UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

depinzând de densitatea dipolilor. Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. Unele substanţe anorganice (SiO2. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe. Fig. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). Apa în stare legată. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare.3). Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig.este o însuşire a materiei vii. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei.creşterea . ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată. agregate. Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. 6 . prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: .însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. deci se face selectiv. .în procesul de metabolism este necesar oxigenul. a materiei vii.semipermeabilitatea .excitabilitatea . Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). sublimat corosiv.respiraţia . de natura chimică a moleculelor şi micelelor.mişcarea . Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. CaCO3). Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc.citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern. . Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. prin faptul că este vie. 3 – coacervat. Citop1asma. astfel că se poate lega de alte molecule. formol. Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. Mediul de dispersie este apa. apos. se hidratează. molecule. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă.nutriţia . strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. de diverse mărimi. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool. fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. cât şi în integrarea ionilor liberi. Proprietăţile chimice ale citoplasmei. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. se poate deplasa uşor. În cazul când gradul de hidratare scade.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. a citoplasmei. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie. este un element de structură. şi este ireversibil. Proprietăţile fizice ale citoplasmei. 3. pot participa la alcătuirea peretelui celular. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. . greu mobilă. . comportându-se ca un dipol. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. forme care depind de starea fiziologică a celulei. fenomenul se numeşte precipitare. particule sau granule. cât şi de particularităţile de structură a acestora.formă moleculară sau de ioni. Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa. Cu soluţia de iod se colorează în galben. crescând în volum. pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. .

Este un corpuscul sferic.D). înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson.4. La microscopul electronic. Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0. A .4. în timp ce la celulele cu perete celular. Brown. UItrastructura citoplasmei. vindecarea rănilor etc. la aerisire. plasmalema. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. lenticular sau sub formă de bastonaş.înmulţirea . . O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson.) execută mişcări. Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite).80 Å. membranele plasmatice (tonoplastul.B. E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig. care sunt capabile de a reproduce un organism nou. Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 .C fosfoaminolipidice. localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. nucleul nu este diferenţiat. toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. se găsesc histone.A). citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. proteine reziduale. Obişnuit.anterozoizii etc. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei.în anumite faze ale dezvoltării. UItrastructura unei membrane elementare. mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare. este asemănătoare cu a citoplasmei. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. A. 1961). de cicloză. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 . citoplasma execută o mişcare continuă. NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma. S-au emis mai unitare” (Robertson). unicelulare. D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior.5 mm în oosfera de la Cycas. procariote sau protocariote. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor. descoperit de către R. În general. care tapisează reţeaua microfibrilară. oval. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. fapt pentru care se numesc acariote. (Singer şi Nicholson). La unele plante (cele inferioare). La plantele inferioare. Compoziţia chimică. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote. apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig. La plantele superioare. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN). membrana nucleară. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig. în anul 1931.C. cea mitocondrială etc. celulele sunt uninucleate. se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor. creştere. În nucleoplasmă.). protamine.

numite cromocentre.7. g – aparat Golgi. sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare. în special ADN. 8 . b – nucleol. Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană.citoplasmă. Cromozomii. unul sau câţiva nucleoli. constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie. h – vacuole. ribonucleaze. ne apare dublă şi prevăzută cu pori. Membrana nucleară. Fig.cromomeră. Structura nucleului. fosfataze. 3 – cromatidă.B – structură internă: 1-cromonemă.5).cu braţele egale. care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului. e – mitocondrie. esteraze. d . Cromozom heterobrachial.1 – satelit. fc – fibrile cromatice. 5 – centromer. dt – dictiozomi. peptidaze.A – morfologie Fig. 1 – cromonemă. b – spirale minore. cromatină şi nucleoplasmă. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). Fig. 2. j – plasmodesme. Cromatina este bogată în nucleoproteide. i – perete celular. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. cu compoziţie chimică complexă. ca: aldolaze. 3 – centromer. responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. f – cloroplaste. enolaze. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. a – spirale majore. 6 – matrix. 6. În interfază (perioada de „repaus").2 – constricţie secundară. În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată. lipaze. observată la microscopul electronic. Cromozom izobrachial în metafază: externă. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . c – membrană nucleară. 4 – calimă.enzime. 5. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig. dezoxiribonucleaze etc. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu. fn – fibrile nucleoloase.

Rolul nucleului. 9). cu forme variate: de panglică. discuri granare. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. Nucleul are rol important în metabolismul celular. Locul de prindere al celor două braţe.cu braţe inegale şi cefalobrachiali. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. adesea conţinând pirenoizi.8). învelită de o peliculă fină. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. v – vacuolă. participând la formarea şi îngroşarea membranei. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. oleoplaste. proteine). care contribuie la sinteza proteică. cât şi între celulă şi mediu. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. După pigmentul elaborat.6).). 9 . se formează ARN-r şi ARN-t. împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida. cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. Ele au rol elaborator (de pigmenţi. granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. amidon) sau de acumulare (lipide. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor. Fiecare cromonemă spiralată. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. se numeşte centromer. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor.8. Fig. PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. proteinoplaste). Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted. ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. prins de constricţia secundară (Fig. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. iv – invaginaţie. ajungând până la 50 într-o celulă. În nucleu se sintetizează ARN-m. denumită calima (Fig.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. se numeşte granum (Fig. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. La algele verzi. Reticulul endoplasmatic: t – tubul. (amiloplaste. fructe şi seminţe necoapte etc. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. mp – perete celular. cu unul din braţe foarte scurt.7). numit stroma. stea. cu aspect de constricţie. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. clopot. cloroplaste. Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi. de formă sferică sau ovoidă. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate. şi cu participarea nucleolului. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. Cu ajutorul microscopului fotonic. plastidele se clasifică în s – sacul. a. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi. locul unde se face sinteza proteică. 10). favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. ramuri tinere. fiind numite cromatofori. având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. tulpini ierboase. orientate paralel cu axul mare al organului. numită matrix. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice.heterobrachiali . În nucleu. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru).

13). Privite la microscopul electronic. Foiţa internă. cu dimensiuni cuprinse între 0. de culoare roşie. a unor bastonaşe. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. ADN plastidial. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. Sunt prezente în toate celulele. excepţie făcând bacteriile. cât şi în organele subterane (morcov). Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. ARN. 11). numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. b.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina. (Fig. 12). Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. vitamine şi plastoglobuli. portocalie sau galbenă. care au câte un singur granum primar. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. în funcţie de 10 . Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. pedunculaţi numiţi oxizomi.3 şi 10 µ lungime. Fig.Fig. celule sexuale. dar independent de cea celulară. Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. enzime. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. mai ales în meristeme. poligonală sau aciculară (Fig. în fructe. Fig. c – carotenoidoplaste. Carotenoidoplastele au formă sferică. c. Forma. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. licopina. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. Se înmulţesc prin diviziune. Ultrastructura cloroplastului. prin invaginare formează creste numite de G. bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. filamente sau lanţuri de grăuncioare. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. 11. epidermice etc. fără pigmenţi şi de n – nucleu. 10. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. Leucoplastele sunt plastide incolore. xantofila). prezente în toate organele plantelor. dimensiuni mici. Ultrastructura granumului. 9. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie.

grăsimi. format din 4-6 saculi aplatizaţi. Dictiozom: s – saculi. formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice. Fig. lizozomii. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie.creastă. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare.5 . Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. 1 – foiţă externă. rezervor de energie al celulei vii. condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic. Infrastructural. enzime. Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). transmiţându-se la celulele fiice. 14).Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. la alge. unele gimnosperme. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. 14. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. constituite din ribonucleoproteide. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. peroxizomii. Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. Fig.tub. provenite din a – vezicule periferice (golgiene). golgiene. md – membrană dublă. generarea şi regenerarea de endomembrane. B – tip tubulis. acumularea şi transportul proteinelor. de 50 – 200 Å. 12. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. cuprinde două elemente: dictiozomul. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă. unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. 11 . 3 . sinteza.matrix. C – oxizomi. cu rol în sinteza peretelui celular. ferigi. şi ARN. multe vezicule mici. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig. veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. 4 . aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie. 13. muşchi. 2 . numite şi aparatul lui Golgi. conţinând ADN. organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. de 200 Å grosime.foiţă internă. B – criste cu oxizomi. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. înmugurirea saculilor.

(Fig. dioxid de siliciu). fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. Aceste cristale pot avea forme diferite. a. aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide. formând un granul compus. carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). 1 – la grâu. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). zaharoză. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. dispuse mai multe în pachete. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. pe un schelet celulozic se depune CaCO3. 3 – la fasole. mari şi mai puţine (adesea una singură).la Euphorbia.Cristale minerale. malic. 15). taninuri. limitat de tonoplast. cât şi în latexuri. este numit suc vacuolar sau celular. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. glucide (glucoză.a. 6 . Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . În celulele frunzei de Ficus elastica. carbonat de calciu. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). cu aspect colţuros. străbătându-se. incluziuni apoase limitate de tonoplast. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă. Reacţia sucului celular este acidă. rizomi. uleiuri volatile ş. 12 . tartric. latex. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe. Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. din protoplasmă. mai multe cristale sudate în partea lor mediană. Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). 16. 2 – la porumb. tuberculi. în endoderm şi ţesuturile măduvei. în celulele adulte. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte.la stejar.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii.la cartof. cloruri). inulină). mai rar alcalină.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. 5. Conţinutul fluid. pungi). 15. Granulele de Fig. de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel). acizi organici (citric. proteine. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu).D). b. oxalic). mucilagii. iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. capetele fiind libere. săruri minerale (fosfaţi.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. alcaloizi. sulfaţi. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. numite macle. mai puţin vâscos ca citoplasma.

alăturate. răşini. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. vizibile doar la microscopul electronic. de 80 Å în diametru. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa. peptidice. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. fizici şi biologici. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. m – membrană primară. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. 16. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. MS. sintetizează straturi de celuloză. Peste aceste granulaţii veziculare. La locul de întâlnire a mai multor celule. E – scheletul cistolitului Fig. formând meaturi. C. pectaţi de calciu şi fosfor. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. format din substanţe pectice. În telofază. m2 – membrană secundară. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice.microfibrilă. Celulele fiice. lm – lamelă mijlocie. cât şi în procesele de osmoză. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. cimentate de către substanţele pectice. Cristale minerale: A – rafide.molecula de glucoză. alcătuind fragmoplastul. lamela mediană se clivează. elastic. formându-se peretele secundar sau membrana secundară. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. 13 .M. suberina. Fig.18. 17. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele. cutina.a.PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. hemiceluloză ş. firele fusului nuclear se contractă. taninuri. sp. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. cit – citoplasmă Fig. rezistent la acţiunea unor factori chimici. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. B – ursini. elaborând granulaţii fine. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic. iar dintre acestea menţionăm: ceara. 18). în regiunea ecuatorială a celulei. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice. lignina. mF.membrană secundara.micelă. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice.substanţe pectice. 17. are rol protector. mc – membrană plasmatică.diferite forme de cristale. Originea şi formarea peretelui celular. care se grupează sub forma unei foiţe. saculi proveniţi din dictiozomi. săruri minerale etc.

au formă de lentilă.19). . microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. cu aspect de streşini. peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. Lamela milocie. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. reticulate. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni. 14 Fig.nucleu. şi este specifică peretelui secundar. În secţiune transversală. colenchim şi la vasele de lemn inelate. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus. Creşterea peretelui celular. areolate şi semiareolate. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. cu spaţii intermicrofibrilare. care imprimă peretelui celular soliditate. scalariforme. suberină. În membranele secundare. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. adică intercalarea de noi micele de celuloză. peretele celular continuă să crească. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. porţiuni neîngroşate. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. În urma diviziunii. spiralate. străbătute de plasmodesme. din loc în loc. De asemenea. 2 – peretele necutinizat.19. duritate şi rezistenţă. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. în ochiurile de microfibrile. Modificările secundare ale peretelui celular . cutină etc. are loc şi centrifug. În cazul fibrelor de sclerenchim. 3 – perete cutinizat. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular.pături depuse. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele.20). uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. Creşterea prin apoziţie se face centripet. care se grupează în fibre. numită torus. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. produse de citoplasmă. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete.dispuse paralel cu suprafata celulei. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. Fig. Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. ce străbate punctuaţiunea. Punctuaţiunile pot fi: simple. Microfibrilele sunt orientate paralel. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. rămân punctuaţiuni. atât în suprafaţă cât şi în grosime. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. m. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig. Dintre aceste modificări. numite modificări secundare . uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. prezintă o îngroşare suberoasă. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor.

B . membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. prune). Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă).Enumeraţi organitele celulare. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. 5. 6. 4. B). se valorifică sub numele de guma arabica. 8.Lichefierea este procesul de dizolvare. 7.cerificare.)La fructul de Pyrus. molid. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor. sub acţiunea unor fermenţi. pe tulpini. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig. 2. pustiu) (Fig. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate. pe lângă că sunt lignificaţi. 3. lumenul lor fiind umplut cu aer. 6.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular. 22.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 1. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. dioxid de siliciu etc. carbonat de calciu. 21). 2. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală. 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A . dar o rigiditate şi rezistenţă mare.Precizaţi rolul ribozomilor. menţionam: 1. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor. D .Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. 22. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). care se pot colecta şi valorifica.Explicaţi originea. aşa cum este cazul la Acacia.Taninizarea. cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste. formare şi rolul peretelui celular. 4. celulele sunt moarte. şi de dispariţie a peretului celular.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor. adesea. 7. 5. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. Pe frunzele unor palmieri. cum ar fi: oxalat de calciu.Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. La completa suberificare. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. brad. C . procesul de lignificare este caracteristic.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. Astfel.Fig. C. mucilaginoasă. numită suberină.I. Coralina). caz în care se formează guma sau cleiul. Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). La plantele lemnoase. 15 . se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire. Pereţii vaselor lemnoase. 22.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic. impermeabilă pentru apă şi gaze. 3.1.suberificare. În mod frecvent.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină.

b. ciclul mitotic durează 19. dispar nucleolii şi membrana nucleară.anafază. diviziune ecvaţională.3 ore. se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi.diviziune g-h – telofază. a. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. cromozomii). În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. Diviziunea indirectă (mitoza):a . aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). Fig. urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice.interfază. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. un rol important îl are 16 . centriolii. diviziunea ecvaţională. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. e-f . indirectă (mitoza. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic. anafaza. Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . egal cu al celulei mamă. homeotipică. somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp).DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). clivaţi longitudinal. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza).diviziune heterotipică. Metafaza. 23). ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza.Diviziunea indirectă (mitoza. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. reducerea cromatică). Fig. rămân legate numai prin centromer (Fig. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). evidenţiindu-se placa ecuatorială. metafaza. profaza. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi. I . Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. adică cromozomii se autoduplică.profază. somatică sau tipică). Tot acum. 23). Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. începe formarea fusului acromatic. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt. Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. 23. II . adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor.24. Procesul de înmulţire este universal. iar cromozomii. se dispun la ecuatorul fusului acromatic. asterii. Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. continuată de individualizarea cromozomilor. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. de maturaţie. Profaza (Fig. c-d – metafază. iar mitoza doar 2 ore. La bob (Vicia faba). şi telofaza. proces denumit citocineză.

aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. deci se formează perechi omoloage. Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). Telofaza . 24). Finalul telofazei coincide cu citocineza. rezultând două celule fiice diploide. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. dau impresia unei singure structuri. formând perechi de bivalenţi. în meioză. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . 2. formându-se peretele despărţitor. numai că cromozomii se replică o singură dată. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. În această fază. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului. La muşchi predomină haplofaza. reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează.Tipurile principale de diviziune celulară. 1. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. cromozomii omologi. gameţii proveniţi de la mamă si tată. deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. formându-se doi nuclei haploizi.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. iar la ferigi . Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc.centromerul. diplofaza este reprezentată de zigot.debutează cu formarea celor doi nuclei fii. cromozomii suferă modificări inverse. în timpul fecundaţiei. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. deci au loc două diviziuni. 17 . anafaza şi telofaza meiozei.I. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. obligatoriu are loc o alternanţă de faze.Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. iar în etapele mai târzii. Semnificaţia meiozei.Diviziunea reducţională (meioza). egal cu al celulei mame din care provin. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. prin îndepărtarea celor două centromere. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. separaţi în anafază. proveniţi de la tată şi mamă. c. 3. După cum se cunoaşte. În continuare se desfăşoară metafaza. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor.diplofaza. La cele mai multe plante inferioare. TEST DE AUTOEVALUARE NR.2. se dispun unul lângă altul. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. Spre deosebire de mitoză. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. La unele alege. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate.

-sunt interdependente. protectoare. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. Din ultima categorie se pot amintit suberul. alcătuite din celule tinere. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. 18 . secretoare şi glandulare. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice. fie prin asocirea de celule libere. elementele de sclerenchim etc. Fig. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere. cu caracter embrionar. prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. constituind o unitate fiziologică. îndeplinind aceiaşi funcţie. aerifere. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). după origine. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii.25.26. structură şi origine.formate din celule diferenţiate şi specializate. cu proprietatea de a se divide necontenit. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice .Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor. conducătoare şi de transfuzie. absorbante. de depozitare.Meristem la pin silvestru Fig. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. senzitive şi de mişcare. subordonate unităţii organismului din care fac parte. După gradul de diferenţiere a celulelor.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. gradul de diferenţiere. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice. vasele de lemn. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc. şi ţesuturi definitive (specializate) . Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice. mecanice. atât din punct de vedere structural. asimilatoare. formând o unitate anatomică permanentă.

ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă. epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină.26). -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ.celulozici (Fig. În vârful rădăcinii. Haberiandt. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. en-endoderm. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). pe-periblem. deci origine în ţesuturile embrionului. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale. promeristemele au mai multe celule iniţiale. ce rădăcină: d-dermatogen. pil-pilcriză. La Gymnospermae şi la Angiospermae. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. strâns unite între ele . cu pereţii celulari subţiri. care va genera razele de floem 19 . adesea şi fără vacuole. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. meristemul are forma de con. La alge.fără plastide colorate.Ţesutul meristematic este format din celule mici. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. Meristemele . consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene.27. .27). MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). ci-celule iniţiale. După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. pc-pericielu. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . intercalare şi laterale.25). distingând: Fig. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom. reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. bogate în citoplasmă.Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ. primare şi secundare. numite iniţiale de raza. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. muşchi şi ferigi. consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. cu nucleu mare. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate. Hanstein.

adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. . ca un manşon. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare. Schema diviziunii celulelor cambiale . formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar.29. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. 20 . numit periderm. ale scoarţei. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. altele lungi.28. 2-4.în secţiune radiara.La gimnosperme. ab-sorbanţi. Fig.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat. cambiul nu este etalat. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor.la Sequoia acestea ajung le 900y. Obişnuit. denumite iniţiale fusiforme (Fig. ducând la o subţiere şi alunecare a lor. întâlni şi sub formă de benzi. În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar.28).în timp ce la Robinia ating 200y. Celule cambiale 1. de asemenea.II-III -formarea fragmoplastului.liber raza.2—iniţiale fusiforme. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată. Fig. cu activitate limitată în timp. etc. Felogenul nou se localizează spre interiorul organului.lemn secundar. sub cel care şi-a încheiat activitatea. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric). în lungul organului. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. cambiul formează un strat neîntrerupt. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă. fibre libriforme şi parenchim lemnos. alcătuit din: vase liberene.şi de xilem secundar. format din: vase lemnoase. Menţionăm. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). cum ar fi celulele epidermice. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . stomatele şi hidatodele.Se poate. astfel. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. însă. că iniţialele de rază generează razele medulare secundare. iar însecţiune are aspect de inel.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber. iar spre interior dă naştere la lemn secundar. glandulari.

Ficus elastica. încă nediferenţiate (meristemoide). cât şi la unii lăstari. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm). celulele stomatice. Pereţii laterali sunt subţiri. hidatodele. exoderma şi endoderma. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. la cele de apă etc). cerificaţi sau minerali-zaţi. strâns unite între ele. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. fructe).Ce este histologia? 2. 21 .30). Picea abies (molid). cutinizaţi.Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. de exemplu: la leandru (Nerium oleander).Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice.3. elemente florale. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. Celulele epidermice sunt vii. glandele digestive. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE. frunze. În cazul frunzei de la unele Coniferales. alcătuite din celule parenchimati-ce. se pot clasifica în mai multe categorii. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. au citoplasmă dispusă spre periferie. de formă tabulară sau poliedrică. glandele nectarif ere. papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori). celulele secretoara.I. care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. uneori ondulaţi. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. rizoderma. După origine ţesuturi-le de acoperire. la unele Begoniaceae. 4. Abies alba (brad). EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei. cu pereţii externi îngroşaţi. adică hipoderma. Bromeliaceae etc. 3. cu pereţii îngroşaţi. enumerate mai sus. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. o vacuolă mare. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive. Formaţiunile epidermice. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. aici aparţinând epiderma. 1. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. şi primare (dermatogen.TEST DE AUTOEVALUARE NR. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului.

c-ostiolă. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul. Fig.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice.C). acestea fiind denumite epistomatice. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit. 90-130 la pin. 1200 la cununiţă etc.31.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă. 115 la plopul negru şi tisă. Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). graminee). Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali).A şi D). a-celuie epidermice.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus. lăsând între ele o deschidere.A şi D). funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei.C-la Pinus. fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice.B-în secţiune.31. 48 la dud. La leandru (Nerium oleander). numită ostiolă. 70-100 la frasin. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. Fig.atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede.31. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig.mai subţiri şi celulozici. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. a ostiolei.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali).d-celule anexă. 30. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. ghiocel. care are rol în micşorarea transpiraţiei. în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. Celulele stomatice conţin cloroplaste. La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). Astfel.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă. plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele.3-cameră substomatică. iluminat. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. formându-se şi o cameră suprastomatică. 100-150 la tel. 300-500 la stejar. aride. 22 . cu cameră suprastomatică (Fig. întunecoase.D-la Anemone. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară.b-celule sto-matice. 4-cameră suprastomatică. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice. Plantele adaptate la climate secetoase.31. Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil. sunt mai groşi. dispuse faţă în faţă.

Celulele rizodermei sunt vii. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa).Fig.2-5). Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. a transpiraţiei excesive.Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le. 2. l-papile pe petalele de Primula. 2-peri unicelulari la Ranunculus.32. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei.săl cii) etc. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. în transportul seminţelor (plopi. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază.de agăţare sau sunt decretori.6-peri stelaţi la Elaegnus. îndeplinind rol protector. Pot fi simpli sau ramificaţi.32. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu.Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc. contra atacului unor dăunători (omizi. având forma unor tuburi (cei radiculari). Cutisul poate fi uni sau pluristratificat. mur. bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul. înfiptă în epidermă. zmeur (Rubus). vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante. chiar mineralizaţi. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 . RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi. apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină. La stejarul pufos (Quercus pubescens). senzitivi. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate.Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. separând-o pe aceasta de cilindrul central. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei.nu-mită corpul sau capul părului. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi. ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum).eu aspect de disc.32.continânduse cu o parte liberă. ierbivore). ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara. Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari.un toment.Endoderma este un ţesut suberos primar. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig.. Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc.6). îndeplinind funcţii protectoare. perii formează o pâslă. plopul alb (Populus alba) etc. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. secretori. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis. insecte. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii. urticanti (Urtica dioica) etc.teiul alb (Tilia tomentosa). Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi. a perderilor de căldură în timpul nopţii.Diferite tipuri de peri. constituind peri unicelulari sau pluricelulari. Organele multor specii din regiunele stepice.conici (la urzică). 1.

pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. 24 . Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. glădiţă. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. Suberul este un ţesut elastic.34). pinul.. Celulele suberificate mor. periciclului şi chiar liberului secundar. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. f-felogen. cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. La dracilă. În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. având diferite utilizări. pe ramurile tinere. Fig. La stejarul de plută (Quercus suber). ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. salcâm etc. aşa nu mitul suber moale sau plută. tulpini. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. fiind elastic şi flexibil. suberul se formează la periferia organelor. cât şi pe: tuberculi..33). s-suber. suberul are o culoare brun-roşcată. dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. ct . caz în care celulele mor. pa-parenchim. cu aspect de brazde longitudinale neregulate.33.parenchim. La mesteacăn (Betula pendula). rădăcini mai bătrâne. Cel mai adesea. ţu . numit suber tare. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului.34. fd-feloderm. La plantele lemnoase. ramuri.strat de suberină.ţesut de umplere. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. Stejarul.cuticulă.felogen. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. multistratificat. fructe. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. rezultat din activitatea felogenului. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). îl înveleşte perfect. în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer.pa . suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. fg. uşor. zada etc. suberul are o aşezare regulată. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. fiind înlocuite de suber. care Fig. salcia. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. La salba moale (Euonymus europaeus). celulele conţinând betulină. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central.feloderm . fd .

). stejar. de absorţie. de umplutură. ca de exemplu: razele medu-lare secundare. Chenopodiaceae ş. alcătuit din celule vii. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş. 3. care împinge straturile de deasupra. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. măduvă.a.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia.4. TEST DE AUTOEVALUARE NR. multe Cactacee. aderent toată viaţa plantei. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). Picea abies ş. salcâm.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare. soc. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. în timp ce la alte specii (frasin. Abies alba. fibrile liberene şi lemnoase.Asteraceae. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene. La măr. având căpături adânci. după funcţia pe care o îndeplinesc. rupândule. cu pereţii mult cutaţi. la multe plante ierboase (Fam. 25 .ritidomul poate fi: persistent. trofice. Apiaceae. ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. De asemenea. 1. sub epidermă. iar la fag. Ţesuturile. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste.I. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. de depozitare. speciile de Cyperus. par.35). Juneus. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor. Prunus avium ete. În funcţie de durată. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. în unele piese florale şi în fructele crude. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). mesteacăn. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). prismatică.acvifere şi aerifere. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare.. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. plop. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. Deci. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice. care pat fi de diferite forme.a. Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. mult mai eficent sub aspect protectiv. din activitatea cambiului. salcie.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2.). strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. În cazuri mai rare. tei pucios). La conifere. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. fie. celulele de umplere nu se suberifică. având o structură histologică complexă.fie sub formă de inele la Betula pendula. scoruş. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor.Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom.

Cactaceae). Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. frunze.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu.35. cc-cordoanele lui Gaspary. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. end-endoderm.Fig. numit velamen sau velamen radicum. La plantele lemnoase.tuberculii sau tuberculii. Cel mai adesea. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale. epi-epider-mă inferioară. parenchim liberian şi lemnos.ep-epidermă superioară. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. rzrizodermă.36). substanţele de rezervă se depun în scoarţă. X-xilem. au pereţii subţiri.36. Fig. (Fig. tulpini. p-periciclu.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor). Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice.37. B-fasole.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig.37). iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. cl-eloroplaste. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum. avide de a reţine o mare cantitate de apă. situate sub epiderma superioară. caracteristic rădăcinilor aeriene. vacuolele mari. izediiametrice sau alungite. Aceste . fără cloroplaste. ţl-ţesut lacunos.extern şi intern. d-floem. bulbo. motiv pentru care se clasifiă în. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. mari. Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. am-amidon.celule se comportă ca adevărate 26 . bulbii. Sempervivum si fam. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. săgeţile indică drumul servei brute. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. muguri. seminţe). cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă. Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. Fig. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. sc-seoarţă. fructe. al-aleuronă. ţp-ţesut palisadic. în vacuole. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. rizomii.

întindere. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. Solonaceae. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. răsucire etc. Leamiaceae. uneori şi cloroplaste. cu organite. Colenchimul are origine primară. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc.39.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină.de formă prozenchimatică sau parenchimatică.39. frunze. colenchimuri şi sclerenchimuri. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae. La plantele ierboase.canal aerifer. Iridaeeae sau Liliaceae. ploaie.. mai adeseta din celule de formă stelată. Colenchimul tabular (Fig. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae.parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. determinând răsucirea frunzei. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă. iar după modul de îngroşare a pereţilor. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. tabular şi lacunar (Fig.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. celulele mecanice se grupează în. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. cu pereţii îngroşaţi. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. numite ţesuturi mecanice.). frunze şi unele piese florale.38). pline cu aer (Fig. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. Chenopodiaceae. cu pereţii subţiri. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele.b). Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice.38. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. de formă prozenchimatică.a).s-sclerite. B. Fig. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. la unele Euphorbiaceae. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar. Amaryllidaceaei. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. Parenchim aerifer: A . flori. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). acestea se îndoaie spre pământ. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor.39).rezervoare pentru apă. Celulele colenchimului sunt vii. care exercită forţe de presiune.i. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 . având conţinut celular. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. Cactaeeae. zăpadă etc. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere.

osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). După forma şi dimensiunea celulelor componente. ca la iederă (Hedera helix). colenchimul este situat în scoarţa tulpinii. Brachisclereide în scoarţa pendula). Fig.40. cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig.40. Se sclerifică celule din epidermă. iar cei radiari subţiri. fie ca un manşon continuu. cel mai adesea lignifieaţi.strâns unite între ele.b). stejar (Quercus robur). cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi.. mesteacăn (Betula Fig. SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte. Salvia glutinosa). Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide.puternic îngroşaţi.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae. scoarţă primară. În general. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus). sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice. a-colenchim tabular în scoarţa de curpen. ca de exemplu la soc (Sambucus nigra).frasin (Fraxinus excelsior). fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea. ca la alun (Corylus avellana). cu aspect de os. parenchimul lemnos. fructe. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate. o anumită elasticitate si flexibilitate. carpen (Carpinus betulus). se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. b-colenchim angular la soc. în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). imediat sub epidermă. în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate. Glechoma hederacea. Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii).cristale de oxalat de calciu etc. străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate.mucilagii. După origine. în floemul din tulpina de la molid (Picea abies).asigurând pe lângă rezistenţă la rupere. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor. întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite. măduva organelor vegetative. Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere.stejar (Quercus robur) etc. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste.40.39. Colenchimul lacunar sau afinat (Fig. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen).39. 28 . macroselereide (Fig.a şi b).în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare.cât şi în carnea unor Vicia (b). Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri. c-colenchim afânat la susai.

Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) .41). de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice. gimnosperme şi angiosperme). circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. rezistent de la esenţele tari (carpen. a. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil. Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. La unele plante apar fibre în structura primară. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae.Diferite tipuri de butonieră. de regulă. aşezate cap la cap.a. stejar. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. salcie ş. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. medular sau cortical. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. scleren-chim periciclic. corn etc). sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. lemnul dur şi d-la alun. de forma unor tuburi. de la câţiva mm (4-12 mm la tei).cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig.f iind bine reprezentat. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian.5-3 mm. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. Seva brută. reprezintă celule alungite. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar. zadă (Larix decidua)etc. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. lemnoase. secundar de la cele mai multe plante. lipsite de conţinut celular. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. La plantele superioare (ferigi. numite după locul de formare. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea). dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. Deci aici aparţin fibrele liberiene. b-la stejar. ascuţite la capete. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice. lungi de 0. cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop.exceptându-le pe cele de libri-form. 29 . Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag. fibre libriforme . este foarte mare.care însoţesc liberul secundar. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos.). este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi.41.

numite elemente de vase (Fig. Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină. în general. deci la angiosperme. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică. VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. tulpină şi frunze. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. de sus în jos (descendent).44. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi.5 m. încât ciruculaţia sevei .Seva elaborată care este o soluţie de materii organice.d-punctate. a-inelate.Tipuri de trahee.b). e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y . se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. d)izolate din lemnul de fag.42.43).Fig. în mod 30 .o lungime ce variază între175 şi 1900.B(c). 0 traheidă provine dintr-o singură celulă.b-la pin. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică. plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină.b2-spiralate. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a. Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect.b). Fig.43.însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. lipsite de conţinut celular (moarte).42. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie. brute se face greoi (încet). Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu). Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1.a. Fig. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. c-reticulate. În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect.A şi B (a. b1. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. Traheele sau vasele perfecte.42. Aceasta poate fi simplă sau multiplă. c-la stejar.

şi anume la Psilophytales (Rhynia. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. spiralate.45). Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. realizându-se adevărate ornamentaţii. care pătrund prim 31 .(Fig. t-torus. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. l-sec. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite. în curs de creştere. au apărut la pteridofitele fosile.transversală. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. Vasele inelate au pereţii subţiri. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. traheidei. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. celulozici. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. fiind frecvente la Dicotyledonatae. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. bp-baza punctuaţiei. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele.longitudinală. punctate etc. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos. În general. La unele plante.45. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate.a. frecvente mai ales la Gnetales. fusiforme.45. nelignificaţi. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii. traheidele inelate şi spiralate. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. reticu-late.b1-b2. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. La familia Magnoliaceae. 2-sec. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei. alungite. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. alcătuit din celule vii. Magnoliaceae şi Amentiferae.uniform sau neuniform.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. la plantele acvatice şi cele parazite.c. adică celulele se păstrează vii. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig. după un anumit timp de funcţionare se astupă. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. pt-peretele speciilor de conifere.44. la Robinia pseudaeacia. considerate ca cele mai primitive. Fig. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. scalariforme.d). dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. vasele lemnoase. Din punct de vedere evolutiv.

tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie. Fig. 2-peliculă citoplasmatică. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii. astupându-le (Fig.punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase.47. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. 53-pseudovacuolă.46). Obişnuit. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă.placă Fig. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar. caloză periferică. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. având toţi pereţii ciuruiţi. Cel mai adesea.45). 3-lamelă mediană . de parenchim liberian şi fibre liberiene. tuburile ciuruite au forma de celule alungite. odată cu formarea tubului ciuruit. Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu.4-nodul median de caloză. citoplasmatică.6-reticul endoplasmatic. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae.4-placă ciuruită. tuburile ciuruite devin anucleate. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului.46. una va da naştere la celula anexă. aceasta se numeşte simplă. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig.Vas Liberian în sec. La Angiosperme. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. La ferigi şi gimnosperme. longitudinală(a). dar sunt mai scurte decât acesta. 2-celulă anexă. formând aşanumitele plăci multiple (Fig. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. cu pereţii terminali înclinaţi. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. cealată prin alungire va forma vasul liberian. 32 . Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale).Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă. Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. încât la maturitate. favorizând o mai bună conservare. ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei. după care mor şi se formează altele noi. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. în care apare o singură vacuolă mare. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. permitând circulaţia sevei în sens transversal. tuburile ciuruite sunt dispersate. aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite.47).

Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. Cucurbitaceae etc. Când fasciculele provin din activitatea procambiului.). cu pereţii îngroşaţi. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. acestaeste închis (Fig. 33 . asucţite la capete. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. parenchim lemnos şi fibre libriforme.d şi e). iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). adică libero-lemnoase. dleptocentric. având rol mecanic. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. punctate şi chiar spiralate). 2. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig. de câţiva centimetri lungime. c-bicolateral.5. constituind liberul tare.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam.48. fie lemnoase. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice. celule anexe.a şi b).48. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. scalariforme. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri.Solonaceae. In structura rădăcinii. cb-cambiu. 1. ca de exemplu întulpina de la tei. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. spiralate sau reticulate. fie Iiberiene. FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase.48. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. deci sunt simple . b-colsteral închis. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. având liberul central. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase). sunt vii.48. parenchim liberian şi fibre liberiene. -fascicule bicolaterale. distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu.I. e-hadrocentric. iar când între lemn şi liber se află zona cambială. Fig. purtând numele de floem. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. acesta poartă numele de hadrom. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte. care pot fi: hadrocentrice. cu o dispoziţie în alternanţă. cu pereţi subţiri. înconjurat de lemn (Fig. TEST DE AUTOEVALUARE NR. precum şi îngroşări variate (reticulate. bogate în amidon. x-xilem. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. cu elemente la care diametrul este mai mic. Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul.Celulele anexe au formă prozenchimatică. Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. deci sunt celule alungite. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. -fascicule concentrice.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi.

cu secreţie internă. localizat pe sepale. secreţie (sec). gume. c. Hidatodele sau stomatele acvifere. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). sunt structuri. respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară. de exemplu: Rosa ap. mugilagii. fiind numite nectarine extraflorale.Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. e. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia.49. La Drosera rotundifolia (roua cerului).49). B.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor. celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice.50). Syringa vulgaris. Fig. La tei.51). tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. Jasminum ş. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. perii sunt emergente cu o structură complicată. Hidatodele pasive (Fig.a. răşini. Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie.Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. nectar etc.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. mirositoare. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie). este reprezentat prin epiderma superioară. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special. Viola. 6. Gonvallaria majalis. susţinută de un picior. d. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. fiind caracteristice pentru multe specii de plante. 5. de origine epidermică.m. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. pe stipele. putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor. balsamuri. păr glandular. Lilium. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus). 1. care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor.perii glandulari pe frunză.50. După locul unde se depun substanţele secretate.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive. b.Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile.B-glandă adultă:cs-celule A. dar 34 . răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice. cut-cuticulă.3..). fenomen numit gutaţie. mult căutat de insecte.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). taninuri.participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig.uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă. alcaloizi. Glandele nectarifere sau nectarinele. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig. ţesutul nectarifer.Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei.extremitatea unui secretoare.

epitem. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare.unele Asteraceae etc. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae.moarte. Magnoliaceae . dispuse printre celulele ţesutului 35 .stomată acviferă. rezinifer la pin (a-d). 3. se găsesc celule cu ulei eteric. Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei. tr . Fig. Araceae. prin care se elimină apa sub formă de picături. Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze. La Rhus typhina (oţetar). e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer. Hidatodă pasivă: s .52).Canale secretoare sau rezinifere. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri.Ţesuturi cu secreţie intercelulară. în canale se poate găsi răşini. b. de dafin.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare. uleiuri sau răşini. Apiaceae. ep. transversală prin frunza de nalbă. a.54. care lasă între ele o deschidere permanentă.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. latexuri). Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari. B-sec. deci schizogen.53).52.Celule secretoare:A. se formează prin îndepărtarea celulelor. diferite substanţe de secreţie (răşini. mărginite de un strat de celule secretoare. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare. c. fructe). astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae.53.traneide. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare. sau uleiuri şi răşini. tulpini. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase. Pinaceae. Hypericaceae etc. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. Myrtaceae. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale.Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc.Pungi (buzunare) secretoare. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig.51. 2.sec. Fig. căptuşite cu celule secretoare.). Asteraceae. Fig. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). balsamuri.

Dupa origine şi alcătuire. Urticaceae etc. Conţinutul acestor celule este latexul. la care pereţii despărţitori (transversali). celule mucilaginoase (Fig.54). Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). iar la nalbă (Althaea officinalis). cu numeroşi nuclei (structură cenocitică). Papaveraceae. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi.Rhamnaceae.palisadic (Fig. Euphorbiaceae.. Alnus sp. se găsesc celule oxalifere. Laticiferele nearticulate sau adevărate. Urticaceae etc. La speciile din familia Tiliaceae . ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. 36 . La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine).. (sălcii). alcătuind tuburi. Quercus robur (stejar). Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. nuc.B). Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). Campanulaceae. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. Moraceae. Picea abies (molid). Salix sp.numite si vase laticifere. Manihot) etc. prezente în scoarţa unor plante lemnoase. ajungând la mai mulţi metri. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. de asemenea. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. aşezate cap la cap. formând tuburi cu latex.54. În peţiolul frunzelor de la Prunus sp. Frangula alnus (cruşân). În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere. care secretă latexuri. Asclepiadaceae. au dispărut. se întâlnesc enzime peptonizante. aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. se găsesc celule cu mucilagii. laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. (anini). Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor.care au mare însemnătate economică.în scoarţa si măduva de la tei.

întâlnită la organele cu formă cilindrică. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. alcătuite din celule somatice. . structura.Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri). rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. . au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. si anume: rădăcina. RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. bilaterală (împărţindu-se în două planuri). Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. regenerarea. prezentau o axă ramificată dichotomic.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf. Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. de a regenera un individ nou. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). asemănătoare. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. cu funcţie de nutriţie (rădăcina. care constituie rădăcinile. aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. nediferenţiate însa în organe adevărate.. este o caracteristică comună a plantelor. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. simetria. apărute în silurian. adaptate la mediul terestru.tulpina şi frunza) şi organe de reproducere.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. numită telom. Ontogenetic. Picea abies etc. în care sunt conturate. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie). deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. Filogenetic şi ontogenetic. iar la alte plante are rol în regenerare. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. de sus în jos. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. organele vegetative care alcătuiesc cormul. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. Ontogenetic. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. cu creştere drept în sus sau în jos.Orientarea in spaţiu. La Gimnosperme şi la cele 37 . Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). primele cormofite (Psilophytinele).numite butaşi. de exemplu: fragmente de rădăcină. orientarea în spaţiu. Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). . tulpină sau frunză . La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. prin diferenţierea zigotului. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). fie pot apare structuri mai complicate. tulpina si frunzele. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. distingându-se un pol bazal şi altul apical. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. crescând ortotrop. . îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv.

de alungirea rădăcinii. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă). 2-regiunea netedă. prin radicele de diferite ordine. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă). . In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. periblemul şi pleromul. MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia. piloriza.cit si specializarea celulelor. nu au peri radiculari. 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra. din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. Thuja orientalis. Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică. rolul lor fiind preluat de micorize. iar locul lor este preluat de altele noi. Lemna minor -lintiţă etc). terţiare (de ordinul II) etc. Th. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă.55. si zonei meristemelor primare : protodermul. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare.trifoişte. meristemul fundamental . din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti. Pinus sylvestris. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . Ea corespunde. avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ. sunt unicelulari. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei. Ramificaţiile rădăcinii. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). regiunea netedă. -Regiunea piliferă. regiunea piliferă si regiunea aspră. scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. Vârful vegetativ. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. timp după care mor. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. (Fig. rămînînd activi.mai multe dicotiledonate.55). se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul..ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase).Piloriza.pa-perisori meristemul primordial. în general. creşte şi devine rădăcina principală. au formă parenchimatică. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I).).occidentalis.Butomus umbellatus -roşăţea. De asemenea. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. mai rar pînă la 20-30 de zile. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). Perişorii absorbanţi.Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile.Cupressus sempervirens etc. încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. formându-se exoderma sau cutisul. alcătuind în ansamblu sistemul 38 . -Regiunea aspră. Bromeliaceae şi Araceae epifite. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. derma-togenul. iar vârful Fig. Celulele din straturile externe se exfoliază. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. -Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei. diferenţiaţi din celulele rizbdermei.2-3 cm. sunt vii si bogate în amidon. după germinare.

b). Selaginella). S-scoarţă.Apiaceae). acvatice şi aeriene. b. şi iese la exterior (Fig.Fig.57). se ramifică în acelaşi fel. care la rândul lor se pot ramifica asemănător. 8 la fag.Rădăcinile rămuroase (Fig. În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini.tiv. în mod mecanic. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară.58). La Pteridofite. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale.m. la unele din cele actuale (Lycopodium. a. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale.57.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec. primi.58. rămuroasă.a. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. b-c petraea). stejar (Quercus robur) etc. care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. aceasta este diplostihă (Fam. c. Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală. 58.iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici. în şiruri longitudinale sau ortostihuri. Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale.B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu. rădicelele iau naştere din endoderm. care la rândul lor. sub forma unui pivot sau ţăruş. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. Fig. numit dichotomic (Fig. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel.58. 39 . iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. End-endoderm. b-dichotomic.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul.58.Rădăcinile pivotante (Fig. etc. din periciclu.paltin (Acer pseudoplatanus).56. (sec. d-fasciculată. Forme de rădăcini:a-pivotantă. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic. La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig. si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale. de exemplu: carpen (Carpinus betulus).Prx-protoxilem.rădăcina are un tip de ramificare arhaic.Per-periciclu.gorun (Quercus Fig. molid (Picea abies) ş. M-meristem. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba). tei (Tilia cordata).56.a). La ferigile lemnoase fosile. de exemplu: 2 la răşinoase. radicular sau rădăcina plantei.longitudinală) .d). ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig.În acest caz.56.

vârsta plantei. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. adică ramuri scurte. crampoane ca la iederă Fig. 2. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale.Rădăcini aeriene fixatoare.Carpinus betulus (carpen). Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. Rădăcinile normale.Corylus avellana (alun). Philodendron) . C . plopi (Populus sp. 3 .rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu.). Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia. pivotant-trasant.de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu). cârcei. Rădăcinile adventive.60). ra – rădăcini. fixarea ei. sub formă de. fără a-i parazita).Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon).prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. adventive şi metamorfozate. Rosa canina (măceş). Rădăcinile metamorfozate. în afara funcţiilor proprii. rădăcinile pot fi: normale. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol. grupate ca un mănunchi sau fascicul.(begonie). pe rizomi şi bulbi.Zea mays (porumb):D . sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul. pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală. Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate. la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). Rubus idaeus(zmeur).cultivat şi la noi. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol.Begonia sp. determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă). terţiare ş.D).la Allium cepa (Fig. Acer negundo (arţar american). La plantele lemnoase. funcţii care adesea devin predominante.F ziduri). Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie. cu funcţii mecanice. de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă).59. când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. Pinul (Pinus sylvestris).59). tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc. B . precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. În cursul adaptării la mediu.Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori.a.).Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini. helix -(iederă). Robinia pseudacacia (salcâm) ş. acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron). 40 .cu geotropism negativ.a. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant. adică de sistemul de înrădăcinare. lungi şi subţiri. 3. fiind variabil chiar la aceiaşi specie. pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni. bogate în aerenchimuri (Fig. frecventă în pădurile de la noi. spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza).mai frecvente sunt: 1. iar în locul ei se formează rădăcini adventive. Apar la noduri.59. După originea. Sunt rădăcini care apar pe tulpini. Rădăcini adventive:A .Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen). la care pe (ceapă). fie din muguri dorminzi (origine exogenă). Obişnuit. de condiţiile edafice şi climatice.tei (Tilia sp. fenomen denumit metamorfozare.

Filipendula vulgaris. 5.C-la aglică.a. (Fig.61. Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp).Rădăcini proptitoare (Fig. de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos. caracteristice plantelor din familia Fabaceae. Rădăcini aeriene care înmagazinează apa. cu care sug hrana de la planta gazdă. Fig. 8. pin . molid -Picea abies. fag .Pinus sylvestris. 10. hst-haustori.(lupoaie).62. Fig.4.60.a.tuberizarea rădacinii principale la morcov.Betulaceae. Fig. 6. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. A . Rădăcini tuberizate: A .62).Rădăcini cu nodozităţi.Corylus avellana..64). 9. aglică . gherghină .).grâuşor . specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig. ca de exemplu.Rădăcini haustoriale (sugătoare). Rădăcini tuberizate (Fig.Rizophora). specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale. întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre. 41 Fig. alun . Lathraea squamaria (muma pădurii) etc. mesteacăn .Betula pendula.63. . trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate. Orobanche sp.Bahlia variabilis.Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori.detaliu. brad Abies alba. B -aspect general. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus. la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig. care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov .63).Daucus carota. 7.Ranunculus ficaria ş.stejar . întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste. Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută. Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante. de exemplu: Vîscum album (vâsc). La unele specii de orchidee epifite. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor. Elaeagnaceae ş. Cuscuta europaea (cuscută). numite haustori. înfingându-se în sol. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase.Rădăcini asimilatoare.65).B-radicele tuberizate la gherghină.66).Fagus sylvatica etc.Quercus robur. Rădăcini cu micorize.B-la vâsc. rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.61).

Orchis morio (sec. ierboase sau lemnoase. Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon .abs-perişori absorbanţi.bulbul tras la adâncime.) riz rizodermă.celule cu micelii.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele.). Fig.Rădăcini contractile (Fig.67). Fig. Fig. fragment de rădăcină mărit (B). D . deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie. care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. B . brânduşa de toamnă . ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere.65.mic .ectomicoriză la rădăcina de stejar . c. Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . Micorize: C . 42 . tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.hife.67. Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A).transv. Fig.endomicoriză la rădăcina de poroinic .64.Colchicum autumnale etc.11. h. p. ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul.66.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature.Quercus robur. Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri.

schemă. HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. scoarţa şi cilindrul central. alcătuită.68. m.exoderma. lm.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie). monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele. La unele specii de plante (Citrus). fl.fascicul lemnos. pcpericiclu. prin diferenţiere. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. C -structură deplin formată. B -fază iniţială în formarea structurii.Rizoderma. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A . sc.rm-rază medulară. pcperieiclu. en-endoderma.lb. Fig.lib.ex .scoarţa. sc -parenchimul cortical.xl . deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală. Meristemele primare. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma. px-protoxilem. carc intern decarnbiu.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă.mmăduvă. 43 . rz-rizoderma. Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită. cu pereţii subţiri. strâns unite între ele. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă. Fig. cc . în mod obişnuit.69. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma.mx-metaxilem. procambiul şi meristemul fundamental).lb-fascicul liberian.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene.fascicul liberian. este învelişul exterior.end-endoderma.Ferigile actuale.pr -floem precursor. ex. protejat de piloriză.măduvă.exoderma. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.cilindru central.

Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii. celule anexe (numai la angiosperme) şi. fascicule conducătoare şi măduvă. mici. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis. localizate în apropierea periciclului. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile. celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele. în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic. vii. Fasciculele liberiene sunt alcătuite. cu lumen mic. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate. La gimnosperme. Prin dedtiferenţiere. reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare. Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme. rareori stratificat (la Smilax).Salix sp.68. (Fig. castan comestibil-Castanea sativa. generând radicele. Din loc în loc. Spre limita superioară a regiunii pilifere.La plantele epifite (Orchidaceae.B). lipsindu-le pereţii ciuruiţi.69).iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor.Quercus robur.). Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule. a-b).Scoarţa este pluristratificată (Fig. fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). uneori.alcătuită din celule parenchi-matice vii. Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii. elemente conducătoare. rizoderma se exfoliază.69. din tuburi ciuruite. cambiul. laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. Myrtaceae etc.numite celule de pasaj.69). în formă de potcoavă. celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform.68. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule.bogate în amidon. Dracaena..Araceae).68. dud -Morus alba.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei. separate între ele prin raze medulare (Fig. Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar .în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi. 70. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.70. Endoderma terţiară (Fig. de pasaj.69).sprijinite de periciclu. de unde şi numele de teacă amiliferă. Rosaceae. cu pereţii subţiri. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma. numit velamen. 2. celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină. celule de parenchim liberian. unele monocotiledonate (Agave. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh).68. dispuse alternativ şi radiar. îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale. Cel mai adesea. adesea cu modificări speci-ale. Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă.cu îngroşări 44 . perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior. îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig. dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase. specii de salcie . situate sub rizodermă. primele vase liberiene nu sunt specializate. parenchimul cortical şi endoderma. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. cu celulele strâns unite.ţesut de apărare specific regiunii aspre. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. mugurii adventivi.

cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria. La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare. pături generatoare funcţionează bifacial. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii.C). De. în secţiune transversală (Fig. Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh).cambiu. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur).68. constituind metaxilemul. care se va divide şi radiar. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate). structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular.m-măduvă. p-periciclu. salcâm (Robinia pseudacacia). Liberul primar fiind împins spre periferie. uneori chiar din liber. end-endodermă. numai liber secundar. încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen). celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare. care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt.reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. Vasele de protoxilem se formează primele. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. Pe măsura îngroşării. generând. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere. ph-floem. Măduva. de regu-lă. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. numite secundare. peste cel primar.pin sil-vestru (Pinus sylvestris). între 2 şi 7.cele două. rădăcina îngroşânduse parţial. în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul. Lemnul secundar depus an de an în straturi.rezultând o pătură continuă de cambiu. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber. de exemplu: un canal în partea centrală la brad. La monocotiledonate măduva se păstrează. de contur sinuos. Fig.71). care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. pe cele două feţe ale lor. rmsecundare.este strivit şi eu timpul dispare. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare.octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului. Şi felogenul funcţionează bifacial.Ophioglossum.felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . 45 . în dreptul fasciculelor de liber primar. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem. alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim. alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. 71. dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. se pot sclerifica. La multe plante. flsmonocotiledonate se întâineşte. formând razele medulare. La conifere numărul perechilor de fascicule variază. xs-lemn secundar. regulă. din loc în loc. împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. scoarţa primară sau chiar din rizodermă.generând spre exterior suber iar spre interior feloderm. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. mx-metaxilem. mai ales la monocotiledonate.alcătuite din câteva şiruri de celule. cambiul generează raze medulare secundare. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat. după un anumit timp (câţiva ani).

f -frunze în diferite stadii de dezvoltare. Fig. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. tulpina. de înmulţire vegetativă. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale. Din punct de vedere filogenetic.72. Rp -rădăciniţă. şi obişnuit. a apărut la cormofitele arhaice.Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior. M . florilor şi mai tîrziu a fructelor. Ccolet. cu creştere terminală.6. tulpina poate îndeplini: rol asimilator.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. îl constituie încrengătura Bryophyta.hipocotil. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor.Descrieţi structura primară a rădăcinii. 46 . cu simetrie radiară. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic. cu geotropism negativ. Pe lânga aceste funcţii.protofile. TEST DE AUTOEVALUARE NR. de apărare etc. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină.III.muguraş. de depozitare a unor substanţe de rezervă. ele crapă şi se exfoliază. Co . Fp. alcătuiesc ritidomul. dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere. de pe un rizom orizontal. Fig.IV): Hy . sub forma unui ax fundamental. 4.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii. Tulpina este un organ articulat. Ep .73. r-primordiile mugurilor axilari.epicotil.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii.cotiledoane.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele. 2.I. ca organ cu structură anatomică determinată.II. Totalitatea peridermelor formate succesiv. numit telom. pf-primordii foliare. 1. 3.

Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. pe frunze şi chiar pe rădăcini. castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. După poziţie mugurii. carpen (Carpinus betulus). La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . internodurilor. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. culoare. carpen. caprifoi (Lonicera xylosteum). coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii. -muguri axilari sau aterali. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală. adică dispuşi în linie orizontală. din tigelă ia naştere. După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. baza. părozitate etc.la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. La Frangula alnus (cruşân). următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. cireş (Prunus avium.de la bază spre vârf (acropetal). Mugurii dorminzi sau preventivi.. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera).72).74). florali şi micşti. la noduri.formă şi organele pe care le generează. care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile. pe care se prind frunzele şi internoduri. 47 . Tulpina este un organ articulat. peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor. mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri.m. Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. avînd un important rol biologic în regenerare. când sunt dispuşi în linie verticală. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri.). După unele din aceste caracteristici. ca la nuc (Juglaris regia). se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. mod de dispunere pe ax. La o plantula imediat după germinare se pot distinde.la Robinia pseudacacia (salcâm). epicotilul sau axul epicotil. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. Lateral. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane. nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. ca la plop (Populus sp. deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc.). alcătuită din noduri.73). epicotilul (Fig. sălcii etc. numiţi şi muguri adormiţi. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor.dârmox. sunt generaţi de periciclu. reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). când se numesc pedicelaţi.a. tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei. plop negru.a. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari.sânger).a. unii deasupra celorlalţi.ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. în axila frunzelor. Forsythia ş. Cornus sanguinea . se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. seriali. caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. Mugurii adventivi. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. hipocotilul. iar din gemulă (muguraş). La plantele superioare. asociate cu altele(numărul solzilor.).MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii. Obişnuit. adică porţiuni mai umflate. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza.

condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. b-muguri laterali. La unele specii cu muguri opuşi (liliac ..Ramificarea dichotomică (Fig. constă în faptul că (B) la fag. întâlnită la unele pteridofite (Cl.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea. tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal.Salix: a-parte distrusă de îngheţ. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1.II.(Galanthus nivalis). ccicatrice foliară.Fig. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod.Syringa vulgaris.75.Tipuri de ramificare la ordinulI. Fig. 3. Picea.III etc.).vâsc -Viscum album).ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal. formată numai din axul principal. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică.Ramificarea monopodială (Fig. 75. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. Larix. moare sau se transformă în floare. ca de exemplu: Abies.3. : palmieri ş.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari. formându-se două ramuri egale. La majoritatea plantelor. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ. Tipuri de muguri:A .74. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. Acer. dorminzi şi adventivi.75. mî-mugure de înlocuire. r-ramuri.2). D . denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă.76. Pinus. numită monocaulă. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. rămânând simplă. In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea.este o formă rimimitivă. 2-monopodial caulinar. iar alungirea în 48 . C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal.a. aşa cum ar fi la ghiocel. Ramificarea simpodială (Fig. prin creşterea mugurilor axilari. Fagus. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial. mai scurte diecât tulpina principală.B .75.Fraxinus etc. Macroblast (A) şi microblas t 2. Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. ccicatricele bracteelor. a-mugure adormit. Quercus. ma-mugure axilar. b-muguri florali. având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic.1).

fiind tipul 49 . purtând frunze la Larix. durata vieţii etc.Calamusul. cu ramuri numeroase şi întinse lateral. care este o tulpină neramificată. subterane şi acvatice. consistenţă. adică după habitusul sau portul lor. mai rar cu măduvă. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase. având creşteri anuale reduse. măceş ş. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. După mediul în care trăiesc plantele. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu..cât şi trunchiul gros. În raport cu modul de organizare.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal. macroblaste sau dolichoblaste. arborii din aceiaşi specie.). dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. turtită. globulară. Betula. clasificându-se după modul de organizare. sferică.columnară. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. de orientare şi dispunere a ramurilor. agriş. ramurile prezinte creşteri anuale inegale. luând înfăţişarea de tufă. ramificate (Fig. de exemplu speciile de Juncus. Scirpus.a. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi.Pinus sau flori la Malus. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală.76. ramificată.B). de aceiaşi mărime. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. cu internodii pline sau goale. Arbuştii cu ramificare simpodială. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. scurte. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori. noduri rare şi intenoduri lungi. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer.Pyrus etc. A. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix. forma secţiunii. pline sau goale. TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. anuale normale. ramuri scurte. . luând aspectul în formă de drapel. orientarea în spaţiu. Tilia. (mur. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi).aspect numit formă specifică. formată pe parcursul evoluţiei. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. Malus.). pendentă etc. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. adesea au ramurile. ce pornescde la baza tulpinii. un arbore crescut izolat are o coroană largă. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. tulpinile pot fi: aeriene . HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi. A). cu ramuri mai puţine.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). habitusul poate fi variabil.76. mai scurt. deci îmbracă o formă forestieră. noduri dese şi internodii foarte. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. astfel. In masiv. zmeur. au coroana strânsă. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. mai scurte. crescută în ultimul an. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. Sub influienţa factorilor de mediu. grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. cununiţă. asemanător cu culmul. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. microblaste sau brachiblaste (Fig. care au creşteri.

79.).Hedera helix (Fig.77. Salvia nutans). Sempervivum) şi stipesul. răsucite în jurul suportului. tulpină neramificată. de exemplu la Humulus lupulus . Ficus sp. un microblast cărnos. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat. rădăcinilor adventive. 2. culcate pe sol.curpen de pădure (Fig. . -urcătoare sau scadente. -nutante.cel mai răspândit.anin verde etc.iar restul arcuit în sus. aşa cum întâlnim la Campis radicans . La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. fixată cu ajutorul lawsoniana. S. dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens).a.hrişcă deasă.hamei. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit. cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă). întinse pe pămînt.2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave.întinzânduse pe sol..sâlnic.). Bilderdykia dumetorum .Ficus sp.Tulpini ortotrope. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente. foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3).). .(l) şi Hedera helix (2).Campis radicans.77).gălbejoară. volubile.78.reticulata etc. Primula.trâmbiţă (Fig. cu creştere erectă.retusa. Lamiaceae. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea . 78). Taraxacum ş. S.3). Asteraceae (Compositae).. Apiaceae ş. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. -tulpinile prostrate. -tulpinile procumbente. 79.tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului. ce cresc vertical. Fig.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică.79. Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1).79. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă. Alnus viridis .1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig. După orientarea în spaţiu. şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat. -geniculate. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri). Lysimachia nummularia . aşa cum 50 Fig. fără frunze. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. purtând la vârf florile (Galanthus. fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig. tulpinile aeriene pot fi: 1.Tulpini plagiotrope. apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus).a. de exemplu: fam.

b). (Fig.hypoglossum (Fig.Polygonatum latifolium.. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă.). R. sp.Corydalis sp.80. cum ar fi la păducel . reprezintă ramificaţii ale rizomilor. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m). De pe ei se dezvoltă tulpini florifere.Paris quedrifolia.80.Convallaria majalis.Ramuri transformate în spini.Cynodon dactylon etc. sunt microblaste scurte şi cărnoase.tubercul de -Bulbii.bulb de Lilium. -Bulbo-tuberi. reprezintă microblaste subterane. microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă .După consistenţa lor. şi simpodială. 2. 3. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială. care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. tulpinile metamorfozate pot fi: 1.b-filocladii Ephedra distachya. Equisetum la Ruscus aculeatus. scvamiforme.ş. aşa cum întâlnim la . La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. stânjenei . Prin modul lor de organizare. mături – Cytisus scoparius. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază.. cu creştere definită.a. Polygonatum. pir gros .întâlnim la jneapăn (Pinus mugo). TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. 2.Iris sp. aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon . -Stoloni. măcriş iepuresc . tulpinile pot fi: ierboase. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă.Prunus spinosa. cărnoase. a). cladodiile. porţiune care este lignificată.c).Agropyron repens. II. ca la dalac . frunzele fiind parţial sau total reduse. c. având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare). cu frunze Corydalis. Cactus sp. glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. lăcrămioară . cu creştere indefinită. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. sunt microblaste îngroşate. 3. care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză.a.Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii.80. Lilium sp. turtite. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada).81). porumbar . cu rol de aparare. reprezentând tulpini lăţite. acoperită de suber. După funcţiile pe care le îndeplinesc.Colchicum 51 .cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an). aşa cum este cazul la Vitis sylvestris.Ramuri transformate în cârcei.81. simple sau ramificate.Maianthemum bifolium. Tulpini asimilatoare. 4. muchiate. adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă. cu Fig. tulpini virgate sau juncoide. de exemplu la Fig. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp. modificări care se numesc metamorfoze.Oxalis acetosella etc.80. Tulpini subterane. (Fig.Crataegus monogyna (Fig. Din această categorie amintim: filocladiile. ş. unde ramurile au aspectul unor nuiele.spini la Crataegus. lăcrămiţă .Tulpini tuberizate..1.rizom de brebenei . de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus. cărnoase şi lemnoase.).81). cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig. muguri şi rădăcini adventive. -Tuberculi.

determinând creşterea în grosime a tulpinii. cu aspect continuu. care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. alcătuit din mai multe straturi de celule. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. troscotul de baltă . din care se va forma măduva. 52 . 1845. Hoffmeister. 1924). procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. 1862). Teoria "tunica .). b. are un caracter tranzitoriu. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante. 1948. elementele lemnului primar. dintre care amintim: 1. şi apoi.a.). Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. Teoria "celulei apicale . Buvat. zona apical-centrală. 1868-1870). apropiate ca idee. adică plutesc pe suprafaţa apei. scoarţa şi cilindrul central. din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. 1952). prin diviziuni periclinale şi anticlinale. alcătuit din cordoane. situat în partea centrală a conului. scufundate în apă (Utricularia. meristemui medular. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. Vallisneria etc. zona periferică (inel iniţial). pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. Ultimele două teorii. completată la unele plante şi de meristemul intercalar.iniţiale unice" (Naege1i. Prin dezvoltarea vârfului vegetativ. c. 4. foarte apropiate la plantele lemnoase. procambiul şi meristeraul fundamental). Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. Procambiul va genera spre exterior. Această teorie se verifică numai la algele brune.corpus" (Schmidt.Lemna minor. alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. 2. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical. Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . Gladiolus imbricatus ş. 3. şi. a parenchimurilor corticale şi medulare. corpusul. muşchi şi unele ferigi. formată din celule care se divid mai puţin activ . Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. se individualizează şi un inel procambial.Polygonum amphibium ş. rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. mai întâi liberul primar. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale.tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a.autumnale. fără a fi fixate (lintiţa .).a. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. spre faţa internă.cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare).

având pereţiisubţiri. Selix ş.a. celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon.. 1. iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. cerificaţi sau mineralizaţi). la nivelul epidermei se Fig..83.dictyostel.2).protostel. canale rezinifere (la răşinoase). 2 .. Când inelul de procambiu devine cambiu. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice.Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. lignificaţi. sc . celule oxalifere. ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae). La Equisetum. 3 . la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase.Schema structurii primare află stomate. celulozici şi spaţii intercelulare. In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). liliac etc. 4 . Aceste inele sunt străbătute la Coniferales.la care xilemul este lobat (Fig. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. La pteridofite şi unele specii de Primula. continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae). Atunci când endoderma lipseşte. 3.83. scoarţa şi cilindrul central (Fig. Atât hipoderma. format dintr-un singur strat de celule strâns unite.82.5).Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase. Fig.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. iar printre ele se află peri tectori şi secretori.1). alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc. limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu.). deci nu există cilindru central. 5 .Evoluţia stelului: 1 . în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri. Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. Obişnuit. La unele plante. caz numit astelie. pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie). cu e-epiderma. latexuri. procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. 53 .3). celule secretoare izolate (Lauraceae). cu raze medulare înguste.sifonostel. pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae).83. 6 . Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul. de raze medulare înguste. Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate. şi anume: epiderma. prin colenchimatizare.82). a tulpinii: 2. caz în care tulpinile se numesc polistelice. deosebim trei zone. despărţite de raze medulare (Fig. La unele specii din familia Moraceae. Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice. acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar.83. uleiuri eterice. razele medulare şi măduva). celule mari. alcătuit dintr-o coloană centrală.Epiderma este un ţesut primar. În scoarţă. continuă de xilem. La tulpinile tinere. se pot întâlni sclereide izolate. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig.4). răşini etc. fiecare fascicul are o endoderma proprie.La tei.83. motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom). alcătuind hipoderma. m-măduvă cloroplaste. urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. Acer. cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi.eustel. libero-lemnos. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor.scoarţa . caracteristic ferigilor primitive (Rhynia).83. ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. f-fasc. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei. începând de la periferie spre centru.actinostel. individualizarea frunzelor etc. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae).

TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig.84. plm-parenchim lemnos. Epiderma este unistrată. Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae). diferenţierea floemului are loc centripet.xl-xilem. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule.scl-sclerenchim. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol. În fasciculul colateral.pcparenchim liberian.. care adesea se pot sclerifica.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig. cilindrul central este de tip atactostel (Fig.85. Scoarţa apare pluristratificată. anexe. Apiaecae. derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte.85). alcătuita din celule parenchimatice.cf-cambiu fascicular. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig. urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare.cr-canal rezinifer.libepidermă. tc-tub ciuruit. uneori şi felogenul. numit canal medular sau lacună. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern).83. m-măduvă. Solonaceae.ca-celule procambiu. Lamiaceae etc. La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere. periciclul este sclerificat total. iar la altele (tei). Cilindrul central începe cu periciclul. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus). formându-se fibre periciclice. 54 . iar cea a xilemului centrifug. sc-scoarţă.84). protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber. sclerificarea are loc numai la periferia floemului.La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate. Fig. străbătut de raze medulare înguste. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă.6). Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. La familiile Myrtaceae. rm-rază medulară. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi. iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice. protofloemul fiind dispus spre exterior. p. Cucurbitaceae etc.. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare.v-vase lemnoase. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon. cu rol mecanic.iar tulpinile se numesc fistuloase. Endoderma lipseşte. La stejar şi unele monocotiledonate. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase). lb-liber. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental.

m-măduvă. comunică între ele în mod direct. cu liberul orientat spre exterior.xl-xilem.C-la monocotiledonate.lb-floem. f.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).(Fig. se face în 55 Fig. sc scoarţă.A.B). 2. Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne.A. 3. B-opuse.parenchim sclerificat.87. B .88.începutul diferenţierii scoarţă. având celulele sclerificate. alcătuind razele medulare. Endoderma nu este distinctă. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat.86.86. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei. .Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig. sunt destinate frunzelor. Măduva ocupă partea centrală a tulpinii. în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat.schemă.Fig. cc-cilindru central. Fig. la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice.mx-metaxilem. numite urme foliare. xl . Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara. la nivelul nodurilor. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos.pc-procambiu. ep .87.. La fiecare nod.Endoderma nu este distinctă. Plecarea urmelor foliare.liber.epiderma. din care unele.xilem. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului. care reprezintă o continuarea razelor medulare. scA . diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central.Structura primară a tulpinii de stejar. iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul.B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. e . rm-rază medulară. Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice. ps . având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma).endodermă. . Scoarţa este pluristratifi-cată. fl felogenului. p-periciclu.detaliu. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ). prelungindu-se printre fascicule. organe care au aceiaşi origine.h-hipodermă. px-protoxilem.

Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. ajungându-se astfel. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. numărului. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate. La plantele lemnoase. urmele foliare pătrund adânc în tulpină. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. generând liber secundar şi inele de lemn. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. lucru datorat prezenţei. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. iar liberul din celule scur-te. specifică tulpinii. 56 . TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare.90). de inel. mărimea. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. După G. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. curbânduse apoi spre periferie. Abies). 89). urmele foliare pătrund oblic în tulpină. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). par-curg în jos câteva internoduri. fără plăci ciuruite. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. La monocotiledonate. de exemplu la Corylus este de 11 cm. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. lemn secundar şi raze medulare secundare. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. Chauveaud. cu xilemul (protoxilemul) endarh. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. Pe lângă traheide dispuse vertical. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă.doua la Lamiaceae. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. unde se unesc cu fasciculele caulinare. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. După prezenţa. Clematis etc. numite traheide de rază (Fig. La unele plante dicotiledenate (Aristolochia.moduri diferite. mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. cu cambiile interfasciculare. la răşinoase.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare.

La unele specii exotice.m-măduvă. anumită constanţă.col-colenchim.trahee. dispuse oblic (Fig. La multe plante dicotiledonate. localizate la noduri.intrlemn timpuriu. Robinia (salcâm) etc.89.91). Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f .Fig.end-endodermă. fundamental. ca la Magnolia (magnolie). pe lângă trahee.pf-parenchim r. Diospyros (abanos) etc. sub p . fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi.ptransversală.periciclu sclerenchimatic. distingându-se trei tipuri t . Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig. v. cb. Quercus. transversală (A). radiară (B) şitangenţială (G): l.vt-vas de lemn târziu.m.90. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali. Salix sp.91. Tsuga. Lemnul secundar la tei. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple.i.p scl. epidermă. Juniperus.sc col -scoarţă colenehimatizată. Parenchimul lemnos.sc p-scoarţă parenchimatica.x-xilem. cr-canal rezinifer.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme.ph-floem. Sequoia) şi la unele angiosperme.acambiu intrafascicular. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase. în lemnul secundar apar şi traheide. Thuja. subţiri.insule etc.-rază medulară.t-lemn târziu.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A .epinel anual. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului.ta-teacă amiliferă.vp-vas de lemn timpuriu.px -protoxilem. format din celule vii.int-cambiu interfascicular.p. b)Parenchim difuz sau metatraheal.l. mai ales la foioase.parenchim lemnos.a-punctuaţiune areolată.traheide.(sălcii). Fig.r – raze medulare.ct-cuticulă. formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă. cb.sector schematic. 57 . B -sec. aşa cum întâlnim la Pyrus. În masa lemnului.fibre. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme. principale: a)Parenchim lemnos terminal.

): s-suber. pe care le înconjoară parţial sau total.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ.B. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează. fiind numit lemn timpuriu. rm-raze medulare. ls-lemn secundar.92. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie.secţ.95. denumit lemn târziu.a. în general.t-tile. m-măduvă. Fig.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene. lt-lemn târziu. pd -parenchim de dilatare. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic.cr-canal rezinifer.l-lemn primar. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb. grupat în vecinătatea vaselor.93.ia-inel anual. La conifere. c-raze medulare. fd-feloderm. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale). f-felogn.long..lp-lemn de primăvară. lemn de primăvară.92. parabolic sau ondulat. pc-perciciu.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual.scp-scoarţă primară.transv. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos. .x1 .f-felogen. u-ursini. Fig. Fraxinus ş. Inele anuale. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale.fl-fibre liberiene.pc-scoarţă primară.93). m.transv) ep-epiderma.măduvă.94. ca la Acer. c-cambiu. lp-lemn primar. datorită unei activităţi fiziologice mai intense. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre.. Lemnul care se formează primăvara.Structura secundară a tulpinii la tei (sect. c-zona cambială.92). lemn de toamnă. s-suber.transv. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig.l2-liber secundar. 58 Fig. cl-colenchim.l1-liber primar.x2-inele anuale.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal. Fig. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig.

celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig.în special în canalele rezinifere.a. Populus sp. Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul). proces denumit duramenificare. mai lăţitecătre periferie.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii. traumatismele etc. In concluzie. ca la Betula pendula. cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax.93. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. Fraxinus ş.. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros .abanos. activă fiziologic. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar.... îngheţuri târzii). fiziologic inactivă. în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. vârsta şi factorii de mediu. Duramenificarea începe la vârste diferite. Picea etc.95). la salcâm ia 5 ani. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. La răşinoase rar se formează tile. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. Vasele liberiene. de culaare mai închisă. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii. ci şi de condiţiile climatice.Swietenia . Juglans ş. frasin la 40 ani etc. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare. în fiecare an se formează câte un inel anual. Popuius. parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig.a. Juglans regia (nuc).95).. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. ca la Pyrus. Fagus sylvatica. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani. în timp ce la Betula..acaju ş. cu pereţii îngroşaţi. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun).a. plopi). Tilia cordata etc. cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). În unele cazuri (după defolieri.Obişnuit. ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului). rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. de culoare albă. numit inimă roşie. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme. caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice.). ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. Fibrele liberiene secundare. foarte strânse (portocal). celule anexe. separate de razele medulare largi. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. Fagul formează un duramen fals. Liberul secundar. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. impregnarea acestora cu gome. Deci. formată din inelele cele mai tinere. 59 . la multe specii lemnoase. Acer sp. La plantele lemnoase. în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. Cornus mas (corn). Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. stejar la 20.duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. răşini. ca de exemplu la Quercus.94 ).92. taninuri etc. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica. Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor.

Fagus sylvatica. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. dar pot apare şi celule moarte. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig. scoruş). din endodermă sau periciclu. Ritidomul. din primul strat al scoarţei (carpen. după care este înlocuit de un altul mai profund. aşa cum este cazul la tei (Fig. Cel mai adesea. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. cu aspect de pachete. ulm. iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. feloderm şi uneori chiar liber secundar.viţă de vie etc. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. iar în locul lui se formează altele. felogenul activează o perioadă mai scurtă. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. vii. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). subero-felodermică. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare. aşezate în serii regulate. Felodermul. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn.93). Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. este alcătuit din celule vii. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar. La Tilia. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. Razele medulare sunt uniseriate la brad. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. la stejar. 93).Liber perimedular.. Când straturile de celule rămân celulozice.dispuse izolat sau grupate în pachete. plop şi multiseriate la paltin. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar.). însă. tei etc. fascicule. stejar. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. mesteacăn. ţesutul generat se numeşte feloid. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii.. La tei. 2. straturi de suber. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. iar la arţar unul la doi ani. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. Salix etc.a. se formează ritidomul. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul. ca la coacăz. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. pe parcurs mai multe zone de felogen. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. iar spre interior feloderm. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei. castan comestibil numai unul.). stejar ori în grupe la fag. soc etc. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. La Carpinus betulus. Apare mai târziu decât cambiul. La majoritatea speciilor lemnoase apar. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. numite traheide transversale. etc. îndeplinind funcţiuni mecanice. tei. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. Felogenul sau zona generatoare. Se poate diferenţia din epidermă (salcie. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. cu rol în conducerea apei. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber. liberul este strivit. ca la frasin. Corylus avellana ş. Gentianaceae. scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. dispunându-se radiar. fag. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. producând numai suber. Solonaceae. Suberul este alcătuit din celule moarte.suberificate. 60 . Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului. molid. Asclepiadaceae.92. alungite în sens radiar. din straturile mai profunde ale scoarţei. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. salcâm. Astfel.

prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa. înmulţire vegetativă etc. rezultă frunze cu limb spatulat.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf. Syringa ş. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală.a. 4. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă. ulterior şi în limb. cu creştere limitată. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. 61 . metamorfozate şi cele subterane. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. iar când este localizată spre vârf. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba. de absorbţie. morfologia. de nutriţie carnivoră. de solzi sau de umflături circulare etc. Dosera roturuffifolia (roua cerului). numit filogen.Precizaţi funcţiile tulpinei. simetrie bilaterală.I.). fie de la vârf spre bază. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol. formând împreună lăstarul. Pinus etc). Primordiile foliare au forme variate: de negi.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. 1. din straturile lui superficiale. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare.TEST DE AUTOEVALUARE NR. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. limb şi anexe foliare. se formează frunze palmat-compuse. Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. 3. De asemenea. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. ramificare şi mugurii. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor. 2. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. La unele gimnosperme (Welwitschia. transpiraţia şi schimbul de gaze.Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple. sub formă de primordiu. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme.7.m.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus. Corylus. involută. Quercus etc).. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies. 7 .Hedera helix. tei). 6 . 2/18 etc. când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. plicată.110. câte doua. Pyrus etc).Pinus etc). Fagus. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula.. revolută.circinată.începând de la baza spre vârf. Acer ş. Rumex). 3 . Fig. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag . luate fiecare în parte.d= divergenţa. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig.după formula: d= unde d =c/o. B 2 . 2 . care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă. 4 . Mozaicul foliar: A . Prefoliaţie:1 . potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii.109.).gorun).numărul ortostihurilor. 3 .4 . care înaintează mereu în spirală. În 1947. Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale. Tipuri de foliaţie: 1.plană. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. 5/13. urmează o linie spirală (spirala generatoare). încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. numite unghiuri de divergenţă.revolută.conduplicată. c = numărul spirelor unui ciclu şi o .involută. 2/5 la cea pentastihă (stejar. larg raspândită la plantele lemnoase. 67 .contortă.valvată.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii. ca nişte elice.a. În cazul dispoziţiei alterne. care înconjoară axul de mai multe ori. 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn).l07). Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. Plantele. Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie. Fig. punectele de inserţie ale frunzelor. Ulmus.convolută . 108.Picea.echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure.alterne. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată. 5 . Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. plană.3/8 la cea octostihă. conduplicată.imbricată.plicata. Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus.

fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună). Foliaţia (Fig. Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice. la niveluri diferite. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei. cârcei din peţiol la curpen (D).ca la Hedera helix.cassubicus etc.Anizofilie.cârcei din ultima foliolă ls mazăre .convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. R.Aesculus. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. frunza răsucindu-se în spirală. 2. deci sunt metamorfozate. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni. ANIZOFILIE. unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta.l09) poate fi: apertă ca la plop. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. 3. MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1. ca de exemplu la Acer . de la vârf spre bază (ferigi.E-stipele transformate în cârcei la Smilax. diferite sunt dispuse în a celaşi plan. Ranunculus auricomus. FRUNZE METAMORFOZATE Fig.110). Cycas).Mozaic foliar. Redera helix (Fig. valvata.frunze de forme şi mărimi variate. imbricată.B-Berberis vulgaris. ulm. fără a se umbri una pe alta.111. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie).Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare. 68 .112.Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare. contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae .6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. Morus alba.Dintre acestea amintim: Fig. Convolvulaceae). rogozuri). Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma. Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele.

frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice.111). E . Olea europaea (măslin). Fig. în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia). iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. eşalonat. petiolul (Clematis vitalba .a.Frunzele plantelor carnivore (insectivore). DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie.112).Metamorfoze foliare: A .curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. frunze suculente la Agave (B).D). Din cele peste 450 specii carnivore de plante. 2.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. Laurus nobilis (dafin) ş. A1oe arborescens (fig. rotundifolia.ll3. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. frunzele dispuse într-o rozetă bazală.E).filodii la Acacia. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice.A). La Asarum europaeum (pochivnic).Nepenthes. In cazul coniferelor. la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D).Frunze cu rol de agăţare (Fig. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin. încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer.Frunze suculente. frunzele fiind monociclice.frunzele trăiesc un an întreg.rouă cerului .turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm). iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) . frunzele cad după 2-15 ani. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere. solzi.frunza mărita. fie numai părţi de limb (Carduus . cunoscute pe glob. e . care se racordează la 69 .Sarraceni). lipicioşi şi sensibili. plantă carnivora. Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare. transformate în spini. cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari. peţioluri lăţite cu rol asimilator.Aloe (C). Pinguicula şi Utricularia. Hepatica. Sempervivum marmoreum (Fig. Neottia nidus avis (cuibuşor). Carlina . Cirsium -pălămida. ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). Filodiile. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului. aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig.. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca. 3.ll3. a unei lame de meristem secundar.113. toate frunzele sunt reduse la solzi. 5. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare). primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice. Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari.spin.Brosera aparţinând genurilor Prosera. încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată.Frunze cu rol protector(Fig.113.C). perpendicular pe ax. fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare.113. Dionaea) sau în urne (Utricularia.La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi.B). La Drosera rotundifolia (Fig. Cele mai multe specii de conifere.113. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda. 6. întâlnite la specii de Acacia (Fig. sunt lung peţiolate. prevăzută cu peri glandulari. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase. AIdrovanda.1. la Ilex aquifolium (laur). 4.

tisa . cr-canal rezinifer. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). La pin. Squoia giganteea. La gimnosperme.suberul peridermic al ramurii. faţa de tulpina. end-endodermă. Frunzele cu limbul orientat vertical. molid. numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. st-stomate. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig. . fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. în timp ce la frunza monofaciala. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. Cycas revoluta. frunza având deci structură bifacială (Fig. deosebim: epiderma.st-stomată.cr-canal rezinifer. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe. Într-o secţiune transversală prin frunză.x-xilem. 70 Fig.dorsală). ph-floem. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica. scl-sclerenchim. Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. formându-se frunze monofaciale. ienupăr. ph-floem. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei.x-xilem. fiind denumite ecvifaciale. Picea abies (Fig. m-mezofil. m-mezofil.114). stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. ventrală) şi una inferioară (abaxială. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu.115. Ginkgo biloba. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. end-endoderma. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. frunza are o formă aciculară.114.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim.h-hipoderma.116).116).pp-ţesut de transfuzie. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară.h-hipoderma. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice. continuă la Pinus sylvestris (Fig. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului. În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară . Stomatele sunt de tip xerofit. în general.

taninuri. diferite ca număr:1 la ienupăr. Larix decidua etc. Epiderma este unistratificată.a. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). phfloem. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e.Ephedra distachya (cârcel).end-endodermă.st-stomate.La pini şi alte câteva conifere. superioară (adaxiala.1-2 la molid.dorsală). ori numai în partea floemului la Larix decidua.st-stomată. ventrală) şi una inferioară (abaxială. l-ţesut lacunos. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza. Sequoia. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. În frunza de la Abies alba. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. deosebindu-se ce epiderma. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate.ţesut de transfuzie.c-celule colectoare. de tipul ţesutului asimilator septat.col-colenchim.x-xilem. Fig.ph-floem. 3 la jneapăn si pin strob. ct-cristale. mezofilul este omogen.5-12 la pin.scl-sclerenchim.2 la brad. h-hipoderma.116.x-xilem. alcătuit din celule vii.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere.. p-ţesut palisadic.. l-ţesut lacunos . se află câte două fascicule conducătoare.cr-canal rezinifer. 71 . substanţe produse în decursul anului.epidermă. Gnetum ş. Ea înconjoară periferic limbul. Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie. Celulele parenchimatice pot conţine răşini. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. cu cuticulă evidentă. Pinus sylvestris. prevăzută cu stomate si adesea cu peri. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă). STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig. rar bi sau multistrată. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar. pp. amidon.117. Thuja. La Ginkgo.p-ţesut palisadic.

Structura peţioIului La multe plante. buzunare secretoare. stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată. La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. Allium etc. Thea sinensis . celulele epidermice au pereţii subţiri. celulele conţinând cloroplaste.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu. parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă. Fig. şi de regulă. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. Carpinus. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. Cyperacese. tot mai simplă în nervurile de ordin superior. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. canale. Fagus. Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri.a. este însoţit de colenchim.).Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi. la plantele de umbră.laurocireş. relativ sărace în cloroplaste. La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus.118. Quercus. adesea. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic.ceai ş. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus). garoafă. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu. astfel. În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). caracteristice majorităţii speciilor lemnoase. bogate în cloroplaste. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig.grâul). cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. Structura anatomică devine. La plantele acvatice submerse (Elodea. C-la diferite forme etc. Betula etc).În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. de tip lacunos la stânjenel (Iris) . parenchimatice. Palmae). întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. spre epiderma inferioară.). tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. ţesutul mecanic reducându-se. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. un număr mai mic de stomate. găsindu-se numai câteva traheide. vâsc).Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos.).117). săbiuţă. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara. Nuphar) . Aparatul libero-lemnos. are un singur fascicul libero-lemnos.117). măcris iepuresc. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. 72 .săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil. sclereide de Euonymus. steluţă). lasând între ele lacune aerifere. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice.B-la Salix.a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus . Myriophyllum etc. P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus.Poate fi omogenă.

STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului. 2. TEST DE AUTOEVALUARE NR. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum . ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate. variabile ca număr (Fig.8. 3.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime.118). 4. 1.castan porcesc).faţă de tulpină. un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 . situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma. Rezistenţa peţiolului. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă.I. La peţiol.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic.

alge galben-brune (Chrysophyta).a.ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor.La muşchi (Bryophyta). 2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. 5.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate.În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28. roşii (Rodophyta).La bacterii . de la un fragment de organ. Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. procedeu aplicat în cultura ciupercilor. 2. dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. prin înmulţire.). având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată.La Diatomeae.La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului.000.000 la plopul alb (Populus alba). Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. 4. În cazuri mai rare. tulpini subterane (bulbi. 74 . ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale).Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi. larg răspândit în lumea plantelor. nucleul este individualizat.Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare.dintre care amintim: 1. 3. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. drajoni. fie prin spori.(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta). ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ. lăstari. Înmulţirea vegetativă este un proces normal. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata. înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată). şi se înmulţeşte prin sciziparitate. a. brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). circa 38. Lemna ş. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare . ca la Armillaria mellea (ghebe). La multe specii de Spermatophyta. numite propagule.tuberculi.Fragmentarea. ca la drojdii (Saccharomyces). c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc). de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă.Salvinia.rizomi). caracteristică multor plante acvatice (Elodea. rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale. înmulţirea se realizează prin sciziparitate. unde nucleul nu este individualizat morfologic. muguri tuberizaţi (bulbi. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. tuberule). Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare.

întâlnită la Fucus. asemănătoare (izogameţi). mărime şi strutură.b. se formează o celulă specializată. amintim: endosporii. ferigi etc. licheni. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare).Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. numită ou sau zigot.) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). citoplasmă. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. spori imobili. fecundaţia se numeşte oogamie. cel femel fiind mai mare. La spermatofite grăuncioarele de polen. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. Obişnuit. la Bryophyta. f iind numit spermatie. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. microgametul sau anterozoidul. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. diploidă.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie . gametul femel. denumită portaltoi). ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. dar cu formă exterioară. muşchi. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. deci celulele sexuale sunt haploide. mobil sau imobi1. care este mai mic. în urma meiozei. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. întâlnită la plantele mai evoluate. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic. 1. iar sacul embrionar este macrospor. pomicultură ş1 horticultura) . 4. mobil sau imobil. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. pe o plantă care are rădăcini. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. Vaucheria dintre alge.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. adică inegali. la muşchi. sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi).Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). 75 . iar cei masculi mai mic. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). despicătura. 3. sporii mobili (zoosporii). Dintre numeroasele tipuri de spori. 2.Heterogamia (anizogamia).După formă. dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. exosporii. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. sunt microspori. cu nucleu. caz în care nu se formează gameţi.Izogamia. ferigi. reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial. uneori şi cu organite de mişcare.

fază în care se formează gameţi. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. deci cu două faze vegetative. Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. şi respectiv. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). faza diploidă sau diplofaza (2n). Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. Zigotul este dipioid. formându-se spori.Plante diplobionte.Plante haplobionte. care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. ferigi şi sperrnatofite . în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. numită încă şi spo-rofit. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot.Plante haplo-diplobionte. 2. organismele pot fi clasificate în: 1. 3. După durata. spori ce vor genera o nouă planta haploidă. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. formânduse. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. 76 . Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. provenind din unirea celor gemeţi. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. fiind numită şi gameto-fit.

Taxus.9. plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili).F-grăuncior de polen. .ovtransv. 2.în care prin meioză. în general. cu flori unisexuate.Hi-micropil.arh-arhegon. lipită de două celule protaliene.dispuşi în spirală.la Cucressus 2-4.D-bractee şi carpelă în secţ .120. Fig.B-inflorescenţă în secţ.c.long. nudă. Abies.119.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor. numite amenţi sau conuri. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen). celulă vegetativă. Ginkgo etc. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială). La baza florilor se găsesc bractei protectoare . În cele ce urmează. .prim-endosperm primar. polenici deschişi. s. Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă. cu referiri şi la alte gimnosperme. inflorescenţei.a-saci cu aer.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare.C-solz secţ. sub care se află camera polenică.s-sac i polenici. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). br-bractee. ca nucleu voluminos. Larix ş. Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine).-celule protaliene.g—celulă generativă . Cfemelă (con). formându-se tetraspori haploizi (microspori). Florile femele (Fig.c. omolog eu sacul embrionar de la angiosperme. B-floare masculă. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. 3.120) sunt grupate în conuri.care sufera meioza.c. fiecare cu un integument. 1.a.Descrieţi alternanţa de generaţii.br-bractee. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. D-stamină cu saci carpelar cu ovule.prin stamină. 1. dispuse la extremitatea ramurilor.long.m. Conul are o structură complexă.în timp ce la Taxus sunt 5. La completa 77 . cu frunze aciculare şi persistente. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă. a-axa ovul.end. Florile mascule la pin: Fig.E-ovul.Florile bărbăteşti la pin (Fig. Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi. delimitându-se astfel doi saci cuaer.s. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta.119) se găsesc la vârful unor ramuri. 2. REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită.p cameră polenică. Picea.c-solz carpeler. grupate în inflorescenţe simple.TEST DE AUTOEVALUARE NR. micropil. îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită.prin floarea masculă.la Juniperus 4-6.vnuc-nucelă. transv.p.n. La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi). Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina). I. numiţi grăuncioare de polen.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris). Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule.E-secţ.

molid. La pin.121). Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). la Gnetales şi Taxus 2. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. 3. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. care domină aproape întreg ciclul vital. sunt interpretate ca organe fructiforme. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. al primordiilor embrionare. La pin se găsesc două arhegoane. la pin. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. brad. cele cărnoase de la ienupăr. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. din care se va dezvolta unul singur. mai multe cotiledoane şi un muguraş. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. fiind împrăştiate de vânt. Pseudotsuga. La contactul cu gâtul arhegonului. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. tulpiniţă. tintegument.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). cu câte o mică aripioară. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. Arhegoanele rudimentare. 4. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. 5. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. Sporofitul are dimensiuni mari. Alternanţa de faze. Picea. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. larice etc.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele..Transformări post fecundaţie. una din spermatii fecundează oosfera. urmate de diferenţierea pereţilor celulari. i-celula mamă a endospermului primar. structură complexă şi durată lungă. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. La Araucaria şi Taxus. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. care se resoarbe. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă.şi endosporului. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă). 6-arhegoane.Polenizarea ai fecundatia. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. iar celălat se resoarbe. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. Aici germinează. La finele celui de al doilea an. încă de la început se formează numai un singur embrion.121. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). La polul micropilar al endospermului. end-endosperm primar. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. va fi împins în endospermul primar. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. conturat. reprezentat de planta însăşi. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. 78 . din care etajul inferior. Larix. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. solzii carpelari lignificaţi. formând un ţesut nutritiv. Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. Fig. m-micropil. La Abies. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului.

Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. De asemenea. Arber. Teoria euanţiei sau a florii adevărate.).Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. cel mai adesea. cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. Fagus.TEST DE AUTOEVALUARE NR. care emite teoria foliară. dioice. După această teorie plantele lemnoase apetale. Wieland ş. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată.a. trioice şi poligame.a. După teoria telomică. formatoare de gameţi. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală. 1. consideră că floarea este un con modificat. Parkin. Carpinus.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. ranunculaceele etc. ş. După Goethe. De asemenea. dispuse spirociclic. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite. floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. Juglans ). provenit din concreşterea carpelelor. bazate pe dovezi fitopaleontologice. după fecundaţie. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). Betulaceae. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. care aveau flori hermafrodite.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. iar frunzele în sepale. Hallier. Un alt argument de primitivitate este prezen. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. În evoluţia florii primitive. petale. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar. 2. stamine şi carpele. care au flori mari. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. pro tejate de învelişuri.) ar fi cele mai primitive.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. cât şi flori femele (Alnus.m.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme. 4. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. hermafrodite. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales). Juglandaceae etc. Corylus. I. în formă de con şi au periant. Quercus. 79 . Engler. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. . întotdeauna închisă în fruct. Organele reproducătoare. cu un număr mare de stamine şi carpele.susţinută de Bessey.10. Fagaceae. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. Warning. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

n-nucleu. prin mai multe di. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică . Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici. Dprin deschiderea anterei.A). A. 4-lisicarp. rezultând peretele anterei. 85 .cvcelulă vegetativă. parietale. dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă.celula generativă (Fig.sm-strat mecanic.Forme de grăuncioare de polen: Fig. t-strat tapet.cg-celulă generativă. din care: una mare .129.130.iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. 1-la plop. 2. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen.B). în secţiune transversală de contur trapezoidal.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. B-iniţialele ascilor mascul. Forma. numiţi spermatii. 4-la carpen. fiecare specie (Fig. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată. dă Fig.int-intină. Asteraceae. Într-o fază incipientă. prin meioză. polenici.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului. cp-celule mecanic. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure).Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare.Apiaceae.florii (Iris) şi oscilante. sporogenă. prinse de filament printr-un singur punct.celula vegetativa. B-structura grăunciorului de polen: ex-exină. Prin diviziune tangenţială. care prin diviziune. stratul tranzitoriu şi stratul tapet.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. prin anteră. grăuncioarelor de polen variază mult. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam.l30. 5-la stejar 3.va da naştere la doi gameţi masculi imobili. C-celule parietale care La maturitate. Celula parietală se divide de două ori succesiv. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina).Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. Celula sporogenă. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici . grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi.l30. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului.sp-spini. Boraginaeeae.131. fenomen uşurat de structura stratului secţ. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei. Fig.cu nuclei haploizi.transv. antera are forma unui mic mamelon.omoloagă ca anteridiul. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă . Lamiaceae etc). protejat de epidermă sau exoteciu. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig.129).paracarp. E1 poate fi monocarpelar. 2-la tei. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. 3-la anin. În interior se disting două celule inegale.csp-celule sporogene.2-eusincarp. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral.

sin. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. placentaţia fiind parietală.ovulele se prind de coloana h-hil.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig. numinduse ginobazic (fam.centrală şi placentaţia este centrală. prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană. plumos etc. În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului.Poziţia ovarului în floare:l-ovar super. externă. Fig. Liliaceae ş. La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular.f-fasc.2ovar semiinfer .iar modul de dispunere placentaţie. pentacarpelar (Caryophyllaceae. iar la cel lisicarp.Are lungimi diferite.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor).l33). ovarul poate fi: super.iar florile sunt epigine (Malus.134. În evoluţie.La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus. iar sinergidă. disciform. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen. Pyrus etc.). ch-chalază.132). în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula). infer şi semiinfer (Fig. 3-centrală (La Primula). cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. Tulipa). În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. ca la reprezentanţii fam.131). Fabaceae.Ranunculaceae. Stigmatul este partea terminală a gineceului. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular.ant-antipodă.Structura ovului la axilară (Fig. o-oosferă. se numeşte semiinfer iar florile perigine. paracarp şi lisicarp.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. având forme variate: foliaceu şi colorat. lobat. măciucat. la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. filiform şi lung. alteori este foarte lung (Zea mays). 2-axilară (la Aquilegia). alcătuit dintr-o epidermă calotă.int. Crassulaceae.Iridaceae. m-micropil. Liliaceae).132. una internă. Tulipa etc.133. După modul de concreştere a carpelelor. La florile cu stile egale le numim homostile.lemn. Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul.int. stilul şi stigmatul (Fig.clStilul este o prelungire a ovarului. un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător. Gineceul monocarpelar este şi monolocular.122).e-integument extem. penicelat. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig. Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola). angiosperme:fun-funicul. uni sau pluriloculară. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer.a.). . formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă. Brassicaceae. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale.sc-sac embrionar.Boraginaceae). Zona internă a peretelui ovarului. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor.3-ovar infer.nuc-nucelă. integument intern.i. gineceul cenocarp poate fi: eusincarp.). Ovarul este partea bazală a gineceului..tricarpelar (fam. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană).lib. Viola) sau plurilocular (Lilium.

dând naştere la o calotă (Amentiflore). numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul.i-celula iniţială . Schema. anatrope. numită şi arhespor. grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus).ns-celula centrală (nucleu secundar). se formează sacul embrionar tipic. se formează sacul embrionar. trei anti.m.n. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive.e şi int. rezultând patru celule haploide (macrospori).7-11 dezvoltarea sacului embrionar. s-sinergide. pe carpele. Din dezvoltarea primordiului.). format din 3 celule. din apropierea micropilului.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central. campilotrope.o-oosferă. int. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc).135. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. un orificiu.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. În nucelă.. 2-iniţială mărită. 87 . ovulele pot fi: ortotrope.3-prima diviziune a iniţialei. subepidermică. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. plecându-se de la o celulă iniţială. atunci când se divide succesiv. care alcătuiesc antipodele. Fabaceae etc).5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar . suprapuse în şir longitudinal. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. m-micropil. caz în care ovulul este răsturnat. După forma lor şi orientarea faţă de placentă. care cuprinde oosfera cu două sinergide. Juglans ş.i -integumente. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. chalazial se află trei celule.-macrospor fertil. Fig. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. La polul opus.care posedă 8 nuclei. se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. în jurul lui diferenţindu-se două integumente.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. mai întâi. diploid). care la partea superioară lasă o mică deschidere. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele.6-ovul cu macrosporul fertil. adică micropilul.cal-calotă. adesea însă se dezorganizează.a-antipode. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază.a. Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional. în locul denumit chalază. Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană.nc-macrospori sterili.f. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). care vor reţine şi hrăni microsporii. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei.substanţe.pnuclei polari. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor.

insectele. fie simultan cu înfrunzirea (Fagus. Gleditschia.m. iar dintre acestea cităm: Bederea helix. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). Toamna înfloresc mai puţine specii.). Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată. se reali -zează cu polen străin.).m.a. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. deci este hidrofilă. înaintea înfrunzirii (Salix. Sambucua. 3. apa. Sophora.Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală. la Vitis. La unele plante florile se deschid ziua. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. În scopul sporirii producţiei.Precizaţi principalele teorii asupra originii florii. cât şi la cele cu flori bisexuate.). ieşite din fioare. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. Laburnum.cu papile secretoare de lichid vâscos. florile bisexuate au anumite adaptări.Descrieţi macrosporangiile. fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). Anemone. 88 . polenizarea se realizeză de către apă. H.) sau după înfrunzire (Tilia. stigmatele sunt plumoase sau penicelate. 5. La multe Orchidaceae (în special tropicale). la altele noaptea. Prunug mahaleb ş. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica.Unele flori se deschid o singură dată. fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame). I. Pulmonaria ş. La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. Scilla bifolia. secetă. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. păsările.11. Daphne mezereum ş. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. Plantele cu polenizare entomofilă. Ulmua etc. Cornus. Robinia s.triloba. au florile mari şi viu colorate. realizată de insecte. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula. 2.Lamiaceae. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială. cele perene înfloresc în fiecare an. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană).Descrieţi prganele de reproducere.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Fagaceae.). boli e. permiţând polenizarea şi fecundarea. heterogamă sau alogamă. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi.a.staminele au antere oscilante. şi anume: vântul. Corydalis. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. polenul greu şi cade pe stigmat. La plantele acvatice.tc. Polenizarea încrucişată.a.Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. 4. 1. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. Quercus. polenizarea este ornitofilă. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil. indirectă. Prunus aerasifera. Scrophulariaceae . Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame). omul etc. În vederea realizării autopolenizării. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc.).a.

fecundaţia este dublă. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. Roascaceae.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar. unde datorită fenomenului de chimiotactism. În urma acestor modificări profunde. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie).Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. ca la Betula. numit helobial. Corylias. Mai rar pătrunderea are loc prin chalază. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului. suplimen. Carpinus. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce. numită zigot accesoriu. Celula bazală se divide după mai multe planuri. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. începe imediat după fecundare. cu mai multe forme: partenogeneză. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. formânduse tubul polenic.doane şi muguraş. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. La scurt timp de la feeundatie. I. octant.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. Nymphaeaceae etc. de peri sau de substanţele cleioase. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. După un timp scurt. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză). cotile.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. din care ia naştere embrionul. cei doi zigoţi încep să se dividă. unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. La majoritatea angiospermelor. fenomen numit porogamie. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. dar mai întâi se formează endospermul secundar.se îndreaptă spre sacul embrionar. va da naştere la embrion. embrionul formându-se fără fecmndaţie. rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. parcurgând etapele de cvadrant. tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. mucilaginoase secretate . celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. apogamia. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului). Transformări postfecundaţie. tari. După un anumit interval de la fecundaţie. rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. tulpiniţă.12. 4. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 1. înainte de formarea embrionului. adică chalazogamie. grăunciorul de polen germinează.fie din sinergide. 89 . alcătuit din radiculă. La angiosperme. fenomen numit apomixie. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari.).Precizaţi transformările post fecundaţie.

3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii. moarte. O sămânţa este constituită din: tegument. situat lângă hil sau opus. oxalat de calciu. micropilul. ovoidă. ariloidui. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig.la palmierul Lodoicea sechellarum. vizibil ca o pată mare. Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. Arilul se dezvoltă din funicul. periferice.SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg). alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice.carunculul şi strofiola. Seminţele pot fi foarte mici.cum sunt: arilul. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi. peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. comprimată lateral.ariloid la salba râioasă (arld). Ea este alcătuită din celule alungite radiar. Anexele tegumentului seminal: A . Santalaceae).verrucosus). B . ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia. reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării.tegumentul lipseşte.caruncul la toporaşi (c). Testa este dură. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule. Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted. Micropilul.carancul la ricin. La unele plante semiparazite (Loranthaceae. cu pereţii neângroşaţi. reniformă.137. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. eliptică etc. dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus. Urmează tegmenul. abia vizibile cu ochiul liber.l36).aril la tisă (ar). 7-albumen. Aesculus hippocastanum. 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă.cu rol în dezorganizarea stratului mecanic. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia).6-tegmen. D. celulozici. aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul. La tei (Fig. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul. Seminţele pot avea formă sferică.4-testa. lignificaţi (macrosclereide).embrion şi endosperm secundar (albumen). Fig. C . piriformă. Ariloidul se aseamănă cu arilul. au asperităţi. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul. 2-straturi rostopască (Chelidonium majus). Fig. Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei.E. care corespunde cu testa. două zone: una externă numită testa şi alta internă . 90 . pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata).137).136.Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei. subţiri.cu pereţii puternic îngroşaţi.termen. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici.

exalbuminată. Acer etc.endospermul secundar sau albumenul . ca la Pătura stramonium (ciumăfaie).stilul şi stigmatul (la Quercus). Fagus. stigmatul (Papaver). Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp. Menţionăm faptul că la Fragaria.Ficus carica etc. La formarea fructului. Euphorbiaceae. cu peretele exterior cutinizat. C .care proeminează în locul ovarului.). din care unele au generat peri stelaţi. Epicarpul.Hedianthus). asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus). sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii. Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide).per-perisperm. străbătut de nervuri cu vase conducătoare.endendosperm. Quercus. Piper etc. Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm. epicarpul este format din celule poliedrice. provenit din epiderma internă a carpelei.a). Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae.caliciul. endocarpul este format din celule mari. deci 91 .crescut mult în grosime. suculente. La unele plante. mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. Obişnuit. Physalia.stejar (Fig. La teiul pucios (Fig. Juglans etc). endocarp. mezocarp. D . Physalis.cornos-hemicelulozic (Coffea). FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor.ea la Morus. pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. ca la Fragaria. cu pereţi subţiri. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu.Fagus.la exterior. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae).138. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane. Învelişul care constituie fructul se.l40). aşa ca la filia. Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. caliciul. adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute. provenit din mezofilul carpelei. Corylus. alungite. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei). e-embrion. împreună cu câteva straturi de mezo. numit perisperm (ax. care devin groase ( la fam. Clematis vitalba curpen de pădure)}. Fig.. numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule. Clasificarea fructelor. Tipuri de seminţe: A . o1eaginos (Linum. întregul periant.baza corolei şi a androceului (la Malus. fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice.Fabaceae.Fyrus). care au delimitat lojele.Uneori.).aleuronic (la Fabaceae).caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta. Quercus. acesta poate fi: amilaceu (Poaceae. Solonaceae ş.e-cotiledoane. fie neted sau cu ţepi la castan porcesc.albuminată. Niymphaea.albumen cu perisperm. La Quercus robur ..Dianthus. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus.138).rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. la fel şi septele ovarului eusincarp.cu perisperm.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. pe lângă endosperm.139). ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. receptaculul.ca la Canna indica. B .având un ţesut special de rezervă . La unele plante.) sau la cârlige. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate.

numit sâmbure. de exemplu la Vitis silvestris. la care pericarpul (membranos sau 92 Fig.7-sclereide Fig. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos.iColutea):1-silicvă. Fructele simple. adăpostind o singură sămânţă.). Juglans sau fibros la Cocos nucifera. m-siliculă (Lunaria). mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. Fig. Capsula drupaceae. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae. pot fi cărnoase şi uscate. conţinând una sau mai multe seminţe. 141. c-drupă dehiscentă la Juglans.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp.c-Carpinus). Fig. Olea europaea etc. bl-sâmbure). 6-nervură.g-foliculă.142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi.139. după consistenţă.Fructe uscate: achenă (a-Quercus.samară (d-Fraxinus. Vacciniuau Atropa ş.Structura ghindei:1-epicarp.a.142. Ligustrum.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe. 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri.l41). 3-mezocarp intern cu nervuri.bfoarte gros. d. bFagus. mai frecvente sunt: achena. Ribes.140. Dintre fructele uscate indehicante.capsulă dehiscentă la Aesculus. Baca care are pericarpul în întregime cărnos.b-bacă la Ligustrum. 5-nervură.4yona int a mezocarpului.fdisamară la Acer. capsulă (n-Euonymus . e-Ulmus). 2 –mezocarp colenchimatizat. Drupa are endocarpul sclerificat. păstaie (h-fiobinia.4-braehisclereide. Fructele simple cărnoase (Fig.din fiecare floare se formează un singur fruct.indehiscente şi dehiscente. Aesculus hippocastanum.Fructe cărnoase. 5-endocarp. se numesc fruct simple. .o-Syringa). Fructele simple uscate (Fig. se caracterizează prin epicarp subţire.

144. Paeonia. Ulmus etc.). Spiraea ş. fraga la Fragaria. nu esete concrescut cu sămânţa (ex. Fructele uscate dehiscente conţin.144).143). iar dintre tipurile cele mai frecente. Maclura. Ficus. Din această categorie menţionăm: poliachena. Din acesta mare categorie amintim: poama. formând o aripă (Betula. Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig. Fructe compuse: 1.a. Fig. silicva. jirul la Fagus etc. Fig. tipul foarte răspîndit . care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază.măsălariţă). 5.polidrupa la Rubus idaeus (agriş).polidrupa la Rubus caesius regia) (mur). Arachis hypogea (alune de pământ).la cea septicidă (Lilium. ca la Ceratonia siliqua. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig. Fructele false provin din ovar. la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă.ca la Fomoideae (măr.143.fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex.la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). paponida.gutui). Longit prin smochină la Ficus carica.unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului.pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae). RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.B . măceaşa.păstăia. Carpinus.pseudodrupa la Viburnum. 4 Paeonia peregrina. numeroase seminţe. polifolicula (la Helleborus. silicula. samara. C . în două valve. polidrupa (Rubus) etc. Fraxinus. 2 Ranunculus acris.polifoliculă la . unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară.polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus.păr. E . După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele.Plante autochore. Magnolia. Bigitalis) şi loculicidă (Datura.2-soroză la Morus. Fructe multiple: A .ca la Juglans regia.unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi. ca de exemplu la Platanus. cităm: folicula.poliachenă la Fig. 3 . care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. 14 5.la Platanus. plantele sunt grupate în două mari categorii: 1.l45). Păstăile leguminoaselor la 93 . drupa dehiscentă (pseudodrupă). Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver).4-ananas la Amnas sativa.lemnos). dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig. la care pericarpul este lăţit. cariopsa.). Brassicaceae).).fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger . Helleborus etc.3asincona şi 3b-secţ.poama la Malus (măr). ghinda la Quercus.pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur). ca la pepene. Fructe false: 1 .fraga la Fragaria. de regulă. dovleac. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris).). Morus.provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum). provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex. Ananas sativa etc. cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae). capsula.măcieşa la Rosa. la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. D .

Descrieţi principalele tipuri de fructe. Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci).Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9. ţepi încovoiaţi. 2. fructe aripate (Acer.Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4.Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2.Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8. Betula. cu fructele respective.).Precizaţi modul de formare şi rolul fructului.Cocos nucifera (cocos). La Hura crepitans.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari.Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3. apă.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5.întreaga inflorescenţă. Populus. 5. aerenchim dezvoltat etc. paltin. capsula suculentă se desface brusc în 5 valve.Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă. animale. 3. Corydalis.Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore.Enumeraţi anexele seminţei. capsula se deschide brusc şi cu zgomot.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2. TEST DE AUTOEVALUARE NR.a. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia.Plante allochore. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore. are o bractee însoţitoare ca la Tilia. cu o coroană de peri la un capăt (Salix. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae.a.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11. 6. Fraxinus. antrenând şi seminţele. Phragmites astraiis (trestie.Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc.). Xanthium strumarium (cornuţi) ş. Epilobium).stuf) etc. Caryophyllaceae). Veveriţa răspândeşte alunele. ghinda.Lappula sgarrosa (Lipici). La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. 1. jirul. salcâm şi castan porcesc? 7. Ericaceae etc. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. Chelidonium majus. 6. Şalix. Typha (papură). Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale. stejar. 94 . seminţe aripate (Catalpa).Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4. care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m.Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia. seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă. 10. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu.m. La unele plante fructele au cârlige. I. La slăbănog (Impatiens noli tangere). Populus.uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă. Ulmus etc. Arctium lappa (brusture).13. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic).

L. iar V. Szabo. MĂRII. lăcrămioare.d. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856). scop în care le-a botezat.m. Fl. a impulsionat cercetările botanice din România. pufuliţă.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului". date întregite de cercetările efectuate de Fr.jud. frăsinel. În anul 1898. ochiul lui Cristos. a cunoscut şi a denumit plantele. Tr. Grinţescu. Porcius. lăcrămiţa.friguroasă.). dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei. zorele etc. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante. Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al.Jussieu. Procopianu-Propcopovici etc. D. Ştefureac ş.1846).m.d.m. în secolul al XIX-lea. A. C. Ana Paucă. elaborează prima hartă cu vegetaţia României. şi I. iarba SF. Buia. precum şi pe cele germane şi franceze. Georgescu. grîuşor. A. În anul 1902. publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea. Borbas. V. clasificate după un sistem parţial original. Herbich. Brandză şi D. care pe lângă mai multe monografii.a. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D. alături de cele populare româneşti.d. Hurmuzachi. în special. În anul 1898. iarba dragostei. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial.a. Tot în acest secol. Zach. C. Grecescu. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). margeluşe. Ungar ş. Morariu. Guebhard şi J. D.d. Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului. 95 . Numeroşi botanişti. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România".Czinhak. Contribuţii însemnate la studiul florei. M Răvăruţ. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. Brandză (născut la Viişoara.iar dintre aceştia menţionăm: J. Primele lucrări botanice aveau caracter floristic. postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al. K. Schur (1866).000 de numiri de plante spontane şi cultivate. Procopianu-Procopovici .Baumgarten (1816. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. C.leacuri sau ornament. poporul român. E. inspirat după A.). Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor. De atunci şi până în zilele noastre. iar Knapp. dându-le numiri proprii după graiul său.încât trebuie considerat precursorul botanicii. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei. G. evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan. Borza. luminiţă. ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac. măselariţă. Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale.SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. F. iarba crucii. apoi o a doua ediţie în 1939. I. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. G.spânz ş.în 1979. Al. obrântitoare.m. Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856). În anul 1906. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române". Simonkai. toporaşi. publică date asupra florei din Bucovina.a.Botoşani). Tr. Săvulescu. a vegetaţiei sunt aduse de Al. Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius. Degen. spinul lui Cristos etc. Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie . Nyarady ş. Borză.a. Butură. ţăranul. M Fuss. Beldie. flora Moldovei a fost studiată de J. Grecescu. A.

anatomie. Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor. originea. pubescens .(stejar pufos).viminalis (mlaje). dând descendenţi viabili şi fertili. Simpson). petraea (gorun) etc.Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca. -subspecia. embriologie. Pinaceae cu genurile 96 . anatomie vegetală. Genul grupează specii înrudite. biochimie şi biogeografie. cu indivizi interfecunzi. favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. Ulmus. Fraxinus. S. iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo). editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata". -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. serologie. purpurea (răchită roşie). Populus. Roşa.elaeagnos (răchită albă). ca de exemplu: fam. cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. capraea (salcie caprească). un escotop preferent şi un areal propriu. Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. Paralel cu cercetările floristice. CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia. structura. Bucureşti etc. Al. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. S. Rubus. Progresele înregistrate de fitopaleontologie. operă în 13 volume.S.a). izolată reproductiv de alte specii. orientalis (cărpiniţă). Încă din 1925. având aceiaşi structură genetică. Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (. citologie.babylonica (salcie plîngătoare)'.frainetto (gîrniţa). S. genetică. Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. s-a editat monumentala lucrare "Flora R. fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea. diferenţiată morfoanatomic şi genetic. genetică. cerris (cer). Salix alba. Q. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu). care este o rasă geografică. alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă). ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. Q. Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. Fagus. Acer. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. Ribes. -biotipul este o populaţie locală elementară. ea rămâne mereu actuală. Quercus robur (steriar). urmate de cele regionale. Q. răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ.fragilis (salcie plesnitoare). S. Lathyrus ş. Iaşi. palinologie. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. dar nu şi reproductiv. la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României. Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. Borza. taxonomie experimentală. funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare. Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. S.România". stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. S. ecologie şi fitogeografie. Q. în perioada 1952-1976. Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele. rosmarinifolia (salcie de nisipuri). chimie.Sub egida Academiei Române.). S.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj. Specia este alcătuită din populaţii.

ciclul de dezvoltare. iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D. Juss ieu. din fam.a. Tr. furajere.În clasa Diandra. Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . Brandză. cromatofori diferit coloraţi. Grecescu.şopîrliţe din fam.Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. Magnoliaceae. Ord. Ord. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). A. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. în 1735.d. Chlorophyta. Mycobionta. însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Euglenophyta.Prodan.Abies. având obârşia din algele străvechi. I. Pinatae. Pseudotsuga. Al. deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia . fără nucleu individualizat. izolate sau coloniale. 97 . Beldie. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere. I. Morariu. Picea. Phycobionta. Betula. Tsuga. Borza. În cazul familiei. denumirii genului se adaugă. Veroniea . de ex: fam. Cedrus etc.phyta (Bryophyta. uneori cu o diferenţiere în rizoid. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). Spermatophyta etc. fam. cauloid şi filoid. gimnospermele şi angiospermele.ales. Betulaceae cu genurile Alnuş. Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii. sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10. Basidiomycetes). Carpinus. Monocotyledonatae). Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre). De Candolle. în majoritate terestre. Bryobionta şi Cormobionta. Fagales este alcătuit din fam. Fabaceae). E. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante. bazate pe unele caractere morfologice. toxice. Tiliaceae. Syringa vulgaris .Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. Anthoxanthum . ş. Lauraceae şi Berberidaceae. Dicotyledonatae. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu.) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice.m. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. autotrofă. Rhodophyta. Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. ex. se exprimă în limba latină. M. Rosaceae. de diferite forme şi dimensiuni.). A1. Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate. Sistemul de clasificare elaborat de C. heterotrofe sau autotrofe. Xanthophyta. Se întâlnesc şi familii monotipice. Phaeophyta.viţelar din fam. L. Betulaceae şi Fabaceae. Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi). Corylus. Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri). din care mai cunoscute sunt fam. Ştefureac. iar nutriţia este. Numele familiei.phyceae (la alge . terminaţia .000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. Chadefeud şi L. cu organizare morfostructurală simplă. Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine. Poaceae). Linne. Au urmat sisteme de clasificare artificiale. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare. Gnetatae.Salicales are o singură familie (Salicaceae). Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. D.În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa. sau atae (CI. fie terminaţia . Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. medicinale. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C. biochimismul. Scrophulariaceae. Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). Nyaraday. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul. Larix. Chrysophyta. în general. Goniferopsida).a. filogenetice ( Adanson. Bacillariophyta.aceae (Aceraceae. la rădăcina. Pinophyta. aşa cum sunt: pteridofitele. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta).liliac. Pinus. Emberger ş. cât şi al celeilate unităţi. Oleaceae.

numit corm. înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă. 98 . Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă. care au corpul diferenţiat.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. sămânţa fiind închisă în fruct. 1.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice. II. include gimnospermele. 3.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2. în general lemnoase. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta).1.Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv. cunoscute ca fosile din Silurian.

variolei etc). ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). 99 .grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei. Electronomicroscopic. adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune. Fig.cuprinse între 0. mono sau bicatenară. Virusurile sunt entităţi infecţioase. producând boli numite viroze. în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare.1.) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. submicroscopice . Rubus virus . ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii. fără echipament enzimatic.Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor).SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate.147) : coci (sferice). numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus . protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene. patogene. unicelulare. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare.2–capsidă.146. Până în prezent nu există o concepţie unitară. Adesea. bacili (de bastonaş).146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. Origine şi filogenie. deci fără metabolism propriu.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă. distruse prin liză. Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă. rombice.acelulare. 2. prismatice.1 etc). Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene. spirocheţi (cu spire laxe). 1–genom viral.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. care ajungând în citoplasmă. în structura virusurilor (Fig. vibrioni (de virgulă). Bacteriile au dimensiuni reduse. Clasificarea virusurilor. rar hrănindu-se şi autotrof. biochimice. La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos. liniară sau circulară. poliomelitei. Virusurile au forme variate (cilindrice. 3 – peplos.5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig. împărţit în 3 subordine: 1. cubice. 3. turbării. format dintr-o moleculă de ADN sau ARN. fiziologice şi gazda parazitată. de ac cu gămălie etc. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus. fie un cromozom. spirili (de spirală). Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular.Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage).capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. solitare sau grupate în colonii. virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. dar clasificările existente au la bază criterii morfologice. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. fără nucleu individualizat . Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. Shema structuri virusurilor.

3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche. 5 Fig.stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine). care înveleşte plastul. p.bacterii de fermentaţie sau diastasiegene.diplococi.147. Mişcarea.148). V. 4-streptococi.149. celulei – peritriche. g . cu pigmenţi. stafilobacili etc.cili. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul. producătoare de energie calorică. n – nucleoid.Y. 9 –bacterii filamentoase. aşa numitele forme de involuţie. ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L.148. alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. mezozomi (pachete de membrane vehiculare).X. ribozomi. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor . la ambii poli – amfitrche. proteici. un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. de culoare diferită. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii. f-picături de grăsime. triplococi.5-stafilococi. .sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. Nucleoidul este lipsit de membrană. Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă. tetracoci. m. În cazul cocilor grupaţi se distinge.Structura celulei bacteriene:c -capsulă.c-membrană citoplasmatică. fie un smoc de peri monotriche.Bacterii mobile: 1 . Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme.bacterii termogene. 4 – peritriche. Fig. mureină etc. streptobacili. l . r – ribozomi. Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice.De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate.Forme de bacterii.tetracoci.coci.bacterii fotogene. streptococi (ca şiragul de mărgele ) .spirili. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: .corpusculi polifosfatic. perete celular.149).bacterii cromogene.vacuole. 6-sarcina. m-formaţiuni mitocondriale. I. 7 – bacili.c .Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie. 2 – amfitriche. putând prezenta: un cil la unul din poli. Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. aparat nuclear (nucleoid). Protoplastul este alcătuit din citoplasmă. producătoare de lumină . 2 -diplococi. Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină. 8 -diplobacili.11.– se monotriche (Fig. prelungiri scurte. 100 . Nutriţia. diplobacili. p . 10 – vibrioni. Cele cu cili sunt mobile. numindu Fig. Structura celulei (Fig. fiind formată din compuşi celulozo – pectici.

a). butirice. actinomicina.Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 . Origine şi filogenie. Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic. fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. mobile. formând nodozităţi. Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi.2. Prin alcătuirea lor simplă. în general ciclul geobiologic. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. aureomicina ş. 4. Thiocystis etc).. din care amintim: 1. Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D. din C02 şi H2O (Cromatium.Ordinul Actinomycetales. acid sulfuric etc.Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). izolate sau coloniale. necroze etc. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului. pasteurianum). Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A. aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor. C0o. 1. Actinomicetele. II. Bacillus putrifieans ş. motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta. 3. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă. decolorări. fierului. . A. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. iar unele simbionte (Azotobacter.Precizaţi structura celulei bacteriene. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. 3. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului. sulfuroase. celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). amoniac.a.Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2. care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe. Înmulţire. azotului. fiind anaerobe. sulfului etc. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. cuprinde bacterii în formă de spirală. şi cele fototrofe. H. putregaiuri. cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti. Importanţa bacteriilor. Rhizobium). TEST DE AUTOEVALUARE NR. Bergey. saprofite sau parazite.Urme de bacterii se cunosc din Precambrian. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi). Proteas vulgaris. Clasificarea bacteriilor. lactice).Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă. fosforului. saprofite sau parazite. Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante. care împart bacteriile în mai multe ordine. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. Lactobacillus bulgaricus). Ordinul Spirochetales.Ce importanţă au bacteriile? 5. include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme. 2. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic.descompun substanţele proteice în apă. N. care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie.

iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc). Chroococaus turgidus (Fig. Înmulţirea. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă. rar heterotrofe. protoplastului. clorofila a şi carotenoizii). Algele albastre. filamentoase. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Tot în condiţii neprielnice. în condiţii nefavorabile. Formele 2–Nostoc commune.Ordinul Chroococcales. ficoeritina. Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe . Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine. foarte vechi. În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee. Înmulţire. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice.cleiul pămîntului (Pig. aderentă de citoplasmă numită locula. Coloniile au formă variată: globuloase. următoarea mai groasă. incluziuni. c–centroplasmă. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150. care Fig. alcătuieşte teaca gelatinoasă. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile. Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. Obişnuit. Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii. de formă sferică sau alungită. numite heterociste. l–loculă. 2).eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori.cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni.150.l50. asemănător cu glicogenul. Algele albastre sunt organisme primitive. 2. iar cea externă. fără pigmenţi. chr– (ficocianina. precum şi anumite Cromoplasmă. 1-Chroococaus turgidus. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. se face prin spori care se formează în sporociste. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma. Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite. lamelare etc. cuprinde cianoficee filamentoase. ca şi bacteriile. Structura celulei (Fig.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare. care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). Mişcarea. Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune . filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps. din care amintim: 1.A).formează colonii de 2-4 celule. numit ficocianina. după unii specialişti. celulele respective dau naştere la noi plante. care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite.150.citoplasmă şi un nucleu difuz. aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria. având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă. Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. 102 . oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele. Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş).Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist). Nutriţia. 3). izolate sau reunite în colonii. continuă sau întreruptă şi care este vagina.apărute încă din Precambrian. Origine şi filogenie.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa.l). autotrofe.l50. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă. Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde. formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină.

cromatoforii. prezentând o mare diversitate. au clorofilă a şi c uneori şi e. reprezentând un imens progres evolutiv. adică sunt plante diplobionte.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală. Oogonul şi anteridia de la Chara. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori). Dintr-un strămoş sau grup apropiat. La Coleochaete. iar când zigotul se formează în gametocistul femei.amintesc de gametangi. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane. clorofila a şi d. la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. cât şi prin cei indirecţi (meiospori). Diferenţierea talului într-un rizoid. iar cele mai primitive sunt mixotrofe.formaţi în sporocişti. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte. micro şi macrofite. Talul variază în limite foarte largi. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe. au derivat probabil şi cromofiţele. amintind de briofite. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele.Grupul cromofiţelor. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite). 3. constituind un mare progres biologic. adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor. verde-gălbuie. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. nucleul. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. De asemenea. respectiv de sporangi. 2.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. incluziunile şi peretele celular. zigotul prin germinare generează carposporofitul. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor.el devine liber. în special a ficoeritrinei. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite. îndeplinind rol protector. aparatul flagelar.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. La rodofite. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. autotrofe. lipsa stadiilor cu flageli etc. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. galben-aurie. Dispun de flageli heteroconţi. amintind de plantele terestre. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea. verde. Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. este la fel o linie închisă. dependent de gametofit. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. iar produsul de asimilaţie este amidonul. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă. amidon de. Pe baza caracterelor citologice. obişnuit autotrofe. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul. 103 . învelişurile celulare particulare etc. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme. gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. amintind fructificaţiile. floridee ca produs de asimilaţie. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. 1.

152). un sistem pulsar complex.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris). salmastre şi marine. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. xantofilele şi ficobilinele. peste tot în apă chiar şi pe zăpadă. La formele cocoide anterior. Diviziunea are loc în plan longitudinal.Asexuat se multiplică prin zoospori. solitare sau coloniale. Nucleul este sferic-ovoid. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid. celula este eliptică sau reniformă. Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. cu un nucleol. Dinofitele cu periplast se divid transversal. iar la cele “nude” printr-un periplast. cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire. situat în partea bazală. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. pe partea Fig. cu multe caractere primitive. Învelişul celular. inseraţi ventral. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular.Se nucleol. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. pulsatilă. Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. brun-gălbui. Structura celulei. l53. posterior. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat. Pirenoidul este extraplastidial.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori. iar celălalt mai scurt şi pectinat. Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. doi flageli heteroconţi. Noctiluca milaris este o specie diplofazică. characteristic. La Cryptomonas (Fig. Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. pirenoid. 1978). împreună cu care au fost longitudinal ventral.151. heteromorfi. uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci. constituind un ram închis. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. cele cu teca oblic.151). pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. de culoare bruna. Înmulţirea. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . Structura celulei (Fig. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . cu simetrie dorsiventrală. numite cingulum şi suculus. fiind bilobate. Origine si filogenie. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. n – Origine şi filogenie. Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. Reproducerea este izo sau anizogamă. p – periplast.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. la Cryptomonas: cri–criptă. Răspândire. mod de viaţă. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal. constituind o structură unică în cadrul algelor. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor. şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite. N – nucleu. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. unul anterior. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). identificate încă din Permian. cum ar fi: clorofila a şi c. de culoare brună brun gălbui sau roşie. Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă.). mai lung şi plumos. Au unele asemănări cu rodofitele. ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976.

fiind răspândite în ape continentale şi marine. 1 – Dinobryon. pi – pirenoid. l-2 cromatofori dispuşi parietal.154.grup de tranziţie. ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l. cm – corpi muciferi.155. care maschează clorofila a şi c. Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. o vacuolă pulsatilă.suculus. pres – presculus. pi – pirenoid. fs – flagel sulcar.152.153. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii). care este produsul principal de sinteză. Fig. B – porţiune mărită flagel anterior. cr – cromatofor. if – invaginare flavelară. N – nucleu. m – mitocondrii. 2 – Hydrurus. nucleu cu nucleol. protoplasma. n – nucleu. cr –cromatofor. un periplast flexibil. fc – flagel cingular. 2 – Ceratium Fig. fp – flagel posterior. Celula prezintă doi cili heteroconţi. st – stigmă. cig – cigulum.Dinofite:1–Peridium. fo – fotoreceptor. su .000 de specii. fa – palmedoidă. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). Organizarea celulei. gcrz – globul de crizolaminarină. preponderent unicelulare. Sub 105 . n – nucleol. spu – sistem pulsar. asociată cu xantofila. Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig. vp – vacuolă pulsatilă. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină. Fig. A – colonie Golgi. tr – trihocist. aparat Golgi şi uneori o stigmă.

Cromatoforii au culoare brună. Diatomeele sunt larg faţă. Formele cu rafă au mişcări active. ziduri şi stânci hipoteca. Unele specii prezintă un înveliş extern. nl – umede. poligonală. modul de reproducere ete. Prin aceste exigenţe noduli laterali. Înainte de diviziune. mod de viaţa şi importanţă. una din celule părăsind lorica. n – nodul central . ca la Dinobryon (Fig. Înmulţirea sexuată este o izo. Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică. Înmulţire. cu un tip particular de perete celular. de culoare brună. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. În urma diviziunilor repetate. recunoaşterea precisă a gradului de poluare. o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale. Origine. unicelulare solitare şi coloniale. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). Clasificare. Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. filogenie. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca. dar fără aparat flagelar.La formele loricate se divide doar protoplastul. în ape dulci şi salmastre. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară. haploizi fiind numai gameţii. La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată. Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee. ept – epiteca. intrând în compoziţia fitoplanctonului.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. deci una din celule este mai mare. Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice). mod de viaţă şi importanţa. cât şi o crăpătură longitudinală. Speciile monadoide se divid longitudinal. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. numită rafa. sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. dar adaptate la anumite condiţii de viaţa. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară. reproducere. Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe. fiind preponderent autotrofe. reproducere. iar după tipul de simetrie . prezenţa sau absenţa rafei. r – rafă.154).plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). protoplastul creşte. pe soluri.156.. după care îşi reface cele două valve. privită lateral. ecologice. câte una de fiecare. prin larga participare în componenţa planctonului.156). Răspândire. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2.ornamentaţie. din care: unul central şi doi terminali. Îmnulţire. 106 . special. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). Organizarea celulei (Fig. anizo sau oogamie.155). iar în stadiul Fig. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. hpt – răspândite în mări.Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide. B – privită din Răspândire. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ). numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. tecile se îndepărtează puţin. Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii. Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli. Celulele fiice preiau tecile celulei mame.

C . La speciile dulcicole. Feofitele au cromatofori discoidali. săruri de potasiu şi substanţe pectice. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile. fucosanul. Oricine. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. fixat de substrat cu Fig. putând atinge dimensiuni mari. iar sexuat prin izo sau oogamie. clorofila a şi c. cît şi xantofilă. Trăiesc în mările şi oceanele reci. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat. cu 6 ordine. aşa ca la Laminaria. cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer.a. cu tal de culoare verde. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. filogenie. bandiform sau diferenţiat în rizoid. Au evoluat paralel cu crizofiţele. iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral. La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. fiecare zoospor fiind biflagelat. având apogeul în Cretacic şi terţiar. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. Vaucheria are specii terestre şi acvatice. De asemenea. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. filogenie. verde-gălbui. iar amidonul lipseşte. Înmulţire. reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. separat de restul talului printr-un perete despărţitor. 157.157). cauloid şi filoid. rar macroscopice. caracteristică este structura cu "piese în H". cu o mare diversitate morfoanatomică. şi anteridie. Celula. Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae. Ciclul este haplofazic. Vaucheria sessilis: A – tal. iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună). pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e. picături de ulei. pe lângă ceilalţi constituenţi. solitare . Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. are unul sau mai mulţi cromatofori.. Macrocystis ş. brom. tubular. Organizare. Vegetativ. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. cu tal sifonai. Diatomeele sunt foarte vechi. de culoare verde. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului. Anterozoizii sunt heteroconţi. iar la formele filamentoase (Tribonema). lamelare. rar sunt dulcicole.reproducere. macrofite. răspândite în mediul acvatic. B – oogon rizoizi incolori (Pig. caractere prin care se aseamănă cu Fucus. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. şi anume: laminaria. Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. xantofile. filamentoase.microscopice. manita.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare. conţin iod. Ordinul Vaucheriales. Produsul de asimilaţie este diferit. 107 . Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite.Origine. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice. Clasificare.

conceptacole cu anteridii şi oogoane. anizo sau o oogamie. În raport cu gradul de organizare al talului.acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite. devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde. 3B. ca la Fucus. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare.2D – formarea anteroiziilor. Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria).2C. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. cauloidul este peren. gametociştii formandu-se în conceptacule. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus. celulele medulei se îndepărtează. cu rol în conducerea substanţelor nutritive. numit meristoderm. mici. Reproducerea sexuată poate fi o izo. Înmulţire. reproducere şi ciclu de dezvoltare.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise. . Meristemele şi ţesuturile definitive.3A. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. cilindric. ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole. celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. Medula este alcătuită din celule alungite. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. Din loc în loc. alginaţi.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. ca furaj şi îngrăşăminte. 2A. Clasificare. iar filoidul anual şi palmat-fidat. adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide. primare şi secundare. 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului.3C – formarea oosferelor.158). iod. 1. Fig. Sargassum natans şi S. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. 2B. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria). determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer. iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. Cystoseira (Fig. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar. Zoosporii şi gameţii au flageli. 4 – zigot. apropie algele brune de cormofite. Algele brune au o mare capacitate de regenerare. importanţă.Feofitele sunt marine. feofitele sunt grupate în trei clase. acoperind zeci de Km2. La Laminaria hyperborea. Răspândire mod de viaţă. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale.158. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii. vitamine. brom etc. La Fucus ciclul este diplofazic. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. numite aerocişti. Fucus vesiculosus. având tal heterotrih până la cel 108 . dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. alcătuind "Marea Sargaselor".

cauloid şi filoid. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite.ază feofite cu tal bandiform. Cromatoforii. Talul poate fi filamentos. Trăiesc în mări şi oceane. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid. Fucus). cu sporofit bine dezvoltat. filogenie. obişnuit. De asemenea. grupe. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria.Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . Organizare.saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. cu mai multe linii evolutive.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae).uneori gigantic şi gametofit microscopic. 9 – 10 – formarea carposporilor. ). Origine. Algele brune reprezintă un grup străvechi. Sphacelaria. lamelar sau diferenţiat în rizoid.159. fiind de formă lamelară. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. Feofitele. Fig. zoizii lipsesc. Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea. 3 – carpogon. care maschează clorofila a şi d. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf. dominând ficoeritrina. cu două straturi de celule corticale şi unul median. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. Mitoza este de tip clasic. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. Reproducerea fiind o oogamie. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. L. cât şi în ape dulcicole.cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie. Asteroxylon etc. cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. 2 – spermatociste. Cutleria şi Dictyota. Batrachospernum monilifere. 4 – 6 – fecundaţia. ulterior s-au specializat şi diferenţiat. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit. Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. diferenţiat în rizoid. 2. Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon). constituind un grup filetic închis. 109 . şi în violet sau oliv la cele dulcicole. Cystoseira). sunt coloraţi în roşu la formele marine. cauloid şi filoid (Fucus. discoidală sau sferică. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori.Celula este uni sau plurinucleată. Natura pigmenţilor feoficeelor.

Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic. numită ampulă sau rezervor. situată la partea anterioară a corpului. la noduri cu verticile de ramuri. cu tal foliaceu. de pe care pornesc flagelii. din zigot se formează un sporofit diploid . eliptic sau sferic. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. iar anumiţi produşi metabolici. Răspândire. Polysiphonia). aparţin la doua clase. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională). descoperirea unor genuri intermediare. reproducere şi ciclu de dezvoltare.Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. Celula are un nucleu individualizat. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n). cu tal filamentos. În ea se găsesc vacuole. II. Ceramium) şi o serie de vitamine. deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic. mod de viaţă şi importanţă. iar unele specii ale genului Porphyra. se formează zigotul. Alga este haplobiontă.3. La.Înmulţire. rotund. De aici. apar gametocişti. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul. Zigotul. ca: agarul.Clasa Bangiophyceae. numit carposporofit. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig.159. 2. Ceramium. dependent de gametofit. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. Organizare. tipul fundamental (Ceramium. a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. numită stigmă.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. numite gonimoblaste. rezultat în urma fecundaţiei. Vegetează. 1.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte. menţionăm: Batrachospermum. grupează alge roşii cu tal primitiv. Corallina. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. agaroidul (de la Gelidium. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole. Gelidium etc Origine.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii. Clasificare. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare.numit endozom. fiind în conexiune şi cu nucleul. pe substrat calcaros şi la adâncimi mari. de culoare roşie. 1.care ies dintr-o adâncitură. în special. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig. Fosile certe se cunosc din Ordovician.l60). permiţând modificarea formei. lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul. Nucleul este mare. Prezenţa ficocianinei.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. cu un nucleol . filogenie. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre. TEST DE AUTOEVALUARE NR. le conferă rodofitelor importanţă economică. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3. respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig. 110 . Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. Carpogonul are aspectul unei butelii. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. articulat. cu unul sau doi flageli.Clasa Floridophyceae.159). reuneşte rodofitele cele mai evoluate. Reproducerea este o trihogamie.cu toate că înmulţirea.microscopic.

În celulă se află citoplasmă. panglică. ch – cromozomi. stigmă. Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. euglenele trec la o viaţă latentă.). se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. rar heterotrofe sau mixotrofe. st – sigma. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a. Clasificare. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. uneori mai mulţi. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). În procesul de asimilaţie. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. În condiţii nefavorabile. Volvex aureux. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic. Nutriţia. cu cromatofori de formă variată (disc. numită zoosporocist. Origine. Euglena viridis : n – nucleu. chl – cromatofor. Înmulţire. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. Înmulţirea. Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. un nucleu (la unele mai mulţi). însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili. stea etc. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. Prin caracterele de organizare şi structură celulară. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). cromatofori. bl – blefaroplast. clorofitele sintetizează amidonul adevărat. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. cit şi cu algele verzi. într-un plan longitudinal. Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. cit – citoplasmă. haplodiplobiontă şi diplobiontă. impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. Euglenofitele îşi au originea în protofite. de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. asexuată şi sexuată. dict – dictiozomi. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . phot – fotoreceptor. prin produsul de asimilaţie (amidon). cs – cuticulă striată. p. adică ambele sexe ale cu colonii fiice. Fig. Organizare. Coniugatophyceae 111 Fig. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal. şi heterotalic. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate. Aparatul vegetativ este foarte variat. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. După durata celor două faze (generaţii).cp – paramilum. pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor. vacuole. filogenie. evoluând paralel cu protocariotele.160. din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi.161. pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. ziduri). Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. clopot. pirenoizi etc. vp – vacuolă pulsatilă. prin închistare. anizogamie şi oogamie.

care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie. prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. după unii autori. 4 – zigot. Unele sunt mobile.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor).162. 3 – anterozoizi.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. fecundaţie. latissima. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi. Ordinul Volvocales. 4 sau mai mulţi flageli.1'– zoosporange. Trăiesc în ape dulci (Chlorella. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar. cu talul alcătuit din filamente ramificate. 4 – oogon dupa 2 – gametangiu. Unele specii se înmulţesc prin diviziune. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1. unicelulare. 112 . lăsând impresia unui archegon. pe ziduri.163).alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. Această clasă. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. Celula are în citoplasmă un nucleu. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox). scoarţa arborilor. Înmulţirea sexuată este o izogamie. Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie. cu zoospori. Zoosporii şi gameţii au 2. din care amintim doar 5. disciforme. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar.3' – copularea gameţilor. grupează alge verzi unicelulare solitare. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi.162). 2' – gamet. rar poate fi şi oogamie. răspândite în ape dulci. 1. tetraflagelaţi. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită. unde participă la formarea planctonului. ca nişte peri.161). zoosporilor.şi Charophyceae. solitare sau în colonii. cu talul pluricelular filamentos. adeseori reunite în perniţe mici. Ulothrix zonata (Fig. pe care se află pirenoizi.163. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală.Clasa Chlorophyceae. grupează algele verzi propriu-zise. În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori.cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). Ordinul Ulotrichales. răspândite în oceane. cât şi alge pluricelulare. este o algă frecventă în apele dulci. 5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U. legaţi între ei prin plasmodesme. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole. cuprinde 6 ordine. formând un înveliş protector. sunt sferice. 6 – zoospor. având flageli egali. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. Ulothrix zonata: Fig. În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. pe sol umed. Ordinul Chlorococcales (Protococcales). Coloniile de Volvox aureus (Fig. mări şi ape dulci. Fig. rezultând zigotul. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. fără flageli. Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera. cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii. anteridii şi oogoane.

mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular. numite lâna broaştei.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se.Fig.165.Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . Caulerpa polifera – tal . Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). z – zgot. fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi. c – cornulă.164. Genul Cladophora cuprinde numeroase specii. e – celule corticate. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. în anumite stadii de dezvoltare. Cloroplastele sunt numeroase şi mici. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. grupează alge verzi cu tal unicelular. Celulele talului sunt alungite. Spirogyra: 1 – celulă mărită. talul sifonal. Caulerpa prolifera (Fig. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral. numite filoide. 2 – conjugarea. n – nucleu. verzi. răspândite cel mai adesea în ape dulci. Talul este ramificat şi fixat de substrat.La unii reprezentanţi. târâtor numit cauloid. f – foliole. Ordinul Siphonales (Bryopsidales). care amintesc organele cormofitelor. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare. Alga trăieşte 113 Fig. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste). Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare.166. simplu sau ramificat.cr – cromatofor. grupează alge filamentoase. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o). conţine un singur nucleu. În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea. Fig.

1. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. Conţinutul uneia trece în cealaltă. cuprinde un număr mare de specii. Ulotrichales. au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae). cu talul alcătuit din filamente libere.nu au dat naştere la nici un alt grup de plante. ovoide. acoperit de doua valve. 3.l66). 165). Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite. bălţi. locul prin care pătrund anterozoizi. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. 2. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte. astfel format. curgătoare. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi.Clasa Charophyceae.166).dispuşi spiralat. constituind un ram de evoluţie închis. dar de sexe diferite. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). Chara fragilis (Fig. filogenie. Flagelii lipsesc în toate stadiile. cu organizare complexă.în mările calde. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. care cade pe fundul apei şi iernează. Prin dezvoltarea sporofitului. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate. înmulţirea sexuată este o conjugare. care formează coronula. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. care trăieşte în ape stătătoare. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă. acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. iar sexuat prin conjugare (Fig. Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie.Cum se înmulţesc clorofitele? 3. în sensul formării talului filamentos. cit şi algele din ord. 4. La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig. continuându-se cu alte celule scurte. Clasa Conjugatophyceae.Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. reuneşte alge verzi haplobionte. Zigotul. Chlorococcales. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale. având corpul. adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. Din ele ar fi derivat algele din ord. diviziunea celulei. brune. formată din noduri şi internoduri. Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre. Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi.Daţi exemple de alge verzi. iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. Oogoanele sunt mari.emit câte o prelungire una spre alta. în special chlamidomonadaceele. Genul Spirogyra (mătasea broaştei). pluricelular. 114 . Origine. dar fără a avea legături de filiaţie. fuzionând (cistogamie).4. nefixate de substrat. cu cromatofori sub formă de panglică. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. După unii autori.Origine. cu talul pluricelular. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor. TEST DE AUTOEVALUARE NR II. evidenţiind un înalt grad de evoluţie.

având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 .). Ca structură. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. pe substrat organic în descompunere. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire.167). c – spori. Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. care ulterior îşi resorb flagelul. 7 – corpuri sporifere. în ea fiind înglobaţi nucleii. Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. 2 mixospor. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte.cu talul de tip plasmodiu. simbionte. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare. diferit colorat (roşu. 8 . cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune. înmulţire şi ciclul vital. iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. Organizare. varia: a – sporangi. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. galben. Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig.167. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. care prin diviziunea nucleului. de culoare negricioasă. formată din mixamoebozigoţi. 3 – mixamoebe. brun etc. alb. Răspândire. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi). Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. în păduri. sporifere.SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe.168. Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. Arcyria feruginea (sporangi deschişi). Lycogala epiderum (Fig. Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi. hialină la exterior şi endoplasma. cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi. Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. 2 – mixomanadă. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. reface plasmodiul plurinucleat. 5-6 – plasmodiu. cu structură granulară. Fig. Prin caracterele lor morfologice distinctive.168). adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă. Mycophyta şi Lichenophyta. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. heterotrofe saprofite. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. numită peridie. în care se găsesc numeroşi nuclei.Stemonitis fusacorpuri b – elateră. Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. rezultând mixamoebe. plasmodiu şi sporocarpii.

asexuat şi sexuat. pot fi unicelulare. Tot exogen. deci heterotrofe :saprofite sau parazite. iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. Peretele celular. Basidiomycetae). extrem de variat.a). Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. formează bazidiosporii. Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. La ciupercile inferioare. fitogenie. FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante. La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae). corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. Endospori se formează în organe sporogene. prin îngrămădirea lor. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior).cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . iar cel cu doi nuclei (dicariotic). Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. numite conidiofori. Culoarea miceliului poate fi: albă. mixomonadele). unul sau mai mulţi nudei. Sunt plante heterotrofe. În citoplasmă se află unul. doi sau mai mulţi nuclei. neagră etc. adică un miceliu tubular. apropiat de ciuperci (Archimycetes). numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. în organele sporifere sau la suprafaţă. După modul de formare. Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. producând boli numite micoze.000de specii. Se mai întâlnesc condriosomi. care se formează în sporociste sau sporangiospori. vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. numărând peste l00. ramificat.mixosporii). lipsite de clorofilă. prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi. ţesuturi false. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii).Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular. Nutriţia ciupercilor. Produsul de rezervă este glicogenul. nucleoul şi un număr mic de cromozomi. este denumit miceliu secundar.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. celuloză. cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul. Structura. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori). În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI. Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. Origine. aşa cum ar fi: ascosporii. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife. atunci când atacă mai multe specii de plante. înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. din care au evoluat regresiv . la bazidiomicete. fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii. Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. Ciupercile se înmulţesc vegetativ.care au membrană. brună. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică. Hifele miceliene. adaptate la mediul terestru. iar cele tari de scleroţi. Conidiile. lipide ş. cenuşie. În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. când atacă o singură gazdă sau polifage. hemiceluloză etc. rar la cel acvatic Morfologie.distingem: exospori şi endospori. formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. altele sunt saprofite pe resturi organice. pot constitui. unicelular. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. pe anumite organe numite bazidii se. cu unele bacterii sau insecte. neseptat şi plurinucleat. celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). corpul vegetativ este un sifonoplast. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite. iar fiecare celulă are citoplasmă. unicelulare. din care unele parazite. Ciupercile pot fi monofage. Înmulţirea.

Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. structura talului. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie. iar meioza asigură revenirea la haplofază. 6 – zigospor matur. Mucor mucedo 1. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. 3.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu. . ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere. alcătuite prin împletirea hifelor.4. heterotalice.169. Deseori.miceliu cu sporangi tineri. organele sexuale formându-se pe taluri diferite.170. Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi. ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. gametangiogamie şi somatogamie. emiţând 117 Fig. 7 . Phycomyeetae. căzuţi în apă. Clasificare. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. Ciupercile inferioare. c – sporangiofor. prin pseudopode. Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă.5 – gametangiogamia. în general. Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite. Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. După criterii filogenetice. fiind numită şi cistogamie.teleutosporii (la Uredinales). Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast. CLASA PHYCOMYCETAE Fig. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. tipul de înmulţire. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie. 2sporange de diseminare matur. sunt homotalice iar cele superioare . Ascomycetae. aflate la capetele celor două hife miceliene. dicariofaza sau faza binucleiata. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. Basidiomycetae şi Deuteromycetae.

separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). înmulţeşte prin izogametangiogamie . în majoritate obligat parazite. capabili de germinaţie. În cazul când apare miceliul secundar.adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb). răspândite în mediul aerian. care la germinare se divide reducţional. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii). Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii. Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii.169). având loc plasmogamia şi apoi cariogamia. cu câte o conidie de forma unei lămâi. devenind gametocişti (gametangii). Corpul vegetativ este un miceliu. Sporii au formă ovală sau sferică. din care se formează micelii heterotalice. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate. Phytophtora fagi (Fig. pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii. scleroţi şi înmugurire (drojdiile). prezintă unele afinităţi cu ascomicetele.171).a. provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. germinează direct. Prin resorbţia membranei la locul de contact. nigricans). iar sexuat prin heterogametangiogamie. de sexe diferite. sunt hialini sau gălbui. Syncephalis etc. Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate.Prin germinare. rezultă 118 . Prin stomate ies conidiofori izolaţi. formând după germinare noi micelii. hrănindu-se prin intermediul haustorilor. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi. ce formează pe substrat o pâslă. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat. Ascosporii. rar saprofite. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. sporangiofori pe care se găsesc sporangi. numite picnidii. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. din fam. de numita aşcogamie (Fig. oidii). celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales). care reprezintă faza de lungă durată. pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. conţinutul unui gametangiu trece în celălalt. Conidiile se formează.Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia). prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. Rhizopus stolonifer (R. Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie). fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti.de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). cu celulele aşezate cap la cap. numită impropriu şi oogamie. alcătuind hifele miceliului primar. care au ca organ caracteristic asca. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor.). producând pagube însemnate la plante. Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite. Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii. Fiecare celulă are un singur nucleu.haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife. organ de rezistenţă. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. Familia Saprolegniaceae. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). Sexuat se. De pe miceliu apar ramuri verticilate. formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori.care se separă de restul hifei printr-un perete transversal. Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş. Mucoraceae. Unele genuri de zigomicete (Endomyces.l70). Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. septat. În general. în special. în care se formează ascosporii. cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice.

închişi în ască. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului. iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul. reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene). Torulopsis . reuneşte ciuperci saprofite. deci sunt descoperite.ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------. ascogene. Remarcăm că. Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize. Ordinul Protascales. pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar. a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană.miceliu primar . 4 . Ascomicetele numără peste 18. într-un strat fertil sau himeniu. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea. cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere.Endomyces . trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza. care au formă de cupă sau disc. se transformă în ască. SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului. numite parafize. peritecii.5 – formarea filamentelor formându-se. multe din ele fiind parazite pe plante şi animale.172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. rupere pereşilor corpului de fructificaţie.cu talul unicelular.notată cu "C"). dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. Clasificare ascomicetelor. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor . fără corpuri sporifere şi are două ordine. 119 .micelii primare heterotalice (+ şi -). Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat. În anteridiu (anteridie). rezultă mai mulţi nuclei. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. iar nucleii sânt în perechi (dicarion). fiind larg deschise.171. (Fig.în majoritatea cazurilor. adică ascosporii. 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia. Din zigotul fecundat se formează hife ascogene.Pe unul din aceste miceilii. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia . de scurtă durată.Această celulă zigot. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. Torula.ascospori Fig.Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. Ascogonul are forma unei butelii.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor. cauzând pagube mari. deosebim: cleistotecii cu ascospori. asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie. având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii. un corp de fructificaţie sau ascofruct. cu rol de gameţi masculi. prin diviziunea nucleului. având loc mai întâi plasmogamia.Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a).000 specii.

asce cu ascospori. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului. măciucaţi sau ramificaţi (Fig. printr-un proces de fermentaţie alcoolică. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre.173). ramificat. Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie. dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic.7 – chlamidospor.2 – tal unicelular. ciaviforme claviformina. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. având aspectul unor şiraguri de mărgele.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei. producând deformări ale organelor. iar sexuat prin somatogamie. caracter după care sunt împărţite în ordine. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie. Fig. Asexuat. 6 – c – conidii fructe atacate.147. 2 – eliberarea ascosporilor. descompune hexozele. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. Taphrina pruni (Fig. În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule. 3 – colonie -).175. adică hipertrofierea fructelor. Prin maturarea Fig.Celulele miceliului sunt binucleiate. proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş.173. 4 – ască. Ordinul Plectascales. Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi.4 – 2 – Penicillium. Ordinul Perisporiales (Brysiphales). apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină. Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului.Produc boli la plante numite "făinări". care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme.Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ). iar din P. produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare. 3.Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate). cd – conidiofori.Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . grupează ciupercile cu miceliul filamentos. se înmulţesc prin conidii de tip Oidium. parazite intercelular. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig. – Aspergillus. 120 . fiind ectoparazite . înmulţinduse.5 – miceliu binucleiat. copularea conidiilor. În condiţii nefavorabile.175). formată prin înmugurire. Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite. Ordinul Taphrinales (Exoascales). celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori. Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig. prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli.

cleistoteciile având fulcrele ramificate. întîlneşte Diatrype stigma. în pădurile noastre se întâlneşte.1 – Morchella esculenta. Phacidaceae. sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare. numite: trufe. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. fistulos. Helotiasceae. păr. Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului.. care au corpul de fructificaţie un apoteciu. la care ascele au formă de butelie. de culoare brună şi pedicelul scurt. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras). fag. se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee. Grupează ciuperci parazite sau saprofite.. N. cireş etc.177.176. cu aspect de urechiuşe. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. Dasyscypha willkommii: Fig.2 – ramură cu cancer. care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. cu ascofructul comestibil. Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori. având stromele de culoare portocaliu-roşiatică. 121 . T. Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa). CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate. de culoare roşie coral.177). Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce. cu corpuri sporifere mari (Fig. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. Reuneşte ciuperci parazite pe plante. Din fam. Ascocarpii sunt globuloşi. Din familia Pezizaceae. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen. T. Ordinul Sphaeriales. alun. Tuberaestivum.1). glădiţa. iar Phyllactinia suffulta . cu strome negre şi tari. declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag).de tip periteciu. Fig. Ordinul Discomycetales.brumale etc. din fam. diferenţiat în picior de culoare albă. Ordinul Tuberales.) răni canceroase.simple sau ramificate (Fig. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. alcătuit din asce şi parafize.făinarea frasinilor şi a altor specii. tei etc. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. Stratul himenial.Peziza coccinea care are apotecii mari. asemănători cu tuberculi de cartof. se. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. de diferite forme (disc. cupă. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori. f – apotecii. bohemica. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari. prezentând numeroase alveole. care susţine o căciulită de culoare brună. 2 – Verpa 1. cibarium. Ordinul Pyrenomicetales. Din fam.172. Morchella esculenta (zbârciogul). care formează strome brun-negricioase.176). foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul. primă vara. producând strome colorate în roşu. în care se află ascele. cu organul sporifer caracteristic.

pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori. cea superioară printr-un perete. După un timp.179). rezultând o celulă dicariotică. cîte o anză (cârlig) laterală. depozitare.secreţie. 2 . Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni.bazidiospori. formate din împletirea hifelor miceliene secundare. nucleul din anză ajunge în celula bazală. 8 – miceliu diocariotic. Capetele a două micelii primare (hife). un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar. asemănător hifelor ascogene. caz în care se numesc holobazidii sau septete. dicariotic. rezultă micelii primare. urmată de alta normală. 9 – bazidie cu bazidiospori. Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. Baziddile pot fi întregi. Cei doi nuclei din celuă se divid simultan. se apropie şi are loc plasmogamia (P). Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig. 122 . iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. haploide. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig. fie în anumite zone fertile.În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. fiind denumita fragmobazidii. numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct. de lungă durată. care prin creştere da naştere miceliului secundar.179. celule terminale.Fig. 3 – coptlarea a două 10). În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. din care doi migrează spre vârful celulei. După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. de scurtă durată.178). care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. 4-7 – creşterea miceliului secundar. în urma unor modificări citologice. ia naştere. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). dicariotic. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar. Mai târziu. protecţie etc. Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R). cu un singur nucleu este separată de. rezultând 2-4 nuclei haploizi.178. Bazidiile se pot forma direct pe micelii. rezultând 4 nuclei. iar partea bazală.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare. care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1. În bazidiofructe. cu celule uninucleiate.

3).2–Polyphorus betulinus Fig. pe care se dezvoltă o regiune fertilă. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar. coralloides . p – pileus. ordinul este împărţit în mai multe familii.meloşel). din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre. După modul de organizare a corpurilor sporifere. şi produce putrezirea lemnului. ramuri. vb – velum parţiale. 1 – Polyporus hispidus.lam–lame acoperite de himeniu.183. C. 3 – Merulius lacrymans Fig. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze.184. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme.ciuciulete (Fig.botrytis. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes). satana. are 123 Fig.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii. Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe.s– stipes. mesteacăn.barba ursului. cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste. 2 – Fomes fomentarius . trunchiuri căzute etc.182. Fig. pe care se află bazidiile.1). grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig.3–Psalliota campestris:m–miceliu. din care mai importante sunt. Ordinul Hymenomycetales. numită himeniu .burete ţepos (Fig.181. Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea . creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată. 18o.2–B. fag etc.2).2–Hydnum repandum.1–Boletus edulis. C. aparţinând la 4 ordine..l8o. C. Acest ordin numără circa 13. Hydnum repandum . dinţi sau ţepi.000 specii.180. Ciuperca Cantharellus cibarius . carpen.1–Clavaria aurea.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă. formosa . Familia Corticaceae.1–Polyporus sulphureus. plop. Familia Clavariaceae.

hrib veninos). ciupercă de pivniţă). otrăvitoare.1). Genul Fomes are corpurile sporifere perene. de culoare roşietică sau albă în tinereţe. Polyporus sulphureus(Fig. pe partea superioară. cu bazidiofructul olivaceu şi B. Merulius lacrymans. Fomes fomentarius (iască. numită vo1va.lutens de culoare gălbuie. copită.181. prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. reprezentând un rest al membranei velum universale. albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie. Familia Polyporaceae. Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile. margini de păduri. mămătarcă. moale şi gălbui în tinereţe. de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig. unele pot fi micoritice şi mai rar parazite. dispuse radiar. Prin creşterea ciupercii.184. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă. Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. cu latex alb. are corpul sporifer peren. menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă. crustă sau pălărie cu picior. nuc etc. la unele ciuperci. prezintă pălăriia bombată. ulm. producând putregaiul roşu. Familia Agaricaceae. Dintre speciile de ciuperci toxice. cu rol de protecţie al regiunii himeniale.183.2).regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase. se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . de asemenea. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. phaloides (buretele viperei). cu picior. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie. De pe rizomorfe . care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare. lăptuci). apoi negricioasă. Dintre ciupercile micoritice.care elimină picături de apă (Fig. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. A. enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. 182. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. are pălăria campanulată. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale. 2).3). Boletus satans (hrib ţigănesc. căpătând o culoare neagră la maturitate. L. 2). cărnoasă.l80. P. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe). La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa. Psalliota arvensis. care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. În stadiile tinere. crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. Famila Boletaceae. Polyporus hispidus (Fig. zonată în inele anuale. moi şi de culoare cenuşie. tari. Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele. numită velum parţiale. iute (Fig. denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei. velum parţiale se rupe. 124 . pratensis şi P. Comestibile sunt. are pălăria de culoare roz-brunie (Fig. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale. formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă.bureţi iuţi). Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase. Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). sylvatica . Russula vesca (vineţică.cenuşie.184. comestibile. are pălăria de culoare. apoi devine dur. pitoancă). De asemenea.183). 1) şi creşte frecvent în paduri.2).1). Boletus edulis (hrib. pantherina (burete pestriţ). Coprinus atramentarius (popenchi). asemănătoare cu o pălărie. pajişti. ce creşte prin păşuni. mult apreciată. alcătuind cortina. pâinea pământului). Este o ciupercă comestibilă (Fig. producând putregaiul alb (Fig. A. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior.183. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar). cauzând putrezirea albă a lemnului. 3). are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar.toamna se dezvoltă bazidiofructele. prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. Polyporus squamosus ( buretele păstrăv).cit şi în ciupercării. are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu). pita pădurii. numai în păduri. de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi. Ultima specie apare în grupuri numeroase.1). hulubioare. cu bazidiofructele de culoare gălbuie.cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. prezintă corpuri sporifere cărnoase.185. trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor. în special pe arborii căzuţi. Se dezvoltă pe fag. văcălie). piperatus (iuţari .181. carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul.. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig. stejar etc. Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). de culoare roşie-gălbuie. sub formă de copită. are pălăria de culoare brun . (burete de casă. cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes. produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. pălăria şarpelui). Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri. pe soluri grase.182.

186. reunite în 4 ordine: Tremellales.1 – Russula sp. Familia Phallaceae. Geaster hygrometricus (steaua pământului). Fig. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate. are corpul piriform. 3 – Geaster hygrometruicus. Fig. 125 . sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă. care execută mişcări higroscopice (Fig. Lycoperdum pyriforme (Fig186. Uredinales şi Ustilaginales.Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac. de forma unei căciulite alveolate (Fig. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie. 4 Scleroderma auratiacum.caesarea. are corpul sporifer la început subteran.185.Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai).4). Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos). care are corpul sporifer în primele faze subteran. Ordinul Gasteromycetales.1). cu solzi albi în partea superioară (Fig.3). de culoare măslinie şi miros de cadavru.185. are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig. apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi.186. Fig.2).pyriforme. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba. 2 – Lactarius piperatus. 2 – L. burete domnesc). albe-brunii.184.186. iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. 3 – Cantharellus cibarius. pergamentoasă şi tare.5). care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig.186. Auriculariales. Lycoperdon gemmatum. 1 – Amanita muscaria.186. învelite într-o membrană numită peridie. 5 – Phallus impudicus. Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor).Amanita caesarea (crăiţe. 2 – A.2).

cu bazidia septată. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri.uredosor cu uredospori. 188). cu diferite tipuri de spori. Cronartium ribicola. Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -. Uredinalele sunt endoparazite. Ceraştium ş. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc.formate din miceliul primar. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. Aceştia căzând pe sol. S. numiţi şi spori de vară. dar cu bazidiile septate. infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. fiind heteroice. Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite. Fig.heterotalie. tăciuni şi mălură. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. 3 – ecidiospori. 188.din miceliul secundar.187). care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria. evonymi-capraearum. 3 . Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig. 5 – teleutospori. Teleutosporii formaţi în teleutosori. 2 – picnidie cu picnospori. heteroieă pe pin strob si coacăz etc. 187. Ordinul Uredinales. din familia Malampsoraceae (Fig. iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă. 5 – bazidie cu bazidiospori. 4 – uredospori.Ficnosporii se formează în picnidii. ci doar organe de sporulaţie. Bazidiosporii sunt haploizi. fiind saprofite. cinerea. cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. fel de pungi. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. 4 – teleutosor cu teleutospori. Auricularia sambucina. 2 – ecidie cu ecidiospori. apoi germinează şi se formează probazidia.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele. binucleiaţi. Ordinul Ustilagineles. Ecidiosporii se formează în ecidii. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie. un. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad).a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. Fig. fiind unicelulari. În ciclul biologic predomină miceliul secundar. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal.

constituind un fel de scoarţă sau cortex. iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina. Lobaria pulmonaria etc). În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante. În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei. vizibile cu ochiul liber. Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate. respectiv din algele roşii. având aspectul unei tufe ramificate. Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici. menţionăm: Cytospora Fusarium. Lichenii sunt plante de talie mică. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste.a. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice. Rhizocarpon geographicum). CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. au talul lamelar. Origine şi filogenie.(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite. pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). Unele ciuperci sunt micorizante. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. După teoria monofiletică. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales). În cazul talului heteromer (Fig. foliaceu.modula. toxice. acele şi conurile de conifere).) De asemenea. Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită. Polyporus officinalis ş. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. după caracteristicele conidiilor.a. talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. numite gonidii.).189. Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare. în special. Lichenii frunzoşi. simetrie dorsiventrală. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe . având talul de forme variate. Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia. spre exterior. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară. Usnea barbata ş.). La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară.1). Importanţa ciupercilor. Unele specii au în constituţia lor principii active. cu rol de susţinere. Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. Anatomic. se află un strat de hife strâns împletite. 127 . Cetraria islandica. Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. formată din hife strânse. care alcătuiesc stratul gonidial. puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina. Structura. asca şi bazidia fiind omoloage. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda.

Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. când ciuperca fiind o discomicetă. zm – zonă medulară. secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. a – apotecii. După felul ciupercii din constituţie lichenii. la germinare.00 de specii. se – cortex.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa.Înmulţire.189. 5 – Usnea barbata. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes. formează un lichen – zonă gonidială. 3 – Centaria islandica. E – rizine. generând ascospori în asce. numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig. observa nişte umflături cu aspect de gale. 2 – Lecanora sp. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu.190. se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes. Cora pavonia. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. 128 . D – scorţă internă. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori. B l89. 1 – Cladonia rangiferina. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex. numite cefalodii. Peltigera). tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat. CLASA ASCOLICHENES Fig. care numără peste 20. din regiunile tropicale). grupate în apotecii (Fig. go – gonidii. Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. Sorediile sunt grupe mici de alge. 6 – Roccella tinctoria. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei. te – teciu. propagare de soredii sau separare de izidii. C – medula. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. înconjurate de miceliul ciupercii. Pe talul unor licheni (Lobaria.2). Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. 4 – Xanthoria parietina. ep – epiteciu. Clasificarea lichenilor. ri – rizoizi. Ascosporii.189. co parteneră.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni.

ramnoza. De asemenea. în scop medicinal (Centraria islandica). folosite ca principii colorante. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina. histidine ş. iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor. Parmelia.1). Ciadonia etc.cu tal fruticulos. Usnea barbata . Xanthoria parietina .Ordinul Discolichenes. Dăunătoare sunt speciile. l90. contribuind la formarea solului. pyxidata. comun pe ziduri. Altă specie frecventă este C. acizi organici. întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră.5). lichenii sunt pionerii stâncăriilor.lichenul manei. 190. Dintre cele mai frecvente specii. ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor. Grupează majoritatea lichenilor. Rocela tinctoria (Fig. Cetraria is1andica (Fig. răspândite în toate mediile. trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină. este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne. 129 . în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . enumerăm: Cladonia rangiferina . Rhizocarpon geographicum (lichen crustos). Alături de bacterii şi alge. se întâlneşte frecvent pe stânci de granit.m. Importanţa lichenilor.190. care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia.6). are talul fruticulos.4). are talul foliaceu. 190.a).lichenul galben (Fig. Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure.. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare. Xanthoria parietina.mătreaţa brazilor (Fig. acizi aminici.lichenul renilor (Fig. servind ca hrană pentru reni.). manoza. garduri. l90.3) . ciuperca având corpul sporifer un apoteciu.lichen de munte. Usnea etc.

epidermă. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). La pteridofite. Gametofitul talos. În capsulă se formează. prin mitoze. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. iar în arhegon o singură oosferă. alcătuit din picior setă şi capsulă. chiar elemente conducătoare. în special. cât şi cel cormoidic. Rizoizii. faţă de clorofite. păduri etc. cât şi de cormofite. Gametofitul. Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. câte doi dintr-o celulă mamă.SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. Gametangii. diferenţiat în ţesuturi mecanice. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. deci rămâne un tal. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. conducătoare etc. Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini. axial. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). de pteridofite. Sporul (meiosporul) generează. Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. Anteridia şi arhegonul.191).191. partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. a sporangilor (capsula) şi Fig. iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. se formează pe tal şi sunt pedicelaţi. prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). În anteridie se formează anterozoizi. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare. Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. numită corm. dar care formează tot spori. mecanice. sunt fixate de substrat prin rizoizi.care îndeplinesc rolul rădăcinilor.Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite. dependentă de partea vegetativă. de scurtă durată şi dependentă de gametofit. La briofite. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. numită spor o gem. alcătuit din picior. inclusiv). În dezvoltarea ontogenetică a capsulei.). amintind de protostelul rinialelor. Protonema şi planta. Frunzişoare1e sunt simple. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . prin meioză. în general. care reprezintă gametofitul. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică.ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. cu anteridii şi arhegoane (Fig. de timpuriu.sporogonul. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) . creşterea terminală. tipice. un muşchi diotic. reprezentate printr-un parenchim conducător. Ciclul de dezvoltare. generând planta. se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. independentă. Cloroplastele au şi clorofila b. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). briosporii care reiau ciclul. Sporogonul (sporof itul). cu sau fără nervură. de origine epidermală. Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice. La unele specii se poate diferenţia. Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare.

3 – tal femel cu arhegoniofori (g). În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere. Clasificarea briofite1or. cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule. Fig. Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate. 4 – apofiză.000 de specii sunt grupate în 5 ordine. Cele peste l0. transv. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă. spori şi elatere. Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor. Fig. 131 . iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului. în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). prin anteridiofor. capsula nu are columelă şi caliptră. amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales . Marchantia polymorpha. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase.8–secţ. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant. ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. gametangii.193. s – stomate şi a – anteridii. 3 – urnă. 2–secţiune long. Rizoizii sunt unice1uiari. 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a). Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. 7 – columela. ramificate.7– elatere şi spori. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. prin arhegoniofor. Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor. asemănătoare unor bulbili. cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate.setă. Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). prin sporogon. l– scufie. respectiv arhegoniofori. 5. 6 – arhespor. variat ornamentat. 193). zonă în care se dezvoltă.iar la Hepaticatae. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon.amfiteciu şi alta internă sau endoteciu. 2 – opercu. Hepaticatae şi Bryatae. numite anteridiofori. terminaţi disciform. B–secţiune longit. Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed.5– arhegon.6–capsulă deschisă.192.

Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. cuprinde forme cu gametofit cormoidic. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides.194). Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. squarrosum etc. numită apofiză. numite Fig. terminată cu un căpăcel numit opercul.Ordinul Jungermaniales. Dintre speciile genului Sphagnum (Fig.hiroide. moarte.În cazul genului Polytrichum după epidermă. Unele celule sunt mai mari şi hialine. c – capsulă. cu rol în diseminarea sporilor. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. rizoid. cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi . sporogon. apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv. numit pseudopodiu. La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. setă şi capsulă. a – rest din arhegon. 2 – Funaria hygrometrica.195. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern.Sphagnum. Bryidae . Sphagnum sp. leptoide. SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae. Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini. 2 – sporogon mărit. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici. alcătuind peristomul. mai dezvoltat la Pcalytrichaceae . mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. însă la maturitate este ridicată de un pedicel. ramuri şi frunze. 4 – ps – pseudopodiu. iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. wulffianum. Andreaeidae.Capsula sporogonului nu are setă. datorită mediului acid. Capsula este alcătuită din urnă. turficole.194. Hylocomium splendens. Polytrichidae şi Buxbaumidae . S. acutifolium. 132 . frunzişoare. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule. un parenchim şi central elemente conducătoare. 1 – Dicratum scoperium. care are numeroase specii oligotrofe. numite hialociste. se carbonizează. Prin pădurile umbrite de la noi. o – opercul. 3 – Mnium undulatum. transformându-se în turba. Sporogonul este diferenţiat în picior. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. format din celule mecanice. cu un singur gen . având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă.

Pe solurile uscate. protonema filamentoasă cu cloroplaste. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. Ecologie.196). pe ramuri în descompunere. În pădurile de foioase. conservă grăuncioarele de polen. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. la mediul terestru. Prin păduri cu soluri reavene. Predominarea gametofitului. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . Hylocomium splendens (Fig. Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. iar capsula este 4-6 muchiată. 195. anterozoizii ciliaţi. în special în cele montane. de dimensiuni mici. răspândire şi importanţă. frecvent se întalneşte Atrichum undulatum.2). 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis. moderat acide de pînă la acide. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer. Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig.1) şi Eurhynchium striatum. Multe specii cresc pe sol. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. Prin pădurile de conifere. se întalneşte Polytrichum juniperum. Sfagnetele. Briofitele au legături §i cu psilofitele. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. Polytrichum pe glob. pe soluri argiloase. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae. pentru combustibil şi ca îngrăşământ. Se opercul. opercul. cu capsulă mare şi asimetrică. iar unii pe stânci. întâlnindu-se pe substraturi variate. răspândiţi în variate condiţii de mediu.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase.frânghiuţă (Fig. cu pH acid. 133 . SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase. Briofiţele au un important rol ecologic. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic. adaptându-se. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii. Origine şi filogenie . Mnium undalatum (Fig. acoperită de o caliptră mare şi franjurată.196. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci.2). prin turba produsă în cadrul lor. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. Muşchi au o largă răspândire Fig. 195. altele pe sporangi. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri. 195.

cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta.. În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. în general. sau pseudodicotomic. 197). se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. uneori lemnoasă. de scurtă durată.trofosporofile. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ). 4 – sporange cu spori. cu care începe gametofitul. cel mai adesea fiind taloidic.00 de specii de cormofite de pe glob. Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). cu dimensiuni de la câţiva centimetri. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). numit stel. stoloni.197. Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă. rar poate fi şi monopodială. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. 7 zigot. 2 – lob foliar cu sori. tuberculiform. prin sor.frunze şi rădăcină. desprinse dintr-un strămoş algal. care prin germinare generează embrionul. lipseşte. care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. cu corpul vegetativ vascularizat. anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . Corpul este diferenţiat în tulpină.. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie. fiind reprezentat mas. formându-se pe protale monoice sau dioice.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. 8 – plantulă pe protal. se succed obligatoriu două generaţii.ce prin dezvoltare devine plantulă. Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. cât şi sexuat. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv. Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. numit corm. rar filamentos. întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive. grupate într-un cilindru central. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. Fig. Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile. până la câţiva metri. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. Frunzele sunt de două feluri: mici. Cele peste 300. La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară). fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. numit corm. 1 – corm. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. muguri tuberizaţi. care prin 3 – secţ. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed. tetrade de spori (n). Cormul are o structură morfoanatomică complexă. numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . mitoză generează embrionul.

pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae. 198. tulpina şi frunze. Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. întregi. Lycopodiatae. ramificat cu protostel. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). cu rizoizi în loc de rădăcină. Fig.2) posedă pe tulpini frunze mici. Madagascar şi Florida. iar de pe rizom plecau rizoizi. 198. Dintre pislofitatele străvechi. uninervate. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. actinostel şi sifonostel. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. Fig. 198. rar bifide. Rinialele au o mare importanţă filogenetică. organizare şi particularităţile ciclului biologic. situaţi în vârful ramurilor. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. dispuse spiralat sau opus. Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă. frunze de tip microfil. Cuprinde primele pteridofite.1). cu 10 specii arbustive. Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor. pe care se găsesc frunze solzoase. care au corpul diferenţiat în rădăcină. Ordinul Rhynia1es. Protalul este cilindric. Hornea avea un rizom tuberculiform.2 – 135 . subteran. Asteroxylon (Fig. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. 1 – Rhynia. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. La Rhynia (Fig. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. 199. eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. Japonia. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică. După gradul de evoluţie. 2 – Asteroxylon. Frunzele sunt de tip rnicrofil. Australia. în simbioză au ciuperci micoritice. cunoscute ca fosile din Silurian. sp – sporangi.

terminate într-o aristă fină. Pe protal se formează anteridiile. 4 – În macrosporange cu macrospori. Lycopodiam clavatum . (m). din Silurian şi Devonian. Grupează numai reprezentanţi fosili. Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul. pe soluri oligotrofe şi Fig. 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide. cu mai multe specii la noi. Huprezia selago.Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. saprofit. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. 4 – spor în curs de germinare.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat. reprezentată de un protal monoic sau dioic. f – tapet. 201. indică humus de tip moder. molidişuri.10-11 – plantulă.pedicuţă (Fig. 200 Huperzia selego Fig. 5 – protal. i – ligulă. Legidodendronales şi Isoetales). 3 – spor. L. reavăn jilave până la 136 . 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. sesile. Ordinul Proto1epidodendrenales. supra sau subteran. Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin. sempervirescentă . Se1aginellales. Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. este o plantă semilemnoasă. este 9 – zigot.Gener sporofilă cu sporange. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . acide până la moderat acide. Selaginella helvetica: 1 – planta. cu humus de tip moder. 200). Au dominat Paleozoicul. Din germinarea sporului se formează protalul monoic. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig. de formă tuberculiformă şi este incolor. complanatur n etc.Lycopodiaceae. dispuse spiralat. astăzi supravieţuind doar 7 genuri. cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera.199). 8 – arhegoane cu oosfere. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri. reavene până la reavăn jilave. 3 – microsporange cu microspori. grupate în 5 ordine .

calcaroase din regiunea montană. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice. la vârf cu numeroşi dinţi. cu 2 genuri actuale. cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. concrescute într-un manşon sau teacă. de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris.a. cu frunze de tip microfil. Familia Selaginellaceae.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele. subalpină şi alpină.jilav-umede. Are tulpină ierboasă. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere. În urma germinării sporilor se formează protale dioice. dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş. dispuse pe 4 rânduri (Fig . Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. numită ligulă. cu frunze mici şi inegale. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme.Isoetaceae. creşte pe stânci umede. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi. având câte un sporange. 137 . Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer. Ordinul Isoetales Are o singură familie .20l). iar la noi fiind cunoscute numai două specii. Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. pe glob însumează cea 600 de specii. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate. târâtoare. iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii. ramificate dicotomie.struţişor. dispuse altern sau opus. Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente. Selaginella helvetica . având la bază o anexă solzoasă.

mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană.202). indicând soluri cu exces de umiditate. verzi. prin fâneţe şi culturi. După împrăştierea sporilor.ramosissimun etc . palustre . Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi. întâlnim la: Equisetum hiemale E. Tulpinile asimilatoare. cu rădăcini Fig. creşte frecvent prin locurile umede. apar mai târziu şi au ramuri verticilate.Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. Equsetu m arvense. de asemenea. tulpini fertile şi sterile. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. asimilatoare. coada calului (Fig. Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă. O singură tulpină verde. Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite.202. 8 – zigot ăn dezvoltare. sterile. se formează la germinare 2 protale dioice. formând fitocenoze. nutritive de elatere desfăcute rezervă. 4 – spori. diferenţiaţi pe sexe. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 .coada calului (Fig. Are. pe terenuri nisipoase. Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile. creşte în lungul văilor umede. 3 – sporofilă cu tuberculi.203). în vârf cu spic sporifer. 3 – sporofile cu sporangi. De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile. 5 – spor cu arhegoane. Importanţă economica.Clasific are. prinse de substrat prin rizoizi. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi. Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. are şi el tulpini sterile şi fertile. anteridii. prin germinarea sporilor. Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ). Sporofitul are în sol un rizom articulat. 2 – tulpini sterile. E. bospice de sporofile. sunt brunii şi neramificate. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. Equisetum arvense: 1 – Fig 203. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale.La ambele specii. 6 – anterozoid.cu verticile de ramuri la noduri. 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse. Equisetum telematia .

Sporangii sunt grupaţi în sori. iar gametofitul este de scurtă durată. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic.Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. iar unele din cele tropicale sunt arborescente. 139 . acoperiţi în multe cazuri de induzie. cât şi arhegoane cu oosferă. În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen. Răspândire. reprezentat prin spor şi protal. frunze. este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). intrând la finele acestuia în declin. de pe rizom. verde şi pluristratificată. Aceştia. întregi sau incizate.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. peren. anual se formează o frunză cu 2 segmente. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. deci de scurtă durată. unistrat la leptosporangiate. stoloni subterani. fertil. compuse. Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. fosile. steril. rar dioice la ferigile heterospore. având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. având formă de lamă foliacee. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. unul verde. numită induzie (Fig. 204). Frunzele sunt de tip macrofil. Fig.clasificare. care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. Sporangele are la exterior un perete gros. Frunzele sunt macrofile. Cele peste 10. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. iar în sistemele mai noi în 8 subclase. dând naştere la protale monoice. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire. sectate sau lobate. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc. în condiţii de umezeală şi de temperatură. iar protalul este anual. Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. germinează. care apare prin pajiştile de munte. format dintr-o celulă epidermală. bulbile epifile şi fragmente de protal. Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede. acoperiţi sau nu de o membrană. La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. alcătuind sori. 204. Embrionul format după fecundare din zigot. La ferigi sporofitul este dominant. asimilator şi altul gălbui. din care prin meioză se formează numeroşi spori.

cu 2 genuri de ferigi străvechi. lemnoase şi erbacee.Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. Subclasa POLYPODIIDAE 140 . răspândite în zona tropicală şi temperată. Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate .

sori rotunzi şi 141 . fără induziu.ferigă (Fig 205). A. acide. rar întregi. Dryopteris robertiana este o specie calco-filă.2-5 penatisectate.Phylitis scolopendium.Prin zavoaile de la gurile Dunării.Polipodiidele sunt izospore. Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana. care poate fi recunoscută după 1-planta. brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. prin păduri şi stâncării. purtând pe dos sori rotunzi. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic. 2). cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului. crăpături de stânci în pădurile umbrite. În făgetele de pe povârnişuri şi chei. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). lamina lanceolată. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). cu troficitate scăzută până la ridicată. în amestecuri. specifică Fig 205.In aceliaşi condiţii ecologice. 2-3 penatisectat. fără induziu. cu structura cilindrului central variabilă. iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. se întâlneşte pe văi. cu rol în deschiderea sporangelui. Dryopteris filix-mas . pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare . l). cu frunzele penatisectate şi sori mari. nuzi. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă). 1. sectate .Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană. moderat acide până la slab acide. de la protostel şi pană la eustel.Specia este comună în pădurile montane.iarbă dulce (Fig 306. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). 2. cu sorii alungiţi. sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. Ordinul Filicales.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană. se recunoaşte după frunzele mari.Reuneşte ferigi. cu induzie rudimentară. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. Frunzele sunt de tip macrof il.foliola cu sori. amestecuri şi prin molidişe.ruta muraria (ruginiţa). în majoritate ierboase. Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet. s-sori. specie perenă. are frunzele dublu penat sectate. pe dos cu sori rari. dispuşi pe 2 rânduri paralele. rotunzi şi confluenţi. În făgetele montane. limba cerbului). cresc Asplenium trichomanes (straşnic). acoperiţi de o induzie reniformă. cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb. lungi de peste 1 m. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. Cele aproximativ 9. pe humus de tip moder-mull şi moder.000 de specii.calcicolă (Fig 206. Matteuccia struthiopteris (spata dracului).sori cu induzie rasucita.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. are 2. pe soluri reavene până la jlave-umede. (solzi). Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. În locuri stâncoase.Are sori nuzi. acoperit cu rare palei 3.Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului). peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei. moderat acide pînă la neutre.In pădurile noastre cresc numeroase specii. grupate în tufă. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede. dublu penatisectată. răspândita până în etajul subalpin.Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197. Fig 206.

afânate şi cu umiditate ridicată.Se întâlneşte în feăgete şi molidişe.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. plantaţii şi în pajiştile montane. pe soluri cu humus de tip moder. pe soluri scheletice. acide. rar în cea colinară. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 . umede. În zona montană.acoperiţi de un induziu în formă de scut. tăieturi de păduri. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului).

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

asemănătoare cu ale pinului silvestru. 3-con mascul.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel. pe ramuri nutante. Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte. 4-sămînţă.4-con. Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus. la noi creşte spontan specia Taxus baccată .Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12). caduce şi dispuse pestimat.Vegetează la limita superioară a molidişurilor. 148 . având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală. introdus la noi în scop decorativ. Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău. dispuse câte 3 în vesticii.Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor.Arbore indigen cu frunze căzătoare. este un arbust dioic. dispuse spiralat. cu frunze semipervirescente.communis ssp. .In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri.3-flori femele.Arbore exotic. cu frunze aciculare şi conuri mici. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor.zadă).Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril. iar rădăcinile emit pneumatofori. uneori gigantici. Juniperus communis -ienupăr (Fig 214). ca si prin seminte cu sau fara aripa. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste. pungente..2-floare masculă. familia Taxaceae. Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele. În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212. Larix decidua (larice.In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J. 1-ramură cu frunze. pe stâncării calcaroase.nana. cu frunze aciculare.Acele sunt tot câte două în teacă. Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori. specii din genul Thuja şi Cupressus. purtătoare a unui singur ovul erect. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste. dar numai câte una sau două.Din ordinul Taxales.tisă (Fig 215). Pinus sylvestris: Fig 213. 213 ) cea externă).Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase. . Conurile sunt mici şi ovoide. 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig.

la bază cu un periant rudimentar. Este un arbore dioic. uninerve . 6sect long. fără canale rezinifere. cu un perigon redus. jud. fiecare floare cu câte o bractee. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6). sunt caractere ce le apropie de angiosperme. cu frunze aciculare . Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. 5 . Tisa are un lemn foarte valoros. 4-floare femela Fig 215. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară.ramura cu flori mascule. aparţinând familei Ephedraceae. Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. rar liane. 2-2A . iar perechea superioară devine cărnoasă.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide. cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase. aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice.Cele femele au carpela fertila (terminală). prin sământa. fără canale rezinifere. 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă.floare mascula. cu frunze variate ca formă. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun. înconjurată de câteva perechi de solzi sterili. polenizarea prin insecte. 149 . un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului. 3. Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi.Apare un început de ovar. jud.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216.tulpină de plantă femelă. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare. fiind singura parte netoxică. prin floare femela. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege.Fig 214. alcătuit din mai multe bractei. Vrancea). cărnoasă. început de dublă fecundatie. Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula.4 floare femela. 2. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora. formare a unui endosperm secundar. deci reprezintă giranosperme evoluate. 5-sect long.

Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. evoluând paralel cu ferigile eu. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă. Cycadales.a. peste 10. lobate.şi leptosporangiate. Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului. Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii. care sunt cele mai evoluate gimnosperme. Cordaitales. cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. cât şi ierboase (anuale şi perene). Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme. formele de tranziţie. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor. o au gnetatele.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor. Pinofitele cele mai vechi. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul. Rădăcinile pot fi pivotante. a ovarului şi a seminţei închise în fruct.IV pag. 136). În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate.Pot fiŞ întregi. liane). arbuşti.Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor. pteridospermalele. probabil chiar mai înainte. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc. Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales. sectate şi compuse.formând fitocenoze.Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul.O poziţie aparte.000 de specii. Lathraea. argumente în acest sens fiind. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. floarea 150 . protejândul dând naştere în evoluţie la pistil. rămuroase şi fasciculate. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici. din lipsa fosilelor mezozoice. Origine şi filogenie. dispuse pe tulpini altern. Orobanche ş. de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales. cu cilindrul central un eustel până la atactostel. din ovarul căruia a rezultat fructul. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. au determinat modificări morfo-anatomice. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. Frunzele au forme şi mărimi diferite. opus sau în verticil.).Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate.

Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae. cotiledoanele lipsesc. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu. cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă.000 genuri cu aproximativ 300. flori unisexua te. Frunza este de forma variată. Liliiadae şi Arecidae. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. variabile ca număr. ovar sincarp inferior etc. frecvent pe tipul 5 sau 4. Nymphaeales şi Papaverales. adoptate şi de botanişti români. cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys). Pe baza caracterelor morfo-anatomice.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul). iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. La Viscum.policarpicelor primitive este bisexuata. capsule . fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. cu cilindrul central de tip eustel. Aristolochiales. diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii. Cele cea 10.sau hemiciclice. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. L. simetrie actinomorfă. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171. cu 58 de ordine. stamine şi pistile libere. policarpelar. raspândite pe tot globul. de regulă peţiolată.000 de specii lemnoase şi ierboase. biochimice. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. cu 19 orine.000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii. florile sunt diplochlamidee. drupe).C ronquist. numărul mare de stamine. Rosidae. bace. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. Embrionul are două cotiledoane. subtropicală şi tropicală. dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. Ranunculales.. atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic. Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor. Hamamelidae. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. rar zigomorfă. gineceul. apocarp. angiospermele. Obişnuit. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. achene. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. rar 2. la care fie s-a redus sau sunt concrescute. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae. solitară. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. Dilleniidae. rar bicolateral şi dispuse concentric. A. De regulă. apărute în Jurasic. 151 . Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. Zimmerman n). Cuscuta etc. cu aspect de con (familia Magnoliaceae). menţionăm: periantul format din elemente libere. Takhtajianşi W. După sistemele mai recente de clasificare (A. excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. cu un singur cotiledon. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. rar sincarp. la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). Clasificare. lemnoase şi ierboase. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. fructe de diferite tipuri (folicule. Caryophyllidae şi Asteridae.G. cu numeroase petale libere. serologice etc. cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată. zigomorfe. Piperales. obişnuit.

fruct. capsulă. unisexuate sau bisexuate. Japonia. stelata. dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive. kobus ş. genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi. M. rar persistente. 3+3G(6-4). Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare. indicând un grad de superioritate. pe soluri cu troficitate ridicată. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice. stipelate. Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase. nuculă sau bacă. cu 6 loje. Fig216. dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum. grandiflora. cu rizomi şi rădăcini adventive.Dintre familiile cuprinse în acest ordin.2-diagrama florală.lAfloare (secţ. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. lung peţiolate.actinomorfe sau zigomorfe.) lB.long. dispuse spiralat pe un receptacul alungit. unii din ei cultivaţi şi la noi.Aristolochia elemaţitis: l-planta. Au frunze mari. cu formula florală*%P(3)A6+6 . multispermă. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). spontane în regiunile calde.Acest ordin cuprinde o singură familie.pochivnic. slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave. Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. bisexuate. nediferenţiat. coriacee. caduce. bogate în uleiuri volatile. natante sau 152 . cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua. M. C. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri. Asarum europaeum . Capsula este globuloasa. M. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C.Fructul este o bacă sau drupă. Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare. iar din fructe se extrage uleiuri eterice.Frunzele sunt mari cordate sau peltate. având numeroase stamine şi carpele. clematitis . Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3).a. Florile sunt mari. cu frunze persistente.long. Din cele 200 de specii.floare (secţ. cu dispoziţie ciclică.217.răspândit China. Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. după formula florală: @P∞A∞G∞ . tufărişuri. cu humus de tip mull. Fig. Familia Aristolochiaceae include plante ierboase.mărul lupului (Fig. rar lemnoase. menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae. de exemplu: Magnolia acuminata. La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele. simple. camphora (arbore de camfor).Asarum e uropaeum:1. fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale.). alterne. Florile sunt mici. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea). vii si semanături. pe tipul 3. cu flori ciclice. piperul lupului (Fig 217). A. cu înveliş colorat.213) se întalneste prin lizere.

termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar.Florile sunt mari. peţiolate sau sesile.Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina. apocarpie ş. variate ca formă. băţile Crapina. formează fitocenoze întinse. anemofilă rar ornitofilă. N. în majoritate ierboase (perene. heleborina etc. rar opuse (Clematis).Formula florală este: P3+3A ∞G∞ .) şi alcaloizi (aconitina. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare.Embrionul este mic si are doua cotiledoane. în mod spiralat. Staminele şi carpelele sunt numeroase. decozina. simple sau compuse. dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale. iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb).plantă. sunt multiple. alcătuind. lotus). ocrotit. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . bisexuate.folicule. se apropie si este înrudit cu magnolialele. alterne. cel mai adesea bisexuate. Jijila. Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae.emerse. Tro11ius europaeus caliciu şi 1. de mere efect peisagistic. În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia. libere şi dispuse spiralat. a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc. lotus var.Fructele de regulă.Clematis ).La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. 1A. ciclic sau hemiciclic. de asemenea. un nufăr cu frunze foarte mari. bace.fruct corolă. fitocenoze. Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. este mai frecvent decat cel alb. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii. 153 . numita fovea.thermalis (dreţe. Helleborus purpurescen Fig 220. Floril e sunt viu colorate. originar din bazinul Amazonului. Ordinul Ranunculales Prin polimerie. creste în apele calde.In Delta Dunării. Frunzele cu sau fără stipele. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium). fie diferenţiat în Fig 219.a. spirociclie. Nuphar luteuro (nufărul galben).. achene.

Prin liziere.Unele specii au flori galbene (A. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. mull-moder şi reavan-jilave. Caltha palustris ssp. iar fructul este o bacă neagră. 154 .Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate. frunze mari. pe soluri cu troficitate ridicată. Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii. se întalneşte Caltha palustris ssp. Isopyrum thalictroides.Isopyrum ţhalictroides . albe.spanzul (Fig 219).1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere. se întalneste Trollius europaeus. 2-Ane mona ranunculoides. cordate si magini dintate. toxicum.cu flori mari. neodorante. laeta (1). 3 -Ane mona nemorosa. pe langă pîraie şi zăvoaie. Subfarailia He11eboroideae. apare mai frecvent în subzona fagului. are numeroase specii la noi.Planta este ocrotită. A. 3a-fruct multiplu. anthora).). indicand acumulare de humus. Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule).Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. În pajistile montane. Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede. jnepenişuri.lucioase. liziera pădurilor. Prin locuri mlăştinoase. 3b-diagramă florală. dispuse în raceme. purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. cu tepala superioară sub forma de coif sau cască. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale. avand flori mici.dezonina s. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus.a. albe-galbene (A. A.bulbuci de munte (Fig 220. 1. galbene. Helleborus purpurascens . este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane.1). 2afucte. tauricum.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal. 2-fruct multiplu Fig. violete sau purpurii (A. pepiniere şi în semănături. Actaea spicata (orbalţul).222. laetacalcea calului (Fig 221. spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag).. cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul. moldavicum s.Flori relativ mari. cu humus de tip mull.Ranunculus ficaria (3). prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). cu Fig 221. la folicule .a.). dar cele mai multe specii au florile albastre. vulparia).găinuşi (Fig 222. iar florile sunt zigomorfe. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa. pe stancării.

Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului). Aco niturn sp. prin chei. Clematis vitalba (curpenul de pădure). cu limb rotund. livezi. albastre-violet. În zona de munte. cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi. specie stoloniferă. se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului. Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222. cu un verticil de 3 frunze. Hepatica nobilis . cu cate 3-9 foliole. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă. este un endemism carpatic.piciorul cocoşului (Fig. C. cu florile de culoare galbenauriu. transsilvanica (2) Fig 224. Importanta ranunculaceelor. cu frunze opuse. Consolida (nemţişor) etc. A. cu flori mari. frecventă în toate pădurile.Se recunoaşte după frunzele bazale. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. altele sunt toxice pentru animale. lung peţiolate. are frunze tot trilobate.221. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). Multe specii sunt utilizate în scop medicinal.Flori albe sau verzui albe. este o specie perenă. bdiagrama.2). lung peţiolate. începand de la campie şi pană în zona montane.crucea voinicului (Fig 223. caracteristic pentru făgetele carpatine. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată.Specia este răs-pandită în pădurile montane. este o liană. Hepatica nobilis (1) şi H.Fig 223. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. vernală. avand frunzele lobate şi florile albastre. fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară.nemorosa .2). începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană. transsilvanica .gălbinele de munte (Fig 224. terminale . apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară). viticella. u:ntisor (Fig. cu lacinii îngust liniare. tufărişuri.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii. amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri. palmat-sectate. ficaria grausor.Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. cu flori solitare. În pajiştile uscate. Ranunculus auricum (1). 2Ranunculus carpaticus: a. cu florile mov-purpuriu. Aquilegia (căldăruşe).Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec. iar prin păduri. Montana. galbene-aurii si frunze sesile.trei răi (Fig 223. Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator). 1). Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază. adunate în inflorescenţe cimoase . 155 . Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă.2). sunt cultivate în scop ornamental. se recunoaşte după frunzele trilobate. mari.3). este o plantă perenă. frecvent este R.poliachena .Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar.(omag). primăvara timpuriu. R. cordat sau reniform. peţiolulate.Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă.păştiţa albă (Fig 222. H.3). spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală. însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi.1). carpaticus . se intalneste Pulsatilla alba (deditei). . imparipenate. penat sectate.224. deci întalnim fenomenul de heterofilie. cu periant din 4 (rar 5) foliole. cu lacinii liniare.

K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule. este un arbust spinos. Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia. se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. Ordinul Papavera1es 156 . Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate.fructifera.225. alterne.dracila (Fig. rar ierboase. Mahonia aquifolium (mahonie). cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. d-diagramă florală. trimere . originară din America de Nord. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta.225). imparipenatcompuse.Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase.Florile sunt actinomorfe . cu frunze simple sau compuse.Berberis vulgaris: a . Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune. Se recunoaşte după frunzele persistente. c ramură cu spini. Berberis vulgaris . b. caduce sau persistente. pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate. Fig.Creşte în special în etajul colinar.ramură floriferă. de regulă arbuşti.

reprezentanţi lemnoşi.Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. rar indehiscent. Florile grupate în inflorescenţe racemoase. C. cu nectare şi staminele grupate în Fig. frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F.sect prin tubercul C . frecvente prin locuri cultivate si ruderale.În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei). lasand impresia a două majus a . vernală. cat şi din punct de vedere biochimic. iar ca specie ornamentala se foloseşte P. şi embriologic.diagramă. zigomorfe. stancoase. Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo . cu canale laticifere şi latex incolor. compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. bisexuate si cu numar variabil de elemente. lobate sau sectate. cu frunze divizate. bogat în chelidonină şi berberină. la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate.cu flori galbui-albe. folosită în scop medicinal şi alimentar. Vaillantii (fumurita).Se recunoaşte după tuberculul gol în floare. pe soluri jilav-umede. Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent.solida are tuberculul. nigelariţă (Fig. creşte prin locurile umbroase.Larg cultivată este specia P. Chelidonium majus .Intreaga plantă conţine latex portocaliu. 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi.4G(oo -2 ) . Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă. este o specie perenă. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi. c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta. Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi.In pepiniere si lizire. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice. in general nestipelate. avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi. hybridum . sunt mici. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită. cu flori ciclice. cu frunze sectate.Fructul este o capsulă. Corydalis bulbosa: 1-sect. predominant. cu frunze alterne. stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) . Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează. P. iar corola consta din 2 cicluri de petale. frecventă în păduri.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. cu frunze alterne. capnoides.226).Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse.rhoeas (mac roşu de camp).orientale (macul turcesc). actinomorfe sau zigomorfe.Chelidonium două mănunchiuri de cate trei. dubium (mac alb). somniferum. Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase. prin pînă la moderat acide. cu una sau două petale pintenate.Androceul 157 . 3-fruct. Fructul este o capsulă silicviformă. P. 4.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii. P. sferic. colorat în alb sau portocaliu. neutre Fig 227.227). Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere.226. in special pe calcarele din zona montana. fără stipele.rostopască.buruieni segetale şi ruderale. Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere. În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum.

Fructul cel mai adesea este o samară. orientalis şi P. monoici.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee.ramurg cu fructe şi frunze. specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană. cu un număr variabil de stamine şi carpele.Platanus .În scoarţă au fibre liberie ne lungi. Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină). iar florile sunt apetale. P. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2). cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri. Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti. adesea asimetrice. australis (sambovină). Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive. occidentalis este introdus în scop ornamental.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată. adesea simple si stipelate. cu frunze alterne. lung pedunculate. creşte în Banat şi Oltenia. glabra (montana) . răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin. grupate în inflorescenţe cimoase.228). Florile sunt hermafrodite sau unisexuate.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme. răspândite în regiunile calde. Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri. achlamidee. păroase. Cheia etc. unisexuate sau bisexuate. ale cărui specii sunt arbori înalţi. se întalneste Platanul occidentalis. 5-fioare fascicule (glomerule).Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2. C. cu Fig 228. polimere pană la tetramere. Frunzele sunt mari. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase. rar drupă. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic . Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 . C. cu fructul drupă. sepaloid. minor ulm de camp (Fig.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar. stipelate. cu ritidom neted care se desface în placi mari. ciclice. Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor. din 6-4 elemente. cat şi de rosacee. achenă. Rîrşova. Florile sunt mici. cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute. iar polenizarea este anemofilă.x hybrida (platan).ulm de munte. prin parcuri. rar haplo sau he-terochlamidee. palmat-lobate.).Ovarul este superior sau inferior.este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae). apropindu-se de ord. Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii.Nu are reprezentanţi în flora noastră. format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură. Gineceul este apocarp pană la sincarp. Greci. U. cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. Magnoliales. cu frunze alterne sau opuse. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii. Introduse în scop ornamental. din care cităm: U.Invelişul floral poate lipsi sau este simplu.Florile sunt bisexuate sau unisexuate. masculă.

Familia Urticaceae Include plante ierboase. şi lemnul are multiple întrebuinţări. alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara. închizand în interior numeroase nucule. ♀P5G(2) . ♀P5-4G(2). formand amenţi. cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. stipelate. plantă tropicală. grupate în cirne sau raceme stranse. iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul). cu frunze căzătoare mai rar persistente. se presupune că fagalele. Florile sunt unisexuat monoice. Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase. cu periant nediferenţiat. alterne. iar cele femele toamna. lobate şi creşte prin zăvoaie. răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite. plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică). cu 2-3-6 carpele şi ovar infer. la care participă perigonul (Morus). frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus).La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar. rar lipsă.duda sau soroza . tufărişuri.Florile sunt unisexuat monoice. ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe. Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. mult redus la cele femele. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei. receptaculul sau axele inflorescenţei. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent. uneori concrescute . vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi.La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). Prin aparatamente. dispuse altern. Humulus lupulus (hamei). Florile sunt unisexuate. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară. reunite într-un fruct fals şi compus. pe soluri cu troficitate ridicată. frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). frecvent penat-lobate.La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea. alcătuit din 4-lacinii. stipelate. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. Familia Fagaceae Cuprinde arbori. cu frunze simple sau compuse. reunite în inflorescenţe cimoase. Fructul este o achenă. întregi şi persistente. cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). se extrage fibre textile de mare rezistenţă.Periantul este simplu. În sudul ţării. cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde. întregi. vii şi în scop ornamental. stipelate. avand faţa superioară a frunzelor scabră.cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. (păduri de luncă). obişnuit monoice.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului.Periantul este alcătuit din 5 elemente. nigra (dud negru). Filogenetic. Din Boehmeria nivea (ramie). conţinand lupulină. cu fibre textile iar organele. cu frunze simple.Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . frunzele mari. cu. pendule.Florile femele sunt situate la varful axelor. prevăzute cu o cupă. În liziere. Fructul . volubilă. ulterior şi în scop medicinal. este plantă perenă. alterne. cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 . simple sau compuse.au laticifere nearticulate. uneori protejate de un periant.Florile sunt unisexuat dioice. sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura). prin liziere. cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 . Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine. Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa).Reuneşte arbori şi arbuşti. bogate în resturi organice. persistente. rar arbuşti. Pe terenurile.Formula florală este: ♂P5A5 . pentru garduri. fără laticifere. rar lemnoase.este comstibil.

trimuchiate . cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299.diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute. auriculate. sporadic mai apare şi hibridul F. Castanea. 3 floare fem hibrizi.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii. eliberînd 2-1 achene (jir). caracterizează prin muguri fusiformi.Prin simplificare. în procesul evoluţiei. foliacei.pauciflore. Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus. 2-floare mascula. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi. înconjurate de o cupă lemnoasă. taurica. Genul Fagus (fag) se. 2. Fagus sylvatica: 1Fig 330. 160 . ♀P3+3G(3).Cupa provine din proliferarea receptaculul. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve. F. fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus.floare femela. poate fi recunoscut după apendiculi cupei. Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula. de caucaz). 31. orientalis (fag oriental. marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar). prevăzută cu solzi sau ţepi. Fructele sunt achene. inflorescenţe mascule globuloase. În pădurile din sudul ţării. liniari şi nepeţiolaţi. iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului. care are apendiculii cupei subulaţi. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore. atat dicaziile amenţilor masculi.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei. liniari şi spatulaţi. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 . alcătuind făgete pure. Larg răspandit.Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc.

ament femel. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara.Betula pendula. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase. Q. Ilex . subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare.Carpinus betulus. pubescenţi. sunt achene sau samare. cu lujerii glabri şi verucoşi. amintim: Quercus suber (stejarul de plută). incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A. cu frunze sempervirescente. cu stipelele caduce si dispuse altern. pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă. iar la Carpinus achenele au o aripă. În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232. care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate. Dintre speciile mediteraneene. în special în turbării. iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase. frainetto (gîrniţa). se mai întîlnesc două specii. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate. iar cei femeli în anul înfloririi. Corylus sau la florile femele la Alnus. prevăzută cu apendici ţepoşi. pubescens (stejarul pufos). Q. . 2B-fruct. Q. Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti. Castanea sativa (castanul comestibil).3). Betula. creşte prin locuri umede. 1 . etajului subalpin. con cu fructe. Florile mascule au doua stamine la Betula. ♂P2+2G(2) .Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus. A. Q.ramură înflorită. 3. cu bacterii. cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent. Q. amenţi tomentoşi. este un arbore mediteranean. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. avand ramificare sirapodială. Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi. Genul Betula (mesteacăn). formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă. La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă. 2.pubescens (mesteacănul pufos).petraea. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4). întalnit si la noi. concrescuţi. cu lujeri anuali avellana. pedunculiflora (stejar brumăriu).3. Q. aşa cum 161 . relicte glaciare. apare Fig 232.Fig 231. 6achene.Alnus glutinosa: . În zona montană. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi.Amentii masculi se formează din anul precedent.Fructele. susţinute de o bractee lobată la Alnus. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi.Corylus B. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii. coccifera etc.gorun (Fig. neauriculate şi ghinde sesile. În Carpatii Orientali.230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică. cat şi staminele ramificate. Q. caracteristica. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti. Betula.

iar cel mai cunoscut la noi este.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. Genul Carpinus are la noi două specii: C. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni.aici având limita sudica a arealului mondial. 162 . Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus. Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca). Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae. C. frecvent în pădurile din zona deluroasă.nucul (Fig. 6. 5drupe false. cu înveliş exterior cărnos indehiscent. Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România. lobul median fiind mult mai mare.sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6. nana (mesteacăn pitic). Pe suprafeţe reduse. arbore cu ritidom brun întunecat. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri. avand achena cu o aripă trilobată. raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice.floare femelă cu hipsofile (D. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. afară ieşind doar stigmatele roşii. Fig 233 Juglans regia: 1. C. colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat. dispuse altern.Speciile conţin taninuri.ramură cu flori femele şi amenţi masculi. dure. betulus.Are flori unisexuate.Polenizarea este anemofilă. nigra (nucul negru american).Florile femele au doua carpele şi ovarul infer.este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă.7). care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina. maxima este cultivat prin parcuri. Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte. a chalazogamiei şi prin structura florală. evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232. Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i. Oltenia. Juglans regia . 25-3).floare mascula văzută din spate. 3. adanc brăzdat şi fructe sferice. uleiuri si substanţe aromatice. fără stipele. S1. 4.2). cu frunze imparipenatcompuse. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar. care apar din muguii axilari ai anului anterior. în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. cu flori unisexuat monoice. spontan în Banat. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi. orierrtalis (cărpiniţă). 2-floare mascula din faţă.b) şi perigon (I-III). sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile. alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole.carpen (Fig 232.1). la maturitate de culoare neagră. iar C. S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase.

folosite în stare proaspătă sau preparate. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate. R.petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre. frecvent cultivat pentru bacele negre. Ph.aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental. bace roşii. iarbă de urechi). R. R. se întîlneşte prin pădurile montane. ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride. cu caractere bine conturate. Ribes uva-crispa . lamaiţă). cu gust acrişor.Ramurile sunt spinoase. R. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234. obişnuit bisexuate.aplpinum (coacăz de munte). prin locuri umbroase. 163 . pentamere. androceu cu stamine libere (dialistemon). creste spontan în pădurile montane. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase.agriş (Fig.La fel.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate. adesea redus la 2-1 cicluri. solitare sau cate 23. rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar. cu peste 150 de specii arbustive. adesea pubescentă sau glandulos setoasă.rubrum -coacăzul roşu (Fig. pe stîncării.Flori alburiu galbene-verzui. cu androceul din mai multe verticile de stamine. Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph. gros şi frunze cărnoase. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. sau roşcată. 2-R. cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane. gălbuie. R.umede si stancoase. suculente. 1-Ribes rubrum.Fructul este o bacă globuloasă. văi umbrite şi umede în zona montană. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes.235). răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii). are bacele roşii.Dintre reprezentanţii mai comuni. Florile sunt dialipetale. adesea fiind cultivat pentru fructele sale.inodorus (iasomie. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării.Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. latifolius.2). cu ovar super sau infer.Se întalneste prin păduri şi tufişuri. bisexuate si fructul folicula. cu un rizom napiforrn. se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane. Ph.nigrum (coacăzul negru).234.1). uva-crispa: A-floare. bogate în vitamina C. coronarius.234.

Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob.adesea unite. 164 . cu petalele albe sau purpuriu punctate. androceu din 5.237. 5.iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană. 255). pentamere. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene. telephinum (fabaria).1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides.Florile sunt bisexuate. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S. cu florile roşii.Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii. cu petale palid-galbene. din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. cuneifolia. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa). Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum. încat formează mici pajigti pe stâncării. Fig 236.4-partit. av and florile galbene.Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte). frunzele sunt dispuse în rozete. cu rozete de frunze grase. Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă. ruthenicum. Pe stancării.Fig 235. prin păduri si stancării se întalneste S.verde-gălbui.rar 3-5 carpele.Sempervium montanum Fig. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă). cu o inflorescenţă corimboasă. S. Toate speciile sunt foarte decorative. mai rar altern sau opus.3. cu un periant sepaloid. paniculata.luteoviridis. cu periant dublu.Numai pe stancării calcaroase se întalneste S. pe stancării calcaroase creşte S. cu petalele forilor de culoare roză. marmoreum. În zona montană.Saxifraga paniculata.verzişoara de munte (Fig. cuprinzînd 3-11 flori stelate. Pe lînga paraile montane creşte S. În etajul subalpin şi alpin. stellaris si S.Obişnuit.

avand frunzele cu stipele perechi.Fructele sunt de tipuri variate: folicule.238) . unicarpelare etc. 3. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae.secţ prin floare la Spiraea.prin floare la Rosa.Din cele cateva familii existente pe glob. stipelate. rar anemofilă. lemnoase şi ierboase.diagramă.Polenizarea este entomofilă. în funcţie de axa florala. simplesau compuse. care are o rozetă de frunze.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste. adesea reducandu-se la 2. cu caliciu simplu sau dublu. pentamere. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi. drupe. care poate fi convexă. 165 . 4. Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii. 2secţ. Flori actinomorfe.cicluri.diagramă florală. l.diagramă florală. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. bisexuate. persistent si corolă din 5 petale libere. bace. -Sorbus. 2. Fructele pot fi multiple. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig. cu androceul din mai multe verticile de stamine. ordinul se apropie de policarpice. cu frunze alterne. dar cea mai cunoscută este D. Ordinul Rosales Prin staminele numeroase. prin floare. Fig 238. fructe multiple etc. nucule.secţ. false. bisexuate.diagramă.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine.La formarea fructului participă adesea şi axa florală. secţ. rotundifo1ia (rouă cerului). 4. În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. acoperite cu peri glandulari. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase.Florile sunt dialipetale.eu poziţie variabilă. concavă sau urceolată. În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul).prin floare la Prunus.

Fructul este de tipul foliculei.diagrama. familia se împarte în 4 subfamilii.sect.sect prin floare. 4. prin floare. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav. Hibridul S.carpela cu stilul paros.fragment de lastar. fiind foarte decorativa. După forma receptaculului. Rosa canina: 1. vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. douglasii. Subfamilia Spiraeoideae.Fig 239.văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari. Rubus hirtus : 1. chei. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana. creste prin locuri umede.sect. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 . tipul de gineceu şi fruct. Potentilla alba: Planta si fruct flori. albe. 2.receptacul cu caliciu persistent. cu flori mici. 5. În parcuri se cultivă numeroase specii exotice. Aruncus dioicus (vulgaris) . cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2. 3.ramura cu Frunze. 2.ramura cu flori si fructe. 2. dispuse în corimb. dintre care mai frecvente sunt: S.barba popii. Rubus idaeus:1. prin fruct Fig 240.cuprinde cel mai adesea arbuşti.japonica etc. Fig 241.ramura cu Fig 242. 3. S.

trandafir).şapte degete. 239). R. cu fructele cilindrice şi alungite.241). cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P.244).sclipeţi (Fig. spinossisima etc.Fig. alba. R.zemeurul (Fig. Potentilla micrantha (făgurel). înrădăcinandu-se de la noduri. viridis prin: stolonii mai lungi. iar receptaculul este convex. se identifica după frunzele cu 5.Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii.măceş (Fig. palma te sau penate. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin. Prin zăvoaie şi luncile raurilor.Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. 167 . galbene şi cel mai adesea solitare. se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe. alnete.fraga.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti.Creste în pădurile termofile. Prin locuri umede. Rubus idaeus . 3-multifoliate. frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior. avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental. Fructele sunt poliachene sau polidrupe. Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi. cu frunze compuse. florile au culoare brun roşcată.240). alcătuind un fruct fals -măceaşa.este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu. Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. F. parchete. lăţită în formă de vagină. foliole. G. în mod frecvent apare P.viu colorate. creşte în toate pădurile din etajul forestier. cităm: R. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate. lanceolate.Florile sunt mari. Planta creşte în pădurile xero-mezofile. 242). pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene. Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere. Fructul. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti. abundă în tăieturile de pădure. cărnos (fraga) şi comestibil.palustris (Comarum palustre) . canina . acide. la fel şi R. în molidisurile subalpine. cuprinde cu predilecţie specii ierboase. sunt specii ce apar în lungul parailor. recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie.orimbifera. Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere. deosebindu-se de F.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră.alpina (trandafirul de munte). Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P. F.rivale (căltunul doamnei). în special în cele de cvercinee. mătăsos păroase şi florile albe.243. se întalneşte R. G. frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă. frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă. gallica (răsură). 5+5C5A G. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta).Formula florală este următoarea: *K5. Caesius (murul de zăvoi). crescand pe soluri oligotrofice. făgete şi amestecuri. Genul Potentilla. R. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş.fragul de pădure (Fig. jnepenişuri şi în etajul alpin. putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. margini de păduri.. cu caliciul lipit. G. batătorite. aleppicum. montanum (cerenţel de munte). P.mur (Fig. indicand soluri tasate.este globuloasă. Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior. Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat. cu frunzele trifoliate. uneori prin culturi de paioese. hirtus . cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar. arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat. reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi. vesca. argentea (scrantitoare ) . viridis (fragi sau căpşuni de camp) .

numit poamă. P. Pyrus (par).247).diagramă. M prunifolia. cu ramurile fără spini. Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti. la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. originar din Siberia. 4. Fructul (para) conţine în pulpă sclereide. cominunis (par). drupacee.246). originar din Japonia. spectabilis din China. P.245). creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică. M. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. 2. este larg răspandit în pădurile de foioase.In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. domestica (măr) are origine hibridă. elaeagrifolia (păr argintiu). cu frunzele mai alungite.păr pădureţ (Fig. argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. pyraster . roşii mai rar negre. pentagyna. C. Japonia etc. cu ramurile spinoase. M. şi fructe false. sylvestris.Fig 243. 168 .Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. Fragaria vesca: 1 -fruct. In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda. Genul Crataegus cuprinde specii arbustive.care are fructele de culoare neagră .dinţii terminali foliolei mijloeii.măr pădureţ (Fig. avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos. Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse. monogyna .păducel sau gherghinar (Fig. cu fructul fals. la noi spontan si larg răspandit fiind M. are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus. 3-viridis. are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri. 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane.

fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară.248).Fructul este o drupa monospermă. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.B-ramură cu fructe prin fruct.Fig 245.aria. Sorbus aucuparia . se întalneşte diseminat în pădurile de foioase.ramură cu flori. Fig 246 Prunus avium: l.prin fruct Fig 249. 2. Sporadic în pădurile sudicese.Pyrus pyraster: 1.diagramă. întalneşte S.249). S. importante din punct de vedere economic. 2-fruct.cu formula florală:* îCCt-A. iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S. 2-floare sectionata Fig 246.avand frunze simple. 3-secţ A-ramură cu flori.scoruş de munte (Fig. Prunus (Cerasus) avium . torminalis (sorb).Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori. dublu serate pană la slab lobulate.prin floare.domestica.Crataegus monogyna: Fig 248. are frunzele simple.2. Subfamilia Prunoidae. 3. 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate.cireşul păsăresc (Fig.fruct Fig 247. . 4-secţ. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi.0 G-.ramura cu flori. Malus sylvestris: ramura cu flori.secţ. Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte.Prunus padus: l-ramură cu flori. 169 . şi lobate. cu frunze imparipenat compuse.

tenella (migdalul pitic). Reducerea numărului de elemente florale.000 de specii raspandite pe glob.0A5-4.252) .2). obişnuit. 3. iar ramura florifera. mai rar indehiscentă. 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale.iar în silvostepa sudică. cu frunze simple.250.floare. P.padus (Padus racemosa) . insiţitia (goldan). lungi si late. ∞G1. iar de la A. rezistent la seceta. adesea grupate în raceme. P. cu funzele roşii. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee. iar florile mici.cu spinimari. Frunzele. cerasifera (corcoduş) etc. familii. Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important. rareori simple .Acacia .251). persica (piersic ). se cultivă Mimosa pudica. În scop ornamental. prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig. Familia Fabaceae (Papilionaceae). Genul Acacia are numeroase specii tropicale.pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc).Mimosa. hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme. domestica (prun). Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic. este frecvent cultivat în scop ornam.249). avand ramurile spinoase şi drapele globuloase. reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor.Androceul este diplostemon. 4-5 mere. se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig. actinomorfe. Cercis siliquastrum:1-frunza.Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig. Adesea în gardurile vii. cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae).fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale. P. Pe văiile montane se întalneşte P.spinosa (porumbar).cerasus (vis in). P. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul).rar actinomorfe. P. motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere. 2 . sunt zigomorfe. interesanta datorită mişcărilor seismonastice.3. stipele modificate în spini etc.au formula florala : *K5-4C5-4A54. este o specie cu port de arbust.Polenizarea este entomofilă. fruticosa (vişinel) şi P. proveniţi din ramuri modificate.a. Frunzele sunt compuse si stipelate. Cuprinde peste 10. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse. Gineceul este super. cu frunze stipelate compuse. P.Florile sunt uşor zigomorfe.Diagrame florale: 1 . trifureaţi. la noi. arme niaca (cais). bisexuate şi pentamere.Florile. gamopetale (Fig. rar cultivate în zonele temperate. cu peste 12. sunt paripenant compuse. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii.cerasifera var pissardii (corcoduş roşu). unicarpelar. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251. senegal se extrage gumarabica.Formula florală este: %K5-4C5-4.Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. 170 . 3 . adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini. amygdalus (migdal). iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve.dispuse altern.10-2G1. formand deseori tufărişuri. 250. verzui. cuprinzand plante lemnoase si ierboase. la noi.mălinul (Fig. cu deosebire în Dobrogea. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase.000 de specii. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase. 2. P.Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule. În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P.250 1. În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P. receptaculul cupuliform ş. 3) . În sere. P.Pastăile sunt mari.

nigricans – bobiţel.sunt zigornorfe. Florile grupate în raceme. cuprinde specii arbustive.254). asimilatoare. tot cu frunze simple.Specia este frecventa prin poieni. cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple. rar unisperma. Melilotus. Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus. subarbustive şi ierboase.vexillum.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii.(9)+1G1. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G. Dintre acestea la noi creşte spontan.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate. Pastaia este polisperma. numai în pădurea Babadag. Vicia). începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine. Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare.Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive.drobiţă (Fig. pentamere. libere sau unite . n-stigmat. cele trifoliate de la Trifolium. rarişti de pădure si stancarii. lemnubobului (Fig. G. cu flori galbene si păstaia păroasă. a-alae. ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni. grupate în racem terminal.Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite). rar solitare . Medicago. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). cu flori galbene aurii. 1.Creşte la margini. poieni şi prin tăieturi. Androceul poate fi monadelf. 2-floare desfăcută. iar acestea pe cele doua inferioare. Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile. grupate în raceme terminale. Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite. este o specie perenă. k-caliciu. caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă.tufărişuri. Genista sagittalis).20 m. restul frunzei fiind metamorfozat în carcei. s-stamine. Januensis . xerofită. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius. caliciu bilateral şi corolă galbenă.253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu.cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul .carina (luntrită). 255).Petala superioară . hirsutus (drob) e. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate. dintre care enumerăm: C. alterne şi flori galbene. Polenizarea este entomofila.Caliciul este gamosepal.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5.ste un arbust cu frunze trifoliate. frunzelor simple de la Genista.254 Genista tinctoria 1.Fig. sessilifolia este o specie calcicolă. cu estivatie imbricat descendenta. stancării şi tufărişuri.G. de păduri. c-carina. v. Genul Cytisus are mai multe specii la noi. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar. 2. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus. f-pistil.Intră în alcătuirea şibliacului. Fig. Genista tinctoria . arbust de pana la l.alae sau aripioare.vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale .C. pilosa. Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf. 171 . iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G.rar dialisepal. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala.Creşte prin locuri uscate. cu frunze trifoliate pe dos argintii.

Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig.iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T. L.257. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). de culoare purpuriu-violetă.care la presare se înegresc. Lathyrus vernus (pupezele) . cu flori albe.offieinalis (sulfină). 2C-caliciu. L.Obişnuit.Fig.Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături.256 ).256 1A . ramură cu păstăile mari. ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil. este un arbust cu ramuri 5-muchiate. întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu. plantă cu flori. avand flori mici galbene şi păstăia mică.1B-păstăi. M. repens.2E-sămanţă. amorfă).conţinand citizina.Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M. pratense (trifoiul roşu). Trifolium medium (trifoiul de pădure). are florile purpurii. cu păstaia monospermă (Fig. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium. reniformă. stipele. 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense.Medicago falcata. venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile. creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile. niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. o substanţă toxica.salcamas. cu flori în raceme dese.si mai tarziu albăstrui-verzui.lucerna galbene (Fig.albuş (sulfina albă). L. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. Genul Astragalus este bogat în specii. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete. avand frunze imparipenat compuse. drob). Medicago faleata . rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat. Melilotus.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune. cu flori galbene şi M. Medicago . cuprind la noi numeroase specii. 172 . asimilatoare (virgate). Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber). lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede. tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole. asemănător cu T.256. liniare si încovoiate.1). flori si fructe.Se întalneste prin tufărişuri. 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel. corola avand numai vexil.

căţărătoare.Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental. drupe sau nucule. mirositoare. opuse rar altern şi persistente. Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple. Vicia faba (bob) etc. În scop ornamental mai sunt introduse: R. Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae. care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. uneori reunite în mănunchiuri. Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. hispida. Florile sunt albe. Pisum sativum (mazăre).Dintre genurile cele mai răspandite amintim. dispuse în raceme pendente. Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen.257. cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene). Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. cu lujeri glanduloşi şi R. este Robinia pseudacacia (salcâm). cu frunze întregi.: Bruguiera şi Rhizophora. cu lujerii nespinoşi. iar ovarul inferior si cu un singur stil.În mezofilul frunzelor. iar Fig. Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant). glanduloase. Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase. mirositoare. Lens culinaris (linte). dar acoperiţi cu sete roşi. 173 . O plantă lemnoasă. bace. cu uleiuri eterice. cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină). Florile pe tipul patru. cu flori albastre. cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori. Glycine hispida (soia). Clasificaţi plantele din familia Rosaceae. Cicer arietinum (naut). mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi.Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali. Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar.viscosa (salcam roşu). Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin. au elementele florale dispuse ciclic.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini. la noi. de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole). Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule.

Fructele sunt comestibile.Se plantează în perdelele de protecţie. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari. angustifolium. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C. Fructul cel mai adesea.4G1. Capsulele sunt lungi de 4-3 cm. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. arbust mediteranean.mocirloase. grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4. bogate în vitamine. prin sirurile de peri de pe tulpină.(salcie mirositoare. pentru garduri vii şi în scop 174 .2C4. Prin locuri umede. de culoare argintie. o capsula alungită. (2) .4G (4) .Elaeagnaceae . Elaeagnus angus tifolia. hirsutum. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. C. E. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. palustre etc. Familia Onagraceae Grupează. are florile cu 4 sepale. azotate. Epilobium angustifolium . Frunzele sunt simple.cu nodozităţi pe rădăcini. dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri. răscoage (Fig. amestecuri. 5-sămanţă. neutre pană la slab acide. creşte în Indonezia şi Malayezia.prin floare. cu peri scurţi. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos. sălcioară ). Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică . E. specie invadante în tăieturile. sau compuse. şleauri. cu pedicelii păroşi. în Fig 258. roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit.258). avand florile cu două sepale. sempervirescente şi fruct bacă. globul osus este sursa principală de eucaliptoi.2C0A8.2A8. ulei eteric folosit în combaterea tusei.Formula florală este: *K4. cu frunze ovat-lanceolate. Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare). 2-fIoare. amygdalina). frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. in subzona fagului. umbrite . doborâturile. este o capsulă cu seminţe numeroase.Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei). malul paraielor montane şi în Delta Dunării. Florile sunt actinomorfe.de arbori gi arbuşti. Se deosebeşte de E.Fructul este o drupa falsă. alpina spre limita superioară a acestora.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie. pe faţa interioară galbene.are flori mici roşcate sau albe. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ. arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană. alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici. Circaea lutetiana (tilişca). fiind acidofile. larg răspândite sunt E.Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale. creste prin locuri u mede .zburătoare. dispuse în raceme simple. în special.Creşte spontan pe stancării. iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi. prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri.Epilobium angustifolium: special. pe soluri cu troficitate ridicată. Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E. montanum (pufuliţă). E.

mai raspândite în zonele calde.ornamental. În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals). C. arbuşti şi specii ierboase.260 . este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. flori mari.(5-2) La noi. prevăzute la partea externă cu pungi secretoare. Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale. Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale. 2. Cotinus coggygria . cu canale rezinifere intraliberiene. Rhus typhina . Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori.la care frunzele au peţiolul aripat. actinomorfe. cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente.2).259). Paradisii (grepfruit). are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere. Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic. solitare sau grupate în inflorescenţe. aurantiacum (portocal). Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae. Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare. Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase.oţetar (Fig. avand fructul o drupă cu cateva seminţe. Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde. amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu). iar endocarpul este format din celule mari.scumpia (Fig. spontan.avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur).Rhus typhina.2+2. roz-purpurii pană la albe.1.Cotinus coggyria. cu frunze penatpartite şi fructul o capsula.nobilis (mandarin) si C. suculente şi bogate în vitamine (Fig.260. ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani. 175 . cu frunze fără stipele. Are frunze imparipenat compuse. Fig 260 . se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). zigomorfe. bogate în tanin. iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5. plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile. C. Pte1ea trifoliata (ptelea). Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase.răşini şi balsam. In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai). În scop ornamental sunt introduse : b-fructe.G5-2. care are fructele mari (bacă).Se cultivăîn scop ornamental. a-floare. Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri. interes prezintă genul Citrus.floare.Florile sunt bisexuate şi unisexuate.1).

palmat-lobate. 6-A. garduri vii şi în liziere. Fructul este samară. uneori lipsă.262). alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă. Florile sunt actinomorfe. secţ. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor.prin floarea masculă. 176 . pseudoplatanus -frunză. au frunzele trilobate. rar penat-compuse şi dispuse altern. zigomorfe. 4A5+5 . Familia Hippocastanaceae Este o familie mică. Formula florală se prezintă astfel :*K5. 2diagrama Fig. stipele si flori mici. grupate în panicule erecte. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. 7A-fruct. A. având frunze imparipenat compuse. originar din Balcani.campestre -frunza. poligame sau dioice (Fig. fiind un hibrid dintre A. 6Afruct. 3-floare bisexuala. răspîndite cu predileţie în regiunile calde.261). prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. 7-A. Flori.frunză.carnea are florile roz-carnee. Acer campstre (jugastru) şi A. este cultivat în scop ornamental si are florile albe. 5A-fruct.261 .pavia. tetra sau pentamer. 1. pe tipul 5 (Fig.262.cu înveliş floral heterochlamideu. tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. mici.Aesculus hippocastanum. de fapt disamară ce se desparte la maturitate. monspessulanum (jugastru de Banat). A. cu frunze simple. 5~Acer platanoides . paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. în mod frecvent. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia. palmat-compuse. este introdus A. cu frunze penat-compuse şi flori dioice. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon.4+4G(2). hippocastanum şi A. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori.262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. negundo (arţar american). caracterizate prin frunze opuse. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc).In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata. care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor. platanoides (arţar. 4-diagramă.flori. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3).Prin parcuri. ale căror specii sunt arbori şi arbuşti. verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi.Fig. A. originară din China. Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe. arbuşti şi liane. în timp ce A. 4C5. fără.

Florile sunt bisexuate actinomorfe. Planta creste prin păduri. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase. cu 1-2 seminţe în fiecare lojă.5+5+G(5). corniculata. dintre care mai cunoscute sunt: O. Fructul este o capsulă loculicidă.263. ajutand la pătrunderea seminţelor în sol. cu frunze compuse. pentamere :*K5C5A5+5G(5). mari şi grupate în fascicule. acetosella . pentamere. Fig. cu peri glandulari şi frunze stipelate. O. Zygophyllaceae). au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. Foliolele efectuează mişcări nictinastice. Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . actinomorfe. Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase.263). mai rar zigomorfe (fam. (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive.măcrişul iepurelui (Fig.Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe. 177 .Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit. palamat-incizate sau penat-sectate. Genul Qxalis cuprinde mai multe specii. care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează. lung peţiolate. cate una. Florile sunt bisexuate. care la deschidere aruncă seminţele la distanta. Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase. Polenizarea este entomofilă. fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide. stricta şi O. iar fructul o capsulă lung rostrată. de jos în sus.Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. cu frunze imaparipenat-compuse. Genul Geranium. stipelate. împreună cu o porţiune de rostru. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete. care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici).La maturitate lojele se desfac.pe marginea drumurilor şi străzilor. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5.

phaeum . pînă la 120 cm. prezintă frunzele bazale mai mari.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată. verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. cu segmentele înguste şi florile mari. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru. toate de culoare galbenă. G. crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană. pe langă pîraie si în fîneţele umede. sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate. roşii-roze. slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. Fructul este o capsulă cărnoasa.diagrama 178 . au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute. slab acide pînă la neutre. indicînd soluri cu troficitate ridicată.Geranium robertianum .Planta emană un miros neplăcut. moderat acida pană la neutre. Impatiens noli-tangere . Geranium robertianum a. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii. Planta este frecventă în luminişuri de păduri.năpraznic (Fig.fruct Geranium phaeumb. este o plantă înaltă de. Fructele sunt capsule cărnoase. tufărişuri. pentamere: % K35C5A5G(5). macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite. Florile au 3 sepale. Impatiens nolitangere: 1. are flori mici. reavene pînă la reavăn-jilave. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe. livezi. G. împrăştind seminţele. luminişuri şi prin locuri umede.264). iar G. cu frunzele întregi şi flori zigomorfe.slăbănog (Fig.Petalele în număr de 5.pălăria cucului (Fig. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium. la margini de păduri. de culoare închis violetă.diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase. alungit cilindică. (muşcate). marginea acestora. Fig 264. Familia Linaceae Fig 265. precum şi flori roşii.fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate. fiind răspîndită în păduri.umede si staţiuni umbrite. împrăştind seminţele. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici. cu nodurile umflate şi frunze alterne. G. G. care crapă exploziv la atingere. pendulă.265). Specia este răspandită prin poieni. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană. ovate sau eliptice. Florile sunt mai mari. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat.

corn (Fig 226). aşa cum sunt la Hedera helix. pentamere. având Frunze opuse si flori tetraciclice. tetramere. Cornus mas. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori . si Rhamnales. Genul Linum are mai multe specii la noi.Buzău. iar dintre acestea cităm: L. C. (in galben). opuse sau alterne. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. cu frunze întrebi. Cornus mas: 1. verzui. 4sect long.iedera (Fig. opuse si flori tetraciclice. Spontan. în pajiştile din zona colinară si montana.catharticum (ineaţă) etc. care se fixeaza de suport cu radacini adventive. grupate în inforescente de tip umbela. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare). Grupează familii de arbori şi arbuşti.floare vazuta din fata. Fig 266. cu flori actinomorfe. Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi. cu flori bisexuate. Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta. se intalneste in toate padurile de foioase.ramura cu flori. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). pe tipul 5. având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2). pe terenuri sărăturoase. Fructul este o drupa cu endocarp carnos. cu flori mari. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord. hirsutum (in mare). azuri. prin floare5. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele. cultivat în scop ornamental. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale. cu Tropaeolus majus (conduraş. asiatic. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente. 3. Descrieţi familia Hippocastanaceae. cu ovar infer si caliciu redus. Ordinul Cornales. pe marginea pădurilor. cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui. cu frunze simple.Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai. la noi. cat şi specii ierboase. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. prin pajişti se întalneşte L. actinomorfe. halofil.se întalneşte L.Cuprinde mai multe specii ierboase. Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor. 179 . Pe litoralul Mării Negre. cu peduncul articulat. 2ramura cu fructe. originar din Peru. Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae.flavum.Florile sunt mici. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului.diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii. Letea. Rutales. colţunaş ). arbust spinos. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. adesea pentamere.Cheorghe. Celastrales. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri. Sf.

.fruct 180 . cu internodurile. Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule.Seminţele au mult endosperm si embrionul mic. galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă. de regulă. Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig.floare.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse. costate. involucru. oleo-renzine. Sanicula europaea: a. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii. prin floare. amplexicaule.diagramă frunză. Fig. rar întregi (Bupleurum). 2-fruct 3.4-sect. 267. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice.forma stilopodiului şi structura mericarpului. aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. 1. fără peţiol..). cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată. alcătuind stilopodiul. iar testa concregte cu pericarpul.Frunzele sunt alterne.Panax Ginseng este o specie ierboasa.involucel. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici. Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei. la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare). de culoare alba. articulate.Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei.cu cate un ovul anatrop în fiecare locul.268. numit în cazul umbelei . iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior. temporar ataşate de axa mediană (carpofor). în organele vegetative.Ovarul este bilocular. .alcaloizi etc. perena. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile). uneori lipsesc. Sepalele sunt mici. cu radacini mari. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă. 3-floare. Fig 269. originara din China. folosite in scop medicinal.263). Tulpinile sunt fistuloase.

nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie). În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica). în lungul pâraielor. Conium maculatum (cucuta de gradină). crucea pamantului).sect. rigide şi florile în capitule ovoidale. iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch. de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa).floare.cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. 5. Fructele sunt ovoidale. Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. Specia este frecventă în pădurile de şleau. slab acide pînă la neutre.fruct. hirsutum (asmătui sălbatic). 4. pînă la umed-jilave. cu un rizom pivotant si tulpina robusta. Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. 2. cu ghimpi moi. 7. Culoarea florilor este albă sau roşie. în liziere si tufarisuri. Numai în zona montane. poieni şi în pajişti. răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti. Daucus carota .fruct tanar. 2diagrama. 181 . A. Sanicula europaea -sânişoară (Fig. creşte Angelica archangelica (angelică). înaltă de pînă la 1 m. făgete şi aninişuri. umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate.Subfamilia Sanculoideae. Daucus carota: 1. cu un involucru alcătuit din numeroase foliole. cu humus de tip mull. iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. indicînd soluri cu troficitate ridicată.deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel. japoniea (hasmaţuchi). fără involucru şi involucel . se recunoaşte după frunzele spinoase.umbela.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri.271) apare frecvent pe coaste însorite. cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede.Dintre speciile genului Torilis.cu tulpina fistuloasă. are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271.sect. uncinaţi. Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă. crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată.portiune de tulpina cu frunze.radacina. 6. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate.270) este o plantă perenă . largă răspândire are în toate pădurile T. Fig 270. Eryngium campestre (scaiul dracului.sylvestris (hăsmăciuca) şi A. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme. 3.269). grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. long. frecvent în pajişti si poieni. stejărete. sylvestris. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. reavăn-jilave. Prin fruct. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului. planta monument al naturii. Aegopodium podagraria: 1. avand frunze 2-3 penat-sectate. Aegopodium podagraria .morcov sălbatic (Fig.Pe margini de păduri si în liziere.piciorul caprei (Fig. rostogol).

Creşte sporadic prin zăvoaie. menţionăm. Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau.4G(4-2). 2). prin floare.2 . (pătrunjel).272. 272. alungit lanceolate sau ovat eliptice. voniceriu). Din această familie. sativa (morcov). Fructul este o drupă. Dintre speciile spontane de la noi. Pastinaca sativa (păstîrnac). 1 . E. Petroselinum hortense. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5. Fructul este o capsula.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune. stejărete de luncă în zona colinară. C-boboc floral. pieloase. nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare.(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri. F-diagramă. Levesticum officinale (leuştean).flori. Apium graveolens ( ţelina). Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig. iar Daucus caro ta ssp. B.Ilex aquifolium: A-ramură cu flori.1). Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. E-fruct secţionat si sămînţă. 182 . aproape rotunzi. Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos. cu frunze alterne. etc. cu flori mici. verzui. E-secţ. de regulă lobată. şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad. uneori aripata. cu 2-3 sâmburi.4C5.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică.Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. cu 4-5 loji. E.D . Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase . persistente si florile de culoare brun-purpurie. răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere. Fig. arbust cu lăstarul tetramuchiat. se cultivă în scop alimentar. cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe.. cu frunze simple. D-flon. la noi. creşte numai Ilex aquifolium .B-fructe. Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``.laur (Fig. F-fruct.: E. stipelate sau nestipelate. arbuşti.4A5. de culoare portocalie. G-sămînţă.C. Specia este ocrotită.272. prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze. persistente. spinos dinţate sau întregi. verrucosa. Ane turn graveolens (mărar). europaeus (salba moale. chimen).

fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane. aldehide. erect. mlaştini şi păduri umede. stipelate. la marginea pădurilor.răspîndiţi predominant în regiunile calde. Fructul este o bacă suculentă. cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos.Caliciul este rudimentar. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi. în dicazii axilare. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2).dispuşi opus frunzelor care sînt alterne. Dintre speciile ierboase. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. păliur (Fig 273). uscate. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire. La noi. cu o aripă circulară.4A5. grupate în cime compuse. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. arbuşti spinoşi. Florile sunt mici. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh. c.tricuspidata (viţă japoneză). În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P. paţachină) este un arbust nespinos . din care : unul oblic. galbene-verzui. Fig 273. cu formula florală:*K5. mici. Florile sunt mici. Frangula alnus (crusîn. pe tipul 5. având stipelele transformate in spini. Zizyphus jujuba este un arbust spinos. tetra sau pentamere. cu frunze simple. care dă renumitul lemn de santal.vinifera (viţa de vie) are peste 2. plăcut mirositoare. obişnuit cu cţrcei. frecvent bisexuate. Celastrales .Fructul. catharticus (spinul cerbului). actinomorfe. bisexuate. adesea palmat-lobate sau compuse.Fructul este uscat subglobulos comprimat. acid santalic folosite în medicină. 183 .cu flori pentamere . cel mai adesea. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul). actinomorfe. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente. răspîndit în India şi Malayezia. În stepa şi silvostepă dobrogeană.cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile. Rutales şi Sapindales.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori.ce se întîlneşte prin zăvoaie. cu flori pe tipul 4 şi drupele negre. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti.4G(4-2).multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. adesea stipelate. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans.4C5. începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin. este o bacă drupacee. Prin locuri stâncoase. b –floare. V. tetra sau pentamere. izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos. poligame. Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic. galbene verzui. iar dintre acestea cităm: Santalum album. din care se extrage terpene . Florile sînt hermafrodite.

0G(3). rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate. ♀ P3-6G(2) . Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M. cu suc cleios. iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce. cu periant dublu la unele specii tropicale.cu frunze relativ mari. unisexuate sau bisexuate. Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. Sămânţa este prevăzută cu un caruncul. rar zigomorfe.semiparazite. Sunt plante monoice sau dioice. Formula florală este: ♂ P5-1 .suculente sau lemnoase. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. amygdaloides (alior. înconjurat de discul nectarifer.cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele.274) . iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate.amintim pe cele ale genului Thesium.larg răspândite. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar. încât dupa unii ar deriva din geraniale. 1-ciaţiu. Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. actinomorfe. Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. dar şi specii cu frunzele reduse la spini. La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). Florile sunt unisexuate. Fructul este o capsulă. arborescenţi în zonele tropicale. gălbui sau purpuri.nicaaensis (stepposa). aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig. cu periant trimer. Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig. Florile sunt mici. iar în 184 . entomofilă sau mirmecofilă. aşezate în jurul unei flori femele. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii. Fructul este o baca falsă. tanin. asimilatoare. ♀ P5-1 . Androceul are 9-12 stamine. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. E.Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu.cu rizom şi tulpini în tufe. iar alteori sunt suculente. cactoide. În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B. fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme). îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. Gineceul este situat pe ginofor. epithymoides are hipsofilele portocalii. grupate în 3-diagrama unei cianţiu.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă. iar E. super. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. pe tipul 4 sau 6. ciaţii. stipelate. laptele cucului). actinomorfe. 0A-1. E. este o specie perenă. iar gineceul este bicarpelar.cu flori unisexuate. Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus).semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă. Polenizarea poate fi anemofilă. seguieriana (laptele cucului. perennis (breiul). fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia).cyparissias . verzi.) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice. ce se întâlnesc la noi. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită). Prin pădurile umbroase.274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. are frunzele caduce. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. Ciaţiile au glande bicornute. Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Loranthus europaeus (vâscul de stejar).274. iar în cele din zona silvostepei şi stepei E. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E. Inflorescenţele sunt complexe.

apare M. Din familia Paeoniaceae. În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P . ovata. cu frunze sempervirescente. ciclică şi bisexuate. Fructul este o drupă sau o neculă. În partea sudică a ţarii. dispuse parietal.275. în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1.pădurile sudice. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. roşii. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. Ordinul Theales Grupează arbori. Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. peregrina var. liliac sălbatic). considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. răspândit în pădurile din sudul ţării. având seminţele bogate în endosperm. romanica (bujor românesc). dintre care amintim: P. La noi se cultivă prin parcuri. tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste. cimitire. Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii. se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor).cişmir). Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula. se apropie de ordinul Dilleniales. în flora noastră spontană. Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D. având fructele capsule sau drupe. 2-diagrama. cu frunze divizate şi flori mari. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. liane şi specii ierboase .blagayana (iedera albă). unicarpelar. bisexuate. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae. adesea. Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae. arbuşti. termofile. sinensis 185 . cu unele cicluri polimere. Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică. uniovulat şi corola redusă sau lipseşte.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple.care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania). Dilenialele. Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Fig. P. Prin florile bisexuate. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. Th.officinalis. un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice. Pe lângă familia Dilleniaceae. pieloase şi flori unisexuat monoice. cu flori ciclice. În structura lemnului au traheide scalariforme. actinomorfe. derivă din ranunculale. raspândite în Asia de est şi sud-est. având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice.răspândite cu predilecţie în regiunile calde.

are flori albe. pojarniţă). este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. în cel subalpin şi alpin. japonica (camelia). pe terenurile cultivate. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. V. roşii şi se cultivă la noi în sere. în păduri. având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole. adică în etajul montan superior. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec.(ceaiul chinezesc). Gineceul din 3 carpele unite. 3-fruct. biflora (viorele galbene). Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. Viola reichenbachiana:1-stipele. jenepenişuri. frecventă prin poieni. marginea pădurilor şi tufărişuri. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord. pe tipul 4 sau 5. este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. iar la noi. 2-stigmat. perforatum (sunătoare. H. Familia Tamaricaceae 186 . Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. V. amintim: Hypericum hirsutum. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. V. Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase. cu frunze alterne. 4-diagrama. liziere şi pepiniere. Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. cu ovarul superior. odorata (tămâioară). arvensis (trei fraţi pătaţi). tufărişuri. terase. are flori mari. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. mai rar prin apartamente. V. pe lângă marginea pâraielor. miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. V. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. maculatum.276. colţunii popii (Fig. cu frunzele opuse sau alterne. Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. se întâlneşte frecvent prin poieni. are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică. Th. recunoscându-se după tulpina hirsută. Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. unilocular si placentaţie parietală. hirta (toporaşi). acide. Florile au periant dublu. numai ierboşi. parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate.toporaşi. utilizate în scop medicinal şi H. răspândită prin locuri umede. Fig. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. Viola reichenbachiana . pajişti. bisexuate. rarituri. Dilleniales. în toată zona montană. stipelate şi flori solitare. adesea stipelate. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri.276). Formula florală este: %K5C5A5G(3).

actinomorfe sau zigomorfe. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2).Capparaceae). Tamarix ramosissima (cătina roşie). iar cele 4 interne sunt mai lungi. având semiţe alungite. deci androceul este tetradinam. numit septum. liniare. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi. Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals. Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere. cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . în sudul ţării şi în estul României. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase.277. sincarp. În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. bogat în specii (fam. cu aspect de sept membranos. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale). pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental. Se foloseşte des în perdelele de protecţie. adesea salinizate.278. creşte pe aluviuni nisipoase. se menţine un timp pe 187 . cel mai adesea sunt specii arbustive. florile bisexuate. nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase. un element foarte important în determinarea speciilor. Frunzele sunt alterne. frunzele fiind scvamiforme sau mici. cu frunze alterne.Sunt actinomorfe. 2-diagrama Fig.Reprezentanţii acestei familii. cu gineceul superior. rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare.Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară. rar arbustive. peretele fals. Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie. Fig.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales. fără bractei. Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică).Cardaniine glanduligera: l-fruct. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme.

dispuse în raceme.279. moderat acide până la neutre. margini de păduri. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. violet purpurii. are florile albe. C.. 2-Sinapis arvensis: C-floare. rapa (rapita) etc. Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză). este o plantă înaltă de până la 100 cm. fiind comună în pădurile de foioase. 188 . 3-Thlaspi arvense: A-floare . napus (napi). C. B-fruct C. dintre care amintim: C.278).B-fruct. cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie. este o buruiana frecventă în liziere.Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). are frunzele alterne. 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. Planta este frecventă în pădurile de foioase. jilave. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. B. orizontal. amara (stupitui cucului).coltigor (Fig. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede. cu frunze trifoliate. Fig. frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică.277). Descurainia sophia (voinicica). are florile purpuriu-violete. grupate în raceme corimboase.peduncul. ca şi la resedaceae. cu frunze lung peţiolate. Florile sunt mari. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii. glanduligera (breabăn) (Fig. rotund reniforme şi flori albe.quinquefo1ia. în silvostepă şi prin pepiniere. Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme. reavene pâna la reavan-jilave. se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. preferând staţiunile bogate în nitraţi. bulbifera . D-samanţă. B. care se recunoaşte după rizomul alb. boschete. În ţesuturile cruciferelor. fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. tăieturi de pădure şi în tufărişuri. Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată.

279. Bracteolele au marginile întregi. fragiils (salcie plesnitoare).punguli^a (Fig. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare. cu septui alb sclipitor. 3. cu lujerii fragili şi florile bistaminate. tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate.1). S. zigomorfe. Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. rediviva (lopăţica). Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. 2. indehiscente. ? P G. Ovarul este unilocular. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. rosmarinifolia (salecie de 189 . care prin tipul de inflorescenţă. Specia se cultivă prin gradini. se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile.5). apoi alungit după înflorire. Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. în special prin făgete. amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. în special. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. strietissimum. Capsella etc. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent. Rapistrum perenne (ciurlan alb). Draba. indică asemănări cu tamaricaceele. muştar de câmp (Fig. fiind o buruiană comună. În pădurile montane. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. triandra.abundentă în tăieturi. cu frunze alungit lanceolate. S. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S. grupate într-un racem. cu florile nude. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. lat-eliptică. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae. purpurea (rachită roşie). aproape rotundă.?^. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. are frunzele lirat penat lobate sau fidate. Sinapis arvensis . foarte turtită. având valvele subţirl. întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. Comune sunt speciile: Salix alba.rapiţă. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică. unisexuate. comprimată şi aripată. 279. Prin pepiniere. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). creşte L. cu flori mari. alcătuirea gineceului. pe soluri bogate în humus. din care amintim: S. prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. acoperite de peri fini. în scop ornamental. cu 1-2 glande nectarifere. răspândite. Came1ina.2). membranoase şi septumul alb argintiu. alcatuită din două articole suprapuse. capraea (salcie căprească). Lepidium. liziere şi locuri ruderale. păroase. S. palid galbui.: speciile genului Alyssum (ciucugoara). grupate în amenţi. care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. tufariiguri şi liziere. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave. alcătuind zavoaie. care creşte pe malul râurilor. iar polenizarea este entomorilă. Silicula este mare. lucios.Florile sunt mici. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae.279. având florile mascule cu 3 stamine. S. sagitate. S. în emisfera nordică. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). margini de pădure. coaste. Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus. având florile mari. lomntiform (gâtuit între seminţe). Androceul din 2-12 stamine. care cuprinde specii ierboase. cu flori mici. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae. scurf peţiolafe. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare. prin locuri umbroase. orientale. frecvent în pajişti. Specia este foarte comună prin culturi. de ex. chei. loeselii. S. iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi.

sunt mici şi de culoare alba. Populus tremula: 1-floare masculă. Prin zăvoaie. 2 ). invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde. lung pedunculate. împărătească (Fig. abundenţă pe nisipuri etc.280). iar mugurii au 3 solzi. Florile unisexual monoice. cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral). Cuprinde plante ierboase rar lemnoase. Echinocystis lobata . unisexuate. frecvent se cultivă plopii negri hibrizi. liziere şi pe gardurile din localitaţi. Bracteile sunt incizate. cu o adaptare interesantă. veziculos umflate. este frecvent cultivată în scop ornamental. cuprinde specii de arbori înalţi. În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P.28o). recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară. este o plantă monoică. cu frunzele. Florile sunt gamopetale. Ecballium elaterium (plesnitoare). Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. Se întâlneşte frecvent în tufărişuri.1). fenomen numit dinamochorie.mutătoare. Genul Populus (plopi).280. 190 . Frunzele sunt alterne. babylonica (salcie plângătoare). 2. alimentar şi furajer. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate.281. în general. cu tulpina scadentă.nisip). deltoide. repede crescători. acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. Fructul este baciform. În lunci şi locuri umede. 281. în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). Bryonia alba .bostănaş spinos (Fig. nestipelate. sinuate sau palmat-lobate.plopul tremurător (Fig. lung pedunculate. pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. tremula . Ordinul Cucurbita1es Fig.floare femelă peponidă. S. prevazută cu un disccupuliform(Fig. fiecare purtând câte o floare. este o plantă urcătoare. la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă.♀ K(5)C(5)G(3-5) . Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. ramificată şi frunzele ovat cordate. cu lobii inegal sinuat dinţaţi. adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. iar fructele sunt alungite şi globuloase.

d. c-floare femelă Fig 282. pe tipul 5. Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. rar ierboase. pepo (dovleac) etc. Echinoczstis lobata: a-floare masculă.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete). Bombacaceae ). Brzonia alba: a-racem fructifer. uneori cu un cerc extern de staminodii. c-fruct. cu frunzele alterne. Filogenetic. Malvaceae. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice. Citrullus lanatus (pepene verde). Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc). bfloare femelă. iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare.2). Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig. iar prin structura androceului cu asteralele. 191 . Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase. b-floare masculă. Fructul este o nuculă monospermă. Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. adesea întregi şi cu stipelele caduce. iar polenizarea se face de către insecte. Cucumis melo (pepene galben).281.1.Fig. curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere. Prin fruct cu o sămânţă. formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam.2. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe.secţ. cu caliciul dublu. Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule. C.282.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

funzele liniare. caudatus şi A. cu periant simplu. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. retroflexus. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. globuloasă. pe lângă garduri. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată. cât şi în cea transcarpatică. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor. sesile. Echinocactus. iar R. cu flori mici. Fructul este o bacă. Suaeda maritima. iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. Florile. Prezentaţi familia Ericaceae.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. cărnoase şi florile bisexuate. având flori actinomorfe. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. iar de aici prin sălbăticire. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii. compactus se întâlneşte în pajiştile montane. liziere şi chiar marginea pădurilor. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate. creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. laciniate. iar numai pe stâncării calcaroase creşte D. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. Lithops etc. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. actinimorfe :*P5-1.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă. adesea formează buruienişuri. persistent la Rumex. ovoidală. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. are tulpinile ramificate. bisexuate sau unisexuate. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. A. în sere. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. haplochlamidee.m. s piculifo1ius. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii.a. Fructul este o achena trimuchiată. specii de Phyl1ocactus. au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat.8-3G(4-2). Florile sunt mici. are Cereus giganteus. abundă prin zavoaie şi parchete. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). grupate în inflorescenţe spiciforme.. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş. D. atât în zona ciscarpatică. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi. răspândită în fâneţe. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi. ocrotită prin lege. iar formula florală este : *P6-3A9. Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae. având petalele albe sau roze. semicilindrice. fiind actinomorfe sau zigomorfe.. Forma tulpinilor poate fi colunmanară. flageliformă etc. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică. dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). apartamente. turtită. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . Cel mai comun este A. R. are flori unisexuate. cel mai adesea muchiate şi articulate. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. fimbriate. americana (cârmâz). Rumex obtusifolius (ştevia). păduri de gorun şi stejar rărite. D. laciniile bi sau trifide.

B.288) . Florile sunt pe tipul 5.zăvoaie. G. Limonium..sică). răspândiţi în zona tropicală. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . Asterales). pe vaile umede. Genţiana lutea (Fig. verna. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae. rar în cea colinară. au florile de culoare albastră. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig.iar florile de culoare albastră azurie. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. punctata au florile de culoare galbenă.fiind o plantă de lumină până la semiumbra. G. Swertia perennis are corola rotată. ciliata. concrescute cu tubul corolei. judeţul Constanţa. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor. opuse sau verticilate. care sunt pe tipul 4. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. Ovulele au un singur integument. toxifera (curara). Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. crescând pe stâncării. aubertii. bistorta (răculeţ). Se întâlneşte pe marginea pădurilor. având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat. iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă. G. frecvent este P.în regiunea montană şi subalpină. lanceolate. amestecuri de fag şi răşinoase. turbării. adică în boboc petalele sunt răsucite. introdusă în scop ornamental. superior. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi. gamosepale şi gamopetale. prin jnepenişuri. Androceul este alcătuit din 5. Frunzele sunt opuse. G.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice. kotschyana. Prefloraţia este contortă. cât şi în pădurile de fag. Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri. 198 . alcătuit din 2 carpele. Plumbago europaea este o specie foarte rară.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării.cu corola campanulată. Frunzele sunt întregi. cu gineceul bicarpelar. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae. prin molidişuri. locuri pietroase. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. S. volubilă. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale.molidişelor. Genţiana asclepiadea .289) şi G. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. stâlpilor de iluminat.lumânărica pământului (Fig. Prin pajiştile montane. jnepenişuri şi ienuperete. iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord. este o specie lemnoasa. care creşte numai la Hagieni.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. Florile sunt de tipul 5. pentru decorarea chioşcurilor. iar placentaţia este parientală sau axilară. cu flori bisexuate şi unisexuate. Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină.Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. glabră şi fistuloasă. sunt scurf pedicelate. tetra sau pentamere. cruciata etc.4 sau 2 stamine.

Adesea. opuse. cu flori solitare. pentamere. 290) are frunzele mai subţiri.Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). alcătuindă un gimnostemiu. V. opuse. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil.288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. groase. aproape de stigmat. Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. fructul separându-seîn două folicule fusiforme. cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează.289. albastre şi frunze pieloase. fiind mai heliofilă. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. roze sau galbene şi frunze lanceolate. libere. Longitudinală prin floareŞ 3-fruct. Frunzele sunt simple. iar multe din ele au laticifere articulate. Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase.cuprinzând plante ierboase. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. 2secţ. 199 . Prin apartamente. cactoide. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. sere. arbustive. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. cu flori albe. herbacea (Fig. caduce. cu adaptări legate de polenizare. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. Gineceul este bicarpelar. cu frunze nestipelate.Fig. mai frecvent în ţinuturile tropicale. iar polenul este aglutinat în tetrade. gamopetale. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu). Staminele sunt sessile.cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul). pieloase şi persistente. Florile sunt besexuate. liane sau suculente. liziere şi tufărişuri. semipervirescente.

mucronate . este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig.1). ajunge până la 12cm. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig.5-corola ventricil. glabră.Fructul cu 2 mericarpe sferice.uncinate. laxe sau condensate. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2).290. campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe.fruct. fie capituliforme.Corola albă. Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase. 291. lung pedunculate. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie. pe stâncării. uneori ca plantă meliferă. sărături şi stufărişuri. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră. la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu. iar frunzele dispuse în verticil (6-9). Apare frecvent pe dune nisipoase.vinariţa (Fig. Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară).4 .dintre care enumerăm: G. uninervate. Fructul bifolicular. odoratum . iar la noi prezintă numai Fig.2).actum are tulpină volubilă sau târâtoare.iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu. cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate.glicozide. Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola. Cultivată. Polenizarea este entomofilă.cu rizomi subţiri.Fructele sunt perechi de folicule.saponine. având flori de culoare alburie. În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri. cu coronula staminală în format de cornet. uşor arcuit. Speciile de la noi au flori actinomorfe. prin tufărişuri. desfăcută. 191. Caraorman). În organe are lacticifere şi este toxică. Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină. Sporadic este întrodusă în scop ornamental.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară.folosită la aromatizarea vinului şi tutunului. 1-Vinca herbacea: specii ierboase.acoperite cu sete rigide. Flori de culoare verziu-brună. tetramere. tanin şi substanţe tinctoriale. este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană. substanţă cu miros placut. Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi. C.Conţin alcaloizi. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate. grupate câte 8-12 în cime laxe.292). cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. 200 . eliptice sau obovate.

G. Galium odoratum: a-floare Fig. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată.cynanchica. G. Viburnuni) cu rubiaceele. Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase.^[c/c^A(-]G/-?--?7').moderat până la slab acidofile. 2-floare. Din ovar rezultă două bace concrescute . simple . şi anume prin: inflorescenţa capituliformă. Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil.292. verum (sânzâiene sau drăgaica). Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales.are tulpini mai înalte. schultesii .lax ramificate. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium.mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A. fiind foarte frecventă în pădurile de gleau. subcorimboasă. rar ierboase.295).sectate sau penate şi nestipelate.bogată şi extinsă. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe. caliciul redus. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină.cu o inflorescenţă terminală.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A.în special în fagete. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 .are florile galbene.Fig.cu frunze opuse.taurina (steluţă).cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla.prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole.reavene pina la reavan— jalave.pentamere:^TK/(. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan.293.cucută de pădure (Fig.

s-sepală. 3-secţ longit.ni gra soc Fig.pe dos tomentoase şi fructele negre. V.este o specie nitrofilă.fructele au culoare roşie. Numai în zona montană se întâlneşte S.2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii.291.cu florile la început albe. b-coronulă. xylosteum (caprifoi). racemosa (socul roşu).roşii (Fig. lantana (dîmox).291. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi.cel mai adesea.brumate.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre.1. nigra cu bacele negrealbăstrui.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului. o94. 202 . caerulea.apoi galbene şi fructele. ebulus (bozul). (Fi floare. S.opulus: .e ste frecvent în păduri. ovar cu stil şi stigmat 1). L.294.liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie.295.2 sămânţă. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L.2-Periploca graeca: a-ramură cu flori. Prin făgete şi molidige se întâlneşte L.fiind diseminat în toate pădurile. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană. c-fruct.placut mirositoare . a-petală.G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use.călinul (Fig.cu tulpini ierboase. 4-fruct. S. cu bacele albastre.se recunoaşte după frunzele întregi. V.la care măduva ramurilor este roşcată. 5c-sămânţă g.pe substrat calcaros. Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană. Prin floare.Cznachum vincetoxicum: 2Fig.

prin păduri. de culoare galbena-verzuie.alcaloizi.295. Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina. Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş. 4-secţ.vai umede şi stâncării. cu flori actonoforme.294. prin floare.296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede.trifurcat.a. Specia se întâlneşte în păduri.Fructul este o nuculă. 5-fruct fidate. tripteris.Fig. V.296. 1-Lonicera xylosteum: a-fructe. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă. Valeriana officinalis: 2-3 floare.grupate în dicaziu umbeliform.montana.0[C(5-4)A4]G(2). 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente). Valeriana officinalis – odolean (Fig. având frunzele imparipenat sectate sau Fig. Organele vegetative conţin uleiuri eterice.grupate în capitul terminal.cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5). 203 . 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig. În zona montană.acizi organici şi enzime.prin locuri umbroase şi umede.cu frunzele opuse. bisexuate . 1-Sambucus nigra: A-fructe.începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere. Diervilla florida..cresc speciile:V.

.ochroleuca (sipica) . Fig. Genul Scabiosa are câteva specii. fiind buruieni..cât şi pe marginea apelor.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui. C. cu frunzele opuse şi flori bisexuate.297.sambucifolia. P. Specia este comună pe văi.Foliolele involucrale sunt liniar subulate .floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. iar pe marginea pîdurilor montane creşte K. trans.zîvoaie şi pe malul râurilor. zigomorfe^|°K/(.pe vaile umede din păduri.Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei.în majoritate anuale. Gineceul este sincarp.298.liliachii sau albastre. longifolia. Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului).cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui.mai lungi decât capitulul.inferior. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii. 204 .cu capitule mari şi flori liliachii-roşii. Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie. Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester . Cephalaria pilosa .N [c fR^Al^^f^') . dintre care mai răspândite sunt: S.scaiul voinicului (Fig.recunoscându-se după tulpina înaltă.care se întâlneşte numai în regiunea montană. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme.serate şi florile în capitule.apare prin tufărişuri. Fig.Florile au culoare liliachie. 297. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile.298) .prezintă o tulpină viguroasă.1) .Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus. lirate.bicarpelar. Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee.înconjurate la baza de foliole inolucrale. cu flori liliachii sau albe. iar fructul o achena coronată.frecventă în toată ţara şi S.V. c-secţ.Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine. transsilvanica are frunzele tulpinale penate. lucida.scăius (Fig. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase. bb-fruct. Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate. cu laciniile: alungite.

liliac transilvănean). În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce.min^e elipsoidale. b-floare bisexuată. frunzele trifoliate şi ramurile virgate. cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere. Syringa vulgaris .grupate in panicule terminale §i baca neagra. Florile hermafrodite au corola gamopetală. se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării. rar lemnoşi.l) se recunoaşte după florile fără periant.simple sau compuse.cu flori albe:-galbui. Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. în zavoaie. la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului). crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor.2 ). liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura). O buruiană comună în pepiniere. 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării. cu frunzele alterne. dispuse într-o paniculă terminală. în rest este cultivat.9). arbuşti. excelsior . 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. F. Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . are florile mari.Fig. batat).bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/. pallisae (frasin pufos de baltă). actinomorfe. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. c-floare masculă.cu frunze nestipelate. Jasminum fruticans (iasomie). Prin locuri aride. cantabrica. iar fructul este o capsulă.Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig.. Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi. Se recunoaşte după frunzele alterne.300. folosindu-se în scop alimentar 205 . Florile actinomorfe. Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Phillyrea etc. Fontanesia. josikaea (lemnul vântului. iar polenizarea entomofila. ori monoice şi samara la bază rotunjită. volubili.. Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. dispuse opus. mai ales pe substraturi calcaroase. 300. Calystegia sepium (cupa vacii). verzi. ca de exemplu: Forsythia. penat fidate şi florile albastre.Inflorescenţa poate fi racem sau cima. crescând în staţiuni umede (Delta Dunării). este un arbust ce creţte numai în Dobrogea. S. în formă de pâlnie sau hipocrateriformă. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens. liane). este o specie endemică. fără stipele. F.con^inind 1-4 se. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente. gamopetale. F. răspândită în subzona fagului. poligame sau bisexuate.v [C C/)A?] G/p s . Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. ornus (mojdrean) are flori cu petale albe. lunci şi zăvoaie. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene. în Fig. muchiate. pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C.29.300. iar în cele din Banat.liliac (Fig. C. samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum).măslin). Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob.frasin (Fig.Lemnul ciinesc se.299. elegantissimus . 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. capsulă (Syringa). grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară. Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare. în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană.

la început au culoare roşie. bisexuate: ^ K/r ^[C/. cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. dispuse în cime gloemrulare.rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. alterne. 2-diagramă Prin floare. Ulmus etc. rar zigomorfe. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. Prunus. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar. Corola este în formă de pâlnie. europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile. 206 . parazite. Cotinus. Florile sunt pentamere. P. campanulat şi persistent. actinoniorfe. 5 fornice (proeminenţe). umbelă falsă sau capitul umbeliform.302. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. Fraxinus. parchete şi zăvoaie. la intrarea în tub. nestipelate. la care florile sunt mici. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra.) C. P. Crataegus. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor.303. apoi albastru-violacee. P. marginea pădurilor. Longit. Rosa. Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix. Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). 302). iar corola tubuloasă. Florile sunt galbene la speciile de pădure. în majoritate cu frunzele păroase. Symphytum officinale: 1-secţ. Caliciul este gamosepal. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). officinale are florile de culoare alb-gălbui. officinalis (Fig. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . mollis.^AJ G/^v. spic. Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. mai păroase. formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . roşie sau roşie-violacee. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. rubra (plămânăriţa). pentamere.Cuscuta. crescând prin tufărişuri. se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer. Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. C. floare. cu circa 200 de specii. tulpini înalte de până la 50 cm.561). simple. Fig. iar înainte de cădere albastră-cerulee. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate. cu fornice subulate. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. Florile. Quercus. racem. Prin Fig. la ulte specii prezintă. are un rizom gros. L.

cu pediceli glandulos pubescenţi. buruiană frecventă în liziere. Creşte în staţiuni cu soluri fertile. S. Echium vulgare (iarba şarpelui).Nicotiana tabacum (tutun). S. până la murdar galbenă. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. mlaştinoase. iar gineceul este superior şi bicarpelar. persistent. E. S. Physalis alkekengi . Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale. solanina..Solanum dulcamara: tufărişurilor. Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale. pe tipul 5._p). melongena (vinete). de asemenea. officinale . Genul Anchusa are numeroase specii. foarte otravitoare.S. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. cu florile roşii. atropina. cordatum (brustur negru). Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. S. cu 4 nucule netede. Fructul poate fi bacă sau capsulă. arăţel). albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri. la exterior brun-violetă sau brun-roşcată. cum ar fi: nicotina. tuberosum (cartof) şi S. reavân jilave până la jilav-umede. se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată. Prin tufărişuri.păpălău (Fig. dulcamara . Caliciul este gamosepal. Corola este campanulat tubuloasă. se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. cu vinişoare violete. M. iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii. rar câte doua la un loc. de culoare albă. tătăneasa (Fig. zigomorfe. scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede.lăsniciorul (Fig. cu flori solitare sau grupate în cime. având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. la interior murdar brună. Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni. moderat până la slab acidifile.506).^AK"lG/c. Fructul este o bacă sferică. sylvatica. Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. pentamere. cu frunzele simple. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. 303). prin zăvoaie şi stufărişuri. rar lemnoase. zăvoaie şi stufărişuri. La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane. iar pentru industria tutunului . multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale.504). poate atinge o înălţime de până la 2 m. Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi.iarba lui Tatin. Genul Solanum are flori rotate. Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii. Capsicum annuum (ardei). liane sau epifite. 207 . liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui.304. rotată. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore). roză sau violetă. iar fructul apocarpoid. închisa complet în calciul acrescent. are florile zigomorfe. Din genul Lappula cităm numai specia L. marginea pădurilor din silvostepă. margini şi rarişti de pădure. Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. este gamopetală. lucioasă. creşte ca liană la marginea Fig. rossicum. tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol. lucitoare. M. Corola. rar actinomorfe. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). de marimea unei cireşe. în păduri. creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. la început verde şi apoi neagră. sunt frecvent cultivate în scop alimentar. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. creşte prin tufărişuri. nestipelate şi dispuse altern. întregi sau sedate. hioscianina etc. începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului. roşie portocalie. squarrosa (lipici).505).

Lycium barbarum . iar fructul este o bacă elipsoidală.Fig. cu flori roşietice sau roze. C-gineceu secţ. Veronica: 6-floare.307. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. B-ramură diagramă. 3-fruct. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit.Fig. de semiumbră. cu fruct fructe. pe soluri bogate. indicatoare de acumulări de nitraţi. este o plantă toxică care creşte în pădurile montane. roşie. 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase. ruderal. Prin floare. Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă. margini şi tăieturi de pădure. 2.. B-secţ longit. Fig. C-ramură fructiferă diagramă. cu utilizpri medicinale.306. B-caliciu deschis. 5fructiferă nespinoasă. prin locuri umede. Scopolia carniolica .2). este un arbust spinos. Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). 1-Scopolia carnioloca: A-fruct. Linaria: 4-floare în secţ. fiind o specie. Scrophulariaceae: 1-floare. E-sămânţă Fig.307. în special în făgetele de pe surducuri.1). D-fruct. Test de autoevaluare 208 ..305. sunt specii nitrofile.307.cătina de garduri (Fig.308. în special în pădurile montane.mutulică (Fig.

vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. Prin floare. încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. B-secţ prin gineceu. are fiecare lojă câte două ovule anatrope. 310. pe soluri cu troficitate ridicată.C-secţ. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor). Descrieţi familia Solonaceae. 309.l). V.bubernic. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum. rinantosidă etc. E-sămânţă Fig.coada mielului (Fig. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. nearipata.1. La Verbascum corola este radiară. iarbă neagră (Fig. Fructul este capsulă sau bacă. phoeniceum . Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee. Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor. Tulpina este 4unghiulară.) şi saponine. Scrophularia nodosa . în zăvoaie şi tăieturi de pădure. iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie. jilav-umede. 209 . Gineceul bicarpelar. sincarp. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. întotdeauna zigomorfă. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig. pe văile umede. C-capsula. D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria). Fig. are flori violete până la feruginoase. cu placentaţie parietală sau axilară. scutelarină. Scrophularia şi 2 la Veronica.309.309. 308). B-rădăcină şi frunze bazale.1). Caracterizaţi familia Boraginaceae. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare. Ce stiţi despre familia Oleaceae.Descrieţi familia Caprifoliaceae. creşte în paăurile de foioase. Prin ovar.2. 4 la Digitalis. D-fruct.

Digitalis grandiflora . M. are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest. E. Prin turbării şi mlaştini. poieni şi fâneţele umede montane. este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental. albastre-violacei. Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite. Dintre acestea menţionăm: E. cu soluri afânate.Fig. frecventă în tufărişuri.31o. 311. iar cele superioare azurii. umede.2). Prin tulpină S. scopolii . Florile sunt brun-roşietice. cu frunze mari. este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice.2.brânca porcului (fig. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. stricta (silur).2). Se întâlneşte în toate pădurile umbroase. începând din zona colinară şi până în cea montană. plăcut mirositoare. salisburgensis.este frecvent în păduri. cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă. rostkoviana. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui.310. creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie). Bsecţ. Specia apare frecvent în tufărişuri. iar D. iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. tăieturi de pădure. galbene-sulfurii. B-secţ. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă. bihariense (sor cu frate). S. Paulownia tomentosa (Fig. lanata (degeţel lanat). 210 . vernalis (iarbă neagră). începând din zona colinară şi până în etajul subalpin.degetar galben (Fig. Prin tulpină Fig. lung peţiolate şi flori mari. Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite.310. rarişti şi tăieturi de pădure. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare.1). are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale.1. creşte în făgetele colinare şi montane. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. abundentă în tufărişuri.309.

311. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. acoperit de soizi groşi. lanceolata). montană . cu solzi distanţaţi. cărnoasă. V. urticifolia – iarba şarpelui (Fig. 1-Veronica Montana.1) se recunoaşte după capsula comprimată. cu 22 specii la noi. Preferă păduri umede.şoplrliţa de munte. Florile de culoare alb-roziu. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat. iar fructele sunt capsule. fiind bogat în specii. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede.311.311. 2-Lathraea squamaria: A-secţ. V. parazite pe rădăcinile fanerogamelor.muma pădurii (Fig. Ordinul Lamiales M. tenuiflora). tufărişuri. tetramere. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. prevăzute cu vezicule mici. groasă. Fagus. din care sunt introduse la noi. Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme. solziforme. unilaterale. tinoave. are. media.3) este o specie de talie mai înaltă. poieni. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. 1.2) este parazită. de culoare galbenă dau brunie. margini de păduri. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. având un rizom ramificat.Paulownia tomentosa: Afruct. insectivore.310. de preferinţă pe soluri acide. umbroase. ce creşte în pădurile din zona montană. pe soluri cu troficitate mijiocie. liziere. V. Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. 311. P. Coryllus etc. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie. chamaedrys -stejărel (Fig. Genul Rhinanthus (clocotici). Florile sunt bisexuate şi unisexuate. officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. Prin floare Fig. P. 211 .indica) sau sărăturoase (P. în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). Creşte prin păduri. cu frunzele reduse. V. Este o specie. de asmenea. P. terenuri nisipoase (P. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. Lathraea squamaria . Carpinus.311. sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. 4laciniat şi androceu din 2 stamine.Fig. numai specii semiparazite. (Fig. maritime. fiind răspândite pe soluri acide. Longit. parazitând pe rădăcinile de Alnus. dispuse în raceme dese. îngust sedate.

în vârf cu antera. mai scurt şi lăţit. sunt simple. 212 . formând faciesuri.bălbisă (Fig.312. care la maturitate devin tetrachene. nestipelate. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. slab acide până la neutre şi jilav-umede. Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate.urzică moartă galbena (Fig. labiul superior lipseşte sau este redus. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. hispide şi glandulos păroase în partea superioară. Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. galbene. Florile sunt mari. Funcţionează după principiul pârghiei.p] G/^ ^. sunt scurt pedicelate. hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental. Florile roşii. arbustive şi arborescente. liziere şi prin locuri ruderale. Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale.jale cleioasă. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. 314).configuraţie caracteristică: 'l° K/. Stachys sylvatica . au o Fig. lung şi curbat. încă de la înflorire este împărţit în 4 loji. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase. Prin avortarea unei stamina.Se înrudeşte cu ord. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană. reavăn-jilave până la jilav-umede. Teucriurm.. întregi sau lobate. situat sub labiul superior. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia. ovat cordate şi crenat serate. Lamium galeobdolon . prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. Gineceul bicarpelar. cu frunze nestipelate. pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. unul anterior. rar unisexuate. opuse. iar altul posterior. plăcut mirositoare. Lamium galeobdolon: 1. V. iar florile pentamere. grupate în 2-8 verticile distanţate. bisexuate. Salvia glutinosa . Frunzele opuse. 313) are tulpini înalte până la 120 cm.^[C/r ^A? ^. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului. cinsteţ (Fig. tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. ' La genurile Ajuga. moderat acide până la neutre. androceul este didinam. favorizându-i mişcarea. pe soluri cu troficitate ridicată.

3-floare. aromatic.4-caliciu Meltis me1issophyllum . Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei.314. Stachys sylvatica: a-floare Fig. pubescens (zebră) are corols purpurie. 2-frunză. Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. în parchete. alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica). Fig. Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată. în lungul pâraielor de munte. cu frunze peţiolate. În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului. G. acuminate. Satureja hortensis (cimbru). cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă. Melitis melissophyllum Fig. grandiflora (iarba neagră). urzică moartă). marginea pădurilor şi pe malul apelor. se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe. Mentha piperita (mentă). 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. bilabiată. Rosmarinus officinalis (rosmarin). 213 . abundă în parcehete şi pe văile din păduri.313. ovate. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. Salvia splendens (salvie roşie). creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P. Galeopsis speciosa (cânepiţa). de cu1oare albastră violacee. r o z ă s a u a l b ă . Prin tufarişuri. fiind răspândit pe marginea pădurilor. iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale.gura lupului (Fig.316. 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. cu baza trunchiată sau cordată. de culoare p u r p u ri e . cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. Ocium basilicum (busuioc ). iar florile au corola albastră violetă.dumbravnic (Fig.Fig.315. Scutellaria altissima .

Gineceul este bicarpelar. cu laticifere şi frunze simple. favorizând diseminarea prin vânt. iar ovarul inferior. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. carpatica. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile.318. sunt bisexuate. nestipelate. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. alterne. apar în pădurile de foioase. C. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia.floare tubuloasă. cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. rar arbuşti mici. Androceul are 5 stamine. reunite într-o inflorescenţă Fig. spic (Cichorium). care la maturitate alcătuieşte papusul. tropicali. alpina. 2-capitul la Matricaria. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee.G/-yx şi prezintă adaptări variate. indicând numărul la Arctium. 1-diagramă Ph. Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. având o buză superioară redusă la 2 Fig. C. alcătuind o inflorescenţă condensată. cu corola în formă de clopot. 318). C. Fructul este o capsulă. sibirica cresc în pajişti. foarte mare şi bogată în specii. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. răspândită în pădurile colinare şi montane. 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase. Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. Florile sunt pentamere. formând un tub ăn jurul stilului. abietina . care alcătuiesc involucrul. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite. actinomorfe şi zigomorfe.clopoţei (Fig. Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. spre deosebire de Campanula. Caliciul este redus şI greu de distins. Genul Phyteuma (cărbune) are. 7. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. sesil sau susţinut de un rostru. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). gamopetale. C. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb. populează stâncăriile montane şi alpine etc. cu filamentele libere. 5-6. pilniată şi ligulată. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. trachelium. înconjurată de un involucru.317. capital (Leonto podium). C. 214 . legate de polenizarea entomofilă. Florile actinomorfe şi zigomorfe. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase.petalelor unite. corimb (Achillea). labiată. 3floare ligulată. persicifolia. C. numită calatidiu (Fig.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi. florile cu laciniile concrescute la vârf. molidişuri şi jnepenişuri. Campanula abientina: ompactă. răspândiţi în zona tropicală. în vârf cu 5(3) dinţi. patula.

Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 . Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute. glicozide. pe aluviunile râurilor.captalan. pe malul pâraielor. cauciuc. cu florile radiare. S. S. brusture (Fig. răspândite pe tot globul.319). 3-diagramă Fig.cruciuliţă parviflora. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. Fig. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere. simulând. uleiur eterice. uneori considerate ca familii. Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase. molidişuri. amestecuri. (Fig. pepinere.000 de genuri cu aproximativ 20. vernalis (spălăcioasă). sunt buruieni frecvente în liziere. astfel.Formula florală este: Fructul este o achenă.000 de specii. 3. reavan-jilave până la jilav-umede. brădete. creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. În organele vegetative nu au laticifere. galbene. rezine.Fushsii:1floare. 2-fruct cu papus.Tripleurospermum inodorum. humus de tip mull sau mull-moder. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. având florile ligulate galbene. taraxacină etc. cu sau fără papus. sub formă de populaţii relativ compacte. un polizaharid. fuchsii . lat ovate. Petasites hybridus . o floare. fosilile fiind cunoscute din Terţiar. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. margini de păduri. Creşte în zona colinară şi montană. alcaloizi. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig. este împărţită în 2 subfamilii. pârloage şi locuri ruderale. dar produc uleiuri eterice. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate. pe văile montane. dorio.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. Senecio nemorensis ssp.221. pe fundul văilor. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană.).319. prin făgete. Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. bogate în ulei şi aleuronă. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii.320. iar seminţele sunt lipsite de endosperm. vulgaris (cruciuliţă) şi S. slab acide până la neutre. unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate. Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate. Latexul conţine substanţe amare (absintină. atenuate în peţ'iolul aripat. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp. 1-Erigeron Canadensis. iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. Familia Astersceae cuprinde circa l.

lung peţiolate şi antodiul mare. de culoare roşiatică.2 ). iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. tomentosum). iar mai frecvente în pajişti. Galinsoga parviflora . nutans . Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A.înălţime de până la 40 cm şi este groasă. pe margini de pădure. malul pâraielor. formând buruienişuri. E. tăieturi de pădure. zăvoaie şi este medicinală. acoperită de scvame. 321. iar florile sunt tubuloase. C. rotundifolium. lungi şi înguste. văi montane. iar florile ligulate numeroase. iar din cele mai frecvente cităm: A. la vârf cu o coronulă. cu florile ligulate de culoare albă. distans ş. Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. locuri ruderale. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară. margini şi tăieturi de pădure.321.). eliptice. Solidago virgaurea (splinuţa). Frunzele sunt mari. care apar.5).busuioc sălbatic (Fig. este frecventă în pajişti.ciulin (Fig. locuri ruderale. În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum . şi în parchete. personata etc. parchete (C. fâneţe. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară. Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. cordate. La exemplarele numai cu flori femele.căpşunic etc. Fig. frunze mari. se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare. millefolium (codiţa şoricelului). vulgare . 2-Carduus nutans: a-achenă Fig. C. crispus. atenuate în peţiol lung.scai. C. lappa. cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre. lat ovate. filiforme. A.pălămida. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor. Bfloare ligulată. Creşte abundent la marginea pădurilor. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. Genul Cirsium are numeroase specii.323. canadensis . Inula helenium (iarbă mare). A. cu florile ligulate de culoare albă. are o tulpină înaltă până la 2 m. 321. Antodiile sunt mari. sunt: C.bătrâniş (Fig. iar cele tulpinale sunt sesile. abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze.1. de 5-6 cm în diametru. creşte pe rupturi şi râpe. pe văile montane. rarişti şi tăieturi de padure.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii.2) abundă ca buruiană în culturi. 322. acanthoides . creşte prin tufărişuri şi păduri. C-achenă 216 . acestea sunt tubuloase. pepiniere. văi umede. Ch. pe marginea pădurilor. Genul Carduus are numeroase specii. Achenele au un papus alb murdar.a. Tussilago farfara (podbal). arvense . Creşte prin locuri umede. C. de până la 6 cm în diametru. cu florile galbene. Chrysanthemum leucanthemum (margareta). 1-Carduus acanthoides.romaniţă nemirositoare (Fig. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. raspândite prin culture. neuniforme şi cordate la bază.322.

în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. murorum creşte în toate pădurile montane.4). Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. mai ales în făgete şi gorunete. dar se întâlneşte şi în jnepenişuri. tufărişuri. Hieracium rojorâtense (fig. Cichorium intybus . Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina. cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. tăieturi de pădure. în vârf cu 5 dinţişori. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă . specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor. tufărişuri. Specia este endemica. reavene până la reavan jilave. Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. 324. începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. 323) şi Taraxacum officinale (păpădie).crestată (Fig. 217 . Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi.creşte în ppdurile umbroase. iar organele vegetative conţin laticifere articulate. pe malul apelor. 325). H. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure). Genul Artemisia (pelin) are multe specii. floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii". iar Sonchus arvensis. în general buruieni. vulgaris (pelin negru). iar H. S. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti. Aposeris foetida . iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. zigomorfe. poieni şi margini de pădure. sunt frecvente în pajişti. se întâlneşte în fâneţe. aurantiacum (ruşuliţă). neutre până la moderat acide. pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. S.324.Centaurea (pesmă) este bogată în specii. serriola (321.2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. cu florile purpurii sau portocalii. iar în tufărişurile din silvostepă L. sunt: A.1). liziere. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. iar comune prin liziere. Leontopodium alpinum (albumiţa. absinthium (pelin alb) şi A.cicoarea (Fig. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. asper.

2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. 1-Hieracium levitomentosum: A.324. ramificate monopodial. deseori fasciculate. Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae. Tagetes sp. Lactuca sativa (salată). .florile sunt mici. .Fig. având teaca dezvoltată.cilindrul central este adesea atactostel. Calendula officinalis (filimica).embrionul are un singur cotiledon. 218 . . cu nervaţiune paralelă sau arcuată.a. medicinal şi ornamental.frunzele sunt simple. CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: .m. trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon). Zinnia eIegans (cârciumărese). Gerbera ş. Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae. cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). cu fascicule bicolaterale închise. Dahlia varisbilis (dalii). Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. Chrysanthemum indicum (crizanteme).325. Cosmos sp. cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive. B-fruct cu papus. Cfloare. . iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare.sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii).Fig.

cu flori actinomorfe.327. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. trimere.2-plantă. se împarte în 3 subclase: Alismidae. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord.326. Florile sunt trimere. Din cele 6 genuri. cu limbul sagitat. 5-diagramă Fig. Liliidae şi Arecidae. iar cele aeriene sunt lung pediculate. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea). cu limbul mare. lanceolate sau spatulate. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme. lat liniare. Fig. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. natante. Nymphaeales. iar ovarul din 6 carpele. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. verzi şi 3 petale alb sau palid roze. care creşte prin ape stagnante. hemiciclia şi carpelele apocarpe. Creşte pe malul râurilor. Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae. Alisma plantago-aquatica: 1. ovat şi baza corodată. lacuri.Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. acvatice. 4-fruct. de 2 ori mai lungi decât pistilele. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre.Caracterele enumerate. cu 3 sepale ovate. 326) care are frunzele inferioare sesile. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. Androceul are 5 stamine. pe baza caracterelor evolutive. Clasa Liliatae. bisexuate. 219 . Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală. numeroase de la unii reprezentanţi. 3-floare. cu circa 9 specii existente în flora globului.limbarişa (Fig. seminţele exalbuminate. liniare. Alisma plantago-aquatica . lin curgătoare şi stufărişuri. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. cu frunze heteromorfe şi flori trimere. prin şanţuri şi mlaştini. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile.

pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare. adesea apetale. absorbante şi flori mici. este submersă şi dioică. semicilindrice şi frunzele natante mari. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. eliptice sau ovate.G/. se recunoaşte după frunzele lanceolate. plutitoare şi flori albe. Fructul este o capsulă sau bacă. submersă şi prezintă frunze reniforme. Hydrocharis morsus-ranae . bisexuate. Ruscus). este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. zegrasul). Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. rizom. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen .^.iarba broaştei (Fig. din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. iar P. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. iar fructul. cu nuanţe roşiatice sau violacee. tricarpelar.bibilica.^. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. este dioică. Ambele specii sunt frecvente în lacuri. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe.\ . În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede. răspândită în apele sărate şi salmastre. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă. liniare sau lanceolate şi florile bisexuate. iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. cu numeroase specii. sunt pentaciclice.. bisexuate şi grupate în spice terminale. cel mai adesea. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. cu frunze întregi. lalea pestriţă (Fig. Florile au un perigom lat campanulat. plutitoare.)A. creşte Fritilaria meleagris . sincarp. provenită din concreşterea tecii celor doua frunze. coriacei. Spre toamnă formează muguri de iernare. cu troficitate foarte ridicată. lung peţiolate. Florile sunt nude. tubercul). Potamogeton crispus (broscăriţa). este o specie stoloniferă. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare. pe soluri bogate în humus. actinomorfe. sincarp.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. 327). având frunzele liniare şi flori unisexual monoice.^. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat. Fig. cele tulpinale cu o teacă alungită. Florile. trimere. natantă. Allium ursinum (usturoi de pădure. dispuse pe două cicluri. Dupfă fecundare. rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane. amintim pe Najas marina (inariţa de mare). Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. Ovarul este apocarp. cu perigon petaloid. Din familia Najadaceae. bălţi şi prin apele lin curgătoare. superior. unisexual monoice. Fructul este o bacă multisperma. Elodea canadensis (ciuma apelor). pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse. 220 . având frunzele întregi. este o bacă./. 328. Androceul este alcătuit din 6 stamine. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. formând fitocenoze întinse. pe tipul trei: ^P. ciclice. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă. Se recunoaşte uşor după frunzele plane. leurdă). frecvent geofite (cu bulb.Potamogeton. cu perigonul petaloid. cu perigon sepaloid şi ovar inferior. cu frunze reniforme. trimere. verde gălbui.

verticillatum (Fig.330.329).2) este răspândit în pădurile montane. Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. Fig. articulari.329. 331. pe un fond purpuriu. Paris quadrifolia . Allium ursinum: 1-diagramă Fig. P. P. moderat acide până la neutre.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil. Fig. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig. reavăn-jilave până la jilav-umede. moderat acidifile. 2-Polzgonatum verticillatum 221 .dalac (Fig. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”. latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau.l). dispuse în verticil. asemănătoare cu precedenta. 330. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. dar frunzele sunt opuse. în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată. pătate în formă de şah.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. montana. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi.328. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F. în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră. 330. Creşte prin păduri. cu pete brunii şi albe. gorunete şi stejărete termofile.

viorea (Fig.2. punctate cu purpuriu închis.Fig. grupate într-un racem terminal. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie).332.333. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate. Prin făgetele colinare şi montane.331.crinul de pădure (Fig.2). în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe). plantă toxică. 333. fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii. răspândită în toate pădurile de foioase.1 Maianthemum bifolium Fig.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia. se întâlneşte Lilium martagon . atenuate într-un spin ascuţit.333. Erythronium dens .2) este o specie vernală.Fig. se întâlneşte prin poieni. pe soluri cu troficitate ridicată. în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate. rărituri şi păduri. Speciile de ghimpe sunt ocrotite.1.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) .331. bruniu pătate. 333. albe. roşiatice sau violacee. hypoglossum are cladodiile mai lăţite.331.măseaua ciutei (Fig. dur. cu florile nutante roze. în special. sporadic. Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase. Scilla bifolia Fig. În pădurile din sudul ţării. este răspândită prin păduri. cât şi florile mici.Paris quadrifolia: aFig. cu miros specific. 222 . iar R. cu ramurile cladodificate. mirositoare.332). moderat acide până la neutre. Prin fîneţele şi tufărişurile montane.canis . Fig.1. rigide.

1). dispuşi etajat. înaltă până la 250 cm. Tulipa gesneriana (lalea).4). 334.Fig. Cuprinde numai familia Iridaceae. extracarpatice. sesile şi flori alb-gălbui. A. porum (praz). 5-L. cu floarea solitară. una la bază şi alta la vârful foliolei. Iris: 1-floare. Narcisus.2-G.graecus. nigrum. ovate. o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă).aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare.5. este răspândit în stejaretele de luncă. Lilium candidum (crin). caracterizate prin frunze ensiforme. 334. tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior. aestivum (ghiocei bogaţi) . sparanghel sălbatic). 334. apare V. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare). În pădurile de stejari termofili. L. A. Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi. Perigonul este petaloid. ţepoase. Aloe etc. Genul Leucojum se deosebeşte de Fig. tenuifolius (umbra iepurelui. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede. agăţătoare. G. 3-diagramă. cu plante ierboase perene.caracterizată prin frunze mari. Cel mai comun este G. Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. cu florile dioice. A. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. sativum (usturoi). Hyacinthus orientalis (zambilă). grupate în cime unipare. având 2 macule verzi. Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. flori actinomorfe sau zigomorfe.ghiocel (Fig. Creşte prin poieni. flexuoasă şi ramificată. şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. Clivia. coprine). Polianthes ş. verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării. iar ovarul este 223 . cu flori brune până la negru-purpuriu. de luncă. Genul Asparagus are mai multe specii la noi. mai frecvent în sudul ţării. G. mai ales în regiunile tropicale. cu flori solitare. plicatus (Fig. cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20. în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori. având o tulpină lemnoasă. 4-Leucajum vernum.plicatus. concrescut la bază într-un tub.2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. având nervaţiunea frunzei reticulată. nivalis . În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. 334. apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. iar A.3-G.3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată).335. distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf.a. urcând până în etajul montan inferior (Fig.334. graecus (Fig.334 1-Galanthus nivalis. 2-gineceu. Ordinul Iridales Fig. Androceul este alcătuit din 5 stamine. Narcisus stellaris (narcise. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă).

pătate negricios-purpuriu. Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. cu tuberculi globuloşi. 335). Genul Crocus are mai multe specii la noi. frunze alterne întregi. a-bractee. tufărişuri. 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. 336). de obicei trilobat. FloriIe au culori variate şi au labeul. dispuse în racem îndesuit. din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi.. b-ovar răsucit. 224 . În staţiuni similare. O. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. plăcut mirositoare. inferior. pseudacorus (stânjenel de baltă). În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) . flori zigomorfe. tufărişuri. comun este I. Prin locuri mlăştinoase. Fructul este o capsulă. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). Tot în rărişti de pădure. galbene. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea. având o inflorescenţă mare. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee. păduri rărite. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. purpurea. Formula florală este: 4' P^. creşte O. frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul. cu tepalele rozee. c-d-tepale.2A. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă. mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. cu pinten nectarifer. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). C. multifloră. cu flori deschis galbene. dar mai uscate primavara abundă C. I. e-label. În fâneţele montane. de munte). numită label. labiate şi pintenate. Fig. margini de pădure. cu flori care au simetrie radiară. cu florile deschis violet purpurii. alcătuind ginostemul.. Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. tricarpelar şi răsucit cu 180°.KG/T^. rar roze sau albe până la gălbui. untul vacii). o-polinie. heuffelianus (brânduşe de primăvara. ovarul inferior. în regiunea de câmpie şi deluroasă. a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. cu un perigon colorat albastru-liliachiu.tricarpelar. g-ginostemiu. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. f-pinten. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. p-staminodii. creşte.p. n-conectiv. având laciniile perigonului aurii. apare în mod frecvent prin poieni. care au rădăcini adventive şi micotrofe. întregi sau fidaţi. k-lob median al stigmatului. întinsă şi lobată. caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase. Prin păduri. adesea epifite. moesiacus (brânduşe galbene). sambucina (bozior).336. ruthenica. cu flori mari.. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales.Fig. tufărişuri.

multinervate şi flori gălbui-verzui.^A. multinervate şi tepale verzui. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni.G^). sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior. destul de rar. Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase. C. cu labelul ovoidal. 2-diagramă L. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase. extrem acidifile până la moderat acidifile. Luzula luzuloides: 1-floare. cu flori solitare. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme. creşte Nigritella rubra (sângele voinicului). fiind specifică pădurilor de foioase. creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. lung pintenate. tâinji) este o orchidee saprofită.. având 2 frunze lat ovate. răspândită prin păduri şi rarişti. Fig. veziculos umflat în formă de papuc.337. luzuloides (mălaiul cucului) . adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. rar câte 2-4..P. nepintenate. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici. Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere. prin pajişti. Neottia nidus-avis (cuibuşor. mari. Cephalanthera damasonium (căpuşnica). Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice. grupate într-un spic terminal. care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior.337. 225 .388. rar în molidişuri. iar florile sunt albe. 338. cu labeul sub formă de coif. rozee. Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană. iar specia este ocrotită ca monument al naturii. Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^. tendinţa de colectare.^.Fig. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. cu flori roze şi miros de vanilie. cel mai adesea albe. L.

4-7). largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). are tulpina lipsită de frunze. Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei. brevicolis. unilocular. C. se mai întâlnesc: C. C.bumbăcăriţă. indicând procese de gleizare a solului. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig.l).7-floarea masculă. în covorul aerbaceu predomină speciile: C. Floarea la Cyperaceae: 1. prevăzute cu o teacă vaginată.6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite. Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. 4.L. În formaţiunile forestiere. Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. fiind o specie indicatoare de soluri acide. digitata. cât şi dioice.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. Fig. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus. Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice. iar J. 5. cu măduvă continuă. cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare. frecvent. iar androceul totalizează 3(2) stamine. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă. frecvent. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). Caracterizaţi familia Poaceae. numite glume şi grupate în spiculeţe. J. C. culminând cu florile simplificate. Florile sunt mici. staţiuni cu umiditate ridicată. care îşi au originea în lilialele arhaice. 3-diagrama la Eriophorum. având reprezentanţi ierboşi hidrofili. cu inflorescenţă umbelată. inflexus prezintă măduva întreruptă. adesea. brizoides. unde diseminarea este zoochora. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi. effusus (rugină. În făgete. C. 339).339. apogeu atins la genul Carex.pendula. unisexuate la Carex (Fig. 339. pipirig). se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate. sylvatica cu spicele nutante şi C. Prin zăvoaie. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. mlăştinoase. Prin turbării şi bahne. ovarul fiind superior. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. pilosa. Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. bisexuate sau unisexuate. pilosa.montana etc. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum . gerardi. se întâlneşte L. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig. numită urticulă. 226 . cu humus de tip mull-moder sau moder. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. sylvatica (horşti). În pădurile de câmpie şi colinare. situate în axila unor hipsofile. care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. Pe sărături umede creşte J. alcatuită din celule stelate. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae.

Între vagină şi limb. Fructul este o cariopsă. bicarenată. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal. cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. alterne. La baza fiecărui spiculeţ. Florile sunt bisexuate. se află două glume.340. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule. În axila paleii superioare se află 2 lodicule. redus. După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile. protejată de palea superioară sau internă. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. sp.Ordinul Poales Are o singură familie. Familia Poaceae cuprinde cca 4. adesea. g-gineceu. multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe). pi-palea cu stoloni. a-androceu panicule. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. despicatâ în lung. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume.000 de specii pe glob. de mare însemnatate economică. când spiculeţele sunt lung pedicelate. se gaseşte o formaţiune membranoasă. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. inferioară. 340). cel mai adesea. Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa). Frunzele sunt liniare. iar mai sus de acestea se găsesc doua palei. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. continuându-se cu un limb lung. reprezentând perigonul sepaloid. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare. numită culm sau pai. numită ligulă. îngust.palea superioară. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. 227 . din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii. Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos. reunite în spiculeţe mici. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale.

epigeios (trestioara de câmp). are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. Festuca drymeia (păiuş de pădure. pe soluri acide. Brachypodium sylvaticum . lizierele şi pădurile rărite din silvostepă. villosa. slab acide până la neutre.obsiga de pădure (Fig. În etajul subalpin.342. pe soluri moderat acide. 342).341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig. în locul jnepenişurilor defrişate. 228 . indicând soluri cu troficitate ridicată. fiind indicatoare de litosoluri. F. Se întâlneşte în pădurile umbroase. 341).spiculeţ desfăcut Fig. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. la bază cu un smoc de peri scurţi.343. Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. În tufărişurile. iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant. adesea se instalează C. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane. adesea abundentă în covorul ierbaceu este C. este o specie perenă. formând fitocenoze. F. Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. din care unele răspândite în păduri.Fig. cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. scradă). b. deşi şi moi. prezintă la noduri peri lungi. Abundă prin făgete.

rar apocarp. tufărişuri şi stâncării. uniflore. dispuse în vârful tulpinii. care au flori mici. 344. dezvoltată şi denumită spată. prezintă paniculul răsfirat. Hordeum vulgare (orz). zigomorf. Prin pepiniere. angustifolia este mult mai comună. Oryza sativa (orez). fiind răspândit. 344. P. trimere. cel mai adesea. cu cite o singura floare fertilă. se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate. grupate în inflorescenţe dese. M. Filogenia subclasei Liliidae. adesea unisexuate. nutans are spiculeţele nutante. din ordinele Juncales. Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. sincarp. fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase. 345). ce le imprimă un aspect caracteristic.ssp. numit "palmier". Zea mays(porumb) ş. este şi ea comună prin păduri. Florile sint mici. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). numită spadice.2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu). formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. cu perigon sepaloid sau redus. Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri. lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute. Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. cel mai adesea în pădurile de foioase.p. P. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. nemoralis (firuţă). Cyperales şi Poales. molidişuri şi jnepenişuri. regiunea ligulară. cu fertilitate scăzută. Poa pratensis .244. Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig. având perigonul redus. Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. fiind răspândită prin gorunete. Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. începând din zona de câmpie şi până în cea montană. Dactylis polygama . înconjurat de o hipsofilă. pe soluri acide. grupate într-o inflorescenţă caracteristică. fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. făgete.a. 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă.Milium effusum meişor (Fig.2). glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului.B(pirul gros). cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană. Bambusa arundinacea (bambus). Secale cereale (secară). aind florile unisexuate. Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte.golomăţul de pădure (Fig. pe soluri bogate în humus.firuţa de livadă (Fig. dioice.1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). ondulate. Reprezentanţi au frunze mari. iar fructul o drupă sau 229 . Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae).

iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată. iar florile sunt mici. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior. Cocos nucifera (cocotierul). iar frunzele sunt maculate. Au. iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile.Calla palustris Prin balţi. A. Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. de asemenea. Fig. Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. lungi până la 60 cm. spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. b-flori mascule. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere.d-flori sterile. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente. c. de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase. cu o frunză bracteantă de 2230 . La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. are fructul o nucă uriaşă. cilindric sau ovoidal. locuri mlaştinoase. Moldova) şi se deosebeşte de A. sincarp. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). format din 3-1 carpele. cu un exocarp neted şi dur.345. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm. Muntenia. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos.346. Rizomul este tuberos. Florile mici.achenă. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. 2-spadice: a-flori female. toate acoperite de spata (hipsofila) colorată. 3545). un mezocarp gros. Laptele uleios şi nutritiv (copra. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. cu brazdă transversală evidentă. cu un rizom orizontal puternic. fibros şi endocarpul pietros. pe soluri bogate în humus. Frunzele sunt ensiforme. lapte de cocos). e-partea de sus a spadicelui Fig. orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. monoice. cu sau fărp periant. cu miros aromatic.

cât şi în vitalitatea ei. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. cu flori mici. corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. lung peţiolate. grupate în verticile glomerulare. Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile.tipul de humus. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. pe un spadice. reacţia . 346). alte ori din plante izolate. Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. natante. învelite de un spat caduc. $ ^(D*. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. lucioase. iar spatul este lung de 6-7 cm.cală sălbatică. la forme ierboase. verzui la exterior şi alb la interior. decât analizele de laborator. prin abundenţă şi vitalitate. Stratul arborescent şi cel arbustiv. cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. 5 cm. s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. reflectă condiţiile edafice. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). Colocasia esculenta (taro). aparent în continuarea tulpinii. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. aparţinând la diferite specii. cu frunze. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. acvatice. iar cele femele sunt nude. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. cele de lumina. nude şi aşezate până la vârf. cu spatul mare alb. angustifolia. L. este comună în apele stagnante. Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. unisexual monoice. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. încă din Cretacic. oferite de arboretul analizat. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. ovat cordate sau reniforme. bracteate şi cu un pistil unicarpelar. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. Sapadicele are o lungime de până la 2. Nevoile practicii. de asemenea. Spicul este cilindric. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). Perigonul este redus la un smoc de peri fini. În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. cu frunze liniare şi flori mici. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase. coada smeului (Fig. iar L. brusc şi scurt acuminate. Fructul este o bacă roşie. de lungă durată şi analize de laborator.5ori mai lungă. Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. adesea formând comunitaţi întinse. cu spatul adesea caduc. lucru care este posibil. cu tulpina redusă la un disc plutitor. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. alcatuind fitocenoze. gabba are o apariţie sporadică. Filogenia arecidelor. grupate în inflorescenţe alungite. prevăzut cu rădăcini mici. trisulca. (spadice). Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. compact. cum ar fi: troficitatea solului. umiditatea. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. iar formula florală este: ^P^A^ . adesea.

Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. cât şi pe cele puternic acide. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. indică soluri acide. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull. frecvente aici pe tot felul de substrate. La câmpie se refugiază pe vai. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. 232 . mai rece. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. la limitele arealului. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. pe lângă cursuri de apă. în plină lumină. cu valorii apropiate minimului. subţiri. pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. cu troficitate scăzută. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). verziîntunecate. în climatul nordic. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. fiind maxim către limitele arealului. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. De asemenea. cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic. vegetează numai în pădurile de răşinoase. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. deci nu mai are valoare indicatoare. Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. care joacă rol compensator. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. jilave. verzigalbene. În climatul continental excesiv al Rusiei. Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. de creştere al puieţilor. Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. calde şi uscate. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată.asigură mediul de germinare al seminţelor. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). lucioase şi formează populaţii dese. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. prezintă frunze groase. Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. vegetând bine pe soluri slab acide. În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă.

Polygonatum latifolium. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Cardamine bulbifera (colţişor). Mycelis muralis. Lycopodium clavatum (pedicuţă). Veronica chamaedrys. solida. glanduligera. Iris pumila . D. cu complexul adsortiv nesaturat. Vioa reichenbachiana.plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. C. Soldanella hungarica (degetăruţ). officinalis. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. C. iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). Melica nutans.specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. Beldie şi C. Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. Athyrium filix-femina. Anemone sylvestris (păştiţa albă). etc. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. angustifolia. Melica nutans. Campanula persicifolia. reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. Mercurialis perennis (trepădătoare). compactitate şi înţelenire. Lamium galeobdolon. Circaea lutetiana (tilişcă).disjuncata. au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. 4. Aegopodium podagraria. în special în perioada de vară: Lychnis coronaria. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. Digitalis lanata. Stellaria holosteia. A. nigricans. Poapratensis ssp. Cardamine bulbifera. V. Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull. Paris quadrifolia (dalac). Symphytum cordatum (brustur negru) ş. Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. Calamagrostis epigeios . C. Mercurialis perennis. dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. Melica uniflora (mărgică).jilave: Anemone ranunculoides. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Glechoma hederacea. Vrebascum phoeniceum. Euphorbia amygdaloides (alior. Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. Euphorbia amygdaloides. Cardamine glanduligera (breabăn). O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. Vinca herbacea.plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. Allium ursinum (leurdă. Lithospermum purpureo-caerulemn. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. Allium ursinum. 233 . usturoi de pădure). Geranium robertianum. Lathyrus vernus. Al.vegetând bine. La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens.a. Vaccinium myrtillus (afin).etc. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. Brachypodium sylvaticum. Categorii de plante indieatoare Al. etc. prezenţa humusului de tip mull. Hierochloe repens. Ephedra distachya. acestea indică că staţiunea este suficient de umedă. menţionam: Actaea spicata (orbalţ). Polytrichum commune ş. 1960. Luzula luzuloides. Rhytiadelphus triqueter. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol. Deschampsia flexuosa (târsoc).a. Indicaţiile negative completează pe cele pozitive. Mezofite . Homogyne alpina (rotungioare). Huperzia selago (brădişor). Lapsana communis. uniflora. Cytisus hirsutus. Dryopteris filix mas. Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. Milium effusum. Xero-mezofite. Chiriţă (1967). Lathyrus vernus (pupezele). Symphytum tuberosum. Galium schultesii. Mezohigrofite . uneori şi făgetelor montane. Calluna vulgaris (iarba neagră). 2. M. 3. Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc. Sanicula europaea (sânişoară). pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate. Fragaria viridis. Silene otites. Corydalis bulbosa. Xerofite . laptele cucului). Luzula sylvatica (horşti). Asarum europaeum. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius. Beldie. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică. Arum maculatum.

Symphytum cordatum. sylvatica. C. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. 2. Calluna vulgaris. Higrofite. Cytisus hirsutus. Mycelis muralis. Veronica officinalis etc. D. E.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1. Luzula sylvatica. 4. Pulmonaria officinalis.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara. Impatiens noli-tangere. Vaccinium myrtillus.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. S. C. Sanicula europaea . Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea.nigricans. Symphytum cordatum.angustifolia. Dryopteris filix-mas. 01igo-mezotrofe. Soldanella hungarica.Polytrichum commune. Soldanella hungarica ssp. Ranunculus auricomus. Stellaria nemorum. Genista sagittalis. 6. 5. Geum urbanum. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. Salvia glutinosa. Polygonatum latifolium. Rhytiadelphus triqueter etc. michelii. Potentilla alba. Descahmpsia flexuosa. juniperinum. Stachys sylvatica.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria.robertianum.Valeriana officinalis ş.officinalis.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 . Melampyrum sylvaticum. Salvia glutinosa.sylvatica. Isopyrum thalictroides. Mezotrofe. Deschampsia caespitosa. Homogyne alpina. V. Petasites hybridus. 3. Ballota nigra. Brachypodium sylvaticum. Ranunculus auricomus. Circaea luteliana. squarrosum.filix-mas. Huperzia selago.plante de staţiuni cu soluri acide. Veronica urticifolia. Senecio nemorensis ssp. Galium odoratum.pseudovina. C. V. Sanicula europaea. Circaea luetiana. Huperzia selago. Veronica spicata.Eurifite . V. Geranium phaeum. Festuca gigantea. Solanum dulcamara. G. Holcus mollis. C.rubra. Orthilia secunda. Carex pilosa. Rubus hirtus. Polytrichum communae.fuchsii. Luzula luzuloides. Carex pendula. Lihospermum purpureo-caeruleum.55(5. Cytisus hirsutus.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios. Calluna vulgaris. Campanula abietina. major. P. 5. Asarum europaeum. Anthriscus caerifolium. Carex brizoides. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides. F.cu gradul de saturaţie în baze (V). Vaccinium myrtillus. Festuca drymeia. Moderat acidifile-neutrofile . Viola reichenbachiana etc.Oligotrofe. Maianthemum bifolium.a. Rhytiadelphus trqgueter.. L. Hieracium transsilvanicum. Luzula sylvatica. Torilis japonica etc. Poa nemoralis. Lysimachia nummularia. Epilobium angustifolium. Epilobium montanum.pH =3. Homogyne alpina. Oxalis acetosella. C.V.Acidifile . Luzula luzuloides.pilosa. Milium effusum. C.Vaccinium myrtillus. Veronica urticifolia. vitis-idaea ş. Hieracium transsilvanicum.plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive. vitis-idaea.juniperinum ş. Euphorbia amygdaloides.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea. Deschampsia caespitosa. Deschampsia flexuosa.major. Calamagrostis arundinacea. Urtica dioica. Sphagnum acutifolium. Orthilia secunda. Orthilia secunda.vitis-idaea. Moderat acidifile . etc.a. Dryopteris carthusiana. D. Calluna vulgaris. P. Lapsana communis.Cardamine impatiens. Lamium galeobdolon. P.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera.a. Paris quadrifolia. Carex brizoides.85(100) %): Athyrium filix-femina. Dryopteris disjuncta. 3. Carex pilosa. Calluna vulgaris. Polygonatum verticillatum. Convallaria majalis. Stellaria holostea. Poa pratensis ssp. Mercurialis perennis. Equisetum telmateia.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) . Nitrofile. Paris quadrifolia. Festuca valesiaca.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata.5): Bruckenthalia spiculifolia. Allium ursinum. 2. praecox. Soldanella hungarica ssp. Vaccinium myrtillus . Chrysosplenium alternifolium. sylvatica. B. Carex brizoides. Cardamine glanduligera. Eutrofe. C. Filipendula ulmaria.

Chrysopogon gryllus. Eupatorium cannabinum. pH= 5-7. Caracteristice sunt: Arum orientale. Fragaria viridjis. Stejărete de stejar brumariu. Galium odoratum. Lamium galeobdolon. Poa pratensis ssp. caryophyllea. platouri.hypog1ossum ş. Mycelis muralis.5 (8): Aegopodium podagraria. Milium effusum. Linaria genistifolia. Artemisia austriaca. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria.2(8):Actaea spicata. distingându-se câteva tipuri. Sedum maximum. 5-7. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe. riparia. Mycelis muralis.. Glechoma hederacea. angustjfolia. Lithospermum purpureo-caeruleum. Pulmonaria officinalis. Allium ursinum.vulgaris. Rubus caesius. Dorycnium herbaceum. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. Ruhus caesius. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie. 4 Plante neutrofile.Lithospermum purpureo-caeruleum. Polygonum hydropiper.Paris quadrifolia.g1anduligera. Asarum europaeum. terase. amestecuri de cer şi gârniţă. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. Eupatorium cannabinum. R.a. Polygonatum latifolium. Viola suavis. C. Asperula cynanchica. Lathyrus vernus. Adonis vernalis. Euphorbia amygdaloides.angustifolia. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. Pulmonaria officinalis. 6. Mentha aquatica.Stachys palustris. Cardamine bulbifera. 3. Pulmonaria officinalis. În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. C. Bupleurum falcatum.Viola miriabilis etc. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. Solanum dulcamara.a. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. iar ca diferentiale: Genista tinctoria. Thalictrum minus. plopişuri. Silene nutans. Asperula cynanchica. Solanum dulcamara. Leucojum vernum. Lycopus europaeus. mezofite. Veronica spicata. Bidens tripartita. L. L. vulgaris. G. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. Arborete de stejar pufos. Polygonatum latifoium.a. Lathyrus vernus. R. Zăvoaie.a. abundente sunt: Carex acutiformis. nemoralis. Geum urbanum. P. Stejărete. Digitalis lanata. Convallaria majalis .Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. cassubicus . 7. Parietaria officinalis. schultesii. Ruscus aculeatus. fuchsii. 5. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile. pe versanţi moderat înclinaţi. Cardamine bulbifera. Poa pratensis angustifolia. Symphytum cordaturn ş. F.alcaline. Veronica incana. Geum urbanum. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. În funcţie de orografia terenului. Inula ensifolia. Sunt răspândite în podişuri. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. Festuca valesiaca. Stachys germanica.a. 235 . S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. Agrostis stolonifera. Viola hirta ş. Geranium phaeuia. Galium odoratum. Genista tinctoria. pe terase şi platouri. pH==6. Cytisus hirsutus. Fragaria viridis. Festuca valesiaca. Dintre cele mai frecvente specii. Berteroa incana. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. Festuca valesiaca.Şleauri de câmpie. Arum maculatum. caracteristice humusului de tip mull. considerate şi ca indicatoare diferenţiale. Teucrium chamaedrys. C. Iris pseudacorus. Tordylium maximum. C. Alliaria petiolata. Stachys sylvatica. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite. 4. Bothriochloa ischaemum. Cerete. Lysimachia nummularia. Cytisus nigricans. Scutellaria galericulata. Carex pilosa. Geum urbanum. 2. Arboretele sunt instalate în câmpii joase.Gorunete.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline. Carex riparia. Lychnis coronaria. Lithospermum purpureocaeruleum. Senecio nemorensis ssp. Glechoma hederacea. Geranium robertianum. Teucrium chamaedrys.Anemone ranunculoides. Carex brizoides. Galium aparine. Ranunculus auricomus. durata de inundaţie. Cytisus austriacus ş. Symphytum officinale ş. Poa pratensis ssp. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. separându-se numeraese variante şi faciesuri. Lysimachia nummularia.sylvatica. Phragmites australis. Filipendula vulgaris. Iris pseudacorus. Poa pratensis ssp. angustifolia. gârniţete. Dactylis glomerata. În stejaretele din câmpiile joase. Ranunculus carpaticus. Lychnis coronaria.

Asarum europaeum. Veronica offiecinalis. Stellaria holostea. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. Hieracium transsilvanicum. Pulmonaria officinalis. Epllobium montanum. vernus. Carex pilosa. Polygonatum latifolium. Hederahelix. Brachypodium sylvaticum. 10. Poa nemoralis. Vaccinium myrtillus. Majanthemum bifolium. Rhytiadelphus triqueter. Genista tinctoria. Lathyrus niger. Stellaria holostea.bulbifera. Genista tinctoria. Vaccinium myrtillus. Rubus hirtus. Rubus hirtus. Salvia glutinosa. pe soluri brune-galbui. Melica uniflora. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. Luzula luzuloides. Molidişe. Calamagrostis arundinacea. 11. Lamium galeobdlon. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri. În condiţiile unui spor de umiditate. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. Milium effusum. caracteristică este Carex pilosa. La altitudini mai mici. deseori din plante razleţe. 236 . iar pe solurile podzolite. acide până la moderat acide. Oxalis acetosella. cu soluri scheletice. Symphytum cordatum. Stellaria holostea. pseudogleizate. Galium schultesii. Carex pilosa. Athyrium filix-femina. Glechoma hederacea. Dryopteris filix-mas. Oxalis acetosella. Deschampsia flexuosa. Olteniei şi Banatului. Luzula sylvatica. Mycelis muralis. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. Homogyne alpina. Euphorbia amygdaloides.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei.Veronica officinalis. L. În staţiunile cu soluri acide . Hieracium transsilvanicum.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. Mycelis muralis. Soldanella hungarica ssp. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. Pleurozium schreberi. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea. Pulmonaria rubra. Sardamine glanduligera. Luzula luzuloides. Galium odoratum. Dryopteris carthusiana. Rhytiadelphus triqueter. Hylocomium splendens. Luzula Luzuloides. formate pe calcare. Geum urbanum. Cardamine glanduligera. Galium odoratum. Sanicula europaea.Şleauri de deal fără fag. şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. Orthilia secunda. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. Luzula luzuloides. Luzula luzuloides. Hylocomium splendens. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. Pleurozium schreberi. Caractersitice sint: Galium oratum. În treimea superioară a versanţilor. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. C. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune. Luzula luzuloides. Calluna vulgaris.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. cu troficitate scăzută. în porţiunile mai luminate. Cardamine glanduligera. 9. 12. major. cu troficitate scăzută. În staţiunile cu soluri brune. prezintă un covor ierbaceu variabil. Lathyrus vernus. iar pe versanţii inclinaţi. Etajul pădurilor de molid. 8. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. distingându-se numeroase tipuri. Rubus hirtus. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. Poa nemorlais. Polytrichum communae etc. Dactylis polygama. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. Ranunculus carpaticus. Făgete colinare.

de raporturile dintre fitocenoze. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie. de funcţiile acestuia în biosferă. precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu. adică studiază structura. de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. constituie parte integrantă a biocenozei.precum şi dezvoltarea. una orizontală şi o alta temporală. Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1. raporturile dintre componentele fitocenozei. înţeleasă ca o comunitate de plante. deci analitic. dintre acestea. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. iar asociaţia este o unitate abstractă. evoluţia. 237 . Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal. funcţiile. corelaţiile cu mediul abiotic. După Sukaciov. tipizarea şi clasificarea fitocenozelor.Fitocenoza are o structură verticală.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. Fitocenoza. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. 2. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. al răspândirii.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic . Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem.tipizării şi clasificării lor.

Fagetalia.-B1.Crithmo-Limonietea Br. Carpino-Fagetum.Oberdorfer 1957 . Ordinul grupează alianţe asemănătoare.Cl.comunităţi de grohotişuri. 4.Adiantetea Br. având grupe de specii caracteristice. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare. Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea.-B1. 3. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată. dintre numeroasele sisteme propuse.Cl.-B1.Cl. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice).Thlaspetea rotundifolii Br. pentru zona temperată a Europei.Asplenietea rupestris Br. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910). în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion. cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum.Lemnetea W. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă.comunităţi de crăpături de stânci. posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale". Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă.Cl.ap. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice. 2.Tuxen 1954. 5. Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941. varianta şi faciesul. Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important.et Vlieger 1957). 238 . cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă. ordinul şi clasa. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae.1947 . Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor. utilizând criterii diferite. Carpinion. Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei. prin stratificare. Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare. aşa cum sunt: subasociaţia.comunităţi natante de lintiţă.-B1. Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa.1947 . reflectat prin formele de viaţă componente.1947 – comunităţi de depozite de tufuri. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină.Querco-Fagetea Br.Cl.1934 .comunităţi de stâncării litorale.Koch et R.1964) şi se prezintă astfel: 1.-Bl. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate. Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite.

Tx.Zoosteretea marinae Pign.comunităţi de pajişti halofile.Cl. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor.Erico-Pinetea Horvat 1956 .Cl. 37.Lohm.1947 .1931 .1943 .Festuco-Brometea Br.comunităţi cu Ericaceae. 32.-Bl. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.Montio-Cardaminetea Br.Ammophiletea Br. În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar.comunităţi de pârloage.comunităţi de tinoave.1950)Br.)Br.-Bl. Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza.comunităţi de pajişti îngrăşate.Querco-Fagetea Br.et Tx.comunităţi de răchite de mal. 12.Cl.comunităţi de pâraie.-Bl.et Tx. dinamica sezonală şi cea multianuală. 25.Onopordietea Br.Chenopodietea Br. 18. 19.1964 – comunităţi de pajişti halofile.1948 .Cl.comunităţi de pajişti umede.Secalinetea Br. 17.1942 .et R.comunităţi de păduri de pin cu Erica.Cl.1950 .Bidentetea tripartitii R. 22. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.Tx.Cl.Cl.Cl.1960 . 40.1943-comunităţi de pajişti xerofile.Ruppietea maritimae J.Cl.Tx.Plantaginetea majoris R.Calluno-Ulicetea Br.-B1.Prsg.1948 . 24.comunităţi halofile natante.1939 .1943 .et Tx.Tx.comunităţi halofile de plajă.comunităţi de stuf şi rogozuri.Spartinetea R.comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.et Prsg.1962 . 34. 8.-B1. 29.-B1.Tx.1943 .1943 . 15.et R.Cl.-B1. 9.1962 .et Vlieger 1937 .-Bl.Juncetea maritimi Br.comunitsii din tăieturi de pădure.1961 26.comunităţi de apă salmastră.et R. 33.Tx..Phragmitetea Tx.Cl. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ).et Prsg.-B1. 30.Cl.Cl.1943-comunităţi submerse de margini de iaz.Mo1inio.comunităţi anuale de pe nisipuri. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim.C1.1962 . 31.Elyno-Seslerietea Br.comunităţi ruderale.Cl. 10.Cl.1937 .-Bl.-B1.comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.Salicetea herbaceae Br.Sedo-Scleranthetea Br. 11.et Tx.et Tx.-B1.Potametea R. 42.et Prsg.1943 .Epilobietea angustifolii R.Cakiletea maritimae (R.et Prsg. Salicetea purpureae Moor 1958 .Tx.1943 .et Beeft. 16.-B1.-Bl.Cl.comunităţi de zăcători de zăpadă.Cl. Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia.Cl. 20.comunităţi primare arcto-alpine acidofile.Arrhenatheretea R.Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide.comunităţi natante fixate. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.Cl. Betulo -Adenostyletea Br. 7.Corynephoretea Br.-Bl.1950 . 36.Asteretea tripolimi (Westh.CI.-Bl.1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase.Caricetea curvulae Br.1943 .Cl.-Bl. respectiv a ecosistemelor.et R.comunităţi de dune litorale. 28. 13. 38.Cl.1952 em.Juncetea Br.comunităţi din culturi de praşitoare.Cl. 239 ..Cl. structura verticală şi orizontală.comunităţi pitice de rogoz. 25.1953 . 21.comunităţi suculente halofile.Cl.-Bl.Isoeto-Nanojuncetea Br.comunităţi de buruienişuri montane.1950 .Cl.1948 .comunităţi de plante suculente.Tx. 35. 39.Tx.Cl.Oxycocco-Sphagnetea Br.Cl.-B1.-B1.Cl. 41.comunităţi de păduri de foioase acidifile.Litorelletea Br. 1942 .comunităţi de păduri de luncă cu anin.Cl.Querco robori-petraeae Br.-Bl.Cl.et Tx1943 .Cl.et Prsg.-B1.Tx.-Bl.-B1.Cl.1947 .Tx.Tx.Alnetea glutinosae Br. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere).comunităţi de păduri de foioase bazifile. 14.comunităţi de pe aluviuni. 27.-Bl.1943.Cl.Salicornietea Br.Cl.Cl.et Tx.6.1955 .Vaccinio-Piceetea Br. staţiunile ocupate şi ecotopul.

240 . molidişe în iulie-august. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale. cum ar fi: cele de sărături. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. numărul mediu de specii. a arbuştilor. ordinului şi clasei. Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii. cele diferenţiale. parcurgându-se terenul în diagonală. La nivel de asociaţie. păduri pluriene – 2500m2 . regiune. forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). zăvoaie în iulie-august. Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate. a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei. prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. a muşchilor şi litiera. zone. se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). de 400-5 m2 . Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. în iunie-iulie. geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă. Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza. fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante). omogenitatea. acestea apar doar preferenţial. în timp ce la păduri şi pajişti. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. păduri polidominante echiene . combinaţia caracteristică. Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om. astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 . implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. pentru cele montane în iulie. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici.stâncăriile calcaroase sau mlaştinile.iar în cazul celei de turbării. Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. al reliefului şi substratului. Făgete în mai-iulie. permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari). în cele de deal. în cele subalpine şi alpine în iulie-august. efectuându-se releveuri (descrieri). substratului.care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. În anumite staţiuni. a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal). pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. a ierburilor.5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 . notând întâi vegetaţia arborilor. aparaturî şi un timp îndelungat). Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului. caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei.

Speciile indicatoare. înclinarea. acoperirea. 0. Stabilirea acoperirii. edificatoare. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet). predomină în vegetaţia respectivă. utilizându-se aprecierile expeditive. de exemplu într-o fitocenoză de molid . speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici. arboretul destul de închis. 0. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă.6 trepte: + =exemplare puţine.adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş. rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii.molidişe. 0.1-0. Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale. de Picea abies . nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. expoziţia. luând ca unitate cifra 1 .9-0. cât şi stratul ierbaceu.indicatoare şi specii însoţitoare. consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).1 -consistenţă foarte rară. încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători. golurile din coronament ajung la cel mult 0. Stratificarea arborilor.). cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %. Speciile dominante. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer. fără a socoti şi stratul arbuştilor. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare.se aplică pentru fiecare strat în parte. creind fitomediul. În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante. În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat. aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte. de Fagus sylvatica . un rol fitocenotic redus. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente. Dominantele. diferenţiale. neîncheiate şi apar luminişuri. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. la înălţimea pieptului. 1 =mai multe exemplare.cât şi pentru fiecare specie în parte. Speciile însoţitoare au o participare variabilă. indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica. Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină. arborii nu se înfluenţează între ei. până la 241 .Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită. localizarea. înălţimea mijlocie a vegetaţiei. arboretul este poienit sau degradat. care are .7 -consistenţă aproape plină. privind de jos în sus. consistenţa se diminuează. Indicele de bază.6-0.3. notată pe strate.3-0. În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare.troficitate etc. se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei.făgete) sau polidominante (codominante). subdominante. Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. suprafaţa ridicării. 0.4 -consistenţă rară. altitudinea. Indicii de abundenţă-dominanţă.2 -consistenţă extrem de scăzută. oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate.aciditate. acoperire redusă. coroanele se ating între ele. frecvenţă sau constanţă.de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar). În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. În cazul când coroanele sunt mai rare. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări. arboretul are luminişuri (goluri mari). dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare.fag sau de stejar.

9 % 5 =acoperire de 25-35. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă. 2 =foarte multe exemplare.9 % 3 =acoperire de 9-15. 5 =acoperire mai mare de 3/4. Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri.xerofile. reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale.înscriind speciile aflate în compoziţie.5. iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului. notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa.9 % 2 =acoperire de 4 . Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu. fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători. iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă.arenarii etc.mezofile.pajişti mezofile.0.La fel procedam şi cu releveurile următoare.abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere.8. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar.9 % 6 =acoperire de 56-43. iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior. Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler.9 % 1 =acoperire de 1. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col.9 % 8 =acoperire de 64-80.apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct. Stratul ierbaceu. stabilite în faza de teren. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor. Începem cu primul releveu.inmlaştinite.1968: 0 =acoperire de 0 . Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie". Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul.halofile..1/10 din suprafaţă. indiferent de numărul exemplarelor. se trec în continuarea 242 . bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii. 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă.9 % 7 =acoperire de 49-65.1). 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă.păduri de foioase mezofile. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor.astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice. notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile.9 % 4 =acoperire de 16-24.xero-mezofile.

Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor. ele reprezentând speciile difereaţiale.listei floristice. În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K). iar N este numărul total de releveuri.Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120.Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere. în ordinea prezenţei lor descrescânde.V=81-100 %. operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor. Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N . Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). IV=61-80.în care P este prezenţa.II = 21-40. iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa). Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 . Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu.III =41-60.

+ + .+ + .+ ...+ + . hirsuta + .....+ .6 Geum urbanum .+ .+ ..+ .+ .+ + ......+ 5 Cyanchum vincetoxicum .+ + ...1970.+ + .8 Galium odoratum + ..3 Scrophularia nodosa .+ ..+ .+ + ....+ ...+ .+ ...1959.+ .+ ...+ .+ + .+ + 7 Melica uniflora + .+ + 3 Asarum europaeum .... După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 .+ .+ ..+ ..+ 5 Carex divulsa .+ + .+ .5 Corydalis bulbosa .Boşcaiu..+ + ..+ .+ .+ + 7 Isopyrum thalictrodes + . Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo.....6 Lapsana communis + + .2 Sedum maximum .+ + + .6 Brachypodium pinnatum ....+ .+ + .+ .+ 7 Melica nutans .....+ 6 Poa pratensis angustifolia ....+ + .+ .+ + + ..+ + ...+ + 7 Cardamine bulbifera + .....2 Melica altissima ..4 Torilis japonica .+ + ......+ + + 9 Corydalis solida ..+ + ..+ .8 Glechoma hederecea ssp...+ .1971.2 Allium ursinum ..+ ..+ ..+ .+ + .+ .2 Stachys sylvatica .7 Calamintha clinopodium ....+ + .+ + ........+ + + ....5 Agrimonia eupatoria ...+ .+ 7 Mycelis muralis + + + ...+ + 1 + .+ + + .+ . Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri....+ + + .1 + ....+ .+ ...+ + .+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima ..Dactylis polygama + ....+ + + + + + + 9 Galium aparine .+ + .+ .+ .+ .1964-1973...+ ..+ + + ....+ .+ + .+ + .+ + 8 Stellaria holostea 1 + .+ 3 Veronica chamaedrys .+ .+ 8 Bilderdykia dumetorum .+ .+ ..+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius ..+ + .+ + 4 Anthriscus sylvestris .+ .+ ...1 Ajuga reptans ..+ ....+ + .+ + + + ...+ ....+ .....+ ...+ .+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra ...2 Vicia sylvatica .+ ...etc)..+ + ...+ .+ + .+ 7 Alliaria petiolata + + .....+ + + ..2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor.+ + + + + 7 Campanula rapunculus .+ + ..+ ...+ + + .. Borza.+ . Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie..+ 3 Milium effusum .6 Pulmonaria officinalis ....+ + + ..+ ...+ .+ + .+ + .+ + 5 Campanula persicifolia ...1 .+ ...+ ..+ + .7 Lathyrus vernus + + .. Dihoru şi Doniţă.+ + 6 Anemone ranunculoides . iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2).....+ ...+ .....+ ......+ .+ .+ .+ ..+ . Tabelul de asociaţie.+ 7 Prunella vulgaris .

. 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str.f. În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri. .. Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N . .5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F.I V H Eua Lathyrus vernus + + .5 5 .+ .S S ... ..+ . .+ + + .+ .+ + . se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b . K b...+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + .+ + + + .+ .În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă.+ + .. E.caracteristice.+ ...+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + .S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 .+ .. .+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + .1 + ..+ .. iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii. Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 ..apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată..1 5 .+ + .+ .Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte.. .S S . . Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică. . . în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă.+ + ..2 2 .. ..... . .II I H E Cardamine bulbifera + ..+ + II I G Em Galium odoratum + .II M Em Acer platanoides .+ + + . legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie.II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + .+ + II I 245 .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria ..1 + 1 . Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură..+ + .. .+ .+ ..

.+ + II Em Scrophularia nodosa .II I Em Glechoma hederecea hirsute + ..+ .+ ...+ + + ..+ ...+ + .+ ...+ + .I E Allium ursium .+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + .II I E Corydalis solida ..H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + ..+ .II Eua Vicia sylvatica ...+ + ..II I Em Lapsana comunis + .+ .+ ..+ + + .+ + ..+ + + ...........+ + .+ ..+ ...+ .+ ..+ ...+ ..+ .I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + .+ .+ + .+ + II I Em Fraxinus excelsior + .+ + + ..+ .+ .+ ..+ ..+ II Eua Anthriscus sylvestris ...+ ..+ ...1 + .+ ..+ .+ + ....+ .+ ...+ II 246 Em Mycelis muralis .+ + ..+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + ...II Em Ajuga reptans ..+ + + .+ .+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + .+ .+ .+ ..+ + ....+ ..+ ......I Eua Asarum europaeum .+ ...+ .+ ........+ + + .+ ......II I Eua Geum urbanum .+ .+ .+ .....+ II I Em Melica uniflora + ..+ ..+ + ...+ + II I Eua Stachys sylvatica ...+ II I Em Milium effusum .II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + .+ ..+ ....+ + II I Eua Rosa canina .+ + ..1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia .I Sm Carex divulsa ...+ ....+ + .+ .+ .+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa .II I Eua Melica nutans .+ .+ .+ + II Em Cornus sanguinea ...+ + .+ + .+ II I Eua Bilderdykia dumetorum .+ ..+ .+ + ..+ ..+ + + .+ + .I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + ...+ .+ II SM Ligustrum vulgare ..1 + .+ + .+ ..II I Eua Pulmonaria officinalis ..........+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + ..+ .+ + II I E Anemone ranunculoides .....+ ..+ .II E Pyrus pyraster .

+ .+ + .+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 .I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana ...+ .+ ..+ + ..+ .+ .+ .I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris..+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia .+ . H-hemicriptofit.I V E Campanula rapunculus .l.5 ........+ + + + ...+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris .+ ...+ + + + II I B Euonymus verrucosa + .+ ..... G-geofit.+ .0.+ . E-europene...+ .II Sm Asaparagus teunifolius ...+ + . 247 . pentru speciile comune celor două releveuri. B(Pn)-balcano-panonice...+ + .+ ...+ + ...+ ...+ ...+ .+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum .Ppn-pontic-panonice. 1=5.+ ..+ .+ 1 ..+ 1 + .sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri..II Eua Cynanchum vincetoxicum .....+ + .. Ct-continentale... Staphylea pinnata. În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii..+ + + + ... B-balcanice..II Eua Torilis japonica .+ + + .+ .. T-terofit.+ + ..... Th-terohemicriptofit..II I Eua Brachypodium pinnatum .+ .+ + .iar pentru a şi b. Sm-submediteraniene... Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0...+ ....5.+ .+ + + ..I Sm Sorbus torminalis .+ + + + 1 1 + 1 ..+ + II E Sambucus nigra ...I Sm Scutellaria altissima .+ II I Alte specii Eua Galium aparine . 3 = 37. Forme biologice: M-macrofanerofit.II I E Agrimonia eupatoria . 4 = 62....II I Em Cornus mas . introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă. Em-european mediu. Ch-camefit..... Sedum maximum.. 2=17.+ I V Cp Calamintha clinopodium ...+ + .+ + + .+ ..+ .+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + .+ .+ + ..+ + ....5 %.+ . 5 =87. Elemente floristice: Cp-circumpolare..+ ..+ II Ct Melica altissima .+ + ...+ ..m-microfanerofit.5 .+ + + .Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys .II I B Quercus petraea dalechampii .+ . Eua-eurasiatice.+ ..

cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol.a.categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului . Vinca minor (saschiu) . Marea variabiltate a reliefului. Denumirea lor se face după una din speciile componente.adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil. Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă). bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col. -hidromorfe .Phanerophyta (Ph).Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă. deci caracterul cenotic.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic.l-l0 %.m.V.România este situată la o răscruce fitogeografică.Geophyta (G).. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor. 248 . alianţă.La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti.d. Aici aparţin plantele care au rizomi. Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante.Hemikryptophyta (H). După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1. 2.vitis-idaea (merişor). ordin. Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente.Therophyta (Th).tuberculi. iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi.la fel şi pentru ecoforme. 1965. 3.la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N). climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale . 5.(arbuştii).Chamaephyta (Ch). -acidomorfe . grupează plantele anuale.vitalitate) asemănătoare. între vestul oceanic şi estul continental al Europei. adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice. Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri. 51 -60 % ş.protejaţi iarna de stratul de zăpadă. Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic. 4. a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %.clasă).bulbi.m. (cimbrişor). -trofomorfe .categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric). 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice. 21-30 %.Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş. Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică . iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere. Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice.cuprinzând plantele lemnoase.calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare.ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin).plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare.în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională.Soo 1964-1973).a.ll-20%.organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului.iar părţile aeriene mor la venirea iernii.41-50 %. Thymus s p. Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie.se alcătuieşte apoi o matrice.întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă.

Borza (1947-1949).admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană. Q. (1965).petraea.Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I . Abies alba.pubescens.348.Provincia Central europeană est-carpatică. Borza (1960. Borza (1957).reprezentată de silvostepă. localizată în împrejurimile Mangaliei. După Al. După Al. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi.Provincia euxinică. 3. Q.1965). 5.împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. Fagus sylvatica. 1. Al. localizate în câmpiile Someşului.Fig. subarctic. 2. Provinciile floristice ale României (după Al.provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV .caracterizată prin păduri de Quecus robur. cuprinzând păduri de Quercus cerris.339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi.provincia euxinică VI . iar după Al.Vegetaţia edafică din bălţile. Podişul Bârladului şi Bucovina.provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V . arcto-alpin.348). 4. Picea abies. altaic) 14% 249 . a Galaţilor şi cea a Dobrogei.provincia daco-ilirică III .Provincia Daco-ilirică. regiuni. Beldie (1977-1979) ar fi de 3. cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană.în flora României cresc un număr de 3.provincia central europeană est carpatică II . cu mai multe provincii la noi.frainetto.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului. este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă. Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate.luncii şi Deltei Dunătrii După H.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană.Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea.063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi. Crişului şi Timişului.apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic. Q. boreal. Meuse1 şi co1ab. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone. nordul Olteniei şi Muntenei. fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice.Provincia Baleano-moesiacă. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest.

În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul. moesiac.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase. cu un climat mai blând şi suficent de umed.iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi.cu molidul sau cu ambele.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie. mediteranean) 8% -sud-estic (iliric. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m.Zona stepei: -subzona stepei cu graminee.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m.apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene.distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 . -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate. subatlantic.al elementelor endemice şi a celor relictare etc.ponto-siberian.frainetto). 2. Be1die (1977.Q. Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical. Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m .alcătuit din păduri de foioase. ponto-panonic. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României. Pe baza speciilor edificatoare de păduri.1979). cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m. sarmatic. -subzona silvostepei sudice.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris. 3. fiind relativ uniform.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine.asociat cu alţi edificatori. balcanic. 2. submediteranien.Etajul nemoral. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al. În acest etaj predomină molidişele pure. 1.din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1.

au stabilit o regionalizare. Carpaţii României (după D.caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor.Doniţă şi col.Schema etajării vegetaţiei în sudice. Bryas octopetala. La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig.Doniţă şi col..349).Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine.Ixan. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est..350). Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N.alcătuită din patru diviziuni regionale. Fig.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale.zadă sau zâmbru.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul.cât 251 . Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase.partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc. între 2000-2200 şi 2500 m.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr.în 1978.1979) În cazul lanţului carpatic. 4. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N. 3. relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei.pe alocuri şi cele de smirdar.superioară.Carex curvula.350.349. din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic. sudic şi vestic. În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid.

şisturi verzi. dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig.pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C. Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei.calcare). În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului.5° şi 11°C. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. în Oltenia. În Moldova mai apar nisipuri. marne. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă).mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc. aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis. Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). S. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa.cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă. Paşcovschi şi N. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică.iar în Moldova Centrală să fie de 9. Climatul este uscat.cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm. Banat şi Crişana. Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi.centrul bazinului transilvănean.în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile. În Dobrogea apar şi litosoluri.Festucetum valesiacae. Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei. reduse în prezent la mici insule. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente. Siret. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae).a.reprezentate prin rendzine. 252 . Pe văile pâraielor cu puţină apă.Climatul este temperat continental excesiv. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10. scăzând la 8. Buzău. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii. -Silvostepa nordică. Fraxino-Ulmetum. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei.aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură). 351).6°C în silvostepa nordică a Moldovei. Querco-Ulmetum.Agropyretum pectiniformae ş.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi. Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole.Camphorosmetum annuae. Muntenia.este loessul.şi podişul plan din sudul ei. roci eruptive.Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu. iar în Dobrogea se întâlnesc calcare.cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei.5°C. Obionetum pedunculatae. Substratul pedogenetic. sudul şi centrul Moldovei.în general. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului.

Prunus mahaleb (vişin turcesc). Polygonatum latifolium.a. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor. Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin). cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm). Dobrogea). În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic). Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei. Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş.cordata.virgiliana.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis. centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei. pratensis ssp. Ulmus minor. Q. E. termofiii (Quercus pedunculiflora. Lychnis coronaria (curcubeu). P. pitic.a. Fraxinus ornus (morjdrean). P.cerris. din Moldova de Nord.Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. Dintre fitocenozele lemnoase care Fig. în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia.Pruno spinosae-Crataegetum). Cornus mas. cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei. Rhamnus cathartics. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă). Zona nemorală Ocupă podişurile joase. Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase. iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna. În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa.a. iar în stratul ierbaceu. Viola hirta.Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat. Q. Prunus spinqsa. Acer campestre. fragmentate.verrucosa. Paeonia peregrina (bujor) ş. Dactylis polygama.Q. iar în Dobrogea apar şi litosoluri. aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ). Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz). Viburnum iantana. de nisip). 253 . Prunus tenella. Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc). Prunus avium.m. Stejăretele brumării. cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ).351. În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete. angustifolia.Celtis glabrata (sâmbovină). Ligustrum vulgare. Euonymus europaeus.sanguinea. T.Cotinus coggygria (scumpie). În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). destul de mozaicat.fruticosa. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis.cât şi piemonturile din Banat şi Crişana. Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc.Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. Bărăgan. constiuite din stejari sudici. amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc). Q. Stellaria holostea ş.pubescens. Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă. C. se întâlnesc specii xerofile. Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as.

Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. bogat în specii. Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). Rosa canina (măceş).Coronilla varia (coronişte). abundente sunt: Carex caryophyllea.bulbosa (brebenei). Lychnis coronaria. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur. Medicago lupulina (trifoi mărunt).praecox (rogozuri).petraea). Melampyrum nemorosum. verrucosa (salbă rîioase ). Lysimachia nummularia (rotunjoară). În cazul versanţilor umbriţi. Querco robori-Carpineturn. arţarul tătărăsc (Acer tataricum). Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă). Chrysanthemum corymbosum. cea a pădurilor de stejari mezofili şi b. Dactylis polygama (golomăţ). frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale). Asarum europaeum (pochivnic). Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Sambucu 'nigra (soc). C. F. alcătuit din roci loessoide. Prunus spinosa (porumbar). în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca. Scilla bifolia (viorele). iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. b. iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn. iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris. M. Astfel. Viburnum lantana (dârmox). Fragaria viridis (frag).paţachină ). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii.polycarpa (gorun transilvănean). Convallaria majalis (lăcămioarg). argile şi pietrişuri. Poa pratensis ssp. Carex pilosa (rogoz).bihariense (sor cu frate) ş.petraea). cireşul. Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto). Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon). luturi. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis. Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Viola rechenbachiana (toporaşi). Cornus mas (corn). E. Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae. jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris). Glechoma hederacea (sâlnic). Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris. Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole. Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger). 254 .nemorosa (păştiţă albă) ş..Substratul geologic este variabil.m.petraea ssp.a. Pulmonaria officinalis (mierea ursului).rupicola (păiuş). Corylus avellana (alun). A. iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. A.Subzona pădurilor de stejari mezofili. Carpinus betulus (carpen) ş.Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş.m. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a.Lathyrus vernus (orăştică). tataricum (arţar tătăresc ). mai rar Fraxinus excelsior (frasin). iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate. Pyrus pyraster (păr pădureţ). În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase.a.a. Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat. Koeleria pyramidata etc.a. Corydalis solida. pseudogleizate şi vertisoluri. Vicia cracca (măzăriche) . iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). cum ar fi: Acer campestre (jugastru). Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q. Potentilla micrantha (făgurel) ş. În stratul ierbaceu. a. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp. Euonymus europaeus (salbă moale). Malus sylvestris (măr pădureţ). C. Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin. extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. Poa nemoralis (firuţă). În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure. Crataegus monogyna (paducel). Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili.angustifolia (firuţă).a. mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ). Veronica chamaedrys (şopârliţă). Q. Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). părul pădureţ (Pyrus pyraster). Lonicera xylosteum (caprifoi). uşor podzolit până la pseudogleizat.frainetto (gârniţa).

cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). În cazul amestecurilor de fag cu brad. calcare). iar în Banat urcă chiar la 1450 m. iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. cuarţite). reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn. cea mai reprezentativă. Covorul ierbaceu este discontinu. Galium odoratum (vinariţă).rendzinele. reprezentat prin roci sedimentare (fliş. Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. Subetajui inferior. aşa cum ar fi: nisipuri.iar verile sunt suficent de calde. predomină speciile acidofile.5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. Sanicula europaea (sânişoară). Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate.Pajiştile.petraea. Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). adesea pseudogleizate. al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Rubus idaeus (zmeur). după caracterul florii ierboase. Querco -Ulmetum. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină). Asarum europaeum (pochivnic). Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. distingându-se două climate tipice. Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. cu veri răcoroase. Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. Al doilea subetaj. având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7. R. Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative. umede şi nebulozitate mai mare. glanduligera (breabăn). relativ umede şi iernile nu prea aspre. Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi.polycarpa. molid sau cu amebele. Aremonio-Fagetum. În zona de munte substratul geologic este variat. Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). Cardamine bulbifera (colţişor). Climatul este relativ uniform. argile.5-9°C. marne. târsoc). Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. Pe solurile eutrofe. pe marne -pseudorendzinele). dolomite.dalechampii şi ssp. Deschampsio-Fagetum. 1. În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin. ssp. Primul este cel al fagului. cristaline (şisturi. iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). corespunzătoare la două subetaje. Subetajul superior. Symphytum cordatum (brustur negru). Galium schultesii (cucuta albă de pădure). a. filite. 255 . al gorunetelor. cel al gorunului. Adoxa moschate11ina (fraguliţă).hirtus (rug). Geranium robertianum (năpraznic). b.a. Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. pe un relief fragmentat. beneficează de un climat suboceanic. C. cu lunci ceva mai bine dezvoltate. Blechno-Fagetum etc. Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure. aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării. iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. podzolice argiloiluviale. cu temperaturi medii anuale de 7. Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). Paris quadrifolia (dalac). Festuco-Fagetum. gresii. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure. din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine. mai călduros. Sambucus racemosa (soc roşu) etc. cât şi prin speciile edificatoare. frecvente sunt şi solurile brune acide. instalate în locul pădurilor. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. eruptive. În tipologia forestieră. în asociaţia Deschampsio-Fagetum. De asemenea.Fâşia zonală a făgetelor montane. Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. calcare. pietrişuri. Pe solurile cu troficitate mai scăzută. gneisuri. iar iernile nu sunt prea aspre. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). Carex sylvatica (şovar). Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m. cum ar fi: Symphyto-Fagetum. Circaea lutetiana (tilişca). cu caracter oceanic. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. Veronica officinalis (ventrilică).

Hieracium transsilvanicum. Pulmonaria offieinalis.pentagyna. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă. iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. indică soluri cu fertilitate bună. Geum urbanum ş. La baza versanţilor. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru). mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . Mycelis muralis. În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae. T. fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Rosa canina (măceş). tomentosa (codominant)). este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. uscăciune şi acidifiere. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. dominat de roci sedimentare. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp. ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). Viola hirta). Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice. Lathyrus niger. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc.dalechampii . valesiaca. Poa nemoralis (firuţă de pădure). Ligustrum vulgare. jugastru (Acer campestre). sorb (Sorbus torminalis) etc. Nectaroscordo-Tiletum. Mercurialis ovata.m. Relieful este fragmentat. pe versanţi umbriţi. cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm. cristaline şi eruptive.În sudul ţării.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. având ca principali edificatori Quercus petraea ssp. Unele specii. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate. Cornus mas. Corylus avellana (alun). pe soluri feritile de acumulare. iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. Oryzopsis virescens. Genista tinetoria. În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului). apar asociaţii de păduri amestecate. Euonymus verrucosa. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum).platyphyllos şi T. ca: Euphorbia amygdaloides. Melica uniflora. Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor.hirsuta. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). în condiţiile unui climat mai uscat. Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). paltinul de câmp (Acer platanoideş). Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna.hirsutus (drob). gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. Cornus sanguinea (sânger) ş.Festuco-Fagtum.dalechampii şi ssp. apar şi fitocenoze de fag.petraea ce formează etajul superior al arboretului. C.polycarpa. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite. 256 . frasinii (Fraxinus excelsior. cu înălţime mai redusă. mai umezi. Ranunculus cassubicus. Carex pilosa. F. Vegetaţia lemnoasă. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). C. Lapsana communis. având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. Glechoma hederacea ssp. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării. Rosa canina etc. cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile.coriariaefolia). Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor). F. iar apariţia speciilor Festuca heterophylla. Festucetum rubrae. Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto).a. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare. Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj.a. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. Climatul este rece şi umed. predominantă. În subetajul gorunilor. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică). În stratul ierbaceu. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris.

Ţarcu-Godeanu-Retezat). Rodnei. Adenostylo-Doronicetum etc. fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase. alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc). În molidişurile din staţiunile mai umede. Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline .cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae).în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile. reprezentaţi de: Lonicera n-gra.xylosteum (caprifoi).vitis-idaea (merişor). Orthilia secunda (perişor). Senecio nemorensis ssp. Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Rosa alpina. Vaccinium myrtillus (afin). Relieful este fragmentat.Cembreto-Piceetum abietis). jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid. Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire.paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Arbuştii şi subarbuştii sunt rari. Juniperetum nanae. Molidişurile sunt păduri masive. Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare.Hieracium transsilvanicum (vulturică). Priroula minima. Rodnei. Climatul este rece şi umed. L.Rhodoreto-Vaccin turn). Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag). iar în Călimani. Pe lângă molid. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm.Campanulo-Juniperetum. Saxifraga paniculata. caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum.a. Asplenium distentifolium (ferigi). printre care şi cele de la Cheile Bicazului. a arbuştilor. Stratul ierbos este slab dezvoltat. Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui). Homogyne alpina (rotungioare ) . Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 .5° C.cât şi ca fragmente în Ceahlău. Dryopteris dilatata. Apuseni. Junipero-Bruckenthalietum). Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii. Betula pendula (mesteacăn). D.fuchsii (cruciuliţă). Parâng-Cindrel. Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae).Lycopodium clavatum (brădişor). Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad). Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile. Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure. exemplare izolate de Pinus sylvestris. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. muşchii: Hylocomium splendens. austriacum(iarba ciutei). Festuca amethistina. Ciucaş. Trisetum ciliare. P.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as. Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as. Rhytiadelphus triqueter. Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor). Ciucaş. Soldanella pusilla. Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. Făgăraş. al graniţelor şi calcarelor. Moneses uniflora (părăluţă de munte). Bucegi. Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi. Călimani. mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia). Calamintha baumgarteni. D. Oxyria digyna ş. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii.În Ceahlău. Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as. larice şi zâmbru. Carex sempervirens (rogoz).major (degetăruţ).m. Bucegi. grohotişuri şi brâne. Polytriehuna communae.disjuncta. Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali.Huperzia sellago (pedicuţă). dese şi monotone. Soldanella hungarica ssp. V.juniperinum etc.

Trisetum alpestre. Spirodello-Salvinietum.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. Făgăraş. este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0. Parâng-Gindrel. un mozaic de comunităţi vegetale. Climatul foarte aspru. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării. Călimani. Sf. Parâng. Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae). Trapetum natantis. climat şi de vegetaţie. Delta Dunării este un complex de braţe. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini.de rugină alpină (Elynetum myosuroides). teritoriul deltei este împărţit în două părţi. de origine marină. Thamnolia vermicularis etc. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă.marină. crestele înguste. Tarcu-Godeanu-Retezat. Juncus trifidus. versanţii sunt abrupţi.5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm). Climatul este blând şi umed. ce alternează cu vârful celor mai înalte dune. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice. dintre dune. Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. hornurile şi jgheaburile sunt abundente. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. Draba kotschyi ş.5° până la . Salicetum triandrae). numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa). tufărişuri de cătină roşie (as . aparţinând în mare parte stepei. grupate în insulele Letea. din conglomerate şi calcare în Bucegi. între ele şi mare.bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. papurişuri şi comunităţi de rogoz. Campanula alpina.sud. Primula minima. Făgăraş. Gnaphalium supinum ş. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. adică în Munţii Rodnei. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). numită hasmac.Salicetum herbsceae. În lungul braţelor. japşe şi grinduri.a.Calamgrosti-Tamariceturn). pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică.Salicetum albae-fragilis. Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans. tufărişuri de subarbuşti scunzi. iar pe baza deosebirilor de substrat. canale şi ghioluri.Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică. iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum). Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei.a. Hydrochariti-Stratiotetum. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as. Caraorman.Quercetum roboris258 . atribuită de mulţi autori la silvostepa marină.2. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat. Sărăturile. aflate în continuă evoluţie. Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice. Oxyria digyna. Festuca versicoior. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as. Grohotişurile. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. Cladonia rangif erina. formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase. canale. Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă. iarba iepurelui (as. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă. Phyteuma nanum.Seslerietum coerulantis). apar suprafeţe cu grinduri fluviatile. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari. Delta fluvio. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as.Juncetum trifidi). Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. Gindrel.

Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp. mobilitate şi textură. pe litoral. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. Local.a. plantele halofile pot fi: obligatorii. Salsola soda. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. Secalinetum silvestris. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp.pedunculiflorae). Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae.a. Arguzia sibirica. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului. Alyssum borzaeanum. preferante.a. facultative sau suportante şi accidentale. Glematis vitalba şi Hedera helix. Stachys maritima. Convolvulus persicus. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor. Crambe maritima. cât şi Juncetum maritimi. Limonium gmelini. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri. Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. în staţiunile joase. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia. Carex colchica (ligerica) . Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. Ephedro-Caricetum colchicae. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol. stejari şi frasini. Pe terenurile umede. Lepidium latifolium. Plantago indica.500 g%. O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea. Secale silvstre. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. Artemisia arenaria ş. edificate de Scabiosa ucranica. Aster tripolium. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium.a. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. Hordelymus asper. Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani. fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. putând rezista la concentraţii care variază între 0. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. Suaeda maritima. Constanţa şi Tuzla. sabulosus. Silene thymifolia.l.250 . Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. a Munteniei şi Olteniei). Eryngium maritimum. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum. Ephedra distachya. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia. Helichrysum arenarium. Gypsophila panniculata. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. în Moldova. ş. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. Bupleurum tenuissimum. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe. Agrosti-Caricetum distantis ş. Convolvuletum persici etc. Festucetum vaginatae. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 . Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile. Puccinellia distans ş. Juncetum acuti-maritimi.sabulosus. Vitis sylvestris. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. la suprafaţă. Lepidium cartilagineum ş. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae).a. Halocnemum strobilaceum. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului. Carex colchica. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei.

Nuphar luteum (nufăr galben).limosa. Pe lângă unele specii de ferigi.amintim: Salix alba (răchită albă). Juncus gerardi. B.fragilis (salcie plesnitoare).intermedia (roua cerului) etc. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ). nefixate. 260 . Festuca pseudovina. Salvinia natans (peştişoara) ş. Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). Stachys palustris (bălbisă). Juncus effusus. S. Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei. Alnus glutinosa (anin negru). stătătoare. viminalis (mlaje). Caricetum gracilis. Sparganium erectum (buzduganul de apa). Frangula alnus (paţachină. Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive. Bolboschoenetum maritimi. se întâlnesc şi esenţe lemnoase.angustifolia . Alisma plantago-aquatica. Caricetum acutiformis-ripariae. Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos. Vulpina. C. Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă). Ligularia sibirica.a. Symphytum officinale.a. iar numai puţine specii sunt plutitoare. pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben). Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş). Trapa natans (ciulin de baltă) etc. Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori. Carex acutiformis. Epilobium hirsutum (pufuliţă). P.incana (anin alb). Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). Andromeda polifolia. având o floră săracă în specii. C. fără rădăcini. Scheuchezeria palustris. S. Populus nigra (plop negru). Drosera anglica (roua cerului) etc. Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. din aer. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum. D. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale. T. A. Ranunculus repens. L. Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. Vaccinium vitis-idaea.Nymphoides peltata (plutniţa). În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. cum ar fi: Carex rostrata.limosa (rogoz). Sium latifolium (copiţel). Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini. pipernicite (var. S. C. În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare).trsulca (lintiţă).cruşin) etc. aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). Asociaţiile dominante.P. Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc. Caricetum vulpinae.a. Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei.a.Sphagneturn nemorei.Puccinellia distans Crypsis aculeata. dar luxuriantă. Carici flavae-Eriophoretum ş.cinerea (zălog ). care accelerează procesul de acidifiere. Dominante sunt speciile genului Sphagnum. Potamogeton natans (broscariţa). menţionăm: Lemna minor. Dintre speciile plutitoare. Dosrea rotundifolia. Carici rostratum-Sphagnum recurvi. La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării. . Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă). S. Iris pseudacorus (stânjenel de baltă). Typha latifolia. purpurea (răchită roşie ).turfosa) şi uneori Picea abies.S. Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). triandra (salcie cu frunze de persic). Glycerietum maximae. din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . Eriophorum gracile (bumbăcariţă). Scirpus sylvaticus. care se depun odată cu apa de precipitaţii. Rhynchospora alba. Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. riparia. Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă). Glyceria maxima (mana apei). iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale.pendula (mesteacăn). bahne şi tinoave.tremula (plop tremurător).

Clematis vitalba.nigra. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere.se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb). Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae. A. sub formă de benzi. Crataegus monogyna ş. pe marginea drumurilor.a. 7. Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc.Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae. 5.m.cinerea. În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile. fragilis. Sambcetum ebuli (comunitate de boz). 6. incana etc. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. F. P. S. formând fitocenoze antropofile. De-a lungul pâraielor montane. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir). Ligustrum vulgare. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. S.Ulmus minor. Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă).Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8. Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. Euonymus europaeus. Salix alba. Fraxinus excelsior. răspândire mai mare având as. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei). triandra. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică).pallisae (frasin pufos) etc.Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3. Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). adesea inundate. ca: Quercus robur.a. iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 . În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru). Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor).Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10.Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată. situate în lungul apelor. Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba.Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. S. Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş. Urticetum dioicae (comunitate de urzică ).Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4. Salici-Populetum. Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot). prin locurile de staţionare a animalelor.Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9. pe terenurile bătătorite. cât şi arbuştii: Cornus sanguinea. pur sau în amestec cu sălcii şi răchite. Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse. Alnus glutinosa. Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică).Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. iar în Delta Dunării şi Periploca graeca. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris.

.. Ed. şi enciclopedică. . . şi ped. şi ped... . Bucureşti.. Bucureşti. Chiriţă C. 17. Pop I. 1928-1934.Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România.Introducere în studiul covorului vegetal.Ivan D.Dicţionar etnobotanic.Beldie Al. Chişinău . 1973. 10.Ultrastructura celulei vegetale. şi ped. . Danciu M. 1975. Munchen..Chadefaud M. 3. 4.Anatomia plantelor.Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase.Borza Al. 17.Illustrierte Flora von Mittel-Europa. 19. . Ceres.Parascan D. 1978. Todor I. Ed. Ed. Ed. 1933.-Botanica generală şi sistematică. – Botanică sistematică.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae. did.Curs de geobotanică. naţ. 13. . Cluj. Ed. .Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22.Geobotanica. 14. . 22. Bucureşti. Doniţa N. Agro-Silvică.Anghe1 I. 1973. 21..Descrieţi o floare de la graminee.Acatrinei Gh.. Bucureşti. 1967..Citologie vegetală. 18.Flora indicatoare din pădurile noastre. Ed... Bucureşti.Morariu I. 1971.Anghe1 I. 13. Ed. Bucureşti.Emberger L. Academiei.1960. 6. Bucureşti. Bucureşti. Ed. 15. Cluj.. 15. Răvăruţ M. 1968.Ivan D. Ed. . Doiniţa N. 1976.Prezentaţi silvostepa. 11.Grinţescu I. . BIBLIOGRAFIE 1. Academiei. . Bucureşti. Agro-Silvică.I-VII. Carta Moldavska .Enumeraţi speciile genului Symphytum.Tipogr.. Ed.Uitrastructura plantelor. – Botanică sistematică. 1947-1949. 12.Morfologia plantelor. 7.Flora indicatoare din pădurile noastre. did. Toma N.Burduja C.Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium. 20. . 262 . .Hegi H.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei. Ed.Borza Al.Curs de botanică generală. 9.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus. 16.. . Bucureşti. did. Turcu Gh. 1971. şi ped.Matienko B.. Tome I.Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18. Şi ped.Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae. Iaşi. Ed. 1960. .11.Biologia celulei vegetale. şi ped. Ed. did. 1979..Borza Al. Bucureşti.Ciobanu I.Hodişan I. Ceres. 20.. Ceres.Andrei M. 16. Mihai Gh.Ed.. 2.Morariu I. Academiei. dif. 14. 21.II. şt. did.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae. 19. 12. 1979. Brezeanu A.. 1966. 8. partea a II-a.. 1965. 1965.Beldie Al. . Boşcaiu N. 5.Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă. Ed. 1981.Trăite de Botanique.Enumeraţi caracterele clasei Liliatae.Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Ed.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic. . Bucureşti..Anghel Gh. 1908-1931. 1975.

. Şerbănescu-Jitariu Gabriela. Mihai Gh. Bucureşti. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D.Vignioli L.(1908-1931).. Mor1ova I. Flora R. şi ped. vol. Iaşi.Danciu M. Chirilă C.Ştefureac Tr.I-XII (19521976). Morariu I.vol. şi ped.. 1967.Anatomia plantelor.. 29.Botanica şi Fiziologia Plantelor. Stud..69. Toma N. 1985.117..Stănescu V. Bucureşti..Botanică. Buia A l. Anghe1 Gh.. 1967. Ionescu Al. Braşov. Academiei.. did. (1967). (1985) .. Academiei.86.Fischer Verlag. Grigore S. University Press.. . 38.R. 1980. Răvăruţ M. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere.Anghel I. Popescu Gh.. Ed.Botanică.. Ifteni L. Bucuresti. 36. Bucureşti. Pazmany D.Turenschi E.. Ed. 27..Paşcovschi S. 1980. 1991.-Dendrologia.colab... Bucureşti. Peterfi Şt.. -Sistematica delle piante inferiori.Răvăruţ M..X X X Flora Europaea.. Bucureşti. Provenienţa figurilor Fig. (1973).. (1971). 35. Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing...Curs de botanică generală.. 1964. Muz. Ciocîr1an V. Ed. did.. . şi ped. 1976-1931. Edizioni Calderini. Turenschi E.Strasburger E. 34..colab. did..Danciu M.Tratat de algologie. Vignioli L... Bologna. Bucureşti.. vol.Ionescu Al. 28. 1975-1977. (1983). did. Ed.Sanda V. (1980). Mo1dovan I. Toma C. şi ped.Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 . Pop I..Pop I. Hodişan I. Mititelu D.Peterfi Şt. Ed.63. Morariu I. VEB G.Păun M. . Anghel I. Cristurean I. 30. Bucureşti. Ed. Răvăruţ M.Şerbănescu-Jitariu G.. 25.Morfologia şi anatomia plantelor.. -Citologie vegetala. Do1tu M. Iaşi. Ed. şi ped.Lehrbuch der Botanik..Coştiug Mihaela Ing.137.X X X Flora Republicii Socialiste România. (1975-1977). 37. Toma C. Turenschi E...Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică..Todor 1. 32.85. 26. Danciu M. 39. Cambridge.. Lungu L. I-IV.23. Ed.. Sibiu..Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România.. Academiei.. H. I . 24...colab.. Bucureşti. 1980. 1952-1976..Toma C. şi ped. colab.Histologia. 1964-1980..114. colab.(1966). (1983).. Nyarady A.116. 1979. Jena.S. 31. 33. . Brukenthal. (1983). 1978.. Doniţă N.Botanică sistematică. Toma C. Noll F. . (1976-1981).I-XIII-Ed...Toma N.Parascan D. 1983. Popescu A..Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României.I-V. (1964) Hegi.Răvăruţ M. 1971. did. si com. Bucureşti. did..115..139 şi 140 sunt preluate după Parascan D. 1973.

.....4........3............3.... Constituienţii celulei vegetale. 30 2.............. Ribozomii... Ţesuturi de protecţie...................................... 33 2............2. Citoplasmă..2.. 35 2.......CUPRINS Introducere..........................2...........13 ..................................... Ţesuturi de protecţie secundare....3..4............ Condriomul celular..4.5....... Ţesuturi trofice sau fundamentale.....4 1................ 1.........4........................4.......3.2.............. 1......2.......... 1... 2......... Nucleul. Gneralităţi.................... 40 2..3....2.....................2. 30 2..... 20 1... 36 2.... Meristeme primare............. Diviziunea celulei......1..3.. şi dimensiunile celulelor..4........................... Vacuomul celular..... 18 1.................2...1..........1..... 34 2..... Re ticului endoplasmatic...1..4..4. Peretele celular........3...................... 27 Capitolul II Histologia ...... 1.......................1........ Meristeme secundare..... Clasificarea ţesuturilor.. Ţesuturi meristematice...............1...1.............. 15 1..2.......5. Generalităţi.........2.... Constituienţi paraplasmatici...... 11 1........4...4........................... 2. Meristeme primordiale......... 17 1....1........... Constituienţi protoplasmatici.....2......1............4... 1.................... Forma.1........... Ţesuturi definitive.. Incluziunile ergastice solide....3.7..... Cambiul.....1......4........ Ţesuturi de protecţie primare....... 35 2..... 1................4. 2....1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia..1........... 1...4......... Ţesuturi meristemoide............3...............1... Felogenul...........3.................4..............4. 36 2.......... 31 2...................... 43 264 ............ Consideraţii general morfologice şi structurale....................................................3......4... Plastidomul celular..........4............4............. 19 1...1........ 5 1........ 31 2...............3.. 1........4. 5 1.....1..........1.1.6.... Dictiozomii............

...2........... Ţesuturi asimilatoare... Tipuri morfologice de rădăcini....4... Vasele lemnoase...... 64 3..4........ 72 3... Morfogeneza frunzei...2............4...... lo7 3...... Morfologia tulpinii.3....... Tipuri de ramuri.3....2.........1......2......3.4.........4....4...4.............4................ Sclerenchimul....... Tipuri morfologice de tulpini.............4..3....1......... 54 2... 123 3... Ţesuturi acvifere.. Ţesuturi mecanice..........4...3............ Filotaxia-Divergenţa foliară. Structura peţiolului........4.3....2..... 3..3.....2.........3... 80 3..........3..4.........3............. Structura primară a rădăcinii..........4......1....... 86 3.....3...... Structura frunzei la ang io sperme....5.....2............. 81 3... 120 3....... Ţesuturi conducătoare.4....1..........3............. 47 2... Anatomia rădăcinii..1...1. Structura primară a tulpinii....1.. 45 2....4.2..... Ramificarea rădăcinii...........4....3...... 43 2...............2..1.4.. 43 2.......2..2....3... Frunze metamorfozate........4.. Prefoliaţie şi foliaţie.......2.....2.. T u 1 p i n a ..2.....4..... 67 3..... 3... 63 3..... 110 3...1..2...... 46 2............ lo9 3..4....2... 123 3...2.2..1........... Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional..... 125 3.................................4..4.5.... 91 3......2......1.4... 98 3.. Habituşul arborilor.mozaic foliar şi heterofilie...... Ţesuturi de depozitare... 66 3.. 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor........1....3.....4.........2..... 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a..1.4.....3....... Structura secundară a tulpinii.... Mugurii.............."...... 73 3....2.....2............... 80 3... 119 3...........3.2........... Colenchimul.......2...4.. 129 265 . Ţesuturi aerifere................ Anatomia frunzei.......2..... 118 3.....5....3.2.3. Ţesuturi secretoare....... 85 3.....3. 56 2.1. Anatomia tulpinii..2.....4.1..4. Anizofilie....2.... 63 3......... 117 3.................4....1.2.. Fascicule conducătoare................. Durata vieţii frunzelor şi căderea lor.....3..........4... 44 2.............. 51 2.........3... 45 2..2....... 43 2........1...4........ Sclerenchimul scleros sau sclereide............ 121 3............2..........2...................5.. Consideraţii generale. Originea filogenetică a frunzei.......................................1. 46 2.......2... Ţesutul conducător liberian.....2.. Tulpini aeriene metamorfozate........2...4......2...4........ 65 3....................3......4.......... Morfologia rădăcinii...5.. Ramificarea tulpinii...............5................ Morfologia frunzei.......... 85 3...4...3............ 67 3....4... 30 3.2................ Io6 3... F r u n z a .................. 50 2.4................. Fibre sclerenchimatice..............3... 49 2.4......2........ Generalităţi...2......4.................5...1..2....... 3..............4..3... I08 3.......... Structura secundară a rădăcinii. Structura frunzei la gimnosperme...4........ R ă d ă <s i n a...............................3.........3. Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive.. Ţesuturi cie absorbţie...... 3..............

..... încrengătura Xaathophyta ... 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta). 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive...... 169 6.................1.. 228 10.... 183 7............... 152 4.... 179 7. încrengătura Bryophyta..... 137 7......2............. încrengătura Phaeophyta (Alge brune)......4.. 197 1.. încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii).....6.......... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA..... 221 Clasa Hepaticatae. 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA.....2.... Reprezentarea grafică a florii............. Clasa Deuteromycetae...2............2....................4.... Reproducerea la Angiospermae....... încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae)........... 129 4....... Alternanţa de faze (generaţii).....2......2................. 166 5. 129 4.......3......4.. Clasa Phyeomicetae.............2....................................... Morfologia şi anatomia florii.................................... încrengătura Dinophyta..... Categorii sistematice şi nomenclatură. 194 8...Io ......................».... 175 7................. înflorirea şi polenizarea.3... 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA............ albastre).4.......... încrengătura Virophyta (Virusuri).... Tipuri de fecundat ie.....4........ încrengătura Mycophyta....4.......2.........2.........2.1.......... Clasa Ascomycetae.................. 131 4...3.......1.......................... 186 7............6... 2o8 5.............5............... Caractere generale.1..................2.9....... înmulţirea vegetativă la plantele superioare....... 153 4........ Sămînţa.......... 194 8e2.............. Clasificarea plantelor............8.............. 228 266 ..... Reproducerea sexuată.. 130 4.încrengătura Chlorophyta.. 217 8...... încrengătura Myxophyta..... 136 4.....2..............4.... 142 4.3. încrengătura Cryptophyta......... înmulţirea vegetativă la plantele inferioare................. încrengătura Cyanophyta (Alge....................................... încrengătura Rhodophyta.... Fructul........... încrengătura Euglenophyta.....4. 138 4.... 199 2......1. 131 4.............1...3......... Clasa Basidiomyeetae... Inflorescenţe..... 165 5.....1.4. 133 4................. încrengătura Bacteriophyta (Bacterii).7.....4......... 143 4.. 177 7. 221 9................2.... 178 7......4......... Generalităţi.....1... 170 6....... 132 4............ 154 4................... încrengătura Pteridophyta............5............4.... 163 5*2..........4.......................... înmulţirea vegetativă (asexuată).......3............ Concepţii asupra originii florii..9......1...1..................... Alcătuirea florii......... 182 7..2................. 'Fecundatia........ 224 Clasa Bryatae....1.....2......1......2.. Clasa Archlmycetae.................. 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA....... 175 7...... 165 5.....2.......... Reproducerea la Gymnospermae...... 139 4. 169 6..4.... încrengătura Lichenophyta........................ 180 7. 199 3........................3..........2. 2ol 4......... Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România....2........ 137 4....................7..

.... 4o2 12..3...... Procedeul grupelor cenologice.. încrengătura Pinophyta... 244 Clasa Taxatae.. 391 12.. 248 10.....1..2................1....4....1... Separarea asociaţiilor......2. Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu............ 4o9 13..-3.. 4o3 12. 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare........ 236 10. Subclasa Hamamelidae...................... Zonele şi subzonele de vegetaţie din România....... 359 10.1......2....................... 248 Clasa Gnetatae. 230 Clasa Lycopodiatae....... Subclasa Liliidae........................3...... 4o7 13.. 12.....................3.. 41o 267 ... 391 12. 379 11........ 325 lo...2.................6..3......... 271 10.............. 4o5 13...5.............. 4o5 13..... Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor..... Subclasa Magnoliidae..1......... Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor.... 242 Clasa Bennettitae...... Etaje şi subetaje de vegetaţie.1.2.... Subclasa Asteridae...............4.......1.3.. 231 Clasa Equisetatae............... 243 Clasa Pinatae.. 399 12..... 12............... Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale....... Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae)..3............... 243 Clasa Ginkgoatae....4..3.......3... 320 10.... 379 11. 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie....... încrengătura Magnoliophyta................4.4. 39o 12.. 393 12...... 234 Clasa Filicatae.....3.............1. 383 11...... 4o9 13.3....4......1............. 250 10.......... Subclasa Dilleniidae.........2.....1....3.... 358 10............2.... Elemente floristice.. Procedeul analizei diferenţiale.... învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale..... 4o7 13...................3.2..... Nomenclatura unităţilor de clasificare............. 399 12.......1............4..... Subclasa Arecidae......................2..... Obiectul şi definiţia fitocenologiei..1.4.......... Subclasa Rosidae................ Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România.............. 252 10................... Categorii de plante indicatoare............................. Subclasa Alismidae'.............. Subclasa Caryophyllidae...........................2................4........3............3........... încadrarea unităţilor în sistem... Clasa Liliatae (Monocotyledonatae )................... 3o6 10..... Zona silvostepei..................2............2..2.... 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României..................... Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice.....3................................................. 241 Clasa Cycadatae....1. 251 10....3........... 361 10............................2........... 263 10..................2.........Clasa Psilophytatae.................1..4............1...........3. Zona s-tepei ............

... 414 13........ Zona nemorată. Vegetaţia de luncă.... 420 13.. Vegetaţia de nisipuri.............4............4..........4....7..4..... 423 I3......... Etajul boreal. 426 268 .. 426 BIBLIOGRAFIE. Vegetaţia ruderală şi segetală........13....6.....12.............. 425 13.4......9..................... 421 13......... 412 13.H..... 422 13....... 423 13.8......................1c Vegetaţia de săraturi.............4.3..13.......4............ 418 13..5.. 419 1%4........ Etajul alpin............................4............. Etajul subalpin.......... Etajul memorai...............4..... Vegetaţia palustră şi acvatică....................... Vegetaţia Deltei Dunării..4.4..............