au determinat şi tendinţe de dezvoltare şi extindere a sferei de aplicare a dreptului
comercial.
Dreptul comercial cuprinde în prezent, în sfera sa, totalitatea activităţilor productive, de
circulaţie şi distribuţie a mărfurilor, bancare, valutare şi de asigurări etc.
Dreptul comercial s-a născut şi s-a dezvoltat în cursul secolului al XlX-lea sub stindardul
libertăţii comerţului şi industriei. Dar fenomenele negative care au însoţit această dezvoltare (care a
culminat cu marea criză economică din perioada 1929-1933) au determinat statul să părăsească
doctrina liberalismului pentru a interveni în activitatea economică (Programul New Deal pus în aplicare
de S.U.A. în perioada 1933-1936 în timpul administraţiei Roosevelt este considerat prima manifestare
semnificativă de intervenţie a statului în economie).
În anii celui de al doilea război mondial şi în perioada următoare acestuia, măsurile de dirijism
economic au luat amploare, căpătând forme absolute în statele foste socialiste.
În zilele noastre, sub influenţa ideilor economistului englez J. Keynes, care îşi întemeiază teoria
pe necesitatea asigurării echilibrului economic prin intervenţia directă a statului în economie, un rol
deosebit a început să-1 joace planificarea şi Prognoza, ale căror obiective însă se realizează nu prin
directive administrative imperative (aşa cum s-a procedat în fostele state socialiste), ci prin tehnicile
economiei concertate, prin folosirea pârghiilor economice de influenţare şi stimulare.
Măsurile de dirijism economic cu caracter social nu puteau rămâne fără ecou pe planul dreptu-
lui comercial, fiind instituit un control din partea statului al activităţii de comerciant, al activităţilor legate
de aprovizionare şi desfacere, al preţurilor ,al respectării regulilor fiscale şi financiare, al protecţiei
consumatorilor, al concurenţei, etc.
Deci, dacă la originea sa dreptul comercial a fost un drept privat, în perioada actuală el devine
o ramură de drept cu grad tot mai înalt de publicizare.
Secolul XIX se caracterizează prin tendinţa de codificare a dreptului comercial, fiecare ţară
tinzând să consacre, printr-o reglementare naţională, reguli de comerţ în conformitate cu interesele lor
economice.
Epoca modernă, care se caracterizează, la rândul ei, printr-o dezvoltare a comerţului între
diferite ţări, atât la nivel regional, cât şi continental, a determinat necesitatea obiectivă de întărire a
securităţii juridice a raporturilor comerciale, ceea ce a impus o tendinţă de uniformizare internaţională a
legilor comerciale. Astfel, sub auspiciile Ligii Naţiunilor, au fost adoptate Convenţiile de la Geneva
(1930 şi 1931) privind legile uniforme referitoare la cambie, biletul la ordin şi cecul, în baza cărora
statele semnatare au adoptat legi interne proprii privitor la aceste titluri de credit.
Acţiunile de uniformizare a legilor comerciale au continuat şi sub egida O.N.U. şi a instituţiilor
sale, printre care un rol important 1-a avut U.N.C.I.T.R.A.L. Au fost adoptate Regulile de la Hamburg
(1978) şi Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri (Viena, 1980).

5
 Un loc deosebit în acţiunea de uniformizare a legilor comerciale îl ocupă Tratatul de la Roma
care prevede că, la sfârşitul unei perioade de tranziţie, între ţările membre ale C.E.E., circulaţia
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă să devină libere. Este ceea ce s-a hotărât prin
Tratatul de la Maastricht.
În scopul perfecţionării reglementării activităţii economice şi a raporturilor juridice pe care
aceasta le implică, a început să se manifeste, în doctrina occidentală, şi o altă tendinţă în direcţia
recunoaşterii originalităţii şi, implicit, a autonomiei dreptului economic, fără însă să existe încă un punct
de vedere unitar cu privire la definirea acestei viitoare ramuri de drept.
S-a exprimat şi părerea că însuşi dreptul comercial trebuie să-şi schimbe titulatura, pentru a
corespunde mai bine condiţiilor actuale de dezvoltare a activităţilor economice productive şi
comerciale, urmând a fi denumit „drept al afacerilor" (el urmând a include nu numai elementele de drept
privat, admise tradiţional, ci şi elemente de drept public legate de intervenţia statului în economie, drept
fiscal, drept al muncii etc.). Conceput ca un drept al afacerilor, acesta ar dobândi un caracter mai
accentuat pluridisciplinar decât dreptul comercial.

Capitolul II

ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

Codul comercial nu defineşte ,, faptele de comerţ" ci doar se limitează a enumera anumite
categorii de operaţiuni care sunt considerate prin lege fapte de comerţ , iar prin disp.art.5 C.com.
român exclude o serie de3 fapte juridice care nu pot fi calificate ca fiind fapte de comerţ.
Mai întâi, este necesar să facem o distincţie între „actele juridice" şi „faptele juridice" cu
caracter civil şi actele şi faptele juridice cu caracter comercial, pentru că, Codul comercial român
conţine dispoziţii care ar putea crea confuzii.
Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau
juridice săvârşite în scopul de a crea, modifica, transforma sau stinge raporturi juridice civile.
Faptele juridice civile sunt evenimente şi acţiuni cu caracter obiectiv, săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, dar care produc efecte juridice.
Codul comercial român stabileşte anumite acte şi operaţiuni juridice cu caracter voliţional pe
care le califică „fapte de comerţ", prin săvârşirea cărora se nasc, modifică,transformă sau sting
raporturi juridice comerciale şi care sunt guvernate de legile comerciale.
„Faptele de comerţ" sunt enunţate în art. 3 din Codul comercial şi sunt următoarele:
- cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de
obligaţii ale statului sau alte tilturi de credit circulând în comerţ;
- contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ;
- cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
- orice întreprinderi de furnituri;
- întreprinderile de spectacole publice;
- întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
- întreprinderile de construcţii;
- întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
- întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde;
- operaţiunile de bancă şi schimb;
- operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale;
- întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;
- cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
- construcţia, cumpărarea vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţie
interioară şi exterioară şi tot ce priveşte echiparea, armarea sau aprovizionarea unui vas;
- expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare
la comerţul pe mare şi la navigaţie;
- asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
- asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
- depozitele pentru cauză de comerţ;
- depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiile asupra recipiselor de depozit
(warante) şi asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele.

6
 Prin art. 4 din Codul comercial român se mai prevede că sunt socotite fapte de comerţ, şi
„celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul
nu rezultă din însuşi actul".

Secţiunea 2. Definirea şi caracteristicile actelor de comerţ

Actul de comerţ poate fi definit ca fiind actul prin care se realizează în mod organizat o
interpunere în circulaţia bunurilor, serviciilor şi valorilor, efectuată cu intenţia de a obţine beneficii
(profit).

Secţiunea 3. Clasificarea faptelor de comerţ

Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu este posibil a fi

folosite criterii unitare de clasificare.
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii: fapte de comerţ
obiective şi fapte de comerţ subiective. Cele obiective sunt determinate şi produc efecte în temeiul
legii, independent de calitatea persoanei (comerciant sau necomerciant) care le săvârşeşte, iar cele
subiective sunt acele fapte care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o
persoană care are calitatea de comerciant.
În doctrina modernă s-au exprimat opinii mai nuanţate, fiind stabilite unele subcategorii ori au
fost adăugate noi categorii de fapte de comerţ.
Cu privire la faptele de comerţ obiective, unii autori au făcut o distincţie între faptele de comerţ
după natura lor (fapte declarate comerciale dacă îndeplinesc anumite condiţii) şi fapte de comerţ după
forma lor (fapte de comerţ fără condiţii).
În categoria faptelor de comerţ obiective au fost incluse şi faptele juridice accesorii, ele fiind
considerate ca atare datorită legăturii lor cu acte şi operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ
(actele auxiliare de comerţ sau actele accesorii de comerţ facilitează aducerea şi procurarea mărfurilor
pe piaţă. Astfel sunt, de exemplu, operaţiunile referitoare Ia navigaţia pe apă şi operaţiunile de mijlocire
în tranzacţiile comerciale).
Se poartă discuţii şi asupra existenţei unei categorii distincte de fapte de comerţ şi anume
faptele de comerţ unilaterale sau mixte care ar avea caracter comercial numai pentru una din părţile
care participă la încheierea operaţiunii. Consacrat prin Codul comercial german din 1861, actul de
comerţ unilateral permite rezolvarea litigiilor comerciale după o procedură rapidă.
În literatura noastră juridică s-a propus o clasificare a faptelor de comerţ în trei categorii:
obiective, subiective şi mixte.
În ceea ce priveşte faptele de comerţ obiective s-a arătat că întrucât, în majoritatea lor,
faptele de comerţ sunt operaţii economice, adică activităţi economice, şi mai puţin acte juridice, ele nu
pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a
operaţiunilor respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.
Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în
trei subgrupe:
a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
b)operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie (adică activitatea
întreprinderilor);
c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor cu operaţiile pe care
Codul comercial Ie consideră fapte de comerţ sunt şi ele considerate fapte de comerţ).
Fiecare din aceste subcategorii necesită unele explicaţii, pentru a fi evitate confuziile.
a) Referitor la operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie, în această subgrupă
intră: cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiile de bancă.
Cumpărarea şi vânzarea comercială este asemănătoare, sub aspectul structurii sale, cu
vânzarea-cumpărarea din domeniul dreptului civil (art. 1295 C. civ.).
Ceea ce le deosebeşte este funcţia economică a contractului. Trăsătura caracteristică a
vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de revânzare sau închiriere. Această intenţie de
revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării, ea trebuie să fie cunoscută co-
contractantului şi să privească bunul cumpărat.
Aşa cum se prevede în art. 5 din Codul comercial „nu se poate considera fapt de comerţ
cumpărarea de produse sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a
familiei sale; de asemenea revânzarea unor lucruri şi nici vânzarea produselor pe care proprietarul sau
cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul".
Legea nu cere ca bunul cumpărat să fie revândut în forma în care a fost dobândit, ci poate fi
revândut după ce a suferit unele transformări. Dar, transformarea bunului cumpărat, prin anumite

7
mijloace şi procedee, ridică problema dacă această activitate nu este mai importantă decât bunul
cumpărat, întrucât materialul cumpărat (hârtie, pânză, blocuri de marmură, alte materii prime etc.) are o
valoare neînsemnată faţă de opera realizată care se vinde. Problema este rezolvată prin disp. art. 3
pct. 9 din Codul comercial care prevede că este faptă de comerţ şi activitatea din fabrici. Ea s-a pus şi
în cazul meseriaşului care prelucrează materialul pentru a obţine un anumit produs. Şi această situaţie
este rezolvată prin acelaşi text de lege sus menţionat, care se referă nu numai la activităţile din fabrici,
ci şi la manufacturi.
În literatura juridică se susţine că totuşi trebuie făcută o diferenţiere. Astfel, dacă meseriaşul
prelucrează materialul procurat de client, ne aflăm în prezenţa unei prestaţii de servicii, actul fiind civil
nu comercial, iar dacă meseriaşul cumpără materialul şi, după prelucrarea lui, vinde produsele
realizate, el face un act de comerţ.
Operaţiunile de bancă şi schimb sunt fapte de comerţ, prevăzute de disp. art. 3 pct. 11 din
Codul comercial (operaţiunile de bancă fiind operaţiunile de depozit, de efectuare de plăţi, de acordare
de credite etc., iar operaţiile de schimb privind regimul monetar sau al biletelor de bancă etc.).
Fiind operaţiuni de interpunere în circulaţie, operaţiunile de bancă şi schimb sunt guvernate de
principii aplicabile circulaţiei produselor şi mărfurilor.
b) A doua subgrupă este constituită, după cum am arătat, din operaţiunile care privesc
organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie, adică activitatea întreprinderilor.
Codul comercial enumera activităţile din întreprinderi care constituie acte de comerţ (furnituri,
spectacole publice, comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, construcţii, fabrici şi manufactură,
imprimerie, editură etc.) fără însă să dea o definiţie întreprinderii în dreptul comercial, lacună ce a
căutat să fie complinită de literatura juridică.
Ţinându-se seamă de faptul că definirea întreprinderii nu poate fi dată numai pe baza unui
singur criteriu, s-a propus o altă modalitate de abordare, avându-se în vedere sensul economic al
noţiunii de întreprindere, dar şi unele elemente de ordin juridic, în această optică, întreprinderea ar
putea fi definită ca fiind o organizare sistematică a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie
(resurse ale naturii, capital şi muncă), de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de
bunuri şi servicii destinate schimbului, în vederea obţinerii unor beneficii (profit). Această definiţie
priveşte numai întreprinderile avute în vedere de Codul comercial. Dacă întreprinderea are
caracteristicile reţinute în definiţie, actele şi faptele juridice pe care le implică organizarea activităţii,
precum şi actele săvârşite în timpul desfăşurării activităţii vor fi considerate fapte de comerţ. Cu alte
cuvinte, vor fi fapte de comerţ actele de vânzare-cumpărare a materiilor prime şi materialelor cu care
întreprinderea se aprovizionează, precum şi cele referitoare la valorificarea produselor şi serviciilor
realizate.
Avându-se în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de disp. art. 3 din Codul comercial
pot fi clasificate în două categorii: întreprinderi de producţie (industriale) şi întreprinderi de prestări
servicii.
c) Cea de a treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ obiective sunt operaţiunile conexe
ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de comerţ datorită strânsei lor legături cu anumite acte
sau operaţii considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comerţ.
Din această subgrupă fac parte: contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor
titluri de credit care circulă în comerţ; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale; contractele de mandat şi comision; contractele de consignaţie; operaţiunile de
mijlocire în afacerile comerciale; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la
navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; gajul şi fidejusiunea.
Contractul de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit care circulă în
comerţ constă în cumpărarea cu bani a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea
simultană cu termen şi cu un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie
(art. 74 Codul comercial). Deci, reportul este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare:
prima se execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare
cu termen, la un preţ determinat, în temeiul acestui contract, o persoană (reporta-tul) deţinătoare de
titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze definitiv, dă în report (adică
vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ ce se plăteşte
imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca la un anumit termen reportatorul să revândă reportatului titluri
de credit de aceeaşi specie, primind, pentru aceasta, ceea ce a plătit plus o primă (constituind preţul
serviciului prestat de el, adică de reportator).
Contractul de report prezintă avantaje pentru ambele părţi: reportatul obţine suma de bani de
care are nevoie fără să piardă definitiv dreptul asupra titlurilor de credit, iar reportatorul îşi valorifică, pe
această cale, sumele de bani disponibile.

8
 Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte
de comerţ obiective prin ele însele, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare (aşa cum
prevede disp.art. 3 din Codul comercial, pentru cumpărările şi vânzările de bunuri mobile). Acest lucru
este explicabil deoarece aceste operaţiuni sunt legate indisolubil de fapte de comerţ, cum este
contractul de societate. Deci, cumpărarea şi vânzarea părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor co-
merciale sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii.
Contractele de mandat şi comision au un caracter comercial, dacă au ca obiect tratarea de
afaceri comerciale.
Mandatul este contractul prin care o persoană (mandatarul) se obligă să încheie acte juridice
în numele şi pe seama altei persoane (mandantul), de la care primeşte împuternicirea. El este
considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie mandatarul sunt
fapte de comerţ pentru mandant (art. 374 C. com.), de exemplu, împuternicirea mandatarului de a
cumpăra o cantitate de marfă pentru a fi revândută de mandant.
Contractul de comision este acel contract prin care o persoană (comisionarul) se obligă, din
însărcinarea altei persoane (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comisionul). Ca şi în cazul mandatului, contractul de
comision este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie
comisionarul cu terţul sunt fapte de comerţ pentru comitent (art. 405 C. com.).
Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi (consignantul)
încredinţează unei alte persoane (consignantul) anumite mărfuri sau bunuri mobile spre a le vinde, în
nume propriu, dar pe seama consignatarului(art.1 din Legea pentru reglementarea contractului de
consignaţie din 30 iulie 1934). Este o varietate a contractului de comision şi, ca atare, este supus
aceluiaşi regim juridic, inclusiv prevederilor art. 405 C. com. (referitoare la comision).
Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie este fapt de comerţ şi în
cazul în care este folosit în cadrul unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 C. com.), precum şi în
cazul când este utilizat în cadrul comerţului profesional al uneia dintre părţi (art. 4 C. com.).
Operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale constă într-o acţiune de intermediere între
două persoane (fizice sau juridice), în scopul de a le înlesni încheierea unui act juridic pentru care
acestea sunt interesate.
Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, el neacţionând în baza unei împuterniciri.
Din acceptarea de către partea interesată a demersurilor mijlocitorului, urmată de încheierea
actului juridic cu cealaltă parte, rezultă încheierea unui contract de mijlocire, în temeiul căreia
mijlocitorul este îndreptăţit să primească o remuneraţie pentru serviciul prestat (el întrevăzând interesul
unor persoane pentru încheierea unui anumit act juridic, face demersuri pentru a le pune în contact,
facilitându-le, astfel, încheierea actului respectiv).
Contractul de mijlocire apare, aşadar, ca un contract de prestare (locaţiune) de servicii.
Şi operaţiunile de mijlocire sunt considerate fapte de comerţ numai în măsura în care se referă
la afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 C. com..), de exemplu actul juridic mijlocit este o cumpărare în scop
de revânzare. Nu prezintă relevanţă împrejurarea că mijlocirea reprezintă un act izolat, care nu este
făcut cu titlu profesional, condiţia legii fiind doar ca mijlocirea să privească un act comercial.
Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte comerciale obiective prevăzute de
art. 3 pct. 14 din Codul comercial.
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei persoane (tras)
să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o
sumă de bani, la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
În accepţiunea Codului comercial român, noţiunea de cambie desemnează atât cambia
propriu-zisă, cât şi biletul la ordin, ambele titluri, aşadar, fiind fapte de comerţ.
Cambia şi biletul la ordin sunt considerate fapte de comerţ independent de natura raportului
juridic din care izvorăsc; deci indiferent de actul juridic de care sunt legate (de exemplu, un contract de
vânzare-cumpărare, care poate fi, deopotrivă, un contract civil sau un act comercial).
Ordinul în producte sau mărfuri este, de fapt, o cambie a cărei particularitate constă în faptul
că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri (acest gen de cambie nu a
cunoscut o aplicare practică).
Operaţiunile cu privire la navigaţie (vas, echipaj, transport, credite etc.) se prezintă ca o
gamă foarte variată de fapte de comerţ, cum sunt: cumpărarea şi vânzarea sau închirierea vaselor;
dotarea vaselor; aprovizionarea vaselor; expediţiile maritime; împrumuturile maritime; ipoteca maritimă
etc.
Aceste operaţiuni au caracter comercial, indiferent de faptul că sunt realizate în cadrul unei
întreprinderi, sunt sau nu făcute într-un scop speculativ.

9
 Au un caracter comercial atât operaţiunile privind navigaţia pe mare, cât şi navigaţia pe lacurile
sau fluviile interioare.
Depozitele pentru cauză de comerţ, la care se referă art. 3 pct. 19 şi 20 din Codul comercial
sunt acele depozite de mărfuri care se fac în docuri, antrepozite etc., sunt fapte de comerţ numai dacă
sunt efectuate în cadrul unei întreprinderi. Dacă depozitul are un caracter izolat ori se face în alte locuri
decât cele menţionate mai sus, el este considerat faptă de comerţ numai dacă are „cauză comercială"
(aşa cum prevede art. 3 pct. 19 C.com.), fie pentru un deponent sau un depozitar, fie pentru ambele
părţi (de exemplu, mărfurile depozitate au fost cumpărate pentru a fi revândute; în acest caz, depozitul
este o faptă de comerţ conexă sau accesorie, datorită legăturii sale cu o operaţiune considerată de
lege drept faptă de comerţ).
Contul curent şi cecul (art. 3 alin. 2 C.com.) sunt şi ele fapte de comerţ obiective. Contul
curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze separat şi imediat creanţele lor
reciproce, izvorâte din prestaţiile ce şi le-au făcut una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit
termen (legal sau convenţional),prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
În concepţia Codului comercial român, contul curent constituie fapte de comerţ în toate cazurile
când el este folosit de un comerciant. El poate deveni faptă de comerţ obiectivă şi când este folosit de
un necomerciant, dacă are o cauză comercială( art.9 Com.), adică este legat de o operaţiune
considerată faptă de comerţ (de exmplu, contractul de cont curent încheiat de părţi, care are în vedere
prestaţiile reciproce dintr-o vânzare-cumpărare comercială).
Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un
disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau în contul acesteia (Legea
nr. 59/1934 asupra cecului).
Atât contul curent, cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ numai în măsura în care au o
cauză comercială (de exemplu, cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de
revânzare).
Gajul şi fidejusiunea având şi ele un caracter conex ori accesoriu al unei fapte de comerţ, au,
prin aceasta, caracter de fapte de comerţ.
Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul remite creditorului său un bun
mobil pentru garantarea obligaţiei sale,creditorul având dreptul de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţi
creditori ( disp.art.478-480 C.com. şi disp.art. 29,Titlul VI din Legea nr.99-1999 privind accelerarea
reformei economice)
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană (fidejusor) se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art. 1652 -1684
C. civ.).
Atât contractul de gaj, cât şi contractul de fidejusiune vor fi fapte de comerţ numai în măsura în
care obligaţia principală care se garantează este o obligaţie comercială.
A doua mare categorie de fapte comerciale o constituie faptele de comerţ subiective.
Art. 3 din Codul comercial enumera actele şi operaţiunile considerate, prin conţinutului lor,
fapte de comerţ obiective.
Dispoziţiunea art. 4 C. com. prevede că sunt socotite ca fapte de comerţ şi „celelalte contracte
şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
actul".
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate este independentă
de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial român consacră ca fiind fapte de comerţ
şi acele acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le
săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ subiective).
Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii în sfera
dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant, în această calitate.
Prin urmare, datorită certitudinii în ceea ce priveşte natura şi regimul juridic aplicabil acestor
acte, este asigurată protecţia atât a comerciantului, cât şi a persoanelor care intră în raporturi juridice
cu acesta, într-adevăr, prin art. 4 din Codul comercial este instituită prezumţia de comercialitate pentru
toate obligaţiile comerciantului (cu excepţiile prevăzute expres de art. 4 C. com.), indiferent de izvorul
lor.
Astfel, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând
din fapte licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată) sau prin
săvârşirea unor fapte ilicite înlegătură cu activitatea comercială a comerciantului (art. 998 C. civ.).
Prezumţia de comercialitate instituită prin art. 4 din Codul comercial poate fi răsturnată prin
proba contrară, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 4 C. corn., adică prin dovedirea caracterului
civil al obligaţiei sau caracterului necomercial care ar rezulta din chiar actul săvârşit de comerciant.
Cea de-a treia categorie de fapte comerciale sunt faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

10
 Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau operaţiunea are
caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic) sau unilaterale sau
mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi,
pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă; de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi
un agricultor pentru cumpărarea unei cantităţi de legume).
Datorită împrejurării că faptele de comerţ unilaterale pot fi cuprinse în sfera faptelor de comerţ
obiective sau subiective, uneori se consideră că nu constituie o categorie distinctă de fapte de comerţ.
Art. 56 din Codul comercial prevede, în această privinţă, că „dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte aceste act, legii comerciale". Soluţia se
justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două
reglementări: una comercială şi una civilă.
Dar, art. 56 din Codul comercial mai prevede, pe lângă aceea că faptelor de comerţ unilaterale
li se aplică legea comercială, şi adausul „... afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", într-
adevăr, în anumite cazuri (expres prevăzute de lege, deci de strictă interpretare) este înlăturată
aplicarea legii comerciale, în favoarea legii civile. Aşa, de exemplu, art. 42 C. com., după ce stabileşte
regula că, în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, prevede că această prezumţie de
solidaritate nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în ceea ce îi priveşte, nu sunt fapte de
comerţ. Deci, legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate când codebitorii sunt necomercianţi, iar
obligaţia lor are ca izvor o operaţiune care, în privinţa lor, nu este o faptă de comerţ (de exemplu, în
legătură cu un contract de vânzare-cumpărare încheiat de doi agricultori cu un comerciant,
răspunderea agricultorilor pentru neexecutarea obligaţiei va fi divizibilă, nu solidară, deoarece obligaţia
lor izvorăşte dintr-un act care, pentru agricultori, nu este faptă de comerţ).

Capitolul III

SUBIECTELE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL

Secţiunea 1. Noţiuni generale despre comercianţi

Dispoziţiunea art. 7 din C. com. român prevede că „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de
comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită precum şi societăţile comerciale."
Profesiunea comercială aşa cum rezultă din legea comercială se defineşte în funcţie de doi
(eventual trei) parametri: săvârşirea de fapte de comerţ obiective, ca o profesiune obişnuită (şi în nume
propriu).
În literatura juridică s-au purtat discuţii dacă anumite categorii de persoane, cum sunt: asociaţii
societăţilor comerciale, meseriaşii, agricultorii au sau nu calitate de comerciant.
Regiile autonome sunt organizate în ramurile strategice ale economiei naţionale, fiind
persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară (art. 2 şi 3
din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale
cu capital de stat). Ele sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor, iar prin activitatea desfăşurată
trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile realizate şi „să obţină profit" (art. 5 şi 6 din Legea
nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu capital
de stat).
Pe de altă parte, art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului prevede în mod
expres că regiile autonome au calitatea de comercianţi.
Organizaţiile cooperatiste au şi ele calitatea de comerciant, acest lucru fiind prevăzut în mod
expres în art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990..
Organizaţiile cooperatiste fiind comerciante sunt supuse obligaţiilor care revin comercianţilor.
Ele dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării lor, în condiţiile legii.
Asociaţiile şi fundaţiile, care sunt înfiinţate şi funcţionează în baza Ordonanţa de Guvern
26/2000, nu au calitatea de comerciant întrucât scopul înfiinţării lor este desfăşurarea unei activităţi
dezinteresate, nu obţinerea unui profit. Dar, ele pot săvârşi anumite fapte de comerţ, aşa cum rezultă
din disp. art. 46 alin.1 lit.b din O.G.nr.26/2000 că asociaţiile şi fundaţiile obţin venituri din activităţi
economice directe. De exemplu, o asociaţie organizează un restaurant cu circuit închis pentru membrii
săi sau editează o publicaţie prin care sunt răspândite ideile şi activităţile pe care ea le desfăşoară.
În astfel de situaţii, când sunt săvârşite fapte de comerţ, raporturile juridice rezultate din
săvârşirea acestor fapte sunt supuse legilor comerciale.
Statul, judeţul şi comuna, aşa cum prevede art. 8 din C. com., nu pot avea calitatea de
comerciant. Aceste dispoziţii ale Codului comercial nu mai sunt, în condiţiile actuale, corespunzătoare,

11
deoarece în prezent, activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale nu mai priveşte, aşa
cum era în trecut, numai serviciile publice. Statul intervine activ în economie, îndeosebi în domeniile
strategice (cum ar fi, de exemplu, energia, transporturile, poşta, telefonul, telegraful) şi chiar
monopolizează exploatarea unor resurse sau industrii. Aşadar, statul săvârşeşte, pe lângă actele de
autoritate, necesare funcţionării serviciilor publice, şi acte cu caracter privat, motiv pentru care, în
literatura juridică s-a considerat că, în această postură, este subiect al raporturilor comerciale, cu toate
că statul (şi unităţile sale teritoriale) nu au calitatea de comerciant. Drept urmare, numai faptele sale de
comerţ intră sub incidenţa legilor comerciale.
Săvârşirea de fapte de comerţ de către stat şi unităţile sale teritoriale priveşte numai serviciile
publice cu gestiune privată, adică serviciile publice cu profil industrial şi comercial.

Secţiunea 3. Determinarea şi proba calităţii de comerciant

În caz de litigii, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant al unei persoane fizice sau
juridice trebuie să administreze dovada în acest sens (actori incumbit probatio).
Dovada calităţii de comerciant se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea
comercială.
În cazul persoanelor fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
faptelor de comerţ obiective, cu caracter profesional, această calitate se poate proba numai prin
prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe
fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. ca profesiune (obişnuită) şi în nume propriu.
Deci, în ceea ce priveşte comercianţii-persoane fizice, calitatea de comerciant nu se consideră
probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, a
înmatriculării în registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea
unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit, etc. Acestea sunt doar prezumţii împotriva cărora
se poate face proba contrară (prezumţii relative). De aceea, ele trebuie folosite împreună cu alte
mijloace de probă din care să rezulte exerciţiul efectiv al comerţului, în condiţiile prevederilor art. 7 din
Codul comercial (exercitarea de fapte de comerţ, ca profesiune obişnuită).
Probarea calităţii de comerciant fiind o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care
s-ar constata această calitate, are şi ea o forţă probatorie relativă? Este o problemă asupra căreia
trebuie reflectat.
În cazul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi organizaţiilor cooperatiste, calitatea
de comerciant se dovedeşte cu actul constitutiv, respectiv prin actul înfiinţării lor, în condiţiile cerute de
lege. Aceasta, întrucât scopul societăţilor comerciale este tocmai desfăşurarea unei activităţi
comerciale, ele dobândind, aşadar, calitatea de comerciant la data constituirii sau înfiinţării lor.

Secţiunea 4. Încetarea calităţii de comerciant

Încetarea calităţii de comerciant este strâns legată de modul în care această calitate a fost
dobândită. Ca atare:
- în cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
unor fapte de comerţ obiective, cu caracter profesional, încetarea calităţii de comerciant, în mod firesc,
are loc în momentul în care nu se mai săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită. Dar trebuie
să se ţină seama că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ trebuie să fie efectivă şi din ea să rezulte
intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant; de exemplu, radierea din registrul comerţului sau
retragerea autorizaţiei administrative trebuie să fie însoţite de încetarea efectuării unor fapte de comerţ
cu caracter profesional.
În ceea ce priveşte efectele juridice ale calităţii de comerciant se pot produce şi după încetarea
acestei calităţi, situaţie în care, potrivit art. 707 C. corn., comerciantul retras din comerţ poate fi
declarat în stare de faliment pentru datoriile contractate anterior retragerii.
- în cazul societăţilor comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de
constituirea lor ca persoană juridică, această calitate se pierde în momentul când societatea încetează
să mai existe ca persoană juridică.
Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îşi încetează existenţa prin
dizolvare, care poate avea loc: prin trecerea termenului stabilit pentru furata societăţii; imposibilitatea
realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia; hotărârea adunării generale; faliment etc.
Dizolvarea societăţii nu atrage, automat, pierderea personalităţii juridice; societatea nu mai
poate face operaţiuni noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării (personalitate juridică
reziduală). Practic, personalitatea juridică a societăţii încetează o dată cu ultima operaţiune de
lichidare.

12
Secţiunea 5. Organisme ale comercianţilor
Trecerea la economia de piaţă impune o înlăturare a structurilor piramidale de comandă
adminstrativă: ministerele economice şi centralele industriale cărora le erau subordonate întreprinderile
şi prin intermediul cărora primeau fişele de plan, repartiţiile de resurse materiale şi financiare, erau
asigurate mijloacele de transport etc. Aceste structuri constituiau şi canalele prin care circulau fluxurile
informaţionale descendente şi ascendente (cele orizontale fiind aproape total excluse).
Renunţarea la dirijismul economic şi demolarea structurilor piramidale prin care se realizează
activitatea de comandă administrativă în economie, redimen-sionarea unităţilor economice şi
transformarea lor în celule economice independente (autonome), modularea lor funcţională (dar şi
gestionară), a adus în peisajul economic o diversitate de forme organizatorice (în sectoarele de
producţie şi circulaţie a mărfurilor şi serviciilor) de o mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele pieţei.
Dar, aceste noi entităţi de producţie, circulaţie, transport, construcţii, financiar-bancar etc. nu pot
funcţiona de sine stătător, rupte unele de altele. Ele au autonomie dar totuşi funcţionează într-un
mediu, într-un ansamblu sistematic de tip cibernetic (intercondiţionându-se reciproc). Ele sunt, aşadar,
integrate în nişte structuri dar nu piramidale (ca în trecut), ci cibernetice, cu legături şi interconexiuni pe
orizontală între toţi agenţii economici, cu elemente de autocontrol, de feedback, care asigură reglarea
acestor noi formaţiuni economice.

Capitolul IV

COMERCIANTUL - PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1. Accesul liber la profesiunile comerciale

Din altă perspectivă, prin art. 38 din Constituţia României se prevede că alegerea profesiei şi a
locului de muncă sunt libere, dreptul la muncă neputând fi îngrădit. Cu titlu general, deci şi cu privire la
libertatea alegerii profesiei, prin art. 49 din Constituţie se prevede că „Exerciţiul unor drepturi şi libertăţi
poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor...".
În lumina acestor prevederi legale, urmează să examinăm, în continuare, în ce condiţii se poate
exercita o profesiune comercială de persoanele fizice (pentru că, despre condiţiile cerute de lege
pentru dobândirea, de aceleaşi persoane fizice, a calităţii de comerciant ne-am ocupat în capitolul
precedent, consacrat, în general, subiecţilor - persoane fizice şi juridice - ai raporturilor juridice de drept
comercial).

Secţiunea 2. Limitări privind accesul la profesiunile comerciale

Ca principiu, accesul Ia profesiunile comerciale este liber, ceea ce înseamnă că orice persoană
are libertatea să exercite o profesiune comercială (a se vedea şi dispoziţiile art. 7 C. corn., referitoare
la calitatea de comerciant, una dintre condiţiile cerute fiind aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite
cu caracter profesional).
a) Incapacităţile. Pentru a vorbi de incapacităţi trebuie mai întâi făcută distincţia între
capacitatea persoanei fizice de a face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru a fi
comerciant.
b) Incompatibilităţile. Prin definiţie, activitatea comercială are un caracter profitabil, adică prin
ea se urmăreşte realizarea unui profit. Din acest motiv, ea nu poate fi exercitată de persoanele care au
anumite funcţii sau exercită anumite profesiuni care privesc interesele generale ale societăţii, întrucât
există o incompatibilitate de interese. De aceea, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii
sau profesii să practice comerţul, cu caracter profesional.
Constituţia României prevede, în acest sens, că funcţia de judecător (inclusiv de la Curtea
Constituţională) şi cea de procuror sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art. 123, 131 şi 142). Ca atare, judecătorii sau
procurorii nu pot exercita funcţia de comerciant.
c) Decăderile..
Un lucru trebuie să fie subliniat şi anume că întrucât sancţiunea decăderii din dreptul de a
exercita profesiunea de comerciant constituie o decădere din drepturile aparţinând unei persoane, ea
nu poate interveni decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 49 din Constituţia României).
d) Interdicţiile şi autorizaţiile, în anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă
unor interdicţii sau necesită existenţa unei autorizaţii.

13
 Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii (de ordin economic, social sau moral),
prin lege s-a statuat că anumite activităţi nu pot fi exercitate pe baza liberei iniţiative. Aceste activităţi
sunt enumerate în anexa nr. l la Hotărârea Guvernului nr. 201/1990 dată în aplicarea Decretului-Lege
nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative. Este
vorba de activităţi cum sunt: prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase, nemetalifere,
a sării şi minereurilor de metale rare; extracţia şi prelucrarea ţiţeiului §i gazele naturale; prelucrarea
tutunului; fabricarea spirtului; fabricarea şi comercializarea de echipament militar, de muniţii şi
armament; fabricarea şi comercializarea de droguri şi narcotice; practicarea jocurilor de noroc;
înfiinţarea de case de toleranţă şi altele.
Secţiunea 3. Regimul juridic al comercianţilor străini
Condiţia juridică a comerciantului străin este similară celei a comerciantului român, desigur, cu
unele particularităţi.
Dispoziţiile legale semnificative, în această privinţă, le găsim în O.U.G. nr. 31/1997 şi O.U.G.
nr. 92/1997.
Legea prevede şi garanţii şi facilităţi menite să atragă investiţiile străine în România şi
să asigure condiţii avantajoase pentru desfăşurarea faptelor de comerţ de către investitorii străini. Ele
se referă la tratamentul profiturilor, scutirii şi reducerii de impozite, operaţiuni financiar-valutare etc.

Capitolul V

SUBIECTELE COLECTIVE ALE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL

Secţiunea 1. Societatea comercială – subiect colectiv de drepturi

Am văzut că subiectele raportului de drept comercial pot fi atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice. Trebuie însă făcută o subliniere şi anume că nu toate societăţile comerciale au
personalitate juridică, existând şi societăţi comerciale lipsite de subiectivitate proprie (în această
categorie intrând societăţile comerciale cârmuite de dispoziţiile art. 251-263 rămase în vigoare din
Codul comercial şi, unele asociaţii înfiinţate conform Decretului-Lege nr. 54/1990, dacă reunesc condiţi-
ile comercialităţii).

Secţiunea 2. Particularităţile societăţilor comerciale

Definiţia din art. 1491 C. civ. convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică,
omiţându-le însă pe cele mai importante (din punct de vedere economic), cele care dobândesc
calitatea de subiect autonom de drept şi care includ şi o altă trăsătură adiţională - personalitatea
juridică.

Secţiunea 3. Contractul de societate

Atât Cocul comercial român cât şi Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale nu definesc
contractul de societate, ci doar se limitează a stabili condiţiile de formă şi de fond, prin disp. art. 1491
C.civ. român, contractul de societate poate fi definit ca fiind acordul de voinţă prin care două sau mai
multe persoane consimt să constituie, prin aporturi individuale, un fond comun, destinat unei activităţi
lucrative, desfăşurate împreună, prin îndeplinirea de acte de comerţ, în scopul de a împărţi foloasele
realizate. Rezultă din această definiţie, că contractul de societate are următoarele caracteristici: are un
caracter consensual, patrimonial, oneros, comutativ şi comercial.
Contractul este consensual, ceea ce înseamnă că el se formează prin simplu acord de voinţă
al părţilor (partenerilor).
La baza societăţii comerciale stă, în momentul înfiinţării sale, principiul libertăţii de voinţă, dar
consensualismul nu trebuie absolutizat. Părţile care încheie contractul de înfiinţare a societăţii
comerciale beneficiază de libertatea de voinţă în anumite condiţii stabilite prin dispoziţii legale
imperative, referitoare mai ales la obiectul de activitate al entităţii colective. Aceasta, în scopul protejării
intereselor de ordin general. Câmpul consensualităţii include, îndeosebi, determinarea de către asociaţi
a structurii de organizare, delimitarea specificului activităţii proiectate, cotele de aport ale asociaţilor,
componenţa bunurilor ce vor forma activul, precizarea duratei şi modului de funcţionare a societăţii,
instituirea organelor de conducere şi gestiune, adoptarea criteriilor de repartizare a beneficiilor.
Natura oneroasă a contractului de societate comercială derivă din aceea că fiecare asociat
înţelege să devină membru al societăţii comerciale cu scopul -vădit patrimonial - de a obţine „foloasele
ce ar putea deriva" din activitatea desfăşurată. Art. 1491 C. civ. foloseşte noţiunea de „foloase" care

14
este sinonimă cu cea de „beneficii" (care se defineşte ca un element patrimonial pozitiv, constând într-
un câştig bănesc sau de altă natură, dar tot materială).
Contractul de societate comercială face parte din specia contractelor comutative,
deoarece întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă fiecare dintre asociaţi este certă şi determinată
încă de la data încheierii actelor constitutive a societăţii. Faptul că rezultatele economice ale activităţii
desfăşurate în comun se pot solda şi cu eventuale pierderi, nu numai cu beneficii, nu transformă
contractul de societate într-o operaţiune aleatorie. Elementul de incertitudine constând în riscul de
deficit nu prezintă relevanţă pentru caracterizarea, sub acest aspect, a contractului de societate.
În ceea ce priveşte elementele constitutive ale contractului de societate comercială, acestea
sunt cele generale (comune tuturor contractelor): capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza,
prevăzute de art. 948-968 C. civ. (cu unele adaptări), dar şi unele specifice cum sunt: obligarea
asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, exercitarea în comun a
activităţii statutare convenite şi participarea la beneficii şi pierderi.
Referitor la capacitatea părţilor, este de făcut sublinierea că, întrucât asocierea presupune
prin definiţie constituirea unui patrimoniu social, distinct de cel al părţilor contractante, acest fond
comun realizându-se prin aporturile subscrise, perfectarea contractului de societate impune
capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice, iar în ceea ce priveşte persoanele juridice, abilitările
statutare corespunzătoare.
Consimţământul, un alt element constitutiv al contractului de societate implică voinţa specifică
de asociere a două sau mai multe persoane, în scopul de a îndeplini în comun activitatea de natură
comercială convenită (intenţia părţilor presupune, obligatoriu, affectio societatis).
Ca în orice contract civil, voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liberă, adică să nu fie
afectată de eroare, doi sau violenţă. Regimul juridic al erorii diferă în funcţie de felul societăţii; de
exemplu, eroarea asupra persoanei atrage nulitatea relativă numai în cazul societăţilor în care acest
element de ordin subiectiv este esenţial, adică societăţile de persoane nu şi de capitaluri. Eroarea
asupra obiectului contractului, viciază consimţământul în condiţiile dreptului comun. Dolul, spre a vicia
consimţământul, trebuie să îndeplinească, datorită caracterului plurilateral al contractului de societate,
condiţia de a emana de la toţi coasociaţii, în caz contrar ex-cluzându-se anularea contractului, chiar
parţială.
Existenţa cauzei de nulitate, care trebuie să fie constatată prin hotărâre judecătorească, poate
atrage desfiinţarea retroactivă a contractului de societate, însă, în cazul când participanţii sunt
numeroşi, regimul juridic suferă o serie de atenuări, derogatorii de la dreptul comun, spre a se evita
consecinţele vădit mai grave decât în contractele uzuale (într-adevăr, în timp ce într-o convenţie
bilaterală urmările anulării nu afectează decât cele două părţi în cauză, în raporturile juridice plurila-
terale interesele afectate sunt mult mai numeroase). Ca atare, s-a învederat necesitatea restrângerii
efectelor nulităţilor, lucru ce s-a realizat prin izolarea sancţiunii în sfera raportului juridic viciat. Această
soluţie era reglementată prin art. 189 alin. l C. com. potrivit căruia „excluderea asociatului nu atrage,
prin ea singură, dizolvarea societăţii". Dar, întrucât art. 189 C. com. a fost abrogat, în astfel de cazuri,
se poate recurge la prevederile din Legea nr. 31/1990 care se referă la supravieţuirea societăţilor de
persoane sau societăţilor cu răspundere limitată chiar în cazul extrem al reducerii numărului de asociaţi
la limita minimă.
Obiectul contractului, un alt element constitutiv al contractului de societate comercială are
particularităţi care servesc pentru delimitarea societăţilor comerciale de cele civile.
Potrivit art. 1492 C. civ. prin obiect al contractului de societate se înţelege ansamblul de
operaţiuni pe care aceasta urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii de către
asociaţii în cauză. El trebuie să fie determinat sau determinabil (dacă aportul constă într-un bun) sau
posibil şi personal (dacă aportul constă dintr-un fapt sau activitatea unui asociat). De asemenea,
obiectul trebuie să fie licit. Art. 1513 C. civ., care este aplicabil şi în cadrul raporturilor comerciale, con-
sideră ca fiind ilicit contractul prin care un asociat, fie îşi atribuie totalitatea câştigurilor prin clauza
leonină, fie se declară dispensat de obligaţia de a participa la pierderi.
Cauza licită, ca element constitutiv al contractului de societate, constă în finalitatea de a
constitui un fond social comun şi de a-1 afecta exercitării unor anumite acte de comerţ în vederea
obţinerii de beneficii destinate a fi împărţite între asociaţi în modul convenit.
Prezintă interes deosebit şi elementele specifice ale contractului de societate: aportul
asociaţilor, exercitarea în comun a activităţii statutare şi participarea la beneficii şi pierderi.
Cu privire la aportul asociaţilor acesta reprezintă valoarea patrimonială cu care orice asociat
convine (prin actul constitutiv dar şi prin subscripţii ulterioare) să contribuie la alcătuirea sau majorarea
capitalului social, în condiţiile şi în termenele stipulate. Aportul constituie o condiţie specifică întrucât ea
nu este întâlnită în activitatea desfăşurată de persoanele fizice. Specificitatea decurge din calitatea
societăţii de subiect colectiv de drept distinct de personalitatea fiecărui asociat.

15
 Noţiunea de aport social, la fel cu orice alt act juridic patrimonial, are două laturi distincte:
manifestarea de voinţă, prin care asociatul se obligă să contribuie la constituirea capitalului social, şi un
fapt juridic, constând în predarea (la data convenită) a bunului subscris.
.
Secţiunea 4. Tipuri de organizare asociativă

Potrivit disp.art.2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sunt consacrate cinci
tipuri de organizare asociativă: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea
în comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Societatea în nume colectiv este cel mai vechi tip de societate comercială cunoscut şi este
reglementată în disp.art.3-7 din Legea nr.31/1990, împreună cu societatea în comandită simplă. Era
corespunzătoare nevoilor comerţului tradiţional şi-i unea pe comercianţii care se cunoşteau şi care
căutau să dea un maxim de garanţii creditorilor lor. Şi, într-adevăr, acest tip de societate s-a bucurat de
un maxim de credit. Aceasta, întrucât capitalul social constituie o garanţie importantă pentru creditorii
sociali, fiind excluşi creditorii personali ai asociaţilor, în plus, fiecare dintre asociaţi răspunde integral şi
solidar, cu întregul său patrimoniu personal, pentru datoriile societăţii. Astfel, creditorii societăţii, care
vor fi plătiţi în principal din bunurile sociale, vor avea, între altele, un drept de gaj asupra averii oricărui
asociat, indiferent că asupra fiecăruia dintre averile asociaţilor vin în concurs şi creditorii proprii ai
acestora.
Creditul societăţii fiind legat de cel al fiecărui asociat, orice schimbare survenită în legătură cu
persoana acestora modifică echilibrul societăţii.

Societatea în comandită simplă reuneşte2 categorii de membri: comanditaţii şi comanditarii.

Comanditaţii sunt exact în aceeaşi situaţie cu asociaţii în nume colectiv. Deci, ei răspund
nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv.
Comanditarii, dimpotrivă, nu sunt comercianţi ei sunt capitaliştii care se asociază doar pentru o
sumă limitată. Comanditarul furnizează un capital, care va face parte din capitalul social, şi la nivelul
căruia îşi mărgineşte şi riscurile. Ca atare, el seamănă mai mult cu un împrumut, dar cu două diferenţe
esenţiale: împrumută-torul îşi recuperează banii dacă împrumutatul face afaceri nerentabile, pe când
comanditarul îşi asumă riscul ca aportul său la capitalul social să fie preluat de creditorii societăţii; apoi,
împrumutătorul nu are dreptul să intervină în afacerile societăţii, în timp ce comanditarul este asociat.

Societatea pe acţiuni a luat naştere ca urmare a necesităţii acumulării de mari capitaluri

necesare realizării marilor întreprinderi industriale moderne, dar şi a băncilor şi altor organizaţii
financiare precum şi a altor organizaţii de mari proporţii. în acest scop, se face apel la un public larg
care le poate aduce resurse considerabile şi în mod durabil. Dar, publicul doreşte, în acelaşi timp, să-şi
conserve posibilitatea să-şi recupereze rapid fondurile investite, negociind titlurile de credit pe care le
posedă pe pieţele financiare organizate. Aceasta presupune divizarea capitalului în acţiuni care sunt
titluri negociabile.
În acest tip de societate, toţi asociaţii au poziţia de acţionari.
Nu toate societăţile pe acţiuni corespund unor mari întreprinderi, având mii de acţionari, şi nici
toate nu sunt cotate în bursa de valori, în fapt, multe societăţi pe acţiuni nu au decât un număr restrâns
de asociaţi şi păstrează ceva din spiritul societăţilor în nume colectiv. Numai puţine societăţi de acest
tip au acţiunile cotate la bursă, ele fiind, desigur, cele mai importante.
Interesul pe care îl prezintă acest tip de societate pentru întreprinderile de talie medie, unde
asociaţii se cunosc şi sunt puţin numeroşi, constă în aceea că sunt supuse regimului fiscal al
societăţilor de capitaluri care, în majoritatea ţărilor, este mai favorabil. De asemenea, facilitarea
transmiterii acţiunilor care sunt la purtător economiseşte timpul şi mijloacele, cedarea acţiunilor
făcându-se fără a fi necesară întocmirea vreunui act juridic.
Societatea în comandită pe acţiuni este o varietate de societate pe acţiuni în cadrul cărora
subzistă un număr de comanditari având calitatea de comercianţi, care deci sunt răspunzători pentru
datoriile sociale, în timp ce restul sunt doar acţionari. Acest tip de societate este preferat de oamenii de
afaceri din sec. XIX, dar în zilele noastre ele au doar un caracter de excepţie.
Societatea cu răspundere limitată este parţial o societate de persoane, prin aceea că părţile
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi ele nu pot fi cedate unor noi asociaţii decât dacă
sunt agreaţi de majoritatea celorlalţi. Dar, ea este şi societate de capitaluri, prin aceea că asociatul, ca
şi comanditarul sau acţionarul nu aduc decât o anumită sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu
care îşi limitează riscul (de unde şi expresia „societate cu răspundere limitată"). Deci, fiecare asociat cu
răspundere limitată va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai în măsura capitalului subscris personal.

16
Secţiunea 5. Grupările de societăţi comerciale
Societăţile comerciale se pot grupa, alcătuind ansambluri de societăţi care-şi păstrează
independenţa din punct de vedere juridic, dar care sunt unite prin legături în temeiul cărora unele pot
dobândi o poziţie dominantă exercitând o influenţă certă, uneori având chiar direcţia şi controlul
grupului, făcând astfel să prevaleze voinţa lor în luarea deciziei de ansamblu.
Ceea ce reprezintă trăsătura comună a acestor grupări de societăţi este ansamblul, cu grad
mai mare sau mai mic de coerenţă, aflat sub influenţa sau conducerea unei societăţi mamă care
asigură unitatea de voinţă a grupului.
Grupul de societăţi comerciale reprezintă o realitate de fapt, el neavând personalitate juridică.
Totuşi, unitatea sa este clădită pe interesele comune ale componenţilor grupului care constituie un
adevărat „affectio societatis" (afectarea de bunuri şi activităţi în vederea realizării unui scop comun).
Este, aşadar, de remarcat unitatea unei contradicţii între situaţia de drept a componenţilor grupului
(independenţa juridică) şi situaţia de fapt a grupului care implică convergenţa de obiective şi, într-o
bună măsură, centralizarea puterii de decizie, impusă de comunitatea de strategii şi comportamente.
Configuraţia componentelor grupului de societăţi (structura sa) este determinată de legăturile
dintre societăţile comerciale respective care pot fi de tipuri diferite: radiale, piramidale şi circulare.
În cadrul structurii radiale sunt cuprinde unităţi de acelaşi fel. Dar care sunt dispersate în
teritoriu, şi controlate de societatea mamă. O astfel de alcătuire este dictată de interesul dobândirii unei
poziţii dominante pe un segment de piaţă (de exemplu, vânzarea tricotajelor sau ustensilelor de sport,
service-uri în domeniul fri-gotehnicii etc.).
Când este vorba de societăţi care desfăşoară acelaşi gen de operaţiuni sau operaţiuni
asemănătoare, dar şi operaţiuni diferite (dar cu acelaşi specific) şi când alcătuirea grupului are la bază
criterii tehnologice, cel mai adesea se recurge la structura pe verticală (piramidală), grupul reunind
societăţi specializate în fabricarea de componente a unor produse complexe.
În structura circulară se constituie societăţi care au realizat participaţii una la cealaltă, astfel
încât ultima societate din lanţ participă la capitalul social al primei societăţi.
Grupările de societăţi se pot prezenta şi în alte forme: soc transnaţionale, holdingurile etc.

Secţiunea 6. Alte subiecte colective ale dreptului comercial

Deşi domeniul de interese este larg, ne vom ocupa exclusiv şi selectiv numai de două categorii de
agenţi economici, alţii decât societăţile comerciale: regiile autonome şi cooperativele.
a) Regiile autonome sunt veritabile întreprinderi publice care se organizează şi funcţionează
în ramurile strategice ale economiei naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor
şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare - precum şi în unele domenii aparţinând unor
ramuri stabilite de guvern (art. 2 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat).
Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară (art. 3 alin. l din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat).
Regiile autonome se înfiinţează prin hotărârea guvernului pentru cele de interes naţional, sau
prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei locale, pentru cele de interes local
(ramurile şi domeniile în care se înfiinţează regii autonome sunt cele stabilite de guvern, în condiţiile
prevăzute de art. 2 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale cu capital de stat).
Prin actul de înfiinţare a regiei autonome i se stabileşte obiectul de activitate, patrimoniul,
denumirea şi sediul principal.
Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, ateliere, servicii, sucursale şi alte
asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de activitate. Modalităţile de constituire a acestor
subunităţi şi relaţiile în cadrul regiei autonome şi cu terţii sunt stabilite prin regulamentul de organizare
şi funcţionare al regiei autonome.
Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, şi, în această calitate, în
exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de
bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, în vederea realizării scopului pentru care a
fost constituită. Totuşi, înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de
tranzacţii în litigii cu o valoare de peste un anumit plafon se face cu aprobarea ministerului de resort
(art. 5 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital de stat).
În ceea ce priveşte gestionarea patrimoniului ce-i aparţine, regia autonomă dispune, aşa cum
se prevede în art. 2 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi

17
societăţi comerciale cu capital de stat, de autonomie financiară. Aceasta înseamnă că ea trebuie să-şi
acopere veniturile provenite din activitatea pe care o desfăşoară, toate cheltuielile, inclusiv dobânzile,
amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor şi să obţină profit.
b) Cooperativele au un statut care a fost şi este îndelung discutat de jurişti, în mod normal ar
trebui considerate ca societăţi cu capital variabil, ceea ce impune, de regulă, admiterea ieşirii
cooperatorilor din cooperative. Dar, cooperativele se disting de societăţile comerciale prin trăsături
particulare foarte marcate. Aşa încât, s-a pus întrebarea ce este o cooperativă? S-a considerat că ar fi
şi în acelaşi timp n-ar fi o societate comercială, în sensul că ea nu realizează „beneficii" dar caută ope-
raţii avantajoase. Numai că aceste avantaje nu profită societăţii înseşi, ci se vizează doar ameliorarea
rezultatelor muncii pe care o prestează cooperatorii, prin intermediul lor.
Cooperativele sunt de două feluri: cooperative de producţie şi cooperative de consum.
Cooperativele de producţie grupează pe producătorii unor mărfuri anumite sau servicii,
pentru a le permite acestora, graţie acestei grupări, să le negocieze (mărfurile şi serviciile) în mai bune
condiţii.
Cooperativele de consum grupează pe consumatorii unei anumite categorii de mărfuri sau
servicii pentru a le permite, graţie acestei grupări, să le dobândească în mai bune condiţii.
Este vorba de producători şi consumatori în sens larg, care se interesează atât de servicii, cât
şi de mărfuri. O cooperativă de credit este o cooperativă de consum, întrucât ea asigură membrilor săi
posibilitatea de a dobândi capitaluri în condiţii avantajoase. Cooperativele agricole pot fi, fie
cooperative de consum, în special cele care au drept obiect obţinerea de seminţe sau îngrăşăminte,
sau pentru a se putea folosi în comun de maşini agricole ori pentru procurarea de credite bancare, fie
cooperative de producţie, prin intermediul cărora se negociază, în cele mai bune condiţii, laptele, vinul
sau fructele membrilor săi.
Activitatea cooperativelor meşteşugăreşti şi de consum şi credite se desfăşoară în conformitate
cu legea şi a reglementărilor proprii, potrivit programelor economice, financiare şi social-culturale
aprobate de organele prevăzute în statutele lor (art. l alin- 3 şi art. 2 alin. 3 din Decretul-Lege nr.
66/1990 şi art. 3 din Decretul-Lege nr. 67/1990).

Capitolul VI

AUXILIARII COMERCIANŢILOR

Secţiunea l. Noţiuni generale

În activitatea lor comercianţii cooperează ori sunt ajutaţi adesea de alte persoane care, fie le
reprezintă interesele, fie le dă concursul în efectuarea unor operaţiuni comerciale. Prima categorie este
formată din prestatori de servicii sau de muncă aflaţi în raporturi de muncă cu întreprinzătorii şi sunt
salarizaţi de aceştia. Aceşti agenţi funcţionari, procurişti sau alţi reprezentanţi pun în slujba
comerciantului facultăţile lor fizice şi intelectuale. Ei nu au calitatea de comercianţi şi stabilesc cu
comercianţii raporturi de subordonare, depind de aceştia, fiind numiţi auxiliari dependenţi. Din această
categorie fac parte prepuşii, comisvoiajorii şi comisii pentru negoţ.

Secţiunea 2. Reprezentanţa sau reprezentarea comercială

Este operaţie juridică prin care o persoană numită reprezentant încheie acte juridice cu terţii în
numele şi pe seama altei persoane numită „reprezentat", cu consecinţă că efectele actelor juridice
încheiate - drepturi şi obligaţiuni - se produc dfrect în persoana reprezentatului.

Reprezentarea, care constituie o derogare de la regula relativităţii contractelor este o formă

anormală de contractare în care beneficiarul convenţiei (reprezentatul) nu intervine la încheierea sa, ci
însărcinează o altă persoană (reprezentantul) să manifeste voinţa pentru sine, efectele actului juridic
producându-se în patrimoniul reprezentantului.
Prin reprezentare raportul juridic se leagă între reprezentant şi terţa persoană şi nu între terţa
persoană şi reprezentat.
Reprezentarea poate să fie născută fie dintr-un raport de drept public, fie dintr-un raport de
drept privat, în ce priveşte dreptul public, reprezentarea poate să fie naţională, judeţeană, orăşenească
sau comunală, pe noi ne interesează reprezentarea în dreptul privat care poate fi convenţională şi
necesară sau legală. Reprezentanţa necesară este reprezentanţa ce izvorăşte din lege, cum este cazul
tutorelui sau curatorului. Reprezentarea poate rezulta din lege şi cu ocazia contractului de societate, în
cazul societăţii în nume colectiv, dacă nu a fost luată o dispoziţie contrară, toţi asociaţii sunt prezumaţi
că reprezintă voinţa comună a celorlalţi.

18
 Reprezentarea voluntară este instituţia juridică în virtutea căreia o persoană împuterniceşte pe
o altă persoană să încheie acte juridice pe numele şi pe socoteala sa.
Formele de reprezentare din dreptul civil nu au însă nimic comun, în afara unei asemănări de
denumire, cu reprezentarea voluntară comercială care are reguli specifice de drept comercial.
Principalul efect al reprezentării comerciale ar consta în „transportarea" actului încheiat de reprezentant
în persoana reprezentatului, deşi acesta nu a luat parte la elaborarea sa. Reprezentarea se explica prin
împuternicirea pe care beneficiarul voinţei declarate - reprezentatul o acordă celui care prestează
voinţa - reprezentantul. Reprezentantul, atât timp cât acţionează în limitele puterilor care i-au fost
conferite, nu se obligă el însuşi, ci pe principalul său, pe reprezentat.
Termenul de „reprezentanţi" folosit de art. 401 Codul comercial nu priveşte instituţia
reprezentării, ci se referă la acei „prepuşi" sau „agenţi comerciali" fără reprezentare, deci fără
semnătură.
Reprezentarea nu trebuie să fie confundată cu mandatul sau cu comisionul, deşi între ele
există unele asemănări. Mandatul, aşa cum este definit de art. 1532 C. civ. şi art. 374 C. com., este o
noţiune distinctă întrucât poate să fie izvorul puterii de reprezentare dar este posibil ca mandatul să
existe fără să fie însoţit de puterea de reprezentare. Mandatul comercial are ca obiect „tratarea" de
afaceri comerciale, pe seama şi socoteala mandantului. Contractul de mandat evocă în primul rând
existenţa unei convenţii intervenite între man-dant şi mandatar. Nu acelaşi lucru se poate spune de
reprezentarea comercială, care nu este condiţionată de un acord de voinţă preexistent între
reprezentant şi reprezentat. Mandatarul, conform art. 374 C. com., tratează afacerile spre deosebire de
reprezentant care are împuternicirea să perfecteze operaţia. Comisionarul primeşte de la comitent
împuternicirea să încheie acte juridice cu terţii pe seama comitentului dar actele juridice sunt încheiate
de comisionar în nume propriu, spre deosebire de reprezentant care încheie actele juridice în numele şi
pe seama reprezentantului, în raport de aceste particularităţi se reţin următoarele concluzii:
a). reprezentant poate fi numai persoana care are atât calitatea de a delibera, de a trata în
numele reprezentatului, un act juridic, cât şi de a încheia acel act juridic. Mandatarul nu poate, în
conformitate cu disp. art. 374 C. com., decât să „trateze" acte juridice.
b). mandatul este în principiu un act juridic fără reprezentare, în sensul că pentru angajarea
unor efecte ale actului pentru mandant trebuie să aibă în acest scop o împuternicire specială.
Prin urmare, ideea de reprezentare poate fi legată de aceea de mandat, fiindcă pe cale
convenţională, mandantul poate autoriza pe mandatar să lucreze nu numai pe seama sa, ca în cazul
comisionului, dar şi în numele său ca la reprezentare. Reprezentarea, deci, însoţeşte mandatul dar
este de natura şi nu de esenţa mandatului.
Reprezentantul este un colaborator juridic al reprezentatului care îşi pune în serviciul acestuia
aptitudinile sale volitive, libere şi judicioase, iar nu un intermediar, o persoană care ia o hotărâre de la o
altă persoană. Cooperarea are loc pe baza unei prezumţii. Dacă reprezentantul considera că
încheierea unui act juridic ar fi utilă pentru reprezentat, el îl va încheia. Dacă reprezentantul consideră
că încheierea actului nu este utilă sau ar fi contrară modului cum ar dori reprezentatul să fie încheiat
actul, el nu îl va încheia. La baza reprezentării există astfel un act voliţional care conferă
reprezentantului calitatea juridică de a voi pentru reprezentat.;

Secţiunea 3. Efectele reprezentării

Reprezentarea produce anumite efecte faţă de reprezentat şi faţă de terţi.

1. Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ. Efectul esenţial al reprezentării constă în
aceea că actele juridice încheiate de reprezentant produc efecte juridice active sau pasive numai în
patrimoniul reprezentatului, în consecinţă, numai reprezentatul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta; el trebuie să aibă voinţă liberă şi neviciată, întrucât numai el este titular de drepturi şi
obligaţiuni. Reprezentantul trebuie să aibă doar discernământ, dar teoretic ar putea avea şi o
capacitate juridică restrânsă.
Calitatea de comerciant şi natura comercială a operaţiunii se analizează cu referire la
reprezentant. Actul juridic încheiat de reprezentant îl obligă însă pe reprezentat numai dacă a fost
încheiat în limitele împuternicirii.
2. Efectele faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat nu produce efecte faţa de reprezentant,
în schimb, reprezentantul datorează despăgubiri terţului, pentru eventualele prejudicii cauzate cu rea
credinţă, prin depăşirea împuternicirii sau din culpă. Reprezentantul îşi poate substitui o altă persoană
cu condiţia ca o atare substituire să nu-i fi fost interzisă şi ca actul în legătură cu care operează
substituirea să facă parte din acele acte în privinţa cărora practica admite o atare operaţie.
Se recunoaşte, în principiu, şi valabilitatea contractelor cu sine însuşi atunci când o persoană
are un dublu rol, de reprezentant al ambelor părţi sau de reprezentant şi de parte contractantă dacă nu

19
există contrarietate de interese. De exemplu, o persoană poate fi împuternicită de ambele părţi în
cadrul unui contract de vânzare-cumpărare să realizeze pe de o parte vânzarea pentru unul, iar pe de
altă parte, cumpărarea pentru celălalt.

Secţiunea 4. Felurile reprezentării

1. În raport de izvoarele puterii de reprezentare se distinge: reprezentarea legală, când are ca

izvor legea şi reprezentarea convenţională, când are ca izvor voinţa.
2. Se mai face deosebire între: reprezentarea facultativă echivalentă cu reprezentarea
voluntară, întrucât există un act de voinţa al reprezentatului şi reprezentarea legală, reprezentarea
judiciară, gestiunea de afaceri etc.
3. După obiectul său, reprezentarea poate fi: „specială", când se referă la un act izolat şi
„generală", când este vorba de o categorie de acte sau chiar toate actele reprezentatului.
4. în comerţ întâlnim două feluri de reprezentare: reprezentarea exclusivă şi reprezentarea
colectivă.

Secţiunea 5. Încetarea reprezentării

Reprezentarea are caracter „intuituu personae" şi în consecinţă ea încetează ori de câte ori
intervin situaţii care afectează acest caracter, între cauzele de încetare sunt avute în vedere: revocarea
împuternicirii, interdicţia, renunţarea la însărcinare, insolvabilitatea, moartea, lichidarea judiciară.
Revocarea împuternicirii poate avea loc oricând se constituie o cauză de încetare a
reprezentării.
Renunţarea la împuternicire poate duce la încetarea reprezentării, dar numai dacă această
renunţare este notificată reprezentantului pentru evitarea cauzării unor prejudicii.
Caracterul personal al reprezentării face ca reprezentarea să înceteze la intervenţia oricăreia
din următoarele cauze: moartea, interdicţia, insolvabilitatea, lichidarea judiciară pentru reprezentant
sau reprezentat.

Secţiunea 6. Auxiliarii dependenţi

Sunt persoanele prin intermediul cărora comercianţii încheie acte juridice comerciale şi care se
află în raporturi de munca sau subordonare cu comercianţii, fiind, de regulă, salariaţii acestora, în
această categorie intră prepuşii, comisii pentru negoţ şi comisii călători pentru negoţ.
Prepuşii sunt persoane însărcinate cu comerţul în locul patronului lor; fie în locul unde acestea
îl exercită, fie în alt loc (art. 392 C. com.). Din această definiţie rezulta că pentru ca o persoană să fie
prepus comercial trebuie să îndeplinească 2 condiţii:
- persoana în cauză să fie „însărcinată cu comerţul patronului său", adică să fie împuternicită
să conducă întreaga activitate comercială şi să-1 reprezinte pe patron în toate actele comerciale;
- împuternicirea dată să privească „activitatea comercială la locul unde comerciantul îşi exercită
comerţul (unde îşi are sediul sau la un loc determinat) (de exemplu la o sucursală).
1). Prepusul, prin urmare, se deosebeşte de oricare reprezentant prin: sfera întinsă de
activitate şi prin locul unde îşi desfăşoară activitatea. El nu este chemat să încheie o operaţiune, un act
izolat în numele comerciantului, ci încheie toate actele referitoare la comerţul reprezentatului sau la o
ramură distinctă din comerţul acestuia.
2). Prepuşii se deosebesc de ceilalţi reprezentanţi şi prin locul unde îşi desfăşoară activitatea şi
anume la sediul comerciantului sau la o sucursală, pe când ceilalţi reprezentanţi îşi pot exercita
împuternicirea oriunde. Prepusul este substituitul unui comerciant la locul negoţului.
Calitatea de prepus încetează prin:
1. Revocarea împuternicirii;
2. Renunţarea prepusului;
3. Moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi lichidarea judiciară (falimentul) comerciantului sau a
prepusului.
Prepuşenia poate produce efecte şi să oblige, chiar după ce această calitate a încetat; dacă
actele încheiate cu terţele persoane sunt de bună credinţă, actele sunt valabile.
Comisii pentru negoţ, aşa cum rezultă din disp.art. 404 C. com., sunt prepuşii pentru
vânzarea în detaliu a mărfurilor, iar în literatura juridică se face distincţie că, deşi legea îi numeşte
prepuşi, ei nu au însă această calitate în sensul precizat de art. 392 şi următoarele din C. com. român.

20
 Comisii pentru negoţ sunt salariaţi ai comerciantului care îl ajută pe acesta în interiorul
localului, în desfăşurarea activităţii şi sub supravegherea sa. Ei sunt salariaţi însărcinaţi să intre în
raporturi juridice cu clientela.
În această categorie intră şi alte persoane care îndeplinesc operaţiuni specifice comerţului cum
sunt: recepţionerul de la hotel, şoferul taximetrist, salariaţii care prestează servicii la domiciliul clienţilor.
Aceste persoane numiţi comişi pentru negoţ au puterea de a trata şi de a-1 reprezenta pe patron,
numai în localul în care acesta îşi desfăşoară activitatea unde pot încheia contracte comerciale în
schimbul lucrului vândut pot cere şi încasa preţul, dând chitanţa valabilă în numele patronului lor.
Comisii călători pentru comerţ, denumiţi şi comişi voiajori ori comerciali sunt auxiliari
independenţi, salariaţi ai comerciantului retribuiţi cu un salariu fix sau cu un comision pentru fiecare
afacere încheiată. Statutul lor decurge din dispoziţiile art. 402-403 C. com.
Comisii voiajori sunt de 2 feluri: comişi voiajori cu reprezentanţă şi comişi voiajori fără
reprezentanţă. Dacă comisii călători au puterea de a încheia contracte care obligă pe patron, sunt
reprezentanţi; dacă comisii voiajori au de scop numai de a colecta oferte sau comenzi pentru patroni,
care urmează să fie aprobate apoi de comerciant şi, eventual, să fie comercializate în raporturi contrac-
tuale, ei nu au puterea de a-1 reprezenta pe patron; sunt comişi voiajori fără reprezentare.
Comisii voiajori cu puteri de reprezentare încheie acte juridice întocmai ca şi prepuşii. regulile
pentru prepuşi sunt valabile şi pentru această categorie de auxiliari (art. 403 C. com.).
La încheierea actelor juridice comisii călători pentru negoţ trebuie să aducă la cunoştinţa terţilor
calitatea lor de reprezentanţi ai comercianţilor. Ei nu pot sa semneze însă cu menţiunea „prin procură",
ci numai să arate numele patronului lor. în caz contrar, ei se obligă personal faţa de terţi.
Rezumând, reţinem că principalele trăsături caracteristice ale acestor auxiliari sunt: a) se află
cu patronul într-un raport juridic de muncă, fiind remuneraţi cu un salariu fix sau cu un comision pentru
fiecare afacere încheiată; ei nu au calitatea de comerciant; b) au o activitate de teren pentru căutarea
clientelei; c) întinderea prerogativelor comis voiajorului este stabilită de patron; d) în toate operaţiunile
de comerţ, comis voiajorul trebuie să arate calitatea sa de reprezentant al patronului.

Secţiunea 7. Auxiliarii independenţi

Auxiliarii independenţi sunt acele persoane care, în mod profesional, cooperează şi-i ajută pe
comercianţi în activitatea lor. în această categorie intră mijlocitorii, agenţii de bursă şi agenţii de
comerţ.
Mijlocirea este acea activitate prin care o persoană numită mijlocitor urmăreşte ca 2 persoane
să încheie o afacere şi graţie diligentei şi activităţii sale specifice să le determine să încheie contractul
avut în vedere.
.Caracterizare juridică. Mijlocitorul la care se referă art. 3 pct. 12 Codul comercial se
caracterizează prin aceea că:
a). nu este reprezentantul nici uneia din părţile actului de comerţ pe care-1 mijloceşte; el se
mărgineşte să pună părţile în contact şi să facă demersuri pentru a le determina să încheie actul.
b). mijlocitorul este un auxiliar independent, între el şi părţile interesate sta-bilindu-se un
contract de locaţiune al serviciilor.
c). mijlocitorul profesionist este considerat comerciant dacă mijloceşte acte de comerţ şi nu
acte de drept civil (art. 7 Codul comercial), situaţie în care are toate obligaţiile profesionale ale
comerciantului.
d). mijlocitorul are drept la un comision din momentul perfectării actului de comerţ între părţile
interesate, independent de soarta ulterioară a acestui act (reziliere, neexecutare, etc. ).
În dreptul anglo-american, intermedierea prezintă aspecte specifice datorită faptului că acest
sistem de drept nu cunoaşte mandatul comercial şi nici cel de comision; corespunzător acestor instituţii
juridice în dreptul la care ne referim exista intuiţia juridică agency care reglementează toate formele de
intermediere.
Agenţi de bursă, atât cea de mărfuri cât şi cea de valori intră, de asemenea, în categoria
mijlocitorilor.
Agentul de bursă este definit ca persoana fizică sau juridică care, în numele şi pe răspunderea
clienţilor contra unui comision se angajează în activitatea de solicitare şi acceptare a ordinelor de
tranzacţii.
Agentul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de bază: acţionează în contul clientului şi
este supus controlului acestuia, nu are nici un drept asupra valorilor proprietatea clientului, este dator
să respecte întocmai ordinul clientului este autorizat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare dacă
realizează intermedierea unor asemenea valori sau atestat de un alt organ competent (comitetul
bursei, autoritatea de supraveghere a pieţei în celelalte cazuri).

21
 Agentul oficial de bursă este deci o persoană autorizată de Comitetul bursier respectiv de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare să îndeplinească funcţia de intermediar cu ocazia încheierii de
tranzacţii în cadrul Bursei de Valori Mobiliare.
Agentul de comerţ este un auxiliar independent care face operaţiuni de intermediere cu
caracter profesional. Se numeşte agent de comerţ, persoana fizică sau juridică a cărei activitate
independentă, cu caracter profesional şi de durată constă în a trata şi încheia afaceri comerciale, ceea
ce îi deosebeşte de mandatari, în numele şi pe socoteala unui mandant (comerciant) faţă de care nu se
află într-o legătură de subordonare. Agentul de comerţ acţionând ca profesionist, autonom, plasează
produsele unuia sau mai multor comercianţi într-o anumită zonă sau îndeplinesc pentru aceştia diverse
operaţiuni comerciale, furnizează informaţii privind condiţiile pieţei, colectează comenzi pe care le
transmite mandantului, tratează şi încheie afaceri comerciale.
Caracteristice pentru agentul de comerţ sunt 3 elemente: stabilitatea, exclusivitatea teritorială şi
calitatea de mandatar sau reprezentant. Din definiţia şi caracteristicile arătate se pot distinge
următoarele 5 trăsături distinctive:
1) Ei reprezintă unul sau mai mulţi comercianţi, sunt independenţi şi ca regulă generală nu sunt
legaţi de un contract de muncă, ci printr-un contract de mandat în virtutea căruia tratează în numele şi
pe contul comerciantului.
2). Ei se disting de comisionarii care tratează în nume propriu dar pe contul altuia şi de curtierii
care nu tratează direct şi care nu reprezintă contractanţii dar se limitează să-i apropie.
3). Adesea distincţia între diferite categorii de agenţi este dificilă, acelaşi cuvânt acoperind
profesii diferite. Este cazul agenţilor de asigurări diferiţi de curieri de asigurări care sunt agenţi prepuşi
şi au dreptul la o indemnizaţie ori la o despăgubire, în caz de încetare abuzivă de contract, în timp ce
se recunoaşte calitatea de comerciant agenţilor generali sau locali, agenţilor de import sau export.
4). Agenţii de comerţ se deosebesc în general de prepuşi, deoarece nu au puterea de a
îndruma operaţiunile şi de mijlocitori pentru faptul că se ocupă numai de anumiţi comercianţi şi în
anumite zone, iar nu pentru orice comercianţi, cum fac mijlocitorii. Ei au dreptul al un comision nu
numai pentru afacerile încheiate personal, dar şi pentru afacerile încheiate direct de comerciant, în timp
ce mijlocitorul are un drept la un provizion de la ambele părţi.
5) Agenţii de comerţ au capacitatea de comerciant potrivit art. 3 pct. 7 Codul comercial cu toate
îndatoririle corespunzătoare acestei calităţi: înmatricularea în Registrul Comerţului, ţinerea unor
registre de contabilitate etc.
Broker este un agent comercial în dreptul anglo-american. El nu apare ca parte în contractul
încheiat, neavând posesie şi contul asupra mărfurilor pe care le negociază. El lucrează în numele
mandantului, fiind mijlocitor între acesta şi terţa persoană interesată în încheierea unei tranzacţii.
Activitatea lui se numeşte brokerage, iar retribuirea se calculează asupra valorii afacerii încheiate, în
numele şi contul principalului.

Capitolul VII

FONDUL DE COMERŢ

Secţiunea 1. Despre patrimoniul comercial

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice-
comerciant,care au valoare economică (pot fi exprimate în bani).
Mai concret, patrimoniul este suportul material al comerciantului - persoană fizică sau societate
comercială - pentru că mijloacele materiale şi băneşti care îl compun dau posibilitatea acestuia să
participe la circuitul economic, să încheie raporturi juridice în legătură cu obiectul şi scopul său.
În scopul de a ne edifica cu privire la această noţiune, ne referim la: A) mijloacele economice şi
B) sursele economice.
A. Mijloacele economice sunt compuse din totalitatea activelor materiale şi băneşti care
servesc la desfăşurarea activităţii comerciantului. Aceste active se; prezintă sub forma mijloacelor fixe
şi mijloacelor circulante.

Secţiunea 2. Despre capital social

Ar desemna suma totală exprimată în monedă a valorii bunurilor aduse de părţi la constituirea
societăţii; patrimoniul cuprinde mai mult, şi anume: ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic, nu numai valoarea bunurilor aduse la constituirea societăţii. Noţiunea de patrimoniu are prin
urmare o sferă mai largă decât aceea de fond de comerţ, deoarece aceasta din urmă nu cuprinde şi

22
obligaţiile susceptibile de evaluare bănească. Examinând conţinutul celor două noţiuni, se constată că
fondul de comerţ ca universalitate de fapt, reuneşte un ansamblu de bunuri corporale şi incorporale
mobile şi imobile prin voinţa comerciantului, în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale, constituind
un patrimoniu de afectaţie. în limbajul comercial, cei 2 termeni - patrimoniul comercial şi fond de comerţ
au acelaşi conţinut. În disp.art. 21 lit. a) din legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi art. 861 din
C. com. se foloseşte noţiunea de fond de comerţ, motiv pentru care o vom folosi şi noi în continuare.

Secţiunea 3. Noţiuni generale despre fondul de comerţ

Prin fond de comerţ înţelegem totalitatea bunurilor corporale şi necorporale (a drepturilor) şi a

raporturilor de fapt cu valoare patrimonială pe care comerciantul le grupează şi le afectează comerţului
propriu (întreprinderii), în scopul desfăşurării activităţii specifice (statutare) şi obţinerii unui profit, în
condiţii de competitivitate .
În practica judiciară s-a considerat, de asemenea, că fondul de comerţ este o universalitate de
bunuri corporale şi necorporale, active şi pasive pe care comerciantul le reuneşte prin voinţa sa în
scopul realizării unui fapt de comerţ.

Secţiunea 4. Natura juridică a fondului de comerţ

Fondul de comerţ fiind compus din elemente eterogene de natură diferită, din categorii de
bunuri cu regimuri juridice distincte, şi în literatura juridică şi practică judiciară, opiniile cu privire la
natura sa juridică au fost diferite.

Secţiunea 5. Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ cuprinde bunurile necesare (elemente) pentru desfăşurarea activităţii

comerciale avute în vedere de comerciant. Valoarea fondului de comerţ depinde de aceste elemente
care servesc la gruparea şi reţinerea clientelei. Elementele fondului de comerţ al căror număr şi
importanţa diferă, variază şi se modifică de la caz la caz, în funcţie de specificul activităţii comerciale şi
de nevoile comerţului, dar nu trebuie să aducă atingere elementului dominant necesar conservării
clientelei. Se disting 3 categorii de elemente care formează fondul de comerţ: bunurile corporale,
bunurile incorporale şi raporturi de fapt cu valoarea patrimonială. Fiecare categorie include anumite
elemente cu un regim juridic propriu.
Elementele materiale sau corporale. Categoria elementelor corporale cuprinde bunuri mobile, la care
se adaugă drepturi mobiliare afectate unui fond de comerţ.
a) Bunurile mobile care fac parte din fondul de comerţ sunt cele care au o anumită stabilitate şi
care servesc la exploatarea fondului de comerţ cum sunt: mobilierul destinat comerţului, stocurile de
combustibili, mărfurile, materiile prime, ambalajele, utilajele, instalaţiile, fie că acestea sunt mobile sau
imobile prin destinaţie. Materialele şi utilajele au uneori multa importanţă, ca de exemplu în transporturi
unde constituie mijloc sau fond fix. Activele aferente capitalului imobilizat potrivit disp. art. 2 din legea
nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi incorporale sunt bunurile şi
valorile destinate să servească activităţii agenţilor economici pe o perioadă mai mare de un an şi care
se consumă treptat.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ. Identificarea comerciantului şi a
întreprinderii sale se realizează prin: domiciliu sau sediu social, nume comercial sau firmă, emblemă şi
naţionalitate.
Din acestea vom examina: firma şi emblema care nu sunt numai elemente de identificare dar şi
componente ale fondului de comerţ.
Firma sau numele comercial. Firma este denumirea sub care un comerciant îşi exercită co-
merţul şi sub care semnează (art. 27 din legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului). în materie
comercială, principiul este că numele comercial corespunde cu cel civil. Firma unui comerciant,
persoană fizică se compune din: numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala
acestuia, legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau
întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului.
Se vor putea însă face menţiuni care să arate mai precis persoana comerciantului sau felul
comerţului sau. Firma va fi scrisă în limba română (art. 27 alin. (3) din Legea nr. 26/1990).
Emblema. Este un concept juridic aparte de firmă care este protejată ca atare prin lege.
Emblema sau insigna este definită de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 ca fiind „semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul, de acelaşi gen", iar art. 27 alin. (3)din lege instituie
regula că emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română. Emblema constă, de obicei, dintr-o

23
figură, reprezentare grafică figurativă sau non figurativă. Denumirea ca emblemă poate fi însăşi firma
reprezentată grafic într-un mod special şi inconfundabil Denumirea poate fi fantezistă sau un nume
propriu. Ea nu poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune, după cum nu poate fi nici
o denumire generică. Emblema poate consta dintr-o altă compoziţie sau indicaţie care serveşte la
individualizarea unei societăţi comerciale. Ea trebuie să constituie un semn distinctiv mai sugestiv
decât firma, fiind o etichetă a comerciantului, după cum marca este eticheta produsului.
Drepturi de proprietate industrială şi comercială sau drepturile intelectuale.
Fondul de comerţ poate cuprind anumite drepturi de proprietate intelectuală asupra unor creaţii
noi: invenţiile, know-tiow-ul, desenele şi modelele industriale, modelele de utilitate şi semne noi:
mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Creaţiile noi. Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute de Legea nr. 64/1991 şi apărate
prin brevetul de invenţie.
1. Brevetul de invenţie este un titlu eliberat de stat prin Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
(OSIM) celui care se pretinde şi face dovada că este autorul invenţiei. Brevetul de invenţie conferă
titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia. Brevetul de invenţie
se acordă persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Constituie invenţie în sensul Legii nr. 64/1991 creaţia ştiinţifică sau tehnică care prezintă
noutate a fost brevetată şi dată publicităţii în ţară sau străinătate, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi
aplicată pentru rezolvarea unor probleme din economie, ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională
sau în orice alt domeniu al vieţii economice şi sociale. Este autor al unei invenţii persoana care a creat
o invenţie. Din această definiţie, rezultă că invenţia trebuie să satisfacă condiţii de fond şi condiţii de
formă.
Semnele noi.Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Identificarea unor produse,
servicii şi mărfuri se realizează cu ajutorul mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu, al căror titular
este în condiţiile legii comerciantul.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive, folosite de comercianţi
pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice ori similare ale altor comercianţi şi
pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor (art. 21 alin. (1) din Legea nr.
28/1967).
Desenele şi modele industriale pot face parte din fondul de comerţ cu condiţia să prezinte
noutate. Regimul se aseamănă cu cel al mărcilor. Potrivit art. l din Legea nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale, drepturile asupra acestor desene şi modele sunt recunoscute şi
protejate prin eliberarea unui titlu de protecţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Acest titlu
este certificatul de înregistrare al desenului sau modelului industrial care conferă titularului său un drept
exclusiv de exploatare pe teritoriul României. Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a
desenului sau modelului industrial este 5 ani de la data constatării depozitului reglementar şi poate fi
reînnoit pe 2 perioade succesive de câte 5 ani.
Creatorul are dreptul de exploatare, de a interzice terţilor să facă acte de reproducere sau de
difuzare a desenelor sau modelelor fără autorizarea sa şi de a-1 ceda. Transmiterea se poate face prin
cesiune sau pe bază de licenţă exclusivă sau neexclusivă şi prin succesiune. Transmiterea are efecte
faţă de terţi, începând cu data înregistrării la OSIM în registrul naţional al cererilor depuse sau, după
caz, în registrul naţional al desenelor şi modelelor industriale. Litigiile sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Alte semne distinctive care sunt aplicate pe mărfuri şi pe produse. Din această categorie fac
parte: mărcile şi etichetele colective, mărcile naţionale, certificatele de calitate, mărcile însoţitoare. Şi
aceste semne sunt protejate în unele cazuri.
Denumirile de origine.Denumirile de origine şi denumirile controlate sunt menţiuni care indică
locul fabricării unor produse, de regulă de natură alimentară, de calitate deosebită datorită condiţiilor
naturale ale solului, climei-etc. în special pentru vinuri, dar pot fi şi ape minerale, bere, brânzeturi, ţigări
etc. Ele sunt deci titluri de calitate şi au devenit în majoritatea legislaţiilor obiectul unui drept exclusiv
sau privativ. Aceste denumiri nu se confundă cu mărcile.
Indicaţiile de provenienţă aşa cum le arată numele, sunt semne distinctive care arată
cumpărătorului ţara sau localitatea de unde provin produsele dar nu pentru a constitui un element de
calitate, cât pentru a nu-1 induce în eroare pe consumator asupra locului de unde vin aceste produse,
pentru a respecta anumite reguli de lealitate în comerţul internaţional şi pentru a nu permite intrarea în
ţară a unor mărfuri străine, prin ascunderea adevăratei lor provenienţe.
Recompensele obţinute la expoziţii trebuie să fie înscrise la OSIM pentru a fi utilizate iar
când sunt cedate, menţiunea trebuie să fie făcută în registrul OSIM.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ va putea cuprinde şi anumite drepturi patrimoniale de
autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară sau artistică. Titularul fondului de comerţ, ca autor sau

24
dobânditor al unor drepturi patrimoniale de autor are dreptul de reproducere şi dreptul de difuzare, de
reprezentare ori de folosire a operei şi în consecinţă de a culege beneficii corespunzătoare.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor.
Clientela şi vadul comercial. Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice
care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii. Se pot distinge 3 categorii de clienţi:
1) Clienţii legaţi de comercianţii în cauză prin contracte de aprovizionare, adesea pe lunga
durată, cu sau fără clauză de exclusivitate, alcătuind clientela captivă.
2) Alţi consumatori se adresează constant unui comerciant determinat datorită încrederii ce le-
o inspiră produsele sau serviciile oferite de acesta pe piaţă, formând clientela atrasă.
3) în fine, în comerţul cu amănuntul poate exista şi categoria clientelei ocazionale formată din
consumatori întâmplători, atraşi de amplasamentul fondului de comerţ;
Clientela se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: este comercială, personală şi
actuală.
Comercialitatea este trăsătura specifică majoră a comercianţilor şi se deosebeşte de clientela
civilă a membrilor unor profesii liberale: avocaţi, notari, medici, etc.
Regimul creanţelor şi al datoriilor.Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din fondul
de comerţ, deoarece aşa cum s-a arătat, acest fond nu cuprinde întreg patrimoniul juridic, ci numai
unele bunuri corporale şi necorporale, anumite elemente de activ. In consecinţă, în cazul transmiterii
fondului de comerţ, creanţele şi datoriile nu se transmit dobânditorului. Totuşi anumite drepturi şi
obligaţii care izvorăsc din contractul de muncă, contractul de asigurare a fondului de comerţ şi
contractul de furnitură (gaz, apă, electricitate, telefon etc. ) se transmit dobânditorului dacă contractele
nu au fost reziliate.
Cesiunea de creanţă trebuie să fie notificată dobânditorului. Cesiunea de datorie se face numai
prin novaţie cu acordul creditorului.
Actele juridice privind fondul de comerţ. Fondul de comerţ face parte din patrimoniul
comerciantului care are asupra lui un drept de proprietate datorită căruia va putea face operaţiuni de
transmitere: cu titlu gratuit (succesiune sau donaţii), prin partajul comunităţii de bunuri sau prin
transmitere cu titlu oneros, prin acte juridice cum sunt: vânzarea, cumpărarea, locaţiunea sau gajul.
Actele juridice privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ conexe şi deci sunt supuse
regimului faptelor de comerţ.

Secţiunea 6. Vânzarea fondului de comerţ

Regulile generale ale dreptului civil în materie de vânzare mobiliară ce ar trebui normal să se
aplice fondului de comerţ, care este un bun mobil nu acordă suficientă garanţie vânzătorului şi nu
protejează suficient creditorii acestuia. Din acest motiv, vânzarea fondului de comerţ face obiectul unei
reglementări specifice care-i fixează, constituie şi determină efectele în scopul asigurării unei triple
protecţii.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de comerţ poate fi
obiectul unui aport în societatea comercială la constituirea căreia participă titularul fondului. Titularul
poate transmite dreptul de proprietate sau numai dreptul de folosinţă asupra fondului. Această
transmitere se deosebeşte de vânzarea comercială.
Transmiterea fondului de comerţ în societatea comercială nu comportă în acest caz primirea
unui preţ, ci asociatul va primit părţi sociale sau acţiuni în funcţie de forma juridică societăţii comerciale.
Actul este cârmuit de regulile speciale privind constituirea societăţilor comerciale.

Secţiunea7. Locaţiunea şi gajul fondului de comerţ

Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unei locaţiuni, unui
contract de închiriere comercială, în temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în
calitate'de locator transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ, în lipsa unei clauze
contrare, locaţiunea priveşte toate elementele fondului de comerţ. Ca efect al contractului, locatarul are
dreptul să continue activitatea sub numele comercial anterior, menţionând în cuprinsul firmei calitatea
de succesor, dacă locatorul a consimţit expres (art. 38 din legea nr. 26/1990).
Locatorul comercial are următoarele drepturi: dreptul la o locaţie durabilă; dreptul la reînnoirea
locaţiei; dreptul de a ceda locaţia şi de a subînchiria; dreptul de a transforma localul pentru a ameliora
sau moderniza exploatarea lui; dreptul de a menţine localul închiriat, cu acordul proprietarului, în caz
de re-vânzare a imobilului.

25
 Gajul asupra fondului de comerţ.Fondul de comerţ va putea face şi obiectul unui gaj
comercial în condiţiile disp.art.478-481 C.com.
Gajul comercial spre deosebire de cel prevăzut în Codul civil se poate face şi fără deposedare
în cazul produselor solului, materialelor în stare de fabricaţie sau aflate în depozite, în aceste cazuri,
gajul se consideră constituit ca efect al contractului care trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul
unde se află bunurile fără remiterea lor materială.
Doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a titlurilor fondului
de comerţ, prin publicitatea gajului. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului deşi nu consacră
gajul fără deposedare prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea unei menţiuni în Registrul
Comerţului privind gajul fondului de comerţ (disp.art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990), menţiune care
este opozabilă terţilor, de la data efectuării ei. Este necesar şi un act scris, întocmit la notariat în care
se identifică fondul de comerţ, elementele sale, suma şi termenul creanţei comerciale gajate.

Capitolul VIII

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Secţiunea 1. Generalităţi
Regimul juridic al societăţilor comerciale în România a fost reglementat pentru prima dată de
disp.art.77-220 din Codul comercial român adoptat în anul 1887, prevederi în prezent sunt abrogate
prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care prin disp.art.2 din lege consacră în sistemul
de drept naţional cinci tipuri de societăţi comerciale,astfel: societatea în nume colectiv; societatea în
comandită simplă; societatea în comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată.

Secţiunea 2. Constituirea societăţilor comerciale

Procedura de constituire a societăţilor comerciale cu personalitate juridică (cele reglementate

prin Legea nr. 31/1990), comportă trei etape: o etapă consensuală, o etapă judiciară şi o etapă de
publicare, înmatriculare şi înregistrare.
Etapa consensuală are drept obiect întocmirea de către părţi a actelor constitutive.
Încheierea şi perfectarea înscrisurilor constitutive se realizează în condiţiile dreptului comun
referitoare la încheierea contractelor (prin negociere între părţi).
În cazul societăţilor de capitaluri, definitivarea pactului societar poate fi precedată de
subscrierea publică de acţiuni (este o procedură complexă care implică în prealabil îndeplinirea unor
formalităţi legate de subscrierea publică de acţiuni).

Înscrisurile care se întocmesc în această etapă (etapa consensuală) trebuie să fie autentificate
(aceasta conferindu-i entităţii colective, în mod anticipat, o anumită capacitate).
Etapa judiciară se caracterizează prin controlul de legalitate exercitată de instanţa teritorială
competentă să autorizeze valabila funcţionare a societăţii comerciale.
Etapa de publicitate, înmatriculare şi înregistrare constituie stadiul final al constituirii
societăţilor comerciale, în cadrul său având loc: îndeplinirea cerinţelor de publicitate a documentelor
constitutive în Monitorul Oficial, înmatricularea profesională în Registrul Comerţului şi înregistrarea
fiscală.
În această etapă, societatea comercială dobândeşte personalitatea juridică şi devine opozabilă,
ca subiect de drept, faţă de terţi.
Câteva elemente de informaţii sumare, în legătură cu fiecare dintre etapele procedurii de
constituire a societăţilor comerciale se impune a fi cunoscute.
În ce priveşte prima etapă (etapa consensuală), este vorba de: principiul libertăţii de asociere,
părţile contractante şi înscrisurile constitutive.
Principiul libertăţii de asociere, în conformitate cu art. 37 din Constituţia României, cetăţenii
se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Prin Legea nr. 31/1990
se prevede, de asemenea, că „în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi".
Posibilitatea concretă de participare la înfiinţarea unei societăţi comerciale depinde de condiţii
care diferă în funcţie de natura societăţii şi de naţionalitatea subiectului de drept în cauză (statutul

26
persoanelor fizice prezentând particularităţi faţă de cel al persoanelor juridice, iar investitorii străini
trebuind să se conformeze unor norme speciale).
Părţile contractante pot fi, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice.
Persoanele fizice, indiferent că este vorba de comercianţi sau necomercianţi, au vocaţia de a
se asocia în scopul întemeierii unei societăţi comerciale, această facultate fiind însă supusă unor
condiţii diferite, în funcţie de calitatea individuală a părţii interesate sau de felul societăţii comerciale la
care urmează să participe.
Persoanele juridice au şi ele aptitudinea de a lua parte la constituirea unei societăţi comerciale,
acest lucru depinzând de specializarea capacităţii lor de folosinţă (potrivit art. 34 din Decretul nr.
31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării scopului
statutar fiind nul).
Înscrisurile constitutive. Actul juridic de bază pentru înfiinţarea diferitelor tipuri de societăţi
comerciale îl constituie „contractul de societate" care poate fi definit ca fiind acordul de voinţă, prin care
două sau mai multe persoane consimt să constituie, prin aporturi individuale, un fond comun destinat
unei activităţi lucrative, desfăşurate împreună, prin îndeplinirea de acte de comerţ, în scopul de a
împărţi foloasele realizate.
Contractul de societate are următoarele trăsături: are caracter consensual, patrimonial, oneros,
comutativ, şi, desigur, comercial.
Încheierea contractului de societate se caracterizează ca un act de dispoziţie, în consecinţă,
perfectarea se impune, potrivit reglementărilor de drept comun, capacitatea deplină de exerciţiu a
persoanei fizice, cât şi abilitările statutare corespunzătoare, dacă este vorba de persoană juridică.
Publicarea în Monitorul Oficial a înscrisurilor referitoare la societatea comercială înfiinţată
constituie o obligaţie care rezultă din Legea nr. 31/1990.
Înmatricularea în Registrul Comerţului are loc, aşa cum prevede art. 6 din Legea nr. 26/1990
„în baza încheierii judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive".
Îndeplinirea obligaţiei de înmatriculare în Registrul Comerţului produce atât efecte statutare, cât
şi de opozabilitate. Din punct de vedere statutar, societatea comercială dobândeşte personalitate
juridică o dată cu efectuarea înmatriculării. Totodată, în conformitate cu art. 5 alin. l din Legea nr.
26/1990, înmatricularea în Registrul Comerţului conferă, de la data efectuării ei, opozabilitate faţă de
terţi a statutului de persoană juridică a societăţii comerciale.
Înregistrarea fiscală constă în înregistrarea societăţii comerciale la administraţia financiară în
circumscripţia căreia şi-a stabilit sediul, înregistrarea fiscală asigură condiţiile necesare pentru
perceperea impozitului pe profit.

Secţiunea 3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Vom face referiri sumare la două instituţii care alcătuiesc centrul motor vital al funcţionării
societăţilor comerciale: adunarea generală şi administrarea societăţii
Adunarea generală este organul suprem de conducere al societăţii comerciale. Ea poate fi
„ordinară" sau „extraordinară", prima întrunindu-se cel puţin o dată pe an, cealaltă întrunindu-se ori de
câte ori este nevoie spre a se lua o hotărâre cu privire la: prelungirea duratei societăţii, mărirea
capitalului, schimbarea obiectului societăţii, schimbarea formei societăţii, mutarea sediului, fuziunea cu
alte societăţi, oricare altă modificare a contractului de societate ori a statutului.
Pentru validitatea deliberărilor „adunării generale" este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de acţionarii ce deţin
majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare (afară dacă în contractul de societate,
statut sau lege nu se prevede o majoritate mai mare).
În ceea ce priveşte validitatea deliberărilor „adunării extraordinare" sunt necesare: la prima
convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând 3/4 din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul
unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; iar la convocările
ulterioare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu
votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 1/3 din capitalul social.
Administraţia societăţii. Spre deosebire de adunarea generală care apare, în raporturile cu
terţii, ca o entitate oarecare abstractă, apare şi un pandant reprezentant prin „administratori" care
poartă toată răspunderea conducerii concrete a societăţii.
Persoana care este desemnată ca administrator trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe
condiţii referitoare la: capacitate, cetăţenie, onorabilitate şi (în anumite cazuri) calitatea de membru al
societăţii comerciale.

Secţiunea 4. Fuziunea societăţilor comerciale

27
 Fuziunea societăţilor comerciale poate avea loc pe două căi: prin absorbţie şi prin contopire.
Absorbţia constă în înglobarea a două sau mai multe societăţi comerciale care îşi încetează
existenţa dând naştere unei noi societăţi comerciale.
Nu constituie fuziune încorporarea de către o altă societate comercială a unei sucursale a unei
societăţi comerciale (în acest caz având loc, în realitate, o cesiune de fond de comerţ).

Secţiunea 5. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale intervine, de regulă, din cauze care survin în cursul
funcţionării societăţii sau la expirarea datei convenite (prin excepţie, dizolvarea putând interveni şi
anticipat).
Din punct de vedere procedural, dizolvarea poate fi voluntară sau judiciară (când nu se
realizează acordul necesar în adunarea generală
Procedura voluntară de dizolvare este identică cu cea a modificării contractului de societate.
Aşadar, hotărârea adunării generale prin care s-a decis dizolvarea se autentifică notarial, se verifică de
judecătoria competentă care autorizează desfiinţarea şi dispune îndeplinirea ulterioară a publicităţii în
Monitorul Oficial, cât şi înscrierea în Registrul Comerţului.
Procedura judiciară de dizolvare, în lipsa unei hotărâri a adunării generale prin care să se
decidă dizolvarea (pentru că nu s-a ajuns la un acord în această privinţă), această absenţă va fi
suplinită prin sentinţa ce se va pronunţa în acest sens de judecătoria competentă.
Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a decis dizolvarea trebuie publicată în Monitorul
Oficial şi înscrisă în Registrul Comerţului, în termen de 15 zile de la data rămânerii sale definitive, sub
sancţiunea decăderii.
Secţiunea 6. Lichidarea societăţilor comerciale
Lichidarea societăţilor comerciale este o operaţiune care constituie un efect al dizolvării
acestora. Ea poate fi cerută de oricare dintre asociaţi (nu şi de creditorii sociali).
Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor i se aplică „regulile stabilite prin
contractul de societate, statut şi prin lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea.
Pe toată durata lichidării se menţine personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu obligaţia,
ca în toate actele emanând de la societate să se arate că aceasta este în lichidare.
Operaţiunea de lichidare a societăţii comerciale parcurge mai multe faze: înlocuirea organelor
de administraţie curentă; predarea gestiunii; plata creditorilor sociali şi satisfacerea drepturilor
asociaţilor (acţionarilor); întocmirea bilanţului final; radierea din Registrul Comerţului.

CAPITOLUL IX

PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

Secţiunea 1. Noţiuni generale

Prin Legea nr. 64/1995, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
58/1997 şi prin Legea nr. 99/1999 s-a instituit procedura pentru plata pasivului debitorului, în încetare
de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din
averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment.

Secţiunea 2. Procedura de reorganizare

Întreaga procedură de reorganizarea întreprinderii aflată în încetare de plăţi este axată în jurul
unui plan de reorganizare care însă face parte dintr-un proces ale cărui componente le constituie:
declanşarea procedurii de reorganizare şi faliment; elaborarea şi punerea în aplicare a planului de
reorganizare şi încetarea procedurii reorganizării.
a. Declanşarea procedurii de reorganizare şi faliment
Procedura de reorganizare şi faliment poate fi declanşată de: debitorul însuşi, creditorii săi ori
camera de comerţ şi industrie locală.

28
 Debitorul care nu poate face faţă datoriilor sale exigibile, cu sumele de bani disponibile, poate
adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii privind procedura reorganizării şi a
falimentului.
Cererea debitorului va trebui să fie însoţită de următoarele acte: bilanţul şi copii de pe
registrele contabile curente; o listă a numelor şi adreselor creditorilor; contul de profit şi prevederi pe
anul anterior depunerii cererii; o listă a asociaţilor cu răspundere nelimitată; o declaraţie prin care
debitorul îşi arată intenţia de a-şi reorganiza activitatea sau de a-şi lichida averea, conform unui plan,
în vederea achitării datoriilor sale.
Nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale debitorilor care în ultimii 5 ani
precedenţi au mai făcut o astfel de cerere sau au fost obiectul unei astfel de cereri introduse de
creditori.
Creditorii (oricare dintre ei), care au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pot introduce la
tribunal o cerere împotriva debitorilor care, timp de cel puţin 30 de zile, au încetat plăţile.
Camerele de comerţ şi industrie teritoriale vor putea introduce, şi ele, cerere împotriva
debitorului care, potrivit datelor de care acestea dispun, se află într-o sit. notorie de încetare de plăţi.
După înregistrarea unei cereri introductive, preşedintele tribunalului va nominaliza de îndată
judecătorul-sindic.
b. Deschiderea procedurii
Judecătorul-sindic, având în vedere cererea debitorului, va da o încheiere de deschidere a
procedurii pe care o va notifica tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi
oficiului registrului comerţului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
În cazul în care creditorii se opun la cererea debitorului în termen de 15 zile de la emiterea
notificării, judecătorul-sindic îi va cita, împreună cu debitorul, la o şedinţă, soluţionând toate opoziţiile
printr-o sentinţă.
În cazul cererilor creditorilor sau camerei de comerţ şi industrie teritorială, judecătorul sindic va
comunica, în copie, cererile respective debitorului şi va dispune şi afişarea unei copii la uşa instanţei.
În termen de 5 zile de la primirea copiei, debitorul poate contesta că ar fi în încetare de plăţi,
situaţie în care judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi creditorii,
debitorul şi camera de comerţ şi industrie teritorială.
Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în încetare de plăţi, îi va respinge
contestaţia şi va deschide procedura printr-o sentinţă.

c) Planul de reorganizare sau lichidare

Planul va prevedea fie reorganizarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor
bunuri din averea acestuia.
Planul va trebui să fie propus în termen de 30 de zile de la data deschiderii procedurii, el
putând fi prelungit de judecătorul-sindic cu încă 60 de zile.
Nerespectarea acestor termene conduce la decăderea părţilor din dreptul de a depune un plan
de reorganizare sau lichidare. Drept urmare, tribunalul va dispune trecerea la procedura falimentului.
În cazul în care se propune continuarea activităţii, proiectul planului de reorganizare va indica
perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele
financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului. Se vor indica şi modalităţile de
lichidare a pasivului.
d) Reorganizarea
Odată planul confirmat, debitorul va fi obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de
structură prevăzute în plan.
Judecătorul sindic va putea dispune ca administratorul să supravegheze activitatea debitorului
până la împlinirea unei astfel de măsuri.
Dacă debitorul nu se conformează planului, administratorul sau oricare dintre creditori poate
cere judecătorului sindic să aprobe începerea procedurii falimentului.
Cu toate acestea, dacă se constată o redresare a activităţii şi o creştere a cuantumului sumelor
care urmează a fi distribuite creditorilor, judecătorul sindic poate dispune, prin încheiere, prelungirea
perioadei de reorganizare, pe o durată de cel mult l an.
În aceste condiţii, când judecătorul sindic a dispus continuarea activităţii debitorului, creditorii
pot face opoziţii, dar nu mai des decât la fiecare 60 de zile.
Înregistrarea unor astfel de opoziţii nu suspendă continuarea activităţii până când judecătorul
sindic nu hotărăşte asupra lor, printr-o sentinţă.

29
Secţiunea 3. Falimentul
În lipsa unui plan de reorganizare, debitorul, un creditor, comitetul creditorilor sau camera de
comerţ şi industrie teritorială poate adresa judecătorului sindic o cerere de a ridica debitorului dreptul
de a conduce activitatea.
Cererea se admite motivat, printre motive figurând pierderile continue din averea debitorului
sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate.
După deschiderea procedurii, dacă debitorul îşi declară intenţia de a lichida, judecătorul sindic
va dispune sigilarea bunurilor care fac parte din averea debitorului, iar dacă debitorul are bunuri în mai
multe localităţi situate în judeţe diferite, judecătorul sindic va trimite notificări tribunalelor din acele
judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor respective.
Vor fi supuse sub sigiliu: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa
comercială, contractele, mărfurile şi orice alte bunuri mobile, aparţinând averii debitorului.
Averea debitorului va fi apoi inventariată de către lichidator, inventarul trebuind să descrie toate
bunurile debitorului, chiar şi pe cele nepuse sub sigiliu, şi să indice valoarea lor aproximativă la data
inventarului, la cererea comitetului creditorilor sau a lichidatorului, judecătorul sindic putând numi un
expert în acest sens pe cheltuiala debitorului.
În timpul acţiunii de sigilare lichidatorul va lua măsurile necesare pentru conservarea bunurilor,
putând să vândă bunurile perisabile sau care implică cheltuieli mari de conservare.
Judecătorul sindic va putea, de asemenea, cu acordul prealabil al adunării creditorilor, dispune
vânzarea de bunuri importante din averea debitorului: terenuri, fabrici, instalaţii, sumele realizate din
vânzări fiind depuse la bancă, în contul averii debitorului.
Deschiderea procedurii trebuie notificată de judecătorul sindic oficiilor poştale, staţiilor de cale
ferată, antreprizelor, depozitelor portuare şi altor locuri de înma gazinare şi, de asemenea se vor da
dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un
ordin al judecătorului sindic sau al lichidatorului.
Dacă debitorul are bunuri supuse transcripţiei, inscripţiei sau înregistrării, în registrele de
publicitate imobiliară, judecătorul sindic va trimite instanţelor sau autorităţilor care ţin aceste registre o
copie de pe hotărârea de deschidere a procedurii spre a se face menţiunea necesară.
b) Stabilirea masei pasive
Lichidatorul va trimite fiecărui creditor o notificare în care va preciza termenul limită pentru
înregistrarea creanţelor împotriva debitorului.
Creanţele vor fi prezentate de creditori cu o cerere, în termen de 30 de zile de la data trimiterii
notificării de către lichidatori, şi vor fi înregistrate într-un registru care se va ţine la grefa tribunalului.
Toate creanţele vor fi supuse verificării, creanţele înregistrate la grefa tribunalului fiind socotite
valabile, atâta timp cât debitorul sau un creditor nu le contestă, caz în care judecătorul sindic le va
stabili, prin sentinţă, valabilitatea, valoarea, prioritatea şi garanţiile.
De asemenea, după expirarea termenului pentru înregistrarea creanţelor lichidatorul va
examina cât mai curând posibil toate creanţele şi actele înregistrate şi poate efectua o cercetare
corespunzătoare pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
Ca rezultat al verificărilor făcute lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel
preliminar cuprinzând toate obligaţiile debitorului, cu precizarea că sunt: chirografare, garantate, cu
priorităţi, sub condiţie.
În situaţia în care unele creanţe au fost contestate de debitor, lichidator sau de un alt creditor,
judecătorul sindic va notifica creditorilor ale căror creanţe au fost contestate termenul când va soluţiona
deodată, printr-o sentinţă, toate contestaţiile.
c) Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator, sub controlul
judecătorului sindic.
Lichidarea începe o dată cu afişarea tabelului cuprinzând obligaţiile debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual.
În primul caz, al vânzării în bloc, judecătorul sindic va desemna un expert (sau o comisie de
experţi) care, în termen de 30 de zile, va (vor) dispune un raport în care vor fi indicate, descrise şi
evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt
grevate. Vor fi propuse şi modalităţile de vânzare.
Judecătorul sindic poate avea obiecţii la raport, situaţie în care îl restituie pentru refacere.
Dacă însă este de acord, raportul va fi supus votului adunării creditorilor, care, dacă va da aviz
favorabil, judecătorul sindic va da dispoziţie lichidatorului, printr-o încheiere, să efectueze actele şi
operaţiunile de lichidare, în condiţiile propuse de raport.
Imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de judecătorul
sindic, dar înainte de a fi supusă judecătorului sindic, propunerea va fi notificată debitorului şi

30
creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, care îşi vor putea formula obiecţiunile ce vor fi soluţionate,
toate deodată, printr-o sentinţă de judecătorul sindic.
Veniturile obţinute din administrarea clădirilor sau a altor bunuri ale averii debitorului vor fi
depuse în contul averii acestuia şi vor fi împărţite creditorilor în acelaşi timp cu preţul obţinut din
vânzarea acestor bunuri.
Valorile mobiliare vor fi vândute în condiţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori.
Lichidatorul va încheia contracte de vânzare-cumpărare, iar sumele realizate din vânzări vor fi
depuse în contul deschis la o societate bancară pe baza dispoziţiei judecătorului sindic.
d) închiderea lichidării
O procedură de lichidare judiciară va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat raportul
final al lichidatorului, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului vor fi fost distribuite şi
când fondurile nereclamate vor fi fost depuse la bancă.
În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul sindic va da o încheiere, închizând procedura,
încheiere care va fi comunicată în scris debitorului, tuturor creditorilor şi camerei de comerţ şi industrie
teritorială.
Secţiunea 4. Închiderea procedurii
În orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii,
dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici
un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
De asemenea, judecătorul sindic va da o încheiere de închide a procedurii chiar înainte ca
bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, dacă creanţele vor fi fost acoperite prin
distribuirile făcute.
Închiderea procedurii va fi notificată debitorului, tuturor creditorilor şi camerei de comerţ şi
industrie teritorială, pentru ca cei interesaţi să poată formula obiecţiuni, care vor fi soluţionate de
judecătorul sindic, deodată, printr-o sentinţă.
Prin închiderea procedurii, debitorul va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de
deschiderea ei, sub rezerva însă de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase, situaţii în care debitorul va fi descărcat numai în măsura în care acestea vor fi
fost plătite în cadrul procedurii.
Dispoziţiile legale referitoare la descărcarea debitorului, prin închiderea procedurii, nu se aplică
debitorilor care, în ultimii 5 ani au fost supuşi procedurii şi au beneficiat de descărcare. Faţă de aceşti
debitori, fiecare creditor îşi va păstra dreptul la plata restului creanţelor sale, potrivit dreptului comun.

Capitolul X OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră „dreptul de
creanţă", (latura activă), ce aparţine creditorului şi corelativului acestuia, „datoria", (latura pasivă), ce
incumbă debitorului. Deci, în sens larg, obligaţia este un raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul
subiectului activ-creditorul, de a cere subiectului pasiv - debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub
sancţiunea constrângerii (în caz de neexecutare).
În sens restrâns, accentul definiţiei este pus numai pe latura pasivă a raportului juridic, aşa
încât obligaţia se consideră a fi acel raport juridic în virtutea căruia debitorul este ţinut faţă de creditor
la o prestaţie pozitivă (a da sau a face), fie la o absenţiune (a nu face).
Raportul de obligaţie comportă ca elemente de structură: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice,
în mod excepţional putând participa în mod direct şi statul care poate apărea ca subiect într-un raport
de obligaţie.
Natura şi complexitatea unor obligaţii pot determina ca acelaşi subiect să întrunească, în
persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei prestaţii şi de debitor al altei prestaţii (aşa, de exemplu,
într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci, în mod
corelativ, şi debitor al obligaţiei de transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut, iar
cumpărătorul este creditor în ceea ce priveşte dreptul de a primi bunul, dar şi debitor al preţului cuvenit
pentru lucrul cumpărat). De aceea, subiectele acestor obligaţii vor fi desemnate prin denumiri perechi:
vânzător-cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, împrumutător-împrumutat etc.
Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă care aparţine
creditorului şi datoria corelativă dreptului de creanţă care incumbă debitorului.
Obiectul raportului de obligaţie - conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la care este
îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ -, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă (a da

31
sau a face ceva), fie într-o abstenţiune (de a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul
pasiv ar fi îndreptăţit.
A da înseamnă obligaţia de a constitui sau transmite un drept real oarecare (de exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este
o obligaţie „de a da", care nu se confundă cu obligaţia de a preda materialmente lucrul vândut, care
este o obligaţie „de a face").
Obligaţia „de a face" este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în
general, orice prestaţie pozitivă (astfel, de .exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut sau
obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, ori obligaţia unei persoane de a
presta anumite servicii).
Obligaţia „de a nu face" constă într-o abţinere, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva
ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei asumate (de exemplu, proprietarul unui teren se obligă faţă de
vecinul său să nu facă o construcţie pe propriul său teren, pentru a nu-i acoperi vederea; această
obligaţie este „de a nu face", proprietarul terenului abdicând de la o prerogativă pe care o avea în
virtutea dreptului său de proprietate).

Secţiunea 2. Izvoarele obligaţiilor comerciale

Deşi obligaţiile comerciale pot lua naştere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totuşi
cel mai important izvor rămâne contractul. Dar, practica comercială a scos în evidenţă, pe lângă
contracte, două noi izvoare care, deşi au ca fundament tot voinţa părţilor, totuşi nu pot fi confundate cu
contractele, prezentând particularităţi proprii. Este vorba de actul juridic complex şi actul juridic
unilateral (declaraţia unilaterală de voinţă sau angajamentul unilateral).
Actul juridic complex se distinge de contractele obişnuite cu pluralitate de părţi participante
prin aceea că este absentă contranetatea intereselor.
Actul juridic unilateral, care are drept fundament declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor
independent de obligaţii, s-a născut ca necesitate a explicării fundamentului cambiei, ca şi al titlurilor
de credit.
Codul civil a consacrat o seamă de instituţii care au la bază puterea de legământ a declaraţiei
unilaterale de voinţă. Este vorba de: purga imobiliară (potrivit căreia dobânditorul unui imobil grevat de
sarcini ipotecare, care vrea să le radieze prin purga, va fi legat de oferta făcută creditorilor că va plăti
creanţele garantate cu ipotecă, până la concurenţa preţului); voinţa testatorului care este eficace, fără
necesitatea participării eredelui la act sau acceptarea posterioară a acestuia; renunţarea la un drept,
cum este remiterea de datorie etc.
Ordinea publică intervine uneori energic în obligaţiile comerciale, astfel încât unele obligaţii
decurg direct din lege, aşa cum este, de exemplu, obligaţia de a cere înmatricularea în Registrul
comerţului (art. l din Legea nr. 26/1990).

Secţiunea 3. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale

1. Subiectele obligaţiilor comerciale

În privinţa subiectelor, obligaţiile comerciale se deosebesc de cele civile sub două aspecte
principale: lipsa consideraţiei ce se acordă persoanei şi faptul că subiecte ale obligaţiilor comerciale
sunt atât indivizii, cât şi societăţile comerciale.
a) în cazul multor obligaţii civile, consideraţia ce se acordă persoanei joacă un rol important, pe
când în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, această luare în considerare este de cele mai multe ori
absentă (exceptându-se unele contracte cum sunt, de exemplu: contractul de societate, contractul de
mandat etc.). Acest lucru se explică prin aceea că dreptul comercial este dreptul negustorilor,
industriaşilor şi bancherilor, care sunt prezumaţi ca fiind capabili şi experimentaţi în afaceri. Aşa încât,
problemele privind capacitatea, vicierea consimţământului, libera exprimare a voinţei rămân pe un plan
secundar (sau voit neluate în considerare). Aşa, de exemplu, nu se pune problema dacă cel care a
andosat un titlu se putea sau nu obliga valabil, pentru a face să depindă de acest considerent soarta
raportului juridic. Tot astfel, faptul că un incapabil a subscris şi el acţiuni nu va afecta actul de
constituire a societăţii pe acţiuni.
b) Subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât şi societăţile comerciale
(care sunt rodul voinţei umane, dar care, prin durata virtuală a existenţei lor şi prin putere sunt
superioare). Astfel, acordurile dintre societăţi pot genera efecte neprevăzute care se răsfrâng asupra
tuturor acţionarilor, fără ca aceştia să aibă mijloace adecvate de a le neutraliza. De aceea, spre
deosebire de dreptul civil care priveşte societatea ca pe un contract, dreptul comercial vede în
societate un organism în acţiunea lui de agent economic în cadrul economiei de piaţă.

32
 2. Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă
Proclamând autonomia voinţei, dreptul civil recunoaşte, pe această bază, libertatea
contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voinţa reală (intimă) a celui care s-a obligat.
Dreptul comercial, dimpotrivă, ţinând seama în special de necesitatea stabilităţii raporturilor
obligaţionale asumate de comercianţi, se preocupă mai degrabă de „voinţa declarată" a părţilor decât
de „voinţa lor internă". Deseori, comercianţii încheie tranzacţii fără a se cunoaşte între ei, şi, de
asemenea, ei uzează şi chiar abuzează de imprimate-tip. Deci, în aceste condiţii, nu îşi găseşte decât
cu greu loc „voinţa internă".
3. Formalismul
Formalismul în cadrul obligaţiilor comerciale răspunde cerinţelor obiective ale practicii
comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea actelor juridice, constituie,
dimpotrivă, un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea că: se evită discuţiile ulterioare privind
formarea contractului şi interpretarea lui; permite recunoaşterea naturii actului după titlul care i s-a dat
etc. De aceea, nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societate decât prin înscris autentic
sau un contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme speciale.

4. Caracterul sinalagmatic
Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte gratuite, ca în
dreptul civil. Chiar şi acele obligaţii care în dreptul civil se presupun a fi gratuite (mandat, depozit), în
dreptul comercial sunt asumate în consideraţia unei remuneraţii corespunzătoare.
De aceea, regula în materie comercială este aceea că în toate cazurile, obligaţiile în această
materie au un caracter sinalagmatic.
5. Prioritatea aparenţei
Una din caracteristicile specifice obligaţiilor comerciale (în raport cu cele civile) este
sacrificarea realităţii în favoarea aparenţei.
Atunci când dreptul civil este constrâns la un asemenea sacrificiu, el se străduieşte să justifice
acest lucru prin „eroarea comună". Astfel, s-a decis că bunul vândut nu mai poate fi revendicat de
adevăratul proprietar de la cumpărătorul care 1-a dobândit de la proprietarul aparent, dacă acest
cumpărător a fost în imposibilitatea obiectivă de a certifica valabilitatea actului de proprietate.
Dreptul comercial nu ţine neapărat să cunoască realitatea drepturilor, el având încredere în
aparenţă, dar, în acelaşi timp, multiplică formalităţile pentru a preveni surprizele. Aşa, de exemplu:
pentru a se evita discuţiile în legătură cu încheierea contractelor de societate este pretinsă în toate
cazurile forma autentică; pentru a se preveni litigiile în legătură cu atacarea hotărârilor adunărilor
generale, există obligaţia publicării acestora în Monitorul Oficial.
Procedându-se în acest mod, circulaţia bunurilor şi a drepturilor este mult uşurată, pentru că se
poate discuta cu titularul aparent şi se poate asigura prin publicitate sau prin posesia titlului un drept
incontestabil.
Legea comercială oferă mai multe exemple cu privire la preferinţa dreptului comercial pentru
aparenţă. Aşa, de exemplu, neîndeplinirea de către fondatorii societăţii pe acţiuni a formalităţilor de
autorizare şi înmatriculare nu poate impieta asupra drepturilor terţelor persoane (ca atare, în cazul
neregulatei constituiri a societăţii, fondatorii răspund direct, nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
asumate în numele societăţii).
6. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei
obligaţii, scopul său fiind împiedicarea diviziunii unei obligaţii.
Sediul general al instituţiei solidarităţii este în dreptul civil, care consacră regula că
divizibilitatea creanţei este regula, iar solidaritatea, excepţia şi că ea nu se prezumă, aplicarea
solidarităţii necesitând o stipulare expresă a părţilor.
Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum şi securitatea tranzacţiilor,
legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică solidaritatea este regula şi divizibilitatea creanţei
excepţia, instituind prezumţia de solidaritate a debitorilor. Astfel, în art. 42 C. corn. se prevede că „în
obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară".
Deci, după cum se vede, soluţia consacrată de Codul comercial este diametral opusă cele
prevăzute de art. 1041 C. civ. întrucât solidaritatea este de natura obligaţiilor comerciale, ea nu trebuie
stipulată expres în convenţia părţilor.
Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie relativă, acest lucru rezultând din art.
42 C. com. care prevede că codebitorii sunt ţinuţi solidar „afară de stipulaţie contrară". Aşa încât,
părţile pot înlătura prin convenţia lor solidaritatea, stipulând că obligaţia asumată este divizibilă.
Răsturnarea prezumţiei de solidaritate se poate face cu orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C.
com.

33
 De asemenea, dreptul comercial nu se ocupă decât de solidaritatea pasivă, adică
reglementează obligaţiile solidare din punct de vedere al debitorilor.
Solidaritatea pasivă are drept scop să permită creditorului să ceară executarea integrală a
creanţelor oricărui debitor, adăugându-se şi gajul general asupra patrimoniului tuturor debitorilor. El
este astfel pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilităţi a unuia dintre debitori, putând alege
debitorul împotriva căruia să-şi îndrepte executarea.
Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discuţiei (constând în
îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea
căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din împărţirea cuantumului
creanţei la numărul debitorilor).
Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală care nu permite însă înlăturarea
sa pe calea voinţei părţilor, din pricina caracterului său public. Este vorba de: solidaritatea asociaţilor
din societăţile în nume colectiv şi a comandi-taţilor din societăţile în comandită (art. 2 lit. a, c din Legea
nr. 31/1990); solidaritatea administratorilor societăţilor comerciale (art. 41-43 din L nr. 31/1990) etc.
Art. 43 alin. 3 C. com. prevede că prezumţia de solidaritate nu se aplică pentru necomercianţi,
pentru operaţiuni care, în ceea ce-i priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

7. Dobânzile

Problema dobânzilor este strict legată de materia daunelor pt neexecutarea oblig contractuale.
Când este vorba de obligaţii de a face sau de a da un anumit bun (în afară de o sumă de bani)
regula dominantă este că creditorul are dreptul să reclame debitorului, atât pierderea suferită (damnam
emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucram cesans), cu condiţia să se facă dovada întinderii lor.
Când însă obligaţia constă (are drept obiect) într-o sumă de bani, legiuitorul a creat un regim
special: existenţa daunelor este prezumată, creditorul nefiind obligat să facă dovada lor; cuantumul
daunelor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală; dobânzile
reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare şi în consecinţă sunt daune
compensatorii şi nu moratorii (căci ele corespund folosirii de către debitor a capitalului altuia).
Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept
din ziua când devin exigibile". Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani,
debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă, în consecinţă,
dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.
Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite anumite condiţii şi anume: obligaţia
debitorului să constea in plata unei sume de bani; obligaţia să fie lichidă; obligaţia să fie exigibilă (dacă
în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere printr-o
cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a datornicului).
O altă specificitate a dobânzii în materie comercială o constituie „anatocis-mul" (adică dobândă
la dobândă), care este admis.
în materie civilă, capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis numai în anumite
condiţii: să fie stipulat şi să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel puţin un an împlinit.
Clauza prin care se va stipula dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin, ori mai mult
de un an, sau Ia alte venituri viitoare se va declara nulă (art. 1089 C. civ.).
8. Interdicţia acordării termenului de graţie

Art. 44 din Codul comercial prevede că „în obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate acorda
termenul de graţie permis de art.1021 din Codul civil".
Potrivit art. 1021 C. civ., dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, contractul nu este
desfiinţat de drept, ci partea prejudiciată are alegerea să silească pe cealaltă parte să execute
convenţia sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie cerută înaintea justiţiei
care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
În materie comercială, debitorului îi este interzis să se prevaleze de facultatea pe care o are în
materie civilă (art. 44 C. com.). Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile
comerciale să se execute întocmai şi la termenul stipulat (aceasta, întrucât obligaţiile comerciale sunt,
în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând inerent pe aceea a celorlalte şi, adeseori,
insolvabilitate, cu consecinţa lichidării judiciare).
Pentru a opera interdicţia de acordare a termenului de graţie trebuie îndeplinite încă nişte
condiţii şi anume: obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract si-nalagmatic; contractul trebuie să
prevadă un termen de executare; obligaţia debitorului trebuie să aibă un caracter comercial.

9. Interzicerea retractului litigios

34
 În scopul eliminării intenţiei de speculă şi risc, în materia cesiunii de creanţe, în Codul civil s-a
prevăzut că atunci când se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil
plătind nu valoarea creanţei, ci suma reală plus spezele şi dobânda de la data plăţii cesiunii (art. 1402-
1404 C. civ.).
În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase sunt baraţi, sub aspectul unor eventuale
intenţii speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflaţi în jenă financiară sau
înspăimântaţi de perspectiva pierderii procesului.
Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare sau chiar excludere a
unui câştig rezultat din diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea
şi nici nu a fost acceptat de legiuitorul comercial.
În cazul obligaţiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispoziţiile art. 45 din Codul
comercial, dar această interdicţie este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de
comerţ (în sensul larg de materie comercială constând în acte de comerţ obiective şi subiective).

Capitolul XI
PROBELE ŞI PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea 1. Probele în materie comercială

1. Consideraţii introductive
Libertatea contractuală - principiu fundamental al obligaţiilor comerciale -are drept corolar
libertatea probei în litigiile comerciale.
Instrumentul probatoriu al unui drept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă,
pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de confecţionat pentru a nu stânjeni
celeritatea în circumstanţierea bunurilor comerciale; în al treilea rând, proba să fie uşor de administrat.
Aşa cum rezultă din art. 46 C. corn., obligaţiile comerciale se probează cu: acte autentice, acte
sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor, martori (ori de
câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar şi
în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ.), prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.
Deci, obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise de dreptul civil, dar
trebuie făcută sublinierea că în privinţa lor judecătorul are o mai mare libertate de apreciere. Este, de
asemenea, de observat că pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial
prevede şi unele mijloace de probă specifice impuse de natura operaţiilor comerciale.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a regimului probator reglementat de art. 46 C. corn.,
acesta priveşte, desigur, în principiu, actele juridice încheiate de comercianţi. Dar, acelaşi regim este
aplicabil şi actelor comerciale care au acest caracter numai pentru una dintre părţi.

2. Probele în dreptul comercial

Din analiza prevederilor art. 46 C. corn., care enumera mijloacele de probă în materie
comercială, se pot desprinde două observaţii:
- din faptul că este făcută o enumerare prin art. 46 C. corn., care include totuşi Şi mijloacele
probatorii admise în civil, nu se poate deduce o autonomie în această privinţă, normele privitoare la
probe din Codul comercial neputând fi despărţite de acelea ale dreptului civil (acestea din urmă
reprezentând dreptul comun); - deosebirea dintre poziţia Codului comercial şi cea a Codului civil este
numai de ordin cantitativ (pe de o parte, înlăturând restricţiile impuse de art. 1191 C. civ., privitoare la
proba cu martori, legea comercială admite această probă fără limite; pe de altă parte, Codul comercial
sporeşte numărul mijloacelor de probă, consacrând noi procedee, necunoscute dreptului civil, cum
sunt: telegrama, facturile acceptate, corespondenţa etc).
a) Aplicaţiunile din dreptul comun
Potrivit art. 1170 C. civ., dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisire, expertiză etc.
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate
din raporturile juridice comerciale. Ele pot fi folosite în condiţiile prevăzute de Codul comercial.

35
 - Proba prin înscrisuri. Multitudinea actelor juridice pe care le încheie comercianţii, ca şi
celeritatea încheierii acestora, împiedică pe comercianţi să redacteze înscrisuri şi să-şi preconstituie
astfel de mijloace de dovadă pentru eventualele litigii. De aceea, în materie comercială, înscrisurile au
un rol mai redus ca mijloc de dovadă, faţă de situaţia din dreptul comun.
După cum am arătat, legiuitorul comercial conservă proba preconstituită (acte autentice,
înscrisuri sub semnătură privată etc.), căreia îi adaugă factura acceptată, corespondenţa, telegrama şi
registrele părţilor, care au dobândit în materie comercială o largă întrebuinţare.
- Proba prin declaraţii de martori, în materie comercială obligaţiile şi plăţile se pot proba cu
martori (prin derogare de la prevederile art. 1191 C. civ), indiferent de valoarea lor; se poate proba cu
martori şi contra şi peste conţinutul unui act scris, dacă părţile au confecţionat un astfel de act. Nu se
poate însă face dovada cu martori, când legea comercială prevede în mod expres un act scris.
Alte mijloace de probă. Art. 46 C. corn., după ce enumeră
anumite mijloace de probă, în partea sa finală consacră principiul potrivit căruia obligaţiile comerciale
se probează „prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă" (mărturisirea, prezumţia, raportul
de expertiză etc.).
b) Probele specifice dreptului comercial
Prin art. 46 C. corn., sunt consacrate şi mijloace de probă specifice dreptului comercial şi
anume: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
- Facturile acceptate, în practica comercială, factura este emisă, de regulă, cu prilejul
executării unui contract de vânzare-cumpărare, dar poate fi emisă şi în legătură cu un alt contract cum
ar fi, de exemplu, o prestare de serviciu de către un comerciant sau o predare de mărfuri, ca depozit,
gaj, comodat.
Legiuitorul nu prescrie nici o condiţie de formă, dar din funcţia sa economică se deduce că
factura trebuie să conţină arătarea cantităţii, calităţii şi preţului mărfurilor, modalitatea plăţii, numele
comerciantului care o expediază, al destinatarului, a datei înscrisului şi altele.
Dar, pentru ca factura să-i fie opozabilă emitentului (vânzătorului), cumpărătorul trebuie să o
restituie vânzătorului acceptată.
Acceptarea poate fi expresă, adică să rezulte din subscrierea facturii de către cumpărător sau
din alte comunicări scrise, telefonice, telegrafice, sau transmise prin telex, fax sau chiar şi oral, însă,
invers, acceptarea tacită nu este admisă (simpla tăcere nefiind producătoare de efecte juridice decât
cel mult în sens negativ).
- Corespondenţa comercială. Sunt numeroase cazurile în materie comercială, când
contractele se încheie între absenţi, pe calea schimbului de propuneri şi acceptări, pe calea scrisorilor
şi a corespondenţei.
Se consideră că, din moment ce se recunoaşte corespondenţei valoarea unui înscris sub
semnătură privată, este logic că ea este suficientă să satisfacă cerinţa legii în acele cazuri în care este
reclamată necesitatea unui înscris fie „ad probationem", fie „ad ualiditatem".
- Telegramele reprezintă un mijloc modern prin care se realizează cu mare rapiditate
operaţiunile comerciale, iar legiuitorul îi atribuie, în această materie, rolul de mijloc de probă (art. 47 C.
corn.).
Telegrama este un înscris şi, în consecinţă, face şi ea parte din corespondenţa comercială. Art.
47 C. com. prevede că telegrama face probă ca act sub semnătură privată, dar, datorită principiului că
actele sub semnătură privată îşi trag puterea pro-batorie din existenţa semnăturii pusă pe înscrisul
invocat, acelaşi text condiţionează valoarea probatorie a telegramei, de dovedire că originalul este
subscris de însăşi persoana arătată în ea ca transmiţător.
Pentru înlăturarea oricăror incertitudini, s-a prevăzut că semnătura originalului telegramei poate
fi autentificată, situaţie în care autentificarea semnăturii face dovada până la înscrierea în fals (art. 49
C. com.).
- Registrele comerciale. Codul comercial instituie pentru comercianţi persoane fizice şi
juridice (cu excepţia micilor comercianţi) obligaţia de a ţine anumite registre. Aceasta, ca o condiţie
minimă şi necesară pentru ţinerea unei contabilităţi ordonate şi corecte, care să reflecte toate
operaţiunile cu caracter patrimonial, efectuate în exercitarea comerţului.
Registrele comerciale se bucură de o anumită forţă probantă, celeritatea în comerţ implicând
nu de puţine ori încheierea de acte juridice fără să se întocmească în înscris, lipsa acestuia putând fi
suplinită, în anumite limite, în caz de litigiu, prin înregistrările făcute în aceste registre.
Potrivit Codului comercial şi Legii nr. 82/1991 (Legea contabilităţii) registrele pe care trebuie să
le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier şi registrul cartea mare.
Codul comercial prevede şi alte registre obligatorii. Astfel, căpitanul vasului trebuie să ţină
registrul vasului (art. 510 şi 511), comisionarul are îndatorirea să ţină un registru pentru operaţiunile
fiecărui comitent (ar. 407), etc.

36
 În ceea ce priveşte forţa probantă a registrelor comerciale, trebuie distins după cum este vorba
de raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi.
Potrivit art. 1104 C. civ. „registrele comercianţilor se cred contra lor", ceea ce înseamnă că
registrele unui comerciant pot fi folosite de către un necomerciant ca mijloc de probă împotriva
comerciantului căruia îi aparţin aceste registre.
Mijloacele moderne de probă, în comerţul actual, mai ales, în comerţul internaţional se
recurge pe o scară largă la: comunicări prin telex şi telefax, precum şi la înregistrări electronice.
Comunicările prin telex şi telefax constituie mijloace tehnice noi care reproduc şi transmit la
distanţă cuvinte sau imagini, făcând posibilă o comunicare extrem de rapidă şi cel mai adesea directă
între cei interesaţi (răspunzându-se astfel celerităţii în afaceri).
Sub raportul probatoriu însă, comunicările prin telex şi telefax nu au un regim juridic clar,
neexistând o reglementare specifică în această privinţă.
Secţiunea 2. Prescripţia extinctivă în dreptul comercial

În materie comercială, prescripţia este reglementată în Codul comercial (cartea a IV-a, titlul II),
care cuprinde dispoziţii atât în ceea ce priveşte termenul general de prescripţie (art. 947), cât şi
anumite termene speciale (art. 949 şi art. 956). Caracteristica acestor termene este faptul că ele sunt
mai scurte decât termenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil, ceea ce se explică prin
aceea că cerinţa activităţii comerciale reclamă valorificarea în termen scurt a drepturilor izvorâte din
raporturile comerciale, limpezirea grabnică a situaţiilor litigioase.
În afara Codului comercial, unele dispoziţii privind prescripţia se găsesc şi în legi comerciale
speciale: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31 şi 37), Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale (art. 12) etc.

Capitolul XII
GARANŢIILE DE EXECUTARE A OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

Secţiunea 1.Noţiuni generale

Reputaţia pe piaţă a unei societăţi comerciale depinde, printre altele, şi de creditul pe care-1
are. Acesta constă din încrederea care i se acordă de cei cu care colaborează în afaceri, graţie
certitudinii că aceasta îşi va respecta angajamentele luate.
.
Acţiunea pauliană permite creditorilor să desfiinţeze din punct de vedere juridic actele prin
care debitorii lor au devenit în mod conştient insolvabili. Datorită acestei acţiuni sunt readuse în
patrimoniul sechestrabil al debitorilor bunurile pe care aceştia le scoseseră.
Acţiunea oblică permite creditorilor să exercite drepturile pecuniare pe care debitorul său le-a
neglijat cu riscul de a le pierde. Aceasta pentru a-şi salva gajul lor general.
Dreptul de gaj general al creditorului dă o garanţie destul de fragilă chiar şi pentru creanţele pe
termen scurt. Debitorul înglodat în datorii poate să părăsească tara, poate să-şi vândă bunurile fără să
se ştie unde au fost plasaţi banii proveniţi din preţ. De aceea, mulţi creditori contractează „asigurări-
credit" acoperindu-şi astfel riscul pentru eventuala insolvabilitate a debitorilor, neprevizibilă în mod
normal (dar aceste lucruri aparţin domeniului asigurărilor).
Garanţiile pot fi clasate în două categorii: „garanţii reale" şi „garanţii personale"
Garanţiile reale constau în a da creditorului drepturi asupra unor bunuri determinate, care să-i
permită acestuia să le poată da o afectare specială de natură să asigure plata creanţei sale,
autorizându-1 să le vândă forţat pentru a putea să se îndestuleze din preţul obţinut, de dorit, cu
prioritate asupra oricărei alte creanţe.
Garanţiile personale constau în a aduce creditorului alţi debitori care se vor angaja, ei înşişi,
să plătească datoria, în caz de neplată din partea debitorului.
Garanţiile personale pot fi importante în afaceri deoarece, pe de o parte, investiţiile statului, în
favoarea întreprinderilor pe care are motive să le sprijine, pot consta în cauţiuni personale faţă de
bănci, iar, pe de altă parte, există anumite solidarităţi între întreprinderi care le împinge să se sprijine
unele de altele, atunci când căderea uneia dintre ele ar avea consecinţe negative (prejudiciabile) şi
pentru altele.
În mod deosebit, întreaga reţea de participări între societăţi, întreaga genealogie a societăţilor
mame şi societăţilor filiale, duce la garantarea reciprocă a creditelor pe care le obţin, obligându-se
astfel „cu titlu de garanţie", pentru datoriile altor societăţi ale grupului.

37
 Secţiunea 2.Garanţiile reale
Garanţiile reale reprezintă modalitatea uzuala clasică de asigurare a plăţii. Cel care încheie un
contract sinalagmatic poate reţine bunul care trebuie să-1 livreze (în virtutea acestui contract), până
când cealaltă parte contractantă face plata preţului. Aşa, de exemplu, întreprinderea care repară o
maşină are dreptul să o reţină atâta vreme cât n-a fost plătit preţul reparaţiei. Ceilalţi creditori ai
debitorului nu vor putea sechestra util această maşină decât plătind mai întâi întreprinderea care a
reţinut maşina.
Acest gen de garanţie este incomplet, deoarece creditorul, în lipsa unei garanţii mai largi, dacă
va elibera maşina (deşi putea s-o reţină) îşi pierde garanţia.
Garanţiile reale se caracterizează prin „dreptul de preferinţă", adică dacă bunul este vândut,
titularul acestuia trebuie în primul rând să îndestuleze din preţ pe creditorul garantat. Şi, de asemenea,
creditorul garantat poate cere vânzarea pentru a trece înaintea altor creditori ai debitorului.
Cel mai adesea, în cazul garanţiei reale, la dreptul de preferinţă se mai adaugă un „drept de
urmărire", în virtutea căruia, atunci când bunul a fost înstrăinat înainte de stingerea datoriei, şi
creditorul nu a cunoscut acest fapt, acesta poate cere ca bunul să fie vândut la licitaţie pentru a putea fi
îndestulat din preţ. El poate deci urmări chiar la terţii dobânditori, bunul afectat de garanţia reală.
Garanţia reală poate consta fie dintr-un amanet, fie dintr-o ipotecă.
Garanţiile convenţionale în afaceri pot fi de diferite feluri:
a) Ipoteca imobiliară. Imobilele se pretează mai bine decât mobilele corporale la ipotecă.
Ipoteca însă este o garanţie greoaie şi supusă unor reguli de drept minuţioase, costisitoare şi
complexe, privind publicitatea sa.
Ipoteca care necesită un act notariat, antrenează drepturi fiscale şi cheltuieli de publicitate
oneroase. De aceea, ea nu este folosită în afaceri decât pentru a se garanta creanţe pe termen lung,
când aceste cheltuieli se pot amortiza pe o durată suficient de mare.
Ipoteca imobiliară este un drept real care dezmembrează proprietatea.
Primul creditor care-şi va înscrie ipoteca în registrul de publicitate va fi preferat celor înscrişi
după el şi va putea opune ipoteca dobânditorilor al căror titlu va fi publicat ulterior în registru.
b) Gajul comercial. Această garanţie este adesea folosită în afaceri. Ca şi creditorul ipotecar,
creditorul gajist posedă asupra lucrului un drept real, desprins din dreptul de proprietate.
Gajul priveşte întotdeauna bunuri mobile şi este, de fapt, un amanet, care presupune deci
deposedarea debitorului. Acest lucru este jenant, dar nu întotdeauna.
Există momente când marfa sau alte valori sunt fără mişcare şi chiar stânjenesc. Dacă ele
stagnează, sunt depuse la un terţ pentru garantarea creditorului. Acesta este rolul magazinelor
generale. Comerciantul care-şi încredinţează mărfurile magazinelor generale, primeşte două „titluri la
ordin" pe care el le poate pune în circulaţie: recipisa (al cărei purtător va fi proprietar al mărfurilor, în
locul depozantului originar) şi warrantul (prin andosarea căruia depunătorul originar va da aceste măr-
furi în gaj).
Magazinele generale vor păstra mărfurile în contul celui căruia îi vor aparţine.
În mod similar, băncile, atunci când debitorii posedă valori mobiliare, pot să le primească în
depozit, în acelaşi timp, se poate stipula de la bancă un avans în bani, cu garanţia acestor valori
mobiliare. Deci, se constituie un gaj.
Pentru un gaj civil, validitatea acestuia necesită, în afara deposedării debitorului, un înscris,
prin care să se indice data constituirii gajului. Dar, în materie comercială se dispensează de această
obligaţie (vezi Codul comercial).
Când este vorba de titluri la ordin sau nominale se recurge în mod curent (pentru a fi gajate) la
aceleaşi forme de transmitere a proprietăţii lor: dacă este vorba de un titlu la ordin, acesta este
andosat, iar dacă este vorba de un titlu nominal, se transferă pur şi simplu gajul (în registre).
Pot fi date în gaj şi mobilele incorporale, o creanţă, un brevet de invenţie. Dar, în astfel de
cazuri, trebuie îndeplinite aceleaşi formalităţi ca în cazul transferului de proprietate.
Gajul comercial este mult mai uşor de realizat decât ipoteca imobiliară. Cum în astfel de cazuri
c) Ipoteca mobiliară. Dreptul francez interzice, în principiu, debitorului să constituie o ipotecă
asupra bunurilor sale mobile, căci o eventuală deturnare a lor ar face iluzorie garanţia. La fel şi în
dreptu! românesc (art. 1751 C. civ).
Dar, tehnicile moderne au făcut să apară multe cazuri când bunurile mobile pot şi trebuie să fie
înscrise în registre care permit să fie regăsite, în aceste condiţii, este suficient să fie înscrise ipotecile
care lovesc aceste bunuri pentru a fi asigurată securitatea atât a dobânditorilor, cât şi a creditorilor. Şi
aceasta, întrucât dobânditorul avertizat nu va plăti niciodată preţul acestor bunuri mai înainte de a se fi
asigurat, verificând aceste registre, că sunt libere de ipotecă. Şi, de asemenea, el va putea să-şi
înscrie dobândirea bunului înaintea oricărui act prin care s-ar dispune de acesta.

38
 Tot aşa, împrumutătorul de bani nu va elibera suma respectivă mai înainte de a verifica în
aceleaşi registre dacă ipoteca sa precede orice act de înstrăinare.
Este suficient deci, pentru ca toată lumea să fie garantată, de a se decide (ceea ce, în general,
se face prin lege), că primul dobânditor sau primul creditor ale cărui drepturi au fost înscrise va fi
preferat celorlalţi (ale căror drepturi nu-1 vor putea vătăma).
În felul acesta s-a constituit un anumit număr de garanţii analoage ipotecilor imobiliare. Iată
care sunt acestea:
Ipoteca asupra instrumentelor de lucru
Primele instrumente de muncă care au fost înscrise în registre prin care se constată drepturi în
legătură cu ele au fost navele. Ipoteca maritimă şi ipoteca fluvială asupra vaselor de pe râuri sunt
stabilite prin lege, încredinţându-se această sarcină funcţionarilor care ţin registrele de înmatriculare.
Prin alte legi s-a permis ceea ce se numeşte punerea în gaj a automobilelor (care este o gajare
fictivă, întrucât nu comportă o deposedare), care ulterior a fost extinsă asupra tractoarelor şi remorcilor.
O atare punere în gaj nu este posibilă decât în profitul celor care împrumută banii necesari cumpărării
de automobile şi celor care vând automobile pe credit, în Franţa s-a profitat de cerinţa ca pentru
punerea în circulaţie a automobilelor să se obţină „carte gri", pentru eliberarea căreia se ţine un registru
numerotat al proprietarilor de automobile. Pe aceste registre se fac şi înscrierile de punere în gaj a
automobilelor.
În mod fictiv, creditorul gajist este presupus ca fiind proprietarul automobilului, exact ca şi în
cazul amanetului efectiv. Ca atare, el poate vinde automobilul la licitaţie pentru a putea să-şi obţină
banii din preţul vânzării. Din acest moment, dreptul său de retenţie asupra lucrului împiedică pe
creditorii privilegiaţi şi chiar fiscul, de a-şi exercita drepturile lor asupra automobilului.
.
Ipoteca asupra mărfurilor şi a altor bunuri mobiliare
Caracterul mobil al mărfurilor constituie o piedică în calea amanetării unui fond de comerţ.
Mijlocul normal de a se putea obţine credit pe baza lor constă în depunerea lor în magazine generale
pentru ca apoi să poată fi warrantate. Numai că mărfurile rămân aici blocate, atâta vreme cât
depunătorul nu a acoperit warantul. Comerciantul, deci, nu le va putea utiliza decât plătindu-1 pe gajist.
Posesia mărfurilor este pierdută pentru el.
Dar, există întreprinderi care doresc să facă din aceste mărfuri a căror posesie o au, un
instrument de garanţie reală. Pentru aceasta, prin legi speciale, sunt organizate garanţii asupra acestor
mărfuri, garanţii care în realitate sunt ipoteci mobiliare. In felul acesta s-au creat o serie de ipoteci
mobiliare care sunt prezentate sub numele fals de warrant (warrantul agricol, alte warrante).
Warrantul agricol. Agricultorii constituie garanţii reale asupra unor mobile cum sunt:
alimentele, animalele şi instrumentele agricole pe care le posedă (war-rantele agricole).
Dar, cel care împrumută pe o asemenea bază este un creditor care îşi asumă riscuri, bancherii
o ştiu şi de aceea nu au încredere; căci, de regulă, prin legea civilă se prevede că dobânditorul de
bună credinţă al unui bun mobil devine proprietarul acestuia din momentul intrării în posesiunea lui.
Este deci suficient ca animalele warrante să fie ridicate de un cumpărător, pentru ca gajul purtătorului
warrantului să se evapore instantaneu. Este adevărat că legea prevede condamnarea corecţională a
debitorului, dar aceasta nu-1 face pe creditor să-şi recapete banii împrumutaţi.
De aceea, warantele agricole nu prezintă interes decât în cazul când o garanţie indirectă poate
fi dată creditorului printr-o reglementare conexă, de obicei, fiscală. Căci, statul instituie un control
special asupra unor produse agricole: vin, tutun şi într-o anumită măsură, grâu. Aceste produse nu pot
circula şi nu pot fi negociate decât pe baza unor titluri eliberate de administraţie.
Dacă, deci, administraţia este prevenită de existenţa unui warrant cu privire la aceste produse
şi dacă ea nu autorizează circulaţia şi plata lor decât după plata creditorului purtător al warrantului,
creditorul va avea astfel o garanţie efectivă.
Alte warrante. Hotelierii, petroliştii şi în general industriaşii, pot recurge la warrante.
Warrantele hoteliere nu poartă asupra mărfurilor ci asupra materialelor şi mobilierului
hotelurilor. Hotelierul poate constitui asupra acestor bunuri o garanţie pentru a putea obţine
împrumuturi. Dar, această siguranţă este fragilă. Mai întâi, creditorul nu are nici un drept de urmărire
contra cumpărătorului de bună credinţă a mobilierului, în cazul unei înstrăinări făcute de debitor.
De asemenea, warrantul hotelier poate fi concurat de amanetarea fondului de comerţ, din care
face parte şi mobilierul, ca şi de ipoteca stabilită asupra imobilului care aparţine hotelierului, ipotecă
care grevează, în acelaşi timp, imobilul, ca şi accesoriile sale care constituie imobile prin destinaţie.
Dacă imobilul nu aparţine hotelierului ci a fost închiriat, purtătorul warrantului este în concurenţă cu
privilegiul locatorului.
Precauţiile luate prin lege împotriva acestor riscuri sunt insuficiente.
Warrantul petrolier dă o mare garanţie, pt aceleaşi raţiuni ca şi în cazul warrantelor agricole.

39
 Industriaşii din domeniul petrolului sunt constrânşi de stat să păstreze unele stocuri de
securitate. Tocmai aceste stocuri ei le dau în garanţie purtătorului de warrant petrolier. Ori, statul
veghează ca aceste stocuri să fie păstrate şi, ca atare, el nu va lăsa să iasă şi să circule petrolul decât
pe baza unor titluri de mişcare, în felul acesta, purtătorii de warranturi vor găsi echivalentul gajului lor la
debitor.
Warrantele industriale au drept obiect mărfurile de anumite categorii şi anumite tipuri
determinate (lăsate în mâinile împrumuiătorilor).
Legiuitorul a voit ca, permiţând să fie date în gaj, să faciliteze creditul pentru cel care le-a
fabricat, într-o economie dirijată această garanţie este subordonată unor scrisori de autorizaţie
eliberată de ministerele economice. Graţie acestora, industriaşul va putea obţine, pe baza mărfurilor pe
care le are în stoc, creditele necesare pentru a fabrica altele. Dar există pericole. Dacă produsele sunt
vândute şi livrate, gajul dispare; şi dacă nu au fost fabricate altele, creditorul îşi pierde garanţia. De
aceea, se permite creditorului să verifice, din timp în timp, stocurile. Warrantul este mai ales valorizat
printr-un aval.
Warrantul industrial, ca şi warrantul petrolier, în loc să aibă drept obiect corpuri certe,
individualizate prin contract, se referă la bunuri de gen, care se reînnoiesc şi se înlocuiesc.

Secţiunea 3. Garanţiile personale

Noţiunea de „garanţii personale" înseamnă că debitorul oferă, cu titlu de garanţie, nu lucruri, ci
persoane care se angajează ele însele să garanteze datoria sa. Iar, ceea ce interesează pe creditor
este averea acestor persoane.
Garanţia cea mai sigură o constituie „solidaritatea" între mai mulţi debitori, fiecare dintre ei
obligându-se pentru întreaga datorie.
Adesea, creditorul stipulează ca toţi să se angajeze nu numai „solidar", ci şi „indivizibil" ceea ce
înseamnă că dacă creditorul o pretinde, fiecare va trebui să plătească datoria întreagă şi că acest lucru
este valabil şi pentru moştenitorii lor.
în aceste ipoteze, nu există, din punct de vedere al creditorului, debitor principal şi debitor
accesoriu.
a) Cauţiunea. Atunci când debitorul principal furnizează cauţiuni, aceasta înseamnă că
„cauţiunea" este debitorul accesoriu care nu se angajează decât în caz de insolvabilitate a debitorului
principal. Cu cât creditorul are mai multe cauţiuni şi cu cât fiecare dintre ele este mai solvabilă cu atât
garanţia sa este mai bună.
Dreptul civil dă unele protecţii cauţiunilor care însă jenează pe creditori. Una din ele este
„beneficiul de discuţiune" care permite cauţiunii ca creditorul să urmărească pe debitorul principal
înainte de a-1 urmări pe el însuşi.
b) Sechestrul. Drepturile unui creditor cu privire la bunurile debitorului său, care constituie
gajul său general, sau garanţie, nu devin eficiente decât atunci când el poate să ia aceste bunuri, să le
vândă şi să se poată îndestula asupra preţului. Această operaţie este „sechestrul".
Sechestrul dă satisfacţie creditorului care are asupra bunului o garanţie suficientă. Totuşi, în
cazul creanţelor chirografare pot să se producă surprize. Astfel, s-ar putea ca atunci când creditorul s-
ar decide să sechestreze bunul să constate că acesta a dispărut din patrimoniul debitorului.
Apoi, chiar după ce bunul a fost sechestrat, pot interveni alţi creditori în concurs cu el, unii
trecând şi înaintea lui dacă beneficiază de garanţii reale. Deci, simplii creditori vor putea rămâne
neîndestulaţi.
De aceea, prin lege s-au prevăzut unele posibilităţi de natură să protejeze interesele
creditorilor, permiţându-le acestora să ia de urgenţă măsuri când simt că debitorul începe să aibe
dificultăţi şi sunt pe punctul de a deveni insolvabili. Aceste măsuri sunt:
- Somaţia de a plăti. Creditorul care se loveşte de reaua credinţă a debitorului şi se teme că
acesta poate să-1 înşele înstrăinându-şi bunurile mai înainte ca el să poată obţine condamnarea sa
(care este condiţia normală a sechestrului) se adresează, după caz, preşedintelui tribunalului de
comerţ sau unui judecător al instanţei civile ordinare, pentru a obţine, contra debitorului, a cărui datorie
este certă şi lichidă, o somaţie de a plăti. Dacă debitorul nu contestă această procedură sau dacă
contestaţia sa este respinsă, somaţia de a plăti, investită cu formulă executorie, permite creditorului să
procedeze la sechestrarea imediată.
- Sechestrarea conservatorie. Chiar înainte de condamnarea definitivă, sechestrarea
conservatorie va împiedica înstrăinarea bunului de către debitor. Ea se cere preşedintelui tribunalului
comercial sau judecătorului instanţei civile ordinare. Această procedură permite creditorului nu numai
să blocheze bunurile afectate de sechestrul conservatoriu, ci să înscrie, dacă judecătorul permite
aceasta, fie un amanet asupra fondurilor de comerţ ale debitorului, fie o ipotecă asupra imobilelor
debitorului, în felul acesta, creditorul va fi mai liniştit.

40
 c) Diverse sechestre propriu-zise. Sechestrele sunt de mai multe feluri: sechestrul imobiliar;
sechestrul-executare; sechestrul-blocare; sechestrul-gaj.
- sechestrul imobiliar constă în sechestrarea imobilului debitorului, dar aceasta este o
procedură lungă şi costisitoare, ea prezintă interes mai ales pentru creditorii ipotecari;
- sechestrul-executare constă în sechestrarea mobilelor pentru a le vinde;
- sechestrul-gaj este cel la care recurge locatorul care poate vinde mobilele locatarului sau
fermierului, procedura fiind mult simplificată;
- sechestrarea-blocare are drept obiect creanţe pe care debitorul însuşi le are împotriva altor
persoane, în acest caz, creditorul sechestrează creanţa pe care debitorul său o are împotriva unui terţ.
Procedura începe printr-o somaţie făcută terţului poprit, ce se face de portărel şi care este notificată de
asemenea debitorului poprit.
Din acel moment creanţa sechestrată este blocată. Debitorul poprit (adică debitorul creditorului,
nu terţul poprit) nu o va putea ceda nici s-o încaseze. Terţul poprit nu poate nici el să-şi achite creanţa
debitorului poprit.
Creanţa poprită va constitui gajul creditorilor debitorului poprit. Toţi aceştia se pot alătura la
sechestrul înfiinţat cu acelaşi titlu ca şi popritorul. Terţul poprit va plăti el, direct.
După aceste succinte consideraţii cu privire la garanţiile convenţionale, este cazul să facem o
trecere în revistă şi a garanţiilor legale.
Printre garanţiile legale trebuie menţionată, mai întâi „ipoteca judiciară,, (asupra imobilelor
debitorului) care aparţine oricărui creditor care a obţinut condamnarea debitorului. Există deci interesul
creditorului chirografar al unui proprietar de imobile de a obţine condamnarea acestuia, şi apoi să
înscrie ipoteca judiciară asupra imobilului.
Privilegiile favorabile afacerilor. Există, mai înainte, privilegiul vânzătorului bunului. Dacă
vânzătorul a făcut credit cumpărătorului, el trebuie să fie plătit asupra preţului bunului, preferenţial
asupra altor creditori ai cumpărătorului (iar dacă nu se face plata, se procedează la sechestrarea
bunului).
Această garanţie este fragilă când este vorba de bunuri mobile. Dar, în privinţa imobilelor,
privilegiul devine o ipotecă pe care vânzătorul, încă neplătit, o înscrie util.
În afara privilegiului vânzătorului este şi cel al locatorului de imobile. Mobilele cu care locatarul
sau fermierul garniseşte locurile închiriate sunt considerate ca un gaj privilegiat care garantează chiria
şi fermajul. Vânzându-le, locatorul îşi va încasa drepturile, înaintea tuturor creditorilor locatarului. Şi,
există un anumit drept de urmărire asupra celor pe care locatarul le-ar muta.
Un alt privilegiu există în favoarea „conservatorului lucrului", adică a profesionistului care a
salvat valoarea lucrului făcând reparaţii şi lucrări. El este privilegiat asupra bunului astfel conservat.
Arhitecţii şi antreprenorii au un privilegiu asupra edificiului la care ei au muncit, în măsura în
care au făcut să crească valoarea acestuia. Dar, acest privilegiu este subordonat inscripţiei funciare a
celor două procese-verbale comparative, înainte şi după lucrări.
Privilegii care grevează afacerile. Aceste privilegii sunt, în general, privilegiile generale,
acordate creditorilor datorită protecţiei speciale pe care le-o acordă legiuitorul. Ele grevează toate
bunurile debitorului, astfel încât dacă unul din aceste bunuri este sechestrat, este suficient pentru
creditorii privilegiaţi beneficiari de privilegii generale să-şi exercite dreptul lor pentru ca orice valoare a
bunului să dispară adesea în mâinile lor. Asemenea privilegii generale riscă să absoarbă averea unui
falit fără să lase nimic creditorilor chirografari.
Astfel sunt privilegiile fiscului care-şi atribuie un privilegiu general asupra tuturor bunurilor
debitorului, pe care, de altfel, îl cumulează cu câteva privilegii speciale şi ipoteci legale.

Capitolul XIII CONCURENŢA COMERCIALĂ

Secţiunea1. Aspecte generale privind concurenţa

În economia de piaţă, cele două principii importante: libertatea comerţului şi libera concurenţă
constituie coordonatele activităţii comercianţilor.
Libertatea comerţului şi a industriei semnifică: libertatea de întreprindere şi libertatea de
exploatare '.
Libertatea de întreprindere constă în dreptul persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a
efectua activităţi comerciale sau industriale, fără restricţii, direct sau prin constituirea de întreprinderi ori
prin achiziţionarea sau dobândirea controlului asupra unor agenţi economici preexistenţi.
Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce şi administra aşa cum
doreşte, fără constrângere, ceea ce implică două importante prerogative: dreptul de a decide cu privire
la toate problemele comerţului său şi dreptul de a contracta cu orice agent economic existent.

41
 Libera concurenţă constă în dreptul agenţilor economici de a folosi în competiţia pe piaţa liberă,
mijloacele şi metodele proprii pentru menţinerea şi dezvoltarea comerţului, atragerea, păstrarea şi
creşterea clientelei în scopul obţinerii unui profit cât mai mare. Aceste mijloace şi metode concurenţiale
nu se limitează la conceptul tradiţional care atribuie concurenţei rolul exclusiv de a influenţa preţul
mărfii determinându-i scăderea pe măsura creşterii ofertei de produse pe piaţa respectivă ' şi nici la
calitatea pe care agenţii economici o asigură produselor (mărfurilor) spre a atrage clientela, ci poate
consta şi în variate instrumente care constituie logistica întreprinderii, între aceste mijloace şi metode
importante menţionăm: modul de prezentare a mărfii; ambalajul, difuzarea, reclama, noutatea
produsului sau serviciului, renumele şi tradiţia producătorului, asigurarea canalelor şi a reţelelor de
distribuţie şi acţiunile promoţionale.

Secţiunea 2. Noţiunea de concurenţă comercială

Definiţie: concurenţa care respectă-normele de conduită pe piaţă impuse de deontologia
profesională şi este conformă cu practicile cinstite în materie industrială sau comercială este denumită
concurenţă licită sau onestă '.
Concurenţa care se abate de la exigenţele ce decurg din bună credinţă şi uzanţele cinstite în
activitatea economică este denumită de art. l din Legea nr. 11/1991, concurenţă neloială.
Concurenţa presupune cu necesitate independenţa şi descentralizarea activităţilor de
producţie, de distribuţie şi de consum, iniţiativă privată exercitată fără constrângeri şi limitări' de ordin
administrativ şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în condiţiile economiei de piaţă,
concurenţa îi conferă acesteia o structură specifică în funcţie de: 1) numărul şi categoria vânzătorilor şi
cumpărătorilor; 2) gradul de diferenţiere a produselor; 3) posibilitatea de a intra într-o ramură de
activitate; 4) gradul de libertate al determinării preţurilor.

Secţiunea 3.Condiţiile necesareexercitării liberei concurenţe

Concurenţa liberă presupune un cadru economic adecvat, ce oferă economia de piaţă şi cere
să fie îndeplinite anumite condiţii: liberalizarea comerţului, liberalizarea preţurilor şi a tarifelor,
convertibilitatea monedei naţionale, existenţa unui număr îndestulător de comercianţi, accesul
investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine, instituirea cadrului legal pentru prevenirea şi
sancţionarea abuzului ori a insuficienţei concurenţei.
1. Liberalizarea comerţului înseamnă dreptul fiecărui comerciant de a alege sau de a produce
şi vinde fără restricţie.
2. Liberalizarea preţurilor şi a tarifelor are un rol important în asigurarea liberei concurenţe
creând posibilitatea diferenţierii agenţilor ec. în oferta de mărfuri şi servicii în raport de preţ şi calitate.
3. Convertibilitatea monedei naţionale
Constituie o condiţie necesară în confruntarea comerciantului român cu agerîţii economici
străini care acţionează pe piaţă.
4. Existenţa unui număr satisfăcător de agenţi economici privaţi, deoarece numai în astfel de
condiţii se pot înlătura practicile monopoliste şi anticoncurenţiale.
5. Accesul investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine şi a rezultatelor activităţii
economice ce o desfăşoară asigură dezvoltarea comerţului autohton la nivelul standardelor din ţările
dezvoltate.
6. Instituirea cadrului legal pentru prevenirea şi sancţionarea concurenţei ilicite este necesară
pentru a se promova în comerţ principiile bunei credinţe şi uzanţele comerciale cinstite şi a se asigura
funcţionarea normală a pieţei.

Secţiunea 4.Tipuri de concurenţă comercială

l. Concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Noţiuni
Concurenţa dintre agenţii economici reflectă forme diferite de manifestare pe piaţă şi grade
diferite de rivalitate, în raport de care se disting două concepţii cărora le corespund două tipuri sau
modele economice concurenţiale: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă.
În prima concepţie, concurenţa este considerată ca un scop în sine de care depinde însăşi
existenţa libertăţii comerciale pe piaţă. Este un model teoretic care situează concurenţa la antipod de
monopol şi de monopsom.
Într-o a doua concepţie, mai realistă, concurenţa constituie un mijloc necesar pentru a atinge
obiective importante cum sunt: repartiţia judicioasă a resurselor, progresul tehnic, stabilitatea forţei de
muncă, în această din urmă accepţiune, libertatea pieţei poate suferi restrângeri dacă deziderate
superioare de ordin eco-nomic-social o impun. Este un model practic, acceptat de viaţa economică ac-
tuală care este cunoscut sub denumirea de concurenţă imperfectă. Acest model se prezintă sub variate

42
forme. Modelul corespunzător pe planul analizei ştiinţifice îl constituie concurenţa eficientă sau
concurenţa practicabilă (workable com-petition), care consideră validitatea dintre agenţii economici ca
un simplu mijloc şi nu ca un scop în sine.
2. Concurenţa pură şi perfectă presupune ca toţi agenţii să producă, să desfacă ori să schimbe
produsele (mărfurile), la preţul pieţei, absolut liber, atât cât doreşte, fără a-1 influenţa în vreun mod, iar
consumatorii să ia decizii plecând de la cunoaşterea în permanenţă a ansamblului ofertei, să cumpere
produsele la preţul pieţei, oricât şi de oriunde doresc, fără a-1 afecta. Acest model pune accentul pe
rolul regulator al fenomenelor principale ale pieţei, în special a legii cererii şi a ofertei.
1) Trăsături. Acest tip de confruntare pe piaţă al agenţilor economici se caracterizează prin
următoarele trăsături fundamentale: atomicitate, omogenitate, transparenţă, pluralitate de opţiuni,
mobilitatea factorilor de producţie şi neintervenţia statului.
a) Atomicitatea pieţei presupune existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, mici şi
mijlocii pe piaţă care să acţioneze în mod independent, fără ca vreunul din ei să poată influenţa
semnificativ niveliil preţului unui anumit produs. Ca atare, fiecare producător şi vânzător, fiecare
consumator consideră preţul pieţei ca o realitate independentă de acţiunea sa.
b). Omogenitatea produselor, mărfurilor sau serviciilor, într-o ramură a economiei, produsele,
mărfurile sau serviciile trebuie să fie omogene sau identice, astfel că, în condiţii calitativ egale,
cumpărătorul să prefere produsul cu preţul cel mai scăzut.
c). Transparenţa perfectă a pieţei se realizează dacă pe piaţă există un flux informaţional
adecvat. Această condiţie implică accesul direct, imediat şi complet al consumatorilor la informaţii
despre produsele, caracteristicile produselor şi serviciilor oferite de piaţă şi preţurile corespunzătoare.
d). Pluralitatea de opţiuni rezultă în mod evident din coroborarea cerinţelor sus menţionate. Pe
o atare piaţă, consumatorul beneficiază de posibilităţi de alegere, practic nelimitate, între mărfurile
oferife spre vânzare.
e). Mobilitatea factorilor de producţie constă în posibilitatea agenţilor economici şi a capitalului
pe care-1 deţin de a se adapta din proprie iniţiativă evoluţiei conjucturale a pieţei.
În măsura în care activitatea economică devine nerentabilă din cauza creşterii numărului de
agenţi economici în domeniu, cei interesaţi îşi pot schimba profilul activităţii şi să se îndrepte spre altă
ramură unde consideră că vor realiza un profit mai mare.
Prin astfel de acţiuni se realizează, pe de o parte, repartizarea optimală a resurselor între
diferitele domenii de producţie, iar, pe de altă parte, o adaptare corespunzătoare a nivelului ofertei în
raport de volumul cererii.
f). Neintervenţia statului echivalează cu libertatea concurenţei. Această concurenţă nu mai este
perfectă dacă i se aduc restrângeri administrative, în această concepţie, rolul statului constă în
asigurarea condiţiilor optime pentru acţiunea spontană a competiţiei economice.
Formarea preţurilor în condiţiile, concurenţei perfecte are loc pe baza acţiunii legii valorii şi a
corelaţiei dintre cerere şi ofertă, în condiţiile concurenţei pure şi perfecte, preţul se fixează la nivelul
echilibrului dintre cerere şi ofertă, deci atunci când cantităţile de produse oferite de piaţă sunt egale cu
cele solicitate de consumatori. Cererea excedentară determină creşterea preţurilor. Oferta excedentară
atrage, dimpotrivă, scăderea preţului de vânzare a produsului.
4) Factori destabilizatori ai concurenţei. Pe măsura evoluţiei economiei la stadiul contemporan,
între modelul teoretic al concurenţei perfecte şi realitate, s-a produs un decalaj. Acest decalaj s-a
datorat fenomenului concentrării întreprinderilor care a contribuit la regresul treptat al atomicităţii pieţei.
Ca efect al acestui decalaj, a devenit necesară intervenţia statului în economie. Se
înregistrează mutaţii care transformă concurenţa perfectă în concurenţa imperfectă.
1.Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care una, mai multe sau toate
condiţiile concurenţei perfecte sunt încălcate: a) numărul de cumpărători şi vânzători variază; b) se
accentuează diferenţierea între produse; c) un anume grad de control al preţurilor; d) dificultatea la
intrarea noilor producători într-o ramură; e) rivalităţi în ceea ce priveşte relaţiile cu publicul în probleme
de calitate.
2. Concurenţa imperfectă apare datorită: a) existenţei unor firme destul de mari şi puternice,
capabile să influenţeze preţul de vânzare a produselor proprii; b) existenţa de restricţii la intrarea de noi
firme în ramură.
3. Concurenţa imperfectă este un model economic real care ţine seama de factorii care
influenţează existenţa şi intensitatea competiţiei dintre agenţii economici (restructurarea şi
concentrarea agenţilor economici, intervenţia statului).
Concentrarea agenţilor economici este un proces care s-a accentuat în ultimele decenii.
Cauzele concentrării pot fi de ordin tehnic, organizatoric, comercial sau financiar. Sub raport tehnic,
asocierea agenţilor economici contribuie la raţionalizarea muncii prin divizarea şi specializarea mai
judicioasă a activităţilor.

43
 Organizatoric, fuziunea unor societăţi reduce cheltuielile administrative. Pe plan comercial,
concentrarea permite strategii mai perfecţionate şi diversificate de aprovizionare şi desfacere, reclamă,
etc.
Financiar, concentrarea permite accesul la finanţarea din partea agenţilor economici mai
puternici sau chiar la finanţarea externă în proporţii mai mari decât dacă ar acţiona ca firme izolate.
4. Sub raport economic, fenomenul concentrării se poate realiza pe trei căi diferite. O primă
cale o constituie concentrarea orizontală care intervine între unităţi concurente de profil similar, ele
coordonându-şi activităţile specifice. Este cazul cartelurilor, trusturilor. O a doua cale este concentrarea
verticală dintre societăţi aflate pe trepte diferite, pe filiera de producţie sau de distribuţie de rnărfuri, de
servicii sau lucrări. Reunirea are loc între fabricanţi, grosişti, intermediari şi detailişti care se grupează
într-o singură întreprindere polifuncţională. Este cazul sistemelor societate tip holding.
În fine, există concentrare conglomerată, care pune laolaltă activităţi economice diferite, fără
conexiune între ele, cu singurul scop de a spori rentabilitatea (turism, hoteluri, audiovizual, unitate de
alimentaţie publică, farmacii etc. ). Este cazul grupurilor de societate tip concern.
Concentrarea agenţilor economici are loc adesea pe calea formării (oculte) a sistemelor
societare fără personalitate juridică.
Astfel de societăţi dobândesc poziţii importante pe piaţă care le dă posibilitatea să aplice
politica de preţuri favorabile lor, dar în dezacord cu interesele consumatorilor. Asemenea manifestări
anticoncurenţiale provoacă perturbări pe piaţa materiilor prime şi asupra nivelului de ocupare al forţei
de muncă.
5. Intervenţia statului în economie, în condiţiile concentrării întreprinderilor şi a practicilor
anticoncurenţiale nu poate fi exclusă fără riscul unor perturbări sociale.
Statul îşi exercită influenţa asupra pieţei în trei moduri diferite, strâns legate între ele,
îndeplinind:
a) funcţia de reglementare pentru menţinerea echilibrului dintre agenţii economici, pe de o
parte, muncitorii şi consumatorii, pe de altă parte. Reglementările tind să asigure protecţia socială, în
general şi a consumatorilor, în special;
b) funcţia de asistenţă. Statutul prin asistenţă socială şi publică, prin asigurarea de servicii
gratuite populaţiei, burse de studii, subvenţii pentru cercetarea ştiinţifică şi alte asemenea activităţi,
urmăreşte să contracareze efectele nocive ale concurenţei comerciale;
c) funcţia de gestiune constă în preluarea şi exercitarea de către colectivitate a unor activităţi
care interesează bunul mers al întregii societăţi, cum su'it: justiţia, apărarea naţională, poliţia,
învăţământul, sănătatea publică, dar şi s("c-toare economice vitale, ca de exemplu: energia, transportul
public, poşta, te''e-comunicaţiile, audiovizualul etc.
Scopul acestor modalităţi de intervenţie este disciplinarea şi moralizarea vieţii economice,
apărarea lor de excesele participanţilor la circuitele economute.

Secţiunea 5.Formele concurenţei imperfecte

Principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt: concurenţa eficientă şi concurenţa de
monopol sub cele două forme: oligopolul şi monopsomul.
A. Concurenţa eficientă (workable competition) se realizează în următta-rele condiţii:
1) piaţa să fie deschisă oricărui agent economic, fiind mai puţin important numărul acestora.
2). agenţii economici să dispună de libertate de acţiune pe piaţă, adică să"-şi poată stabili
propria strategie în raport cu concurenţa şi consumatorii.
Libertatea de acţiune presupune ca variaţiile înregistrate pe piaţă, în ofe'tă şi cereri, să se
repercuteze asupra formării preţurilor.
3). utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de libertatea de a alege între mai mulţi furnizori şi
mai multe sorturi de mărfuri.
Modelul concurenţei eficiente este un model flexibil şi adaptabil la situaţia concretă de pe
fiecare piaţă. Acest tip de concurenţă este considerat că expriină însăşi condiţiile statornicite în cadrul
Comunităţii Economice Europene, de Tratatul de la Roma (1957).
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că art. 85 din Tratat implică existenţa pe
piaţă a unei concurenţe eficiente, adică nivelul de concurenţă necesar a fi respectate existenţele
fundamentale şi a fi atinse obiectivele Tratatului.
2) Criterii de definire a concurenţei eficiente
Monopolul şi monopsomul. Concurenţa încetează să mai fie eficientă de îndată ce agenţii
economici sau consumatorii sunt cei care fixează modul de alegere al partenerului în activitatea
economică. Piaţa se transformă în astfel de situaţii în monopsom.
Monopolul este opus concurenţei. El presupune existenţa pe piaţă a unui producător sau
vânzător care controlează sau determină preţul independent de legea cererii şi ofertei. Acest scop

44
poate fi atins pe două căi diferite, urmate separat sau cumulativ. Cel mai frecvent se procedează la
fixarea unilaterală a preţului de monopol. Este posibil însă să se restrângă în anumite limite cantităţile
de produse oferite pe piaţă (în caz de monopol) sau cerute pentru consum (în caz de monopsom),
provocând astfel o concurenţă acerbă între clienţi care, pentru a-şi satisface nevoile sunt obligaţi să
suporte preţuri majorate excesiv.
Monopolul pune în evidenţă procesul de concentrare a producţiei întreprinderilor şi a
capitalurilor. Existenţa monopolurilor se explică prin: 1) raritatea unor resurse care pot fi exploatate
numai dintr-un anumit loc; nici o altă firmă nu are acces la ele; 2) existenţa unor patente (licenţe) care,
pentru anumite produse, sunt obţinute de o singură firmă, licenţele fiind protejate prin lege; 3) în
anumite domenii - exploatarea energiei electrice, poştă, telefoane etc., se consideră că ar fi şi o risipă
dacă ar funcţiona mai multe firme; 4) concentrarea capitalurilor şi a producţiei pentru eliminarea
concurenţei.
Concurenţa monopolistă se caracterizează prin: a) existenţa mai multor firme producătoare sau
vânzătoare care deţin o parte mai mică sau mai mare din piaţă; b) diferenţierea produselor; c) restricţii
la intrarea în ramură; d) un anume control asupra preţurilor; e) numărul de producători este suficient
pentru ca fiecare să decidă independent.
Oligopolul. Oligopolul presupune existenţa pe piaţă a unui număr restrâns de agenţi economici
producători. Fiecare firmă este destul de puternică pentru ca prin acţiunile sale să determine efecte
importante asupra celorlalte firme şi asupra pieţei, motiv pentru care se realizează între ele anumite
înţelegeri. Acţiunile lor se referă la schimbarea preţurilor produselor şi la calitatea produselor.
Cantităţile de produse date pe piaţă reclamă calitate (vezi art. 5 din Legea nr. 21/1996).
2. înţelegerile de natură monopolistă sunt grupate în trei specii distincte: a) acorduri propriu-
zise care au obiect sau efect anticoncurenţial; b) decizii ale asociaţiilor de întreprinderi. Ele pot să
îmbrace forme diverse, precum: obiective, regulamente interioare, circulare etc., pe care agenţii
economici le aplică efectiv, conformându-se dispoziţiilor difuzate de la centru; c) practicile concertate
ale agenţilor economici care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei pe piaţă (art. 5 din Legea nr. 21/1996).

Secţiunea 6. Domeniul concurenţei comerciale

1. Concurenţa comercială ca mod de confruntare între agenţii economici cu activităţi identice
sau asemănătoare exercitată în domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi menţinerea clientelei în
scopul realizării de profituri se prezintă sub forme extrem de variate.
În raport cu atitudinea competiţională a comerciantului, se pot distinge următoarele forme:
concurenţa licită, concurenţa interzisă, convenţia anticoncu-renţială, concurenţa neloială şi concurenţa
ilegală. Fiecare din acestea are un regim juridic care le diferenţiază de celelalte.
I. Concurenţa licită este concurenţa exercitată în mod liber, cu bună credinţă şi conform
uzanţelor comerciale cinstite (cu respectarea normelor deontologice ale profesiei de comerciant). O
astfel de competiţie asigură participanţilor toate avantajele recunoscute de lege, dreptul la concurenţă.
II. Concurenţa interzisă este aceea care s-ar desfăşura în domenii închise prin legea
concurenţei comerciale cum ar fi: statutul forţei de muncă, protecţia muncii, durata zilei de lucru,
regimul concediilor de odihnă, stabilirea vârstei de pensionare pentru bătrâneţe, asigurările sociale,
raporturilor dintre patron şi prepuşi sau salariaţi, raporturile dintre societăţile comerciale şi asociaţii din
conducerea societăţilor etc. Drept urmare, actele şi faptele comerciale prin care se manifestă
comportamentul concurenţial interzis vor fi lipsite de efectele lor, iar autorul va fi obligat la repararea
pagubelor produse. Fiind de ordine publică, orice persoană fizică sau juridică poate să ceară încetarea
concurenţei interzise.
III. Convenţia anticoncurenţială este acea formă imperfectă de concurenţă când printr-o
convenţie de sine stătătoare sau printr-o clauză de neconcurenţă inserată într-un contract, una din părţi
(debitorul) se obligă să renunţe temporar la confruntarea pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o altă
interdicţie privind concurenţa, iar dacă încalcă această obligaţie, va fi supusă răspunderii contractuale
specifice. Antrenarea unei astfel de răspunderi va putea fi cerută numai de cel care are calitatea de
parte la convenţie, în anumite condiţii şi de către terţii interesaţi.
Angajamentul explicit de neconcurenţă este valabil în măsura în care se respectă principiile
libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor, ordinea publică şi bunele moravuri.
IV. Concurenţa neloială este orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea
comercială şi industrială.
V. Concurenţa ilegală este concurenţa care se desfăşoară cu încălcarea dispoziţiilor legale,
fiind asimilată de Legea nr. 11/1991 cu concurenţa neloială. Interdicţiile prevăzute de lege prin
incriminarea şi sancţionarea concurenţei ilegale au ca scop moralizarea metodelor de competiţie

45
economică, în timp ce sancţionarea concurenţei neloiale priveşte moralizarea exerciţiului libertăţii con-
curenţei.
Secţiunea 7. Concurenţa licită
1. Definiţie. Art. l din Legea nr. 11/1991 impune comercianţilor obligaţia de a-şi exercita
activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor comerciale cinstite.
Din acest text se desprind două coordonate ale concurenţei licite.
Prima coordonată ar constitui-o obligaţia de desfăşurare a activităţii comerciale cu bună
credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. O a doua coordonată este aceea că manifestarea concurenţei
trebuie să aibă loc numai în domeniile permise, în raport de aceste două coordonate, concurenţa licită
a fost definită ca fiind:
„Forma fundamentală de concurenţă în cadrul căreia comportamentul com-petiţional al
agentului economic se exercită manifest, cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în domeniile
permise concurenţei, în scopul de a asigura existenţa sau expansiunea comerţului său".
2. Condiţii necesare existenţei concurenţei licite Concurenţa licită există dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) comportamentul concurenţial să fie evident, adică să aibă o existenţă concretă la un nivel de
intensitate care să excludă excesul dar şi absenţa concurenţei. Numai un comportament evident sau
manifest face posibilă concurenţa;
b). comportamentul concurenţial să fie exercitat cu bună-credinţă. Este un principiu de bază al
raporturilor juridice. El presupune o stare psihologică care determină sau însoţeşte comportamentul
concurenţial, implicând: intenţia corectă, diligenta, licitatea şi abţinerea de la vătămarea altuia, cât şi
credinţa, eronată sau scuzabilă a subiectului de drept în cauză, că se comportă conform legii. Sunt
opuse bunei credinţe comportamentele abuzive şi culpabile, caracterizate prin rea credinţă. Lipsa bunei
credinţe falsifică jocul liberei concurenţe, ceea ce duce la rezultate păgubitoare pentru ceilalţi
participanţi la competiţie;
c). folosirea uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială. Este o condiţie cu un
conţinut moral valabil, în funcţie de coordonatele morale şi legale ale fiecărei societăţi.. Totuşi, legea
fixează Vinele limite dincolo de care concurenţa devine ilicită.
O altă limită a uzanţelor cinstite sunt practicile ce duc la restrângerea concurenţei de tipul
activităţilor de monopol, dumping şi subvenţii la export. Inexistenţa uzanţelor cinstite în activitatea
comercială determină distorsiuni în jocul liberei concurenţe şi falsifică rezultatele acesteia;
d). obligaţia de desfăşurare a competiţiei concurenţiale numai în domeniile permise acesteia.
Aceste activităţi sunt stabilite prin lege, de exemplu art. 4 din Legea nr. 21/1996 dar şi prin convenţia
părţilor. Tot prin lege şi convenţia părţilor sunt determinate şi domeniile închise concurenţei.

Secţiunea 9. Publicitatea comercială

Constă în ansamblul mijloacelor de expresie cu efect colectiv ce tind a dezvălui notorietatea
unei mărci sau produs şi larga lor difuzare. Este un mijloc de a intra în competiţie cu alţi concurenţi şi
de a dobândi un loc pe piaţă.
Cele mai importante trăsături ale publicităţii sunt:
- este o acţiune globală, neselectivă, o comunicare de masă care se adresează publicului şi
utilizează toate canalele posibile;
- este destinată să acţioneze asupra psihicului uman, orientând consumatorul spre o marcă sau
spre un produs determinat;
- se organizează pe termen lung cu repetiţii;
- trebuie să aibă caracter ofensiv, în scopul de a conserva şi lărgi clientela, dar nu agresiv,
întrucât efectele pot fi contrare celor urmărite.

Secţiunea 10. Concurenţa neloială

1. Noţiunea şi condiţiile de existenţă ale concurenţei neloiale
Concurenţa neloială a fost definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca fiind orice fapt sau act
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. Prin urmare, concurenţa neloială
reprezintă încălcarea obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale
procedee oneste.
Criteriul esenţial care deosebeşte actul de concurenţă neloială de actul de concurenţă ilicită nu
este atât actul de concurenţă în sine, scopul urmărit, cât mijlocul întrebuinţat, folosirea de mijloace
reprobabile, săvârşirea unor acte criticabile pentru a atrage clientela..
Aprecierea caracterului neloial al actului se face în funcţie de elemente cum sunt: conţinutul
actului,. mijloacele utilizate, modul de exercitare a unui drept sau libertăţi, respectarea bunelor
moravuri şi influenţa asupra vieţii economice.

46
 Actul de concurenţă neloială constă în exerciţiul excesiv sau abuziv al unui drept sau libertăţi
spre deosebire de concurenţa interzisă unde ne aflăm în faţa unui act săvârşit fără drept, în cazul
concurenţei neloiale, se aplică regulile de la răspunderea delictuală, în cazul concurenţei interzise,
interdicţia poate avea două surse - contractul sau legea.... i
Din definiţia legală şi din celelalte elemente specifice susmenţionate, rezultă că pentru
existenţa concurenţei neloiale se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
a) comportamentul concurenţial să constea din. acte contrare uzanţelor cinstite în activitatea
comercială şi industrială;
b) actele de concurenţă neloială care sunt, după caz, susceptibile de sancţiuni civile,
contravenţionale sau penale, trebuie să îndeplinească condiţiile cerute faptelor delictuale (art. 998
Codul civil), contravenţionale sau infracţionale;
c). comportamentul concurenţial neloial trebuie să fie manifest şi culpabil;
d). actele şi faptele de concurenţă neloială trebuie să se producă în domenii deschise
concurenţei.
2. Actele de concurenţă neloială
20
1. Noţiune: în concepţia jurisprudenţei şi doctrinei \ actul de concurenţă neloială este orice act
susceptibil de a favoriza desfacerea produselor unui comerciant în detrimentul desfacerii produselor
altuia. Actul de concurenţă se poate situa însă şi în sfera altor activităţi economice, cum ar fi
aprovizionarea, organizarea publicităţii, etc.
O caracteristică importantă a actului de concurenţă este existenţa lui independent de vreun
avantaj personal pentru autorul actului şi independent de faptul de a constitui un obstacol concret,
imediat sau viitor la desfacerea produselor uneia din părţile în cauză. De asemenea, actul de
concurenţă nu presupune egalitatea de nivel economic a părţilor şi nici nu este condiţionat de
identitatea clientului.

Secţiunea 11.Confuzia şi riscul de confuzie

1.Confuzia este actul de concurenţă neloială care constă în disimularea credibilă a propriei
activităţi comerciale sub aparenţa semnelor distinctive ale comerciantului lezat sau ale unui colectiv de
concurenţi.
Încercarea de a crea o confuzie în mintea clientelei este cea mai răspândită formă de
concurenţă neloială. Domeniul de preferinţă în care sunt utilizate mijloacele de confuzie este cel al
semnelor distinctive şi al mărcilor. Mijloacele utilizate pentru a produce confuzie sunt în funcţie de
obiectul la care se referă, de două feluri: 1. mijloace care tind să producă în mintea consumatorului
ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile sunt sau provin de la concurentul celui care le
utilizează şi 2. mijloace care tind numai să creeze ideea unei legături între cele două oferte pentru a
profita de clientela concurentului.
Mijloacele de confuzie se pot grupa astfel:
a. confuzia prin crearea de similitudini cu privire la numele şi denumirile firmei, emblemei,
ambalajelor sau altor semne de identificare ale acesteia;
b. confuzia cu privire la semnele distinctive ale produselor;
c. confuzia cu privire la aspectul exterior al întreprinderilor;
d. confuzia creată prin producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în
vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi
caracteristicile mărfurilor în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari;
e. imitarea publicităţii unui comerciant;
f. rataşarea parazitară, constând în exploatarea faptului de concurenţă neloială a popularităţii
concurentului lezat prin referire abuzivă la activitatea, popularitatea sau produsele acestuia;
g. substituirea mărfurilor.
Mijlocul cel mai frecvent pentru a crea confuzie este utilizarea de semne distinctive identice sau
similare: mărci, nume comerciale, titluri, ambalaje, embleme etc.

Secţiunea 12. Practici contrare legii sau uzanţelor cinstite care

lezează ordinea publică sau interesele consumatorilor

Sunt acele fapte care depăşesc limitele concurenţei licite şi care afectează ordinea publică şi
interesele consumatorilor, în această categorie intră comerţul clandestin şi specula contrară liberei
concurenţe.
1. Comerţul clandestin cuprinde două categorii de acte:

47
 a). efectuarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
desfăşurarea unei activităţi comerciale sau cu încălcarea de către comercianţi a obiectului activităţii lor
comerciale stabilit şi condiţiile legii (art. l lit. a) din Legea nr. 12/1990);
b). exercitarea de acte de comerţ în favoarea şi pe seama societăţilor constituite într-o ţară
străină în cazurile în care nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarea acestora în
ţară. Fapta constituie infracţiune şi este sancţionată conforma art. 207 din Legea nr. 31/1990.
2. Specula contrară liberei concurenţe. Sunt practici de speculă contrare liberei concurenţe. Din
această categorie fac parte:
a) stocarea de mărfuri în scopul creării unui deficit pe piaţă şi revânzarea lor (art. l lit. e) din
Legea nr. 12/1990);
b). înţelegerea între comercianţi cu amănuntul pentru impunerea unor preţuri superioare celor
practicate pe piaţă (art. l lit. g) din Legea nr. 12/1990);
c). condiţionarea vânzării unui produs de cumpărarea altui produs;
d). vânzarea preferenţială şi refuzul nejustificat al vânzării mărfurilor. Faptele constituie
contravenţii şi se sancţionează cu închisoare contravenţională sau amendă contravenţională.

Secţiunea 13. Răspunderea juridică pentru concurenţă neloială

Concurenţa neloială săvârşită prin încălcarea de către comercianţi a obligaţiei de a-şi exercita
activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor comerciale cinstite atrage răspunderea civilă
contravenţională şi penală a acestora.
Răspunderea civilă pentru concurenţa neloială este o răspundere pentru actele abuzive şi
actele excesive ale agentului economic culpabil şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 şi următorii din
Codul civil.
Răspunderea contravenţională are ca temei în dispoziţiile Legii nr. 11/1991 şi Legii nr. 12/1990,
iar răspunderea penală îşi are temeiul în principal, în dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege şi dispoziţiile
art. 301 din Codul penal. Legea nr. 31/1990 stabileşte şi o răspundere specifică de drept comercial -
excluderea din societatea comercială, revocarea din funcţia de director sau din aceea a consiliului de
direcţie.
Răspunderea pentru concurenţă neloială este în principal civilă. Acţiunea aparţine
comerciantului vătămat prin faptele sau actele de concurenţă neloiale.
Obiectul acţiunii poate fi:
1. încetarea faptului sau actelor de concurenţă neloială;
2. desfiinţarea actelor de concurenţă neloială;
3. plata de despăgubiri pentru daunele pricinuite;
4. sechestrarea mărfurilor cu false indicaţii de provenienţă ori distrugerea falselor menţiuni;
5. vânzarea mărfii după îndepărtarea falselor menţiuni pentru acoperirea pagubelor;
6. publicarea hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala făptuitorului. Art. 6 din Legea nr. 11/1991
dispune că cel „care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture
actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite" agentului economic lezat.
Semnificative sunt dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 11/1991 care prevăd posibilitatea acordării de daune
morale pentru concurenţa neloială şi instituie răspunderea solidară a persoanelor care au creat
împreună prejudiciul.

Secţiunea 14.Protecţia internaţională împotriva actelor de concurenţă neloială

Protecţia internaţională împotriva actelor de concurenţă neloială

1. Protecţia agenţilor economici români în străinătate şi a străinilor în România împotriva
concurenţei neloiale se rezolvă în funcţie de apartenenţă la Convenţia de Uniune de la Paris pentru
Protecţia proprietăţii industriale (1883).
Apartenenţa ţării noastre la Uniune, dă dreptul comercianţilor din România la tratamentul
naţional şi la tratamentul unionist. La rândul lor, străinii unionişti vor putea cere în România acelaşi
tratament.
Principiul tratamentului naţional înseamnă asimilarea străinului resortizant al Uniunii cu
naţionalul fără vreo condiţie de reciprocitate.
întrucât între legile ţării membre ale Uniunii există mari deosebiri, tratamentul naţional este
completat cu tratamentul unionist.

48
 Capitolul XIV CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE
CONTRACTELOR COMERCIALE

Secţiunea 1.Apariţia contractelor

Contractele au apărut cu necesitate într-un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii spre a
înlocui formele arhaice şi greoaie de schimb dintre şi din colectivităţile primitive.
Contractele au apărut în condiţiile producţiei simple de mărfuri din societăţile antice şi cele ale
existenţei banilor, rostul lor principal fiind acela de a realiza circulaţia mărfurilor prin intermediul banilor.
Reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice
interdependente; pe de o parte, fenomenul circulaţiei mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă
parte, fenomenul creditului, menit să înlesnească circulaţia mărfurilor şi în general comerţul juridic. În
acest fel s-a realizat trecerea cu uşurinţă a bunurilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi, de aici, în
sfera consumului personal şi productiv, s-a stimulat dezvoltarea creditului şi s-au înlesnit operaţiunile
juridice de transmisiune a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta.

Secţiunea 2. Evoluţia contractelor

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce priveşte formarea lor,
pe atât de cuprinzătoare de activităţi şi fenomene diferite; de aceea, de la apariţia lor, schimburile de
bunuri şi de servicii şi în general operaţiunile prin care oamenii îşi satisfac trebuinţele materiale şi
cerinţele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adaptarea contractelor; această
adaptare reflectă evoluţia istorică a contractelor.
Contractele în dreptul roman.
Termenul de contract (contractus) îl întâlnim în dreptul roman clasic, în timp ce grecii foloseau
termenul de synallagma (de unde şi denumirea de contracte sinalagmatice).
Cu pragmatismul, ingeniozitatea şi fineţea ce-i caracterizau, juriconsulţii romani au elaborat cea
mai reuşită legislaţie antică a contractelor, atât prin conţinutul ei bogat, cât şi prin forma sa ireproşabilă
de exprimare.
a) Contractele formale. Primele şi un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au
fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârşirea de forme prestabilite, la început
sacramentale (fas) iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie
vizibile şi tangibile; fiecare contract lua naştere prin şi din îndeplinirea cu publicitate a solemnităţii ce-i
era proprie; de aceea,fiecare contract era distinct de celelalte, fără ca între ele să existe vreun element
comun (Abia după Christos, juriconsulţii – mai întâi Sabinus, apoi Pedius, Gaius ş. a. – au observat că
în esenţă contractul constă în acordul de voinţă al părţilor şi că acest acord este comun tuturor
contractelor).
.
b) Contractele reale. Apariţia acestei categorii intermediare de contracte (între cele formale şi
viitoarele contracte consensuale), la care formalismul a fost redus la simpla predare a lucrurilor, a
marcat profund dreptul contractual roman, întrucât a creat o primă şi mare breşă în rigiditatea
contractelor formale (cea de-a două breşă, şi mai însemnată, va fi creată de admiterea contractelor
consensuale).
c) Contractele consensuale. Această de-a treia şi ultimă categorie de contracte, a căror
încheiere s-a redus la simplul acord de voinţă al părţilor contractante (solo consensu; duorum vel
plurium in idem placitum consensus) a răspuns îndeosebi noilor cerinţe ale circulaţiei bunurilor şi
serviciilor din societatea romană.
Primul contract consensual a fost vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio); i-au urmat
închirierea de lucruri, efectuarea de servicii şi săvârşirea de lucrări (locatio-conductio rei, locatio-
conductio-operarum şi locatio-conductio operis), gestiunea gratuită de afaceri (mandatum) şi asociaţia
(societas).
Contractele în dreptul medieval.Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept
unitar, dreptul civil medieval, ca şi dreptul evului mediu în general, s-a diferenţiat după stările sociale

49
(dreptul nobiliar, dreptul canonic, dreptul curţii, dreptul comercianţilor, dreptul orăşenilor, dreptul
ţăranilor liberi etc.) şi după provenienţa sa (dreptul roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic
etc.). La rândul ei, doctrina juridică medievală a cunoscut şcoli şi curente diferite, ca cele ale
cutumiarilor, canoniştilor, glosatorilor şi post-glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului
raţional sau ai dreptului istoric.
Regula consensualismului. În dreptul medieval – influenţat de noileconcepţii filosofice,
conform cărora actele omului îşi au izvorul în voinţa sa, care singură poate da naştere şi obligaţiilor
juridice – contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la
impunerea regulii consensualismului.
Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerităţii pe care o reclamau
operaţiile comeciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere şi fiindcă bisericile erau
interesate în recunoaşterea valabilităţii făgăduinţelor materiale pe care, în ambianţa de profundă
religiozitate din evul mediu, credincioşii le făceau acestora în numeroase împrejurări.
Justiţia comutativă. În dreptul canonic medieval s-a formulat şi promovat conceptul de justiţie
comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie
echivalente.
Aplicaţiile practice ale conceptului de justiţie comutativă au fost îndeosebi următoarele:
anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale uzurare şi
revizuirea contractelor devenite injuste din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.
Contractele comerciale. În dreptul medieval, contractele comerciale s-au particularizat faţă de
contractele civile.
După ce Europa post-romană a parcurs o perioadă îndelungată de neânţelegeri şi războaie
continue între statele şi provinciile feudale, de stagnare şi nesiguranţă, în care circulaţia bunurilor era
restrânsă, anevoioasă şi riscantă, a urmat o perioadă de stabilitate socială şi politică, de dezvoltare
impetuoasă a economiei şi schimburilor interne şi externe de bunuri; comerţul a înflorit şi s-a extins
(datorită şi marilor descoperiri geografice şi legăturilor cu Extremul Orient, care au îmbogăţit Europa),
ceea ce a dus şi la reglementarea juridică a comerţului intern şi internaţional.

Contractele în dreptul modern.Despre state moderne şi drept modern se vorbeşte o dată cu

procesul politic de constituire şi consolidare a statelor naţionale europene, încheiat în linii mari în
secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, proces însoţit de marile codificări, astfel încât s-a
ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil.
În cadrul acestui proces de modernizare statală şi legislativă s-a edictat Codul civil francez din
1804, model urmat şi de alte coduri, printre care şi de Codul civilromân din 1865. În acest fel,
contractele civile au fost reglementate în codurile civile.

Secţiunea 3. Reglementarea contractelor în dreptul român

Contractele civile sunt reglementate în Codul civil şi în actele normative care reglementează
anumite contracte, ca cele de antrepriză, închirierea de locuinţe sau pretsările de servicii.
Reglementările legale referitoare la contracte se divid: în reglementări generale, aplicabile
tuturor contractelor, prevăzute de art. 5 şi 942-985 din Codul civil şi care privesc libertatea contractuală
şi limitele acesteia, formarea şi efectele contractelor; şi reglementări speciale, care privesc diferitele
contracte, ca vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, mandatul, depozitul, împrumutul, asigurarea,
renta viageră ş. a., cuprinse în art. 1298-1651 din Codul civil, dispoziţii care se întregesc cu cele
privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.
Secţiunea 4. Libertatea contractuală
Libertatea contractuală este o componentă principală a libertăţii individuale, care reflectă rolul
voinţei părţilor la formarea contractelor.
Jurisconsulţii romani au formulat conceptul de contract (contractus), nu însă şi pe acela de
libertate contractuală, ceea ce ne explicăm astfel: pe de o parte, fiindcă în dreptul roman clasic voinţa
părţilor contractante nu era îndestulătoare pentru naşterea contractelor, ci era nevoie şi de îndeplinirea
unor formule, gesturi sau acte materiale; pe de altă parte, fiindcă deşi au elaborat terminologia de bază
a obligaţiilor, cu denumiri şi reguli care au devenit adevărate constante ale dreptului, romanii nu au
formulat şi concepte de o mai extinsă abstractizare, cum sunt, printre altele, şi cele de subiect de drept,
raport juridic sau libertate contractuală (ceea ce se poate înţelege prin pragmatismul jurisconsulţilor
romani), concepte ce aveau să fie enunţate şi justificate mai târziu, în cadrul preocupărilor, discuţiilor şi
speculaţiilor filosofice şi juridice medievale.

Secţiunea 5. Rolul voinţei în contracte

50
 Rolul voinţei părţilor contractante, privit în cea mai largă accepţiune, este acela de a le crea şi
de a le stabili conţinutul.
În ce priveşte crearea contractelor, Codul civil român, întocmai ca şi celelalte coduri civile din
secolul al XIX-lea, a reglementat contractele ca negociabile, ca fiind fără excepţie rodul exclusiv al
voinţei comune a părţilor contractante.
Cum însă cu timpul au apărut şi alte contracte decât cele negociabile, şi anume cele de
adeziune şi cele impuse, rolul voinţei s-a diferenţiat de la o categorie la alta de contracte; a avut şi are
loc o transformare continuă a numeroase contracte clasic negociabile în contracte de adeziune şi
contracte impuse; ceea ce sub aspect voliţional înseamnă că are loc o trecere de la voinţa creatoare la
voinţa formal-creatoare de contracte.

Secţiunea 6.Teoria autonomiei de voinţă

Teoria autonomiei de voinţă a fost enunţată şi dezvoltată în climatul individualist din secolul al
XVIII-lea mai ales de către Jean Jacques Rousseau şi Immanuel Kant.
În concepţia lui Rousseau, omul este liber prin natura sa; cum însă trăieşte în societate, el
renunţă de bunăvoie la o parte a libertăţii sale, în vederea realizării coexistenţei sociale; în acest fel s-a
ajuns la un acord al voinţelor libere numit contract social.
În
Secţiunea 7. Principiul libertăţii contractuale

Călăuziţi de teoria autonomiei voinţei şi prin consecinţă de aşa-numitul individualism juridic,

redactorii codului civil francez, ca şi redactorii celorlalte ccoduri civile din secolul al XIX-lea, au
reglementat contractul ca o manifestare a unor voinţe individuale autonome; din cuprinsul
reglementărilor acestor coduri s-a desprins ceea ce în doctrina juridică a fost numit principiul libertăţii
contractuale.
Din principiul libertăţii contractuale, o parte a doctrinei a dedus consecinţe exagerate, care însă
au fost judicios combătute de către o altă parte a doctrinei. În esenţă, această controversă renumită,
care în final a contribuit la înţelegerea realistă a conceptului de libertate contractuală, a constat în cele
ce urmează:

II.5. Secţiunea 8. Libertatea contractuală în dreptul român actual

În dreptul român actual, ca şi în alte sisteme contemporane de drept, libertatea contractuală
nu mai este concepută ca o libertate abstractă şi absolută, ca în timpul romantismului juridic, ci ca o
libertate concretă, dedusă din Constituţie şi din legile organice.
Conform art 15 din Constituţia României, cetăţenii beneficiază de drepturile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
Una din libertăţile de seamă consacrate prin alte legi decât prin Constituţie, garantată însă de
către aceasta, este şi libertatea contractuală, care privită în plenitudinea ei constă în posibilitatea legală
de a încheia contracte, de a le stabili conţinutul şi efectele, de a le modifica şi desface.
Limitele libertăţii contractuale.Problema stabilirii unor limite la încheierea contractelor s-a
pus, după cum am arătat mai înainte, încă din dreptul roman, iar în dreptul medieval acestea erau deja
conturate.
A. Ordinea publică şi dispoziţiile legale imperative de ordine publică. Legea enunţă însă nu
defineşte ordinea publică. Ea se defineşte după conţinutul ei, care variază în timp şi loc de la o
societate la alta.
În dreptul modern, ordinea publică a fost concepută iniţial numai ca ordine politică. Mai târziu,
dispoziţiile legale de ordine publică s-au amplificat şi s-au diversificat, ceea ce a dus şi la diversificarea
ordinii publice în ordine politică, economică şi socială.
B. Alte dispoziţii legale imperative decât cele de ordine publică. Din această categorie fac
parte dispoziţiile legale care nu au o legătură directă cu ordinea publică însă a căror respectare în
contracte se iompune sub sancţiunea nulităţii absolute a acestora.
C. Bunele moravuri sau, complet spus, regulile de comportare care privesc ordinea publică.
Pentru a desemna regulile sociale de comportare care au legătură cu ordinea publică şi ca atare
trebuie respectate în contracte întocmai ca şi dispoziţiile legale de ordine publică, Codulcivil francez a
folosit, prin tradiţie romană (quae facta laedunt pietatem existimationem, verecundiam nostram, contra
bonos mores fiunt), denumirea de bunele moravuri – les bonnes moeurs (art. 6). La rândul său, Codul
civil român a preluat întocmai atât textul francez cât şi denumirea de bunele moravuri (art. 5), ceea ce
a însemnat în mod implicit şi renunţarea la denumirea arhaică de năravuri, folosită în vechile legiuiri
româneşti; apoi, denumirea de bunele moravuri a fost extinsă şi în alte domenii ale dreptului, ca de

51
exemplu la definirea infracţiunii de ultraj în dreptul penal; iar cu timpul, a devenit de folosinţă curentă în
terminologia juridică română.
D. Limitele impuse uneia din părţi în contractele nenegociabile. Despre aceste limite şi sub
această denumire, doctrina juridică nu s-a ocupat, întrucât Codul civil a conceput şi reglementat toate
contractele ca negociabile, adică la care părţile sunt libere să le încheie şi să le stabilească de comun
acord şi de pe poziţiile de egalitate clauzele, modalităţile şi efectele.
Cum însă ulterior au apărut contractele negociabile la care fie că întregul conţinut este stabilit
numai de către una din părţi (contractele de adeziune), fie că însemnă că acesta este stabilit chiar prin
lege (contractele impuse), înseamnă că, în realitate, contractele negociabile au îngustat domeniul
libertăţii contractuale; şi că deci, despre o libertate contractuală propriu-zisă, adică despre o libertate
deplină, aşa cum ea a fost înţeleasă de către legiuitorii şi doctrinarii secolului al XIX-lea, se poate vorbi
numai în privinţa contractelor negociabile.
Libertatea contractuală şi consensualismul.Codul civil român a consacrat
consensualismului texte numeroase, însă fără a-l defini, aşa cu de altfel a procedat şi cu privire la
conceptul de libertate contractuală.
Noţiunea de consensualism este subsecventă conceptului de libertate contractuală; din
libertatea contractuală, adică din posibilitatea legală de a contracta rezultă, ca o expresie a acesteia,
regula consensualismului, potrivit căreia contractele iau naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor
contractante (solus consensus obligat); numai prin excepţie acordul de voinţă nu este îndestulător, ci
conţinutul sau forma contractelor sunt anume prevăzute de lege.
Conform consensualismului, părţile contractante sunt cele care stabilesc, în limitele libertăţii
contractuale, obiectul, modalităţile, efectele şi forma contractului; de aceea, consensualismul trebuie
privit sub dublu aspect, şi anume: aspectul de fond, conform căruia părţile contractante sunt libere să
stabilească întregul conţinut al contractului; şi aspectul de formă, conform căruia părţile contractante
sunt libere să-şi exprime acordul de voinţă aşa cum ele doresc şi nu într-o formă prestabilită.

Capitolul XV CLASIFICAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

Cercetarea contractelor priveşte deopotrivă unitatea şi diversitatea lor; unitatea contractelor
rezultă din trăsăturile lor comune, adică toate contractele constau în acorduri de voinţă ale pxrţilor
contractante şi, pentru a fi valabile, toate trebuie să întrunească elementele structurale proprii
contractelor şi să nu depăşească limitele libertăţii contractuale; diversitatea contractelor rezultă din
multitudinea lor şi din clasificările variate la care ele por fi supuse.

Secţiunea 2. Clasificări tradiţionale ale contractelor

Contracte numite şi nenumite.Sunt numite contracte denumite şi reglementate de lege, ca
vânzarea, schimbul, mandatul, depozitul, donaţia ş.a.; şi sunt nenumite contractele nedenumite şi
nereglementate de lege, însă uzitate, ca de exemplu, contractul de întreţinere sau contractul de
hotelxrie.
În dreptul roman, contractele numite erau sancţionate prin acţiuni distincte, care purtau
numele contractelor; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare prin actio empti aut venditi,
contractul de depozit prin actio depositi directa, pe care deponentul o avea umpotriva depozitarului
pentru restituirea bunului depozitat, şi actio depositi contraria, pe care depozitarul o avea împotriva
deponentului spre a fi indemnizat ş.a.; pe când contractele nenumite erau sancţionate, când una din
părţi şi-a executat prestaţia, prin actio praescriptis verbis.
Contracte consensuale şi neconsensuale.Terminologic, clasificarea tradiţională a
contractelor în consensuale, solemne şi reale, sau într-o altx formulare, în contracte consensuale şi
neconsensuale, este vădit convenţională, întrucât toate contractele constau în consensuri, adică în
acorduri de voinţă ale părţilor contractante.
Sunt consensuale contractele negociabile care i-au naştere prin simplul acord de voinţe al
părţilor contractante, exprimat în forma pe care ele o aleg; şi sunt neconsensuale contractele
negociabile sau nenegociabile care iau neştere prin acordul de voinţe al părţilor contractante şi
exprimarea acestuia în forma anume stabilită de lege sau cu îndeplinirea altor formalităţi prestabilite;
primele contracte constituie regula, iar secundele excepţia; sunt neconsensuale numai contractele pe
care legea le reglementează ca atare.
Contracte bilaterale şi unilaterale.Clasificarea,deşi legală, este terminologic convenţională,
ca şi cea precedentă; în primul rând, exprimarea contracte bilaterale este tautologică, întrucât toate
contractele constau în acorduri de voinţe; în al doilea rând, exprimarea contracte unilaterale cuprinde

52
doi termeni etimologic contradictorii, cel de contracte, care evocă acorduri de voinţe, şi cel de
unilaterale, care evocă manifestări unilaterale de voinţe.
Conform art. 943 şi 944 C, civ., clasificarea are în vedere reciprocitatea sau nereciprocitatea
obligaţiilor contractuale, şi anume: la contractele bilaterale sau sinalagmatice, părţile se obligă reciproc,
corelativ, fiecare din ele devenind faţă de cealaltă creditor şi debitor; de exemplu, la vânzare-
cumpărare, vânzătorul este creditor în privinţa preţului şi debitor în privinţa bunului şi, simetric invers,
cumpărătorul este creditor în privinţa bunului şi debitor în privinţa preţului; la contractele unilaterale,
numai una din părţi se obligă, ea devenind astfel debitor iar cealaltă parte creditor; de exemplu, la
donaţia fără sercini, în privinţa bunului donat, donatorul este debitor iar donatorul creditor.
Contracte oneroase şi gratuite.Conform art. 945 şi 946 C. civ., această clasificare are în
vedere scopul urmărit de părţile contractante şi reciprocitatea sau nereciprocitatea avantajelor
contractuale; la contractele oneroase “fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj” (art. 945); adică,
intenţia fiecăreia din părţi este de a obţine de la cealaltă parte o prestaţie echivalentă cu aceea pe care
şi-o asumă; de exemplu, vânzarea-cumpărarea sau schimbul; la contractele gratuite numai”una din
părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilaltei” (art. 946); adică, una din părţi îşi
manifestă intenţia de a îndeplini o prestaţie în foflosul celeilalte părţi, fără a urmări obţinerea unei
contraprestaţii; de exemplu, comodatul sau donaţia fără sarcini.
În ce priveşte delimitarea concretă a contractelor cu titlu oneros faţă de contractele cu titlu
gratuit, este de observat că încadrarea unora din contracte este simplă, indiscutabilă, pe când
încadrarea altora comportă discuţii şi calificări diferite; astefl, vânzarea-cumpărarea este un contract
oneros prin esenţa sa, nesusceptibil de a deveni cu titlu gratuit; tot astfel, comodatul este un contract
gratuit prin esenţa sa, nesusceptibil de a devi\eni cu titlul oneros, întrucât, dacă pentru folosinţa bunului
s-ar plăti un preţ, ar fi vorba de un alt contract, acela de încgiriere; însă unele contracte, cele gratuite
doar prin natura lor, sunt susceptibile de a fi şi oneroase, în parte sau în totalitate, ca depozitul retribuit,
mandatul retribuit sau donaţia cu sarcini; or, cum aceste contracte nu pot fi dublu calificate, gratuit-
oneroase (întrucât o asemenea calificare ar constitui o inadvertenţă juridică, o imposibilitate ca unuia şi
aceluiaşi contract să i se aplice atât regulile privitoare la contractele gratuite cât şi cele privitoare la
contractele oneroase), calificarea lor depinde de echivalenţa (obiectivă-subiectivă) sau neechivalenţa
prestaţiilor reciproce; de exemplu, donaţia la care valoarea sarcinii este vădit inferioară bunului donat
este un contract cu titlu gratuit, iar donaţia la care valoarea sarcinii este echivalentă cu valoarea
bunului donat este un contract cu titlu oneros.
Contracte principale şi accesorii.Această clasificare are în vedere autonomia sau lipsa de
autonomie a contractelor.
Sunt contracte principale cele care au o existenţă de sine stătătoare; în marea lor majoritate
contractele sunt principale, ca vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, locaţiunea sau tranzacţia; şi
sunt contracte accesorii cele care depind şi însoţesc anumite contracte principale; numărul lor este
restrâns; aşa sunt, de exemplu, gajul sau ipoteca, prin care se garantează mai ales împrumuturile.
Contracte simple şi complexe.Rostul acestei clasificări este de a evidenţia operaţiile juridice
cuprinse în contracte.
Sunt contracte simple cele prin care se realizează o singură operaţie juridică, ceea ce o fac
cele mai multe contracte; fiecare contract poartă denumirea operaţiei pe care o realizează; de exemplu
vânzarea-cumpărarea, scimbul, donaţia sau închirierea; şi sunt contracte simple sau mixte cele prin
care se realizează două sau mai multe operaţii juridice; aşa este contractul de hotelărie, care constă în
închirierea de camere sau apartamente mobilate, depozitarea de bagaje şi prestarea unor servicii; tot
astfel este contractul de turism care constă, după împrejurări, în transportul de persoane şi bagaje,
cazarea şi hrana pentru turişti, organizarea de activităţi culturale, sportive, de divertisment ş.a.; adică
totalitatea prestaţiilor cuprinse, de la caz la caz, în costul unei călătorii turistice.
Contracte instantanee şi succesive.Această clasificare se referă la executarea în timp a
obligaţiilor contractuale.
Sunt contracte cu executarea instantanee sau imediată, abreviat contracte instantanee, cele
la care executarea ambelor sau a uneia din prestaţii are loc imediat şi o singură dată; de exemplu, la
contractul de schimb de bunuri certe, individual determinate, obligaţiile copermutanţilor se consideră
executate în chiar momentul naşterii lor, concomitent, în temeiul principiului consensualismului; iar la
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri certe, obligaţia vânzătorului de transferare a bunului vândut
se consuderă executată de drept din momentul încheierii contractului; şi sunt contracte cu executare
succesivă, abreviat contracte succesive, cele la care executarea uneia sau a ambelor prestaţii are loc
la date eşalonate în timp; de exemplu, la contractul de furnizare sau închiriere; contractele succesive
pot fi încheiate pe durată determinată sau nedeterminată.

III.3. Secţiunea 3. Alte clasificări ale contractelor comerciale

53
 Contracte negociabile, de adeziune şi impuse.Această clasificare evidenţiază rolul
diferenţiat al voinţei părţilor la încheierea contractelor.
Sunt contracte negociabile (la care se referă în realitate conceptul de libertate contractuală),
cele clasice, tradiţionale, la care persoanele fizice şi juridice sunt pe deplin libere să le încheie ori nu;
iar dacă se decid să încheie un asemenea contract, părţile se află pe poziţii de egalitate, ele fiind cele
care stabilesc de comun acord, adesea după discuţii prealabile, clauzele contractuale (de unde
denumirea de contracte negociabile); de exemplu, vânzarea-cumpărarea de locuinţe între persoanele
fizice. În decursul timpului, sfera şi ponderea acestor contracte s-a restrâns substanţial şi continuă să
se restrângă.
Sunt contracte de adeziune (denumire formulată la începutul secolului al XX-lea de către
Raymond Saleilles) cele la care toate clauzele contractuale sunt stabilite de către una din părţi,
mcealaltă parte având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor; iar uneori, ca în
cazul cotractelor de furnizare a apei, a energiei electrice sau a gazelor naturale, facultatea de a refuza
contractarea este iluzorie.
Contracte tipizate şi netipizate.Această diferenţiere a contractelor rezultă din practica
legislativă şi din cea contractuală, care au tipizat numeroase contracte, în formulare imprimate;
formularele tip de contracte prezintă un dublu avantaj: realizează conformitatea contractelor cu
dispoziţiile legale care le reglementează; şi simplifică la minimum posibil procedura încheierii
contractelor.

Capitolul XVI FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

IV.1. Secţiunea 1. Condiţiile de fond privind formarea contractelor comeciale

Pentru a fi valabile, legal întocmite, toate contractele trebuie să întrunească cerinţele

prevăzute de art. 948 C. civ., şi anume: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul lor, un
obiect determinat şi o cauză licită.
Aceste cerinţe, numite condiţii esenţiale de art. 948 C. civ., adică elementele esenţiale
(essentialia negotii), alcătuiesc structura tehnică a contractului (consensus minimum).
Elementele structurale concretizează voinţa părţilor contractante din puncte de vedere diferite
însă convergente spre acelaşi ţel al formăriicontractelor, şi anume: aptitudinea de a avea voinţă, de a
contracta, de a obţine obligarea cocontractantului şi de a realiza un anumit scop.
Capacitatea de a contracta.Capacitatea părţilor de a contracta este o componentă a
capacităţii persoanelor fizice şi juridice.
A. Capacitatea contractuală a persoanelor fizice. Această capacitate rezultă din dispoziţiile
generale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor fizice şi din dispoziţiile privitoare la capacitatea
lor de a contracta.
- Capacitatea de a contracta priveşte ambele aspecte ale capacităţii civile: capacitatea de
folosinţă ca premisă pentru a contracta; şi capacitatea de exerciţiu ca posibilitate efectivă de a
contracta.
- Cele două aspecte ale capacităţii civile constau în următoarele: capacitatea de folosinţă în
aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii; ea începe o dată cu naşterea şi încetează o dată
cu moartea sau declararea judecătorească a morţii; capacitatea de exerciţiu în aptitudinea persoanei
de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice; ea începe sub formă
restrânsă la 14 ani şi sub formă deplină la 18 ani; iarpentru femeie şi sub această vârstă prin căsătorie;
şi încetează ca şi cea de folosinţă, prin moartea sau declararea judecătorească a morţii; în privinţa
amândurora, regula o constituie capacitatea iar excepţia incapacitatea (art. 6 din Decretul nr. 31/1954).
B. Capacitatea contractuală a persoanelor juridice. această capacitate este reglementaă în
vederea realizării scopurilor urmxrite de către persoanele juridice.
- Capacitatea contractuală a persoanelor juridice este cârmuită de principiul specialităţii,
conform căruia fiecare persoană juridică în parte poate avea numai acele drepturi care corespund
scopului ei, aşa cum acesta este stabilit, după caz, prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
Consimţământul. Noţiunea de consimţământ. Termenul de consimţământ, care lingvistic este
susceptibil de înţelesuri variate, iar în terminologia juridică înţelesurile diferă adesea de la o materie la
alta, are la formarea contractelor două înţelesuri, şi anume: înţelesul de voinţe individuale, de voinţe
distincte ale părţilor contractante; şi înţelesul de acord de voinţe, de concordanţă între voinţele părţilor
contractante (în domeniul actelor juridice civile, primul înţeles este general, aplicabil tuturor actelor
juridice, uni-bi- sau multilaterale; cel de al doilea înţeles este specific contractelor şi celorlalte acte
juridice bi- sau multilaterale).

54
 Acordul de voinţe al părţilor (cum sentire – concursus voluntatum) defineşte contractul în
înţelesul că acesta ia naştere numai prin şi din momentul realizării acordului de voinţe (consensus est
duorum in idem placitum); însă, consimţământul se analizează nu numai ca proces final, voinţa
comună a părţilor, ci şi ca proces premergător, voinţa fiecărei părţi contractante.
Totodată, pentru a avea valoare de consimţământ, voinţele trebuie exprimate cu intenţia de a
contracta. Nu au o asemenea semnificaţie juridică promisiunile amicale sau de politeţe, angajamentele
zise de onoare, de sprijin moral sau material şi nici aşa-numitele gentlemen”s agreements.
Obiectul.Obiectul contractului şi obiectul obligaţiilor contractuale. O bună parte a doctrinei
juridice face distincţie între obiectul contractului şi obiectul obligaţiilor rezultate din contract.
În ce priveşte obiectul contractului, doctrina este împărţită: unii autori consideră ca obiect al
contractului operaţiunea juridică pe care părţile urmăresc să o realizeze prin încheierea acestuia
(vânzare-cumpărare, donaţie, schimb ş. a.); alţi autori consideră că nu se poate vorbi despre un obiect
al contractului, ci numai despre efectele acestuia, care constau în naşterea, modificarea sau stingerea
unor obligaţii; iar cei mai numeroşi autori consideră că tocmai naşterea, modificarea sau stingerea unor
obligaţii constituie obiectul contractului.
C. Identificarea terminologică a obiectului contractului cu obiectul obligaţiilor contractuale. În
practica judiciară şi în terminologia curentă, obiectul contractului este privit adesea sub aspectul său
material, ca prestaţie, sau prestaţii ale părţilor contractante; deci, ca obiect al obligaţiilor contractuale;
de exemplu, contractul de donaţie este definit prin bunul donat (art. 801 C. civ.) iar contractul de
vânzare-cumpărare prin bunul vândut şi preţul vânzării (art. 1294 C. civ.).
Cauza.În dreptul european, unele legislaţii, printre care şi cea română, prevăd cauza printre
elementele structurale ale contractelor, pe când alte legislaţii, cea germană sau cea elveţiană, nu o
prevăd în materia contractelor, ci numai în unele materii extracontractuale, ca cea a îmbogăţirii fără
justă cauză.
C.civ. român, după ce în art.948 enumeră cauza licită ca ultim element esenţial al
contractelor, în secţiunea consacrată cauzei, în cuprinsul a trei articole, 966-968, prevede urm.: în art.
966 cerinţele cauzei, în termenii: “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu
poate avea nici un efect”; deci, cauza trebuie să existe, să fie reală şi să fie licită; în art. 967 prevede
prezumţia legală relativă de existenţă valabilă a cauzei, care poate fi combătută prin dovada contrarie;
iar în art. 968 defineşte cauza licită în formularea: “cauza este nelicită când este prohibită de legi, când
este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”; adică, în terminologia actuală, când cauza este
contrarie normelor legale imperative de ordine publică, celorlalte norme legale imperative de ordine
publică, celorlalte norme legale imperative sau regulilor de comportare care privesc ordinea publică.

Secţiunea 2. Încheierea contractelor

Încheierea contractelor implică trei componente: oferta, adică manifestarea primei voinţe
individuale de a contracta; acceptarea, adică manifestarea celei de a doua voinţe individuale de a
contracta; şi, în final, întâlnirea concordantă dintre ofertă şi acceptare, adică acordul de voinţe al
părţilor contractante.
Oferta.Oferta sau policitaţia (pollicitatio) constă în propunerea pe care o persoană, numită
ofertant sau policitant, o face unei alte persoane, unor persoane sau publicului, adică unui destinatar
sau unor destinatari, de a încheia un anumit contract.
Oferta se califică juridiceşte ca o manifestare unilaterală de voinţă care îndeplineşte cerinţele
pentru încheierea unui contract.
Prin această ofertă se deosebeşte faţă de manifestările de voinţă de natură contractuală care
nu îndeplinesc cerinţele ofertei, cum sunt, de exemplu, propunerile de a purta discuţii în vederea
încheierii unor contracte ori succintele anunţuri de închirieri sau vânzări-cumpărări publicate în ziare.
Acceptarea. Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a încheia
contractul în condiţiile prevăzute în ofertă.
Dacă acceptarea condiţionează, limitează sau depăşeşte cuprinsul ofertei, ea valorează
contraofertă; în acest sens, art. 39 C. com. prevede că “acceptarea condiţionată sau limitată se
consideră ca un refuz al primei propuneri şi formează o nouă propunere”; într-un asemenea caz,
destinatarul devine ofertant iar ofertantul iniţial devine destinatar; şi acestă inversare de roluri poate
continua până ce se ajunge la o acceptare pură şi simplă; este ceea ce se şi întâmplă adesea la
încheierea contractelor negociabile mai importante.
Acceptarea se califică, întocmai ca şi oferta, ca o manifestare unilaterală de voinţă care
îndeplineşte cerinţele pentru încheierea unui contract; iar prin acestă calificare, acceptarea se
deosebeşte, ca şi oferta, faţă de alte manifestări de voinţă de natură contractuală sau necontractuală,
ca şi faţă de actul juridic unilateral şi de contract.

55
 Întâlnirea concordantă dintre ofertă şi acceptare. Întâlnirea concordantă dintre ofertă şi
acceptare, adică acordul de voinţe al părţilor contractante, semnifică încheierea contractului.
În această privinţă, un interes deosebit îl prezintă stabilirea momentului şi locului încheierii
contractului.
În ipoteza persoanelor care se află de faţă, stabilirea este simplă: momentul este acela al
acceptării pure şi simple a ofertei; iar locul este acela unde se află părţile în momentul realizării
acordului de voinţe.
În ipoteza persoanelor care nu se află de faţă, oferta şi acceptarea nu mai coincid în timp, iar
părţile contractante se află în locuri diferite; este ceea ce explică şi varietatea soluţiilor pe care le
întâlnim în dreptul comparat cu privire la stabilirea momentului şi a locului încheierii contractelor în
această de a doua ipoteză.
În alte cuvinte, localizarea contractului în timp şi spaţiu este simplă în privinţa persoanelor
aflate de faţă, întrucât momentul încheierii contractului este unic, precum tot unic este şi locul
încheierii contractului; dimpotrivă, în privinţa persoanelor care nu se află de faţă, atât momentul cât şi
locul încheierii contractului pot fi diferite; ca atare, ele urmează a fi determinate.

Secţiunea 3. Încheierea contractelor personal sau prin reprezentare

Contractele sunt susceptibile de a fi încheiate personal sau prin reprezentare.
Din cuprinsul şi economia reglementărilor legale privitoare la formarea contractelor rezultă
regula încheierii contractelor personal de către părţi şi că numai prin excepţie, în situaţiile şi condiţiile
anume prevăzute de lege, încheierea contractelor are loc pe calea reprezentării.
Această reglementare este realistă, întrucât în practică cele mai numeroase contracte se
încheie personal de către părţi şi numai în situaţii mai rare prin reprezentareauneia sau a ambelor părţi.
Reprezentarea. În dreptul civil, ca şi în alte ramuri de drept, sunt situaţii în care actele juridice
se încheie prin intermediul altor persoane decât cele înbeneficiul cărora ele se săvârşesc, adică prin
procedeul tehnic al reprezentării.

Secţiunea 4. Încheierea contractelor în cazul stipulaţiei pentru altul

Pe lângă reprezentare, contractul se poate încheia în beneficiul altei persoane decât cea care
a participat la încheiere şi prin stipulaţia pentru altul.
Stipulaţia pentru altul sau, cum i se mai spune, contractul în folosul unei terţe persoane, este
contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită stipulant,
să îndeplinească o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar sau pur şi
simplu beneficiar.
Deci, în cazul stipulaţiei pentru altul, contractul se încheie între stipulant şi promitent; terţul
beneficiar nu participă şi nici nu este reprezentat la încheierea contractului; de aceea, el nu poate cere
rezoluţiunea sau rezilierea contractului, ci numai executarea prestaţiei stipulate în favoarea sa.

Secţiunea 5. Forma şi dovada contractelor comerciale

Forma şi dovada exteriorizează, ambele, acordul de voinţă al părţilor contractante.
Ele sunt cerinţe distincte: forma priveşte existenţa contractului, iar dovada priveşte
confirmarea existenţei contractului; cu distincţia că la unele contracte forma şi dovada sunt separate,
iar la alte contracte forma include dovada; de exemplu, contractul verbal poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, cu martori, prin mărturisire ş. a.; pe când contractul solemn poate fi dovedit numai prin
înscrisul întocmit cu ocazia încheierii acestuia (înscrisul constituie atât forma cât şi dovada
contractului).
Forma contractelor.Consensualismul cât şi formalismul cuprind un aspect de fond, acela al
stabilirii conţinutului contractelor, şi un aspect de formă, acela al exteriorizării acordului de voinţă al
părţilor contractante.
Privite sub aspectul formei, consensualismul priveşte contractele a căror formă o aleg părţile
contractante iar formalismul contractele a căror formă este prevăzută de lege.
Prin comparaţie, consensualismul este superior formalismului, deoarece obligă părţile
contractante să-şi respecte cuvântul dat, angajamentele luate, independent de forma contractului;
totodată, consensualismul este de natură a înlesni încheierea contractelor şi a promova astfel
celeritatea circuitului contractual; însă, cu rezerva că încheierea cu prea multă uşurinţă a unor
contracte importante, ca şi eventuale manopere dolosive ale părţilor contractante sunt posibile mai
degrabă consensual decât prin îndeplinirea unor formalităţi prestabilite; iar în ce priveşte securitatea
contractuală, formalismul este superior consensualismului, deoarece protejează părţile contractante
atât în raporturile dintre ele, spre a nu contracta cu uşurinţă, cât şi în raporturile cu terţe persoane.

56
 Dovada contractelor.Dovada contractului apare ca necesară numai în situaţiile în care
debitorul nu recunoaşte existenţa contractului pe care l-a încheiat sau a obligaţiilor pe care şi le-a
asumat; numai în asemenea situaţii administrarea dovezii are rost; şianume, de a obliga pedebitor la
executare; dimpotrivă, ori de câte ori părţile îşi execută de bunăvoie obligaţiile asumate dovada
contractului nu are nici un rost.
Din principiul consensualismului rezultă regula conform căreia părţile sunt libere să-şi
preconstituie ori să nu-şi preconstituie probe în vederea dovedirii contractului pe care îl încheie; însă,
în caz de preconstituire, părţile trebuie să aleagă una sau alta dintre probele prevăzute de lege, adică
înscrisurile sau mxrturia (art. 1171-1198 C. civ.); iar în caz de litigiu se poate regurge, după împrejurări,
la prezumţii şi mărturisire (art. 1199-1206 C. civ.), precum şi la expertiză, cercetarea la faţa locului şi la
interogatoriu (art. 201-225 C. pr. Civ.).

Capitolul XVII CONTRACTELE COMERCIALE

Secţiunea 1.Clasificarea şi tipurile de contracte comerciale

În lumea afacerilor, în general, contractele sunt cu titlu oneros şi sinalagmatic, aşa încât
clasificările juridice uzuale pot fi mult simplificate. Aceasta, întrucât, cu excepţia cauţiunii, în acest
domeniu nu sunt întâlnite contractele cu titlu gratuit, în afaceri, contractele sunt cu titlu oneros, întrucât
oamenii de afaceri urmăresc realizarea de beneficii (profituri); contractul putând fi profitabil pentru
ambele părţi contractante.
Aceste contracte, zise sinalagmatice (pentru că fiecare dintre parteneri se obligă faţă de
celălalt), nu rămân în mod indefinit în această stare. Când una dintre prestaţii se execută, contractul nu
va mai lega decât pe debitorul celuilalt şi, deci, el va înceta să mai fie sinalagmatic, pentru a deveni
„unilateral" (contractul unilateral fiind acela care nu obligă decât una dintre părţi). Aşa, de exemplu,
promisiunea acceptată a unui împrumut cu dobândă este un contract sinalagmatic, dar odată acest
împrumut primit nu mai este vorba de o promisiune de împrumut, ci un împrumut şi nu va genera o
obligaţie decât pe seama împrumutătorului; el devine un contract unilateral.

Secţiunea 2.Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă contractul cel mai des utilizat în afaceri. El este
prototipul actului de comerţ.

A.Contractul de vânzare-cumpărare comecială

Potrivit art. 1294 C. civ. vânzarea este contractul prin care una din părţi (numită vânzător) se
obligă să transmită celeilalte părţi (numită cumpărător) proprietatea unui bun, în schimbul unui preţ.
Definiţia art. 1294 C. civ. este valabilă şi pentru vânzarea comercială care este, şi ea, un
contract consensual, perfect prin simplul acord de voinţă al părţilor (deci, este un contract bilateral-
sinalagmatic, comutativ şi oneros).
Aşadar, pe plan juridic, fizionomia contractului de vânzare comercială este identică cu cea de
drept civil.
Ceea ce-i conferă vânzării comerciale un caracter particular, sunt elementele de ordin
economic care se răsfrâng într-un mănunchi de dispoziţii speciale, aceasta, întrucât vânzarea-
cumpărarea comercială constituie un inel din lanţul producţiei şi schimbului de mărfuri produse în
drumul lor de la producător la consumator şi chiar în cadrul producţiei însăşi (procesul de
aprovizionare), într-adevăr, cumpărătorul comercial cumpără mărfurile pentru a le revinde
consumatorilor sau altor intermediari în procesul de schimb (comercianţii cu ridicata) sau, atunci când
este industriaş, pentru a le supune unor transformări în noi produse.
Pentru ca vânzarea cumpărarea să dobândească caracter comercial este necesar a fi întrunite
două condiţii specifice: să aibă ca obiect numai bunurile mobile (art. 3 C. com. vorbeşte de „mărfuri sau
producte") şi pentru cumpărător operaţia trebuie să aibă un caracter de interpunere în procesul de
schimb al bunurilor.
Interesul distincţiei între vânzarea civilă şi cea comercială este evident întrucât vânzării
comerciale i se vor aplica unele reguli speciale ca: solidaritatea în cazul pluralităţii de debitori, curgerea
de plin drept a dobânzilor, un regim special al probelor, procedura reorganizării şi lichidării judiciare.
Principiul libertăţii comerţului şi restricţiile legale şi convenţionale.Prin art. 134 din Constituţia
României este consacrat principiul libertăţii comerţului care implică libertatea contractuală, în principiu,
orice persoană este liberă să încheie sau să nu încheie un contract de vânzare-cumpărare şi de a-şi

57
alege partenerul contractual, condiţiile vânzării-cumpărării fiind liber stabilite de părţi, desigur în limitele
impuse de ordinea publică sau de bunele moravuri (art. 968 C. civ.).
Principiul autonomiei de voinţă, expresie a drepturilor şi libertăţilor omului, este aplicabil şi în
ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare comercială, dar această libertate de a vinde şi a
cumpăra este supusă şi unor restricţii edictate în numele interesului public, care sunt restricţii legale,
sau restricţii impuse chiar de părţi, restricţiile convenţionale.
Restricţiile legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare pot consta în: interzicerea
unor vânzări, obligativitatea unei autorizaţii prealabile sau reglementarea unor vânzări. Ele sunt
determinate de multiple raţiuni, dar cele mai semnificative, în ceea ce priveşte vânzarea-cumpărarea
comercială, sunt protecţia consumatorilor şi apărarea liberei concurenţe.
- Prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, se prevede că statul protejează cetăţenii în calitatea
lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor
despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor
împotriva unor practici abuzive, în consecinţă, este interzis a se comercializa produse sau presta
servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor şi a se produce sau
comercializa produse falsificate sau substituite.
Restricţiile convenţionale se manifestă, de regulă, prin clauze de exclusivitate care pot fi
unilaterale sau bilaterale (de exemplu, când un comerciant se obligă să se aprovizioneze de la un
anumit furnizor; sau, invers, un fabricant se obligă să-şi desfacă producţia exclusiv prin acelaşi
distribuitor, cel puţin într-o anumită zonă şi pe o perioadă determinată).

Elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract consensual, vânzarea este perfectă din

momentul în care consimţământul valabil al părţilor, dotate cu capacitatea de a contracta, s-a realizat
asupra bunului care face obiectul vânzării şi asupra preţului.
Deci, elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: capacitatea părţilor;
consimţământul; obiectul vânzării şi preţul.
Capacitatea părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare
comercială, părţile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege, adică capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
În materia vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă
o excepţie care, deci, este de strictă interpretare (operând numai în cazurile expres prevăzute de lege).
Există incapacităţi speciale privind încheierea contractului de vânzare-cum-părare în general şi
interdicţii speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială.
Consimţământul, încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord
de voinţe ale părţilor, în scopul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate
asupra unui bun, în schimbul unui preţ.
Condiţiile în care trebuie să se manifeste voinţele părţilor pentru încheierea contractului de
vânzare-cumpărare comercială suni cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui contract, fiind
deci inutilă o analizare a lor.
În materie comercială, manifestarea consimţământului poate să rezulte şi din tradiţia materială
a titlurilor reprezentative de mărfuri (când acestea sunt la purtător) sau din girul titlurilor reprezentative
de mărfuri la ordin (cum este cazul conosamentului), în aceste cazuri, tradiţia materială sau girul
echivalează cu o manifestare de voinţă expresă, în forma dreptului comun.
Consimţământul poate fi afectat de unele modalităţi: poate fi dat sub condiţie suspensivă sau
rezolutorie sau părţile pot conveni că va fi dat după ce un anumit fapt va face obiectul unei verificări
(vânzările pe gustate, încercate etc.).
În privinţa efectelor viciilor de consimţământ acestea sunt cele arătate de dreptul civil,
îmbrăcând o formă specială în materia vânzării comerciale doar dolul.
Obiectul vânzării comerciale nu poate fi decât un bun mobil, corporal sau incorporai, lucrurile
prezente şi viitoare, lucrurile determinate sau determinabile (bunurile imobile nu pot constitui obiectul
contractului de vânzare-cumpărare comercială, actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri fiind
acte juridice civile).
Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a fi considerat obiect al contractului de vânzare-cumpărare
comercială trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (aceleaşi ca şi în cazul vânzării-cumpărării
civile): să se afle în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului sau în viitor; să fie
determinat sau determinabil; să fie proprietatea vânzătorului.
Lucrul să se afle în circuitul civil. Art. 310 C. civ. prevede, în această privinţă, că „Toate
lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta".

58
 În anexa nr. l a H. G. nr. 201/1990 (dată în aplicarea Decretului-Lege nr. 54/1990) sunt stabilite
categoriile de activităţi care nu se pot desfăşura pe baza liberei iniţiative. De asemenea, din dispoziţiile
aceluiaşi act normativ rezultă şi bunurile care nu pot fi fabricate sau comercializate de către
întreprinzătorii particulari.
Lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor (dacă lucrul
nu există şi nici nu poate să existe în viitor, obiectul vânzării este imposibil şi contractul este lovit de
nulitate).
Lucrul să fie determinat sau determinabil. Această condiţie priveşte stabilirea în contract a
elementelor care permit concretizarea obiectului obligaţiei vânzătorului, indiferent de natura bunului.
Lucrul este determinat în cazul în care în contract au fost prevăzute elementele care permit
stabilirea lucrului chiar în momentul contractului (elementele care individualizează lucrul-bun cert sau
care arată genul, cantitatea şi calitatea lucrului-bun generic).
Lucrul să fie proprietatea vânzătorului, întrucât contractul de vânzare-cum-părare este un
contract translativ de proprietate, înseamnă că pentru a putea transmite dreptul de proprietate trebuie
ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului respectiv. d) Preţul. Pentru a încheia contractul de vânzare-
cumpărare, părţile trebuie să cadă de acord nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului care
este obiectul prestaţiei cumpărătorului (preţul fiind suma de bani pe care cumpărătorul o dă
vânzătorului în schimbul lucrului).
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real (sincer, serios).
Preţul să fie stabilit în bani. Stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-
cumpărare. Dacă preţul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt lucru sau o prestaţie, contractul
încheiat nu este un contract de vânzare-cumpărare ci un contract de schimb sau, respectiv, contract de
întreţinere.
Preţul să fie determinat sau determinabil. Această condiţie se referă la stabilirea prin
contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligaţiei cumpărătorului.
Preţul este det când în contract s-a precizat în concret suma de bani datorată pt lucrul vândut.
Preţul este determinabil în cazul când în contract s-au prevăzut anumite elemente cu ajutorul
cărora se va stabili în viitor cuantumul preţului (de exemplu, preţul pieţei dintr-o anumită lună sau
trimiterea la preţul legal etc.).
Preţul trebuie să fie real (sincer, serios). Seriozitatea preţului este un element al echilibrului
prestaţiilor părţilor. Ca atare, atâta vreme cât nu există un preţ real, adică un preţ care să corespundă
cu valoarea lucrului vândut, nu există vânzare.
Dacă preţul stabilit de părţi este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare-cumpărare este nul,
deoarece obligaţia cumpărătorului, în lipsa preţului sau a caracterului său derizoriu, este fără obiect, iar
obligaţia vânzătorului, în mod corelativ este fără cauză.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Transmiterea dreptului de proprietate

Potrivit art. 1295 C. civ., proprietatea este strămutată la cumpărător de îndată ce părţile s-au
învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu a fost predat, iar preţul nu a fost numărat.
Transmiterea de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-cumpărare operează numai dacă
sunt îndeplinite anumite condiţii şi anume: contractul să fie valabil încheiat, vânzătorul să fie
proprietarul lucrului şi lucrul vândut să fie un bun individual determinat.
Vânzările cu clauza de rezervă a proprietăţii, în care părţile amână transmiterea proprietăţii
printr-o stipulaţie expresă, sunt necesarmente vânzări cu plata în rate.
O aplicaţie tipică de amânare convenţională a transferării proprietăţii o reprezintă vânzarea în
care vânzătorul stipulează că proprietatea va trece la cumpărător numai la data la care acesta va fi
plătit cea din urmă rată de preţ (fiind vorba, deci, de vânzarea cu plata preţului în rate, în care clauza
de rezervă a proprietăţii reprezintă un mijloc de a-1 garanta pe vânzător împotriva neexecutării
obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului).
Vânzarea cu autoservire care este considerată ca un caz special de amânare a transferării
dreptului de proprietate, în sensul că remiterea definitivă a lucrului vândut către cumpărător nu este
consimţită de vânzător decât în momentul plăţii preţului.
Vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare care conferă vânzătorului o „facultate de
răscumpărare" (în virtutea căreia el îşi rezervă dreptul de a lua înapoi lucrul vândut, restituind preţul
precum şi unele cheltuieli). Facultatea acordată vânzătorului constituie o condiţie rezolutorie expresă,
nu o vânzare nouă (deşi se vorbeşte de răscumpărare).

59
 Vânzările alternative sunt acel gen de vânzări în care efectul translativ de proprietate se
produce în momentul în care cumpărătorul îşi exprimă voinţa în ce priveşte alegerea bunului.
Vânzările de bunuri viitoare pot avea ca obiect o recoltă viitoare, producţia unei întreprinderi
sau altele asemenea, în astfel de vânzări elementul care împiedică transferarea proprietăţii
concomitent cu acordul de voinţă al părţilor este faptul că bunul nu este încă produs, nu există încă în
patrimoniul vânzătorului (aşa încât, el urmează abia să fie produs şi predat la un anumit termen).
Vânzarea de lucruri determinate generic, adică a acelor bunuri arătate prin câtime, fel şi
calitate, fără nici un fel de indicaţie de natură a indica un corp cert şi determinat. Pentru ca în acest fel
de vânzare să aibă loc transferul de proprietate de la o persoană la cealaltă este necesară, aşa cum
am arătat şi mai înainte, operaţiunea individualizării bunurilor vândute pe calea măsurării, cântăririi sau
numărării.
Transferarea riscurilor lucrului vândut.În materie de vânzare, problemele care se pun sunt
următoarele: cine suportă paguba pierderii lucrului în perioada posterioară acordului de voinţe şi
momentul predării şi dacă cumpărătorul mai este sau nu obligat să plătească preţul.
Pornind de la regula că simplul acord de voinţă are ca efect transferarea proprietăţii de la
vânzător la cumpărător, rezultă că dacă lucrul piere, aceasta nu poate privi decât pe proprietar (res
perii domino).
Deci, pierderea care survine între momentul acordului de voinţe şi cel al predării efective
cumpărătorului nu exonerează de plata preţului (vânzătorul şi-a executat obligaţia, aşa încât rămâne ca
şi cumpărătorul să şi-o execute pe a sa plătind preţul).
Sunt în sarcina proprietarului nu numai riscurile materiale care au drept urmare tilitate publică
etc).
Drepturile şi îndatoririle părţilor
Obligaţiile vânzătorului
Constau în următoarele: îndatorirea de a preda bunul care face obiectul vânzării (cu obligaţiile
accesorii de a-1 păstra şi conserva) şi îndatorirea de a răspunde de evicţiune şi de viciile bunului.
Alături de cele două obligaţii tradiţionale, tind să dobândească o individualitate proprie alte
două obligaţii: cea de informare a cumpărătorului şi cea de securitate.
Îndatorirea de a preda lucrul. După cum am văzut, simplul acord de voinţă al părţilor are
drept efect transferarea proprietăţii lucrului de la vânzător la cumpărător. Dar, legiuitorul nu se limitează
doar la acest transfer de proprietate abstract, ci dispune ca vânzătorul să-şi predea bunul vândut.
Predarea bunului pune pe cumpărător în poziţia de a dobândi pe lângă proprietatea abstractă
şi posesiunea materială a bunului.
Obligaţia de predare este aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe şi
determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare etc.
Art. 1316 C. civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: predarea reală,
predarea consensuală şi predarea simbolică.
Predarea reală se efectuează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.
Obligaţia de garanţie. Raţiunea ec. şi juridică a contractului de vânzare este să transmită
proprietatea unui bun de la vânzător la cumpărător. Această îndatorire a vânzătorului nu se sfârşeşte o
dată cu trecerea convenţională a proprietăţii, nici chiar cu predarea materială a bunului, el mai fiind
obligat să asigure paşnica folosinţă a bunului cumpărat, şi, de asemenea, să-i garanteze pe cumpără-
tor împotriva viciilor (este vorba de două garanţii: garanţia pentru evicţiune şi garanţia pentru vicii).
În privinţa garanţiei pentru evicţiune, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau
parţială a lucrului.
Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte,
ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către
un terţ a unui drept asupra lucrului vândut
Garanţia pentru viciile lucrului, în concepţia Codului civil, vânzătorul datorează garanţie
numai pentru viciile ascunse, existente în momentul vânzării şi numai dacă acestea sunt grave; pentru
viciile aparente vânzătorul nu este răspunzător, pentru că ele pot fi identificate pe loc de cumpărător cu
o diligentă normală.
Obligaţia de informare a cumpărătorului. Alături de cele două obligaţii tradiţionale
(îndatorirea de a preda lucrul şi obligaţia de garanţie), doctrina şi jurispru-denţa din ţările cu economie
de piaţă dezvoltată pun în lumină tot mai accentuat şi obligaţia vânzătorului profesionist de a informa
pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra
eventualelor pericole şi a precauţiunilor necesare.
De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi
prin prospectul sau instrucţiunile de folosire.

60
 Obligaţia de securitate sau răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale
cauzate de mărfuri reprezintă o consecinţă a obligaţiei vânzătorului de a controla produsele pe care le
fabrică sau le pune în circulaţie. De asemenea, această obligaţie este o consecinţă a neîndeplinirii
obligaţiei de informare a cumpărătorului asupra pericolelor potenţiale ale lucrului.

Obligaţiile cumpărătorului
Principala sa obligaţie constă în plata preţului (art. 1361 C. civ.), pe lângă care acesta mai are
şi obligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.
Plata se poate face în numerar, dar se poate deroga de la această regulă sti-pulându-se
emiterea unei cambii ori trecerea preţului în cont curent sau alte asemenea modalităţi de plată.
Obligaţia de a lua în primire lucrul vândut. Cumpărătorul este îndatorat să ridice bunul în
locul şi timpul în care vânzătorul face predarea, respectiv la data şi locul convenit de părţi în contract,
în cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat după
realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzării
sunt, în lipsă de stipulaţie contrară, în sarcina cumpărătorului. Prin cheltuieli ale vânzării se înţeleg
cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de redactare a contractului şi cheltuielile de ridicare a
lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cântărirea, măsurarea, numărarea etc. sunt în sarcina
vânzătorului).
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare, partea în culpă va
răspunde sub forma penalităţilor şi sub forma despăgubirilor (daune-interese).
Răspunderea sub forma penalităţilor intervine în cazul când în contractul de vânzare-
cumpărare s-a stipulat o clauză penală.
Clauza penală constituie un mod (convenţional) de evaluare a despăgubirilor, aşa încât,
deoarece prin clauza penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti
pentru abaterea respectivă, creditorul nu mai are - în principiu - dreptul să pretindă despăgubiri chiar
dacă prejudiciul ar fi mai mare decât suma ce face obiectul clauzei penale.
întrucât clauza penală este o convenţie, răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă
părţile au prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare ori într-o convenţie separată penalităţile ce vor
fi plătite în cazul nerespectării obligaţiilor.
Răspunderea sub forma despăgubirilor, în cazul în care, datorită nerespectării obligaţiilor
din contractul de vânzare-cumpărare a fost cauzat un prejudiciu, partea în culpă este obligată să
plătească despăgubiri, în condiţiile prevăzute de Codul civil.

B.Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional

Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional este actul juridică prin care părţile,
vânzător şi cumpărător, aparţinând unor state diferite, se obligă reciproc să transfere proprietatea unui
bun în schimbul plăţii unui preţ.
Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional prezintă unele caracteristici juridice
care se pot grupa în două categorii: caractere juridice comune (care coincid cu cele din dreptul comun)
şi caractere juridice specifice sau particulare.
Din prima categorie trebuie menţionate: caracterul sinalagmatic, bilateral; titlul oneros şi
caracterul comutativ.
Dintre caracterele specifice sau particulare, trebuie menţionate următoarele:
- contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional are un caracter exclusiv comercial,
el reglementând numai relaţiile care apar în operaţiile de comerţ exterior (pe plan internaţional însă,
deosebirea între vânzarea comercială şi cea civilă are o semnificaţie minoră, reglementările în materie
neprevăzând nici o distincţie, întrucât ambele tipuri de vânzări sunt supuse unui regim juridic identic);
-contractul de vânzare-cumpărare are un caracter internaţional, întrucât cuprinde elemente de
extraneitate. Aceasta nu înseamnă că vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional este un contract
intern, la care se adaugă un element de extraneitate. Dimpotrivă, vânzarea-cumpărarea în comerţul
internaţional este un contract original, care prezintă caracteristici proprii şi generează probleme
specifice;
- Legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale se aplică
contractelor de vânzare-cumpărare între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul
unor state diferite, în oricare din următoarele cazuri: când contractul prevede că marfa vândută face
sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat, în teritoriul altui stat; când actele care
constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile unor state diferite; când predarea lucrului
vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela în care s-au îndeplinit actele

61
constituind oferta şi acceptarea contractului (în cadrul Legii uniforme, sediul părţilor contractante
reprezintă un criteriu principal şi stabil, nu însă şi unul determinant. De aceea, legea prevede şi un
element complementar sau secundar şi anume: mişcarea obiectelor vândute; locul încheierii
contractului şi locul predării lucrului vândut).
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional îl formează marfa
vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit, în practica comerţului
internaţional, în determinarea obiectului contractului, se face distincţie, după natura mărfurilor, în:
bunuri fungibile (al căror obiect se stabileşte prin parametrii calitativi şi cantitatea generală:
specificaţiile fiecărei livrări fiind indicate de cumpărător prin comenzi) şi bunuri nefungibile (al căror
obiect se determină prin elemente precise şi amănunţite).
Efectele contractului de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional se concretizează prin:
obligaţiile care se creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
Obligaţiile vânzătorului, acestea constau în: predarea efectivă a mărfii vândute; asigurarea
conformităţii mărfii predate cu clauzele contractuale; predarea documentaţiei tehnice.
Obligaţiile cumpărătorului sunt: plata preţului şi luarea în primire a lucrului vândut.
Atât obligaţiile vânzătorului, cât şi cele ale cumpărătorului ar comporta prezentări şi discuţii
ample care însă nu este cazul a fi abordate în condiţiile tratării doar a unor elem. de drept comercial.
Cât priveşte celălalt efect al contractului, transmiterea proprietăţii şi a riscului sunt de făcut, de
asemenea, unele sublinieri.
În sistemul dreptului nostru, transmiterea proprietăţii mărfii asupra cumpărătorului are loc prin
simplul efect al încheierii contractului. Această regulă, prevăzută de art. 1295 C. civ., este însă
facultativă, părţile putând deroga de la dispoziţiile ei.
În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară, dar, totuşi, soluţiile admise pot fi
grupate în două categorii: proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de voinţă (Codul
civil francez, Codul civil italian, Codul civil polonez) sau proprietatea se transmite în momentul predării
mărfii vândute (Codul civil german, Codul civ austriac, C. civil olandez, C. civil spaniol, C. civil grec).
Obligaţia de a lua în primire lucrul vândut. Cumpărătorul este îndatorat să ridice bunul în
locul şi timpul în care vânzătorul face predarea, respectiv la data şi locul convenit de părţi în contract,
în cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat după
realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzării
sunt, în lipsă de stipulaţie contrară, în sarcina cumpărătorului. Prin cheltuieli ale vânzării se înţeleg
cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de redactare a contractului şi cheltuielile de ridicare a
lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cântărirea, măsurarea, numărarea etc. sunt în sarcina
vânzătorului).
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare, partea în culpă va
răspunde sub forma penalităţilor şi sub forma despăgubirilor (daune-interese).
Răspunderea sub forma penalităţilor intervine în cazul când în contractul de vânzare-
cumpărare s-a stipulat o clauză penală.
Clauza penală constituie un mod (convenţional) de evaluare a despăgubirilor, aşa încât,
deoarece prin clauza penală se determină anticipat tocmai despăgubirile pe care debitorul le va plăti
pentru abaterea respectivă, creditorul nu mai are - în principiu - dreptul să pretindă despăgubiri chiar
dacă prejudiciul ar fi mai mare decât suma ce face obiectul clauzei penale.
întrucât clauza penală este o convenţie, răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă
părţile au prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare ori într-o convenţie separată penalităţile ce vor
fi plătite în cazul nerespectării obligaţiilor.
Răspunderea sub forma despăgubirilor, în cazul în care, datorită nerespectării obligaţiilor
din contractul de vânzare-cumpărare a fost cauzat un prejudiciu, partea în culpă este obligată să
plătească despăgubiri, în condiţiile prevăzute de Codul civil.
În practica comerţului internaţional există tendinţa spre simplificare, în ceea ce priveşte
momentul transmiterii proprietăţii mărfii, ca urmare a unui contract de vânzare-cumpărare, el fiind
stabilit de părţi prin intermediul „clauzelor tip uzuale".
1) Vânzarea prin burse constituie o modalitate, o formă de vânzare specifică ec. capitaliste.
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau intermediarii lor pentru a încheia afaceri,
pe bază de cerere şi ofertă.
Operaţiunile la bursă se încheie, fie pentru mărfuri care nu sunt prezente (care sunt
reprezentate prin mostre sau descrise prin anumite caracteristici), fie pentru mărfuri viitoare. Absenţa
mărfurilor la locul tranzacţiei permite şi rezilierea unor operaţiuni pur speculative, prin înstrăinarea
titlurilor de valoare cumpărate, profiturile fiind obţinute din încasarea diferenţelor de preţ.

62
 Aşadar, la bursă se vând şi se cumpără produsele fungibile, hârtiile de valoare şi, desigur, şi
valutele. Aşa încât, în raport cu această varietate a tranzacţiilor, bursele pot fi împărţite, în principal, în
două categorii: burse de mărfuri sau de comerţ şi burse de valori (care sunt de efecte şi de devize).
Operaţiunile ferme sunt acelea în care părţile se înţeleg ca la termenul stabilit să-şi
îndeplinească obligaţiile ce şi le-au asumat, prin încheierea contractului.
În situaţia în care părţile nu-şi realizează intenţiile speculative până în ziua lichidării, ele pot
prelungi termenul tranzacţiei recurgând, în acest scop, la următoarele operaţiuni de prelungire:
reportul (care se practică de cumpărător şi constă în obţinerea de credite pentru plata mărfii ce va fi
revândută, datorită unei conjuncturi favorabile, la un preţ mai mare); deportul (care se practică de
vânzător şi reprezintă un procedeu invers reportului, urmărindu-se scăderea preţului).
Operaţiunile cu primă sau reziliabile sunt acele operaţiuni prin care unul dintre parteneri îşi
rezervă dreptul de a rezilia contractul, plătind o anumită sumă de bani, numită primă.
Prin intermediul operaţiunilor reziliabile pierderile sunt limitate la nivelul primei.
Operaţiunile facultative multiple (options for caii of more) sunt acelea prin care una din părţi
are dreptul de a dubla sau tripla volumul tranzacţiei.
În acest gen de operaţiuni, cumpărătorul plăteşte un curs mai mare, iar vânzătorul vinde cu
unul mai mic. Diferenţa faţă de cursul zilei se numeşte ecart.
Filiera (notice of delivery) constituie o formă specială de speculaţie bursieră. Până în ziua
lichidării, marfa cumpărată poate fi vândută printr-un număr de operaţiuni repetate. La lichidare, ultimul
cumpărător se va adresa vânzătorului iniţial.
Pentru evidenţa mărfii se emite un document (filiera) de către vânzătorul iniţial. Filiera este un
titlu la ordin, reprezentând o cantitate de marfă livrabilă la o anumită dată, care se transmite prin gir
(sau andosare). Filiera se întocmeşte pe loturi sau partizi de mărfuri.
Derularea contractelor se face prin casele de lichidare de pe lângă burse, acestea decontând
diferenţele de preţ, prin cumpărătorii intermediari, stabilind profiturile şi pierderile.
Corner-Ring este o operaţiune de speculaţie bursieră folosită de cumpărătorii â la hausse. Ea
necesită însă importante mijloace financiare care, de regulă, se obţin prin reunirea cumpărătorilor â la
hausse într-o asociaţie ad-hoc (ring) în care sunt atrase şi instituţiile de credit.
Operaţiunea constă în aceea că la termenele convenite, vânzătorii â la baisse pot să nu-şi
îndeplinească obligaţiile de livrare, dacă cumpărătorii se unesc şi achiziţionează, prin intermediari,
anumite mărfuri disponibile, în acest fel, preţurile sunt stabilite de cumpărătorii â la hausse.
Arbitrajul la termen, reprezintă diferenţa de preţ dintre două termene de livrare sau între două
pieţe, realizată printr-o cumpărare şi vânzare simultană.
Arbitrajul la termen este folosit atât de comercianţi, cât şi de producători, în comerţul cu
bumbac, arbitrajul la termen se numeşte straddle, iar cel de cereale, spread.
Operaţiunea Ledging (acoperire la bursă) este o combinaţie ce îngrădeşte riscurile unei
tranzacţii reale.
Pierderile care se înregistrează la bursă, în urma fluctuaţiei preţurilor, pot fi acoperite prin
tranzacţii de sens opus. Astfel, operaţiunea Ledging poate fi de vânzare sau de cumpărare.
2. Vânzarea prin licitaţii constituie o piaţă specială care concentrează oferta şi cererea de
mărfuri ne tipizate.
În raport cu bursele, licitaţiile prezintă unele caracteristici, în sensul că: mostrele sau mărfurile
se găsesc la locul unde se desfăşoară licitaţia; programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.
Licitaţia pentru vânzarea de mărfuri sau licitaţia pentru export se instituie de producători,
vânzători sau persoane specializate (cum sunt, de exemplu: Hudson~s Ba Company din Londra sau
Nederlandsche Handels Maotshapy din Amsterdam). De obicei, ele se organizează de către agenţi
specializaţi (denumiţi auction brokers), societăţi comerciale şi bănci, în unele ţări (cum sunt de
exemplu: Franţa, Olanda, Belgia) funcţionarea licitaţiilor este supravegheată de stat, la desfăşurarea
operaţiilor participând şi oficiali numiţi de autorităţi.
Licitarea prin tehnica preţului crescător poate avea loc prin metoda publică şi cea nepublică.
Prin metoda publică, licitatorul comunică numărul şi preţul minim al lotului, după care cumpărătorii
ridică preţul. Vânzarea are loc pe bază de strigări, iar marfa se atribuie cumpărătorului care oferă preţul
cel mai mare. în cazul metodei nepublice (tacită) ridicarea preţurilor se anunţă de cumpărători prin
folosirea unor semne speciale. Licitarea prin semne oferă cumpărătorilor posibilitatea păstrării se-
cretului asupra cantităţii mărfii.
Licitarea prin tehnica preţului descrescătoi se realizează prin comunicarea preţului maxim,
care în mod treptat este redus, până se anunţă o ofertă, în acest sistem, cumpărătorul care licitează
primul devine proprietarul mărfii.
La terminarea licitaţiei, se încheie o notă de vânzare-cumpărare, care are funcţia de contract
scris, în baza notei, după achitarea de către cumpărător a preţului, se emite ordinul de livrare a mărfii.

63
 Licitaţia pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi atribuirea de lucrări de construcţii
constituie, alături de licitaţie pentru vânzarea de mărfuri, o a doua categorie de licitaţii care mai poartă
denumirea de „licitaţii de import" sau „tratative de concurenţă".
Această formă de comerţ conferă următoarele avantaje: asigură obţinerea unui mare număr de
oferte (deci oferă o paletă largă de opţiune); facilitează luarea unor decizii obiective şi rentabile;
contribuie la cunoaşterea pieţelor externe; permit statului să aibă o privire de ansamblu asupra
activităţii de comerţ exterior şi să adopte, în cunoştinţă de cauză, măsuri stimulatorii, de sprijinire sau,
dacă este cazul, şi de frânare.
În ceea ce priveşte procedura licitaţiilor de import, acestea se pot desfăşura în două feluri
(după două metode): licitaţii obişnuite (la care comanda se atribuie în ziua organizării) şi
supralicitaţiile (la care atribuirea comenzii este condiţionată de împrejurarea că într-un anumit interval
de timp de la ţinerea licitaţiei să nu intervină o ofertă mai avantajoasă).

Secţiunea 3. Contractul de mandat comercial

De multe ori cei care iau parte la anumite operaţiuni comerciale se află la distanţe care nu
permit prezenţa lor în acelaşi timp la locul încheierii contractului, neexistând deci un contact direct între
aceştia; în aceste condiţii a apărut necesitatea unor intermediari. În acest scop pot fi încheiate
contracte de intermediere, printre acestea numărându-se şi contractul de mandat comercial,
reglementat de Codul comercial.
Din multe puncte de vedere, mandatul comercial se aseamănă cu cel civil, motiv pentru care îi
sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil. Însă mandatul comercial are o funcţie
deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale, iar această funcţie reclamă existenţa unor norme
specifice care să facă mandatul apt pentru a răspunde exigenţelor activităţilor comerciale.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească condiţiile
cerute pentru orice mandat, coroborând în acest sens dispoziţiile normelor legale de drept civil cu ce
cuprinse în legislaţia comercială. Astfel, potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru încheierea
validă a unei convenţii sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii care se obligă;
- un obiect determinat sau determinabil;
- o cauză licită.
Cel care a primit şi anumite bunuri odată cu mandatul pe care îl refuză are obligaţia de a le
păstra şi conserva, pe cheltuiala mandantului, până în momentul în care acesta din urmă poate lua
măsurile necesare în ceea ce le priveşte. În cazul în care are loc o întârziere în luarea acestor măsuri
privitoare la bunurile expediate, cel care a refuzat mandatul poate să ceară, potrivit art. 71 Cod
comercial, punerea bunurilor sub sechestru judiciar sau vânzarea lor. În situaţia în care bunurile
respective prezintă semne de stricăciuni suferite în timpul transportului, el este obligat să ia măsurile
necesare pentru conservarea drepturilor mandantului faţă de transportator. În caz contrar, el va
răspunde pentru bunurile primite pe baza datelor cuprinse în documentele de transport.
În ceea ce priveşte obiectul contractului, trebuie să observăm că, potrivit art. 374 Cod
comercial, contractul de mandat are ca obiect “tratarea de afaceri comerciale”. Aşa cum rezultă din
această formulare şi cum am arătat mai pe larg mai sus, obiectul contractului de mandat comercial îl
constituie actele juridice care sunt fapte de comerţ în accepţiunea Codului comercial, acest caracter al
actelor juridice respective fiind apreciat raportat la persoana mandantului.
Putem reţine în sarcina mandatarului următoarele obligaţii:
a) Obligaţia de a executa mandatul, respectiv de a încheia actele juridice cu care a fost
împuternicit de către mandant în condiţiile stabilite de către acesta în cuprinsul contractului de mandat.
Aceste acte juridice trebuie încheiate în limitele împuternicirii date de către mandant dar, având
în vedere că în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de acţiune a mandatarului, o
depăşire a împuternicirii este permisă, în principiu, dacă este în interesul mandantului; mandatarul
trebuie să aibă libertatea de a lua măsurile pe care le crede necesare atunci când nu are timpul
necesar pentru a obţine instrucţiuni din partea mandantului, dar numai dacă aceste măsuri sunt
avantajoase pentru acesta.
b) Obligaţia de a îndeplini însărcinarea cu bună credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar; el
trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.
În cazul în care mandatarul nu se conformează instrucţiunilor primite de la mandant, el va
răspunde pentru prejudiciile cauzate din această cauză, potrivit art. 381 Cod comercial. Răspunderea
mandatarului se apreciază in abstracto, mandatul comercial fiind un contract cu titlu oneros. Potrivit art.
1540 Cod civil, mandatarul este răspunzător indiferent de forma vinei sale, însă această răspundere va

64
fi apreciată cu mai puţină stricteţe în cazul în care se reţine vinovăţia sub forma culpei iar mandatul are
titlu gratuit.
c) Obligaţia de a aduce la cunoştinţa terţilor cu care încheie acte comerciale împuternicirea în
temeiul căreia acţionează. Potrivit art. 384 Cod comercial “mandatarul este dator să-şi arate mandatul
persoanelor cu care tratează, când i se cere”. Mandatarul, acţionând nomine alieno, trebuie să
comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele împuternicirii primite. Pentru a putea aprecia
efectele actelor încheiate, terţul contractant este interesat să cunoască poziţia juridică a persoanei cu
care încheie actele juridice.
d) Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului. Este normal ca după
îndeplinirea împuternicirii primite mandatarul să înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului,
deoarece actele au fost încheiate cu terţul în numele şi pe seama mandantului, iar efectele acestor
acte se regăsesc în persoana acestuia.
e) Obligaţia de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului. Potrivit art. 380 Cod
comercial, dacă în executarea mandatului mandatarul a încasat anumite sume de bani cuvenite
mandantului, el are obligaţia de a le remite acestuia sau de a le consemna pe numele mandantului. O
obligaţie asemănătoare există şi în ceea ce priveşte mandatul civil, dar în acest caz formularea are un
caracter mai general, art. 1541 Cod civil precizând că mandantul are obligaţia de a da socoteală
mandantului asupra mandatului său şi de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului său.
Modul în care se calculează dobânzile aferente acestor sume este descris de art. 1544 Cod civil,
potrivit căruia acestea curg din ziua întrebuinţării sumelor respective în folosul propriu al mandatarului,
iar pentru sumele care nu au fost întrebuinţate astfel, din ziua în care mandantul a cerut remiterea lor.
În cazul contractului de mandat comercial, mandatarul va plăti dobânzi la sumele respective “din ziua în
care era dator a le remite sau a le consemna”; trebuie să observăm că nu are nici o relevanţă dacă
sumele respective au fost solicitate de către mandant.
Agentul este un intermediar împuternicit să mijlocească, în ţară sau în străinătate, tranzacţii
comerciale. Activitatea agentului comercial are un caracter profesional şi este independentă. Agentul
comercial poate acţiona ca mandatar cu sau fără reprezentare; în primul caz, el poate negocia şi
efectua operaţiuni comerciale, pe când atunci când acţionează ca mandatar fără reprezentare nu face
decât să transmită oferte şi comenzi de la şi către mandatar, acesta fiind cel ce va decide asupra lor. În
raport cu operaţiunile la care participă, agentul comercial poate fi distribuitor, depozitar, consignatar
sau chiar producător.
Reprezentantul este un agent com. căruia o firmă producătoare sau com, din ţară sau
străinătate, îi încredinţează desfacerea curentă a mărfurilor sale. Prin contractul de reprezentanţă se
stabileşte ca reprezentantul să se ocupe de plasarea mărfurilor, să ia măsuri pentru a crea condiţii cât
mai favorabile şi să reprez interesele reprezentatului. Agentul reprezentant poate avea şi obligaţia de a
transmite informaţii comerciale curente, de a organiza publicitatea în ţările importatoare, de a închiria
mijloace de transport şi de a apăra drepturile asupra brevetelor, patentelor şi mărcilor de fabrică.
Curtierul este un intermediar care se ocupă cu mijlocirea încheierii contractelor comerciale,
prin punerea în contact a celor doi posibili parteneri. Curtierul îşi desfăşoară activitatea pe baza unor
ordineizolate, fără a avea relaţii contractuale de durată.
Caracteristica activităţii comerciale desfăşurate de acest intermediar este aceea că nu el
încheie contractul, ci numai constată perfectarea lui, pe baza consimţământului exprimat de către părţi.
În ceea ce obligaţiile mandantului, acestea sunt următoarele:
a) Punerea la dispoziţia mandatarului a mijloacelor necesare pentru executarea mandatului.
Această obligaţie este instituită prin art. 385 Cod comercial; mandatarul fiind împuternicit să încheie
anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului, în interesul acestuia, este normal ca cel care
beneficiază de această activitate să suporte şi costurile pe care le implică, mai puţin în cazul stipulaţiei
contrare.
Această obligaţie trebuie privită în mod diferit, în funcţie de situaţia concretă. Dar oricare ar fi
această situaţie, trebuie reţinută obligaţia mandantului de a-i pune mandatarului la dispoziţie toate
informaţiile şi documentaţia pe care le deţine şi care ar fi utile în îndeplinirea mandatului. În situaţia în
care sunt necesare anumite cheltuieli pentru realizarea obiectului mandatului, acestea vor trebui să fie
avansate de către mandant.
b) Plata către mandatar a remuneraţiei datorate pentru executarea mandatului, impusă prin
prevederile art. 386 Cod comercial. În cazul mandatului comercial se pune şi mai acut problema
acestei obligaţii, acest tip de mandat fiind prezumat ca oneros potrivit art. 374 Cod comercial. Dacă
suma ce trebuie plătită cu titlu de remuneraţie pentru activitatea mandatarului nu este prevăzută în
contract, stabilirea acesteia va pica în sarcina instanţei de judecată. Mandantul datorează remuneraţia
“chiar dacă afacerea n-a reuşit”, în condiţiile în care de nereuşita afacerii nu se face vinovat mandatarul
(art. 1548 Cod comercial).

65
 c) Restituirea cheltuielilor făcute de către mandatar pentru executarea mandatului. Prin
această formulare, legea înţelege atât cheltuielile avansate de către mandatar pentru îndeplinirea
mandatului, potrivit art. 1547 Cod civil, cât şi despăgubirile ce i se cuvin acestuia pentru pagubele
suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului, potrivit art. 1549 Cod civil.
Secţiunea 4. Contractul de comision

Contractul de comision este un contract prin care o parte (comisionarul) se obligă pe baza
împuternicirii celeilalte părţi (comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remuneraţii (numită comision).
Contractul de comision este o varietate a mandatului comercial şi anume un mandat comercial
fără reprezentare (încheind actele juridice cu terţul „proprio nomine", dar pe seama comitentului,
comisionarul acţionează ca un mandatar fără reprezentare).
Întrucât acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită,
comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant, în calitate de comerciant, comisionarul are toate
obligaţiile profesionale ale comercianţilor (publicarea prin registrul comerţului, ţinerea registrelor
comerciale etc.).
Contractul de comision se poate încheia în două forme: comisionarul lucrează în nume propriu,
dar în contul comitentului sau comisionarul acţionează în numele comitentului.
Trăsăturile contractului de comision sunt următoarele: în raporturile dintre comisionar şi
comitent există relaţii de mandat; comisionarul care a lucrat în numele comitentului apare ca un
adevărat mandatar, între el şi terţ nestabilindu-se raporturi juridice; comisionarul care a acţionat în
nume propriu are calitatea de parte în raportul perfectat cu terţul, garantând executarea contractului.
Obligaţiile comitentului sunt în număr de două: să plătească comisionul (remuneraţia) cuvenită
comisionarului şi să-i restituie acestuia cheltuielile făcute în îndeplinirea însărcinării primite.

Secţiunea 5. Contractul de agency

Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de intermediere, în dreptul anglo-
american nefiind reglementate contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin
instituţia „agency".
Prin agency se înţelege raportul juridic care ia naştere şi în virtutea căruia o ersoană (the
agent) acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind restaţii materiale, din împuternicirea
unei alte persoane (the principal).
Altfel spus, prin contractul de agenţie o persoană (agent) se obligă să acţioneze în contul unei
alte persoane (principal sau patron).
Agenţii care lucrează în baza contractului de agency sunt brokerii şi factorii.
Brokerul este un agent comercial care, ca reprezentant al principalului, încheie tranzacţii
comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate.
În Anglia şi S. U. A., brokerii sunt reuniţi în asociaţii comerciale, pe criteriul tipurilor de mărfuri.
Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, oferă garanţia executării ordinelor primite,
calitatea corespunzătoare a mărfurilor şi finanţarea tranzacţiilor efectuate. Uneori, în schimbul unei
taxe suplimentare, garantează şi realizarea tranzacţiei.
În comerţul cu unele mărfuri (de exemplu: cauciucul, lemnul, untul) brokerii sunt intermediari
permanenţi. Ei pot chiar monopoliza intermedierea comercială între exportator şi importator.
Factorul este un intermediar care lucrează în nume propriu, la fel ca şi comisionarul.
Activitatea sa constă în vânzarea bunurilor pe care i le încredinţează principalul. Asupra acestor bunuri,
factorul are un drept de posesie şi control, vânzarea lor producând efecte asupra terţilor de bună
credinţă, autorizarea proprietarului fiind prezumată.

Secţiunea 6.Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie este convenţia prin care una dintre părţile contractante (consignant)
încredinţează celeilalte părţi (consignatar), mărfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe socoteala
consignantului.
În esenţă, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, prin el
urmărindu-se accelerarea desfacerii şi apărarea în mai bune condiţii a intereselor consignantului.
Contractul de consignaţie are şi unele caracteristici proprii - care justifică recunoaşterea sa ca
un contract de sine stătător şi anume: împuternicirea dată consignatarului constă, întotdeauna, în
vinderea unor bunuri mobile aparţinând consignantului, apoi, vinderea bunurilor se face pe un preţ

66
anticipat stabilit de consignant şi, în fine, consignatarul este obligat să remită consignantului suma de
bani obţinută ca preţ al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul în natură.
Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terţul, a unor contracte de
vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului (aceste acte juridice trebuie să
constituie fapte de comerţ pentru consignant).
Actele de vânzare-cumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile.
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante, iar prin
încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii şi între consignatar şi terţi.
În ce priveşte raporturile dintre consignant şi consignatar, deoarece în temeiul contractului de
consignaţie consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice pe seama
consignantului, între ei se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat.
Obligaţiile consignantului sunt următoarele: să predea consignatarului bunurile mobile care
urmează a fi vândute; să plătească consignatarului remuneraţia ce i se cuvine; să restituie
consignatarului cheltuielile făcute de acesta în îndeplinirea însărcinării primite.
Secţiunea 7.Contractul de report

Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în
comerţ, şi în revânzarea simultană, cu termen şi pe un preţ determinat, de către aceeaşi persoană a
unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. corn.).
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: una care se
execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a plăţii preţului), iar cealaltă este o revânzare cu
termen şi la un preţ determinat.
În temeiul contractului de report, o persoană, deţinătoare de titluri de credit care circulă în
comerţ (denumită reportat), dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei persoane (denumită
reportator, de obicei un bancher), în schimbul unui preţ plătibil imediat. Dar, prin acelaşi contract se
înţeleg ca la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie,
primind preţul determinat.
Titlurile de credit date în report nu vor fi identice aceleaşi cu cele revândute la termen, ci vor fi
doar titluri de aceeaşi specie (de exemplu, acţiuni ale aceleiaşi bănci).
Operaţiunea de report este preferată de persoanele care nu vor să piardă titlurile pe care le
deţin şi le-au dat doar în report, aşa cum se întâmplă când ar vinde titlurile pentru a obţine suma de
care acestea au nevoie.
Diferenţa între suma dată de reportator şi cea pe care o încasează la termen (denumită report)
este profitul realizat de reportator. în plus, aceasta va primi de la reportator, pentru serviciul prestat, o
remuneraţie (denumită preţ de report sau premiu).
Contractul de report poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de numerar, ci şi de acela
interesat să deţină temporar anumite titluri de credit (cum este cazul celui care este interesat să obţină
o majoritate într-o adunare generală), în acest caz, acţionarul care deţine acele titluri le vinde cu
condiţia ca cel care le cumpără să i le revândă la termen, la un preţ determinat. Vânzarea se va face la
preţul nominal, iar la termen, cu ocazia revânzării, se va încasa un profit de la cel care le-a folosit,
diferenţa de sumă încasată denumindu-se „deport".
Contractul de report produce anumite efecte juridice care privesc transferul dreptului de
proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora.
Întrucât contractul de report cuprinde două operaţiuni de vânzare, el operează cu dublu
transfer de proprietate asupra titlurilor care fac obiectul său, care însă se realizează la date diferite:
primul transfer are loc la încheierea contractului, iar al doilea, în sens invers, la termenul stabilit.
Dacă în contractul de report nu s-a prevăzut altfel, fructele civile produse de titlurile de credit se
cuvin reportatorului (aceasta, întrucât, ca urmare a încheierii contractului, titlurile de credit au trecut în
proprietatea reportatorului care, în această calitate, culege fructele).
Părţile pot conveni însă ca fructele produse de titlurile de credit în cursul duratei contractului de
report să revină reportatului (art. 74 alin. 4 C. corn.).
În principiu, contractul de report încetează la termenul stabilit de părţi. Adică, la scadenţă,
reportatorul transmite proprietatea asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie, iar reportatul va plăti
preţul determinat.
Potrivit legii însă, la împlinirea termenului pentru revânzare, părţile, prin acordul lor de voinţe,
pot să prelungească contractul de report pentru o altă durată, cu păstrarea condiţiilor iniţiale ale
contractului (art. 75 C. corn.).
Secţiunea 8.Contractul de cont curent

67
 Contractul de cont curent este un procedeu tehnic constând în înţelegerea părţilor ca în Ioc să
achite separat şi imediat creanţele reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă,
lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea debitoare.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc „corentişti", iar prestaţiile
reciproce pe care şi le fac se numesc „remize" (sau „rimese"); prestaţiile constau în operaţiuni prin care
o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită
transmiţătorului să fie depusă în contul curent, aceleaşi lucru petrecându-se şi de partea cealaltă.
Din moment ce suma de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierde individualitatea, contopindu-se
în masa sumelor înregistrate în cont, la activ sau pasiv, după caz. La scadenţă se vor aduna ppsturile
de la activ şi de la pasiv pentru a se stabili care dintre părţi este debitoare şi, în această calitate,
trebuie să achite soldul rezultat.
Contractul de cont produce anumite efecte juridice, unele dintre ele sunt considerate principale
(esenţiale), iar altele secundare.
Efectele principale sunt: transferul dreptului de proprietate; novaţia; indivizibilitatea şi
compensaţia.
Prin efectuarea operaţiilor în cont, de creditare a transmiţătorului şi, respectiv, de debitare a
primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupra valorii
(mărfii).
în sfârşit, contractul de cont curent are ca efect şi o compensaţie (art. 370 C. corn.). Aceasta
înseamnă că datoriile reciproce ale părţilor se sting până la concurenta debitului şi creditorului, urmând
a se plăti eventuala diferenţă, adică soldul rămas după compensaţie.
Efectele secundare sunt: curgerea dobânzilor şi dreptul la comision şi alte cheltuieli.
Deşi până la scadenţă (când se face lichidarea datoriilor reciproce) contul este indivizibil
(nefiind vorba de o creanţă exigibilă în favoarea uneia dintre părţi), totuşi pentru fiecare sumă înscrisă
curg - de drept - dobânzi, de la data înscrierii şi până la încheierea contului.
Contractul de cont curent încetează de drept în următoarele cazuri: expirarea termenului
convenit de părţi; prin denunţarea uneia dintre părţi; prin lichidarea judiciară a uneia dintre părţi.
Contractul de cont curent poate însă înceta şi la cererea uneia dintre părţi.
Secţiunea 9.Contractul de gaj comercial

Contractul de gaj este contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru
garantarea executării obligaţiei cu posibilitatea pentru creditor ca la scadenţă, în caz de neexecutare a
obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv (art. 1685 şi 1686 C. civ.).
Contractul de gaj dobândeşte caracter comercial când obligaţia pe care o garantează derivă
dintr-un act juridic pe care legea îl consideră faptă de comerţ. Contractul de gaj mai dobândeşte
caracter comercial când este constituit de un comerciant (art. 478 C. corn.), în acest caz contractul de
gaj este o faptă de comerţ subiectivă (art. 4 C. corn.).
De regulă, gajul implică deposedarea debitorului de bunul său, dar Codul comercial consacră şi
anumite cazuri de gaj fără deposedare. Art. 480 alin. 4 reglementează două astfel de cazuri: gajul
asupra produselor solului prinse încă în rădăcină sau deja culese şi gajul asupra materiilor prime
industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici sau depozite.
Se consideră gaj fără deposedare şi situaţia în care remiterea materială a bunului este
simbolică, cum este cazul gajării fondului de comerţ, care se realizează prin predarea către creditor a
titlurilor şi documentelor privind fondul de comerţ.
Contractul de gaj trebuie să fie transcris, în termen de cinci zile, în registrul special ţinut la
instanţa judecătorească. Gajul fără deposedare (având ca obiect bunurile respective) este opozabil
terţilor de la data transcrierii în registrul instanţei.
Potrivit art. 1686 C. civ., contractul de gaj (în general) trebuie constatat printr-un înscris care să
arate suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate, înscrisul constatator al gajului depunându-se şi
păstrându-se într-o mapă specială la notariat.
Forma scrisă şi înregistrarea contractului de gaj nu sunt condiţii de validitate, ci formalităţi prin
care se asigură dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de alţi creditori ai debitorului.
Gajul comercial poate avea ca obiect orice bun „corporal sau incorporal". Dacă obiectul gajului
îl constituie o creanţă, legea cere, pe lângă forma scrisă a contractului, şi remiterea înscrisului
constatator al creanţei.
Contractul de gaj dă naştere la anumite drepturi şi obligaţii care însă, dat fiind caracterul
unilateral al acestui contract, îl privesc numai pe creditorul gajist.
În cazul nerespectării de către debitor a obligaţiei garantate prin gaj se pune şi problema
realizării gajului de către creditorul gajist.

68
 Sub raportul drepturilor creditorului gajist, acestea sunt: dreptul de a reţine bunul care
constituie obiectul gajului până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate şi dreptul de a
revendica bunul care constituie obiectul gajului de la orice persoană s-ar afla fără voia sa.

Secţiunea 10.Contractul de factoring

Pe plan internaţional, pentru accelerarea operaţiunilor de finanţare a producţiei au luat o

deosebită extindere operaţiunile de vânzare prin negocierea facturilor (factoring).
Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoană (aderentul) cedează
creanţele sale unui terţ (factorul) ce se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unui
comision.
Cedarea se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a
facturilor, fără nici o altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor.
În relaţiile comerciale internaţionale, recurgerea la contractul de factoring este influenţată şi de
diversitatea prevederilor legale din diferite ţări, referitoare la transmiterea creanţelor şi determinarea
legii aplicabile.
Contractul de factoring implică, în afară de aderent (vânzătorul de bunuri sau furnizorul de
servicii) şi factor (cesionarul creanţelor) şi pe client (persoana care a cumpărat marfa sau a beneficiat
de serviciile respective).
Operaţiunile de factoring sunt de două feluri: factoring la scadenţă, maturity factoring (factorul
plăteşte facturile la data scadenţei lor) şi factoring tradiţional (obişnuit), old line factoring (factorul
plăteşte creanţele imediat).
Factoring-ul obişnuit este un mijloc de finanţare pe termen scurt, încasându-se imediat
valoarea facturilor cedate. Datorită simplificărilor în activitatea contabilă, factoring-ul constituie şi o
modalitate de gestiune economică.
În ceea ce priveşte natura sa juridică (pentru a se putea determina regimul aplicabil), contractul
de factoring prezintă asemănări cu „cesiunea de creanţă" şi „scontul", cu care totuşi nu se confundă,
date fiind trăsăturile sale specifice.
Factoring-ul constituie un contract original complex reprez. o operaţie de finanţare comercială.
Clauzele convenţiei fiind stabilite de cesionarul creanţelor, contractul de factoring este un
contract de adeziune, cu caracter „intuita personae". El este un contract cu titlu oneros şi cu executare
succesivă.
În contractul de factoring se poate include şi o clauză de exclusivitate, în baza căreia aderentul
cedează creanţele în totalitatea lor (integral, global).
Efectele contractului de factoring sunt multiple: factorul are obligaţia de a plăti creanţele care i-
au fost transferate de aderent. Ca urmare a subrogării, el trebuie să încaseze facturile cedate şi,
eventual, să suporte riscurile financiare (insolvabilitatea), în calitate de proprietar al creanţelor, factorul
nu dispune de nici un drept de regres împotriva aderentului. Numai în situaţia deosebită a inexistenţei
creanţei, el are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.
Secţiunea 11.Contractul de forfaiting

Mobilizarea creditelor de către exportatori poate fi realizată prin cedarea drepturilor de creanţă
incorporale în titluri de credit (în special în cambii şi bilete la ordin); firmele comerciale, industriale etc.,
care prezintă băncilor spre scontare cambii sunt creditate de către instituţiile bancare respective,
creditul de scont ce se acordă acestor firme având o valoare egală cu cea a cambiilor, din care se
scade taxa (scontul) calculată asupra valorii nominale a cambiilor în funcţie de perioada aferentă
intervalului de timp de la scontare şi până la scadenţa lor.
La rândul lor, băncile comerciale îşi pot reîntregi lichidităţile lor rescontând cambiile la banca
centrală.
În mod schematic, această formă de finanţare se reduce la două operaţiuni distincte: *
a) scontarea, prin care beneficiarul transmite o cambie către o terţă persoană (de regulă o
bancă), în vederea încasării contravalorii ei, înainte de scadenţă; pe această cale, beneficiarul cambiei
încasează suma înscrisă pe titlu, diminuată cu taxa scontului, precum şi cu comisionul perceput de
bancă pentru acoperirea diverselor riscuri generate de asemenea operaţiuni;
b) rescontarea, prin care o cambie deţinută de o bancă comercială (prin scontare) este
transmisă unei bănci centrale în schimbul unei taxe de rescont (sau taxa oficială a scontului) care, de
regulă, se stabileşte în funcţie de cerinţele politicii economice a statului respectiv.

69
 Formula clasică a mobilizării creditelor pe calea scontului prezintă, pentru exportatorii deţinători
de titluri de credite sub forma cambiilor, inconveniente în realizarea operaţiunii (tergiversarea
operaţiunilor de scontare datorită verificărilor multiple). Ca urmare, pe calea unor tehnici financiar-
bancare s-a urmărit înlăturarea acestor inconveniente prin realizarea unei forme noi de transmitere a
titlurilor de credit cunoscute sub denumirea de forfaiting. Pentru efectuarea unor asemenea operaţiuni
au fost înfiinţate instituţii financiare specializate.

Secţiunea 12.Contractul de leasing

Un prim pas în pătrunderea înţelesului termenului de leasing îl constituie o analiză a raţiunilor

care au stat la baza apariţiei acestui tip de contract şi a necesităţilor cărora trebuie să le răspundă.
Astfel, încă din antichitate a fost observat faptul că un bun aduce beneficii prin utilizarea sa,
fără ca dreptul de proprietate în sine să contribuie în vreun fel. De altfel, folosinţa unui lucru nu este
neapărat condiţionată de calitatea de proprietar a utilizatorului. La baza evoluţiei contractului de leasing
stă fiducia, o formă de credit existentă în dreptul roman prin care creditorul îşi asigura recuperarea
creditului rezervându-şi dreptul de proprietate asupra unui bun al împrumutatului, urmând a retransmite
acest drept împrumutatului după achitarea datoriei. Acest transfer de proprietate nu era întotdeauna
însoţit şi de remiterea efectivă a bunului către creditor, beneficiarul împrumutului devenind un detentor
precar, mai exact un chiriaş, având în vedere că plătea periodic o anumită sumă cu titlu de chirie
pentru folosinţa bunului.
Nu există o continuitate în evoluţia acestui tip de act juridic, specific dreptului roman, către
actualul contract de leasing, apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea într-o formă care să
prefigureze ceea ce înţelegem acum prin acest termen. Cu toate acestea, asemănările existente între
fiducia şi leasing ar putea să ne ajute în determinarea naturii juridice a acestui contract, cel puţin la
nivel teoretic.
Deşi o primă apariţie a termenului lease este legată de închirierea aparatelor telefonice
abonaţilor, contractul de care ne ocupăm s-a dezvoltat iniţial cu precădere în sfera imobilelor, o
oarecare dezvoltare în zona bunurilor mobile consemnându-se în perioada 1950-1952, în S.U.A.
Deşi intens folosit în ultimele decenii în S.U.A. şi statele Europei occidentale, contractul de
leasing reprezintă încă o noutate în ţara noastră, atât din punct de vedere economic cât şi juridic;
cadrul legal şi practica în domeniul leasing-ului prezintă încă unele deficienţe, cu atât mai mult cu cât
doctrina şi jurisprudenţa românească în acest domeniu sunt practic inexistente.
În momentul de faţă, leasing-ul reprezintă soluţia optimă pentru întreprinderile care încearcă să
se dezvolte, necesitând achiziţii de noi utilaje şi echipamente, dar nu au puterea financiară cerută de
un asemenea proces. Prin această modalitate de finanţare se evită şi contractarea de credite de la
bănci, credite care presupun garantarea lor cu bunuri mobile sau imobile.
În lipsa unei literaturi juridice româneşti cu tradiţie în domeniul leasing-ului nu ne rămâne decât
să preluăm definiţia acestui contract din experienţa celor care folosesc această formă de finanţare de
suficient timp pentru a avea o reprezentare cât mai corectă a acestei noţiuni.

Secţiunea 13.L Contractul de licenţă de brevet de invenţie

Contractul de licenţă de brevet de invenţie este contractul prin care una dintre părţi,
„licenţiatorul", transmite celeilalte părţi „licenţiatul" dreptul de folosinţă asupra unei invenţii proteguite
printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ, imprimându-i astfel un caracter oneros.
Invenţia constituie orice creaţie ştiinţifică sau tehnică, care prezintă noutate absolută faţă de
stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută public, în ţară sau în
străinătate, până la acea dată.
Brevetul de invenţie este documentul prin care se recunoaşte unei persoane fizice sau juridice
dreptul asupra unei anumite invenţii.
Brevetele pot fi de două feluri: brevete de invenţii principale care se acordă pentru invenţii ce
pot fi transpuse în practică în mod independent de alte invenţii şi brevete complementare, care se
acordă în cazul invenţiilor care perfectează o invenţie principală înregistrată, ridicându-i valoarea
tehnico-economică. Dependenţa care există între aceste două genuri de invenţii face ca pentru
aplicarea celor complementare să fie necesar acordul titularului de brevet privind invenţia principală.
Cunoaşterea perioadelor de valabilitate a brevetelor de invenţii în diverse state prezintă o
importanţă deosebită, deoarece după expirarea acestei perioade, invenţia intră în domeniul public,
putând fi folosită de oricine, fără să mai fie necesar acordul fostului titular.

70
 Contractul de licenţă de brevet de invenţie prezintă numeroase avantaje pentru licenţiat:
realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare; introducerea rapidă a
unor tehnici avansate; promovarea exporturilor produselor realizate sub licenţă etc.
Contractele de acest fel au clauze proprii: clauza teritorială, clauzele privind asistenţa tehnică şi
comercială, durata contractului, condiţiile în care contractul poate fi extins şi reînnoit, garanţiile şi
răspunderea reciprocă a părţilor, condiţiile de forţă majoră, risc etc.
În contractele de licenţă se adoptă un sistem combinat de plată a preţului, constând din: o
sumă globală iniţială; un procent (royalty) calculat asupra valorii producţiei sau a vânzărilor (o plată
periodică).
La încheierea contractelor de licenţiere de brevete de invenţie prezintă importanţă cercetarea
statutului juridic al invenţiei, respectiv perioada pentru care este protejată prin brevet.
Secţiunea 14. Contractul de transfer de know-how

Contractul de know-how este contractul prin care o parte transmite celeilalte părţi, contra unui
preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt
brevetabile, necesare fabricării unui anumit produs, comercializării lui, sau prestării unui anumit serviciu
de o manieră necunoscută până la acea dată de beneficiarul transferului.
Acest transfer ("know-how") provine de la expresia „the know-how to do it" (a şti cum sau în ce
fel să se facă).
Spre deosebire de invenţii, know-how-ul nu implică neapărat condiţia noutăţii absolute, fiind
suficient ca deţinătorul unor cunoştinţe să facă un lucru mai bine decât o persoană interesată să-i
achiziţioneze aceste cunoştinţe, pentru a ne afla în faţa unui know-how (aceasta nu înseamnă că
know-how-ul nu poate fi o noutate absolută pe care însă deţinătorul lui nu doreşte să-1 breveteze,
datorită formalităţilor multiple şi temerii de a nu fi divulgate cunoştinţele respective).
Caracteristic know-how-ului este faptul că el se poate materializa sub multiple forme, printre
care: o perfecţionare tehnică, un model nou realizat, o formulă sau un plan, note scrise (detaliate sau
restrânse) de aplicare a unui procedeu sau unei tehnologii, o formulă nouă organizatorică sau de
comercializare etc.
Dat fiind faptul că există în cele mai multe cazuri o interferenţă a operaţiunilor de licenţă, know-
how, Consulting şi engineering, contractul de know-how poate fi independent sau asociat cu alte
contracte. Astfel, sunt cunoscute: contractele de know-how pur (când transferul nu este legat sau
condiţionat de nici o altă operaţiune tehnico-economică) şi contractele de know-how combinat (când se
realizează şi transferul prin cesiune sau licenţă al unei invenţii).
Una din problemele specifice deosebit de importantă în perioada negocierii o prezintă apărarea
secretului asupra cunoştinţelor care fac obiectul contractului, dat fiind faptul că know-how-ul nu este
protejat prin brevet, ca în cazul invenţiilor, în acest sens, sunt necesare angajamente reciproce scrise
sau unele garanţii (scrisori de garanţii bancare, cauţiuni etc.). Prin asemenea antecontracte şi garanţii
beneficiarul potenţial se obligă ca în cazul în care se foloseşte de secretele cunoştinţelor ce i-au fost
comunicate, fără să încheie contractul de know-how, să plătească suma stipulată şi, respectiv, garanţia
constituită devine executorie.
Clauzele specifice, inclusiv cele privind stabilirea preţului, sunt la fel ca în cazul contractului de
licenţă de brevete, cu precizarea că în frecvente cazuri preţul este stabilit printr-o sumă globală.
Efectele contractului de know-how sunt cele la care ne-am referit mai înainte. Totuşi, pentru o
mai sistematică prezentare vom face o reluare a lor.
Furnizorul sau transmiţătorul are, în principal, obligaţiile următoare: să transmită anumite
cunoştinţe tehnice; să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de folosinţă;
asistenţă tehnică; dreptul de folosire a mărcii de fabrică a transmiţătorului.
La rândul său, beneficiarul sau dobânditorul are şi el obligaţii şi anume: plata preţului;
păstrarea secretului; menţinerea calităţii produselor obţinute.
Plata preţului poate consta într-o sumă.de bani, în produse sau alte cunoştinţe tehnice (în
schimb). Iar, atunci când plata se face printr-o sumă de bani, aceasta poate fi globală, forfetară sau
cote părţi din valoarea producţiei rezultate.
Păstrarea secretului, în absenţa brevetului, constă în obligaţia beneficiarului de a nu divulga şi
altor persoane informaţiile pe care le-a primit de la transmiţători.
Contractul de know-how încetează la expirarea termenului stipulat, prin denunţare sau reziliere.
Secţiunea 15.Contractul de concesiune

Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedentul) vinde
mărfuri unei alte persoane (concesionarul) care, la rândul său le revinde clientelei locale pe care şi-o
formează.

71
 Concesionarul are o dublă calitate, de cumpărător şi de revânzător, el lucrând în nume şi pe
cont propriu (prin această trăsătură specifică, concesiunea se deosebeşte de contractul de
reprezentanţă, întrucât reprezentantul nu cumpără şi revinde pe contul său, ci se rezumă să
îndeplinească acte de comerţ în numele şi în contul reprezentantului); beneficiul concesionarului se
realizează prin diferenţa de preţ dintre cel de cumpărare şi cel de vânzare.
Contractul de concesiune prezintă avantaje pentru ambele părţi, astfel:
Concedentul îşi măreşte volumul vânzărilor, pătrunzând pe noi pieţe fără să investească
fonduri într-o reţea proprie de comercializare: viteza de rotaţie a fondurilor circulante creşte prin efectul
cumpărării mărfurilor de către concesionar (şi nu predării lor în depozit ca în cazul reprezentării şi al
consignaţiei).
În ceea ce-1 priveşte pe concesionar: are avantajul că, beneficiind de marca de fabrică a
concedentului, îşi asigură monopolul comercializării acelor mărfuri, pe o rază teritorială stabilită,
evitând concurenţa altor firme; prin contract concedentul se obligă să aprovizioneze pe concesionar în
mod ritmic şi, uneori, în condiţii avantajoase de credit pe care concesionarul nu le-ar putea obţine de la
alţi producători.
Contractul de concesiune are trăsături proprii, care-1 disting de mandat şi comision, el
putându-se prezenta în mai multe variante şi putându-se încheia cu clauza de exclusivitate a
aprovizionării sau a vânzării. Aceste trăsături sunt următoarele:
Dubla legătură de exclusivitate prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri, iar
concesionarul să le cumpere şi revândă clientelei sale.
Activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent.
Retribuţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de revănzare.
Durata concesiunii este, în principiu, pe termen de un an.
Contractul de concesiune are următoarele efecte:
Concedentul are obligaţia să vândă într-o zonă determinată numai concesionarului, trebuind, în
plus, să asigure o aprovizionare ritmică, precum şi condiţii de credit avantajoase;
Concesionarul este obligat să comercializeze mărfurile stabilite prin contract şi să nu facă
concurenţă concedentului prin vânzarea de produse similare aparţinând altor producători. Pentru
realizarea eficienţei necesare, concesionarul poate fi ţinut să asigure un anumit rulaj, să organizeze
publicitatea comercială, să efectueze service-ul după vânzare etc.
Concesiunea exclusivă poate necesita şi încheierea unui contract de depozit, caz în care
concesionarul, ca depozitar de data aceasta, va avea îndatorirea să conserve mărfurile primite şi să le
restituie la termen.
Încetarea contractului de concesiune survine la împlinirea termenului său prin reziliere.
Concesiunea poate fi reînnoită (ţinându-se, desigur, seama de rezultatele obţinute), refuzul de
reînnoire putând da loc la daune interese, dar numai în situaţia în care este vorba de un abuz de drept,
în cazul când contractul de concesiune nu a mai fost reînnoit, concesionarul este liber să preia o altă
concesiune, chiar similară, utilizând reţeaua comercială existent.
Secţiunea 16.Contractul de franciză

Contractul de franciză, denumit mai simplu franciză, a cunoscut una din cele mai
spectaculoase evoluţii dintre toate tipurile de contracte utilizate în domeniul afacerilor internaţionale.
Succesul extraordinar pe care franciza l-a cunoscut ca instrument de cooperare internaţională
se explică, în principal, prin acţiunea concentrată a doi factori:
- primul este tendinţa de globalizare a economiei mondiale;
- al doilea este tendinţa de fragmentare şi diminuare a riscurilor în afaceri.
Franciza este, prin excelenţă, sistemul cel mai dezvoltat de unificare economică internaţională,
constituind suportul ideal pentru transferul internaţional de concepţii manageriale, tehnologice şi know-
how, fiind tocmai conceput pentru a răspunde tendinţelor generale de globalizare a economiei
mondiale şi unificare a pieţelor.
Dacă primul factor este evident, referitor la cel de-al doilea, hotărâtor în afirmarea francizei, îl
reprezintă partajarea şi denumirea riscurilor în afaceri, prin apariţia şi propagarea internaţională a
crizelor economice de pe o anumită piaţă sau dintr-o anumită zonă economică care pot fi evidente prin
crearea unor politici globale care să aibă în vedere tocmai gestionarea riscurilor.
Franciza oferă avantajul împărţirii riscurilor între francizori şi beneficiari, care sunt două
subiecte de drept comercial independente financiar cu gestiune şi contabilitate proprie.
Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, franciza este mijlocul cel mai bun de investire şi de
restructurare a unei economii naţionale, având meritul de a mobiliza capitalurile locale şi în acelaşi timp
de a sprijini întreprinderile mici şi mijlocii, asigurându-le succesul comercial, aşa cum s-a întâmplat în
Europa Centrală şi de Est, care reprezintă în opinia scepticilor pieţe cu un grad mare de risc.

72
 Disputa referitoare la locul de şi data apariţiei permanentă, însă în mod cert şi-a cunoscut
dezvoltarea şi diversificarea în Statele Unite ale Americii, denumită “franchising” care reprezintă o nouă
formă de distribuţie plecând de la cuvântul “franc”, de origine franceză.
Legislaţia antitrust americană de la începutul acestui secol interzicea vânzarea directă a
automobilelor către utilizatori, concesiune din care a apărut apoi un contract similar cu cel de franciză.
Începând cu anii ’50 diversificarea continuă a domeniilor în care a pătruns noul sistem de
distribuţie cuprinde piaţa americană a restaurantelor, a închirierilor de automobile, a hotelurilor,
intermedieri mobiliare, confecţii, etc.
Din altă perspectivă dezvoltarea necontrolată a acestui sistem a dat naştere şi la abuzuri, astfel
încât la 21.10.1979, prin legea federală “Full Disclosure Act”, se aduceau numeroase restrângeri
libertăţii francizorului de a crea şi impune beneficiarilor contractele dorite. Acest act normativ impunea
francizorului să furnizeze anumite informaţii precontractuale beneficiarului despre modelele, know-how-
ul şi experienţa sa precum şi despre trecutul său juridic.
În lipsa unei reglementări legale speciale sau a unor clauze contractuale exprese, obligaţiile
asumate vor fi interpretate conform regulilor aplicabile contractelor de bază cărora le aparţin după
natura lor. Spre exemplu, drepturile şi obligaţiile beneficiarului asupra semnelor de atragere a clientelei,
aparţinând furnizorului, vor fi supuse regulilor care guvernează licenţele.
Totuşi, cum arătăm, toate drepturile şi obligaţiile au o cauză unică şi sunt interdependente,
împrejurare producătoare de efecte importante în ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale şi/sau
neexecutarea voluntară.
Vom exemplifica în continuare diferenţierea francizei faţă de unele contracte apropiate:
a) Franciza – asocierile voluntare
Franciza se delimitează de asocierile voluntare, formate de către comercianţii detailişti în jurul
unui angrosist. Această formă de distribuţie apărută în SUA în anii ’20 a cunoscut o evoluţie până către
anii ’50, însă din cauza neajunsurilor create de raporturile de dependenţă accentuată, a fost treptat
abandonată, fapt ce a condus la dispariţia aproape totală a acesteia în cursul anilor ’70, fiind înlocuită
de reţelele francizate sau de sistemul sucursalelor.
Spre deosebire de franciză, asocierea voluntară nu are ca element esenţial existenţa unui
know-how.
b) Franciza – concesiune exclusivă
Cel mai apropiat de contractul de franciză este contractul de concesiune exclusivă, considerat
unul din cele mai evoluata sisteme de distribuţie.
Urmarea numeroaselor elemente comune care există între cele două contracte, unii autori au
confundat cele două figuri distincte, iar alţii au considerat franciza doar o varietate a concesiunii. Au
fost şi autori care au văzut în franciză tot o formă de distribuţie prin concesiune, însă forma cea mai
recentă a acesteia.
Cel mai important punct de vedere, la care achiesam prezintă în mod just asemănările, însă
evidenţiază şi diferenţele care există între contractul de franciză şi contractul de concesiune.
Confuzia între cele două contracte provine din asemănarea obiectului contractului de
concesiune cu obiectul contractului de franciză de distribuţie.
Comparând cele două contracte constatăm că în vreme ce pentru unul anumite clauze sunt
esenţiale, pentru celălalt sunt doar clauze accesorii. Astfel, clauzele despre asistenţa comercială şi
tehnică sau licenţierea însemnelor de atragere a clientelei sunt inerente contractului de franciză, însă
doar accesorii contractului de concesiune. Invers, clauza de exclusivitate care poate lipsi într-un
contract de franciză este esenţială într-un contract de concesiune.
Contractul de franciză are, în principal, ca obiect, punerea la dispoziţia beneficiarului a unor
semne de atragere a clientelei, a unor tehnici comerciale încercate şi verificate în practică care au adus
succes francizorului şi transmiterea permanentă a acestui know-how către beneficiar. Elementele
definitorii francizei nu se regăsesc în obiectul unui contract de concesiune exclusivă care se poate
realiza fără asistenţă, fără transfer de cunoştinţe sau tehnici de la concedent la concesionar.
Nu în ultimul rând, aşa cum am arătat anterior, doar o formă a francizei mijloceşte distribuţia de
produse, franciza având o sferă mai largă de utilizare fiind şi un instrument în oferirea de produse.
c) Franciza – distribuţia selectivă
Franciza se diferenţiază şi de sistemul de distribuţie selectivă, definit ca acea operaţiune prin
care un furnizor îşi selectează distribuitorii după calităţile lor comerciale. Distribuţia selectivă nu
presupune know-how, şi nici transmiterea de însemne, ori acordarea de asistenţă distribuitorilor.
Distribuitorii nu sunt ţinuţi la plata unor redevenţe către furnizor. Distincţiile făcute în raport de
concesiunea exclusivă sunt aplicabile şi în acest caz.
Sistemul de distribuţie selectivă are ca obiect, în general, distribuţia produselor de lux, de mare
prestigiu şi de înaltă tehnologi

73
 Subiectele contractului de franciză
A) Francizorul. Francizorul, conform raportului contractual, este partea obligată să asigure
beneficiarului folosinţa însemnelor de atragere a clientelei, un know-how verificat şi asistenţă tehnică
şi/sau comercială în schimbul cărora primeşte de la beneficiar o redevenţă periodică
Astfel spus, francizorul este titularul conceptului francizabil. Din definiţie rezultă următoarele
atribute ce îl caracterizează:
a) Calitatea de comerciant
O. G. nr. 52/1997, în art. 1 (1) lit. b, defineşte francizorul ca fiind “un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe
o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând promovarea şi viabilitatea produsului”.
La cele de mai sus, prin art. 1 alin. 1 din lege se completează imaginea francizorului arătându-
se că este o persoană fizică sau juridică independentă din punct de vedere financiar faţă de beneficiar.
Dintre atributele legale ale francizorului ne oprim mai întâi asupra aceluia de comerciant prilej
cu care vom analiza detaliat caracterul comercial sau necomercial al contractului de franciză
b) Calitatea de titular al unor semne comerciale
Ordonanţa concentrează întregul pachet de semne de atragere a clientelei care ar putea
constitui franciza, într-unul singur, anume cel de marcă. Cu siguranţă nu sa dorit limitarea cuprinsului
francizei doar la mări excluzându-se celelalte semne de atragere a clientelei (numele comercial şi
emblema), ci doar sa urmărit determinarea scopului economic, principal, al francizei – acela de a
promova pe piaţă un produs sau un serviciu. Francizorul trebuie să fie titularul drepturilor asupra
drepturilor transmise – marcă, nume comercial, emblemă.
Ce semnificaţie are noţiunea de ”titular al drepturilor” asupra unei mărci înregistrate din
reglementarea indicată? Deşi, în mod obişnuit, prin titularul drepturilor se desemnează persoana
deţinătoare a dreptului de proprietate sau a altui drept real, în cazul francizei noţiunea acoperă şi pe
deţinătorul dreptului de folosinţă exclusivă asupra unei mărci, în baza unui contract de cesiune sau de
licenţă, pentru o durată şi un spaţiu determinat.
Acest drept de folosinţă exclusivă se dobândeşte în baza unui contract principal de franciză
încheiat cu titularul dreptului exclusiv şi dă dreptul beneficiarului să încheie contracte de subfranciză în
zona oferită în exploatare exclusivă.
B) Beneficiarul. Beneficiarul (francizatu) este acea parte care, în schimbul semnelor distinctive
şi a asistenţei tehnice şi/sau comerciale, plăteşte către francizor anumite sume cu titlu de redevenţă,
alături, după caz, de taxele de intrare în reţea şi taxele de publicitate.
Beneficiarul, este conform legii, un comerciant, sub rezerva aplicaţiilor necomerciale ale
francizei.
Conform definiţiei legale oferită de O. G. 52/1997 în art. 1 lit. c, “beneficiarul este un comerciant
persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de
franciză, aşa cum este ea definită de către francizor.”
Se constată că legea nu aduce nici o limitare formei de exercitare a comerţului prin intermediul
francizei. Astfel, beneficiarul este liber să aleagă între forma asociată, ca persoană juridică, sau forma
individuală, ca persoană fizică. Evident, majoritatea beneficiarilor sunt persoane juridice, raţiunile
acestei opţiuni excedând naturii contractului de franciză, ţinând mai mult de argumente comerciale.
În situaţia unui comerţ de mici dimensiuni, beneficiarii pot opta pentru forma individuală, ca
persoană fizică. Această formă de a face comerţ se pretează cel mai bine la aşa numitele francize
mobile, în care beneficiarul se deplasează într-o zonă oferită în exclusivitate.

Secţiunea 17.Contractul de depozit

Contractul comercial de depozit este un contract în virtutea căruia o parte (deponent) predă în
păstrarea şi conservarea celeilalte părţi (depozitar) mărfuri pe care acesta din urmă se obligă să le
restituie la termenul convenit.
Spre deosebire de contractul civil de depozit care este gratuit (art. 1539 C. civ.), contractul
comercial de depozit este în toate cazurile oneros, preţul prestaţiei efectuate de depozitar fiind
determinat de volumul, valoarea şi termenul de depozitare a mărfurilor.
Fiind un contract real, contractul comercial de depozit nu se formează decât în urma predării
efectivă a mărfurilor în posesia depozitarului care, având obligaţia profesională de a le conserva, îşi

74
asumă răspunderea contractuală corespunzătoar (de asemenea, depozitarul se obligă să nu
folosească mărfurile şi să păstreze secretul operaţiei).
Dacă nu restituie la termen mărfurile solicitate de deponent, depozitarul îşi asumă riscul, dacă
acestea pier din cauză de forţă majoră, având obligaţia să răspundă pentru daunele-interese formulate
împotriva lor.
Constituind acte de comerţ, depozitarea mărfurilor în depozite are importante funcţii în comerţul
internaţional, printre care principala este aceea că înlesneşte vân-zare-cumpărarea datorită
documentului pe care îl eliberează depozitarul la primirea mărfurilor, denumit „recipisă-warant". Acest
document constituind titlu de credit facilitează vânzarea mărfurilor pe care le reprezintă, deoarece,
transmiterea lor se face prin „andosare (gir)" posesorul lui legal fiind proprietarul lor.
Warantul facilitează şi obţinerea de credite, depunerea lui la banca creditoare constituind un
gaj asupra mărfurilor aflate în depozit.

Secţiunea 18 Contractul de transfer de tehnologie

Transferul de tehnologie constituie o formă de cooperare economică internaţională care, într-o
accepţiune largă cuprinde transferul de mijloace tehnice, procedee şi cunoştinţe de specialitate etc.,
necesare pentru fabricarea unui produs.
Contractele de transfer de tehnologie pot avea ca obiect o gamă largă de bunuri corporale şi
incorporale, precum şi prestări de servicii, cum ar fi: livrări de linii de fabricaţie; construirea de uzine
complete; acordarea de licenţe de brevete de invenţie; transfer de know-how; asistenţa tehnică etc.
Contractele de transfer de tehnologie generalizează, de obicei, relaţii mai îndelungate şi mai
diversificate decât contractele uzuale referitoare la furnizarea de instalaţii şi maşini.
Vom examina, în mod succint, modalităţile de comercializare a procedeelor tehnice, care
includ contractul de licenţă de brevete de invenţii şi contractul de transfer de know-how.
Procedeele tehnice de fabricaţie sunt deţinute de posesorii lor sub formă de brevete de invenţie
sau sub aceea de know-how.
Constituind un drept de proprietate industrială, brevetele de invenţie (denumite patente în
dreptul ţărilor anglo-americane şi a altor state) pot fi comercializate pe calea cesiunii sau licenţierii
(sinonimă cu vânzarea bunului incorporai pe care îl constituie un brevet de invenţii).
Prin cesiunea cu titlu oneros a brevetului de invenţie se înţelege transferarea de la vânzător la
cumpărător a tuturor drepturilor patrimoniale care decurg din brevetul respectiv (drepturile care se
transferă sunt: dreptul exclusiv de folosinţă a invenţiei, dreptul de a acorda licenţe, dreptul de a urmări
contrafacerile).
În ceea ce priveşte know-how-ul, modalitatea de comercializare a acestuia o constituie
transferul lui, atât prin contract comercial, cât şi, mai ales, prin integrarea lui în contractele de exporturi
complexe.
Contractul de licenţă de brevete de invenţie este acel contract prin care se transmite dreptul
de folosinţă a unui brevet de invenţie.
Clauzele proprii contractelor de licenţă sunt: clauza editorială, clauze privind asistenţa tehnică
şi comercială, durata contractului, condiţiile în care contractul poate fi extins, garanţiile şi răspunderea
reciprocă a părţilor etc.
În contractele de licenţă se adoptă, de obicei, un sistem combinat de plată a preţului constând
din: o sumă globală iniţială şi un procent (royalty) calculat asupra valorii producţiei sau a vânzărilor.
Prezintă importanţă statutul juridic al invenţiei, respectiv perioada care este protejată prin
brevet (după expirarea acestei perioade, invenţia intrând în domeniul public, deci putând fi folosită de
oricine fără să mai fie necesar acordul fostului titular).
Contractul de transfer de know-how are drept specific transferul de cunoştinţe, noţiunea de
know-how cuprinzând ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor,
reţetelor tehnice, procedeelor sau tehnologiilor.
Clauzele specifice contractului de transfer de know-how, inclusiv cele privind stabilirea preţului,
sunt asemănătoare sau identice celor contractului de licenţă de brevete.
Între contractul de transfer de know-how şi cel de licenţă de brevete există unele interferenţe.
Astfel, prin contractul de licenţă, titularul brevetului de invenţie acordă beneficiarului dreptul de folosinţă
a invenţiei sale brevetate, fără a avea obligaţia de a împărtăşi beneficiarului toate informaţiile necesare
pentru valorificarea în practică a licenţei obţinute. Ca atare, prestarea serviciilor care în ansamblul lor
(informaţii tehnice, documentări tehnologice etc.) asigură aplicarea practică a procedeelor sau a
tehnologiilor achiziţionate, constituie obiectul contractului de know-how.
Secţiunea 19 Contractul de consulting şi de engineering
Contractul comercial de consulting şi engineering este contractul prin care o parte (prestator)
se obligă faţă de cealaltă parte (client) ca, în schimbul unui preţ, să dea consultaţiile tehnice de

75
specialitate şi să asigure asistenţa tehnică privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social etc.
După cum se poate observa, este vorba de două activităţi distincte: consulting şi engineering.
Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sferă largă de operaţiuni, şi anume
studierea şi cercetarea, în folosul beneficiarului, a posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate Ia
stadiul actual al ştiinţei şi practicii, într-un anumit domeniu (exceptându-se, totuşi, participarea la luarea
deciziilor).
Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi
elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui sau
unor obiective. Astfel de operaţiuni se îndeplinesc în două faze: faza de studii, care include cercetările
în baza căreia se elaborează un proiect; faza de executare, care cuprinde realizarea sau punerea în
funcţiune a unui obiectiv.
Sfera largă a operaţiunilor ce se efectuează în baza contractului de consulting-engineering,
care merge de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau chiar înfăptuirea fizică a unor
obiective, impune o stabilire riguroasă a obiectului contractului, domeniul său de cuprindere trebuind a
fi determinat printr-o descriere cât mai exactă posibil.
În ceea ce priveşte efectele contractului de consulting-engineering, acestea sunt în funcţie de
specificul (forma, conţinutul) contractului încheiat, societatea respectivă trebuind să-şi îndeplinească
obligaţiile asumate prin convenţie, respectând indicaţiile beneficiarului.
În linii generale, obligaţiile societăţii pot fi următoarele: efectuarea de studii; prestarea de
asistenţă tehnică; conducerea realizării obiectivului lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei
obiectivului; garantarea funcţionării şi capacităţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi
realizărilor etc.
Clientul (beneficiarul) are, în principal, obligaţia de a plăti preţul şi a preda toate datele şi
informaţiile cerute. De asemenea, el poate fi obligat să presteze unele servicii, să furnizeze anumite
materiale sau produse ori să obţină autorizaţiile şi avizele necesare.
Plata preţului se face numai de client (beneficiar). Valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu
caracter permanent, întreprinse de societate pentru sporirea potenţialului tehnico-ştiinţific.
Răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de consulting-
engineering va fi angajată, în raport cu întinderea şi caracterul obligaţiilor asumate, plătind daune-
interese şi penalităţi.
Astfel, societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională (adică, numai în
măsura în care, datorită culpei societăţii, s-a cauzat o pagubă); clientul (beneficiarul) răspunde pentru
neplata preţului, dar şi pentru respectarea dreptului de proprietate industrială şi intelectuală a societăţii,
precum şi pentru exactitatea datelor transmise.

Secţiunea 20 Contractul de reexport

În comerţul internaţional, în cadrul categoriilor de operaţiuni comerciale combinate, o frecvenţă
deosebită o au operaţiunile de importuri în valută convertibilă efectuate în scopul ca mărfurile
respective să fie exportate pe terţe pieţe, tot în valută convertibilă. Asemenea operaţiuni (denumite pe
scurt reexporturi) se efectuează din mai multe motive: obţinerea de beneficii în valută convertibilă,
rezultate din diferenţa dintre preţul de cumpărare (import) şi cel de vânzare (export); clauza naţiunii
celei mai favorizate de care se bucură ţara reexportatoare etc.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată, dată fiind finalitatea urmărită prin aceste operaţii:
realizarea de aport valutar în condiţii de eficienţă şi securitate ridicate, se impune adoptarea modalităţii
de plată prin credit documentar, sub forma acreditivului „back to back". Asemenea acreditare se
sprijină reciproc, în sensul că acreditivul deschis vânzătorului din primul contract este întemeiat pe
acreditivul deschis cumpărătorului din cel de al doilea contract, beneficiar fiind iniţiatorul ope raţiunii de
import-reexport.
O altă modalitate de plată, acreditivul transferabil, contribuie şi ea, atunci când condiţiile o
permit, la ridicarea eficienţei operaţiunii, într-adevăr, se economisesc, în acest caz, spezele bancare
(atât a celor de deschidere a unui nou acreditiv, cât şi a celor percepute la fiecare utilizare) şi se
simplifică formalităţile de decontare pentru intermediar.
Pentru a fi ferită de riscul fluctuaţiilor valutare este indicat ca iniţiatorul operaţiei de import-
reexport, pe lângă negocierea preţului într-o singură valută, să promoveze în ambele contracte aceeaşi
clauză. Procedându-se astfel, riscul se transferă asupra vânzătorului din primul contract şi asupra
cumpărătorului din al doilea contract.

Secţiunea 21. Contractul de lohn

76
 Operaţiunea comercială în lohn contă în prelucrarea, pe bază contractuală de către o
întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi accesoriilor furnizate de firma
beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse la dispoziţie de către aceasta din urmă.
Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea capacităţilor sale de
producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele importuri; utilizarea forţei de muncă; perfecţionarea
procedeelor de producţie şi ridicarea calificării personalului muncitor prin însuşire de produse noi,
cerute pe piaţa externă
Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi cheltuieli generale şi
amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai redus.

Secţiunea 22.Licitaţiile pentru contractarea de maşini-unelte,

tehnologii şi construcţii de ansambluri industriale şi civile

În legătură cu operaţiile de licitaţii pentru contractarea de maşini-unelte, tehnologii şi construcţii

de ansambluri industriale şi civile sunt de examinat: condiţiile de licitaţie, oferta de participare la licitaţie
şi încheierea contractului.
Condiţiile de licitaţie sunt stabilite de organizatorul de licitaţie (importatorul) şi sunt difuzate
cu prilejul publicării sau distribuirii invitaţiei de participare la licitaţie (dacă licitaţia este închisă).
Instrucţiunile de participare la licitaţie constituie o parte a Caietului de sarcini, fiind uneori
cuprinse în Condiţiile generale. Ele oferă exportatorului (participant la licitaţie) atât posibilitatea
informării generale asupra caracteristicilor licitaţiei, cât şi elementele-cadru de apreciere promptă a
posibilităţilor proprii de aliniere la condiţiile anunţate de organizator.
Aceste instrucţiuni au, în general, următoarea structură: descrierea generală a obiectului licitat,
date privind forma ofertei, condiţii referitoare la statutul participanţilor, deschiderea ofertelor, evaluarea
şi acceptarea acestora, criterii generale de excludere, cerinţe în legătură cu garanţia de participare.
Oferta de participare la licitaţie se elaborează în baza caietului de sarcini (a cărui analiză
implică operativitate şi cunoştinţe de specialitate). La analiza caietului de sarcini trebuie să concure
atât întreprinderea de comerţ exterior, cât şi producătorul şi proiectantul.
Pe baza analizei şi a ofertei tehnice întocmite de producător şi institutul de proiectare,
exportatorul întocmeşte „nota de fundamentare" care este însoţită de fişa de calcul a preţului.
După aprobarea notei de fundamentare, oferta împreună cu toată documentaţia, se transmite
organului extern al licitaţiei, cu respectarea obligaţiilor de „constituire a garanţiei" (de regulă, garanţia -
depozitul provizoriu - se constituie în favoarea organizatorului). Depozitul poate fi constituit într-una din
următoarele forme: cash (inclusiv ordine de plată, cambii sau cecuri acceptate de o bancă apropiată de
organizator); scrisoare de garanţie bancară şi acreditiv irevocabil.
Încheierea contractului. După adjudecarea licitaţiei, în termenul indicat de organizator,
urmează încheierea contractului.
În cazul în care exportatorul refuză să mai încheie contractul, deşi licitaţia a fost adjudecată în
favoarea sa, acesta va pierde depozitul provizoriu sau garanţia bancară de participare va fi executată.

Capitolul XVIII
TITLURILOR DE CREDIT

Secţiunea 1. Noţiune, definiţie şi caractere juridice

Încă din antichitate cei care realizau activităţi comerciale au înţeles limitele pe care le impune
folosirea exclusivă a numerarului în derularea operaţiunilor comerciale. Acest lucru a dus la crearea
unor instrumente care să faciliteze efectuarea tranzacţiilor, instrumente materializate prin intermediul
titlurilor de credit.
Practic, titlurile de credit sunt documente care pot circula mult mai uşor decât banii, fiind
totodată negociabile. Ele permit titularilor să-şi exercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome
menţionate în cuprinsul lor; existenţa acestor drepturi este strâns legată de existenţa materială a
documentului.
Trebuie să ne ferim de eventuale confuzii care ar putea să apară între aceste documente şi
titlurile de credit din dreptul civil. Astfel, noţiunea de titlu din dreptul civil desemnează un înscris care
consemnează un drept al unei persoane, iar cea de titlu de credit se referă la acel înscris care
consemnează existenţa unui drept de creanţă a cărui realizare urmează a se face după un timp (la
termen), până în momentul respectiv existând doar o creanţă neexigibilă. Însă, în timp ce titlurile de
credit din dreptul comercial presupun o strânsă legătură între drept şi documentul care îl consemnează

77
şi care lasă chiar impresia că ar constitui izvorul dreptului pe care îl consemnează, în dreptul civil
simpla tradiţiune a titlului nu echivalează cu transmiterea dreptului pe care acesta îl consemnează.
Această operaţiune presupune anumite formalităţi pe care nu le întâlnim în cazul transmiterii titlurilor
comerciale de credit.
Putem defini titlul de credit ca fiind acel document în temeiul căruia posesorul său legitim are
posibilitatea de a exercita dreptul consemnat în acel înscris, la o dată determinată.
Titlurile de credit se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Formalismul. Titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document.
 Literalitatea. Dreptul menţionat în titlu se realizează numai în condiţiile indicate prin înscris.
 Autonomie. Dreptul din titlul de credit este independent în sensul că fiecare posesor legitim al
titlului dobândeşte un drept propriu şi autonom.
Noul drept este determinat numai de relaţia dintre posesor şi titlu.

Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor de credit

Clasificarea titlurilor comerciale de credit prezintă o deosebită importanţă sub aspectul
regimului juridic aplicabil diferitelor categorii de titluri.
Există mai multe criterii de clasificare a acestora, criterii pe care le vom arăta în cele ce
urmează.
A. După natura prestaţiei sau conţinut, titlurile de credit sunt de patru feluri:
- titluri propriu-zise;
- titluri reprezentative;
- titluri de participaţie;
- titluri improprii.
Titlurile de credit propriu-zise cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare. Ele dau dreptul
titularului la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate de mărfuri fungibile. În această
categorie se includ: cambia, biletul la ordin, cecul, obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele
de asigurare.
Titlurile de credit reprezentative încorporează un drept real asupra unei cantităţi de mărfuri
determinate, care este depozitată sau predată pentru a fi transportată.
Titularul documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său, precum şi un drept de
dispoziţie asupra lor. Titlurile reprezentative se subrogă şi circulă în locul mărfurilor pe care le
reprezintă. Dintre acestea fac parte conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative, certifică un drept complex ce
decurge din calitatea de component al unei colectivităţi. Astfel, acţionarul unei societăţi comerciale are
atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi personale nepatrimoniale.
În titlurile de credit de participaţie sunt cuprinse acţiunile.
Titlurile de credit improprii sunt documente de probaţiune şi legitimare. Ele constituie titluri de
credit numai prin structura lor exterioară. La rândul lor, acestea se împart în documente de legitimare şi
titluri aparente.
Titlurile aparente se utilizează ca mijloc de dovadă a unor raporturi juridice. Dintre acestea mai
importantă este factura.
Titlurile de credit improprii nu incorporează dreptul în document; în principiu ele nu circulă şi nu
conferă un drept autonom.

B. După modul de circulaţie, de desemnare a posesorului sau formă, avem:

- titluri nominative;
- titluri la ordin;
- titluri la purtător;
Titlurile de credit nominative conţin în text numele unei persoane determinate, titular al
dreptului de creanţă ce rezultă din cuprinsul documentului. Acestea se transmit prin cesiune şi prin
transfer. Cesiunea se realizează prin inserarea unei menţiuni pe înscris şi remiterea documentului, iar
transferul se efectuează prin înscrierea transmiterii în registrul societăţii emitente şi indicarea ei în titlu.
Titlurile de credit la ordin cuprind numele beneficiarului, precum şi o clauză prin care posesorul
este îndrituit să dispună de document. Aceste titluri se transmit prin gir. Formalitatea girului implică
manifestarea de voinţă a posesorului şi predarea titlului.
Titlurile de credit la purtător nu precizează în cuprinsul lor numele titularului. Beneficiar este
persoana care se află în posesia documentului.
Ele se transmit prin tradiţiunea (predarea) documentului.

C. În raport de cauza lor, titlurile de credit se împart astfel:

78
 - titluri cauzale;
- titluri abstracte.
Titlurile cauzale cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru care se datorează prestaţiunea.
Fiind un element intern ai obligaţiei, indicarea cauzei este esenţială pentru valoarea juridică a titlului.
Titluri de credit abstracte nu prevăd cauza juridică a obligaţiei. Valabilitatea titlului este
independentă de exprimarea cauzei care constituie un element extern al obligaţiei.

Secţiunea 3. Cambia
Noţiune şi trăsături
Unul dintre titlurile de credit cele mai utilizate în relaţiile comerciale internaţionale este cambia.
Elemente caracteristice acestui instrument de plată găsim chiar şi în antichitate; nesiguranţa căilor de
transport, precum şi dificultăţile pe care le implica transportul unei sume mari de bani, care ar fi
reprezentat o greutate importantă, au făcut să se dezvolte această modalitate de plată. Astfel, atunci
când o persoană trebuia să facă o plată într-un loc mai îndepărtat depunea la un bancher ce avea
debitori în zona respectivă suma de bani pe care altfel ar fi trebuit să o transporte singur; în schimbul
acestor bani, bancherul îi elibera o scrisoare prin care dădea delegaţie debitorului său să plătească
celui de la care primise banii, sau la ordinul acestei persoane, suma respectivă.
Evul Mediu este însă perioada în care cambia a început să reprezinte ceva apropiat de ceea ce
înţelegem în prezent prin această noţiune.
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin altei persoane,
numite tras, să plătească unei a treia persoane, numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la o
anumită dată şi într-un anumit loc.
Aceasta îndeplineşte trei funcţii:
- constituie un procedeu de schimb în materie monetară;
- serveşte ca instrument de plată;
- constituie un instrument de credit.
Ca procedeu de schimb în materie monetară, cambia constată de exemplu un contract de
schimb a cărui realizare ar putea fi schematizată după cum urmează: cel ce are nevoie de o sumă de
bani într-o anumită monedă în altă localitate, pe o altă piaţă sau într-o altă ţară, obţine de la o altă
persoană o scrisoare către corespondentul acestuia aflat în localitatea respectivă, prin care semnatarul
scrisorii îi cere să pună la dispoziţia aducătorului ei suma de bani prevăzută în scrisoare.
Cambia serveşte şi ca instrument de plată. Posesorul uneia sau a mai multor cambii, plătibile
într-o anumită localitate, poate face plăţi dând cambiile în loc de numerar, corespunzător sumelor
prevăzute în cuprinsul lor.
Caracterul cambiei de instrument de credit rezultă din faptul că aceasta nu este plătită imediat,
ci la un anumit termen. Asta nu înseamnă că beneficiarul cambiei nu-şi poate valorifica, cel puţin în
parte, dreptul său anterior ajungerii la termen. Astfel, el se poate prezenta cu cambia la o banca pentru
a efectua o operaţiune de scont; banca îi va plăti suma prevăzută în titlul de credit, mai puţin o sumă
egală cu valoarea dobânzii până la scadenţă. Mai există şi posibilitatea ca beneficiarul cambiei să o
transmită, prin gir, unui alt comerciant în contul unei obligaţii faţă de acesta sau contra unei sume de
bani.
Obligaţia înscrisă în cambie nu poate avea ca obiect decât plata unei anumite sume de bani,
orice altă prestaţie fiind exclusă. Drepturile şi obligaţiile consemnate în cambie nu depind nici într-o
măsură de actul juridic ce le-a generat şi în baza căruia cambia a fost emisă; viciile care îl afectează nu
se răsfrâng în nici o situaţie asupra raportului juridic consemnat în cambie atâta timp cât aceasta a fost
emisă cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond cerute de lege. Existenţa cambiei este total
independentă de evoluţia actului juridic respectiv, ceea ce denotă caracterul abstract al acestui titlu de
credit.
Obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de condiţii, orice stipulaţie contrară atrăgând nulitatea
cambiei. Această măsură a fost luată pentru a se evita subminarea siguranţei cambiei.
Utilizarea cambiei prezintă următoarele avantaje:
- se transmite simplu şi rapid prin gir;
- conferă certitudine beneficiarului, de vreme ce a fost acceptată de tras;
- faţă de beneficiar sunt inopozabile excepţiile pe care trasul le-ar fi putut opune trăgătorului;
- este garantată solidar de giranţi.
Toate acestea fac din cambie un instrument de plată frecvent utilizat în relaţiile comerciale
internaţionale, în ciuda faptului că s-au dezvoltat şi alte mijloace de plată compatibile cu acest tip de
operaţiuni.
Condiţii formă şi de fond

79
 Emiterea cambiei şi circulaţia acesteia creează anumite efecte juridice, în baza voinţei
persoanelor implicate. Această voinţă trebuie să se manifeste în condiţiile legii, atât în privinţa fondului,
cât şi a formei titlului de credit la care ne referim. Aceste condiţii sunt impuse prin intermediul Legii nr.
58/1934 privind cambia şi biletul la ordin; în cazul în care anumite aspecte nu sunt reglementate prin
dispoziţii speciale, devin incidente dispoziţiile dreptului comun în materie.
Pe plan internaţional operează dispoziţiile Convenţiei de la Geneva (1930) privind
reglementarea uniformă a cambiei şi biletului la ordin. Deşi România nu a aderat formal la această
Convenţie, Legea nr. 58/1934 cuprinde dispoziţii foarte apropiate de cele ale reglementării uniforme;
există totuşi numeroase probleme, legate în primul rând de traducerea defectuoasă a textului
Convenţiei; nu sunt puţine nici problemele legate de conflictele de legi care se ivesc în reglementarea
anumitor aspecte.
Condiţii de formă
Titlul cambial este un act riguros formal. Semnificaţia formalismului nu rezultă numai din cerinţa
imperativă a unui înscris care să cuprindă obligaţiile părţilor, ci şi din faptul că sensul obligaţiilor
asumate este determinat de locul unde sunt înscrise menţiunile (pe faţa sau pe spatele titlului).
Formalismul cambiei se exprimă de asemenea şi prin cerinţa ca înscrisul să cuprindă anumite
menţiuni obligatorii, alături de menţiunile facultative.
Conţinutul unei cambii este garantat de două reguli a suficienţei şi a certitudinii.
Regula suficienţei cere ca din menţiunile ce le cuprinde o cambie să rezulte toate informaţiile
necesare concretizării obligaţiilor cambiale.
Regula certitudinii presupune ca, din punct de vedere literal, textul să fie astfel formulat încât
să nu fie susceptibil de interpretări diferite.
Cambia trebuie să cuprindă în structura sa un număr de 8 elemente după cum urmează:
- denumirea de cambie;
- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani;
- numele aceluia care trebuie să plătească (tras);
- scadenţa;
- locul unde plata trebuie făcută;
- numele celui căruia, sau la ordinul căruia, plata trebuie făcută;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului.
În afară de menţiunile obligatorii arătate mai sus, cambia mai poate să cuprindă şi o serie de
clauze accesorii şi care pot fi:
- clauze susceptibile să influenţeze obligaţiile cambiale cum ar fi “nu la ordin” ori “netransmisibil
prin gir”. În prezenţa acestor clauze, beneficiarul nu poate transmite cambia prin gir;
- clauze care nu afectează obligaţiile cambiale: clauza "după aviz" cu semnificaţia că trasul nu
acceptă titlul respectiv şi nici nu-1 plăteşte decât după ce va primi o înştiinţare de la trăgător; clauza
“valoarea primită în mărfuri” sau “în alimente” ori “în numerar” care indică cauza emiterii sau
proviziunea.

Condiţii de fond
Având în vedere că norma specială, Legea nr. 58/1934, nu conţine nici o referire la condiţiile de
fond ale cambiei, devin incidente în acest sens dispoziţiile dreptului comun în materia condiţiilor de
fond cerute pentru validitatea unui act juridic, mai exact ale Codului civil. Aceste dispoziţii privesc
următoarele elemente:
- capacitatea;
- consimţământul;
- obiectul;
- cauza.
În ceea ce priveşte capacitatea, Convenţia de la Geneva din 1930 lasă în seama fiecărui stat
stabilirea condiţiilor privind capacitatea unei persoane de a-şi asuma obligaţii cambiale. Această
problemă este reglementată la noi de Decretul 31/1958; potrivit art. 3 C. com., cambia reprezintă faptă
de comerţ, ceea ce face necesar ca cel care o eliberează să beneficieze de capacitate deplină de
exerciţiu, aşa cum se cere oricărei persoane fizice pentru a fi comerciant.
În principiu, capacitatea trebuie să existe în momentul semnării cambiei; dacă persoana
respectivă este incapabilă în momentul semnării dar beneficiază de capacitate deplină în momentul
punerii în circulaţie a titlului ne vom afla în prezenţa unui caz de ratificare.
Lipsa capacităţii atrage nulitatea relativă, mai puţin în cazul în care incapabilul a folosit
manopere dolosive pentru a induce celeilalte părţi convingerea că este capabil. Sancţiunea nulităţii nu
se aplică în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi semnatari, obligaţiile acestora rămânând valabile.

80
 Potrivit Convenţiei, dacă o persoană incapabilă potrivit legislaţiei sale naţionale semnează
cambia pe teritoriul unei ţări după a cărei legislaţie beneficiază de capacitatea necesară obligării
valabile, atunci titlul cambial este considerat valabil.
În materia cambiei, consimţământul şi cauza prezintă o anumită particularitate, în sensul că nu
are nici o relevanţă cauza care a dat naştere obligaţiei cambiale, existenţa acesteia fiind independentă.
Obiectul obligaţiei cambiale nu poate consta decât în plata unei sume de bani, orice altă
prestaţie fiind exclusă.
Transmiterea cambiei
De regulă cambia se transmite prin gir, atâta timp cât nu cuprinde vreo prevedere contrară.
Această modalitate de transmitere constă în înscrierea unei anumite formule, de regulă pe spatele
titlului (de unde şi denumirea de andosament), prin care se dă curs voinţei posesorului actual de a
efectua transmiterea şi remiterea titlului unui nou posesor.
Putem deci să definim girul ca fiind acel act juridic prin care posesorul cambiei (girant)
transmite toate drepturile sale izvorâte din aceasta unei alte persoane (giratar), printr-o declaraţie
scrisă şi semnată pe titlu, urmată de tradiţiunea acestuia.
Girul trebuie să cuprindă ordinul de plată, adresat trasului, cu privire la obligaţia de a plăti
noului beneficiar suma de bani înscrisă în cambie precum şi semnătura girantului. Dacă nu este arătat
numele noului beneficiar, girul este în alb şi posesorul unei astfel de cambii are la dispoziţie
următoarele posibilităţi:
- să completeze girul cu propriul său nume, sau cu numele altei persoane;
- să gireze cambia din nou în alb sau în ordinul unei anume persoane;
- să predea cambia unui terţ fără să completeze girul şi fără s-o gireze.
Girul îndeplineşte următoarele funcţii:
a) Este un mijloc de transmitere a drepturilor înserate în cambie;
b) Oferă garanţie pentru acceptarea şi plata cambiei;
c) Este un mijloc de legitimare a posesorului titlului cambial.
Prin efectul girului, giratorul devine titular al cambiei şi al tuturor drepturilor izvorâte din ea. Pe
baza girului el îşi legitimează posesia titlului.
Avalul este operaţiunea prin care o persoană, numită avalist, garantează altei persoane, numită
avalizat, plata unei cambii. Formula utilizată este de regulă “pentru aval” sau “pentru garanţie” şi se
înscrie pe cambie, pe adaosul acesteia, ori pe un duplicat. El trebuie să indice şi persoana pentru care
a fost dat, iar dacă lipseşte o asemenea indicaţie se prezumă că a fost dat pentru trăgător. De
asemenea, obligatorie este şi semnătura avalistului.
Avalistul este un debitor de regres. Dacă el a plătit cambia, dobândeşte împotriva avalizatului
toate drepturile decurgând din cambie. Se poate îndrepta împotriva tuturor celor obligaţi faţă de el sau
numai împotriva unuia dintre ei, la propria sa alegere.
O cambie poate fi trasă:
- la vedere;
- la un anumit timp de la vedere;
- la un anumit timp de la data emisiunii;
- la o dată fixă.
Până la scadenţă, în funcţie de modul cum aceasta este fixată, cambia trebuie prezentată
trasului pentru acceptare, de regulă la domiciliul ori sediul său.
Acceptarea se scrie pe cambie, folosindu-se cuvântul “acceptat” sau o altă expresie
echivalentă, urmată de semnătura trasului. Chiar şi simpla semnătură a trasului poate fi socotită drept
acceptare. Acceptarea trebuie să fie necondiţionată. Trasul poate să accepte numai o parte din sumă.
Prin acceptare, trasul se obligă să plătească cambia la scadenţă.

Secţiunea 4. Biletul la ordin

Biletul la ordin este cel mai simplu titlu de credit. El implică două persoane şi nu trei, ca în
cazul cambiei sau al cecului.
Semnatarul se angajează la ordinul beneficiarului să plătească suma indicată în biletul de
ordin.
Elementele de conţinut ale biletului la ordin sunt următoarele:
- denumirea de “bilet la ordin” trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată
pentru redactarea acestui titlu;
- promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
- arătarea scadenţei;
- arătarea locului unde plata trebuie făcută;
- numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
81
 - arătarea date şi locului emiterii;
- semnătura emitentului.
Din cele arătate rezultă că emitentul unui bilet la ordin se obligă să plătească beneficiarului
suma de bani determinată şi înscrisă în titlu. Prin aceasta, biletul la ordin se deosebeşte de cambie,
care comportă un raport juridic complex ce se derulează cu participarea a trei persoane: trăgătorul,
trasul şi posesorul titlului.
Neimplicând existenţa unui tras, biletul la ordin nu necesită o acceptare. Atunci când el
este însă cu scadenţă la vedere, trebuie prezentat spre viză emitentului în termenul stabilit de lege
sau în termenul fixat de emitent ori de giranţi. Refuzul emitentului de a da viza se constată printr-un
protest, de la data căruia va curge termenul de la vedere. Referitor la aval, legea prevede că, dacă
nu s-a menţionat pentru cine acesta a fost prestat, el se consideră că este dat pentru emitent.
Secţiunea 5. Cecul
Cecul este un mandat scris, dat unui bancher, de a plăti „la ordinul purtătorului" o sumă
determinată. Bancherul este „trasul", iar mandantul este „trăgătorul". Sunt asimilaţi bancherilor şi
agenţii de schimb.
Cecul este transmisibil prin andosare. Există şi o reglementare specială a cecurilor poştale.
Asupra acestor agenţi financiari se poate trage un cec, nu şi asupra altora (pentru că cecul
reprezintă bani şi, ca atare, el nu poate fi tras decât asupra unor agenţi financiari profesionişti).
Bancherul este trezorierul prin excelenţă pentru că la el se depun banii şi, trăgându-se un cec,
se vor utiliza aceşti bani astfel depuşi.
Cecul, ca instrument de plată nu poate fi tras asupra unui bancher decât dacă la acesta există
o acoperire (un fond depus - provizion).
În mod curent se spune că se poate trage un cec atunci când bancherul are o datorie faţă de
trăgător, acesta din urmă având o creanţă faţă de bancher (ca urmare a depunerii unei sume de bani)
şi că această creanţă va profita purtătorului cecului, într-adevăr, oamenii au la bancher bani puşi în
depozit sau în cont creditor. Dar, sunt şi cazuri când alţi trăgători de cecuri nu sunt iniţial creditori ai
bancherului, ba chiar sunt debitorii acestuia şi totuşi ei pot trage asupra lui cecuri valabile. Este cazul
celor cărora bancherul le-a deschis un credit prealabil şi precis (linie de credit). Această deschidere de
credit reprezintă o creanţă a clientului şi are valoarea unei datorii (previziuni).
Deci, datoria (previziunea) poate avea două surse, corespunzătoare celor două roluri ale
bancherului care, fie furnizează banii săi clienţilor, fie primeşte banii altora, în ambele cazuri el poate
să-şi autorizeze clienţii să tragă asupra lui cecuri.
Previziunea trebuie să existe din ziua în care se emite cecul, căci acesta este un instrument de
plată imediată. Deci, previziunea nu poate fi la termen, dar este, necesarmente, la vedere. Beneficiarul
cecului trebuie să fie creditat cu suma ce i se cuvine, imediat ce se prezintă bancherului.
Aceasta este marea diferenţă între cec şi scrisoarea de schimb, în mod curent, în afaceri, este
preferată, de debitorii comerciali, scrisoarea de schimb. Aceasta, datorită dorinţei şi nevoii de credit pe
care o au comercianţii. Pentru a nu fi nevoiţi să aibă la ei în permanenţă bani inerţi preferă să conteze
pe bani la termen. Cecul, dimpotrivă, presupune bani imediat disponibili la bancher. Faptul de a emite
un cec fără acoperire (provizion) constituie fapt penal. Constituie, de asemenea, infracţiune, faptul de
retragere a fondului (previziunii) după ce s-a emis un cec sau să se tragă un cec fără acoperire
suficientă.
Securitatea cecului este astfel asigurată şi prin măsuri penale.
Dacă totuşi cecul este regularizat, într-un termen legal de 10 zile, prin constituirea, la bancher,
a unei acoperiri (provizion) suficiente, deficienţa din momentul emisiunii nu mai antrenează decât o
amendă forfetară.
O listă neagră de trăgători de cecuri fără acoperire este păstrată la Banca Naţională şi
înscrierea pe această listă poate atrage interdicţia de emitere de cecuri. Băncile vor fi şi ele prevenite
să refuze eliberarea de carnete de cecuri culpabililor.
Cecurile sunt trase asupra bancherului trăgătorului şi, în general, primite la bancherul
purtătorului.
Băncile în ansamblul lor, vor compensa cecurile purtate la ordinul lor, cu cele trase asupra lor,
pentru aceasta fiind suficientă o simplă şedinţă de compensare.

Secţiunea 6. Scrisoarea de schimb

Scrisoarea de schimb este un înscris comercial. Emiterea ei este un act de comerţ, întrucât un
trafic de credit are în sine ceva de natură comercială. Deci, nu s-ar putea pretinde unui debitor, care nu
este comerciant, să accepte o scrisoare de schimb. Dimpotrivă, un comerciant dacă este debitor,
trebuie să accepte scrisoarea de schimb trasă asupra lui de creditorul său.

82
 Scrisoarea de schimb, denumită „trată" este un mijloc de credit, ca şi un instrument de plată la
distanţă.
Ca şi în cazul cecului, trata este un mandat dat altuia de a plăti datoria mandatarului, dar, spre
diferenţă de cec, el poate fi dat unui comerciant oarecare asupra căruia se trage scrisoarea de schimb.
Acesta este trasul, dar în cadrul acestui raport triunghiular mai există trăgătorul şi purtătorul înscrisului,
exact ca şi în cazul cecului.
Scrisoarea de schimb fiind un instrument de credit este „la termen". De exemplu, se trage la
sfârşitul lunii curente, la sfârşitul lunii următoare sau pentru două sau trei luni mai târziu, ceea ce nu
împiedică dacă există nevoie de bani de a se sconta scrisoarea imediat la bancherul persoanei
purtătoare. Câteodată, bancherul care a scontat o va resconta la o altă bancă. Cu trei semnături
scrisoarea va fi în cele din urmă bună să fie rescontată la Banca Naţională.
Pentru că cea mai mare parte a comercianţilor traşi sunt ei înşişi clienţi la un bancher, trata pe
care purtătorul o face să fie scontată sau încasată prin intermediul propriului său bancher, la ordinul
căruia el o trece, se va compensa între bănci, cu sau fără intermedierea Băncii Naţionale.
Scrisoarea de schimb scurtează lanţul plăţilor, deoarece graţie ei, fiecare dintre purtătorii
succesivi cărora ea le-a fost andosată va fi considerat, provizoriu, ca fiind plătit.
Un alt avantaj al scrisorii de schimb este că procură credit trăgătorului, în fond, trata constituie
un mijloc de a face să-ţi fie plătită datoria, când nu ai bani, de un altul care nu-ţi datorează încă bani
(de exemplu, peste două luni). Se trage trata şi este dusă la un bancher care o va sconta şi astfel se
capătă banii.
Scrisoarea de schimb ca şi cecul este şi un instrument de plată în timp dar acest aspect
prezintă un interes mai mic. Ceea ce interesează cu deosebire este faptul că pe această cale se pot
obţine dinainte banii care abia urmează să fie datoraţi. De aceea, scrisoarea de schimb este preferată
cecului (în comerţ).
Fără îndoială, plata nu este efectivă decât dacă trasul se dovedeşte, la scadenţă, a fi debitor şi
solvabil; dar securitatea operaţiei poate veni din mers şi de o manieră mai efectivă decât în cazul
cecului care nu se andosează niciodată decât la bancherul beneficiarului, în timp ce scrisoarea de
schimb poartă adesea mai multe andosări. Fiecare dintre semnatari devine debitor solidar. Dar, cea
mai mare parte a tratelor sunt trase direct la ordinul bancherului scontat sau încasator.
Ca şi în cazul cecului, proprietatea provisionului poate fi transmisă prin scrisoare de schimb.
Nu este necesară existenţa acoperirii (provision) în momentul emiterii scrisorii de schimb. Este
suficient să se spere că aceasta va exista la scadenţă. Această speranţă poate fi transmisă şi dacă
scrisoarea de schimb este acceptată ea devine angajament.
Într-adevăr, scrisoarea de schimb poate fi acceptată şi efectiv ea este acceptată destul de
adesea, dar cea mai mare parte a scrisorilor de schimb circulă fără acceptare.
Prin acceptare, trasul îşi asumă el angajamentul trăgătorului. Trăgătorul îi dăduse un ordin care
nu avea valoare decât în legătură cu o datorie presupusă a trasului. Purtătorul are un mijloc de a obţine
acordul trasului, făcându-1 pe acesta să accepte scrisoarea de schimb, în acest caz acoperirea
(provisionul) devine certă.
Acceptarea este rar cerută pentru tratele de mică importanţă şi în cazul celor care prezintă
încredere, afară de cazul când bancherul scontator pentru a avea o semnătură în plus. Dar, dacă
există acoperire, trasul, comerciant sau debitor, este obligat să accepte scrisoarea de schimb. Şi dacă
refuză el se expune la un protest, act de portărel, prin care se constată refuzul. El poate, de altfel, să
accepte o scrisoare de schimb fără să existe încă acoperire, ceea ce-1 plasează într-o situaţie analogă
celei a bancherului care deschide un credit clientului său. Numai că bancherul este un om a cărui
profesiune este de a deschide asemenea credite unor oameni pe care-i verifică minuţios cu privire la
solvabilitatea lor.
Între comercianţi fără scrupule se întâmplă să se deschidă credite fictive, fără intenţia fermă de
a le onora. Este cunoscut că băncile scontează mai uşor hârtiile cu mai multe semnături. De exemplu,
trei comercianţi a căror semnătură a devenit aleatorie, ei ştiind mai bine decât oricine că nu mai au
credit, nici mijloace serioase de a şi-1 procura, se înţelege ca unul dintre ei să tragă o scrisoare de
schimb asupra unui al doilea comerciant, cel de al treilea comerciant va sconta trata la o bancă, în
fond, ei nu sunt creditori între ei, dar ei vor să-şi prelungească viaţa comercială procurându-şi bani
imediat, pe baza unor angajamente fictive, în speranţa că lucrurile vor merge mai bine la scadenţă.
Aşadar, cu toate numeroasele semnături de pe trată, bancherul care a plătit s-ar putea să rămână în
faţa unui vid.
Exemplul de mai sus este mai simplu. El însă a fost mult perfecţionat. Frauda poate fi dublă
sau triplă. Aşa, de exemplu, primul comerciant nu numai că a tras o scrisoare asupra celui de al doilea,
plătibilă celui de al treilea, pentru ca acesta din urmă să o poartă sconta pe contul primului, dar şi cel
de al doilea comerciant trage o scrisoare pe seama primului, care ar însemna că se compensează cu

83
scrisoarea trasă de acesta pe seama sa, cel de al treilea fiind cel însărcinat, după andosare, cu
scontarea pentru el. Şi, de asemenea, se poate imagina că şi cel de al treilea comerciant va trage şi el
o scrisoare pe seama primului şi plătibilă celui de al doilea, precum şi o scrisoare pentru cel de al
doilea plătibilă primului, în felul acesta, toate aceste trate faţă de bancheri diferiţi, vor fi creat un întreg
complex de situaţii bazate pe nimic. Şi, la scadenţă, se va reîncepe.
Jurisprudenţa se arată jenată de aceste fraude. Ea anulează efectele între fraudatori şi suprimă
recursul cambial. Dar, nulitatea este înlăturată la purtătorul de bună credinţă, mai ales în ceea ce
priveşte pe bancheri, care au, desigur, calea recursului, care însă adesea se dovedeşte inutilă, contra
fraudatorilor. Cel care, prin complezenţă a semnat un atare înscris şi care, prin noroc, are mijloacele de
a onora la scadenţă, nu are recurs contra celorlalţi nici contra purtătorului de bună credinţă. înscrisurile
de complezenţă pot, de altfel, să constituie o infracţiune.
Andosarea. Andosarea indică că înscrisul comercial (scrisoarea) trece la ordinul X, indicaţie
care este datată şi urmată de semnătura andosatorului. Toate acestea figurează pe spatele înscrisului.
Dar, pe multe înscrisuri, fiecare andosare constă doar în semnătură. Sunt „andosările în alb", în
transmiterile între bănci, semnătura este chiar înlocuită printr-o parafă. Legea o permite, cu excepţia
acceptărilor şi avalurilor.
Această simplă semnătură face din înscrisul comercial aproape un titlu la purtător, căci ea
suprimă, pentru purtătorii care le primesc, anumite garanţii, rezultând din andosările normale.
Dar, în astfel de cazuri, transmiterea devine mai uşoară. Andosarea în alb nedatată lasă
necunoscută, în lanţul purtătorilor succesivi, ordinea în care ei s-au succedat. Aceasta nu suprimă însă
recursurile între ei, căci, în ceea ce-1 priveşte pe ultimul purtător, ei sunt cu toţii debitori solidari.
Dacă andosarea nu indică nimic special, ea transportă la beneficiarul ei proprietatea înscrisului
comercial şi a tuturor drepturilor comerciale. Andosatorul devine proprietarul provisionului şi garanţiilor
sale. Dar în cazul anumitor andosări, semnătura poate fi precedată de menţiuni deosebite, prin care
sunt precizate şi limitele înscrierilor comerciale.
în cazul particular al andosării cu clauză de răscumpărare nu se transmite scrisoarea de
schimb la noul purtător decât titlul de gaj. Deci, acesta nu devine proprietar nici al tratei, nici al
provisionului; el este un simplu gajist.
Andosatorul, înainte de a semna, face menţiunea că trece înscrisul la ordinul purtătorului „cu
titlu de gaj" sau „cu titlu de amanet". Este însă prudent să se precizeze datoria garantată şi voinţa de a
reduce efectul andosării doar la valoarea unui gaj.
Este un gaj comod care se realizează fără formalităţi. Scrisoarea de schimb va fi automat
prezentată (la scadenţă) trasului, dar de gajist, care va fi plătit în limitele creditului său. Numai că, până
la scadenţă, andosatorul, plătindu-1 pe gajist, poate să-i redea înscrisul.
Avalul. Spre deosebire de andosarea cu clauză de răscumpărare, care diminuează drepturile
purtătorului, avalul le sporeşte printr-o cauţiune solidară, cea a semnatarului avalului.
Deci, avalul este o cauţiune comercială, în scrisoarea de schimb acesta fiind reputat ca dând
purtătorului o garanţie a solvabilităţii trăgătorului şi nu al trasului, cu excepţia cazului când s-a prevăzut
invers prin trată.
Andosarea-procură. Are drept scop să permită andosatarului să primească scrisoarea de
schimb, fără să aibă asupra ei nici un drept. Ea îi dă acestuia manda-
tul de a acoperi înscrisul în contul mandantului. Andosatarul va fi obligat să dea socoteală
andosatorului de executarea mandatului său.
Şi în acest caz, natura andosării trebuie indicată cu claritate, astfel nu este opozabilă terţilor
cărora mandatarul le-a andosat înscrisul în contul mandantului.
Ştergerea excepţiilor. Andosarea normală produce efectele caracteristice ale scrisorii de
schimb, prin aceea că şterge excepţiunile, în profitul purtătorului de bună credinţă.
Dreptul cambial se caracterizează prin aceea că titlul transmis prin andosare are valoarea
transmiterii la andosatar a drepturilor inerente şi abstracte, care rezultă din simplul fapt al semnăturilor.
Beneficiarul are dreptul să ignore cauzele acestor semnături şi validitatea creanţelor cărora
acestea le corespund. Din moment ce figurează semnături pe trata sa, semnatarii îi sunt obligaţi.
Semnatarii nu se pot prevala de apărări pe care le-ar putea opune creditorilor care i-a atras în
circuitul cambial. Angajamentul andosatorilor este identic cu cel al trasului acceptant.
Tot aşa, fiecare dintre andosatori acoperă, cu semnătura sa cambială, cu privire la purtătorul
final, aproape toate viciile angajamentelor sale. Aceasta permite purtătorului de a ceda toate drepturile
sale cambiale care rezultă din înscrisul comercial purtătorilor ulteriori. Aşa, de exemplu, viciile de
consimţământ, care ar putea afecta una din creanţele încorporate momentan în scrisoarea de schimb,
sunt acoperite. Şi dacă una dinte datoriile astfel încorporate este stinsă prin plată, compensaţie sau
confuziune nu are nici o importanţă; trata, remisă ultimului purtător, îl va obliga pe semnatar să-i

84
plătească integral, deşi el a mai plătit parţial odată (prin compensare, confuziune etc.). în aceasta
constă securitatea de drept cambial.
Se fac câteva excepţii. Astfel, se admite că incapacitatea unui semnatar nu este acoperită prin
circulaţia scrisorii de schimb.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. P.I. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, Bucureşti, 1943.

2. Romul Petru Vonica, Drept comercial, partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
3.I.N. Finţescu, Curs de drept commercial, 3 vol., Bucureşti, 1929- 1930.
4.I.Albu, Drept civil,Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj,1994.
5. I.L. Georgescu, Drept comerciaI român, vol. II, Bucureşti, 1948.
6. Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial romăn, Ed. ALL BECK, Bucuresti,1999.
7. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL- BECK, Bucureşti, 1998 şi 2000.
8. Francisc Deak şi Stanciu D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
9. Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
10. Corneliu Bîrsan, Alexandru Ţiclea, Vasile Dobrinoiu, Mircea Toma şi Constantin Tufan, Societăţile
comerciale. Organizarea, funcţionarea şi răspunderea, Casa de editură şi presă Şansa-S.R.L.,
Bucureşti, 1995, vol. I şi II.
11. Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Chemarea, Iaşi, 1992.
12. Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
13.Vasile Pătulea, Corneliu Turianu,Curs de drept al afacerilor,Editura Scripta,Bucureşti,1995.
14. Ion Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
15. Elena Cârcei, Funcţionarea şi încetarea societăţi1or comercia1e pe acţiuni, Editura Economică,
Bucureşti, 1996.
16. Elena Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Editura ALL-BECK, Bucureşti, 1999.
17.Emanoil Munteanu, Drept comercial romăn,Editura Sylvi,Bucureşti,2001.
19. Emanoil Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţilor comerciale, Editura ALL-BECK,
Bucureşti, 2000.
20. G. Ripert, R. Roblot, Traite elementaire de droit commercial, L.G.D.J., 1991, Tomme I.
21. H. Hemard, F. Terre, P. Mobilat, Societes commerciales, tomme 2, Dalloz, Paris, 1974.
22. M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, Les societes commerciales, Montchrestien,
Paris, 1983.
23. R.R., Pennington, F., Wooldriget, Company Law in the European Communities, London, 1989.
25. St. D. Cărpeanu, Administrarea societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9/1991, p. 3 şi urm.
26. O. Căpăţână, Competenţa adunării generale a societăţii comerciale, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 1
27. Ghe. Beleiu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil şi dreptul comercial, în Revista de drept
commercial (R.D.C.) nr. 2/1991, p. 43 şi urm.
29. Ion Băcanu, Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, în R.D.C. nr. 4/1995, p. 12 şi urm.
30. Ion Băcanu, Reducerea capitalului social a1 societăţilor comerciale, în R.D.C., nr. 5/1995, p. 22.
33. Cornelia Rotaru, Principalele reglementări privind societăţile comerciale pe acţiuni din unele ţări ale
Uniunii Europene şi din România, în R.D.C. nr. 10/1997.
35. Ion Băcanu, Modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în R.D.C.
nr. 9/1997.
37. L. Tudorică, .Ş. Beligrădeanu, În legatură cu inadmisibilitatea fuziunii şi divizării societăţilor
comerciale, în R.D.C nr. 5/1999, p. 17 şi urm.
39. Dan Ciobanu, Competenţa cu privire la numirea şi demiterea administratorilor într-o societate cu
răspundere limitată, în Dreptul nr. 3/1994, p. 101.
40. Romul P. Vonica, Drept comercial,vol.I,Ed. Victor,Bucureşti, 1997.
41. Dorin Clocotici, Dreptul comercial al afacerilor, Ed. Fundaţiei ,, Romănia de mâine",Bucureşti,1998.
44. Sorin David, Flavius Baias, Răspunderea civilă a administratorilor societăţilor comerciale, în Dreptul
nr. 8/1992, p. 13.
46. Vasile Pătulea, Patrimoniul societăţii comerciale, în Dreptul nr. 12/1995, p. 3 şi urm.
49. Cristina Irinel Stoica, Exercitarea funcţiei de administrator a1 unei societăţi comerciale de către o
persoană juridică, în R.D.C., nr. 1/1995.
51. Fl. Vasilache, Administratorii şi directorii executivi în societatea comercială pe acţiuni, în R.D.C., nr.
5/1998, p. 54 şi urm.

85
53. Emanoil Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţii comerciale, în
R.D.C. nr. 3/1997, p. 30 şi R.D.C nr. 4/1997, p. 70 şi urm.
54. Emanoil Munteanu, Unele aspecte privind răspunderea administratorilor societăţilor comerciale
pentru starea de încetare a p1ăţilor, în R.D.C., nr. 6/2000.

86