UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

formol. . Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. În cazul când gradul de hidratare scade.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. de diverse mărimi. Fig. Unele substanţe anorganice (SiO2. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. crescând în volum.respiraţia . astfel că se poate lega de alte molecule. Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. fenomenul se numeşte precipitare.3). prin faptul că este vie. Citop1asma. 3 – coacervat.semipermeabilitatea . Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. cât şi de particularităţile de structură a acestora. . alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare. a citoplasmei. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc. Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. Proprietăţile chimice ale citoplasmei. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. particule sau granule. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). 6 .excitabilitatea . şi este ireversibil.citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern. Cu soluţia de iod se colorează în galben. forme care depind de starea fiziologică a celulei. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. este un element de structură. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. greu mobilă. . strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. Mediul de dispersie este apa. pot participa la alcătuirea peretelui celular. fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. se hidratează. . Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). deci se face selectiv. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. molecule. comportându-se ca un dipol. se poate deplasa uşor. cât şi în integrarea ionilor liberi. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă. Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. CaCO3). Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. Proprietăţile fizice ale citoplasmei. depinzând de densitatea dipolilor.este o însuşire a materiei vii. . alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă.în procesul de metabolism este necesar oxigenul. prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: . 3. Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa.formă moleculară sau de ioni. ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată. a materiei vii. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool.nutriţia . pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. agregate. apos. Apa în stare legată. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei. sublimat corosiv. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe.creşterea .mişcarea .

procariote sau protocariote. O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson. Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei. D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior. Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 . se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor.80 Å. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. S-au emis mai unitare” (Robertson). membrana nucleară. A. se găsesc histone. NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma.C fosfoaminolipidice. E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN). în timp ce la celulele cu perete celular. (Singer şi Nicholson). cea mitocondrială etc. citoplasma execută o mişcare continuă. . proteine reziduale.) execută mişcări. 1961). citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi.A).în anumite faze ale dezvoltării. Compoziţia chimică.4. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. La plantele superioare. UItrastructura citoplasmei. Este un corpuscul sferic. Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0.anterozoizii etc. care sunt capabile de a reproduce un organism nou. fapt pentru care se numesc acariote. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. La plantele inferioare. UItrastructura unei membrane elementare. În nucleoplasmă. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. membranele plasmatice (tonoplastul. de cicloză. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. unicelulare. cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson.C. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor.5 mm în oosfera de la Cycas.4. La unele plante (cele inferioare). La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. În general. protamine.B. vindecarea rănilor etc. localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 .). Brown. este asemănătoare cu a citoplasmei. în anul 1931. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig. celulele sunt uninucleate. Obişnuit. nucleul nu este diferenţiat. care tapisează reţeaua microfibrilară. A . descoperit de către R. apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig. înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). la aerisire.D). Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite). creştere. plasmalema. oval. înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote.înmulţirea . La microscopul electronic. mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare. lenticular sau sub formă de bastonaş.

j – plasmodesme. dezoxiribonucleaze etc. 2.A – morfologie Fig. 1 – cromonemă. f – cloroplaste. Fig.cu braţele egale.cromomeră. c – membrană nucleară. fosfataze.enzime.2 – constricţie secundară. enolaze. Cromatina este bogată în nucleoproteide. 3 – centromer. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . e – mitocondrie. h – vacuole. 6 – matrix. observată la microscopul electronic. b – nucleol. 4 – calimă. 5 – centromer. 8 . Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană. unul sau câţiva nucleoli. În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată. a – spirale majore. care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului. 6. numite cromocentre. lipaze.5). constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie.citoplasmă. cu compoziţie chimică complexă. 5. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. ne apare dublă şi prevăzută cu pori. sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare. Cromozom heterobrachial. esteraze. în special ADN. i – perete celular. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu. Cromozom izobrachial în metafază: externă. d . Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. fc – fibrile cromatice. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig. Cromozomii. ribonucleaze. peptidaze. ca: aldolaze. 3 – cromatidă. fn – fibrile nucleoloase. dt – dictiozomi. cromatină şi nucleoplasmă. b – spirale minore. În interfază (perioada de „repaus"). Fig. Membrana nucleară. Structura nucleului.1 – satelit. g – aparat Golgi.B – structură internă: 1-cromonemă.7.

Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi.8). proteine). Reticulul endoplasmatic: t – tubul. cât şi între celulă şi mediu. orientate paralel cu axul mare al organului. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi. La algele verzi. participând la formarea şi îngroşarea membranei. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. Fiecare cromonemă spiralată. Fig. fructe şi seminţe necoapte etc. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. tulpini ierboase. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. 10). numită matrix. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. plastidele se clasifică în s – sacul. clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. 9). iv – invaginaţie. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari.heterobrachiali . a. se formează ARN-r şi ARN-t. În nucleu se sintetizează ARN-m.). împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida. discuri granare. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. care contribuie la sinteza proteică. cu forme variate: de panglică. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. prins de constricţia secundară (Fig. locul unde se face sinteza proteică. numit stroma.7). După pigmentul elaborat. şi cu participarea nucleolului. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor. ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. Cu ajutorul microscopului fotonic. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. Nucleul are rol important în metabolismul celular. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate.6). Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. Locul de prindere al celor două braţe. Ele au rol elaborator (de pigmenţi. amidon) sau de acumulare (lipide.cu braţe inegale şi cefalobrachiali. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. clopot. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. cu unul din braţe foarte scurt. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. cu aspect de constricţie.8. de formă sferică sau ovoidă. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru). ramuri tinere. fiind numite cromatofori. se numeşte granum (Fig. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. În nucleu. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare. (amiloplaste. ajungând până la 50 într-o celulă. învelită de o peliculă fină. mp – perete celular. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. adesea conţinând pirenoizi. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor. oleoplaste. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. cloroplaste. cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. proteinoplaste). având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. v – vacuolă. denumită calima (Fig. se numeşte centromer. 9 . granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. stea. PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. Rolul nucleului. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice.

CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic. licopina. poligonală sau aciculară (Fig. Carotenoidoplastele au formă sferică. (Fig. prin invaginare formează creste numite de G. în funcţie de 10 . 13). filamente sau lanţuri de grăuncioare. Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. de culoare roşie. Se înmulţesc prin diviziune. c. Ultrastructura cloroplastului. Fig.3 şi 10 µ lungime. vitamine şi plastoglobuli. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. ARN. xantofila). 10. Foiţa internă. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. cu dimensiuni cuprinse între 0. Fig. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. 9. pedunculaţi numiţi oxizomi. Privite la microscopul electronic. Sunt prezente în toate celulele. 12). Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. a unor bastonaşe. celule sexuale. mai ales în meristeme.Fig. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. c – carotenoidoplaste. Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. dimensiuni mici. Ultrastructura granumului. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. b. epidermice etc. Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. excepţie făcând bacteriile. Leucoplastele sunt plastide incolore. prezente în toate organele plantelor. care au câte un singur granum primar. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. fără pigmenţi şi de n – nucleu. Forma. enzime. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. 11). portocalie sau galbenă. cât şi în organele subterane (morcov). 11. dar independent de cea celulară. ADN plastidial. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. în fructe.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina.

formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie. organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. 13. sinteza. de 50 – 200 Å.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice. transmiţându-se la celulele fiice. Fig. 11 . Fig. la alge. golgiene. unele gimnosperme. cu rol în sinteza peretelui celular. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. enzime. 3 . cuprinde două elemente: dictiozomul. 12. grăsimi. generarea şi regenerarea de endomembrane. muşchi. B – tip tubulis. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic. 14. peroxizomii. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig. multe vezicule mici. lizozomii. înmugurirea saculilor. condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. 1 – foiţă externă. aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie.foiţă internă. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. C – oxizomi. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. 4 . constituite din ribonucleoproteide.matrix. format din 4-6 saculi aplatizaţi. B – criste cu oxizomi. 2 . acumularea şi transportul proteinelor. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice.tub. rezervor de energie al celulei vii.creastă. Infrastructural. şi ARN. md – membrană dublă. Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice. ferigi.Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. Dictiozom: s – saculi.5 . provenite din a – vezicule periferice (golgiene). numite şi aparatul lui Golgi. de 200 Å grosime. veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare. conţinând ADN. unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. 14).

mai puţin vâscos ca citoplasma. carbonat de calciu. incluziuni apoase limitate de tonoplast. cu aspect colţuros. proteine. străbătându-se. limitat de tonoplast. alcaloizi. Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte. Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu).la cartof. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. formând un granul compus. 12 . Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă. acizi organici (citric. Granulele de Fig. b. oxalic). carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. tuberculi. pe un schelet celulozic se depune CaCO3. dispuse mai multe în pachete. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. uleiuri volatile ş. Conţinutul fluid. cât şi în latexuri. 2 – la porumb.la Euphorbia. săruri minerale (fosfaţi. 3 – la fasole. tartric. mai rar alcalină. iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. este numit suc vacuolar sau celular.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. În celulele frunzei de Ficus elastica.la stejar. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). latex. cloruri). de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel). inulină). aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide.D). taninuri. malic. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). Aceste cristale pot avea forme diferite. 1 – la grâu. fie sunt rezultate din procesele metabolice interne.Cristale minerale. 5. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. (Fig. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). mucilagii. pungi). Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. capetele fiind libere.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii.a. 6 . Reacţia sucului celular este acidă. mai multe cristale sudate în partea lor mediană. a. zaharoză. în endoderm şi ţesuturile măduvei. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. glucide (glucoză. în celulele adulte. 16. numite macle. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule. Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . 15. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe. dioxid de siliciu). mari şi mai puţine (adesea una singură). 15). sulfaţi. rizomi. din protoplasmă.

cutina. sintetizează straturi de celuloză.diferite forme de cristale. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. alcătuind fragmoplastul. are rol protector. săruri minerale etc.microfibrilă. B – ursini. iar dintre acestea menţionăm: ceara. 13 .molecula de glucoză. sp. Peste aceste granulaţii veziculare. hemiceluloză ş. În telofază. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. cât şi în procesele de osmoză. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. cimentate de către substanţele pectice. Cristale minerale: A – rafide. format din substanţe pectice. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. mF. mc – membrană plasmatică. în regiunea ecuatorială a celulei. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. răşini. saculi proveniţi din dictiozomi.membrană secundara. Celulele fiice.substanţe pectice. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. lignina. formând meaturi. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. 17. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. C. firele fusului nuclear se contractă. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice. peptidice. Originea şi formarea peretelui celular. pectaţi de calciu şi fosfor. E – scheletul cistolitului Fig. elaborând granulaţii fine.micelă.M. lm – lamelă mijlocie. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei.18.PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. 18). elastic. m – membrană primară. formându-se peretele secundar sau membrana secundară. cit – citoplasmă Fig. suberina. Fig. 17. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic.a. La locul de întâlnire a mai multor celule. alăturate. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice. m2 – membrană secundară. MS. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice. vizibile doar la microscopul electronic. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. rezistent la acţiunea unor factori chimici. 16. de 80 Å în diametru. care se grupează sub forma unei foiţe. taninuri. lamela mediană se clivează. fizici şi biologici.

14 Fig. 3 – perete cutinizat. peretele celular continuă să crească. . are loc şi centrifug. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. porţiuni neîngroşate. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. În membranele secundare. Dintre aceste modificări. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. reticulate. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. 2 – peretele necutinizat. produse de citoplasmă. În cazul fibrelor de sclerenchim. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni.19. scalariforme. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. care se grupează în fibre.nucleu. atât în suprafaţă cât şi în grosime. Microfibrilele sunt orientate paralel. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. prezintă o îngroşare suberoasă. au formă de lentilă. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. colenchim şi la vasele de lemn inelate. m. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete.pături depuse. ce străbate punctuaţiunea. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig.dispuse paralel cu suprafata celulei. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile.20). cu spaţii intermicrofibrilare. uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. duritate şi rezistenţă. peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. Creşterea prin apoziţie se face centripet. Creşterea peretelui celular. rămân punctuaţiuni. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. cu aspect de streşini. Punctuaţiunile pot fi: simple. numită torus. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. spiralate. Modificările secundare ale peretelui celular . Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. străbătute de plasmodesme. numite modificări secundare . şi este specifică peretelui secundar. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. areolate şi semiareolate. De asemenea. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular. Fig. uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. Lamela milocie. care imprimă peretelui celular soliditate. În urma diviziunii. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. adică intercalarea de noi micele de celuloză. suberină. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. cutină etc. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi.19). în ochiurile de microfibrile. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus. În secţiune transversală. din loc în loc.

pe tulpini.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. menţionam: 1. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. şi de dispariţie a peretului celular. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. 4. 8. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. se valorifică sub numele de guma arabica.Fig. B).suberificare. 3. C . ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă. caz în care se formează guma sau cleiul. carbonat de calciu. La completa suberificare. Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor. Astfel. Coralina). A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). 5.Enumeraţi organitele celulare.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular. Pereţii vaselor lemnoase. 7. D . procesul de lignificare este caracteristic. 15 . aşa cum este cazul la Acacia. cum ar fi: oxalat de calciu. sub acţiunea unor fermenţi.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină. 4. numită suberină. Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă). cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste. 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A .Lichefierea este procesul de dizolvare. pustiu) (Fig. formare şi rolul peretelui celular. brad. 5. 6.Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. Membranele lignificate au o elasticitate redusă.Explicaţi originea. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin.)La fructul de Pyrus. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. dioxid de siliciu etc. mucilaginoasă. care se pot colecta şi valorifica. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor. La plantele lemnoase. C. impermeabilă pentru apă şi gaze. Pe frunzele unor palmieri.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic. 22.cerificare.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală. lumenul lor fiind umplut cu aer.Precizaţi rolul ribozomilor. pe lângă că sunt lignificaţi. 2.I. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă.Taninizarea.1. Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. 6. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. 3. B . În mod frecvent. molid.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor. 21). În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). 22. adesea. 7. 2. prune). Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri. 1.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. 22. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei. celulele sunt moarte.

se dispun la ecuatorul fusului acromatic. homeotipică. rămân legate numai prin centromer (Fig.anafază. b. La bob (Vicia faba). Profaza (Fig. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. Tot acum. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi.diviziune heterotipică. 23. urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice. II . profaza. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. reducerea cromatică). metafaza. şi telofaza. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). Procesul de înmulţire este universal. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. somatică sau tipică). Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . I . sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. egal cu al celulei mamă. diviziune ecvaţională.interfază.profază. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp). centriolii. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. iar cromozomii. 23). demarează cu finalizarea formării fusului acromatic.Diviziunea indirectă (mitoza. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). c-d – metafază. 23). somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. dispar nucleolii şi membrana nucleară. adică cromozomii se autoduplică.DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor.24.diviziune g-h – telofază. proces denumit citocineză. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza). continuată de individualizarea cromozomilor. Metafaza. iar mitoza doar 2 ore. e-f . Diviziunea indirectă (mitoza):a . Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor.3 ore. Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. diviziunea ecvaţională. Fig. începe formarea fusului acromatic. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. anafaza. ciclul mitotic durează 19. evidenţiindu-se placa ecuatorială. asterii. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. cromozomii). a. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. clivaţi longitudinal. de maturaţie. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt. Fig. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza. un rol important îl are 16 . indirectă (mitoza.

La cele mai multe plante inferioare. c.debutează cu formarea celor doi nuclei fii. iar la ferigi . 2. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. diplofaza este reprezentată de zigot. anafaza şi telofaza meiozei. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată.Diviziunea reducţională (meioza). Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). Telofaza . egal cu al celulei mame din care provin. cromozomii suferă modificări inverse. gameţii proveniţi de la mamă si tată. La unele alege. În această fază. 17 . 3. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. Finalul telofazei coincide cu citocineza. prin îndepărtarea celor două centromere.diplofaza. cromozomii omologi.Tipurile principale de diviziune celulară. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. deci au loc două diviziuni. în timpul fecundaţiei. deci se formează perechi omoloage. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. TEST DE AUTOEVALUARE NR. dau impresia unei singure structuri. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate. separaţi în anafază. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). în meioză.2. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . La muşchi predomină haplofaza.centromerul.Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. rezultând două celule fiice diploide. deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. obligatoriu are loc o alternanţă de faze. se dispun unul lângă altul.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. 1. proveniţi de la tată şi mamă.I. În continuare se desfăşoară metafaza. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului. 24). numai că cromozomii se replică o singură dată. iar în etapele mai târzii. formând perechi de bivalenţi. formându-se doi nuclei haploizi. După cum se cunoaşte. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. Spre deosebire de mitoză. formându-se peretele despărţitor. Semnificaţia meiozei.

asimilatoare. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice.formate din celule diferenţiate şi specializate. îndeplinind aceiaşi funcţie. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice. protectoare. Din ultima categorie se pot amintit suberul. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii. şi ţesuturi definitive (specializate) . elementele de sclerenchim etc. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. mecanice. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. fie prin asocirea de celule libere. gradul de diferenţiere. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice . şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc.Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor. structură şi origine. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. de depozitare. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. După gradul de diferenţiere a celulelor.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. constituind o unitate fiziologică. conducătoare şi de transfuzie. senzitive şi de mişcare. Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare.Meristem la pin silvestru Fig. aerifere.25. absorbante. -sunt interdependente. prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice.26. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). cu proprietatea de a se divide necontenit. alcătuite din celule tinere. după origine. atât din punct de vedere structural. cu caracter embrionar. Fig. 18 . Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. formând o unitate anatomică permanentă. subordonate unităţii organismului din care fac parte. secretoare şi glandulare. vasele de lemn. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere.

MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. meristemul are forma de con. Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate.26). intercalare şi laterale. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare.Ţesutul meristematic este format din celule mici. pe-periblem. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale.27. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă. ce rădăcină: d-dermatogen. epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). pc-pericielu. MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). strâns unite între ele . primare şi secundare. Hanstein. numite iniţiale de raza. bogate în citoplasmă. constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig.ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. La alge.fără plastide colorate. La Gymnospermae şi la Angiospermae. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. adesea şi fără vacuole. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. cu pereţii celulari subţiri. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor. distingând: Fig. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. muşchi şi ferigi.Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ.27). deci origine în ţesuturile embrionului. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . Haberiandt. care va genera razele de floem 19 . Meristemele . promeristemele au mai multe celule iniţiale. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. en-endoderm. pil-pilcriză. În vârful rădăcinii.25). promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen.celulozici (Fig. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale. . ci-celule iniţiale. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom. cu nucleu mare.

iar spre interior dă naştere la lemn secundar. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). astfel. Obişnuit. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber.II-III -formarea fragmoplastului. . cambiul nu este etalat. alcătuit din: vase liberene. l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. Felogenul nou se localizează spre interiorul organului. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. denumite iniţiale fusiforme (Fig. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare.la Sequoia acestea ajung le 900y. 2-4.2—iniţiale fusiforme. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. Celule cambiale 1.Se poate. cum ar fi celulele epidermice. cambiul formează un strat neîntrerupt. sub cel care şi-a încheiat activitatea. ab-sorbanţi.în timp ce la Robinia ating 200y. cu activitate limitată în timp. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. glandulari. format din: vase lemnoase. Schema diviziunii celulelor cambiale . ca un manşon. fibre libriforme şi parenchim lemnos. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. ducând la o subţiere şi alunecare a lor. ale scoarţei. Menţionăm.lemn secundar.28). În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar.în secţiune radiara.La gimnosperme. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor. ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă. însă. etc. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată. altele lungi. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate.liber raza.şi de xilem secundar. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat. în lungul organului. numit periderm. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. Fig. de asemenea. că iniţialele de rază generează razele medulare secundare.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. întâlni şi sub formă de benzi.28. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric). stomatele şi hidatodele.29. Fig. iar însecţiune are aspect de inel. 20 .

au citoplasmă dispusă spre periferie. 21 . Celulele epidermice sunt vii. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. Abies alba (brad). Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. de exemplu: la leandru (Nerium oleander). de formă tabulară sau poliedrică. 3. glandele digestive. Picea abies (molid).I. papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori). 1. Pereţii laterali sunt subţiri. încă nediferenţiate (meristemoide). ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm).30). o vacuolă mare. După origine ţesuturi-le de acoperire. enumerate mai sus.TEST DE AUTOEVALUARE NR. celulele stomatice.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei. la cele de apă etc). cu pereţii îngroşaţi.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice. cerificaţi sau minerali-zaţi.3. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. elemente florale. strâns unite între ele. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. În cazul frunzei de la unele Coniferales. aici aparţinând epiderma. exoderma şi endoderma. Formaţiunile epidermice. şi primare (dermatogen. frunze. cutinizaţi. cât şi la unii lăstari. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. alcătuite din celule parenchimati-ce. adică hipoderma.Ce este histologia? 2. uneori ondulaţi. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). Ficus elastica. fructe). care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. cu pereţii externi îngroşaţi. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE. hidatodele. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. glandele nectarif ere.Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. Bromeliaceae etc. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului. la unele Begoniaceae. rizoderma. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive. se pot clasifica în mai multe categorii. mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. celulele secretoara. 4.

Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali). Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil.31. 115 la plopul negru şi tisă. La leandru (Nerium oleander).31. a ostiolei. sunt mai groşi. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele. 100-150 la tel. numită ostiolă. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit. aride.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. dispuse faţă în faţă.A şi D). întunecoase. Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. acestea fiind denumite epistomatice. 1200 la cununiţă etc.31. 48 la dud. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede.B-în secţiune. La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel. 4-cameră suprastomatică. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali). c-ostiolă. înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. Fig. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. 300-500 la stejar. graminee). Fig. plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. formându-se şi o cameră suprastomatică. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. care are rol în micşorarea transpiraţiei. ghiocel. Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). iluminat. Astfel. 90-130 la pin. a-celuie epidermice. Plantele adaptate la climate secetoase. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr).atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero.31. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul.C-la Pinus.d-celule anexă.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă.mai subţiri şi celulozici. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig.3-cameră substomatică. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei.A şi D). fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme.D-la Anemone.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă. lăsând între ele o deschidere. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor.b-celule sto-matice. cu cameră suprastomatică (Fig. 70-100 la frasin. 30. 22 . Celulele stomatice conţin cloroplaste.C).

2.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază.conici (la urzică). La stejarul pufos (Quercus pubescens). 2-peri unicelulari la Ranunculus.32. Organele multor specii din regiunele stepice. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 .un toment. contra atacului unor dăunători (omizi. Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. l-papile pe petalele de Primula. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători. secretori.Fig. separând-o pe aceasta de cilindrul central. îndeplinind rol protector. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi. Pot fi simpli sau ramificaţi. insecte.Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc.Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le. având forma unor tuburi (cei radiculari). Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente.eu aspect de disc. îndeplinind funcţii protectoare.nu-mită corpul sau capul părului. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa). zmeur (Rubus). Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele.de agăţare sau sunt decretori. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm. urticanti (Urtica dioica) etc. mur. Celulele rizodermei sunt vii. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii.32. ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum).iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante. plopul alb (Populus alba) etc. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis. constituind peri unicelulari sau pluricelulari. ierbivore). a transpiraţiei excesive.2-5). Cutisul poate fi uni sau pluristratificat. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig. apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină.săl cii) etc. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi.32. a perderilor de căldură în timpul nopţii. RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei. chiar mineralizaţi.6-peri stelaţi la Elaegnus.Diferite tipuri de peri. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată.continânduse cu o parte liberă. înfiptă în epidermă. 1. vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). în transportul seminţelor (plopi. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig. senzitivi.6). 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. perii formează o pâslă.teiul alb (Tilia tomentosa). bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă.Endoderma este un ţesut suberos primar.Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu. ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc..

Suberul este un ţesut elastic.. Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului.strat de suberină. suberul are o culoare brun-roşcată. 24 .ţesut de umplere. periciclului şi chiar liberului secundar. pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii.cuticulă. fiind înlocuite de suber. îl înveleşte perfect. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. La plantele lemnoase. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar.. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. pe ramurile tinere. cât şi pe: tuberculi. care Fig. La salba moale (Euonymus europaeus). suberul se formează la periferia organelor. suberul are o aşezare regulată. fiind elastic şi flexibil. celulele conţinând betulină.felogen. rădăcini mai bătrâne. f-felogen. pinul. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. fg. caz în care celulele mor. Stejarul. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. salcâm etc.34). pa-parenchim. multistratificat. numit suber tare. La dracilă. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. La mesteacăn (Betula pendula). uşor. suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. fd . funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. s-suber. zada etc.33). dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. tulpini. Cel mai adesea. fructe. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). Fig. ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. Celulele suberificate mor. fd-feloderm. sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. ţu .feloderm . având diferite utilizări. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze.34. La stejarul de plută (Quercus suber). Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă.parenchim. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central. cu aspect de brazde longitudinale neregulate.pa . ct .33. glădiţă. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. ramuri. salcia. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului. rezultat din activitatea felogenului. aşa nu mitul suber moale sau plută.

mesteacăn. speciile de Cyperus. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. stejar. fibrile liberene şi lemnoase.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. Abies alba. La conifere. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. Juneus. salcâm. care împinge straturile de deasupra. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. având o structură histologică complexă. Chenopodiaceae ş. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. Apiaceae. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor. fie. cu pereţii mult cutaţi. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene. iar la fag. În funcţie de durată. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris).). aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. Prunus avium ete.I.ritidomul poate fi: persistent. Picea abies ş. În cazuri mai rare. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). de absorţie. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice. având căpături adânci. măduvă. ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. Ţesuturile. soc. din activitatea cambiului. 1.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare.a. de umplutură. ca de exemplu: razele medu-lare secundare.acvifere şi aerifere. 25 . în unele piese florale şi în fructele crude.4. salcie. după funcţia pe care o îndeplinesc. Deci. aderent toată viaţa plantei. La măr. plop.fie sub formă de inele la Betula pendula.Asteraceae. sub epidermă. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. mult mai eficent sub aspect protectiv. alcătuit din celule vii. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. multe Cactacee. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. la multe plante ierboase (Fam. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. tei pucios). prismatică. trofice. rupândule.Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare. în timp ce la alte specii (frasin. 3. par. TEST DE AUTOEVALUARE NR. de depozitare.a. care pat fi de diferite forme. scoruş.). Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă.35). RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom. De asemenea. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită.. celulele de umplere nu se suberifică.

Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. fructe.ep-epidermă superioară. X-xilem.tuberculii sau tuberculii.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu. Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. sc-seoarţă. bulbo. end-endoderm.celule se comportă ca adevărate 26 . numit velamen sau velamen radicum. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice. săgeţile indică drumul servei brute. Fig. mari. cc-cordoanele lui Gaspary. parenchim liberian şi lemnos.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor). Sempervivum si fam. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă. muguri. motiv pentru care se clasifiă în. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. în vacuole. iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. Fig.Fig. tulpini. epi-epider-mă inferioară.37). caracteristic rădăcinilor aeriene. izediiametrice sau alungite. rzrizodermă. Aceste . d-floem.extern şi intern. seminţe). ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. B-fasole. frunze. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. vacuolele mari. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. bulbii. La plantele lemnoase. avide de a reţine o mare cantitate de apă. rizomii. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. (Fig.36.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig. ţl-ţesut lacunos.Cactaceae). fără cloroplaste. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. au pereţii subţiri. al-aleuronă. Cel mai adesea.37.35. substanţele de rezervă se depun în scoarţă.36). situate sub epiderma superioară. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. am-amidon. p-periciclu. cl-eloroplaste. ţp-ţesut palisadic.

răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. colenchimuri şi sclerenchimuri.. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte.a). Cactaeeae. răsucire etc.de formă prozenchimatică sau parenchimatică. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. frunze şi unele piese florale. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre. Solonaceae. zăpadă etc. celulele mecanice se grupează în. Celulele colenchimului sunt vii. cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice.39. Colenchimul are origine primară. flori. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. Amaryllidaceaei. Colenchimul tabular (Fig. Chenopodiaceae. la unele Euphorbiaceae. cu pereţii subţiri. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. uneori şi cloroplaste. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. B.s-sclerite.38.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . numite ţesuturi mecanice. care exercită forţe de presiune.39. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. cu pereţii îngroşaţi. Fig.39). de formă prozenchimatică. la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. Parenchim aerifer: A . cu organite. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 . La plantele ierboase. mai adeseta din celule de formă stelată. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor.). tabular şi lacunar (Fig. acestea se îndoaie spre pământ. întindere. determinând răsucirea frunzei. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae.38). ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). iar după modul de îngroşare a pereţilor. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. având conţinut celular. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae. Iridaeeae sau Liliaceae. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . ploaie. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar.rezervoare pentru apă. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. Leamiaceae. pline cu aer (Fig.b).parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis.i. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig. frunze. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri.canal aerifer.

puternic îngroşaţi. După origine. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen). Fig. cu aspect de os. fructe. mesteacăn (Betula Fig. scoarţă primară. colenchimul este situat în scoarţa tulpinii.40.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor. ca de exemplu la soc (Sambucus nigra). străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. a-colenchim tabular în scoarţa de curpen. se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase.b). fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea. măduva organelor vegetative. parenchimul lemnos. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus).a şi b). permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor.cristale de oxalat de calciu etc. Glechoma hederacea. iar cei radiari subţiri. macroselereide (Fig.strâns unite între ele. sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice. carpen (Carpinus betulus). Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri. ca la alun (Corylus avellana).cât şi în carnea unor Vicia (b).40. cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig. Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). o anumită elasticitate si flexibilitate. După forma şi dimensiunea celulelor componente.în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. În general.frasin (Fraxinus excelsior).39. cel mai adesea lignifieaţi. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite.39. imediat sub epidermă. Brachisclereide în scoarţa pendula). SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte. 28 .asigurând pe lângă rezistenţă la rupere. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae. c-colenchim afânat la susai. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide. stejar (Quercus robur). fie ca un manşon continuu. întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate.mucilagii. în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate. Se sclerifică celule din epidermă. b-colenchim angular la soc. în floemul din tulpina de la molid (Picea abies).40. Colenchimul lacunar sau afinat (Fig.stejar (Quercus robur) etc. Salvia glutinosa).. în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi. ca la iederă (Hedera helix).osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere.

scleren-chim periciclic. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice. 29 . fibre libriforme . corn etc).Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare. Deci aici aparţin fibrele liberiene. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase. medular sau cortical. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea).cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. de regulă. rezistent de la esenţele tari (carpen. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus.Diferite tipuri de butonieră. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. de forma unor tuburi. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop. reprezintă celule alungite.41). este foarte mare. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare.Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) .). lipsite de conţinut celular. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. secundar de la cele mai multe plante. Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. lungi de 0. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. a. b-la stejar. gimnosperme şi angiosperme). şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului. lemnoase. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice. zadă (Larix decidua)etc. stejar. sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. aşezate cap la cap.care însoţesc liberul secundar. de la câţiva mm (4-12 mm la tei).exceptându-le pe cele de libri-form. La unele plante apar fibre în structura primară. este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi. La plantele superioare (ferigi. lemnul dur şi d-la alun. ascuţite la capete. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi. Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil.5-3 mm. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar. Seva brută. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă.f iind bine reprezentat. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare.a. salcie ş. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate.cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig. dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. numite după locul de formare.41.

B(c).Tipuri de trahee. c-la stejar.d-punctate. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a. Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect. în general. în mod 30 . deci la angiosperme. se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. lipsite de conţinut celular (moarte). Fig. tulpină şi frunze.b). Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu).43). sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1. b1.Seva elaborată care este o soluţie de materii organice. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. numite elemente de vase (Fig.A şi B (a. brute se face greoi (încet). d)izolate din lemnul de fag. VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate.a. Traheele sau vasele perfecte. Aceasta poate fi simplă sau multiplă.Fig. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică.42. În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie. e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. 0 traheidă provine dintr-o singură celulă.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică.5 m. Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină.42.o lungime ce variază între175 şi 1900. c-reticulate.44. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină.b). a-inelate. de sus în jos (descendent).42. plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă.43.b2-spiralate. Fig. încât ciruculaţia sevei .însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y .b-la pin.

rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. considerate ca cele mai primitive. realizându-se adevărate ornamentaţii. 2-sec. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii. traheidele inelate şi spiralate. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. fusiforme. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. t-torus. Magnoliaceae şi Amentiferae. scalariforme. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. În general. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate. după un anumit timp de funcţionare se astupă. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. pt-peretele speciilor de conifere. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig. traheidei.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. Fig. celulozici.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. în curs de creştere. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. fiind frecvente la Dicotyledonatae.b1-b2. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie. Vasele inelate au pereţii subţiri. adică celulele se păstrează vii. la Robinia pseudaeacia.44. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor.d). Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. La unele plante.uniform sau neuniform.longitudinală. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar.(Fig. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. l-sec.45.45). traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos. spiralate. frecvente mai ales la Gnetales. reticu-late. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. nelignificaţi. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. care pătrund prim 31 . vasele lemnoase. La familia Magnoliaceae. Din punct de vedere evolutiv.a.transversală. alcătuit din celule vii. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei.45. bp-baza punctuaţiei. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. punctate etc. la plantele acvatice şi cele parazite. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi.c. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. au apărut la pteridofitele fosile. şi anume la Psilophytales (Rhynia. alungite. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite.

odată cu formarea tubului ciuruit. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii. 32 . tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. de parenchim liberian şi fibre liberiene. 2-peliculă citoplasmatică. cealată prin alungire va forma vasul liberian. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros. La ferigi şi gimnosperme. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. Obişnuit. aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. 2-celulă anexă.4-placă ciuruită. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie. 53-pseudovacuolă. tuburile ciuruite devin anucleate. dar sunt mai scurte decât acesta. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii.46). tuburile ciuruite sunt dispersate. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. favorizând o mai bună conservare. citoplasmatică.4-nodul median de caloză. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar. Fig. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale.47. permitând circulaţia sevei în sens transversal. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. cu pereţii terminali înclinaţi. încât la maturitate. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae.placă Fig.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă.47).punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase.45). La Angiosperme. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. tuburile ciuruite au forma de celule alungite. în care apare o singură vacuolă mare. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). 3-lamelă mediană . Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu. caloză periferică. formând aşanumitele plăci multiple (Fig. una va da naştere la celula anexă. având toţi pereţii ciuruiţi. aceasta se numeşte simplă.46. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor.Vas Liberian în sec. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei. Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. longitudinală(a). astupându-le (Fig. Cel mai adesea. după care mor şi se formează altele noi.6-reticul endoplasmatic.

cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). sunt vii. adică libero-lemnoase. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig. deci sunt celule alungite. acestaeste închis (Fig. fie lemnoase.48. 2. parenchim lemnos şi fibre libriforme.48. precum şi îngroşări variate (reticulate. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. cb-cambiu. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene. punctate şi chiar spiralate).Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. x-xilem. -fascicule bicolaterale. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. cu pereţi subţiri. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. c-bicolateral. Cucurbitaceae etc. distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu. având rol mecanic. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). dleptocentric.5. fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea.48. iar când între lemn şi liber se află zona cambială. spiralate sau reticulate. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. 33 . purtând numele de floem. cu o dispoziţie în alternanţă. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte. -fascicule concentrice. Fig. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice.Celulele anexe au formă prozenchimatică. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare. cu pereţii îngroşaţi. ca de exemplu întulpina de la tei.I.d şi e).De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. bogate în amidon. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase). FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. parenchim liberian şi fibre liberiene. Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. asucţite la capete. scalariforme. In structura rădăcinii. având liberul central. b-colsteral închis. e-hadrocentric. de câţiva centimetri lungime. deci sunt simple . TEST DE AUTOEVALUARE NR. înconjurat de lemn (Fig.Solonaceae. cu elemente la care diametrul este mai mic. 1.). celule anexe. fie Iiberiene. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. acesta poartă numele de hadrom. constituind liberul tare.a şi b).48. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul. care pot fi: hadrocentrice.

perii sunt emergente cu o structură complicată. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special. dar 34 .Ţesutul sau celulele cu secreţie externă.49.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive.50). Hidatodele sau stomatele acvifere.extremitatea unui secretoare.participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig. Gonvallaria majalis. 5. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). b. Glandele nectarifere sau nectarinele. La Drosera rotundifolia (roua cerului). localizat pe sepale. La tei.50.51). fiind caracteristice pentru multe specii de plante. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig.Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile. celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice. secreţie (sec). 6. Viola.. cu secreţie internă. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice. 1. Fig.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. mugilagii. răşini. Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. e. cut-cuticulă. nectar etc. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus). răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. este reprezentat prin epiderma superioară. de origine epidermică.49).Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. După locul unde se depun substanţele secretate. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. c. fiind numite nectarine extraflorale. gume. ţesutul nectarifer. alcaloizi. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. mirositoare.B-glandă adultă:cs-celule A. fenomen numit gutaţie. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. balsamuri.Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. Jasminum ş. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie).Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă.). sunt structuri. de exemplu: Rosa ap. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor. taninuri. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături.a. d. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a. susţinută de un picior.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor.3. păr glandular.m.uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte. Hidatodele pasive (Fig.perii glandulari pe frunză. B. Syringa vulgaris. mult căutat de insecte. respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară. putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor. pe stipele. Lilium.

Apiaceae.sec. tr . Myrtaceae.). constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale.52). Asteraceae. Fig. latexuri). diferite substanţe de secreţie (răşini. se formează prin îndepărtarea celulelor.traneide. B-sec.moarte.Celule secretoare:A. Hypericaceae etc. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare. La Rhus typhina (oţetar). mărginite de un strat de celule secretoare.epitem. de dafin.Canale secretoare sau rezinifere. Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze. ep. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig.unele Asteraceae etc. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae. care lasă între ele o deschidere permanentă. a. în canale se poate găsi răşini. e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer. Fig. Hidatodă pasivă: s . balsamuri. tulpini. fructe). 2.Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc. 3.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. prin care se elimină apa sub formă de picături. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri. căptuşite cu celule secretoare. rezinifer la pin (a-d). Pinaceae.53). c. sau uleiuri şi răşini.52. Fig. deci schizogen. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei. dispuse printre celulele ţesutului 35 . transversală prin frunza de nalbă. se găsesc celule cu ulei eteric. b. Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari.stomată acviferă.51. Araceae.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare.Pungi (buzunare) secretoare. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. uleiuri sau răşini.54. Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare. Magnoliaceae .53.Ţesuturi cu secreţie intercelulară.

Frangula alnus (cruşân). provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. La speciile din familia Tiliaceae . prezente în scoarţa unor plante lemnoase. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. Papaveraceae. (sălcii). Manihot) etc. formând tuburi cu latex. laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. Euphorbiaceae. aşezate cap la cap. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine). nuc. se întâlnesc enzime peptonizante. Conţinutul acestor celule este latexul.. ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). 36 .B). (anini). iar la nalbă (Althaea officinalis). ajungând la mai mulţi metri. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. Quercus robur (stejar). alcătuind tuburi. Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). Picea abies (molid). aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. care secretă latexuri. Asclepiadaceae. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. Urticaceae etc.în scoarţa si măduva de la tei. Urticaceae etc.54). cu numeroşi nuclei (structură cenocitică). Salix sp. Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. Campanulaceae.care au mare însemnătate economică. celule mucilaginoase (Fig. de asemenea. la care pereţii despărţitori (transversali).numite si vase laticifere. se găsesc celule oxalifere.palisadic (Fig. Laticiferele nearticulate sau adevărate. Dupa origine şi alcătuire.54. Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. se găsesc celule cu mucilagii..Rhamnaceae. În peţiolul frunzelor de la Prunus sp. au dispărut. În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere. Moraceae. Alnus sp.

tulpina si frunzele. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). prin diferenţierea zigotului. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. distingându-se un pol bazal şi altul apical. Ontogenetic. în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. în care sunt conturate. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe. cu creştere drept în sus sau în jos. .numite butaşi. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. de sus în jos. alcătuite din celule somatice. regenerarea.tulpina şi frunza) şi organe de reproducere. Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie). tulpină sau frunză . . Filogenetic şi ontogenetic. adaptate la mediul terestru. de a regenera un individ nou. de exemplu: fragmente de rădăcină. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei.Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri).ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. organele vegetative care alcătuiesc cormul. Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. orientarea în spaţiu. . orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. întâlnită la organele cu formă cilindrică. primele cormofite (Psilophytinele). care constituie rădăcinile. si anume: rădăcina. nediferenţiate însa în organe adevărate. Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). apărute în silurian.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf.Orientarea in spaţiu. RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. bilaterală (împărţindu-se în două planuri). iar la alte plante are rol în regenerare. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope. numită telom. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. Picea abies etc.. fie pot apare structuri mai complicate. deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. este o caracteristică comună a plantelor. Ontogenetic. structura. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. cu funcţie de nutriţie (rădăcina. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. simetria. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. . cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. crescând ortotrop. au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). La Gimnosperme şi la cele 37 . asemănătoare. îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. prezentau o axă ramificată dichotomic. La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie.

. Bromeliaceae şi Araceae epifite. periblemul şi pleromul. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ. Perişorii absorbanţi. timp după care mor. după germinare. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . formându-se exoderma sau cutisul. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică. mai rar pînă la 20-30 de zile.cit si specializarea celulelor. alcătuind în ansamblu sistemul 38 . încît se păstrează tot timpul o grosime constantă.Butomus umbellatus -roşăţea. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. meristemul fundamental . creşte şi devine rădăcina principală. Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. rămînînd activi.2-3 cm. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. Pinus sylvestris.). -Regiunea aspră. Lemna minor -lintiţă etc). Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. terţiare (de ordinul II) etc. scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. derma-togenul. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. regiunea netedă.55. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere.occidentalis.mai multe dicotiledonate.pa-perisori meristemul primordial. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile. Celulele din straturile externe se exfoliază. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. si zonei meristemelor primare : protodermul. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. piloriza.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă).55). care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). sunt vii si bogate în amidon. nu au peri radiculari.Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. Thuja orientalis. -Regiunea piliferă. prin radicele de diferite ordine. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. -Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei. MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia. regiunea piliferă si regiunea aspră.Piloriza. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. Vârful vegetativ. Th. Ramificaţiile rădăcinii. diferenţiaţi din celulele rizbdermei. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă). rolul lor fiind preluat de micorize.Cupressus sempervirens etc. de alungirea rădăcinii. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). 2-regiunea netedă. De asemenea. sunt unicelulari.. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. au formă parenchimatică. din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei. iar locul lor este preluat de altele noi. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. Ea corespunde. în general. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti. iar vârful Fig.trifoişte. (Fig. 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra.

în şiruri longitudinale sau ortostihuri. la unele din cele actuale (Lycopodium. b.Rădăcinile rămuroase (Fig. numit dichotomic (Fig. End-endoderm. În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini. Selaginella).Rădăcinile pivotante (Fig.Prx-protoxilem.a).57. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară. şi iese la exterior (Fig.58). 58. 8 la fag. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial.iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici. care la rândul lor.58. rădicelele iau naştere din endoderm. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale. tei (Tilia cordata). Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală. primi.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul.rădăcina are un tip de ramificare arhaic.56. d-fasciculată. din periciclu. c.56. Forme de rădăcini:a-pivotantă.a.gorun (Quercus Fig. S-scoarţă.56. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba). de exemplu: 2 la răşinoase. acvatice şi aeriene. în mod mecanic.tiv.În acest caz. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig.m. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale.longitudinală) . Fig.57). M-meristem. La ferigile lemnoase fosile. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase. La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig.Fig.d). Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig. b-c petraea). (sec. aceasta este diplostihă (Fam. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă.paltin (Acer pseudoplatanus). care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. sub forma unui pivot sau ţăruş. a. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic. stejar (Quercus robur) etc.58. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec. 39 . La Pteridofite.Per-periciclu. b-dichotomic. se ramifică în acelaşi fel.B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu.Apiaceae). iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. de exemplu: carpen (Carpinus betulus). si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale. etc. molid (Picea abies) ş.58. radicular sau rădăcina plantei. b). care la rândul lor se pot ramifica asemănător. rămuroasă.

cu funcţii mecanice.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. La plantele lemnoase. bogate în aerenchimuri (Fig. terţiare ş.59).de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu).tei (Tilia sp. Rădăcinile metamorfozate.Carpinus betulus (carpen). pivotant-trasant. adică de sistemul de înrădăcinare.prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. sub formă de. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. 2.Begonia sp. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă). fie din muguri dorminzi (origine exogenă). Robinia pseudacacia (salcâm) ş. Acer negundo (arţar american). în afara funcţiilor proprii. determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate. ra – rădăcini. fixarea ei. Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive.60).a. vârsta plantei. crampoane ca la iederă Fig. sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul. helix -(iederă). adică ramuri scurte.cultivat şi la noi. 3.D).mai frecvente sunt: 1. plopi (Populus sp.Rădăcini aeriene fixatoare. Rădăcinile normale.Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen).Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon). tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. Rădăcini adventive:A . Philodendron) .59.Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini. Obişnuit. adventive şi metamorfozate. 40 . rădăcinile pot fi: normale. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant. acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron). pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală. la care pe (ceapă). B . funcţii care adesea devin predominante. iar în locul ei se formează rădăcini adventive. Rubus idaeus(zmeur).). gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc.rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. fiind variabil chiar la aceiaşi specie. spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza).Corylus avellana (alun). C . grupate ca un mănunchi sau fascicul. lungi şi subţiri. pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni. După originea. În cursul adaptării la mediu. Sunt rădăcini care apar pe tulpini. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. fenomen denumit metamorfozare. cârcei. se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol. de condiţiile edafice şi climatice. fără a-i parazita). Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie.F ziduri).a. frecventă în pădurile de la noi.Zea mays (porumb):D .Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori. Apar la noduri. 3 . pe rizomi şi bulbi.59.).la Allium cepa (Fig. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale.cu geotropism negativ. Rădăcinile adventive.(begonie). de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă). Rosa canina (măceş). Pinul (Pinus sylvestris). cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). la care rădăcina principală pătrunde profund în sol.

Rădăcini aeriene care înmagazinează apa.66).(lupoaie). B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor.60.Rizophora). La unele specii de orchidee epifite.B-radicele tuberizate la gherghină. Rădăcini tuberizate (Fig. 7. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus. Fig.Daucus carota. 6. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase. B -aspect general.62). înfingându-se în sol. Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.63. Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp). brad Abies alba. Fig. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste.Rădăcini proptitoare (Fig. fag . Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante.tuberizarea rădacinii principale la morcov.stejar . Cuscuta europaea (cuscută). A . caracteristice plantelor din familia Fabaceae..Betula pendula.4. întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre. (Fig. Fig.Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori.Bahlia variabilis.63).grâuşor .Rădăcini cu nodozităţi.65). . ca de exemplu. aglică . rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.61). Orobanche sp.62. de exemplu: Vîscum album (vâsc). cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi. cu care sug hrana de la planta gazdă.B-la vâsc.Filipendula vulgaris.Quercus robur. 8. 9.Fagus sylvatica etc. specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig. pin . molid -Picea abies. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci.a. Rădăcini cu micorize. Rădăcini tuberizate: A . gherghină . trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate. Elaeagnaceae ş.Rădăcini haustoriale (sugătoare).64). 10.a. hst-haustori. de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos. mesteacăn .Rădăcini asimilatoare. numite haustori. care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov .Ranunculus ficaria ş. la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig.61.Pinus sylvestris.Betulaceae.C-la aglică.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută. 5.detaliu.).Corylus avellana. alun . 41 Fig. specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale.

Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A). p.abs-perişori absorbanţi. Fig. ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară.celule cu micelii.Quercus robur. B .67).hife.65. deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie. ierboase sau lemnoase. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere.Colchicum autumnale etc. Fig.Orchis morio (sec.mic . ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul.66. brânduşa de toamnă .) riz rizodermă. Fig.transv. 42 .bulbul tras la adâncime.ectomicoriză la rădăcina de stejar . h. Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon . care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . D . tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.).endomicoriză la rădăcina de poroinic .64.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele. Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature. fragment de rădăcină mărit (B). c.Rădăcini contractile (Fig.11. Micorize: C .67. Fig.

cc . Fig. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele. sc.Rizoderma.scoarţa. pcperieiclu.lb-fascicul liberian. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1.end-endoderma. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.Ferigile actuale. procambiul şi meristemul fundamental). lm.cilindru central. ex. rz-rizoderma. m. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă. strâns unite între ele. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene. C -structură deplin formată. B -fază iniţială în formarea structurii. scoarţa şi cilindrul central.fascicul lemnos. cu pereţii subţiri.69. fl. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma. prin diferenţiere. La unele specii de plante (Citrus). Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită.lb. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară.lib.măduvă. HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. Fig. în mod obişnuit.68.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă. Meristemele primare. en-endoderma.mx-metaxilem.rm-rază medulară. protejat de piloriză. carc intern decarnbiu.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A . sc -parenchimul cortical. pcpericiclu.pr -floem precursor.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie). deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală.xl .ex .fascicul liberian.schemă.mmăduvă. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. 43 . este învelişul exterior.exoderma. alcătuită. px-protoxilem.exoderma.

rizoderma se exfoliază. unele monocotiledonate (Agave.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei.). Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile. Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii. perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior. Fasciculele liberiene sunt alcătuite. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei.70. vii.69). celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină.Quercus robur. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh). din tuburi ciuruite. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule.68. de pasaj. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase. 70. dud -Morus alba. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate. Dracaena. uneori. în formă de potcoavă. specii de salcie .ţesut de apărare specific regiunii aspre. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă.în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi. reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare.Scoarţa este pluristratificată (Fig. localizate în apropierea periciclului. rareori stratificat (la Smilax).bogate în amidon. cambiul. elemente conducătoare. mugurii adventivi. dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase.iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste. adesea cu modificări speci-ale. dispuse alternativ şi radiar. celule anexe (numai la angiosperme) şi. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu. separate între ele prin raze medulare (Fig. cu celulele strâns unite. Spre limita superioară a regiunii pilifere. numit velamen.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform.sprijinite de periciclu. Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule. Din loc în loc. celule de parenchim liberian.Salix sp. fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. a-b). îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale. Cel mai adesea. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma.68. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi.B). celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele. situate sub rizodermă. fascicule conducătoare şi măduvă.69).69.numite celule de pasaj. mici. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii.La plantele epifite (Orchidaceae.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig.68. cu pereţii subţiri. parenchimul cortical şi endoderma. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.alcătuită din celule parenchi-matice vii. Myrtaceae etc. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). Endoderma terţiară (Fig. îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate. castan comestibil-Castanea sativa. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite.Araceae). lipsindu-le pereţii ciuruiţi.69). Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor. cu lumen mic. generând radicele. de unde şi numele de teacă amiliferă.68. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic.cu îngroşări 44 . rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis. Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar . celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar. 2. (Fig. Rosaceae. laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam.. primele vase liberiene nu sunt specializate. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special. La gimnosperme. Prin dedtiferenţiere. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie. Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei.

Liberul primar fiind împins spre periferie. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat.68. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. de contur sinuos. La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare. structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). peste cel primar. între 2 şi 7. p-periciclu. îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului. rmsecundare. Şi felogenul funcţionează bifacial. care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. mx-metaxilem. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . cambiul generează raze medulare secundare.generând spre exterior suber iar spre interior feloderm. end-endodermă. numite secundare. alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria. Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh). numai liber secundar. formând razele medulare. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber. De. de exemplu: un canal în partea centrală la brad. 71. dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii.rezultând o pătură continuă de cambiu. structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem. Fig.m-măduvă. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere. celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare.cele două. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur). în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul.octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. scoarţa primară sau chiar din rizodermă. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig. după un anumit timp (câţiva ani). se pot sclerifica. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar. mai ales la monocotiledonate.71). de regu-lă. încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen). Vasele de protoxilem se formează primele. care se va divide şi radiar. La multe plante. alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim. din loc în loc. 45 . constituind metaxilemul. pe cele două feţe ale lor.felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. flsmonocotiledonate se întâineşte. Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular. La conifere numărul perechilor de fascicule variază.alcătuite din câteva şiruri de celule. generând. La monocotiledonate măduva se păstrează.C). uneori chiar din liber.este strivit şi eu timpul dispare. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare. Măduva. care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. în dreptul fasciculelor de liber primar. ph-floem. rădăcina îngroşânduse parţial.cambiu. xs-lemn secundar. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. salcâm (Robinia pseudacacia). în secţiune transversală (Fig. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate).reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. pături generatoare funcţionează bifacial.Ophioglossum. Lemnul secundar depus an de an în straturi. Pe măsura îngroşării. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior.pin sil-vestru (Pinus sylvestris). care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. regulă.

cu simetrie radiară.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. de apărare etc. şi obişnuit. tulpina poate îndeplini: rol asimilator. 1. pf-primordii foliare. sub forma unui ax fundamental.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. cu geotropism negativ. ele crapă şi se exfoliază. Ep .Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial. 2. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic. a apărut la cormofitele arhaice. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină.protofile. cu creştere terminală. 46 .Descrieţi structura primară a rădăcinii. împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare. 3. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale.muguraş. de pe un rizom orizontal. îl constituie încrengătura Bryophyta. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. tulpina. Rp -rădăciniţă.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii. Co . Tulpina este un organ articulat.IV): Hy . Fig. Ccolet. de înmulţire vegetativă.Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior. M . r-primordiile mugurilor axilari. Pe lânga aceste funcţii.hipocotil. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Totalitatea peridermelor formate succesiv.6.II.epicotil. Fig. florilor şi mai tîrziu a fructelor.I.III. 4.cotiledoane. ca organ cu structură anatomică determinată.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii. Din punct de vedere filogenetic. de depozitare a unor substanţe de rezervă.72. Fp. dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere.73. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor. alcătuiesc ritidomul. numit telom.

La Frangula alnus (cruşân).73). pe frunze şi chiar pe rădăcini. baza. caprifoi (Lonicera xylosteum). carpen (Carpinus betulus). castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor.a. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. epicotilul (Fig. pe care se prind frunzele şi internoduri. Lateral. ca la nuc (Juglaris regia).a. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. culoare. mod de dispunere pe ax. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. -muguri axilari sau aterali. la noduri.sânger).la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. Forsythia ş. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane. sălcii etc. mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri.de la bază spre vârf (acropetal). caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş.).. După unele din aceste caracteristici. La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . epicotilul sau axul epicotil. următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. când se numesc pedicelaţi.a. Mugurii dorminzi sau preventivi. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. adică dispuşi în linie orizontală. care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile.74). în axila frunzelor. coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii. Tulpina este un organ articulat.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor. se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). Cornus sanguinea . peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). internodurilor. Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală.). florali şi micşti. avînd un important rol biologic în regenerare. După poziţie mugurii. La plantele superioare. La o plantula imediat după germinare se pot distinde. Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. numiţi şi muguri adormiţi. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. părozitate etc. Obişnuit. hipocotilul. reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. ca la plop (Populus sp. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. din tigelă ia naştere. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei. sunt generaţi de periciclu. unii deasupra celorlalţi. carpen.la Robinia pseudacacia (salcâm). adică porţiuni mai umflate.formă şi organele pe care le generează.). alcătuită din noduri. După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. când sunt dispuşi în linie verticală. cireş (Prunus avium. plop negru.72). seriali.dârmox. nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. iar din gemulă (muguraş). mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. asociate cu altele(numărul solzilor.ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa).m. 47 . Mugurii adventivi.MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii.

D .a. mai scurte diecât tulpina principală. C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal.II.(Galanthus nivalis). iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale. condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. 75. Larix. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică. ccicatrice foliară. moare sau se transformă în floare. aşa cum ar fi la ghiocel. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică. denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă. iar alungirea în 48 . prin creşterea mugurilor axilari.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea. formată numai din axul principal. La unele specii cu muguri opuşi (liliac . ccicatricele bracteelor.. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale.1). de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig. Pinus.III etc.Fraxinus etc.75.B .vâsc -Viscum album). dorminzi şi adventivi. b-muguri laterali.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari. : palmieri ş. a-mugure adormit. Tipuri de muguri:A .Ramificarea dichotomică (Fig.). având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod.Ramificarea monopodială (Fig.76.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ. Acer.ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal. mî-mugure de înlocuire. ca de exemplu: Abies. Ramificarea simpodială (Fig.74.Fig.75.3.2). r-ramuri. 2-monopodial caulinar. b-muguri florali.Salix: a-parte distrusă de îngheţ. Picea. întâlnită la unele pteridofite (Cl. formându-se două ramuri egale.Syringa vulgaris.Tipuri de ramificare la ordinulI. Macroblast (A) şi microblas t 2. Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal.75. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1. 3. Fagus. Quercus. numită monocaulă. In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea. rămânând simplă. Fig. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial. ma-mugure axilar. constă în faptul că (B) la fag. La majoritatea plantelor.este o formă rimimitivă.

turtită. mai rar cu măduvă. care au creşteri. mai scurt. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix. pendentă etc. având creşteri anuale reduse. clasificându-se după modul de organizare. habitusul poate fi variabil. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. agriş. ramuri scurte. au coroana strânsă. A. globulară. adică după habitusul sau portul lor. orientarea în spaţiu. fiind tipul 49 . cu ramuri numeroase şi întinse lateral.). TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină.Calamusul. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. asemanător cu culmul. pline sau goale. care este o tulpină neramificată. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul.. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori.Pinus sau flori la Malus. scurte. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. luând aspectul în formă de drapel.). noduri dese şi internodii foarte. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. In masiv. . de aceiaşi mărime.76. Arbuştii cu ramificare simpodială. sferică. astfel. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase.B).76. microblaste sau brachiblaste (Fig. Sub influienţa factorilor de mediu. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. arborii din aceiaşi specie. de orientare şi dispunere a ramurilor. măceş ş. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi). formată pe parcursul evoluţiei. În raport cu modul de organizare. consistenţă. un arbore crescut izolat are o coroană largă. anuale normale. adesea au ramurile.columnară.Pyrus etc. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. ramificate (Fig. zmeur. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi.cât şi trunchiul gros.a. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. tulpinile pot fi: aeriene . ramificată. cu internodii pline sau goale.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. Tilia. Malus. ce pornescde la baza tulpinii. durata vieţii etc. Betula. (mur. TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. noduri rare şi intenoduri lungi. A).acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). cu ramuri mai puţine. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. După mediul în care trăiesc plantele. Scirpus. forma secţiunii. grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer. luând înfăţişarea de tufă.aspect numit formă specifică. subterane şi acvatice. de exemplu speciile de Juncus. ramurile prezinte creşteri anuale inegale. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. cununiţă. HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi. deci îmbracă o formă forestieră. mai scurte. crescută în ultimul an. macroblaste sau dolichoblaste. purtând frunze la Larix.

-geniculate. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.hrişcă deasă. aşa cum întâlnim la Campis radicans .79..hamei. Salvia nutans).sâlnic. de exemplu: fam. Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1). Primula. După orientarea în spaţiu. culcate pe sol.). tulpinile aeriene pot fi: 1.2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . un microblast cărnos. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig.(l) şi Hedera helix (2).Tulpini ortotrope. de exemplu la Humulus lupulus .întinzânduse pe sol. 78). Lysimachia nummularia .tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.Ficus sp. Sempervivum) şi stipesul. Apiaceae ş. 79. -tulpinile prostrate.a. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă. foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3). dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens). la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. Bilderdykia dumetorum . apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus).Tulpini plagiotrope. S. rădăcinilor adventive. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri).gălbejoară. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente.a. fără frunze.).77.Campis radicans.iar restul arcuit în sus. Fig. -tulpinile procumbente. neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave. cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă).trâmbiţă (Fig. şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat. S. . Lamiaceae. răsucite în jurul suportului. fixată cu ajutorul lawsoniana. . fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig. purtând la vârf florile (Galanthus. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea . Asteraceae (Compositae).anin verde etc. Taraxacum ş. -nutante. Alnus viridis .reticulata etc. întinse pe pămînt. Ficus sp. tulpină neramificată.retusa.77).curpen de pădure (Fig. cu creştere erectă.1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. aşa cum 50 Fig. -urcătoare sau scadente.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică.79.cel mai răspândit. La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. volubile. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit.78. ce cresc vertical. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat.Hedera helix (Fig..79.3).). 2.

măcriş iepuresc . porţiune care este lignificată. sunt microblaste scurte şi cărnoase..hypoglossum (Fig. acoperită de suber.spini la Crataegus.. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp. După funcţiile pe care le îndeplinesc.bulb de Lilium. II. Cactus sp. cu creştere definită.Agropyron repens. protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an). reprezintă microblaste subterane. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m). şi simpodială. cladodiile. de exemplu la Fig.. cu Fig. cărnoase şi lemnoase. fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig. cu frunze Corydalis. având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare). Tulpini asimilatoare. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă.Colchicum 51 .Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse.Tulpini tuberizate. modificări care se numesc metamorfoze. ş.Cynodon dactylon etc.80.Maianthemum bifolium. Tulpini subterane. tulpinile pot fi: ierboase.81). aşa cum întâlnim la . La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. 2. cărnoase. frunzele fiind parţial sau total reduse. c.a.81). adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă. sp. cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . pir gros .b). sunt microblaste îngroşate.Convallaria majalis. reprezintă ramificaţii ale rizomilor.Polygonatum latifolium. care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon .Iris sp. tulpini virgate sau juncoide.Ramuri transformate în spini. a). De pe ei se dezvoltă tulpini florifere. Din această categorie amintim: filocladiile. care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză. mături – Cytisus scoparius. de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus. tulpinile metamorfozate pot fi: 1. reprezentând tulpini lăţite. porumbar .Ramuri transformate în cârcei.b-filocladii Ephedra distachya.a. 4.Oxalis acetosella etc. Prin modul lor de organizare. cu creştere indefinită.c). stânjenei . -Stoloni. muchiate.Corydalis sp. Lilium sp. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă.81.). lăcrămioară . cum ar fi la păducel . glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. (Fig.ş.întâlnim la jneapăn (Pinus mugo).). microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă . cu rol de aparare.Paris quedrifolia.80. 3.80. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii. unde ramurile au aspectul unor nuiele. simple sau ramificate. (Fig. 2. muguri şi rădăcini adventive. R.cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris. ca la dalac . scvamiforme. turtite.tubercul de -Bulbii. -Bulbo-tuberi.1. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada).80. Equisetum la Ruscus aculeatus. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază. Polygonatum.rizom de brebenei .Prunus spinosa.După consistenţa lor. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială.Crataegus monogyna (Fig. -Tuberculi. lăcrămiţă . 3.

cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. troscotul de baltă . rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate.). 3. 1845. Procambiul va genera spre exterior. Teoria "tunica . c. alcătuit din cordoane.). fără a fi fixate (lintiţa . formată din celule care se divid mai puţin activ . Teoria "celulei apicale . care generează epiderma şi o parte din scoarţă. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. 1924). elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. adică plutesc pe suprafaţa apei. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. procambiul şi meristeraul fundamental). a parenchimurilor corticale şi medulare. 4. b. spre faţa internă. alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. Prin dezvoltarea vârfului vegetativ. Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . Vallisneria etc. din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n. 1948. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. 2. elementele lemnului primar.corpus" (Schmidt. care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată. pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . 1862). iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare). cu aspect continuu. muşchi şi unele ferigi. şi. corpusul.iniţiale unice" (Naege1i. procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. are un caracter tranzitoriu. se individualizează şi un inel procambial. Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. şi apoi.a. 1868-1870). din care se va forma măduva.autumnale. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. Această teorie se verifică numai la algele brune. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. 52 . scoarţa şi cilindrul central.Polygonum amphibium ş. dintre care amintim: 1.tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). zona apical-centrală. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante.). Buvat.a. zona periferică (inel iniţial). 1952). scufundate în apă (Utricularia.Lemna minor. situat în partea centrală a conului. alcătuit din mai multe straturi de celule. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. Ultimele două teorii. foarte apropiate la plantele lemnoase. Gladiolus imbricatus ş. determinând creşterea în grosime a tulpinii. completată la unele plante şi de meristemul intercalar. Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. mai întâi liberul primar. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. apropiate ca idee. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. meristemui medular. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. Hoffmeister.

continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae). 3. 3 . 2 . urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. celulozici şi spaţii intercelulare. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice..la care xilemul este lobat (Fig. alcătuit dintr-o coloană centrală. Când inelul de procambiu devine cambiu. celule secretoare izolate (Lauraceae).Schema structurii primare află stomate. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig. m-măduvă cloroplaste. lignificaţi.1). pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae). liliac etc. a tulpinii: 2. ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae). şi anume: epiderma. se pot întâlni sclereide izolate. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor.actinostel. având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. prin colenchimatizare. sc . Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate. alcătuind hipoderma. Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. iar printre ele se află peri tectori şi secretori. Obişnuit. caz în care tulpinile se numesc polistelice. motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.2). latexuri. având pereţiisubţiri. Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul. începând de la periferie spre centru.83. ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon. razele medulare şi măduva).83. deosebim trei zone. limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. 4 . individualizarea frunzelor etc. continuă de xilem. celule mari.83. 5 .5). cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae). iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. celule oxalifere. La tulpinile tinere. 53 . la nivelul epidermei se Fig. format dintr-un singur strat de celule strâns unite. libero-lemnos. în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. deci nu există cilindru central.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase.. 6 .4). alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc.scoarţa . Acer. cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi. caracteristic ferigilor primitive (Rhynia). 1. Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi. despărţite de raze medulare (Fig. caz numit astelie. Fig. In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. cerificaţi sau mineralizaţi).3).Evoluţia stelului: 1 . La unele plante. răşini etc.83.protostel.Epiderma este un ţesut primar.dictyostel. cu raze medulare înguste. La unele specii din familia Moraceae. La Equisetum.a.). Atunci când endoderma lipseşte.Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri.atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom). de raze medulare înguste.83. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). La pteridofite şi unele specii de Primula.La tei. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig. Selix ş. cu e-epiderma..sifonostel. Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice. fiecare fascicul are o endoderma proprie. uleiuri eterice. Atât hipoderma.eustel. f-fasc.82. În scoarţă. procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. canale rezinifere (la răşinoase).83. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei. pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie). scoarţa şi cilindrul central (Fig. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar.82).

. La stejar şi unele monocotiledonate. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae.ca-celule procambiu. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere..libepidermă. Apiaecae. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim. Scoarţa apare pluristratificată. străbătut de raze medulare înguste. iar la altele (tei).83.85. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. Cilindrul central începe cu periciclul.cf-cambiu fascicular. 54 .La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate.pcparenchim liberian. formându-se fibre periciclice. alcătuita din celule parenchimatice. La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare. tc-tub ciuruit. p. iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol. urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase.xl-xilem. Fig. uneori şi felogenul.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern). anexe. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae).6). diferenţierea floemului are loc centripet. Endoderma lipseşte.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig. m-măduvă. Cucurbitaceae etc. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1. protofloemul fiind dispus spre exterior.v-vase lemnoase. numit canal medular sau lacună.cr-canal rezinifer. sc-scoarţă. iar cea a xilemului centrifug. La familiile Myrtaceae. periciclul este sclerificat total. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon. care adesea se pot sclerifica.scl-sclerenchim. lb-liber. cu rol mecanic.84).85). derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus). sclerificarea are loc numai la periferia floemului. plm-parenchim lemnos.84. protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule. rm-rază medulară. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte. Solonaceae. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase). Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă. cilindrul central este de tip atactostel (Fig. În fasciculul colateral. Epiderma este unistrată. Lamiaceae etc.iar tulpinile se numesc fistuloase.

având celulele sclerificate. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei.. din care unele.h-hipodermă.86.liber. cc-cilindru central.87. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat. f. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat. px-protoxilem. B . Scoarţa este pluristratifi-cată. Fig.începutul diferenţierii scoarţă. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. alcătuind razele medulare. diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central. Endoderma nu este distinctă. scA .Structura primară a tulpinii de stejar. . La fiecare nod.A. Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara.B).endodermă. B-opuse. cu liberul orientat spre exterior. în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise.xl-xilem.A. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ). 3. se face în 55 Fig.B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare.(Fig.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne. ps . comunică între ele în mod direct. Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma.pc-procambiu. sc scoarţă.xilem. organe care au aceiaşi origine. Plecarea urmelor foliare.C-la monocotiledonate. xl .lb-floem.86.Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig.schemă. având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma). Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice. numite urme foliare. p-periciclu.m-măduvă.Fig.87.Endoderma nu este distinctă. diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. prelungindu-se printre fascicule. e . la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat. care reprezintă o continuarea razelor medulare. la nivelul nodurilor.epiderma. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului. Măduva ocupă partea centrală a tulpinii. sunt destinate frunzelor.88. rm-rază medulară. 2.detaliu.mx-metaxilem. fl felogenului. ep . întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice.parenchim sclerificat. iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. .Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).

zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. mărimea. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. specifică tulpinii. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. La plantele lemnoase. cu xilemul (protoxilemul) endarh. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne. iar liberul din celule scur-te. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. par-curg în jos câteva internoduri. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. Clematis etc. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate.moduri diferite. unde se unesc cu fasciculele caulinare. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. La monocotiledonate. ajungându-se astfel. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. curbânduse apoi spre periferie. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. Pe lângă traheide dispuse vertical. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. 56 . urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. numărului. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. După prezenţa. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. După G. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). Chauveaud. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare.90). urmele foliare pătrund oblic în tulpină. Abies). generând liber secundar şi inele de lemn. Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. 89). cu cambiile interfasciculare. Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. la răşinoase. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară.doua la Lamiaceae. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. de inel. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. de exemplu la Corylus este de 11 cm. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. urmele foliare pătrund adânc în tulpină. lemn secundar şi raze medulare secundare. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. numite traheide de rază (Fig. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. fără plăci ciuruite. lucru datorat prezenţei.

parenchim lemnos.vt-vas de lemn târziu. b)Parenchim difuz sau metatraheal.(sălcii). Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig. cb. Juniperus. sub p . anumită constanţă.r – raze medulare.ct-cuticulă.intrlemn timpuriu.Fig.ta-teacă amiliferă. radiară (B) şitangenţială (G): l. Fig.p scl. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f . formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual.periciclu sclerenchimatic. La multe plante dicotiledonate. cb. format din celule vii.epinel anual. ca la Magnolia (magnolie). Robinia (salcâm) etc. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului.i.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A . Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă.l. v.-rază medulară. principale: a)Parenchim lemnos terminal.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu. Diospyros (abanos) etc. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme.sc p-scoarţă parenchimatica.91).p. localizate la noduri.traheide. distingându-se trei tipuri t . epidermă. cr-canal rezinifer.acambiu intrafascicular.fibre. Sequoia) şi la unele angiosperme. transversală (A).trahee. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. Parenchimul lemnos. fundamental. Thuja.sc col -scoarţă colenehimatizată.col-colenchim.m-măduvă.89.91. subţiri.sector schematic. La unele specii exotice.x-xilem.end-endodermă. Tsuga. În masa lemnului.90.pf-parenchim r. pe lângă trahee. Lemnul secundar la tei.int-cambiu interfascicular. mai ales la foioase. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple. dispuse oblic (Fig. B -sec. fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme.vp-vas de lemn timpuriu. Salix sp. Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi.m.t-lemn târziu. aşa cum întâlnim la Pyrus. Quercus. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali. în lemnul secundar apar şi traheide. 57 .insule etc.ph-floem.px -protoxilem.ptransversală.a-punctuaţiune areolată.

lp-lemn de primăvară.95.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal. s-suber.t-tile.pc-scoarţă primară. c-cambiu.transv) ep-epiderma. Fig.transv. pc-perciciu.f-felogen. datorită unei activităţi fiziologice mai intense. grupat în vecinătatea vaselor. m-măduvă. lemn de toamnă. La conifere.94. Fig.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene.. parabolic sau ondulat. f-felogn.transv.l1-liber primar. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. c-zona cambială. fd-feloderm.ia-inel anual. Fig.92.): s-suber. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie. fiind numit lemn timpuriu. pd -parenchim de dilatare. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos. 58 Fig.long. rm-raze medulare. c-raze medulare. m. ls-lemn secundar.Structura secundară a tulpinii la tei (sect.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ.l2-liber secundar.. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual.92. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic.x2-inele anuale. Inele anuale.fl-fibre liberiene. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig.93). b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale).măduvă.cr-canal rezinifer.secţ. cl-colenchim.l-lemn primar. denumit lemn târziu. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale. lt-lemn târziu.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ.92). lp-lemn primar. pe care le înconjoară parţial sau total.scp-scoarţă primară. Lemnul care se formează primăvara. în general. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează. ca la Acer. Fraxinus ş.x1 .a. . u-ursini.B. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig.93. lemn de primăvară.

rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. În unele cazuri (după defolieri. ci şi de condiţiile climatice. activă fiziologic. cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. foarte strânse (portocal).95).duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. In concluzie. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii. ca la Betula pendula. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani. Populus sp. în fiecare an se formează câte un inel anual. vârsta şi factorii de mediu. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor. Fagus sylvatica. mai lăţitecătre periferie. Picea etc. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent.). taninuri etc. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă.a. traumatismele etc. Juglans regia (nuc). în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. numit inimă roşie.93.. Deci. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. Duramenificarea începe la vârste diferite. impregnarea acestora cu gome. Vasele liberiene.a. în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. în timp ce la Betula. Liberul secundar.95). plopi). la salcâm ia 5 ani. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. formată din inelele cele mai tinere. ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului).Obişnuit.92.. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun). proces denumit duramenificare. de culoare albă.94 ). Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă. Fagul formează un duramen fals.. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. îngheţuri târzii). parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig. Acer sp.. fiziologic inactivă. Fibrele liberiene secundare. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. Tilia cordata etc. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros . Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. Juglans ş.abanos. iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare. Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul).în special în canalele rezinifere. La răşinoase rar se formează tile. separate de razele medulare largi. Fraxinus ş.acaju ş. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii. Cornus mas (corn).a. frasin la 40 ani etc. răşini. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. ca la Pyrus. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). 59 ..Swietenia . iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax.. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. ca de exemplu la Quercus. de culaare mai închisă. celule anexe. cu pereţii îngroşaţi. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig. Popuius. la multe specii lemnoase. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. La plantele lemnoase. stejar la 20.

mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. tei etc. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. alungite în sens radiar. ţesutul generat se numeşte feloid. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate.viţă de vie etc. fag. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. subero-felodermică. Fagus sylvatica. cu rol în conducerea apei. producând numai suber. La tei. Se poate diferenţia din epidermă (salcie. dar pot apare şi celule moarte.. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. numite traheide transversale.Liber perimedular. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. salcâm.93).dispuse izolat sau grupate în pachete. este alcătuit din celule vii. Când straturile de celule rămân celulozice. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. plop şi multiseriate la paltin. aşezate în serii regulate. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn. castan comestibil numai unul. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber.). îndeplinind funcţiuni mecanice. iar în locul lui se formează altele. iar la arţar unul la doi ani. după care este înlocuit de un altul mai profund. etc. fascicule. 2. Solonaceae.92. La majoritatea speciilor lemnoase apar. Felodermul. Felogenul sau zona generatoare. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. se formează ritidomul. 93). ulm. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. Astfel. din primul strat al scoarţei (carpen. ca la coacăz. Gentianaceae. Salix etc. iar spre interior feloderm. Cel mai adesea. vii. aşa cum este cazul la tei (Fig. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere.a. însă. cu aspect de pachete. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. Suberul este alcătuit din celule moarte. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. Ritidomul. din endodermă sau periciclu. Corylus avellana ş. la stejar. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. mesteacăn. felogenul activează o perioadă mai scurtă. dispunându-se radiar. stejar ori în grupe la fag. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. La Tilia. Razele medulare sunt uniseriate la brad. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. liberul este strivit. stejar. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului.suberificate. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. feloderm şi uneori chiar liber secundar. molid. Asclepiadaceae.. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii. straturi de suber. pe parcurs mai multe zone de felogen. ca la frasin. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar. scoruş). Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul.). scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare. Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. din straturile mai profunde ale scoarţei. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. tei. La Carpinus betulus. soc etc. 60 . Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. Apare mai târziu decât cambiul. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei.

morfologia. de absorbţie. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. transpiraţia şi schimbul de gaze.I. 1. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. 4. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. formând împreună lăstarul. Pinus etc). Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. rezultă frunze cu limb spatulat. simetrie bilaterală. Dosera roturuffifolia (roua cerului).a. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare. cu creştere limitată. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. numit filogen.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf. 2. 3. ramificare şi mugurii. sub formă de primordiu.Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme. înmulţire vegetativă etc. În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. 61 . Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Syringa ş. limb şi anexe foliare. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. ulterior şi în limb. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple. de solzi sau de umflături circulare etc. din straturile lui superficiale. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie.). De asemenea. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii.m. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa. La unele gimnosperme (Welwitschia. iar când este localizată spre vârf. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane. Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător. Primordiile foliare au forme variate: de negi. de nutriţie carnivoră. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. metamorfozate şi cele subterane. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol.7.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. fie de la vârf spre bază.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. se formează frunze palmat-compuse. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba.Precizaţi funcţiile tulpinei. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

alterne.l07). 3 . Rumex). 6 .echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. Corylus.imbricată..revolută. atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus. 67 . 108. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. Fig. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies. revolută.110. În cazul dispoziţiei alterne.contortă. involută.3/8 la cea octostihă.a. B 2 . Acer ş. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu.începând de la baza spre vârf. câte doua. care înaintează mereu în spirală. 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn). Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie. Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie.Hedera helix.. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii.circinată. numite unghiuri de divergenţă. Prefoliaţie:1 .numărul ortostihurilor. potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii. care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă.involută. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus.Pinus etc). Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale. Fagus. Plantele. Ulmus. Tipuri de foliaţie: 1.d= divergenţa. 2 .109. larg raspândită la plantele lemnoase. 7 . 3 . plană. urmează o linie spirală (spirala generatoare).4 .plicata.plană. punectele de inserţie ale frunzelor. Fig. Pyrus etc).). Mozaicul foliar: A .Picea.după formula: d= unde d =c/o. 5/13. 5 .valvată. ca nişte elice. încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. 4 . 2/18 etc. În 1947. tei). c = numărul spirelor unui ciclu şi o . Quercus etc). 2/5 la cea pentastihă (stejar. plicată. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag .gorun).conduplicată. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig.convolută . luate fiecare în parte. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată. care înconjoară axul de mai multe ori. conduplicată.

Dintre acestea amintim: Fig. frunza răsucindu-se în spirală. 68 .cârcei din ultima foliolă ls mazăre . Redera helix (Fig.112.l09) poate fi: apertă ca la plop. deci sunt metamorfozate. ulm.Aesculus.6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. Foliaţia (Fig.110).ca la Hedera helix. de la vârf spre bază (ferigi.Anizofilie. fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună). FRUNZE METAMORFOZATE Fig. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni.Mozaic foliar. contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae . ANIZOFILIE. Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele. 2. Convolvulaceae).E-stipele transformate în cârcei la Smilax.convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. rogozuri). Cycas). MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1.cassubicus etc. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei. Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice.frunze de forme şi mărimi variate. cârcei din peţiol la curpen (D). R. diferite sunt dispuse în a celaşi plan. Ranunculus auricomus.111. la niveluri diferite. fără a se umbri una pe alta. ca de exemplu la Acer . Morus alba. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. valvata. imbricată. 3.B-Berberis vulgaris. Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma. unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta.Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare.Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare.

frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice. lipicioşi şi sensibili.E). încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată. frunzele fiind monociclice.frunzele trăiesc un an întreg. care se racordează la 69 . la Ilex aquifolium (laur). Cirsium -pălămida.Nepenthes. ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). întâlnite la specii de Acacia (Fig. frunzele dispuse într-o rozetă bazală.Frunze suculente. transformate în spini.a. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere. E .112). iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) .B). Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare). Sempervivum marmoreum (Fig. încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer.113.ll3. plantă carnivora. solzi. toate frunzele sunt reduse la solzi.113. La Asarum europaeum (pochivnic). La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin. Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare.Sarraceni).113.113. 6. Laurus nobilis (dafin) ş. sunt lung peţiolate. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare. Hepatica. cunoscute pe glob. la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D). 5.1. aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig. In cazul coniferelor. Filodiile. a unei lame de meristem secundar. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca.A). DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie.D). peţioluri lăţite cu rol asimilator. Din cele peste 450 specii carnivore de plante. fie numai părţi de limb (Carduus . La Drosera rotundifolia (Fig.Aloe (C). 4. 3. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului. AIdrovanda.Frunze cu rol de agăţare (Fig. fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia. e . prevăzută cu peri glandulari.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. frunzele cad după 2-15 ani. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. rotundifolia. Pinguicula şi Utricularia.ll3. în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia). Carlina .Frunze cu rol protector(Fig.curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. Dionaea) sau în urne (Utricularia. perpendicular pe ax.C). Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari.filodii la Acacia.turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm). Olea europaea (măslin). Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase.111). Cele mai multe specii de conifere. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda.spin. Fig. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice.Metamorfoze foliare: A .frunza mărita. iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. eşalonat.La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi.rouă cerului . A1oe arborescens (fig. petiolul (Clematis vitalba . 2.Frunzele plantelor carnivore (insectivore). Neottia nidus avis (cuibuşor). cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari. frunze suculente la Agave (B).Brosera aparţinând genurilor Prosera..

paralel cu tulpina se numesc panfotometrice. molid. tisa . Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. în timp ce la frunza monofaciala. m-mezofil. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei.cr-canal rezinifer. end-endodermă. în general. Squoia giganteea. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig. faţa de tulpina. Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă.x-xilem. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. st-stomate. stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. ph-floem. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică.115. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. ienupăr. prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. end-endoderma. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului.h-hipoderma. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica.st-stomată. Frunzele cu limbul orientat vertical. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină.114. Cycas revoluta. m-mezofil. La gimnosperme.suberul peridermic al ramurii. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim. fiind denumite ecvifaciale.116). 70 Fig. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma.x-xilem. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu.114). deosebim: epiderma.116). Într-o secţiune transversală prin frunză. Ginkgo biloba. frunza are o formă aciculară. La pin. ph-floem.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. ventrală) şi una inferioară (abaxială. continuă la Pinus sylvestris (Fig. frunza având deci structură bifacială (Fig.h-hipoderma. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară . scl-sclerenchim.pp-ţesut de transfuzie. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe.dorsală). numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. . Stomatele sunt de tip xerofit. formându-se frunze monofaciale. cr-canal rezinifer. Picea abies (Fig.

Sequoia. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e. ventrală) şi una inferioară (abaxială. prevăzută cu stomate si adesea cu peri.117. Pinus sylvestris.a. ct-cristale. Ea înconjoară periferic limbul.1-2 la molid. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă). ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza.p-ţesut palisadic.2 la brad. Larix decidua etc.x-xilem. h-hipoderma. rar bi sau multistrată. se află câte două fascicule conducătoare. taninuri. Fig. pp..Ephedra distachya (cârcel). Celulele parenchimatice pot conţine răşini. alcătuit din celule vii. deosebindu-se ce epiderma. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate. Epiderma este unistratificată..scl-sclerenchim.st-stomată. În frunza de la Abies alba. 3 la jneapăn si pin strob. mezofilul este omogen.5-12 la pin.cr-canal rezinifer.La pini şi alte câteva conifere.116. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri.c-celule colectoare. de tipul ţesutului asimilator septat.end-endodermă.col-colenchim.ţesut de transfuzie. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere.ph-floem. phfloem. Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma.epidermă. La Ginkgo. l-ţesut lacunos . Thuja. substanţe produse în decursul anului. 71 . Gnetum ş. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. p-ţesut palisadic. l-ţesut lacunos. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar.st-stomate. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). ori numai în partea floemului la Larix decidua. cu cuticulă evidentă. amidon. superioară (adaxiala.x-xilem. diferite ca număr:1 la ienupăr.dorsală).

măcris iepuresc. La plantele acvatice submerse (Elodea. adesea.Poate fi omogenă. sclereide de Euonymus. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel. Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil.Structura peţioIului La multe plante. şi de regulă. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus). Quercus. Myriophyllum etc. lasând între ele lacune aerifere. În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic.a. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită.În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. săbiuţă. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. găsindu-se numai câteva traheide. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. astfel. Fagus. tot mai simplă în nervurile de ordin superior. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice.a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus .). spre epiderma inferioară. ţesutul mecanic reducându-se. are un singur fascicul libero-lemnos. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara. parenchimatice. Betula etc). vâsc). caracteristice majorităţii speciilor lemnoase.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos. Aparatul libero-lemnos. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. garoafă. 72 . steluţă). celulele conţinând cloroplaste. parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). bogate în cloroplaste. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. Fig. fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă. Carpinus. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. relativ sărace în cloroplaste. canale.ceai ş. la plantele de umbră. Cyperacese. C-la diferite forme etc. Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri. Allium etc. La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. este însoţit de colenchim. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic.B-la Salix. Thea sinensis . stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată. celulele epidermice au pereţii subţiri. P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus.săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Nuphar) . mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig.grâul).).).117).117). stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. de tip lacunos la stânjenel (Iris) . La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. Palmae). buzunare secretoare. un număr mai mic de stomate. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi.laurocireş. Structura anatomică devine.118.

ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate.118). 2. 4. 3. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă.faţă de tulpină. La peţiol. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum . un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma.8. TEST DE AUTOEVALUARE NR.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. Rezistenţa peţiolului.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 .Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze.STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului. variabile ca număr (Fig. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime.I. situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător.castan porcesc). 1.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia.

drajoni. fie prin spori. 2. 4.).La bacterii . 5. tulpini subterane (bulbi. alge galben-brune (Chrysophyta). În cazuri mai rare. prin înmulţire. 74 . ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. şi se înmulţeşte prin sciziparitate. La multe specii de Spermatophyta. nucleul este individualizat. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi. roşii (Rodophyta). înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată). imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. numite propagule. lăstari.(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta). caracteristică multor plante acvatice (Elodea.dintre care amintim: 1. si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate.Salvinia. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni.000. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare . Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ.În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. tuberule). înmulţirea se realizează prin sciziparitate. ca la drojdii (Saccharomyces).Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare. ca la Armillaria mellea (ghebe). Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci. 2. unde nucleul nu este individualizat morfologic. a.La muşchi (Bryophyta).ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor.La Diatomeae. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata. rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale. c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc). circa 38. dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite. 3. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale). Înmulţirea vegetativă este un proces normal.Fragmentarea.La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului. de la un fragment de organ.rizomi). muguri tuberizaţi (bulbi. Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă.a.000 la plopul alb (Populus alba). procedeu aplicat în cultura ciupercilor. brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). Lemna ş. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28.tuberculi. larg răspândit în lumea plantelor.

muşchi.Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. adică inegali. mobil sau imobil. sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie . f iind numit spermatie.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. mobil sau imobi1. întâlnită la plantele mai evoluate. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. în urma meiozei. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. 2. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. caz în care nu se formează gameţi. gametul femel. la muşchi. pe o plantă care are rădăcini.) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). mărime şi strutură. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. Vaucheria dintre alge. 4. dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi. despicătura.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. deci celulele sexuale sunt haploide. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. iar sacul embrionar este macrospor. spori imobili. cu nucleu. 75 .Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor. citoplasmă.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. licheni. dar cu formă exterioară. întâlnită la Fucus. la Bryophyta. reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial. diploidă. exosporii. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. 1. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. se formează o celulă specializată. ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează.b. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic. ferigi etc. ferigi. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). sporii mobili (zoosporii). asemănătoare (izogameţi). denumită portaltoi). uneori şi cu organite de mişcare. La spermatofite grăuncioarele de polen. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci.Heterogamia (anizogamia). microgametul sau anterozoidul. Obişnuit. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. pomicultură ş1 horticultura) .După formă. cel femel fiind mai mare. 3. iar cei masculi mai mic. amintim: endosporii. sunt microspori. numită ou sau zigot.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes).Izogamia. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. fecundaţia se numeşte oogamie. care este mai mic. Dintre numeroasele tipuri de spori.

Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. 3. Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. Zigotul este dipioid. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. spori ce vor genera o nouă planta haploidă. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. fază în care se formează gameţi. formându-se spori. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. provenind din unirea celor gemeţi. Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. şi respectiv.Plante haplo-diplobionte. ferigi şi sperrnatofite . fiind numită şi gameto-fit. organismele pot fi clasificate în: 1. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. După durata. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi.Plante haplobionte.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. faza diploidă sau diplofaza (2n). 2.Plante diplobionte. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. deci cu două faze vegetative. numită încă şi spo-rofit. unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. 76 . formânduse.

br-bractee. nudă.B-inflorescenţă în secţ.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris).vnuc-nucelă. delimitându-se astfel doi saci cuaer.br-bractee.c.end.dispuşi în spirală. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule. Conul are o structură complexă. Florile femele (Fig.E-ovul. 1. celulă vegetativă. cu referiri şi la alte gimnosperme. grupate în inflorescenţe simple.120.în timp ce la Taxus sunt 5. .E-secţ.la Cucressus 2-4. Ginkgo etc. cu flori unisexuate.n.Florile bărbăteşti la pin (Fig.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi. În cele ce urmează. 3. numiţi grăuncioare de polen.s-sac i polenici. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta. plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar.prin floarea masculă. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. Abies. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili). 2. fiecare cu un integument.g—celulă generativă .long.119.p cameră polenică.m. La baza florilor se găsesc bractei protectoare . îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită. D-stamină cu saci carpelar cu ovule. 2.C-solz secţ. .D-bractee şi carpelă în secţ . Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă.long.a. La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi).Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare. transv. cu frunze aciculare şi persistente.s. sub care se află camera polenică. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen). formându-se tetraspori haploizi (microspori).a-saci cu aer.prin stamină.Descrieţi alternanţa de generaţii.c-solz carpeler. Cfemelă (con).prim-endosperm primar. B-floare masculă. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina). lipită de două celule protaliene. Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi. dispuse la extremitatea ramurilor. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială).9. Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine). omolog eu sacul embrionar de la angiosperme.c. Picea.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.119) se găsesc la vârful unor ramuri. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas.în care prin meioză. numite amenţi sau conuri.la Juniperus 4-6.-celule protaliene. polenici deschişi. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă. micropil. Fig.ovtransv.Hi-micropil. 1. a-axa ovul.TEST DE AUTOEVALUARE NR.arh-arhegon.120) sunt grupate în conuri. Taxus. inflorescenţei. s. în general. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. Larix ş. Florile mascule la pin: Fig. I. ca nucleu voluminos.p.c.care sufera meioza.F-grăuncior de polen. La completa 77 . REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită.

Aici germinează.Polenizarea ai fecundatia. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. formând un ţesut nutritiv. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. la Gnetales şi Taxus 2. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. La Abies. Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). La pin. din care etajul inferior. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. 3.121). adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. end-endosperm primar. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. urmate de diferenţierea pereţilor celulari. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. conturat. structură complexă şi durată lungă. Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte. La Araucaria şi Taxus.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. reprezentat de planta însăşi. Larix. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). Pseudotsuga. fiind împrăştiate de vânt. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. 6-arhegoane. Arhegoanele rudimentare. m-micropil. la pin. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului. La finele celui de al doilea an. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). La pin se găsesc două arhegoane. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). care domină aproape întreg ciclul vital.. 78 . 4. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. din care se va dezvolta unul singur. al primordiilor embrionare. Alternanţa de faze. tintegument. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. brad. tulpiniţă.Transformări post fecundaţie. molid. Sporofitul are dimensiuni mari. se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. i-celula mamă a endospermului primar. solzii carpelari lignificaţi. cu câte o mică aripioară. iar celălat se resoarbe. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă).şi endosporului. sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. 5. Fig. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. cele cărnoase de la ienupăr. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). iar la Pinus până la 12 cotiledoane. va fi împins în endospermul primar. Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. La contactul cu gâtul arhegonului.121. Picea. încă de la început se formează numai un singur embrion. La polul micropilar al endospermului. mai multe cotiledoane şi un muguraş. care se resoarbe. sunt interpretate ca organe fructiforme. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. larice etc. una din spermatii fecundează oosfera. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella).

Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. în formă de con şi au periant. Wieland ş. În evoluţia florii primitive. După teoria telomică.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. Parkin. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. Warning. De asemenea.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. dioice. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată.) ar fi cele mai primitive.m. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). stamine şi carpele. care au flori mari. provenit din concreşterea carpelelor.). cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. pro tejate de învelişuri. formatoare de gameţi. care emite teoria foliară. De asemenea. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. Betulaceae. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. Quercus.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite. cât şi flori femele (Alnus. iar frunzele în sepale. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. După această teorie plantele lemnoase apetale. întotdeauna închisă în fruct. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. Teoria euanţiei sau a florii adevărate. Fagus. . cel mai adesea.a. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales).susţinută de Bessey. Juglans ). ranunculaceele etc. Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. I. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. ş. Un alt argument de primitivitate este prezen. Juglandaceae etc. Hallier. cu un număr mare de stamine şi carpele. Arber.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. 4. După Goethe. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. Carpinus. trioice şi poligame. petale. Corylus. 1. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. după fecundaţie.10. Engler. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme. hermafrodite. 2. bazate pe dovezi fitopaleontologice. care aveau flori hermafrodite. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. Organele reproducătoare. dispuse spirociclic. consideră că floarea este un con modificat. 79 .a. Fagaceae.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

B). fiecare specie (Fig. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. 2-la tei.celula generativă (Fig. dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă. 1-la plop. 4-la carpen. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă . Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral.sp-spini.129. C-celule parietale care La maturitate. grăuncioarelor de polen variază mult. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam. în secţiune transversală de contur trapezoidal.l30. Dprin deschiderea anterei. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic.sm-strat mecanic. polenici. În interior se disting două celule inegale. fenomen uşurat de structura stratului secţ. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen.A).cu nuclei haploizi. Într-o fază incipientă. B-iniţialele ascilor mascul.florii (Iris) şi oscilante. 3-la anin. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen. parietale.transv.csp-celule sporogene.Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. care prin diviziune.129).paracarp. Lamiaceae etc). Boraginaeeae. Fig. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici .cg-celulă generativă. 85 .Tipuri de gmeceuri: l-apocarp.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului. stratul tranzitoriu şi stratul tapet. E1 poate fi monocarpelar.int-intină. sporogenă. rezultând peretele anterei. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. A. cp-celule mecanic. numiţi spermatii.2-eusincarp.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. t-strat tapet.celula vegetativa. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică . 2.cvcelulă vegetativă. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei. dă Fig.130. 5-la stejar 3. 4-lisicarp. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina).Forme de grăuncioare de polen: Fig. B-structura grăunciorului de polen: ex-exină. Forma. prin anteră. din care: una mare . Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului. Prin diviziune tangenţială. prin mai multe di. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată.omoloagă ca anteridiul. prin meioză.iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. antera are forma unui mic mamelon.va da naştere la doi gameţi masculi imobili. Celula parietală se divide de două ori succesiv.l30. protejat de epidermă sau exoteciu.Apiaceae. Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici. prinse de filament printr-un singur punct. Celula sporogenă. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi.n-nucleu. Asteraceae. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure).131.

ch-chalază. ovarul poate fi: super. Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola). se numeşte semiinfer iar florile perigine. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. placentaţia fiind parietală. angiosperme:fun-funicul.nuc-nucelă. Ovarul este partea bazală a gineceului. lobat. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă.Are lungimi diferite. iar sinergidă. . prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen. După modul de concreştere a carpelelor. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. Tulipa etc. filiform şi lung.centrală şi placentaţia este centrală.Poziţia ovarului în floare:l-ovar super. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. gineceul cenocarp poate fi: eusincarp. penicelat. 3-centrală (La Primula). Zona internă a peretelui ovarului.e-integument extem.sc-sac embrionar.lemn. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp. stilul şi stigmatul (Fig.Iridaceae.. Gineceul monocarpelar este şi monolocular.132). În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului. externă.lib. Pyrus etc.).i.134. numinduse ginobazic (fam. sin. Crassulaceae.Boraginaceae).l33).f-fasc. Liliaceae ş. având forme variate: foliaceu şi colorat. la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. 2-axilară (la Aquilegia). cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula.132. pentacarpelar (Caryophyllaceae. plumos etc. Tulipa). Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană).).tricarpelar (fam. Brassicaceae. Liliaceae). La florile cu stile egale le numim homostile.ovulele se prind de coloana h-hil.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. paracarp şi lisicarp.133.). La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula). măciucat.int.3-ovar infer. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus. m-micropil. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor. Stigmatul este partea terminală a gineceului. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular. disciform. integument intern.131). În evoluţie.int. Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae. alteori este foarte lung (Zea mays).La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig. o-oosferă. Fabaceae. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig. Viola) sau plurilocular (Lilium. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular.Ranunculaceae.clStilul este o prelungire a ovarului. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale. alcătuit dintr-o epidermă calotă. uni sau pluriloculară. iar la cel lisicarp.iar florile sunt epigine (Malus.Structura ovului la axilară (Fig.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor). ca la reprezentanţii fam.ant-antipodă. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer.iar modul de dispunere placentaţie. Fig. una internă. infer şi semiinfer (Fig.2ovar semiinfer . un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător.a.122).

5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar . grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi.substanţe. Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar.nc-macrospori sterili.dând naştere la o calotă (Amentiflore). La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. 87 . care la partea superioară lasă o mică deschidere. După forma lor şi orientarea faţă de placentă.3-prima diviziune a iniţialei. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. pe carpele. numită şi arhespor. caz în care ovulul este răsturnat. Fabaceae etc). numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei. Juglans ş. Fig. adică micropilul. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus). Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. suprapuse în şir longitudinal. adesea însă se dezorganizează. se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. s-sinergide. mai întâi. se formează sacul embrionar tipic.).6-ovul cu macrosporul fertil. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. anatrope. int. Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. m-micropil. campilotrope.f.n. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). atunci când se divide succesiv. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc). diploid).pnuclei polari.e şi int. rezultând patru celule haploide (macrospori).pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide.. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. ovulele pot fi: ortotrope.ns-celula centrală (nucleu secundar).formării sacului embrionar: l-ovul tânăr. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază. plecându-se de la o celulă iniţială. în locul denumit chalază. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central.i -integumente. Din dezvoltarea primordiului. chalazial se află trei celule.o-oosferă.i-celula iniţială . Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor. 2-iniţială mărită. un orificiu. care alcătuiesc antipodele. se formează sacul embrionar. format din 3 celule. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei. din apropierea micropilului. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. trei anti. subepidermică. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos.care posedă 8 nuclei. În nucelă. La polul opus.m.a. Schema.-macrospor fertil.7-11 dezvoltarea sacului embrionar. care vor reţine şi hrăni microsporii.cal-calotă. care cuprinde oosfera cu două sinergide. în jurul lui diferenţindu-se două integumente.135.a-antipode. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus.

La multe Orchidaceae (în special tropicale). În vederea realizării autopolenizării.). 88 . 1. Anemone.staminele au antere oscilante. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. În scopul sporirii producţiei. 2. fie simultan cu înfrunzirea (Fagus.11. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. la altele noaptea. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă).).).a. Pulmonaria ş.) sau după înfrunzire (Tilia. insectele. heterogamă sau alogamă. polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială.m. Sophora. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). Prunus aerasifera.Precizaţi principalele teorii asupra originii florii. cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame).triloba. florile bisexuate au anumite adaptări. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală.). 5. Plantele cu polenizare entomofilă. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). I. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. 3. Corydalis. stigmatele sunt plumoase sau penicelate. au florile mari şi viu colorate. omul etc. Sambucua. Cornus. la Vitis. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). apa. Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată. Toamna înfloresc mai puţine specii. secetă. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată. deci este hidrofilă. Prunug mahaleb ş. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula. realizată de insecte. La unele plante florile se deschid ziua. florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc. Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame).Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele. şi anume: vântul. Daphne mezereum ş. Laburnum.a. La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani.m. H. boli e. păsările.TEST DE AUTOEVALUARE NR. permiţând polenizarea şi fecundarea. 4. fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. Polenizarea încrucişată. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil.a. cât şi la cele cu flori bisexuate. cele perene înfloresc în fiecare an. polenizarea se realizeză de către apă. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. La plantele acvatice. polenizarea este ornitofilă. Scilla bifolia.cu papile secretoare de lichid vâscos.Descrieţi prganele de reproducere. Quercus.Lamiaceae. Ulmua etc. iar dintre acestea cităm: Bederea helix. Gleditschia. înaintea înfrunzirii (Salix. ieşite din fioare. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate.a. Scrophulariaceae . iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. Robinia s. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. indirectă.Descrieţi macrosporangiile.Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). polenul greu şi cade pe stigmat.Unele flori se deschid o singură dată. Fagaceae.). la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. se reali -zează cu polen străin.tc.

de peri sau de substanţele cleioase.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar. numită zigot accesoriu. I. tulpiniţă. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. După un timp scurt. grăunciorul de polen germinează. octant. parcurgând etapele de cvadrant. numit helobial. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii.se îndreaptă spre sacul embrionar. începe imediat după fecundare. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză). rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. Celula bazală se divide după mai multe planuri. mucilaginoase secretate . atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. înainte de formarea embrionului. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. dar mai întâi se formează endospermul secundar. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. fenomen numit apomixie. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. cotile. Corylias.12. Nymphaeaceae etc. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. cu mai multe forme: partenogeneză. ca la Betula.fie din sinergide. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). apogamia.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. suplimen. 1. TEST DE AUTOEVALUARE NR. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului). fenomen numit porogamie. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. va da naştere la embrion. din care ia naştere embrionul. Transformări postfecundaţie. După un anumit interval de la fecundaţie. tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. Mai rar pătrunderea are loc prin chalază. fecundaţia este dublă. embrionul formându-se fără fecmndaţie. 4. unde datorită fenomenului de chimiotactism. Carpinus. are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. adică chalazogamie.). rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. În urma acestor modificări profunde. tari. La scurt timp de la feeundatie. formânduse tubul polenic. La majoritatea angiospermelor. La angiosperme. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae.doane şi muguraş. alcătuit din radiculă. cei doi zigoţi încep să se dividă. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. Roascaceae. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. 89 .Precizaţi transformările post fecundaţie.

Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul.aril la tisă (ar). peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted. Ea este alcătuită din celule alungite radiar. iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă.verrucosus). oxalat de calciu. Anexele tegumentului seminal: A .la palmierul Lodoicea sechellarum.136. Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul.embrion şi endosperm secundar (albumen).4-testa. Santalaceae). comprimată lateral. La tei (Fig. Ariloidul se aseamănă cu arilul. Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg).3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii. Aesculus hippocastanum.137. eliptică etc. Testa este dură.carunculul şi strofiola. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi. piriformă.ariloid la salba râioasă (arld).termen. ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia. Seminţele pot fi foarte mici. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia).E. care corespunde cu testa. 90 . reniformă. D. moarte. ariloidui. Arilul se dezvoltă din funicul. celulozici. subţiri. periferice.cum sunt: arilul.6-tegmen.137).tegumentul lipseşte. B .cu pereţii puternic îngroşaţi. abia vizibile cu ochiul liber.caruncul la toporaşi (c). două zone: una externă numită testa şi alta internă . Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. vizibil ca o pată mare.carancul la ricin. situat lângă hil sau opus. ovoidă. cu pereţii neângroşaţi. lignificaţi (macrosclereide). 2-straturi rostopască (Chelidonium majus). Seminţele pot avea formă sferică.l36). Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază. O sămânţa este constituită din: tegument. Fig. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. La unele plante semiparazite (Loranthaceae.SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. Fig. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul. Micropilul. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). C . aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă. alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. micropilul. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule. Urmează tegmenul. 7-albumen. 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig. au asperităţi. reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării. dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus.Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei.cu rol în dezorganizarea stratului mecanic.

stejar (Fig.albumen cu perisperm.139). Fig. Învelişul care constituie fructul se.Ficus carica etc. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie). din care unele au generat peri stelaţi. fie neted sau cu ţepi la castan porcesc. o1eaginos (Linum. Juglans etc).a).endendosperm.ca la Canna indica. aşa ca la filia. care devin groase ( la fam.138). Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae.cornos-hemicelulozic (Coffea). La formarea fructului. Fagus.care proeminează în locul ovarului.crescut mult în grosime. străbătut de nervuri cu vase conducătoare. Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide). La unele plante.) sau la cârlige. Clasificarea fructelor. Quercus.ea la Morus.per-perisperm. împreună cu câteva straturi de mezo. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae).albuminată. alungite. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei). Physalis. acesta poate fi: amilaceu (Poaceae. epicarpul este format din celule poliedrice. D . adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule. C . Solonaceae ş. receptaculul. Epicarpul. endocarp.având un ţesut special de rezervă . e-embrion. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate.Fyrus). ca la Fragaria. Tipuri de seminţe: A . FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor. Niymphaea. endocarpul este format din celule mari.Uneori. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu.138. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus). pe lângă endosperm.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp.Fabaceae. La Quercus robur . numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane. întregul periant.Fagus.baza corolei şi a androceului (la Malus. cu peretele exterior cutinizat. la fel şi septele ovarului eusincarp. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial.exalbuminată.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus. La teiul pucios (Fig. stigmatul (Papaver). Corylus. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. deci 91 .caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta. Acer etc.endospermul secundar sau albumenul . numit perisperm (ax. suculente. mezocarp. Clematis vitalba curpen de pădure)}. Menţionăm faptul că la Fragaria. provenit din mezofilul carpelei. Physalia.rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. Piper etc.Dianthus. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm..cu perisperm. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la.Hedianthus). pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp.aleuronic (la Fabaceae). sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii.).e-cotiledoane..).l40). La unele plante.caliciul.stilul şi stigmatul (la Quercus). provenit din epiderma internă a carpelei. adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute. care au delimitat lojele. caliciul. cu pereţi subţiri. Quercus. Obişnuit. fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice. Euphorbiaceae. ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. B .la exterior.

indehiscente şi dehiscente. mai frecvente sunt: achena. Fig. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. bl-sâmbure).samară (d-Fraxinus.o-Syringa). Capsula drupaceae. bFagus. la care pericarpul (membranos sau 92 Fig.g-foliculă. după consistenţă. conţinând una sau mai multe seminţe. e-Ulmus). Dintre fructele uscate indehicante. numit sâmbure.). 3-mezocarp intern cu nervuri.Structura ghindei:1-epicarp.142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi.bfoarte gros. Ligustrum. Vacciniuau Atropa ş. 6-nervură.l41). cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. d.c-Carpinus).capsulă dehiscentă la Aesculus. Olea europaea etc. 5-nervură.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. păstaie (h-fiobinia. pot fi cărnoase şi uscate. capsulă (n-Euonymus . 2 –mezocarp colenchimatizat. Ribes. mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. Aesculus hippocastanum. Fig. . adăpostind o singură sămânţă.140. m-siliculă (Lunaria).Fructe uscate: achenă (a-Quercus.b-bacă la Ligustrum.fdisamară la Acer. Juglans sau fibros la Cocos nucifera. Baca care are pericarpul în întregime cărnos. Fructele simple cărnoase (Fig. 141.4yona int a mezocarpului. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae. Drupa are endocarpul sclerificat. 5-endocarp.4-braehisclereide. 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri. Fructele simple. Fructele simple uscate (Fig.139.7-sclereide Fig. se caracterizează prin epicarp subţire. se numesc fruct simple.iColutea):1-silicvă.Fructe cărnoase.142. c-drupă dehiscentă la Juglans.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe. de exemplu la Vitis silvestris.a.din fiecare floare se formează un singur fruct.

3asincona şi 3b-secţ.Plante autochore. Fructele uscate dehiscente conţin. Magnolia.143). iar dintre tipurile cele mai frecente. Fig. Ulmus etc. cităm: folicula.poama la Malus (măr).pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur). capsula. samara.la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). Longit prin smochină la Ficus carica. ca de exemplu la Platanus. care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază. dovleac. la care pericarpul este lăţit. Fructe compuse: 1. Fructe multiple: A .păr. Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig.143. Spiraea ş.4-ananas la Amnas sativa.144). la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae.). în două valve. provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex. Morus. Arachis hypogea (alune de pământ). 2 Ranunculus acris. Carpinus. 5.B .pseudodrupa la Viburnum. ca la pepene. Helleborus etc. Paeonia.unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului.polidrupa la Rubus idaeus (agriş). jirul la Fagus etc.polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus.unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi.a. Din acesta mare categorie amintim: poama. E . 4 Paeonia peregrina.).144. Fraxinus. numeroase seminţe. fraga la Fragaria. Fructele false provin din ovar.ca la Juglans regia. dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig.lemnos). formând o aripă (Betula. Bigitalis) şi loculicidă (Datura. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară. Brassicaceae). Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver). care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig. cariopsa. Fructe false: 1 . D . Fig. polifolicula (la Helleborus.polifoliculă la . măceaşa. Ananas sativa etc.fraga la Fragaria. C .fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger .la cea septicidă (Lilium. Ficus. 14 5. drupa dehiscentă (pseudodrupă). ghinda la Quercus.păstăia. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris). silicva. plantele sunt grupate în două mari categorii: 1. Din această categorie menţionăm: poliachena.măsălariţă). ca la Ceratonia siliqua.). paponida. nu esete concrescut cu sămânţa (ex.la Platanus. După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele.gutui). 3 .provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum). de regulă.).fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex.măcieşa la Rosa. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.polidrupa la Rubus caesius regia) (mur).2-soroză la Morus. Maclura.ca la Fomoideae (măr. la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă. tipul foarte răspîndit . Păstăile leguminoaselor la 93 .pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae).poliachenă la Fig. silicula. polidrupa (Rubus) etc.l45). cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae).

Caryophyllaceae). paltin. capsula se deschide brusc şi cu zgomot. Typha (papură). cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae. I. fructe aripate (Acer. cu o coroană de peri la un capăt (Salix. Populus.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag.a. Betula. 2.Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt. 5. 3. capsula suculentă se desface brusc în 5 valve.Plante allochore. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore. Ulmus etc. ghinda. Epilobium).Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9.Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2. aerenchim dezvoltat etc.uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă.Cocos nucifera (cocos). Veveriţa răspândeşte alunele. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic). TEST DE AUTOEVALUARE NR. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. 94 . Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale. ţepi încovoiaţi. Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci). 1. La slăbănog (Impatiens noli tangere). care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m. animale. jirul.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11.).Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1.Descrieţi principalele tipuri de fructe.m. La unele plante fructele au cârlige. antrenând şi seminţele.13. Arctium lappa (brusture). seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5.). Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore.întreaga inflorescenţă. Ericaceae etc. Fraxinus.Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae. salcâm şi castan porcesc? 7.Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase. La Hura crepitans.a. Corydalis.stuf) etc. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. cu fructele respective. Şalix. seminţe aripate (Catalpa). apă.Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8. Populus. Phragmites astraiis (trestie.Precizaţi modul de formare şi rolul fructului.Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc. stejar. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. Chelidonium majus.Enumeraţi anexele seminţei.Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4. 10.Lappula sgarrosa (Lipici). are o bractee însoţitoare ca la Tilia. Xanthium strumarium (cornuţi) ş. 6. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu. 6.Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2.

lăcrămiţa. Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie . Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale. a cunoscut şi a denumit plantele. inspirat după A. C. Beldie. C. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop. M Răvăruţ. Numeroşi botanişti. Simonkai. MĂRII. Tr. Fl. care pe lângă mai multe monografii. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. clasificate după un sistem parţial original. Tr. Hurmuzachi. iarba crucii. ochiul lui Cristos. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române". dându-le numiri proprii după graiul său. Schur (1866). G.d.Jussieu. frăsinel.d. apoi o a doua ediţie în 1939. L. G. A. Grecescu. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. Zach.Baumgarten (1816. Brandză şi D. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante. Ungar ş. în secolul al XIX-lea. M Fuss. pufuliţă. D. Nyarady ş. publică date asupra florei din Bucovina.a. zorele etc.d. E. Morariu.). Herbich. elaborează prima hartă cu vegetaţia României.1846).SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. obrântitoare. margeluşe. Porcius. K. şi I. Grecescu. Procopianu-Procopovici .friguroasă. Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). 95 .).jud. În anul 1906.Czinhak. Borza. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România". ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării. Grinţescu. măselariţă. scop în care le-a botezat. Tot în acest secol. Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius. Georgescu.m.încât trebuie considerat precursorul botanicii. C. lăcrămioare. Szabo.000 de numiri de plante spontane şi cultivate. Borză. Al. Primele lucrări botanice aveau caracter floristic. Ana Paucă. I. iarba SF. iar V. Ştefureac ş. spinul lui Cristos etc. iar Knapp. luminiţă. Guebhard şi J.leacuri sau ornament. în special. Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului. flora Moldovei a fost studiată de J. dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei. În anul 1898. grîuşor. Procopianu-Propcopovici etc. Buia. V.m.a. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. A. ţăranul. postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist. evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan.iar dintre aceştia menţionăm: J. iarba dragostei. În anul 1898. a vegetaţiei sunt aduse de Al. publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al.spânz ş.m. Butură. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856).m. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac.a.d. toporaşi. date întregite de cercetările efectuate de Fr. Degen. De atunci şi până în zilele noastre.în 1979. D. a impulsionat cercetările botanice din România. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare. F. poporul român. În anul 1902.a. alături de cele populare româneşti. precum şi pe cele germane şi franceze. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial. Săvulescu. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D. publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea.Botoşani). Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al. Borbas. Brandză (născut la Viişoara. Contribuţii însemnate la studiul florei.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului". A. Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856).

Sub egida Academiei Române. S. ecologie şi fitogeografie. operă în 13 volume. S. pubescens . Bucureşti etc. dând descendenţi viabili şi fertili. S. Ribes.(stejar pufos). Specia este alcătuită din populaţii. Quercus robur (steriar).elaeagnos (răchită albă). Fraxinus. Fagus. capraea (salcie caprească). având aceiaşi structură genetică. S. Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo). S. taxonomie experimentală. cerris (cer).S.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj. Acer. răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ. Lathyrus ş. genetică. editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata". palinologie. izolată reproductiv de alte specii. Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. care este o rasă geografică. Simpson).a). Salix alba. ea rămâne mereu actuală. -subspecia. Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (. Încă din 1925. -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. biochimie şi biogeografie. Paralel cu cercetările floristice. ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă). Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor. ca de exemplu: fam. Q. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. Borza.babylonica (salcie plîngătoare)'. Q. citologie.viminalis (mlaje). s-a editat monumentala lucrare "Flora R. structura. S. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. anatomie vegetală. embriologie. originea. Q.). În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca. cu indivizi interfecunzi. Populus. serologie. urmate de cele regionale. favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu). S. Genul grupează specii înrudite. orientalis (cărpiniţă). diferenţiată morfoanatomic şi genetic. Rubus. Ulmus. Q. chimie. cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare.frainetto (gîrniţa).Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. în perioada 1952-1976. CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia. fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea. dar nu şi reproductiv. anatomie. Pinaceae cu genurile 96 . Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. Progresele înregistrate de fitopaleontologie.România". Al. petraea (gorun) etc. genetică. la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României. Roşa. un escotop preferent şi un areal propriu. Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G.fragilis (salcie plesnitoare). Iaşi. -biotipul este o populaţie locală elementară. rosmarinifolia (salcie de nisipuri). purpurea (răchită roşie). Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele.

Syringa vulgaris . Betulaceae şi Fabaceae. în general. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi). Phaeophyta. Borza. Ştefureac. bazate pe unele caractere morfologice. D.). I.ales.viţelar din fam. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. Pinus. Basidiomycetes). Xanthophyta. Phycobionta. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare. având obârşia din algele străvechi. filogenetice ( Adanson. în majoritate terestre. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). Beldie. din fam. ciclul de dezvoltare. Grecescu. aşa cum sunt: pteridofitele. însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic.a. Se întâlnesc şi familii monotipice. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii. Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri). de ex: fam. Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. I. Tiliaceae. Mycobionta. uneori cu o diferenţiere în rizoid.Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. Fabaceae). Goniferopsida). Ord. ex. Pinatae.m. Betulaceae cu genurile Alnuş. Linne. cât şi al celeilate unităţi. autotrofă. A1. fam. sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. în 1735. Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . Cedrus etc. Picea.liliac. fără nucleu individualizat. toxice. cromatofori diferit coloraţi. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta). Juss ieu. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu. Numele familiei. cu organizare morfostructurală simplă. terminaţia . Emberger ş. deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia .phyceae (la alge . Chrysophyta. 97 . furajere. Spermatophyta etc. Bryobionta şi Cormobionta.aceae (Aceraceae. Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. Euglenophyta.Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10. ş.d. L. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. sau atae (CI. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C.a. Rosaceae. Gnetatae. Pseudotsuga. Magnoliaceae.Salicales are o singură familie (Salicaceae). Poaceae). A. cauloid şi filoid. Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere.000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. Lauraceae şi Berberidaceae. gimnospermele şi angiospermele. Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. Brandză. se exprimă în limba latină. de diferite forme şi dimensiuni. izolate sau coloniale. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). Fagales este alcătuit din fam. Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. Nyaraday. Morariu. Rhodophyta. din care mai cunoscute sunt fam.phyta (Bryophyta. medicinale. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante. Pinophyta. Tr. În cazul familiei. Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine.) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice. Dicotyledonatae. Scrophulariaceae. Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante. fie terminaţia . iar nutriţia este. iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D. Chadefeud şi L. Carpinus. Corylus.Prodan. Larix. denumirii genului se adaugă. M. Tsuga. biochimismul. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul. Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre). Anthoxanthum . E. Betula. Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). Au urmat sisteme de clasificare artificiale. Monocotyledonatae). Oleaceae. Ord. heterotrofe sau autotrofe.În clasa Diandra.Abies. Chlorophyta. Al.În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa. De Candolle. Bacillariophyta.şopîrliţe din fam. Veroniea . la rădăcina. Sistemul de clasificare elaborat de C.

care au corpul diferenţiat. în general lemnoase. 3.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2.1. TEST DE AUTOEVALUARE NR. II.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă. numit corm. înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă. 1.Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv. 98 . cunoscute ca fosile din Silurian. include gimnospermele. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta). sămânţa fiind închisă în fruct.

Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene. virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. submicroscopice . Origine şi filogenie. 1–genom viral. de ac cu gămălie etc. adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune.146. rombice. Virusurile au forme variate (cilindrice. liniară sau circulară. 3 – peplos. S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare. producând boli numite viroze. Shema structuri virusurilor. solitare sau grupate în colonii.Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . distruse prin liză. unicelulare. prismatice. împărţit în 3 subordine: 1. Clasificarea virusurilor. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus. 99 . numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus . La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos.acelulare.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. Fig. vibrioni (de virgulă). fiziologice şi gazda parazitată. fără echipament enzimatic.capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii. patogene.Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor). în structura virusurilor (Fig. care ajungând în citoplasmă. fie un cromozom.) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. turbării. Până în prezent nu există o concepţie unitară.1.SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. 2. Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida.cuprinse între 0. dar clasificările existente au la bază criterii morfologice. Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular. rar hrănindu-se şi autotrof. Adesea. biochimice. Rubus virus . spirili (de spirală). Electronomicroscopic.5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig. Virusurile sunt entităţi infecţioase.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). mono sau bicatenară. protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. Bacteriile au dimensiuni reduse. grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene.146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate. fără nucleu individualizat . bacili (de bastonaş). poliomelitei.2–capsidă. deci fără metabolism propriu. cubice.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage).1 etc).grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei. spirocheţi (cu spire laxe). Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare. format dintr-o moleculă de ADN sau ARN. Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare. Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales. variolei etc). 3.147) : coci (sferice).

streptococi (ca şiragul de mărgele ) .5-stafilococi. aşa numitele forme de involuţie. p. m.148. diplobacili.Forme de bacterii. triplococi. fie un smoc de peri monotriche. Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. producătoare de energie calorică. Fig.vacuole. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme. Mişcarea.Bacterii mobile: 1 .De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate.bacterii termogene. alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. n – nucleoid. cu pigmenţi. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: .stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine). fiind formată din compuşi celulozo – pectici.c . proteici. ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L.149). În cazul cocilor grupaţi se distinge. l . numindu Fig. r – ribozomi. m-formaţiuni mitocondriale. Cele cu cili sunt mobile.149.coci. p . streptobacili.X.bacterii de fermentaţie sau diastasiegene. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii.Y. stafilobacili etc. 2 -diplococi.c-membrană citoplasmatică.Structura celulei bacteriene:c -capsulă. V. putând prezenta: un cil la unul din poli. tetracoci. .– se monotriche (Fig. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile.corpusculi polifosfatic.11.tetracoci. Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă.bacterii cromogene. Protoplastul este alcătuit din citoplasmă.147. de culoare diferită.148). prelungiri scurte. 2 – amfitriche. mezozomi (pachete de membrane vehiculare).spirili. 8 -diplobacili. perete celular.sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. 100 . celulei – peritriche. 6-sarcina. Structura celulei (Fig. aparat nuclear (nucleoid). 5 Fig. Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice. Nucleoidul este lipsit de membrană. care înveleşte plastul. 4-streptococi. 4 – peritriche. f-picături de grăsime. 3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche.diplococi. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul. la ambii poli – amfitrche. un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni.Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie. 9 –bacterii filamentoase.bacterii fotogene. I. Nutriţia. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor . ribozomi. 10 – vibrioni. mureină etc. 7 – bacili. g . Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină.cili. producătoare de lumină .

necroze etc.Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2. Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. Prin alcătuirea lor simplă. Origine şi filogenie.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie. amoniac. care împart bacteriile în mai multe ordine. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic. . Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic.Urme de bacterii se cunosc din Precambrian. Thiocystis etc). producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). fosforului.Ordinul Actinomycetales. Importanţa bacteriilor. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. saprofite sau parazite. fierului. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi). azotului. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului. TEST DE AUTOEVALUARE NR. motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta. H. Ordinul Spirochetales. 1.Precizaţi structura celulei bacteriene. saprofite sau parazite. Bacillus putrifieans ş. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme. butirice. în general ciclul geobiologic. izolate sau coloniale. pasteurianum). aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor. C0o. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. putregaiuri. 4.a). sulfuroase. Rhizobium). N. 2.a. 3. şi cele fototrofe.Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti. Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. mobile. Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). din care amintim: 1. myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. formând nodozităţi. Proteas vulgaris. fiind anaerobe. decolorări.Ce importanţă au bacteriile? 5.Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului.. care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase. Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D. actinomicina. Lactobacillus bulgaricus). iar unele simbionte (Azotobacter. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe.descompun substanţele proteice în apă. Înmulţire. Bergey. A. cuprinde bacterii în formă de spirală. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. din C02 şi H2O (Cromatium. Actinomicetele. acid sulfuric etc.2. II.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă. sulfului etc. Clasificarea bacteriilor. lactice). Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante.Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 . 3. Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor. aureomicina ş. saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului.

2). Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos. Origine şi filogenie. se face prin spori care se formează în sporociste. aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria. ca şi bacteriile. iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc). Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine. 3). Mişcarea.Ordinul Chroococcales. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. c–centroplasmă. 1-Chroococaus turgidus. Nutriţia.cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi. numite heterociste. Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe . Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune . Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde. fără pigmenţi.formează colonii de 2-4 celule.Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist). Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. lamelare etc. foarte vechi. iar cea externă. formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină. protoplastului. Înmulţirea. următoarea mai groasă. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni. numit ficocianina. care Fig. clorofila a şi carotenoizii). Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). celulele respective dau naştere la noi plante. continuă sau întreruptă şi care este vagina. Algele albastre. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150. rar heterotrofe.l50. izolate sau reunite în colonii. chr– (ficocianina.150. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile. 102 .150. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice. precum şi anumite Cromoplasmă. aderentă de citoplasmă numită locula. Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite. care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. Chroococaus turgidus (Fig.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă.citoplasmă şi un nucleu difuz.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare. de formă sferică sau alungită.l50. cuprinde cianoficee filamentoase. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă. l–loculă. În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee.cleiul pămîntului (Pig. care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite. Algele albastre sunt organisme primitive. Formele 2–Nostoc commune. Tot în condiţii neprielnice. Înmulţire. Obişnuit. alcătuieşte teaca gelatinoasă. ficoeritina.A).l). asemănător cu glicogenul. în condiţii nefavorabile. după unii specialişti. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş). 2. având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma.apărute încă din Precambrian. oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele. autotrofe. filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps. din care amintim: 1. Structura celulei (Fig. filamentoase. Coloniile au formă variată: globuloase.eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori. incluziuni.

constituind un mare progres biologic. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. respectiv de sporangi.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. micro şi macrofite. iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. Dintr-un strămoş sau grup apropiat. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul. floridee ca produs de asimilaţie. clorofila a şi d. amintind fructificaţiile. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. cromatoforii. iar cele mai primitive sunt mixotrofe. incluziunile şi peretele celular. îndeplinind rol protector. prezentând o mare diversitate. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. La rodofite. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme. Oogonul şi anteridia de la Chara. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre. învelişurile celulare particulare etc.Grupul cromofiţelor. zigotul prin germinare generează carposporofitul. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. La Coleochaete. obişnuit autotrofe. De asemenea. verde-gălbuie. Talul variază în limite foarte largi. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor. au derivat probabil şi cromofiţele. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori). adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. verde. autotrofe.formaţi în sporocişti. cât şi prin cei indirecţi (meiospori). gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. amintind de plantele terestre.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. 2. În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee. amidon de. în special a ficoeritrinei. iar produsul de asimilaţie este amidonul. Dispun de flageli heteroconţi. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea.amintesc de gametangi. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite). Pe baza caracterelor citologice. este la fel o linie închisă. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. Diferenţierea talului într-un rizoid. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. amintind de briofite. reprezentând un imens progres evolutiv. 103 . adică sunt plante diplobionte. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. au clorofilă a şi c uneori şi e. lipsa stadiilor cu flageli etc. aparatul flagelar. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite. 3. iar când zigotul se formează în gametocistul femei. nucleul.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. dependent de gametofit.el devine liber. 1. galben-aurie. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim.

posterior. constituind o structură unică în cadrul algelor. cum ar fi: clorofila a şi c. Structura celulei (Fig. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. de culoare brună brun gălbui sau roşie. pe partea Fig. identificate încă din Permian. Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat. Dinofitele cu periplast se divid transversal. constituind un ram închis.Asexuat se multiplică prin zoospori. Răspândire. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele. Înmulţirea. characteristic.152). situat în partea bazală. de culoare bruna. 1978). cele cu teca oblic. unul anterior. celula este eliptică sau reniformă. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. Origine si filogenie. uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci. n – Origine şi filogenie. peste tot în apă chiar şi pe zăpadă. mod de viaţă. salmastre şi marine.151). spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid. ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976. La formele cocoide anterior. l53. Diviziunea are loc în plan longitudinal. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular. heteromorfi. Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. Pirenoidul este extraplastidial. doi flageli heteroconţi. Noctiluca milaris este o specie diplofazică.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. iar celălalt mai scurt şi pectinat.151. şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite.Se nucleol. cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. pulsatilă.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori. numite cingulum şi suculus. Reproducerea este izo sau anizogamă. cu un nucleol.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. N – nucleu. Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris). nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. xantofilele şi ficobilinele. brun-gălbui. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). cu simetrie dorsiventrală. Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. mai lung şi plumos. Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. La Cryptomonas (Fig. Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe. Învelişul celular. Structura celulei. Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice. iar la cele “nude” printr-un periplast. împreună cu care au fost longitudinal ventral. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. cu multe caractere primitive. un sistem pulsar complex. solitare sau coloniale. p – periplast. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. fiind bilobate. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor.). Nucleul este sferic-ovoid. la Cryptomonas: cri–criptă. pirenoid. Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. Au unele asemănări cu rodofitele. inseraţi ventral. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal.

Fig. A – colonie Golgi. N – nucleu. l-2 cromatofori dispuşi parietal. 2 – Ceratium Fig. asociată cu xantofila. pi – pirenoid. 2 – Hydrurus. protoplasma. Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig. cr – cromatofor.000 de specii. gcrz – globul de crizolaminarină. ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l. st – stigmă. pi – pirenoid. o vacuolă pulsatilă. vp – vacuolă pulsatilă.suculus. B – porţiune mărită flagel anterior. Fig. care maschează clorofila a şi c. fo – fotoreceptor. nucleu cu nucleol. cr –cromatofor. fs – flagel sulcar.154. aparat Golgi şi uneori o stigmă. Organizarea celulei. m – mitocondrii. su . care este produsul principal de sinteză. Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. n – nucleu. fa – palmedoidă. pres – presculus.grup de tranziţie. Sub 105 . un periplast flexibil. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină. cm – corpi muciferi. preponderent unicelulare.155. cig – cigulum. 1 – Dinobryon. tr – trihocist.152. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). n – nucleol. fc – flagel cingular. spu – sistem pulsar. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii).153.Dinofite:1–Peridium. if – invaginare flavelară. Celula prezintă doi cili heteroconţi. fiind răspândite în ape continentale şi marine. fp – flagel posterior.

154). Înmulţire. ept – epiteca. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună. B – privită din Răspândire. prin larga participare în componenţa planctonului. protoplastul creşte. La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică. prezenţa sau absenţa rafei. din care: unul central şi doi terminali. Celulele fiice preiau tecile celulei mame. fiind preponderent autotrofe. sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată. special. de culoare brună. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. ziduri şi stânci hipoteca. intrând în compoziţia fitoplanctonului. n – nodul central . o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale. mod de viaţă şi importanţa. filogenie. ecologice. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. Înainte de diviziune. anizo sau oogamie. format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca. unicelulare solitare şi coloniale. iar după tipul de simetrie . Diatomeele sunt larg faţă.plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig. Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. deci una din celule este mai mare.156. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). Unele specii prezintă un înveliş extern. nl – umede. Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. cu un tip particular de perete celular. Prin aceste exigenţe noduli laterali. pe soluri. modul de reproducere ete. La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. după care îşi reface cele două valve. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic. r – rafă. În urma diviziunilor repetate. ca la Dinobryon (Fig.ornamentaţie. totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice).156). cât şi o crăpătură longitudinală. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice.La formele loricate se divide doar protoplastul. în ape dulci şi salmastre. Speciile monadoide se divid longitudinal.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. Cromatoforii au culoare brună. haploizi fiind numai gameţii. Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli. Origine.Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide. mod de viaţa şi importanţă. numită rafa. reproducere. reproducere. ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. 106 . sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. Răspândire. câte una de fiecare. iar în stadiul Fig. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe.. Înmulţirea sexuată este o izo. tecile se îndepărtează puţin. Îmnulţire. hpt – răspândite în mări. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. dar adaptate la anumite condiţii de viaţa. Clasificare. privită lateral. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie. Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ).155). Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. recunoaşterea precisă a gradului de poluare. poligonală. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2. numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. una din celule părăsind lorica. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). dar fără aparat flagelar. Formele cu rafă au mişcări active. Organizarea celulei (Fig. Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee.

xantofile. clorofila a şi c. Vaucheria are specii terestre şi acvatice. Diatomeele sunt foarte vechi. cauloid şi filoid. cu tal de culoare verde. filamentoase. Ciclul este haplofazic. fucosanul. De asemenea. rar sunt dulcicole. şi anume: laminaria. conţin iod. Organizare. cu 6 ordine. manita. având apogeul în Cretacic şi terţiar. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae. Înmulţire. cu tal sifonai. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile. şi anteridie. Produsul de asimilaţie este diferit. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat. cît şi xantofilă. Vaucheria sessilis: A – tal. caractere prin care se aseamănă cu Fucus. B – oogon rizoizi incolori (Pig. C . cu o mare diversitate morfoanatomică. filogenie. tubular. La speciile dulcicole. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m. solitare . Clasificare. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. 157. Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite. iar amidonul lipseşte. răspândite în mediul acvatic. Macrocystis ş. Ordinul Vaucheriales. verde-gălbui. diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. fiecare zoospor fiind biflagelat. fixat de substrat cu Fig. caracteristică este structura cu "piese în H". Vegetativ.microscopice. filogenie. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. Celula. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. iar sexuat prin izo sau oogamie. putând atinge dimensiuni mari. Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. Feofitele au cromatofori discoidali.157). pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e. cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer. macrofite. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile. La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului. Au evoluat paralel cu crizofiţele. are unul sau mai mulţi cromatofori.reproducere. separat de restul talului printr-un perete despărţitor. picături de ulei. iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. pe lângă ceilalţi constituenţi. rar macroscopice.Origine. La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. săruri de potasiu şi substanţe pectice. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. iar la formele filamentoase (Tribonema). lamelare.. de culoare verde. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. Anterozoizii sunt heteroconţi. Trăiesc în mările şi oceanele reci. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. brom. reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. 107 . Oricine. aşa ca la Laminaria.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare.a. bandiform sau diferenţiat în rizoid. iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună).

adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide. cilindric. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria). cauloidul este peren. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare. 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului. dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. anizo sau o oogamie. acoperind zeci de Km2. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus. Cystoseira (Fig. 2A. alcătuind "Marea Sargaselor". Zoosporii şi gameţii au flageli.3C – formarea oosferelor. Înmulţire.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii. Răspândire mod de viaţă.acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. Algele brune au o mare capacitate de regenerare.3A. determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer.conceptacole cu anteridii şi oogoane.Feofitele sunt marine. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. Reproducerea sexuată poate fi o izo. importanţă. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. mici. gametociştii formandu-se în conceptacule. feofitele sunt grupate în trei clase. Clasificare.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria). . cu rol în conducerea substanţelor nutritive. 2B. Sargassum natans şi S. alginaţi. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. La Laminaria hyperborea. ca la Fucus. vitamine.158). Din loc în loc. 4 – zigot. celulele medulei se îndepărtează. devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde.2D – formarea anteroiziilor.158. Meristemele şi ţesuturile definitive. reproducere şi ciclu de dezvoltare. primare şi secundare.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. 1. brom etc. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate. iar filoidul anual şi palmat-fidat. apropie algele brune de cormofite. iod. având tal heterotrih până la cel 108 .2C. numit meristoderm. La Fucus ciclul este diplofazic. numite aerocişti. dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise. Fig. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole. 3B. celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale. Medula este alcătuită din celule alungite. ca furaj şi îngrăşăminte. În raport cu gradul de organizare al talului. Fucus vesiculosus. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar.

obişnuit. Trăiesc în mări şi oceane.saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. ). şi în violet sau oliv la cele dulcicole.ază feofite cu tal bandiform. Cystoseira). cauloid şi filoid. Batrachospernum monilifere. Sphacelaria. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria. cauloid şi filoid (Fucus. Algele brune reprezintă un grup străvechi.159. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit. Cutleria şi Dictyota. discoidală sau sferică. Fucus). Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon).Celula este uni sau plurinucleată. Organizare.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae).uneori gigantic şi gametofit microscopic. Asteroxylon etc. 4 – 6 – fecundaţia. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori. Natura pigmenţilor feoficeelor. fiind de formă lamelară. cât şi în ape dulcicole. care maschează clorofila a şi d. Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf. Origine. Feofitele. constituind un grup filetic închis. ulterior s-au specializat şi diferenţiat. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. lamelar sau diferenţiat în rizoid. sunt coloraţi în roşu la formele marine.cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. filogenie. Fig. Cromatoforii. 9 – 10 – formarea carposporilor. De asemenea. cu două straturi de celule corticale şi unul median. dominând ficoeritrina. 2 – spermatociste. grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid. Mitoza este de tip clasic. diferenţiat în rizoid.Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . 3 – carpogon. Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. cu mai multe linii evolutive. grupe. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite. L. Reproducerea fiind o oogamie. 109 . cu sporofit bine dezvoltat. Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. Talul poate fi filamentos. 2. zoizii lipsesc.

rezultat în urma fecundaţiei.Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. articulat. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul. 110 . Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. Ceramium) şi o serie de vitamine.159). 1. Carpogonul are aspectul unei butelii. Nucleul este mare. Polysiphonia). în special. agaroidul (de la Gelidium.care ies dintr-o adâncitură. cu tal filamentos. respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig. La.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. iar anumiţi produşi metabolici. cu unul sau doi flageli. 1.cu toate că înmulţirea. Ceramium.3.Clasa Bangiophyceae. Alga este haplobiontă. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie.Înmulţire. Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. Răspândire. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre. de culoare roşie. se formează zigotul. apar gametocişti. dependent de gametofit. a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. permiţând modificarea formei. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole. din zigot se formează un sporofit diploid . pe substrat calcaros şi la adâncimi mari. aparţin la doua clase. 2. situată la partea anterioară a corpului. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Prezenţa ficocianinei. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională). Zigotul. ca: agarul.l60). cu un nucleol . iar unele specii ale genului Porphyra. cu tal foliaceu. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare.159. Reproducerea este o trihogamie. Celula are un nucleu individualizat. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă. De aici. numită ampulă sau rezervor. fiind în conexiune şi cu nucleul. Corallina. numite gonimoblaste. eliptic sau sferic. mod de viaţă şi importanţă.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3. tipul fundamental (Ceramium. În ea se găsesc vacuole. Fosile certe se cunosc din Ordovician. Vegetează. de pe care pornesc flagelii.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii.microscopic. lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. numită stigmă. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon.numit endozom. grupează alge roşii cu tal primitiv. filogenie. dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. reproducere şi ciclu de dezvoltare. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. reuneşte rodofitele cele mai evoluate.Clasa Floridophyceae. deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic. La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic. II. menţionăm: Batrachospermum. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. Clasificare. În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n). la noduri cu verticile de ramuri. Organizare. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. Gelidium etc Origine. rotund. le conferă rodofitelor importanţă economică. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. numit carposporofit. descoperirea unor genuri intermediare.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte.

Nutriţia. şi heterotalic. chl – cromatofor. Înmulţire. vp – vacuolă pulsatilă. pirenoizi etc. st – sigma. bl – blefaroplast. flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). Clasificare. stea etc. dict – dictiozomi. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie. p. clorofitele sintetizează amidonul adevărat. În condiţii nefavorabile.). Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. rar heterotrofe sau mixotrofe. După durata celor două faze (generaţii). Organizare. uneori mai mulţi. prin produsul de asimilaţie (amidon).cp – paramilum. ch – cromozomi. În procesul de asimilaţie. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic.161. cs – cuticulă striată. clopot. Euglena viridis : n – nucleu. haplodiplobiontă şi diplobiontă. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). phot – fotoreceptor. euglenele trec la o viaţă latentă. însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor. evoluând paralel cu protocariotele. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. panglică. se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. cit – citoplasmă. cu cromatofori de formă variată (disc. de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. vacuole. Origine. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie. din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. într-un plan longitudinal. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal. Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. Volvex aureux. asexuată şi sexuată. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a. Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. Fig.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . prin închistare. impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. Coniugatophyceae 111 Fig. cromatofori. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. În celulă se află citoplasmă. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. un nucleu (la unele mai mulţi). numită zoosporocist.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. adică ambele sexe ale cu colonii fiice. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Prin caracterele de organizare şi structură celulară. pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor. Aparatul vegetativ este foarte variat. Înmulţirea. filogenie. ziduri). Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili. stigmă.160. anizogamie şi oogamie. Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. cit şi cu algele verzi. Euglenofitele îşi au originea în protofite.

ca nişte peri. Ulothrix zonata: Fig. 2' – gamet. adeseori reunite în perniţe mici.163. 3 – anterozoizi. 4 sau mai mulţi flageli.162. În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. 4 – oogon dupa 2 – gametangiu. care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie. răspândite în ape dulci. 4 – zigot. unde participă la formarea planctonului. după unii autori. cuprinde 6 ordine. disciforme. 5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. sunt sferice. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole. Această clasă. Coloniile de Volvox aureus (Fig. lăsând impresia unui archegon.şi Charophyceae. având flageli egali. Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera. cât şi alge pluricelulare. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. formând un înveliş protector.162). cu talul pluricelular filamentos. prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. solitare sau în colonii. rezultând zigotul. grupează algele verzi propriu-zise. Trăiesc în ape dulci (Chlorella. Unele sunt mobile.163). mări şi ape dulci. Ordinul Ulotrichales. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi.cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). unicelulare. iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1.Clasa Chlorophyceae. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită.161). Celula are în citoplasmă un nucleu. latissima. Fig. În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar. 6 – zoospor. Ordinul Volvocales. pe care se află pirenoizi. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U. Zoosporii şi gameţii au 2. legaţi între ei prin plasmodesme. Ulothrix zonata (Fig. cu talul alcătuit din filamente ramificate. zoosporilor. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane. Înmulţirea sexuată este o izogamie. tetraflagelaţi. răspândite în oceane.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. este o algă frecventă în apele dulci. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. anteridii şi oogoane. grupează alge verzi unicelulare solitare. cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii. 1. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală. pe sol umed. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. scoarţa arborilor. pe ziduri.1'– zoosporange. 112 . din care amintim doar 5.alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox). fără flageli. fecundaţie. cu zoospori. rar poate fi şi oogamie. Unele specii se înmulţesc prin diviziune.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor). Ordinul Chlorococcales (Protococcales). Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie.3' – copularea gameţilor.

Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . Celulele talului sunt alungite. Caulerpa prolifera (Fig. Ordinul Siphonales (Bryopsidales). târâtor numit cauloid. 2 – conjugarea.La unii reprezentanţi. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. grupează alge filamentoase.cr – cromatofor. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste). Genul Cladophora cuprinde numeroase specii. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare. talul sifonal. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral. mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular.Fig.164. În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea. Fig. fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric. numite lâna broaştei. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. care amintesc organele cormofitelor. Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). în anumite stadii de dezvoltare. f – foliole. verzi. simplu sau ramificat. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. Alga trăieşte 113 Fig. conţine un singur nucleu.165. grupează alge verzi cu tal unicelular. răspândite cel mai adesea în ape dulci. e – celule corticate. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o). Talul este ramificat şi fixat de substrat.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se. Spirogyra: 1 – celulă mărită. n – nucleu. c – cornulă. Caulerpa polifera – tal . Cloroplastele sunt numeroase şi mici. numite filoide.166. z – zgot. Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare.

pluricelular. Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor. adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte.Daţi exemple de alge verzi. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi. TEST DE AUTOEVALUARE NR II. Zigotul.Clasa Charophyceae. acoperit de doua valve.Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. formată din noduri şi internoduri. bălţi.Cum se înmulţesc clorofitele? 3. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. Flagelii lipsesc în toate stadiile. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie. Chara fragilis (Fig. Origine. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte. dar fără a avea legături de filiaţie. locul prin care pătrund anterozoizi. diviziunea celulei. Chlorococcales. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate. constituind un ram de evoluţie închis. iar sexuat prin conjugare (Fig. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. Genul Spirogyra (mătasea broaştei). Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite. cu organizare complexă. în special chlamidomonadaceele. dar de sexe diferite. ovoide. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă. 1. care trăieşte în ape stătătoare. reuneşte alge verzi haplobionte. având corpul. fuzionând (cistogamie). După unii autori. în sensul formării talului filamentos. curgătoare. Conţinutul uneia trece în cealaltă. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. cu talul alcătuit din filamente libere. astfel format. nefixate de substrat. Ulotrichales.4. care formează coronula. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. continuându-se cu alte celule scurte. La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig. brune. Oogoanele sunt mari. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale.166). Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre.în mările calde. Clasa Conjugatophyceae. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. evidenţiind un înalt grad de evoluţie. cit şi algele din ord.dispuşi spiralat. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. cu talul pluricelular. care cade pe fundul apei şi iernează. Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci. înmulţirea sexuată este o conjugare. cu cromatofori sub formă de panglică.Origine. Prin dezvoltarea sporofitului. cuprinde un număr mare de specii. 114 . 165). 4. 3.emit câte o prelungire una spre alta.nu au dat naştere la nici un alt grup de plante. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. 2. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor. Din ele ar fi derivat algele din ord. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi. filogenie.l66). au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae).

Mycophyta şi Lichenophyta. adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă. în păduri. Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. 8 .SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni. numită peridie.Stemonitis fusacorpuri b – elateră. Organizare. hialină la exterior şi endoplasma. rezultând mixamoebe. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. în care se găsesc numeroşi nuclei. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig.167. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. 3 – mixamoebe. în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. varia: a – sporangi. Răspândire. înmulţire şi ciclul vital. cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. heterotrofe saprofite. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. Fig. Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire. Arcyria feruginea (sporangi deschişi).167). 2 – mixomanadă. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare. Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi. Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta. Lycogala epiderum (Fig. Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte.cu talul de tip plasmodiu. cu structură granulară. Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu. sporifere. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. în ea fiind înglobaţi nucleii. având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 . cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune. plasmodiu şi sporocarpii. simbionte. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. de culoare negricioasă. 2 mixospor. 5-6 – plasmodiu. Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi. pe substrat organic în descompunere.168. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. care ulterior îşi resorb flagelul. formată din mixamoebozigoţi. Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. brun etc.168). 7 – corpuri sporifere. Prin caracterele lor morfologice distinctive. c – spori. reface plasmodiul plurinucleat. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi).). Ca structură. care prin diviziunea nucleului. diferit colorat (roşu. galben. alb.

deci heterotrofe :saprofite sau parazite. care se formează în sporociste sau sporangiospori. În citoplasmă se află unul. La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae). Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. cu unele bacterii sau insecte. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică. În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. unul sau mai mulţi nudei. La ciupercile inferioare. mixomonadele). Se mai întâlnesc condriosomi. Hifele miceliene. După modul de formare. corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. neagră etc. Tot exogen. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori). lipide ş. hemiceluloză etc. producând boli numite micoze. Basidiomycetae). prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi. pot fi unicelulare.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă. numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. când atacă o singură gazdă sau polifage. Ciupercile se înmulţesc vegetativ. Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. formează bazidiosporii. fitogenie. Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. iar fiecare celulă are citoplasmă.000de specii.a). fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii.Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular. Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. ramificat. Ciupercile pot fi monofage. În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. unicelulare. altele sunt saprofite pe resturi organice.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife. nucleoul şi un număr mic de cromozomi.care au membrană.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. din care au evoluat regresiv . iar cele tari de scleroţi. Structura. Culoarea miceliului poate fi: albă.distingem: exospori şi endospori. din care unele parazite. iar cel cu doi nuclei (dicariotic). Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive. apropiat de ciuperci (Archimycetes). în organele sporifere sau la suprafaţă. la bazidiomicete. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior). celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). corpul vegetativ este un sifonoplast. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. neseptat şi plurinucleat. celuloză. iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. adică un miceliu tubular. numărând peste l00. este denumit miceliu secundar. Sunt plante heterotrofe. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice. cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. Endospori se formează în organe sporogene. cenuşie. pe anumite organe numite bazidii se. brună. Produsul de rezervă este glicogenul. adaptate la mediul terestru. formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. Conidiile. Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. pot constitui. prin îngrămădirea lor. numite conidiofori. ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI.mixosporii). Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii). lipsite de clorofilă. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite. la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. extrem de variat. ţesuturi false. aşa cum ar fi: ascosporii. asexuat şi sexuat. Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. atunci când atacă mai multe specii de plante.cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . Nutriţia ciupercilor. Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. doi sau mai mulţi nuclei. FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante. bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. unicelular. Origine. rar la cel acvatic Morfologie. Înmulţirea. înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. Peretele celular.

Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă. Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. 3. în general. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite. Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. tipul de înmulţire. Clasificare. structura talului. aflate la capetele celor două hife miceliene. La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. alcătuite prin împletirea hifelor. 6 – zigospor matur. Phycomyeetae. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. După criterii filogenetice. Mucor mucedo 1.169. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie.miceliu cu sporangi tineri.4. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. Ascomycetae. 7 . heterotalice. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. Deseori. dicariofaza sau faza binucleiata. . CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare. gametangiogamie şi somatogamie. iar meioza asigură revenirea la haplofază. ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere. prin pseudopode. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. c – sporangiofor. Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. Ciupercile inferioare. fiind numită şi cistogamie. Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie. CLASA PHYCOMYCETAE Fig. organele sexuale formându-se pe taluri diferite.5 – gametangiogamia. ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi. căzuţi în apă. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast.teleutosporii (la Uredinales). emiţând 117 Fig. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. 2sporange de diseminare matur.170. Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. Basidiomycetae şi Deuteromycetae. sunt homotalice iar cele superioare .

adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. din care se formează micelii heterotalice. având loc plasmogamia şi apoi cariogamia. cu câte o conidie de forma unei lămâi. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). Phytophtora fagi (Fig. Fiecare celulă are un singur nucleu. care reprezintă faza de lungă durată. numite picnidii. Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş. fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie). Conidiile se formează. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat.). în majoritate obligat parazite. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti. producând pagube însemnate la plante. Ascosporii. care au ca organ caracteristic asca. Rhizopus stolonifer (R. înmulţeşte prin izogametangiogamie .haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor.169). Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. hrănindu-se prin intermediul haustorilor. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii. sunt hialini sau gălbui. Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate. pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. din fam. sporangiofori pe care se găsesc sporangi. Prin resorbţia membranei la locul de contact. Corpul vegetativ este un miceliu. septat. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii). formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori. cu celulele aşezate cap la cap. Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. răspândite în mediul aerian.de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). de sexe diferite. Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb).Prin germinare. În general.Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia).care se separă de restul hifei printr-un perete transversal. care la germinare se divide reducţional. provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase. germinează direct. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi. numită impropriu şi oogamie. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife. Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. oidii). prezintă unele afinităţi cu ascomicetele. nigricans). conţinutul unui gametangiu trece în celălalt. scleroţi şi înmugurire (drojdiile).a. Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite. formând după germinare noi micelii. în special. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. iar sexuat prin heterogametangiogamie. Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii. Syncephalis etc. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. Mucoraceae. Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi. capabili de germinaţie. de numita aşcogamie (Fig. Sporii au formă ovală sau sferică. În cazul când apare miceliul secundar. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. Familia Saprolegniaceae. ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. rar saprofite. Unele genuri de zigomicete (Endomyces.171). alcătuind hifele miceliului primar. pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii.l70). devenind gametocişti (gametangii). rezultă 118 . Sexuat se. organ de rezistenţă. în care se formează ascosporii. De pe miceliu apar ramuri verticilate. Prin stomate ies conidiofori izolaţi. ce formează pe substrat o pâslă. celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales).

Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a).notată cu "C"). 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia. fără corpuri sporifere şi are două ordine. numite parafize. rupere pereşilor corpului de fructificaţie. Torula.miceliu primar .000 specii.Pe unul din aceste miceilii. SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea.Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor. multe din ele fiind parazite pe plante şi animale. Clasificare ascomicetelor. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor . Torulopsis . Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize. dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. de scurtă durată.172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase.Endomyces . a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană. pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. Din zigotul fecundat se formează hife ascogene. având loc mai întâi plasmogamia. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire. Ascogonul are forma unei butelii. În anteridiu (anteridie).Această celulă zigot.171. care au formă de cupă sau disc. asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie. Remarcăm că. Ordinul Protascales. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia . peritecii. se transformă în ască. Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat. Ascomicetele numără peste 18. ascogene. închişi în ască. adică ascosporii. deosebim: cleistotecii cu ascospori. iar nucleii sânt în perechi (dicarion). cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. reuneşte ciuperci saprofite.ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------. prin diviziunea nucleului. 4 . reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene).cu talul unicelular.în majoritatea cazurilor. deci sunt descoperite. având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii. iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul.5 – formarea filamentelor formându-se. rezultă mai mulţi nuclei. trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. 119 . cauzând pagube mari. fiind larg deschise. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere. într-un strat fertil sau himeniu.ascospori Fig. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. un corp de fructificaţie sau ascofruct. cu rol de gameţi masculi.micelii primare heterotalice (+ şi -). (Fig. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului.

dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic.173).Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig.Produc boli la plante numite "făinări". 120 . 2 – eliberarea ascosporilor. SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. înmulţinduse. prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli. copularea conidiilor. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului. caracter după care sunt împărţite în ordine.Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ). Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie. producând deformări ale organelor. asce cu ascospori. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. Ordinul Perisporiales (Brysiphales). parazite intercelular.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei.173. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin.175). se înmulţesc prin conidii de tip Oidium. iar din P. care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre. – Aspergillus. Asexuat se înmulţesc prin conidii. fiind ectoparazite . În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule.5 – miceliu binucleiat. printr-un proces de fermentaţie alcoolică. Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului. Prin maturarea Fig. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. Ordinul Taphrinales (Exoascales). 3. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate). produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare. Fig. iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş.Celulele miceliului sunt binucleiate.147. 6 – c – conidii fructe atacate. cd – conidiofori. ramificat. Taphrina pruni (Fig.2 – tal unicelular. formată prin înmugurire. iar sexuat prin somatogamie. Asexuat. ciaviforme claviformina. celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori.Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii. măciucaţi sau ramificaţi (Fig. 3 – colonie -). Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite.175. adică hipertrofierea fructelor. având aspectul unor şiraguri de mărgele. descompune hexozele. În condiţii nefavorabile. Ordinul Plectascales. 4 – ască.4 – 2 – Penicillium. Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie. grupează ciupercile cu miceliul filamentos.7 – chlamidospor. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi. apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina.

care susţine o căciulită de culoare brună. cireş etc. căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului. fistulos. glădiţa. cu organul sporifer caracteristic. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată. de culoare brună şi pedicelul scurt. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari..simple sau ramificate (Fig. care formează strome brun-negricioase.176). care au corpul de fructificaţie un apoteciu. având stromele de culoare portocaliu-roşiatică. Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa).1). N. Din fam. Fig. Morchella esculenta (zbârciogul). sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare. întîlneşte Diatrype stigma. în care se află ascele.brumale etc. cupă. Din fam. 121 . de culoare roşie coral. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. păr. alcătuit din asce şi parafize. Dasyscypha willkommii: Fig. Stratul himenial. în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul. prezentând numeroase alveole.făinarea frasinilor şi a altor specii. cu corpuri sporifere mari (Fig. primă vara.172. Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. Ordinul Tuberales. bohemica. declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals.Peziza coccinea care are apotecii mari. f – apotecii. Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce.177. T. în pădurile noastre se întâlneşte. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. numite: trufe. Phacidaceae. Reuneşte ciuperci parazite pe plante.177). foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. T.) răni canceroase. cibarium. Din familia Pezizaceae. iar Phyllactinia suffulta .176. tei etc. se. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. asemănători cu tuberculi de cartof. 2 – Verpa 1. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. din fam. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras). CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate. la care ascele au formă de butelie. Ordinul Pyrenomicetales. diferenţiat în picior de culoare albă. alun.2 – ramură cu cancer. Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori. Helotiasceae. fag. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun. Ordinul Sphaeriales. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). producând strome colorate în roşu. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag). galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen.. cu strome negre şi tari. de diferite forme (disc. Grupează ciuperci parazite sau saprofite. se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee. cu ascofructul comestibil. cleistoteciile având fulcrele ramificate.de tip periteciu.1 – Morchella esculenta. cu aspect de urechiuşe. care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. Ascocarpii sunt globuloşi. Tuberaestivum. Ordinul Discomycetales.

bazidiospori. nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori. Baziddile pot fi întregi. care prin creştere da naştere miceliului secundar. protecţie etc. Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. depozitare. 3 – coptlarea a două 10). cîte o anză (cârlig) laterală. Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni. 8 – miceliu diocariotic.Fig. dicariotic. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. rezultând 4 nuclei. rezultă micelii primare. 2 . 122 . Cei doi nuclei din celuă se divid simultan. dicariotic. În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. cu celule uninucleiate. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport. Capetele a două micelii primare (hife). După un timp. Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R). cu un singur nucleu este separată de. iar partea bazală. fie în anumite zone fertile. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. fiind denumita fragmobazidii. urmată de alta normală. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig. numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). Bazidiile se pot forma direct pe micelii. 4-7 – creşterea miceliului secundar. pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. formate din împletirea hifelor miceliene secundare.secreţie.178. În bazidiofructe. de scurtă durată. asemănător hifelor ascogene. Mai târziu. prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare.178). de lungă durată. haploide. din care doi migrează spre vârful celulei. ia naştere.În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. celule terminale. nucleul din anză ajunge în celula bazală. rezultând 2-4 nuclei haploizi. cea superioară printr-un perete. în urma unor modificări citologice. rezultând o celulă dicariotică. se apropie şi are loc plasmogamia (P).179. 9 – bazidie cu bazidiospori. Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1.179). care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. caz în care se numesc holobazidii sau septete. un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar.

creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată.1–Polyporus sulphureus. formosa . Ordinul Hymenomycetales.000 specii.184.1–Boletus edulis.180. ordinul este împărţit în mai multe familii.2–Polyphorus betulinus Fig. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes). p – pileus.183.1). Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe. 2 – Fomes fomentarius . pe care se dezvoltă o regiune fertilă. aparţinând la 4 ordine. din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre. cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste.meloşel). ramuri.2–Hydnum repandum. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior.2). plop.lam–lame acoperite de himeniu. C. fag etc.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii.3).1–Clavaria aurea. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar.s– stipes. vb – velum parţiale. După modul de organizare a corpurilor sporifere. are 123 Fig. satana. dinţi sau ţepi. Acest ordin numără circa 13.3–Psalliota campestris:m–miceliu. Familia Corticaceae. şi produce putrezirea lemnului.barba ursului.182. trunchiuri căzute etc. Familia Clavariaceae. din care mai importante sunt. grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig. Hydnum repandum . numită himeniu . C.burete ţepos (Fig.181. 1 – Polyporus hispidus. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă. 18o. mesteacăn. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze.l8o.botrytis. Ciuperca Cantharellus cibarius .2–B.ciuciulete (Fig. carpen. coralloides . Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea . C. 3 – Merulius lacrymans Fig. pe care se află bazidiile.. Fig.

carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul. Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. cu rol de protecţie al regiunii himeniale. Prin creşterea ciupercii. piperatus (iuţari . denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei. Comestibile sunt. pâinea pământului). 124 .care elimină picături de apă (Fig.bureţi iuţi). moale şi gălbui în tinereţe.lutens de culoare gălbuie. cu bazidiofructele de culoare gălbuie. stejar etc.181. Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi. sub formă de copită. numită vo1va. margini de păduri. iute (Fig.toamna se dezvoltă bazidiofructele. numai în păduri. Boletus satans (hrib ţigănesc. (burete de casă. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă. de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie. comestibile. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior. tari. A. reprezentând un rest al membranei velum universale. crustă sau pălărie cu picior. ulm.regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase. care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare. 3). de asemenea. pantherina (burete pestriţ). Psalliota arvensis. copită. L. cu bazidiofructul olivaceu şi B. de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig. se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . 2). formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar. în special pe arborii căzuţi. asemănătoare cu o pălărie. 2).1). apoi negricioasă. La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa. hrib veninos). enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig. are pălăria de culoare. Familia Polyporaceae. prezintă pălăriia bombată. cauzând putrezirea albă a lemnului. de culoare roşie-gălbuie. Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase.cenuşie. are pălăria de culoare brun .183. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. pe soluri grase. De asemenea. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale. cu picior. nuc etc.l80.2). de culoare roşietică sau albă în tinereţe.183). moi şi de culoare cenuşie. velum parţiale se rupe. menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă.182. Genul Fomes are corpurile sporifere perene. are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu). otrăvitoare. care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. 1) şi creşte frecvent în paduri. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale. ciupercă de pivniţă). apoi devine dur. lăptuci). Russula vesca (vineţică. 182. produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. căpătând o culoare neagră la maturitate. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie. cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes. are corpul sporifer peren.184. pitoancă). Boletus edulis (hrib. prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. pita pădurii. phaloides (buretele viperei). are pălăria de culoare roz-brunie (Fig. P. Se dezvoltă pe fag. sylvatica . Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). pajişti.1). crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. Polyporus squamosus ( buretele păstrăv). unele pot fi micoritice şi mai rar parazite. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. prezintă corpuri sporifere cărnoase. pe partea superioară. Famila Boletaceae. albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe). Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele.cit şi în ciupercării. În stadiile tinere. numită velum parţiale. cărnoasă. alcătuind cortina. Este o ciupercă comestibilă (Fig. la unele ciuperci.185. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar).3). Polyporus hispidus (Fig. Familia Agaricaceae. Merulius lacrymans. A.2). Fomes fomentarius (iască. mult apreciată.cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor. hulubioare. Coprinus atramentarius (popenchi). cu latex alb. Dintre ciupercile micoritice. Polyporus sulphureus(Fig. Dintre speciile de ciuperci toxice. dispuse radiar. pălăria şarpelui). Ultima specie apare în grupuri numeroase. producând putregaiul alb (Fig.1). Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile. De pe rizomorfe .184. mămătarcă.183. pratensis şi P. producând putregaiul roşu. are pălăria campanulată.181.. ce creşte prin păşuni. văcălie). zonată în inele anuale. prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri.

Familia Phallaceae. albe-brunii. 1 – Amanita muscaria. Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor).186.1 – Russula sp. apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi.185. 3 – Cantharellus cibarius. 2 – L.3). sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile. pergamentoasă şi tare. 125 .Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai). care execută mişcări higroscopice (Fig.186. Fig. iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. Lycoperdon gemmatum. 4 Scleroderma auratiacum. Fig. 2 – Lactarius piperatus. Auriculariales.4).pyriforme.185. 2 – A. are corpul sporifer la început subteran.5). Geaster hygrometricus (steaua pământului).2).1). învelite într-o membrană numită peridie.Amanita caesarea (crăiţe. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba. are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig.184. de culoare măslinie şi miros de cadavru.186.Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac. 3 – Geaster hygrometruicus. Lycoperdum pyriforme (Fig186. burete domnesc). Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos). care are corpul sporifer în primele faze subteran. reunite în 4 ordine: Tremellales. cu solzi albi în partea superioară (Fig.2). are corpul piriform. 5 – Phallus impudicus. care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig.caesarea. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie. Fig. de forma unei căciulite alveolate (Fig. Uredinales şi Ustilaginales. Ordinul Gasteromycetales.186. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate.186.

fiind saprofite. infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria.din miceliul secundar.uredosor cu uredospori. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. S. Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite.a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. Ceraştium ş. cu bazidia septată. din familia Malampsoraceae (Fig. 188. Teleutosporii formaţi în teleutosori. Uredinalele sunt endoparazite. Ordinul Ustilagineles. Bazidiosporii sunt haploizi. 5 – bazidie cu bazidiospori. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri. cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. 2 – ecidie cu ecidiospori. fiind heteroice. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . Ecidiosporii se formează în ecidii. iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă.187). 3 – ecidiospori. Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. cinerea. dar cu bazidiile septate. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. 187. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. 4 – teleutosor cu teleutospori. Fig. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad). Fig. Auricularia sambucina. unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -. fel de pungi. 188). Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice.heterotalie. apoi germinează şi se formează probazidia. binucleiaţi. 3 . Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor. 4 – uredospori. creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. Aceştia căzând pe sol. tăciuni şi mălură. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. cu diferite tipuri de spori. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie. Cronartium ribicola.formate din miceliul primar. ci doar organe de sporulaţie. fiind unicelulari. În ciclul biologic predomină miceliul secundar. heteroieă pe pin strob si coacăz etc. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. 5 – teleutospori. Ordinul Uredinales. numiţi şi spori de vară. evonymi-capraearum. un. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal. 2 – picnidie cu picnospori.Ficnosporii se formează în picnidii.

foliaceu. numite gonidii. 127 . Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate.(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. având talul de forme variate. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite.). Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda. toxice. Lichenii frunzoşi. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. cu rol de susţinere. vizibile cu ochiul liber. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia.a. La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară. Unele specii au în constituţia lor principii active. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste. iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei. Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales). pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe . În cazul talului heteromer (Fig. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară.189. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. având aspectul unei tufe ramificate. În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. care alcătuiesc stratul gonidial. Structura. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele.) De asemenea. acele şi conurile de conifere). Usnea barbata ş. puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina.modula. CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. După teoria monofiletică. simetrie dorsiventrală. Cetraria islandica. Polyporus officinalis ş. Rhizocarpon geographicum). Unele ciuperci sunt micorizante. spre exterior. constituind un fel de scoarţă sau cortex. asca şi bazidia fiind omoloage. Anatomic.a. Lichenii sunt plante de talie mică. unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). în special. se află un strat de hife strâns împletite. Origine şi filogenie. Importanţa ciupercilor. au talul lamelar. după caracteristicele conidiilor. Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici.1). Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare.). formată din hife strânse. Lobaria pulmonaria etc). fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. respectiv din algele roşii. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina. Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită. menţionăm: Cytospora Fusarium. În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante.

Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. B l89. tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat. propagare de soredii sau separare de izidii. din regiunile tropicale). Sorediile sunt grupe mici de alge. co parteneră. grupate în apotecii (Fig. te – teciu.Înmulţire.189. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu.190.00 de specii. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre. D – scorţă internă. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex. când ciuperca fiind o discomicetă. C – medula. a – apotecii.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni. înconjurate de miceliul ciupercii. 1 – Cladonia rangiferina.2). generând ascospori în asce. Clasificarea lichenilor. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. ri – rizoizi. 5 – Usnea barbata. Pe talul unor licheni (Lobaria. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa. După felul ciupercii din constituţie lichenii. CLASA ASCOLICHENES Fig. 3 – Centaria islandica. E – rizine. 128 . Cora pavonia. 4 – Xanthoria parietina. Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. ep – epiteciu. numite cefalodii. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. go – gonidii. Peltigera). la germinare. 6 – Roccella tinctoria. Ascosporii. se – cortex. zm – zonă medulară. se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes.189. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. observa nişte umflături cu aspect de gale. care numără peste 20. Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei. formează un lichen – zonă gonidială. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes. 2 – Lecanora sp. secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă.

lichenul galben (Fig. Rocela tinctoria (Fig. întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră. răspândite în toate mediile. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare. Ciadonia etc. ciuperca având corpul sporifer un apoteciu.lichen de munte. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina. comun pe ziduri. manoza.Ordinul Discolichenes. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne. Altă specie frecventă este C. acizi organici. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină.lichenul manei. este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină. servind ca hrană pentru reni. în scop medicinal (Centraria islandica). Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure. Dintre cele mai frecvente specii. Importanţa lichenilor. Xanthoria parietina. 190. Usnea barbata . 129 . histidine ş.mătreaţa brazilor (Fig. în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . Rhizocarpon geographicum (lichen crustos).1). care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia. enumerăm: Cladonia rangiferina . se întâlneşte frecvent pe stânci de granit. iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor. Dăunătoare sunt speciile. Usnea etc. trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben.a). are talul foliaceu.3) ..cu tal fruticulos.5). De asemenea.lichenul renilor (Fig.m. folosite ca principii colorante. are talul fruticulos. acizi aminici. ramnoza. contribuind la formarea solului. l90. l90. Xanthoria parietina . 190. Parmelia. lichenii sunt pionerii stâncăriilor.). Grupează majoritatea lichenilor. pyxidata. Cetraria is1andica (Fig. garduri.190.4).6). Alături de bacterii şi alge. ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor.

Cloroplastele au şi clorofila b. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. Ciclul de dezvoltare. diferenţiat în ţesuturi mecanice. dar care formează tot spori. iar în arhegon o singură oosferă. numită spor o gem. sunt fixate de substrat prin rizoizi. prin mitoze. conducătoare etc.191. chiar elemente conducătoare. faţă de clorofite. Sporogonul (sporof itul). iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie. Anteridia şi arhegonul. Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. cu anteridii şi arhegoane (Fig. alcătuit din picior setă şi capsulă. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. tipice. care reprezintă gametofitul. se formează pe tal şi sunt pedicelaţi. alcătuit din picior.191). cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). amintind de protostelul rinialelor.sporogonul. Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) . Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii. axial. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. în special. prin meioză. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică. inclusiv). prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). La pteridofite. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). un muşchi diotic. briosporii care reiau ciclul.ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare.care îndeplinesc rolul rădăcinilor. reprezentate printr-un parenchim conducător. cu sau fără nervură. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. Gametangii. de timpuriu. partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. numită corm. dependentă de partea vegetativă. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. mecanice. cât şi de cormofite. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. Gametofitul talos. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . În anteridie se formează anterozoizi. deci rămâne un tal. de origine epidermală. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. a sporangilor (capsula) şi Fig.SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. Sporul (meiosporul) generează.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. La unele specii se poate diferenţia. În capsulă se formează. în general. Frunzişoare1e sunt simple. cât şi cel cormoidic. epidermă. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini. se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. Gametofitul. Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. câte doi dintr-o celulă mamă.).Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite. Rizoizii. de pteridofite. La briofite. independentă. creşterea terminală. Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. generând planta. Protonema şi planta. În dezvoltarea ontogenetică a capsulei. păduri etc. Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare. de scurtă durată şi dependentă de gametofit.

5.5– arhegon. Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate.8–secţ. 3 – tal femel cu arhegoniofori (g). Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor.6–capsulă deschisă. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului.7– elatere şi spori. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule. numite anteridiofori. În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere. Fig. Fig. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon. zonă în care se dezvoltă. prin sporogon. Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase. l– scufie. asemănătoare unor bulbili. Clasificarea briofite1or. Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. Hepaticatae şi Bryatae. în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). 193). cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate. Rizoizii sunt unice1uiari. transv. prin arhegoniofor. capsula nu are columelă şi caliptră. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). 2 – opercu.193. ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales . respectiv arhegoniofori. 4 – apofiză. gametangii.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. 7 – columela.setă. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant. B–secţiune longit. Marchantia polymorpha. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă.iar la Hepaticatae. s – stomate şi a – anteridii. spori şi elatere. Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed. 2–secţiune long. prin anteridiofor. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului. 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a). ramificate. Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor.192. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. 3 – urnă.000 de specii sunt grupate în 5 ordine. Cele peste l0. terminaţi disciform. Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. 6 – arhespor. cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală.amfiteciu şi alta internă sau endoteciu. iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. variat ornamentat. 131 .

care are numeroase specii oligotrofe.Sphagnum.hiroide.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig.Capsula sporogonului nu are setă. Polytrichidae şi Buxbaumidae . S. cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. 2 – sporogon mărit. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. ramuri şi frunze. o – opercul. turficole. iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. squarrosum etc. terminată cu un căpăcel numit opercul. SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae. iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S. 4 – ps – pseudopodiu.Ordinul Jungermaniales. având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă. wulffianum. alcătuind peristomul. Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. format din celule mecanice. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. frunzişoare.195. Andreaeidae. 3 – Mnium undulatum. Prin pădurile umbrite de la noi. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern. Capsula este alcătuită din urnă. Unele celule sunt mai mari şi hialine.În cazul genului Polytrichum după epidermă. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule. rizoid. transformându-se în turba. mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. însă la maturitate este ridicată de un pedicel. 132 . apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv. sporogon. acutifolium. datorită mediului acid. numit pseudopodiu. moarte. se carbonizează. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi .194. cu rol în diseminarea sporilor. cu un singur gen . Dintre speciile genului Sphagnum (Fig. leptoide.194). mai dezvoltat la Pcalytrichaceae . un parenchim şi central elemente conducătoare. 1 – Dicratum scoperium. Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici. Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. numite hialociste. numită apofiză. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides. Bryidae . c – capsulă. Sporogonul este diferenţiat în picior. 2 – Funaria hygrometrica. setă şi capsulă. Hylocomium splendens. Sphagnum sp. numite Fig. a – rest din arhegon. cuprinde forme cu gametofit cormoidic.

Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. pentru combustibil şi ca îngrăşământ. Ecologie.1) şi Eurhynchium striatum. răspândiţi în variate condiţii de mediu. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri. Prin pădurile de conifere. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci. Prin păduri cu soluri reavene. 133 . Se opercul. se întalneşte Polytrichum juniperum. de dimensiuni mici. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic. conservă grăuncioarele de polen. la mediul terestru. altele pe sporangi.2). Briofiţele au un important rol ecologic. este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase.196. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis. adaptându-se. În pădurile de foioase. protonema filamentoasă cu cloroplaste. Pe solurile uscate. Multe specii cresc pe sol. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. cu capsulă mare şi asimetrică. opercul.frânghiuţă (Fig. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. răspândire şi importanţă. întâlnindu-se pe substraturi variate. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic. acoperită de o caliptră mare şi franjurată. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii. 195. 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. moderat acide de pînă la acide. anterozoizii ciliaţi. Polytrichum pe glob. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae. Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig. pe soluri argiloase. 195. iar capsula este 4-6 muchiată. cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . în special în cele montane. Muşchi au o largă răspândire Fig.196). frecvent se întalneşte Atrichum undulatum. prin turba produsă în cadrul lor. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. iar unii pe stânci. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. Sfagnetele.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer. Predominarea gametofitului.2). Origine şi filogenie . 195. Mnium undalatum (Fig. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. Briofitele au legături §i cu psilofitele. Hylocomium splendens (Fig. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris. pe ramuri în descompunere. cu pH acid.

Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. rar filamentos. care prin germinare generează embrionul.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. lipseşte. numit corm. adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta. cu care începe gametofitul. 4 – sporange cu spori. în general. se succed obligatoriu două generaţii. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. cu corpul vegetativ vascularizat. desprinse dintr-un strămoş algal. care prin 3 – secţ. 1 – corm. se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. Cele peste 300. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ).. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. formându-se pe protale monoice sau dioice. cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). tetrade de spori (n).00 de specii de cormofite de pe glob. Fig. 197). stoloni. de scurtă durată. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. Corpul este diferenţiat în tulpină. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. fiind reprezentat mas.. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. până la câţiva metri.ce prin dezvoltare devine plantulă. În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă. întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie. 7 zigot. 8 – plantulă pe protal. numit corm. Frunzele sunt de două feluri: mici. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv.trofosporofile. muguri tuberizaţi. prin sor. Cormul are o structură morfoanatomică complexă. 2 – lob foliar cu sori. Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. tuberculiform. cât şi sexuat. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed.197. numit stel. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. mitoză generează embrionul. cu dimensiuni de la câţiva centimetri.frunze şi rădăcină. cel mai adesea fiind taloidic. fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. rar poate fi şi monopodială. Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . uneori lemnoasă. La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară). Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). grupate într-un cilindru central. sau pseudodicotomic. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile.

eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. Lycopodiatae. care au corpul diferenţiat în rădăcină. 198. dispuse spiralat sau opus. Rinialele au o mare importanţă filogenetică. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. în simbioză au ciuperci micoritice. Madagascar şi Florida. 1 – Rhynia. frunze de tip microfil. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. Frunzele sunt de tip rnicrofil. Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă. Hornea avea un rizom tuberculiform. Protalul este cilindric. 198. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). Fig. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. La Rhynia (Fig. tulpina şi frunze. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. cunoscute ca fosile din Silurian.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze.2) posedă pe tulpini frunze mici. organizare şi particularităţile ciclului biologic. uninervate.1). După gradul de evoluţie. Cuprinde primele pteridofite. Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor. pe care se găsesc frunze solzoase. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. sp – sporangi. Ordinul Rhynia1es. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. ramificat cu protostel. cu 10 specii arbustive. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică. rar bifide.2 – 135 . 2 – Asteroxylon. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. cu rizoizi în loc de rădăcină. Australia. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel. Japonia. 199. subteran. 198. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale. situaţi în vârful ramurilor. Asteroxylon (Fig. întregi. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. Dintre pislofitatele străvechi. iar de pe rizom plecau rizoizi. actinostel şi sifonostel. Fig.pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae.

Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. este 9 – zigot. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul. 8 – arhegoane cu oosfere. sesile. Din germinarea sporului se formează protalul monoic. din Silurian şi Devonian. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri. cu mai multe specii la noi. complanatur n etc.pedicuţă (Fig. (m). 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide. indică humus de tip moder. Ordinul Proto1epidodendrenales.Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. dispuse spiralat. Grupează numai reprezentanţi fosili. cu humus de tip moder. 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig. sempervirescentă . pe soluri oligotrofe şi Fig. de formă tuberculiformă şi este incolor. molidişuri. i – ligulă. Se1aginellales. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . 3 – spor. Legidodendronales şi Isoetales). Lycopodiam clavatum . 4 – spor în curs de germinare. Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin. 3 – microsporange cu microspori. 200 Huperzia selego Fig. Pe protal se formează anteridiile. Au dominat Paleozoicul. grupate în 5 ordine . L. 201. Selaginella helvetica: 1 – planta. acide până la moderat acide. saprofit.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat.10-11 – plantulă. reavăn jilave până la 136 . Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. reprezentată de un protal monoic sau dioic. supra sau subteran. Huprezia selago. 4 – În macrosporange cu macrospori. 200).Gener sporofilă cu sporange. este o plantă semilemnoasă. terminate într-o aristă fină.199). 5 – protal. f – tapet. fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera.Lycopodiaceae. reavene până la reavăn jilave. astăzi supravieţuind doar 7 genuri.

Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. În urma germinării sporilor se formează protale dioice. Familia Selaginellaceae. concrescute într-un manşon sau teacă. iar la noi fiind cunoscute numai două specii. Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer. Selaginella helvetica . dispuse pe 4 rânduri (Fig . Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi.20l). Ordinul Isoetales Are o singură familie . 137 . iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii.jilav-umede. Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente. numită ligulă. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate. dispuse altern sau opus. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. având câte un sporange.Isoetaceae.struţişor. Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. cu frunze de tip microfil.a. târâtoare.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele. cu 2 genuri actuale. calcaroase din regiunea montană. de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme. având la bază o anexă solzoasă. pe glob însumează cea 600 de specii. la vârf cu numeroşi dinţi. cu frunze mici şi inegale. cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice. subalpină şi alpină. Are tulpină ierboasă. ramificate dicotomie. creşte pe stânci umede. dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş.

Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ). După împrăştierea sporilor. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. sunt brunii şi neramificate. E. 5 – spor cu arhegoane. Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 .202).Clasific are.cu verticile de ramuri la noduri. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale. 3 – sporofilă cu tuberculi. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. indicând soluri cu exces de umiditate. prin germinarea sporilor. în vârf cu spic sporifer. nutritive de elatere desfăcute rezervă. pe terenuri nisipoase. Equisetum arvense: 1 – Fig 203. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile. are şi el tulpini sterile şi fertile. asimilatoare. 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse. bospice de sporofile. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile.Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. creşte frecvent prin locurile umede. diferenţiaţi pe sexe. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. creşte în lungul văilor umede. Tulpinile asimilatoare.coada calului (Fig. verzi. se formează la germinare 2 protale dioice. 4 – spori. prin fâneţe şi culturi.ramosissimun etc . Equisetum telematia . sterile. O singură tulpină verde. Importanţă economica.203). Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite.202. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi. întâlnim la: Equisetum hiemale E. 3 – sporofile cu sporangi. palustre . Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni. 6 – anterozoid. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă. cu rădăcini Fig. mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană. Sporofitul are în sol un rizom articulat. 8 – zigot ăn dezvoltare. prinse de substrat prin rizoizi. 2 – tulpini sterile. anteridii. formând fitocenoze. Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi.La ambele specii. coada calului (Fig. Equsetu m arvense. tulpini fertile şi sterile. apar mai târziu şi au ramuri verticilate. Are. de asemenea.

În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. cât şi arhegoane cu oosferă. unistrat la leptosporangiate. iar unele din cele tropicale sunt arborescente. acoperiţi sau nu de o membrană. Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. anual se formează o frunză cu 2 segmente. intrând la finele acestuia în declin. Cele peste 10.clasificare. din care prin meioză se formează numeroşi spori. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). iar protalul este anual.Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. Frunzele sunt macrofile. Fig. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. compuse. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire. La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. de pe rizom. Embrionul format după fecundare din zigot. rar dioice la ferigile heterospore. Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede. fosile. sectate sau lobate. Aceştia. Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. Frunzele sunt de tip macrofil. alcătuind sori. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. iar gametofitul este de scurtă durată. verde şi pluristratificată. 204. Sporangele are la exterior un perete gros. având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. peren. în condiţii de umezeală şi de temperatură.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. deci de scurtă durată. Sporangii sunt grupaţi în sori. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice. Răspândire. germinează. La ferigi sporofitul este dominant. steril. care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. fertil. numită induzie (Fig. având formă de lamă foliacee. întregi sau incizate. este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. care apare prin pajiştile de munte. 139 . bulbile epifile şi fragmente de protal. unul verde. 204). Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic. stoloni subterani. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. frunze. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat. format dintr-o celulă epidermală. asimilator şi altul gălbui. Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. iar în sistemele mai noi în 8 subclase. reprezentat prin spor şi protal. acoperiţi în multe cazuri de induzie. dând naştere la protale monoice. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc.

Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. cu 2 genuri de ferigi străvechi. răspândite în zona tropicală şi temperată. Subclasa POLYPODIIDAE 140 . lemnoase şi erbacee. Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate .

lungi de peste 1 m. Frunzele sunt de tip macrof il. în majoritate ierboase. Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet.ruta muraria (ruginiţa).sori cu induzie rasucita. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). cu troficitate scăzută până la ridicată. cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului.In pădurile noastre cresc numeroase specii.Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană. pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare . răspândita până în etajul subalpin. sectate . nuzi. 2).Specia este comună în pădurile montane. În făgetele montane. brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei. cresc Asplenium trichomanes (straşnic). rar întregi.In aceliaşi condiţii ecologice. sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. 2-3 penatisectat. Matteuccia struthiopteris (spata dracului).000 de specii.2-5 penatisectate. Dryopteris filix-mas . pe dos cu sori rari. specie perenă. s-sori. purtând pe dos sori rotunzi. În făgetele de pe povârnişuri şi chei. Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. se întâlneşte pe văi.foliola cu sori.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. Fig 206. crăpături de stânci în pădurile umbrite. cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb. acoperit cu rare palei 3. cu structura cilindrului central variabilă. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă). Cele aproximativ 9.calcicolă (Fig 206. l). moderat acide până la slab acide.Phylitis scolopendium. În locuri stâncoase.Prin zavoaile de la gurile Dunării. sori rotunzi şi 141 . cu induzie rudimentară. pe humus de tip moder-mull şi moder. iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede. este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană.Polipodiidele sunt izospore. Dryopteris robertiana este o specie calco-filă. limba cerbului). fără induziu. cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. acoperiţi de o induzie reniformă.Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului). Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana. amestecuri şi prin molidişe. A. moderat acide pînă la neutre. se recunoaşte după frunzele mari. (solzi). care poate fi recunoscută după 1-planta. are frunzele dublu penat sectate. cu rol în deschiderea sporangelui. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. 2. 1. prin păduri şi stâncării.Are sori nuzi.iarbă dulce (Fig 306.Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. lamina lanceolată. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). fără induziu. cu sorii alungiţi. dispuşi pe 2 rânduri paralele.ferigă (Fig 205). cu frunzele penatisectate şi sori mari. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). dublu penatisectată. rotunzi şi confluenţi. pe soluri reavene până la jlave-umede. acide. specifică Fig 205. de la protostel şi pană la eustel. are 2. Ordinul Filicales. grupate în tufă. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic.Reuneşte ferigi. în amestecuri.

Se întâlneşte în feăgete şi molidişe. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 . umede.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. În zona montană. pe soluri cu humus de tip moder. tăieturi de păduri. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului). pe soluri scheletice. afânate şi cu umiditate ridicată. plantaţii şi în pajiştile montane. acide.acoperiţi de un induziu în formă de scut. rar în cea colinară.

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău.Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase.Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril. Pinus sylvestris: Fig 213. cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212. la noi creşte spontan specia Taxus baccată . 213 ) cea externă). 3-con mascul.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste.nana. este un arbust dioic. uneori gigantici. purtătoare a unui singur ovul erect. 148 .4-con.zadă).asemănătoare cu ale pinului silvestru. cu frunze semipervirescente.3-flori femele.In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri. pe ramuri nutante. 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig.Din ordinul Taxales.Vegetează la limita superioară a molidişurilor.Arbore exotic.Acele sunt tot câte două în teacă. specii din genul Thuja şi Cupressus. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte. familia Taxaceae.communis ssp. ca si prin seminte cu sau fara aripa.Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor. Conurile sunt mici şi ovoide. . caduce şi dispuse pestimat. dispuse câte 3 în vesticii. pungente. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste. iar rădăcinile emit pneumatofori. dar numai câte una sau două. pe stâncării calcaroase. Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus. dispuse spiralat.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor. Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori.Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12).2-floare masculă. 1-ramură cu frunze. cu frunze aciculare şi conuri mici.In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J. Larix decidua (larice. cu frunze aciculare. introdus la noi în scop decorativ. 4-sămînţă. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră. Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele.Arbore indigen cu frunze căzătoare. .tisă (Fig 215). Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere. Juniperus communis -ienupăr (Fig 214). În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală..

înconjurată de câteva perechi de solzi sterili. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora.tulpină de plantă femelă. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic. cu frunze variate ca formă. fiind singura parte netoxică. fără canale rezinifere. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. fiecare floare cu câte o bractee. Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei. Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. alcătuit din mai multe bractei. Vrancea).Apare un început de ovar. 2-2A . 3. aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice.Cele femele au carpela fertila (terminală). 5 . iar perechea superioară devine cărnoasă. uninerve . jud. sunt caractere ce le apropie de angiosperme.4 floare femela. prin sământa. cărnoasă. 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară. cu frunze aciculare . Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide. 149 . la bază cu un periant rudimentar. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi. deci reprezintă giranosperme evoluate. Tisa are un lemn foarte valoros. Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216. început de dublă fecundatie. prin floare femela. aparţinând familei Ephedraceae. 2. 6sect long.Fig 214.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor. formare a unui endosperm secundar. cu un perigon redus. jud. Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare. 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula.floare mascula. un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului.ramura cu flori mascule. Este un arbore dioic. 4-floare femela Fig 215. polenizarea prin insecte. rar liane. fără canale rezinifere. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege. 5-sect long. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6).

Lathraea. lobate. argumente în acest sens fiind. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate.formând fitocenoze. Frunzele au forme şi mărimi diferite. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii.Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate. opus sau în verticil. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta. Cordaitales. cât şi ierboase (anuale şi perene). Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. din lipsa fosilelor mezozoice. protejândul dând naştere în evoluţie la pistil.000 de specii. cu cilindrul central un eustel până la atactostel. au determinat modificări morfo-anatomice. Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele.). Rădăcinile pot fi pivotante. Pinofitele cele mai vechi.a. Origine şi filogenie. arbuşti. formele de tranziţie. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. a ovarului şi a seminţei închise în fruct. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul. floarea 150 . Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate. cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. Orobanche ş. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. Cycadales. 136). sectate şi compuse. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor.O poziţie aparte. Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae.Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. liane). pteridospermalele. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici.Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială.Pot fiŞ întregi. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori. rămuroase şi fasciculate. peste 10. din ovarul căruia a rezultat fructul. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme. În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta. Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului. probabil chiar mai înainte. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales.IV pag.şi leptosporangiate. evoluând paralel cu ferigile eu.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae. care sunt cele mai evoluate gimnosperme. o au gnetatele. dispuse pe tulpini altern.

la care fie s-a redus sau sunt concrescute. La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu. Hamamelidae.sau hemiciclice. Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. Liliiadae şi Arecidae. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. flori unisexua te. zigomorfe. fructe de diferite tipuri (folicule. rar sincarp. lemnoase şi ierboase. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. biochimice. cu aspect de con (familia Magnoliaceae).000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii. fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. Caryophyllidae şi Asteridae. gineceul. menţionăm: periantul format din elemente libere. bace. solitară. Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. rar 2. Piperales. A. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. Nymphaeales şi Papaverales. apocarp. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae. simetrie actinomorfă. numărul mare de stamine.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul).. Embrionul are două cotiledoane. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. Obişnuit. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). Frunza este de forma variată. La Viscum. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. adoptate şi de botanişti români. apărute în Jurasic. excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. Cele cea 10. Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171.G. 151 . stamine şi pistile libere. diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. serologice etc. cu 19 orine. cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys). De regulă. raspândite pe tot globul.000 de specii lemnoase şi ierboase. dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. angiospermele. frecvent pe tipul 5 sau 4. variabile ca număr.C ronquist. Zimmerman n). Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. L. ovar sincarp inferior etc.policarpicelor primitive este bisexuata. După sistemele mai recente de clasificare (A. la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). policarpelar. obişnuit.000 genuri cu aproximativ 300. cu cilindrul central de tip eustel. capsule . florile sunt diplochlamidee. cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată. Aristolochiales. achene. cu 58 de ordine. de regulă peţiolată. atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic. Dilleniidae. rar zigomorfă. Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor. cu un singur cotiledon. rar bicolateral şi dispuse concentric. cu numeroase petale libere. subtropicală şi tropicală. Ranunculales. Rosidae. cotiledoanele lipsesc. Takhtajianşi W. Clasificare. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. Cuscuta etc. drupe). cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă. Pe baza caracterelor morfo-anatomice.

alterne. La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă. caduce. Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. bisexuate. Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3).Fructul este o bacă sau drupă. dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive.Acest ordin cuprinde o singură familie. pe soluri cu troficitate ridicată. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri. tufărişuri. M.mărul lupului (Fig.fruct. Florile sunt mici. cu frunze persistente. menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae.Asarum e uropaeum:1. Japonia.). rar lemnoase. Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare. nediferenţiat.răspândit China. A.long. cu rizomi şi rădăcini adventive.a.lAfloare (secţ. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. natante sau 152 .) lB. capsulă. cu flori ciclice. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea). kobus ş. cu înveliş colorat. având numeroase stamine şi carpele. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele.actinomorfe sau zigomorfe.217. stipelate. slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave. C.213) se întalneste prin lizere. unisexuate sau bisexuate.pochivnic. Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. 3+3G(6-4). Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare. Asarum europaeum . cu dispoziţie ciclică. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C. Familia Aristolochiaceae include plante ierboase. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice. piperul lupului (Fig 217). coriacee. multispermă. genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi. clematitis . lung peţiolate. nuculă sau bacă. vii si semanături. M. Fig216. dispuse spiralat pe un receptacul alungit. Din cele 200 de specii. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). cu 6 loje. Fig. Florile sunt mari. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum. indicând un grad de superioritate. iar din fructe se extrage uleiuri eterice. Capsula este globuloasa.2-diagrama florală.Dintre familiile cuprinse în acest ordin. Au frunze mari. bogate în uleiuri volatile. după formula florală: @P∞A∞G∞ . spontane în regiunile calde. stelata. camphora (arbore de camfor). fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale. de exemplu: Magnolia acuminata. cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua.floare (secţ. cu humus de tip mull. dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi. grandiflora. M.Aristolochia elemaţitis: l-planta. unii din ei cultivaţi şi la noi. simple. Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase. rar persistente. pe tipul 3. cu formula florală*%P(3)A6+6 .long.Frunzele sunt mari cordate sau peltate.

a. simple sau compuse. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . un nufăr cu frunze foarte mari. Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae.Embrionul este mic si are doua cotiledoane. Staminele şi carpelele sunt numeroase.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc. fie diferenţiat în Fig 219.Florile sunt mari. alterne.plantă. de asemenea. de mere efect peisagistic. băţile Crapina. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare.Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit. cel mai adesea bisexuate..folicule.fruct corolă. termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar. apocarpie ş. spirociclie. bisexuate. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii. Tro11ius europaeus caliciu şi 1. decozina. anemofilă rar ornitofilă. 153 . iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb). numita fovea.) şi alcaloizi (aconitina. În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia. libere şi dispuse spiralat. ocrotit. creste în apele calde. originar din bazinul Amazonului. se apropie si este înrudit cu magnolialele. Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae. heleborina etc.emerse. lotus). alcătuind. este mai frecvent decat cel alb. Floril e sunt viu colorate. formează fitocenoze întinse.La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. bace. sunt multiple.thermalis (dreţe. Ordinul Ranunculales Prin polimerie. rar opuse (Clematis). peţiolate sau sesile.In Delta Dunării. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă. fitocenoze. Frunzele cu sau fără stipele. achene.Clematis ).Fructele de regulă. 1A. ciclic sau hemiciclic. N. variate ca formă. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina. Helleborus purpurescen Fig 220.Formula florală este: P3+3A ∞G∞ . lotus var. Jijila. în mod spiralat. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium). în majoritate ierboase (perene. Nuphar luteuro (nufărul galben). dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale.

dispuse în raceme. cordate si magini dintate. albe-galbene (A.Ranunculus ficaria (3). tauricum. cu humus de tip mull.222.Unele specii au flori galbene (A.a. toxicum. 2afucte.găinuşi (Fig 222. Prin locuri mlăştinoase. laeta (1). galbene. apare mai frecvent în subzona fagului. Caltha palustris ssp. albe. Isopyrum thalictroides. jnepenişuri. Actaea spicata (orbalţul). indicand acumulare de humus. se întalneşte Caltha palustris ssp. cu Fig 221. avand flori mici. moldavicum s. se întalneste Trollius europaeus.Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. pe langă pîraie şi zăvoaie. laetacalcea calului (Fig 221. A.Isopyrum ţhalictroides . cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul.1).spanzul (Fig 219). Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii.Flori relativ mari. 2-fruct multiplu Fig. Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede. Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule). 154 . 3b-diagramă florală. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus. violete sau purpurii (A. iar florile sunt zigomorfe.a. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa. are numeroase specii la noi. pe stancării. 3 -Ane mona nemorosa.1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere..cu flori mari. În pajistile montane.Planta este ocrotită. Subfarailia He11eboroideae. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale. A.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal.bulbuci de munte (Fig 220. Helleborus purpurascens . purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane. neodorante. 3a-fruct multiplu.lucioase. 1. prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). mull-moder şi reavan-jilave. cu tepala superioară sub forma de coif sau cască. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. dar cele mai multe specii au florile albastre. Prin liziere. vulparia). la folicule . frunze mari. iar fructul este o bacă neagră. pe soluri cu troficitate ridicată. pepiniere şi în semănături.Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate.). liziera pădurilor. anthora).dezonina s.). spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag). 2-Ane mona ranunculoides.

frecventă în toate pădurile. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată. lung peţiolate. imparipenate. livezi. are frunze tot trilobate. .Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă. însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi.2). palmat-sectate. cu flori mari. galbene-aurii si frunze sesile. cordat sau reniform. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . H. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază. A.trei răi (Fig 223.3). Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator). terminale .Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. peţiolulate. spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală. carpaticus . Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. mari. În pajiştile uscate.3). transsilvanica (2) Fig 224. viticella. Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă. cu cate 3-9 foliole. sunt cultivate în scop ornamental.2). Aquilegia (căldăruşe). este o liană. vernală.224. adunate în inflorescenţe cimoase .(omag). cu limb rotund.crucea voinicului (Fig 223. primăvara timpuriu. caracteristic pentru făgetele carpatine.221. Hepatica nobilis (1) şi H. Multe specii sunt utilizate în scop medicinal.poliachena . se recunoaşte după frunzele trilobate. iar prin păduri. ficaria grausor.Flori albe sau verzui albe. R.piciorul cocoşului (Fig. În zona de munte. cu lacinii îngust liniare. albastre-violet.Se recunoaşte după frunzele bazale. 1). Importanta ranunculaceelor. u:ntisor (Fig. apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară). Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale. penat sectate. se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului. altele sunt toxice pentru animale. transsilvanica . cu periant din 4 (rar 5) foliole. 155 . cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi. Clematis vitalba (curpenul de pădure). cu un verticil de 3 frunze. Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222.Specia este răs-pandită în pădurile montane. frecvent este R.Fig 223. începand de la campie şi pană în zona montane.Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar. cu flori solitare. Ranunculus auricum (1).păştiţa albă (Fig 222. cu florile mov-purpuriu. cu frunze opuse.Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec. este o plantă perenă. amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri.2). Consolida (nemţişor) etc. bdiagrama.gălbinele de munte (Fig 224. C. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii. prin chei. Aco niturn sp. lung peţiolate.1). este o specie perenă. avand frunzele lobate şi florile albastre. Montana. 2Ranunculus carpaticus: a. se intalneste Pulsatilla alba (deditei). cu florile de culoare galbenauriu.Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului). începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană. deci întalnim fenomenul de heterofilie. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. Hepatica nobilis . specie stoloniferă. tufărişuri. este un endemism carpatic. cu lacinii liniare.nemorosa .

Ordinul Papavera1es 156 . se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia. Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune. rar ierboase. imparipenatcompuse. Mahonia aquifolium (mahonie). Se recunoaşte după frunzele persistente. d-diagramă florală.225. alterne.fructifera. trimere .225). caduce sau persistente. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta. c ramură cu spini. Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule. cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. de regulă arbuşti. Berberis vulgaris .Creşte în special în etajul colinar. originară din America de Nord.Florile sunt actinomorfe . este un arbust spinos.Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase.ramură floriferă. pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate.Berberis vulgaris: a .dracila (Fig. b. cu frunze simple sau compuse. Fig.

În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum. Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo .226). avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi. cu una sau două petale pintenate.Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse. stancoase. neutre Fig 227. este o specie perenă. nigelariţă (Fig. c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. Corydalis bulbosa: 1-sect. la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior. 3-fruct. Florile grupate în inflorescenţe racemoase.Se recunoaşte după tuberculul gol în floare.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta.4G(oo -2 ) . frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F. vernală. cu nectare şi staminele grupate în Fig.rhoeas (mac roşu de camp). actinomorfe sau zigomorfe. Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă.226. 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi. P. lobate sau sectate.orientale (macul turcesc). iar corola consta din 2 cicluri de petale.sect prin tubercul C . cu frunze alterne. P. iar ca specie ornamentala se foloseşte P. Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase. Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent.227).buruieni segetale şi ruderale.diagramă. zigomorfe. sunt mici. creşte prin locurile umbroase. predominant.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii. sferic. cu frunze alterne. Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere. lasand impresia a două majus a . stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) .Androceul 157 . frecventă în păduri.rostopască.cu flori galbui-albe. folosită în scop medicinal şi alimentar.solida are tuberculul.În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei). Chelidonium majus . cu canale laticifere şi latex incolor.Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice. pe soluri jilav-umede. Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere. somniferum. Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi. in general nestipelate. bisexuate si cu numar variabil de elemente. reprezentanţi lemnoşi. 4. C. şi embriologic. rar indehiscent. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi. prin pînă la moderat acide.Fructul este o capsulă. fără stipele.Chelidonium două mănunchiuri de cate trei. Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează. in special pe calcarele din zona montana. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită. Fructul este o capsulă silicviformă. cu flori ciclice. compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. colorat în alb sau portocaliu.Intreaga plantă conţine latex portocaliu. hybridum . cu frunze divizate. P.Larg cultivată este specia P. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig. cat şi din punct de vedere biochimic.In pepiniere si lizire.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. dubium (mac alb). capnoides. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate. cu frunze sectate. Vaillantii (fumurita). frecvente prin locuri cultivate si ruderale. bogat în chelidonină şi berberină.

iar florile sunt apetale. cu frunze alterne.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee. grupate în inflorescenţe cimoase. Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri. Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2). cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute.este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae). specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană. cat şi de rosacee.Nu are reprezentanţi în flora noastră. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii. se întalneste Platanul occidentalis. Cheia etc. apropindu-se de ord. 5-fioare fascicule (glomerule). cu Fig 228. stipelate. din 6-4 elemente. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase. din care cităm: U. orientalis şi P. iar polenizarea este anemofilă. rar drupă. Gineceul este apocarp pană la sincarp. răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin. cu frunze alterne sau opuse.). cu ritidom neted care se desface în placi mari. monoici.Florile sunt bisexuate sau unisexuate. australis (sambovină). lung pedunculate. Florile sunt mici.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri. răspândite în regiunile calde. Rîrşova.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. C. prin parcuri.x hybrida (platan). format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură. adesea simple si stipelate. glabra (montana) . polimere pană la tetramere. Frunzele sunt mari. Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti. Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. ale cărui specii sunt arbori înalţi.În scoarţă au fibre liberie ne lungi. palmat-lobate. unisexuate sau bisexuate. U. adesea asimetrice.ramurg cu fructe şi frunze. Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 . creşte în Banat şi Oltenia. minor ulm de camp (Fig. achlamidee. Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată. ciclice. cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. rar haplo sau he-terochlamidee. sepaloid. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic .Platanus .Invelişul floral poate lipsi sau este simplu.Ovarul este superior sau inferior. cu un număr variabil de stamine şi carpele. cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme. masculă. Magnoliales.ulm de munte.Fructul cel mai adesea este o samară.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar.Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2. achenă. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate. Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină). P.228). păroase. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor. Introduse în scop ornamental. Greci. Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii. C. cu fructul drupă. occidentalis este introdus în scop ornamental.

dispuse altern. mult redus la cele femele. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent. Florile sunt unisexuat monoice. tufărişuri. frunzele mari. cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii. vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi. în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. alterne. cu periant nediferenţiat. reunite în inflorescenţe cimoase.au laticifere nearticulate. rar arbuşti.La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). pe soluri cu troficitate ridicată. simple sau compuse. cu fibre textile iar organele.Florile sunt unisexuat monoice. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite. ulterior şi în scop medicinal. receptaculul sau axele inflorescenţei. Filogenetic. cu frunze simple. Prin aparatamente. grupate în cirne sau raceme stranse.Formula florală este: ♂P5A5 . lobate şi creşte prin zăvoaie. Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe.este comstibil.cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. Familia Urticaceae Include plante ierboase. frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus). este plantă perenă. prevăzute cu o cupă. Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase.duda sau soroza . sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura). cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). pendule. întregi şi persistente. conţinand lupulină. Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. reunite într-un fruct fals şi compus.La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea. şi lemnul are multiple întrebuinţări. bogate în resturi organice. rar lipsă. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul).Florile sunt unisexuat dioice. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei. cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 . persistente. prin liziere. cu frunze căzătoare mai rar persistente. pentru garduri. În sudul ţării. Florile sunt unisexuate. volubilă. ♀P5-4G(2). vii şi în scop ornamental. la care participă perigonul (Morus). alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. În liziere. stipelate. cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde. plantă tropicală. Humulus lupulus (hamei). Familia Fagaceae Cuprinde arbori. cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 .Periantul este alcătuit din 5 elemente. formand amenţi. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. rar lemnoase. Pe terenurile. cu. Din Boehmeria nivea (ramie). plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică).Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului. ♀P5G(2) . stipelate. frecvent penat-lobate. iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă. Fructul este o achenă. Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa). răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. cu frunze simple sau compuse. uneori concrescute . se extrage fibre textile de mare rezistenţă. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară. întregi. stipelate. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. alcătuit din 4-lacinii. obişnuit monoice. Fructul . nigra (dud negru). iar cele femele toamna. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara. uneori protejate de un periant. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine.Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . avand faţa superioară a frunzelor scabră.Reuneşte arbori şi arbuşti. alterne. (păduri de luncă).Florile femele sunt situate la varful axelor. cu 2-3-6 carpele şi ovar infer.La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar. fără laticifere.Periantul este simplu. închizand în interior numeroase nucule. se presupune că fagalele.

Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv. fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus. 2-floare mascula. caracterizează prin muguri fusiformi. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc. Fructele sunt achene. Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus. de caucaz). înconjurate de o cupă lemnoasă. în procesul evoluţiei. Genul Fagus (fag) se. În pădurile din sudul ţării. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. foliacei. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve. liniari şi nepeţiolaţi. liniari şi spatulaţi. auriculate. trimuchiate . 2. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar). F. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei. 3 floare fem hibrizi. poate fi recunoscut după apendiculi cupei. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 . iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi. inflorescenţe mascule globuloase. Fagus sylvatica: 1Fig 330. Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute. prevăzută cu solzi sau ţepi. alcătuind făgete pure. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica.floare femela. care are apendiculii cupei subulaţi. Castanea. ♀P3+3G(3).Cupa provine din proliferarea receptaculul.diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. atat dicaziile amenţilor masculi. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii. eliberînd 2-1 achene (jir). Larg răspandit. sporadic mai apare şi hibridul F.Prin simplificare. cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. 31. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore. marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula. orientalis (fag oriental. 160 .pauciflore. taurica.

avand ramificare sirapodială. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara.Carpinus betulus. relicte glaciare.Betula pendula. coccifera etc. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii. incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A. susţinute de o bractee lobată la Alnus. Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. Q. cat şi staminele ramificate. Q. formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă. 2B-fruct. Ilex . Betula. apare Fig 232. Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti.ramură înflorită. caracteristica.Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus. 2. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4).pubescens (mesteacănul pufos). cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). Corylus sau la florile femele la Alnus. 6achene. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă. pubescens (stejarul pufos). Q. iar cei femeli în anul înfloririi. întalnit si la noi. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase. amintim: Quercus suber (stejarul de plută). La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă.3. pubescenţi. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. cu stipelele caduce si dispuse altern. prevăzută cu apendici ţepoşi. În Carpatii Orientali. subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare. frainetto (gîrniţa).3). În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. Genul Betula (mesteacăn).Fig 231. neauriculate şi ghinde sesile. 1 . cu lujeri anuali avellana. cu bacterii.gorun (Fig.Corylus B. concrescuţi. Castanea sativa (castanul comestibil). iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi. aşa cum 161 . creşte prin locuri umede. ♂P2+2G(2) . cu lujerii glabri şi verucoşi. în special în turbării. etajului subalpin. con cu fructe.Amentii masculi se formează din anul precedent. iar la Carpinus achenele au o aripă. A. Q. pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. se mai întîlnesc două specii.ament femel. Q. Q. Dintre speciile mediteraneene. iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase.Alnus glutinosa: . 3. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi. care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică. Florile mascule au doua stamine la Betula.Fructele.230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. pedunculiflora (stejar brumăriu). În zona montană.petraea. este un arbore mediteranean. cu frunze sempervirescente. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. sunt achene sau samare. amenţi tomentoşi. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. Q. Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate. Betula. .

adanc brăzdat şi fructe sferice. 2-floare mascula din faţă. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri. care apar din muguii axilari ai anului anterior. dispuse altern. evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant. cu flori unisexuat monoice.Florile femele au doua carpele şi ovarul infer. specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă. iar cel mai cunoscut la noi este.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232.nucul (Fig.sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6. Fig 233 Juglans regia: 1. Genul Carpinus are la noi două specii: C. betulus. la maturitate de culoare neagră. maxima este cultivat prin parcuri. 3.2).Are flori unisexuate. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus. avand achena cu o aripă trilobată. spontan în Banat.Polenizarea este anemofilă. orierrtalis (cărpiniţă). a chalazogamiei şi prin structura florală. afară ieşind doar stigmatele roşii.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. cu frunze imparipenatcompuse. care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina. S1. nana (mesteacăn pitic). Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae.1). 4. alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole.Speciile conţin taninuri. Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i. arbore cu ritidom brun întunecat.b) şi perigon (I-III).7). raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni. Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca). Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi. frecvent în pădurile din zona deluroasă. dure. S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase. Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România. Juglans regia . C.carpen (Fig 232. uleiuri si substanţe aromatice. 6. Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar. iar C. lobul median fiind mult mai mare. cu înveliş exterior cărnos indehiscent.aici având limita sudica a arealului mondial.ramură cu flori femele şi amenţi masculi. 162 . colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat.floare mascula văzută din spate. Oltenia. 5drupe false.floare femelă cu hipsofile (D. C. 25-3).este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. fără stipele. nigra (nucul negru american). Pe suprafeţe reduse. sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile.

Ph. 2-R. 163 . 1-Ribes rubrum. uva-crispa: A-floare. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă. latifolius. adesea fiind cultivat pentru fructele sale. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase. R. adesea pubescentă sau glandulos setoasă. adesea redus la 2-1 cicluri. răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii). cu peste 150 de specii arbustive. R. pentamere. R. are bacele roşii. pe stîncării.nigrum (coacăzul negru). folosite în stare proaspătă sau preparate. cu ovar super sau infer. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234.Flori alburiu galbene-verzui.234. rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar. Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph.Dintre reprezentanţii mai comuni.umede si stancoase.235). cu gust acrişor. bace roşii. Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate.aplpinum (coacăz de munte).inodorus (iasomie. bisexuate si fructul folicula. se întîlneşte prin pădurile montane. gălbuie.Ramurile sunt spinoase. solitare sau cate 23. prin locuri umbroase. cu androceul din mai multe verticile de stamine.Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. cu un rizom napiforrn.La fel. Florile sunt dialipetale.2). Ph.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate.rubrum -coacăzul roşu (Fig. lamaiţă). suculente. R.1).Se întalneste prin păduri şi tufişuri. sau roşcată.agriş (Fig.Fructul este o bacă globuloasă. androceu cu stamine libere (dialistemon).234. Ribes uva-crispa . R. bogate în vitamina C. cu caractere bine conturate. obişnuit bisexuate. cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane. frecvent cultivat pentru bacele negre. iarbă de urechi). creste spontan în pădurile montane. coronarius. gros şi frunze cărnoase. se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane. ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. văi umbrite şi umede în zona montană. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării.aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental.petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre.

Pe lînga paraile montane creşte S.Sempervium montanum Fig. ruthenicum. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa). pe stancării calcaroase creşte S. Toate speciile sunt foarte decorative. încat formează mici pajigti pe stâncării. cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii.luteoviridis. 5. stellaris si S. Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga.237. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă). Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S.4-partit. cu rozete de frunze grase.Florile sunt bisexuate. Pe stancării.Numai pe stancării calcaroase se întalneste S.Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte).Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă. androceu din 5. 255).Fig 235.iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană.verde-gălbui.1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. În zona montană.3.verzişoara de munte (Fig. 164 . frunzele sunt dispuse în rozete. av and florile galbene. cuprinzînd 3-11 flori stelate.rar 3-5 carpele. Fig 236. cu o inflorescenţă corimboasă. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum. cu florile roşii. cu periant dublu. mai rar altern sau opus. din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere. În etajul subalpin şi alpin.adesea unite. cu petale palid-galbene. telephinum (fabaria).Saxifraga paniculata. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari. cu un periant sepaloid. cu petalele albe sau purpuriu punctate. cu petalele forilor de culoare roză. paniculata. S. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene. cuneifolia.Obişnuit. prin păduri si stancării se întalneste S. pentamere. marmoreum.

pentamere. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig.prin floare la Prunus. fructe multiple etc. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. acoperite cu peri glandulari. unicarpelare etc.cicluri.238) . cu frunze alterne. 2secţ. Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii. simplesau compuse. prin floare. -Sorbus.diagramă. 4. Fig 238. cu androceul din mai multe verticile de stamine. Fructele pot fi multiple. l. stipelate.secţ. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. rar anemofilă.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine. În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera. rotundifo1ia (rouă cerului). dar cea mai cunoscută este D. nucule.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. Ordinul Rosales Prin staminele numeroase.prin floare la Rosa. Flori actinomorfe. false. bace. lemnoase şi ierboase.eu poziţie variabilă. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase. bisexuate.diagramă. 4. cu caliciu simplu sau dublu. secţ. bisexuate. concavă sau urceolată. adesea reducandu-se la 2.Din cele cateva familii existente pe glob. persistent si corolă din 5 petale libere.Fructele sunt de tipuri variate: folicule. 165 . care are o rozetă de frunze. ordinul se apropie de policarpice. care poate fi convexă. drupe.Polenizarea este entomofilă.Florile sunt dialipetale.diagramă florală. În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul).secţ prin floare la Spiraea. 2. 3.La formarea fructului participă adesea şi axa florală. în funcţie de axa florala. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae. avand frunzele cu stipele perechi. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi.diagramă florală.

văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari. Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 . Fig 241. prin fruct Fig 240. Rubus idaeus:1. Potentilla alba: Planta si fruct flori.ramura cu Frunze.japonica etc. Hibridul S. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana. fiind foarte decorativa. tipul de gineceu şi fruct.ramura cu flori si fructe.diagrama. 3. 5.sect prin floare. Fructul este de tipul foliculei.sect. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). Rubus hirtus : 1. cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2.fragment de lastar. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav. 3. albe.ramura cu Fig 242.sect. După forma receptaculului. douglasii.Fig 239. 2. familia se împarte în 4 subfamilii. S. 4.cuprinde cel mai adesea arbuşti. 2. Subfamilia Spiraeoideae. Aruncus dioicus (vulgaris) . vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. Rosa canina: 1.carpela cu stilul paros.receptacul cu caliciu persistent. dispuse în corimb.barba popii. dintre care mai frecvente sunt: S. 2. prin floare. chei. În parcuri se cultivă numeroase specii exotice. creste prin locuri umede. cu flori mici.

galbene şi cel mai adesea solitare. iar receptaculul este convex. hirtus . P.244). Genul Potentilla. trandafir).Formula florală este următoarea: *K5. indicand soluri tasate. în mod frecvent apare P.mur (Fig. creşte în toate pădurile din etajul forestier.zemeurul (Fig. mătăsos păroase şi florile albe. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin.şapte degete. argentea (scrantitoare ) . frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă. gallica (răsură).Creste în pădurile termofile. viridis prin: stolonii mai lungi. cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar. făgete şi amestecuri. batătorite.. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior. avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf. lăţită în formă de vagină. R. în special în cele de cvercinee. 242). spinossisima etc. F. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş. Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. foliole. 3-multifoliate. pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene. sunt specii ce apar în lungul parailor. canina . Prin locuri umede. lanceolate. Rubus idaeus . se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe. Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere.alpina (trandafirul de munte). arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat.măceş (Fig. frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră. viridis (fragi sau căpşuni de camp) . la fel şi R. cuprinde cu predilecţie specii ierboase. Prin zăvoaie şi luncile raurilor. în molidisurile subalpine. aleppicum. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate. montanum (cerenţel de munte). recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari.Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii. Caesius (murul de zăvoi). putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. cu frunzele trifoliate. cu frunze compuse. G. palma te sau penate. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti.fragul de pădure (Fig. Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P.Fig. cu fructele cilindrice şi alungite. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta). crescand pe soluri oligotrofice. Fructele sunt poliachene sau polidrupe.este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu. margini de păduri.sclipeţi (Fig. alcătuind un fruct fals -măceaşa. Fructul.240). Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi. R. cităm: R. G. vesca. Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. cu caliciul lipit. florile au culoare brun roşcată. alba. abundă în tăieturile de pădure. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie.fraga.rivale (căltunul doamnei). G.243. Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. înrădăcinandu-se de la noduri. cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti. se întalneşte R. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P. Potentilla micrantha (făgurel). jnepenişuri şi în etajul alpin.Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. cărnos (fraga) şi comestibil.orimbifera. frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă.palustris (Comarum palustre) . R. 5+5C5A G.este globuloasă. acide.241).Florile sunt mari.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental. 167 . 239). Planta creşte în pădurile xero-mezofile.viu colorate. Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere. iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat. parchete. F. uneori prin culturi de paioese. deosebindu-se de F. alnete. reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi. se identifica după frunzele cu 5.

originar din Japonia. şi fructe false. Fragaria vesca: 1 -fruct. roşii mai rar negre.245). cu ramurile fără spini.Fig 243. M prunifolia. cu ramurile spinoase. drupacee. In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P. 2.care are fructele de culoare neagră . este larg răspandit în pădurile de foioase.păr pădureţ (Fig. cu fructul fals.Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . Fructul (para) conţine în pulpă sclereide. cominunis (par). pyraster .In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. M. sylvestris. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse. numit poamă. la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri. la noi spontan si larg răspandit fiind M.247). Genul Crataegus cuprinde specii arbustive. P. M. 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane. originar din Siberia. 3-viridis.păducel sau gherghinar (Fig. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. P. argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. C.246).dinţii terminali foliolei mijloeii. Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti. creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda. Japonia etc. Pyrus (par). 4. cu frunzele mai alungite.măr pădureţ (Fig. domestica (măr) are origine hibridă. Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. 168 . pentagyna. monogyna . are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus. spectabilis din China. avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos.diagramă. elaeagrifolia (păr argintiu).

cireşul păsăresc (Fig.ramură cu flori. 169 . 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă.Pyrus pyraster: 1.prin floare. se întalneşte diseminat în pădurile de foioase. 3.Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori. torminalis (sorb). fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară. are frunzele simple. Fig 246 Prunus avium: l.ramura cu flori.B-ramură cu fructe prin fruct. dublu serate pană la slab lobulate. .domestica.scoruş de munte (Fig.Crataegus monogyna: Fig 248. Prunus (Cerasus) avium .avand frunze simple. şi lobate.Prunus padus: l-ramură cu flori. cu frunze imparipenat compuse. 2.secţ.Fig 245.aria. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.cu formula florală:* îCCt-A. importante din punct de vedere economic.248). Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte.prin fruct Fig 249. 2-floare sectionata Fig 246.0 G-.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi. Sporadic în pădurile sudicese. întalneşte S. 4-secţ. Sorbus aucuparia . 3-secţ A-ramură cu flori.2. S. iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S. Malus sylvestris: ramura cu flori.Fructul este o drupa monospermă. Subfamilia Prunoidae. 2-fruct.fruct Fig 247.249).diagramă.

10-2G1. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc). În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P. Cercis siliquastrum:1-frunza. familii. bisexuate şi pentamere.rar actinomorfe. cu frunze stipelate compuse. În sere.0A5-4. Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic. sunt paripenant compuse.252) . În scop ornamental. mai rar indehiscentă.Pastăile sunt mari. 2 . P.Androceul este diplostemon.Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. interesanta datorită mişcărilor seismonastice.Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig. 3 . 250. senegal se extrage gumarabica.mălinul (Fig. amygdalus (migdal). avand ramurile spinoase şi drapele globuloase. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase. P. rar cultivate în zonele temperate. adesea grupate în raceme. cu funzele roşii.Diagrame florale: 1 .Florile. iar ramura florifera. trifureaţi.Polenizarea este entomofilă. ∞G1. Cuprinde peste 10. este o specie cu port de arbust. unicarpelar. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee. Pe văiile montane se întalneşte P. reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor. cu deosebire în Dobrogea. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul). actinomorfe.000 de specii.iar în silvostepa sudică. Familia Fabaceae (Papilionaceae). În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P.padus (Padus racemosa) . 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale. hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme.dispuse altern. 3) . Frunzele sunt compuse si stipelate. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251.cu spinimari.Acacia . P.3. Adesea în gardurile vii. domestica (prun). insiţitia (goldan).spinosa (porumbar). proveniţi din ramuri modificate. motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere.a. prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig. iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve.000 de specii raspandite pe glob. stipele modificate în spini etc. arme niaca (cais). formand deseori tufărişuri.250. P. este frecvent cultivat în scop ornam. iar de la A.au formula florala : *K5-4C5-4A54. gamopetale (Fig. obişnuit. receptaculul cupuliform ş. persica (piersic ).Formula florală este: %K5-4C5-4. P. tenella (migdalul pitic). 170 . iar florile mici. cuprinzand plante lemnoase si ierboase. 3. verzui. 4-5 mere.Florile sunt uşor zigomorfe. Genul Acacia are numeroase specii tropicale. cu peste 12.Mimosa. la noi.2). Frunzele. cerasifera (corcoduş) etc. fruticosa (vişinel) şi P. Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii. rareori simple . rezistent la seceta. P. P. adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini. cu frunze simple. P. Reducerea numărului de elemente florale. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase. la noi.Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule.250 1.cerasus (vis in). sunt zigomorfe. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse.cerasifera var pissardii (corcoduş roşu). se cultivă Mimosa pudica. 2. cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae). se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig.pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig. lungi si late.fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale. Gineceul este super.249).251).floare.

Florile grupate în raceme. rar solitare . G.rar dialisepal. grupate în raceme terminale. Genista sagittalis). Genul Cytisus are mai multe specii la noi. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G.Specia este frecventa prin poieni. Januensis . cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple.carina (luntrită). Polenizarea este entomofila. Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate. iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G. rarişti de pădure si stancarii. subarbustive şi ierboase. dintre care enumerăm: C. xerofită. Androceul poate fi monadelf. cele trifoliate de la Trifolium. s-stamine.alae sau aripioare. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite.Creşte la margini.Fig. este o specie perenă. Vicia).Creşte prin locuri uscate. Melilotus. grupate în racem terminal. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius. f-pistil.vexillum. 2. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate. rar unisperma.Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive. caliciu bilateral şi corolă galbenă. 1. Fig. iar acestea pe cele doua inferioare. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf. lemnubobului (Fig.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate. cu frunze trifoliate pe dos argintii. c-carina. Medicago.Petala superioară .sunt zigornorfe. stancării şi tufărişuri. începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine. arbust de pana la l. libere sau unite . cuprinde specii arbustive.Intră în alcătuirea şibliacului. poieni şi prin tăieturi.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5.G. tot cu frunze simple. Genista tinctoria . restul frunzei fiind metamorfozat în carcei. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile. Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus.vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale . a-alae. n-stigmat. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala.Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite).253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu. Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. pentamere. 2-floare desfăcută. pilosa. Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus. cu flori galbene si păstaia păroasă. Dintre acestea la noi creşte spontan. hirsutus (drob) e. nigricans – bobiţel. de păduri. frunzelor simple de la Genista.254 Genista tinctoria 1. alterne şi flori galbene. 255).254). numai în pădurea Babadag.ste un arbust cu frunze trifoliate.(9)+1G1. cu estivatie imbricat descendenta. asimilatoare. caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă. k-caliciu.tufărişuri. sessilifolia este o specie calcicolă. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar.Caliciul este gamosepal.drobiţă (Fig. Pastaia este polisperma.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii. cu flori galbene aurii.cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul . ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni. 171 .C. v.20 m.

1B-păstăi.256. Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber). are florile purpurii. niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. asimilatoare (virgate). Trifolium medium (trifoiul de pădure).albuş (sulfina albă). lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole. o substanţă toxica. Genul Astragalus este bogat în specii. 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense. cu păstaia monospermă (Fig. Medicago faleata . creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile. Lathyrus vernus (pupezele) .lucerna galbene (Fig.Medicago falcata.256 1A . stipele.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete.Fig. întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu.257. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). avand flori mici galbene şi păstăia mică. L. Melilotus. de culoare purpuriu-violetă.conţinand citizina.salcamas.Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig. flori si fructe. plantă cu flori. pratense (trifoiul roşu).Obişnuit.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune. cuprind la noi numeroase specii. ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil. liniare si încovoiate. tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium. drob). 2C-caliciu. este un arbust cu ramuri 5-muchiate. L. cu flori în raceme dese. 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel. amorfă).care la presare se înegresc.offieinalis (sulfină). ramură cu păstăile mari. cu flori albe.Se întalneste prin tufărişuri. L.Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături.Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M. cu flori galbene şi M. M. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic. venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile. Medicago .1). asemănător cu T.2E-sămanţă.si mai tarziu albăstrui-verzui. repens.256 ).iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T. avand frunze imparipenat compuse. rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat. corola avand numai vexil. reniformă. 172 .

: Bruguiera şi Rhizophora. Florile pe tipul patru. Lens culinaris (linte). Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple. Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine. iar ovarul inferior si cu un singur stil. cu lujeri glanduloşi şi R.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. uneori reunite în mănunchiuri. de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole). mirositoare. Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar. cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină). mirositoare. Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin. Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae. bace. cu uleiuri eterice. cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene). Vicia faba (bob) etc. 173 . dar acoperiţi cu sete roşi. este Robinia pseudacacia (salcâm). hispida. Cicer arietinum (naut). iar Fig. dispuse în raceme pendente. căţărătoare. Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori.Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali. Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule.257.În mezofilul frunzelor. cu flori albastre. mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi. Florile sunt albe. au elementele florale dispuse ciclic.viscosa (salcam roşu). Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant). În scop ornamental mai sunt introduse: R. cu frunze întregi. la noi. care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. drupe sau nucule. cu lujerii nespinoşi.Dintre genurile cele mai răspandite amintim. glanduloase. Glycine hispida (soia). Pisum sativum (mazăre). Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase.Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental. Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen. O plantă lemnoasă. opuse rar altern şi persistente. Clasificaţi plantele din familia Rosaceae.

în special. o capsula alungită. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. sălcioară ). roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit. bogate în vitamine. angustifolium. de culoare argintie. Circaea lutetiana (tilişca). Se deosebeşte de E. creşte în Indonezia şi Malayezia. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4.2C0A8.2A8. in subzona fagului. malul paraielor montane şi în Delta Dunării. are florile cu 4 sepale. Familia Onagraceae Grupează. în Fig 258. Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E.4G1. Fructul cel mai adesea. E.Epilobium angustifolium: special. globul osus este sursa principală de eucaliptoi. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ.zburătoare. cu frunze ovat-lanceolate. Capsulele sunt lungi de 4-3 cm. dispuse în raceme simple. 5-sămanţă. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C. Frunzele sunt simple.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis.Formula florală este: *K4. C. Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică . pe soluri cu troficitate ridicată.Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei).Fructele sunt comestibile. fiind acidofile. 2-fIoare. creste prin locuri u mede .Creşte spontan pe stancării. prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri. azotate. alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici.Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale. (2) . sau compuse. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie.Se plantează în perdelele de protecţie. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos. palustre etc. răscoage (Fig. arbust mediteranean. amestecuri. şleauri. amygdalina). dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri. sempervirescente şi fruct bacă. pentru garduri vii şi în scop 174 .de arbori gi arbuşti. neutre pană la slab acide. pe faţa interioară galbene. larg răspândite sunt E. cu peri scurţi.prin floare. ulei eteric folosit în combaterea tusei. specie invadante în tăieturile. Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare).2C4.4G (4) .(salcie mirositoare.Fructul este o drupa falsă.Elaeagnaceae . Elaeagnus angus tifolia. E.are flori mici roşcate sau albe. frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. cu pedicelii păroşi. iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi. Florile sunt actinomorfe. hirsutum. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. umbrite . doborâturile. Epilobium angustifolium . prin sirurile de peri de pe tulpină. E.mocirloase. montanum (pufuliţă).258).cu nodozităţi pe rădăcini. avand florile cu două sepale. arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană. Prin locuri umede. alpina spre limita superioară a acestora. este o capsulă cu seminţe numeroase.

cu frunze penatpartite şi fructul o capsula. mai raspândite în zonele calde. solitare sau grupate în inflorescenţe. 175 . cu frunze fără stipele.oţetar (Fig. roz-purpurii pană la albe. iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5. interes prezintă genul Citrus.259). a-floare.Rhus typhina. Rhus typhina . Cotinus coggygria .floare. avand fructul o drupă cu cateva seminţe.ornamental. C. bogate în tanin.la care frunzele au peţiolul aripat. ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani.1). suculente şi bogate în vitamine (Fig.G5-2.1.avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur). Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase. plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde. cu canale rezinifere intraliberiene. Paradisii (grepfruit). În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare.2+2.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale. iar endocarpul este format din celule mari. Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale. Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae. care are fructele mari (bacă). Fig 260 .Se cultivăîn scop ornamental. Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic. arbuşti şi specii ierboase. este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. aurantiacum (portocal).nobilis (mandarin) si C. Pte1ea trifoliata (ptelea).260. spontan. iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals).2). amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu).Cotinus coggyria. C. are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere. zigomorfe. Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii.(5-2) La noi.260 .scumpia (Fig. Are frunze imparipenat compuse. În scop ornamental sunt introduse : b-fructe. actinomorfe. 2. In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai). Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori. Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase.Florile sunt bisexuate şi unisexuate. flori mari. prevăzute la partea externă cu pungi secretoare.răşini şi balsam. Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat. Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri. cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente.

Acer campstre (jugastru) şi A.prin floarea masculă. au frunzele trilobate. palmat-compuse. având frunze imparipenat compuse. negundo (arţar american). Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe. grupate în panicule erecte. fiind un hibrid dintre A. 6Afruct. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. 7-A. 4C5. 4A5+5 . 7A-fruct. fără. 5A-fruct. Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor. uneori lipsă. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă.261 . 4-diagramă. 6-A. 176 . platanoides (arţar. secţ.pavia. alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig. stipele si flori mici. cu frunze penat-compuse şi flori dioice. arbuşti şi liane. hippocastanum şi A. în mod frecvent. tetra sau pentamer.Aesculus hippocastanum.4+4G(2). garduri vii şi în liziere. care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor. Florile sunt actinomorfe.In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata. Flori. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc). în timp ce A. originară din China. A.262.Fig. Familia Hippocastanaceae Este o familie mică.Prin parcuri. pe tipul 5 (Fig. 3-floare bisexuala.flori. rar penat-compuse şi dispuse altern. verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi. prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori. Formula florală se prezintă astfel :*K5. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon. mici. caracterizate prin frunze opuse. A.carnea are florile roz-carnee. răspîndite cu predileţie în regiunile calde. Fructul este samară.frunză. 5~Acer platanoides . ale căror specii sunt arbori şi arbuşti.262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. monspessulanum (jugastru de Banat). originar din Balcani. 1.cu înveliş floral heterochlamideu. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3).261). paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. de fapt disamară ce se desparte la maturitate. zigomorfe. cu frunze simple. poligame sau dioice (Fig. este introdus A. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă.262).campestre -frunza. 2diagrama Fig. este cultivat în scop ornamental si are florile albe. A. palmat-lobate. pseudoplatanus -frunză.

fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide.263. O. actinomorfe.263). cu peri glandulari şi frunze stipelate.măcrişul iepurelui (Fig. au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. de jos în sus. care la deschidere aruncă seminţele la distanta. pentamere :*K5C5A5+5G(5). cu 1-2 seminţe în fiecare lojă. palamat-incizate sau penat-sectate. Foliolele efectuează mişcări nictinastice. dintre care mai cunoscute sunt: O. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete.La maturitate lojele se desfac. care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează. cu frunze imaparipenat-compuse. Polenizarea este entomofilă. lung peţiolate. stricta şi O. Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase. Genul Qxalis cuprinde mai multe specii. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5. Florile sunt bisexuate. mari şi grupate în fascicule.5+5+G(5). Planta creste prin păduri. pentamere. Genul Geranium. Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive. Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase. Fructul este o capsulă loculicidă. mai rar zigomorfe (fam.Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit.Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe. 177 .Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. Zygophyllaceae). corniculata. împreună cu o porţiune de rostru. Florile sunt bisexuate actinomorfe. Fig. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase.pe marginea drumurilor şi străzilor. stipelate. ajutand la pătrunderea seminţelor în sol. care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici). iar fructul o capsulă lung rostrată. cu frunze compuse. (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. cate una. acetosella .

fruct Geranium phaeumb. G. slab acide pînă la neutre. împrăştind seminţele. moderat acida pană la neutre. tufărişuri.Planta emană un miros neplăcut.264). slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. Florile au 3 sepale.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată. alungit cilindică.diagrama 178 . Familia Linaceae Fig 265. care crapă exploziv la atingere. (muşcate).fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat. împrăştind seminţele.umede si staţiuni umbrite. Geranium robertianum a. macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite. Fructul este o capsulă cărnoasa. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru. este o plantă înaltă de. verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. Fig 264. de culoare închis violetă.slăbănog (Fig.năpraznic (Fig. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană. prezintă frunzele bazale mai mari. Impatiens nolitangere: 1. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe.pălăria cucului (Fig. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii. luminişuri şi prin locuri umede.265). Impatiens noli-tangere . phaeum . crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană.diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase. reavene pînă la reavăn-jilave. pentamere: % K35C5A5G(5). sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate. toate de culoare galbenă. indicînd soluri cu troficitate ridicată. pe langă pîraie si în fîneţele umede.Petalele în număr de 5. Planta este frecventă în luminişuri de păduri. Specia este răspandită prin poieni. roşii-roze. la margini de păduri. precum şi flori roşii. cu frunzele întregi şi flori zigomorfe. G. fiind răspîndită în păduri. cu nodurile umflate şi frunze alterne. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium. ovate sau eliptice. Florile sunt mai mari. are flori mici. Fructele sunt capsule cărnoase. pendulă. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici. pînă la 120 cm. au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate. marginea acestora. cu segmentele înguste şi florile mari. livezi. G. iar G.Geranium robertianum . G.

cat şi specii ierboase. prin pajişti se întalneşte L. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord. iar dintre acestea cităm: L. cu flori actinomorfe. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri. Pe litoralul Mării Negre.corn (Fig 226).se întalneşte L. având Frunze opuse si flori tetraciclice. originar din Peru. Cornus mas: 1.flavum. cu Tropaeolus majus (conduraş. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). prin floare5. Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. Letea. cu frunze simple. cu frunze întrebi. cu flori bisexuate. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. Genul Linum are mai multe specii la noi. halofil.diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii. în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului. 3. arbust spinos. sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta. care se fixeaza de suport cu radacini adventive. pe tipul 5.Cuprinde mai multe specii ierboase. asiatic. Grupează familii de arbori şi arbuşti.iedera (Fig. Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor. cu peduncul articulat. Fructul este o drupa cu endocarp carnos. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. opuse si flori tetraciclice. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente. având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2). Rutales. cu ovar infer si caliciu redus.floare vazuta din fata. Ordinul Cornales. azuri. Cornus mas. cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui.Cheorghe. Spontan. 179 . 4sect long. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori .Buzău. Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi.catharticum (ineaţă) etc. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. hirsutum (in mare). la noi. tetramere.Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai. adesea pentamere. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). Fig 266. Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae. verzui. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele. Descrieţi familia Hippocastanaceae. si Rhamnales. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare).ramura cu flori. actinomorfe. în pajiştile din zona colinară si montana. pe terenuri sărăturoase. cu flori mari. 2ramura cu fructe. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale. pentamere. C. cultivat în scop ornamental. aşa cum sunt la Hedera helix. opuse sau alterne. (in galben).Florile sunt mici. Celastrales. Sf. grupate în inforescente de tip umbela. pe marginea pădurilor. colţunaş ). se intalneste in toate padurile de foioase.

uneori lipsesc.Ovarul este bilocular. Tulpinile sunt fistuloase. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare).268. oleo-renzine. Sepalele sunt mici. galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă.Seminţele au mult endosperm si embrionul mic. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile). de regulă. Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici. Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei. amplexicaule.Panax Ginseng este o specie ierboasa. 2-fruct 3. 3-floare. cu radacini mari. Fig.Frunzele sunt alterne. costate. folosite in scop medicinal. aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii. la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe.. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice. articulate. cu internodurile. iar testa concregte cu pericarpul.diagramă frunză.263). 267.involucel. fără peţiol. . numit în cazul umbelei .).. Fig 269.forma stilopodiului şi structura mericarpului.4-sect.Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei. Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig. perena. cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată. prin floare. 1. involucru.fruct 180 . rar întregi (Bupleurum). în organele vegetative.floare. Sanicula europaea: a. iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior. originara din China.alcaloizi etc. alcătuind stilopodiul.cu cate un ovul anatrop în fiecare locul. de culoare alba.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse. temporar ataşate de axa mediană (carpofor).

2diagrama. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari. 7. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. rigide şi florile în capitule ovoidale. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme.radacina. Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. pînă la umed-jilave. A. Numai în zona montane. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului. frecvent în pajişti si poieni. uncinaţi. long. iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. se recunoaşte după frunzele spinoase.fruct tanar. cu un involucru alcătuit din numeroase foliole. umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate.sect.portiune de tulpina cu frunze. 4. 5. Daucus carota . 6. indicînd soluri cu troficitate ridicată. răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti.deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel. avand frunze 2-3 penat-sectate. Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. în lungul pâraielor. de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa). planta monument al naturii. Aegopodium podagraria: 1. hirsutum (asmătui sălbatic). Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă.umbela. grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. cu ghimpi moi. sylvestris.floare.270) este o plantă perenă . crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată. Eryngium campestre (scaiul dracului.cu tulpina fistuloasă.Pe margini de păduri si în liziere.Dintre speciile genului Torilis. făgete şi aninişuri. 2. are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271. 181 . rostogol). slab acide pînă la neutre. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. înaltă de pînă la 1 m. crucea pamantului). Fructele sunt ovoidale. cu un rizom pivotant si tulpina robusta. creşte Angelica archangelica (angelică). fără involucru şi involucel .morcov sălbatic (Fig. Aegopodium podagraria . nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii.271) apare frecvent pe coaste însorite. poieni şi în pajişti. cu humus de tip mull.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate. iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch.fruct. Fig 270. Prin fruct.Subfamilia Sanculoideae.piciorul caprei (Fig.sect.cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. Culoarea florilor este albă sau roşie. reavăn-jilave. Daucus carota: 1.269).sylvestris (hăsmăciuca) şi A. Conium maculatum (cucuta de gradină). largă răspândire are în toate pădurile T.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri. Specia este frecventă în pădurile de şleau. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie). stejărete. Sanicula europaea -sânişoară (Fig. cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede. În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica). 3. japoniea (hasmaţuchi). în liziere si tufarisuri.

prin floare. aproape rotunzi.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică. F-diagramă. E. alungit lanceolate sau ovat eliptice. cu 2-3 sâmburi. C-boboc floral. 182 . F-fruct.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune.2 . (pătrunjel). Ane turn graveolens (mărar).laur (Fig. spinos dinţate sau întregi. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5. stejărete de luncă în zona colinară. pieloase. arbust cu lăstarul tetramuchiat. Fructul este o capsula. Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau. Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. Specia este ocrotită. E-secţ. chimen). la noi. stipelate sau nestipelate. B. sativa (morcov). Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig.flori. Apium graveolens ( ţelina). prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze.4G(4-2). verrucosa. Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple. menţionăm. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos.272. nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare. Fructul este o drupă. cu flori mici. Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase . G-sămînţă. europaeus (salba moale. răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere. de culoare portocalie.4C5. persistente..C. Dintre speciile spontane de la noi.4A5. 2). 1 .: E. cu 4-5 loji. Creşte sporadic prin zăvoaie. Petroselinum hortense. cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe.B-fructe. E. Levesticum officinale (leuştean). şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad. Din această familie. se cultivă în scop alimentar. cu frunze simple. verzui. uneori aripata.272.D .(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri. de regulă lobată. creşte numai Ilex aquifolium . Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``. Fig. persistente si florile de culoare brun-purpurie. 272. voniceriu). iar Daucus caro ta ssp.Ilex aquifolium: A-ramură cu flori.Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. Pastinaca sativa (păstîrnac). D-flon. cu frunze alterne. arbuşti.1). etc. E-fruct secţionat si sămînţă.

multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. tetra sau pentamere. Rutales şi Sapindales.vinifera (viţa de vie) are peste 2. stipelate. actinomorfe. tetra sau pentamere. În stepa şi silvostepă dobrogeană. erect. în dicazii axilare. Florile sunt mici. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2). păliur (Fig 273). începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană. din care : unul oblic. este o bacă drupacee. cu formula florală:*K5.Fructul. 183 . Fructul este o bacă suculentă.Caliciul este rudimentar. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori.4G(4-2). c. uscate. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans. mlaştini şi păduri umede. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi. arbuşti spinoşi. cu flori pe tipul 4 şi drupele negre.tricuspidata (viţă japoneză). adesea palmat-lobate sau compuse. cu frunze simple. pe tipul 5.cu flori pentamere . plăcut mirositoare. având stipelele transformate in spini. cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos.4C5. obişnuit cu cţrcei. Dintre speciile ierboase. Fig 273. iar dintre acestea cităm: Santalum album. adesea stipelate. V. galbene-verzui.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin. izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos.fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane.răspîndiţi predominant în regiunile calde. La noi. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. mici. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti.cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile. Florile sunt mici. bisexuate.Fructul este uscat subglobulos comprimat. grupate în cime compuse. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. acid santalic folosite în medicină. Prin locuri stâncoase. Frangula alnus (crusîn. poligame. actinomorfe. Celastrales . galbene verzui. care dă renumitul lemn de santal. frecvent bisexuate. paţachină) este un arbust nespinos . b –floare. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire. cu o aripă circulară. În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P.dispuşi opus frunzelor care sînt alterne. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul). din care se extrage terpene . Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic. Florile sînt hermafrodite. catharticus (spinul cerbului). răspîndit în India şi Malayezia.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii.4A5. la marginea pădurilor. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. cel mai adesea. aldehide. Zizyphus jujuba este un arbust spinos. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh.ce se întîlneşte prin zăvoaie.

seguieriana (laptele cucului. 1-ciaţiu. iar E. cu periant dublu la unele specii tropicale. îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. Sămânţa este prevăzută cu un caruncul. 0G(3). actinomorfe. Fructul este o capsulă. epithymoides are hipsofilele portocalii. amygdaloides (alior. este o specie perenă. Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. cactoide.Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu. are frunzele caduce.amintim pe cele ale genului Thesium. rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate. care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită). perennis (breiul).cu flori unisexuate. Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig. Florile sunt unisexuate. iar în 184 . Sunt plante monoice sau dioice.274.semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă. Ciaţiile au glande bicornute. Gineceul este situat pe ginofor. laptele cucului). Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. cu periant trimer. Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. 0A-1. Florile sunt mici. Loranthus europaeus (vâscul de stejar). Fructul este o baca falsă. ♀ P5-1 . La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . ♀ P3-6G(2) .274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme). ce se întâlnesc la noi. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar. Inflorescenţele sunt complexe. tanin.nicaaensis (stepposa). verzi. aşezate în jurul unei flori femele.) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice. În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B. E. gălbui sau purpuri. pe tipul 4 sau 6.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). ciaţii.semiparazite.cu frunze relativ mari. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig.cyparissias . Formula florală este: ♂ P5-1 . Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. grupate în 3-diagrama unei cianţiu. super. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. încât dupa unii ar deriva din geraniale. iar gineceul este bicarpelar. entomofilă sau mirmecofilă.suculente sau lemnoase. iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce.274) . Androceul are 9-12 stamine. actinomorfe. cu suc cleios. Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate. iar alteori sunt suculente. arborescenţi în zonele tropicale. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii. Polenizarea poate fi anemofilă.cu rizom şi tulpini în tufe. fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia). pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M.cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele.larg răspândite. unisexuate sau bisexuate. Prin pădurile umbroase. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. rar zigomorfe. stipelate. iar în cele din zona silvostepei şi stepei E.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă. E. asimilatoare. Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus). dar şi specii cu frunzele reduse la spini. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E. înconjurat de discul nectarifer.

Fructul este o drupă sau o neculă. roşii. derivă din ranunculale. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor). Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii.pădurile sudice. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. Prin florile bisexuate. Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. Pe lângă familia Dilleniaceae. Dilenialele. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae. un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice. bisexuate.275. actinomorfe. cimitire. peregrina var. Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică. cu frunze sempervirescente. arbuşti. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". termofile. se apropie de ordinul Dilleniales. Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae. Th.care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania). 2-diagrama.officinalis. pieloase şi flori unisexuat monoice. În partea sudică a ţarii. În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P .blagayana (iedera albă). în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1. cu flori ciclice. Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. având fructele capsule sau drupe. Ordinul Theales Grupează arbori. adesea.cişmir). apare M. Din familia Paeoniaceae. romanica (bujor românesc). răspândit în pădurile din sudul ţării. în flora noastră spontană. având seminţele bogate în endosperm. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. liliac sălbatic). Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D. cu frunze divizate şi flori mari. unicarpelar. sinensis 185 . având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice. dispuse parietal. La noi se cultivă prin parcuri. P.răspândite cu predilecţie în regiunile calde. În structura lemnului au traheide scalariforme. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. ovata. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. dintre care amintim: P. cu unele cicluri polimere. ciclică şi bisexuate.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple. Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. uniovulat şi corola redusă sau lipseşte. tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste. Fig. liane şi specii ierboase . Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. raspândite în Asia de est şi sud-est.

Florile au periant dublu. colţunii popii (Fig. Viola reichenbachiana:1-stipele. frecventă prin poieni. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord.276).276. pe tipul 4 sau 5. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. Gineceul din 3 carpele unite. biflora (viorele galbene). se întâlneşte frecvent prin poieni. liziere şi pepiniere. pe terenurile cultivate. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. V.(ceaiul chinezesc). V. jenepenişuri. este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. unilocular si placentaţie parietală. în păduri. roşii şi se cultivă la noi în sere. are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. hirta (toporaşi). Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate. cu frunze alterne. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. odorata (tămâioară). Dilleniales. parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri. Viola reichenbachiana . utilizate în scop medicinal şi H. 2-stigmat. mai rar prin apartamente. miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. adesea stipelate. 3-fruct. cu ovarul superior. tufărişuri. recunoscându-se după tulpina hirsută. în toată zona montană. terase. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec. Familia Tamaricaceae 186 . Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. pajişti. arvensis (trei fraţi pătaţi). în cel subalpin şi alpin. cu frunzele opuse sau alterne. 4-diagrama. rarituri. răspândită prin locuri umede. V. acide. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. are flori albe. Fig. amintim: Hypericum hirsutum. stipelate şi flori solitare. Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. numai ierboşi. H. Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. Th. perforatum (sunătoare. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. adică în etajul montan superior. japonica (camelia). având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole. iar la noi. V. are flori mari. pojarniţă). Formula florală este: %K5C5A5G(3). actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică.toporaşi. Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. marginea pădurilor şi tufărişuri. Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. V. este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. pe lângă marginea pâraielor. Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase. bisexuate. maculatum.

Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor. rar arbustive. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi. rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare. sincarp.Capparaceae). Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică). Tamarix ramosissima (cătina roşie). florile bisexuate. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară. Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere. în sudul ţării şi în estul României. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale). creşte pe aluviuni nisipoase. bogat în specii (fam. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales. cel mai adesea sunt specii arbustive.Sunt actinomorfe. cu aspect de sept membranos. se menţine un timp pe 187 .278. În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. numit septum. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2). nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase.Cardaniine glanduligera: l-fruct. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase.Reprezentanţii acestei familii. având semiţe alungite. Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals. peretele fals. Se foloseşte des în perdelele de protecţie.277. cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . iar cele 4 interne sunt mai lungi. cu gineceul superior. adesea salinizate. cu frunze alterne. Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie. pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental. Frunzele sunt alterne. actinomorfe sau zigomorfe. 2-diagrama Fig. un element foarte important în determinarea speciilor. Fig. frunzele fiind scvamiforme sau mici. liniare. deci androceul este tetradinam. fără bractei.

În ţesuturile cruciferelor. are florile albe.277). 188 . D-samanţă. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor. Florile sunt mari. ca şi la resedaceae. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii. boschete. bulbifera . Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză). rotund reniforme şi flori albe. dintre care amintim: C. grupate în raceme corimboase. amara (stupitui cucului). fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. Planta este frecventă în pădurile de foioase. fiind comună în pădurile de foioase. glanduligera (breabăn) (Fig. C. napus (napi). tăieturi de pădure şi în tufărişuri. Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată. jilave. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede.B-fruct. B. cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie.278). preferând staţiunile bogate în nitraţi. 3-Thlaspi arvense: A-floare . Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme. frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. 2-Sinapis arvensis: C-floare.279. violet purpurii. 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. cu frunze trifoliate. este o plantă înaltă de până la 100 cm.. moderat acide până la neutre. Descurainia sophia (voinicica). orizontal.quinquefo1ia. C. B.coltigor (Fig. rapa (rapita) etc.Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). dispuse în raceme. are frunzele alterne.peduncul. se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. reavene pâna la reavan-jilave. B-fruct C. în silvostepă şi prin pepiniere. Fig. care se recunoaşte după rizomul alb. are florile purpuriu-violete. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. cu frunze lung peţiolate. margini de păduri. este o buruiana frecventă în liziere.

3. în scop ornamental. lucios. în special prin făgete. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare. rediviva (lopăţica). tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. grupate într-un racem. răspândite. lomntiform (gâtuit între seminţe). prin locuri umbroase. creşte L. S. loeselii.: speciile genului Alyssum (ciucugoara).279. membranoase şi septumul alb argintiu. alcătuind zavoaie. Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus.abundentă în tăieturi.5).1). coaste. care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. purpurea (rachită roşie). care prin tipul de inflorescenţă. fiind o buruiană comună. aproape rotundă. cu flori mici. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. rosmarinifolia (salecie de 189 . în emisfera nordică. Capsella etc. S.Florile sunt mici. cu septui alb sclipitor. întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. alcătuirea gineceului. acoperite de peri fini. având valvele subţirl. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave.279. strietissimum. Silicula este mare. fragiils (salcie plesnitoare). se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae. având florile mari. cu florile nude. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S. care creşte pe malul râurilor. În pădurile montane. muştar de câmp (Fig. iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică. sagitate. chei. ? P G. Prin pepiniere. Specia este foarte comună prin culturi.2). de ex. Specia se cultivă prin gradini. liziere şi locuri ruderale. capraea (salcie căprească). tufariiguri şi liziere. pe soluri bogate în humus. palid galbui. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. iar polenizarea este entomorilă. are frunzele lirat penat lobate sau fidate. cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae. indehiscente. cu flori mari. prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. lat-eliptică. S. având florile mascule cu 3 stamine. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . în special. grupate în amenţi. foarte turtită. Lepidium. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. Comune sunt speciile: Salix alba. margini de pădure. din care amintim: S. alcatuită din două articole suprapuse. 2.?^. Bracteolele au marginile întregi. care cuprinde specii ierboase. Came1ina. Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. apoi alungit după înflorire. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). unisexuate. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. comprimată şi aripată.rapiţă. S. S. păroase. triandra. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare. S. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. frecvent în pajişti. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate. Androceul din 2-12 stamine. Rapistrum perenne (ciurlan alb). 279. Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. cu frunze alungit lanceolate. cu 1-2 glande nectarifere. cu lujerii fragili şi florile bistaminate. indică asemănări cu tamaricaceele. iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae. Sinapis arvensis . orientale.punguli^a (Fig. scurf peţiolafe. Draba. zigomorfe. Ovarul este unilocular.

în general. este o plantă urcătoare.floare femelă peponidă. liziere şi pe gardurile din localitaţi. invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde. sunt mici şi de culoare alba. abundenţă pe nisipuri etc. Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. 2 ). pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. Frunzele sunt alterne. veziculos umflate. În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P. este frecvent cultivată în scop ornamental. lung pedunculate. lung pedunculate. unisexuate. cu lobii inegal sinuat dinţaţi.plopul tremurător (Fig. Bracteile sunt incizate. Ecballium elaterium (plesnitoare). cu frunzele. Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. Prin zăvoaie. cu tulpina scadentă.1). iar fructele sunt alungite şi globuloase. în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). Populus tremula: 1-floare masculă. repede crescători. Florile sunt gamopetale. prevazută cu un disccupuliform(Fig.280). recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară. adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. fiecare purtând câte o floare. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate. S. fenomen numit dinamochorie.bostănaş spinos (Fig. alimentar şi furajer. babylonica (salcie plângătoare). cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă. 190 . Se întâlneşte frecvent în tufărişuri. Ordinul Cucurbita1es Fig. tremula .28o). acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. Fructul este baciform. cu o adaptare interesantă. împărătească (Fig. nestipelate. iar mugurii au 3 solzi. ramificată şi frunzele ovat cordate. Bryonia alba .281.280. Genul Populus (plopi). Florile unisexual monoice. Cuprinde plante ierboase rar lemnoase. se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral). cuprinde specii de arbori înalţi.mutătoare. 2.♀ K(5)C(5)G(3-5) .nisip). frecvent se cultivă plopii negri hibrizi. Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. 281. În lunci şi locuri umede. deltoide. Echinocystis lobata . este o plantă monoică. sinuate sau palmat-lobate.

adesea întregi şi cu stipelele caduce. 191 . Bombacaceae ). Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc). curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere. Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare. Malvaceae. Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. rar ierboase. pepo (dovleac) etc. d.2). Prin fruct cu o sămânţă. b-floare masculă. C. c-floare femelă Fig 282. cu caliciul dublu. bfloare femelă. Filogenetic. Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule.281. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice.secţ. c-fruct. iar polenizarea se face de către insecte. Fructul este o nuculă monospermă.1. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig. Citrullus lanatus (pepene verde). uneori cu un cerc extern de staminodii.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete). iar prin structura androceului cu asteralele. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe.Fig. pe tipul 5. Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase. Cucumis melo (pepene galben). formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam. Echinoczstis lobata: a-floare masculă.282. Brzonia alba: a-racem fructifer.2. cu frunzele alterne.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

Fructul este o bacă. ocrotită prin lege. semicilindrice. dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). iar R. bisexuate sau unisexuate. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate.a. R. ovoidală. D. Suaeda maritima. având petalele albe sau roze. iar numai pe stâncării calcaroase creşte D.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii. Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. D. adesea formează buruienişuri. cel mai adesea muchiate şi articulate. A. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi. fimbriate. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. atât în zona ciscarpatică. are tulpinile ramificate. Prezentaţi familia Ericaceae. iar de aici prin sălbăticire. cu flori mici. specii de Phyl1ocactus. s piculifo1ius. în sere. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat. Cel mai comun este A. sesile. Rumex obtusifolius (ştevia). actinimorfe :*P5-1. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. cărnoase şi florile bisexuate. Lithops etc. are flori unisexuate. laciniate. păduri de gorun şi stejar rărite. fiind actinomorfe sau zigomorfe. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii. cât şi în cea transcarpatică. globuloasă. cu periant simplu. liziere şi chiar marginea pădurilor. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. pe lângă garduri. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. Fructul este o achena trimuchiată. grupate în inflorescenţe spiciforme. Echinocactus. laciniile bi sau trifide. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă. iar formula florală este : *P6-3A9. are Cereus giganteus.8-3G(4-2). Forma tulpinilor poate fi colunmanară. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş.. americana (cârmâz). abundă prin zavoaie şi parchete. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. răspândită în fâneţe. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae. funzele liniare. turtită. persistent la Rumex. apartamente. având flori actinomorfe. haplochlamidee. iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei. compactus se întâlneşte în pajiştile montane. retroflexus.m. Florile sunt mici. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. caudatus şi A. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. Florile. flageliformă etc.. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică.

Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. Frunzele sunt opuse. punctata au florile de culoare galbenă. Androceul este alcătuit din 5. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. judeţul Constanţa. jnepenişuri şi ienuperete. cruciata etc. Prin pajiştile montane. Asterales).Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. iar placentaţia este parientală sau axilară. G.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare..zăvoaie. cât şi în pădurile de fag. G.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării. răspândiţi în zona tropicală. sunt scurf pedicelate.molidişelor. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. gamosepale şi gamopetale. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat. superior. lanceolate. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. frecvent este P. Genţiana asclepiadea . Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină. prin molidişuri. Frunzele sunt întregi.cu corola campanulată. Swertia perennis are corola rotată. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . Genţiana lutea (Fig. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice. Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri. cu gineceul bicarpelar. iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord. Plumbago europaea este o specie foarte rară. stâlpilor de iluminat. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale. toxifera (curara). tetra sau pentamere. adică în boboc petalele sunt răsucite. introdusă în scop ornamental. crescând pe stâncării. glabră şi fistuloasă. ciliata. iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă. pentru decorarea chioşcurilor.289) şi G. Florile sunt pe tipul 5. G. opuse sau verticilate. verna. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi. prin jnepenişuri. volubilă. Florile sunt de tipul 5. pe vaile umede. cu flori bisexuate şi unisexuate. Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor.în regiunea montană şi subalpină. concrescute cu tubul corolei. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. Ovulele au un singur integument. kotschyana. B.iar florile de culoare albastră azurie. Se întâlneşte pe marginea pădurilor. amestecuri de fag şi răşinoase. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. S. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. turbării. este o specie lemnoasa.lumânărica pământului (Fig. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae. rar în cea colinară. aubertii.4 sau 2 stamine. 198 . Prefloraţia este contortă. alcătuit din 2 carpele. au florile de culoare albastră. care sunt pe tipul 4. Limonium.sică). locuri pietroase.fiind o plantă de lumină până la semiumbra. bistorta (răculeţ). G. care creşte numai la Hagieni.288) .

Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). fructul separându-seîn două folicule fusiforme. arbustive. Staminele sunt sessile. cactoide. 290) are frunzele mai subţiri. iar polenul este aglutinat în tetrade. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil. Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. mai frecvent în ţinuturile tropicale. albastre şi frunze pieloase. opuse.Fig. sere. cu adaptări legate de polenizare. pieloase şi persistente. 2secţ. iar multe din ele au laticifere articulate. herbacea (Fig. caduce.288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul). 199 . opuse. roze sau galbene şi frunze lanceolate. Frunzele sunt simple. gamopetale. cu flori solitare. cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează.cuprinzând plante ierboase. cu frunze nestipelate. Florile sunt besexuate. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu). libere.289. alcătuindă un gimnostemiu. liane sau suculente.cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. V. groase. Longitudinală prin floareŞ 3-fruct. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. aproape de stigmat. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. Gineceul este bicarpelar. Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. cu flori albe. Prin apartamente. semipervirescente. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. Adesea. fiind mai heliofilă. pentamere. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. liziere şi tufărişuri.

fruct. 1-Vinca herbacea: specii ierboase.dintre care enumerăm: G. iar la noi prezintă numai Fig. grupate câte 8-12 în cime laxe.vinariţa (Fig. prin tufărişuri.Conţin alcaloizi. iar frunzele dispuse în verticil (6-9). Cultivată. cu coronula staminală în format de cornet. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate. substanţă cu miros placut. uneori ca plantă meliferă. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2).Fructele sunt perechi de folicule. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri.acoperite cu sete rigide. Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară).290.5-corola ventricil. campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe. desfăcută.uncinate. Flori de culoare verziu-brună.mucronate .1). ajunge până la 12cm.folosită la aromatizarea vinului şi tutunului. uşor arcuit.saponine. având flori de culoare alburie. cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate. 200 . Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi.actum are tulpină volubilă sau târâtoare. tetramere. Sporadic este întrodusă în scop ornamental. este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu. cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană. Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase. În organe are lacticifere şi este toxică. Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină. Fructul bifolicular. fie capituliforme. lung pedunculate. glabră. laxe sau condensate. tanin şi substanţe tinctoriale. C. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră.Corola albă.Fructul cu 2 mericarpe sferice.cu rizomi subţiri. 291.glicozide. celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu.2). sărături şi stufărişuri. 191. cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig. Speciile de la noi au flori actinomorfe. Apare frecvent pe dune nisipoase. uninervate. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă.4 . eliptice sau obovate. Caraorman). Polenizarea este entomofilă. pe stâncării.292). odoratum .iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig. În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea.

^[c/c^A(-]G/-?--?7'). 2-floare. subcorimboasă. Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase.are tulpini mai înalte.cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla. Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales.sectate sau penate şi nestipelate. Galium odoratum: a-floare Fig.Fig. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 .295). Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A.mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri.293. Din ovar rezultă două bace concrescute . schultesii . G. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină. G. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A.are florile galbene. şi anume prin: inflorescenţa capituliformă.în special în fagete.bogată şi extinsă.lax ramificate. simple .pentamere:^TK/(. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe.cu frunze opuse.reavene pina la reavan— jalave.taurina (steluţă). fiind foarte frecventă în pădurile de gleau. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan.cynanchica. caliciul redus.prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole.cucută de pădure (Fig.cu o inflorescenţă terminală.moderat până la slab acidofile. rar ierboase. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium. verum (sânzâiene sau drăgaica). Viburnuni) cu rubiaceele.292.

S.la care măduva ramurilor este roşcată. c-fruct. racemosa (socul roşu). Prin făgete şi molidige se întâlneşte L. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi.placut mirositoare .2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii. S.2 sămânţă.pe substrat calcaros.cu tulpini ierboase. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană.fructele au culoare roşie. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană.Cznachum vincetoxicum: 2Fig.roşii (Fig. a-petală. 3-secţ longit.294.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului.opulus: .călinul (Fig.cel mai adesea. V.ni gra soc Fig.291. ebulus (bozul). cu bacele albastre. s-sepală. 202 .liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie.este o specie nitrofilă. L.1. 4-fruct. lantana (dîmox).e ste frecvent în păduri.fiind diseminat în toate pădurile.291.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre. nigra cu bacele negrealbăstrui.cu florile la început albe.pe dos tomentoase şi fructele negre.2-Periploca graeca: a-ramură cu flori. b-coronulă. (Fi floare.295. caerulea. Prin floare. o94.apoi galbene şi fructele. ovar cu stil şi stigmat 1).brumate.G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use. Numai în zona montană se întâlneşte S. V. 5c-sămânţă g. Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple.se recunoaşte după frunzele întregi. xylosteum (caprifoi).

.prin locuri umbroase şi umede.vai umede şi stâncării. cu flori actonoforme.296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede. 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente).294. În zona montană.295.prin păduri. 1-Lonicera xylosteum: a-fructe. având frunzele imparipenat sectate sau Fig.Fructul este o nuculă. Specia se întâlneşte în păduri.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5). Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina. Diervilla florida. 1-Sambucus nigra: A-fructe.Fig.grupate în dicaziu umbeliform.cu frunzele opuse. V.0[C(5-4)A4]G(2). 4-secţ.trifurcat. bisexuate . prin floare.alcaloizi. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă. de culoare galbena-verzuie.a. Valeriana officinalis: 2-3 floare.montana.cresc speciile:V. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş.începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere.acizi organici şi enzime. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. 203 . 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig.296. Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe. Valeriana officinalis – odolean (Fig.cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus.grupate în capitul terminal. 5-fruct fidate. tripteris.

cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui.serate şi florile în capitule.cât şi pe marginea apelor.frecventă în toată ţara şi S. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase. transsilvanica are frunzele tulpinale penate. Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei. 297.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui.pe vaile umede din păduri.1) . bb-fruct. iar fructul o achena coronată. Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester .zîvoaie şi pe malul râurilor. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme. Gineceul este sincarp.prezintă o tulpină viguroasă.bicarpelar.înconjurate la baza de foliole inolucrale..sambucifolia. dintre care mai răspândite sunt: S. cu flori liliachii sau albe. c-secţ.mai lungi decât capitulul. Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie. iar pe marginea pîdurilor montane creşte K.scaiul voinicului (Fig.scăius (Fig. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee.Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine. 204 . Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee.298. zigomorfe^|°K/(.V.apare prin tufărişuri. Specia este comună pe văi. cu laciniile: alungite. P. lirate. C.liliachii sau albastre. Fig. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate.298) . Fig. Genul Scabiosa are câteva specii.Florile au culoare liliachie. cu frunzele opuse şi flori bisexuate.. trans.Foliolele involucrale sunt liniar subulate .în majoritate anuale. longifolia.ochroleuca (sipica) . fiind buruieni. Cephalaria pilosa .N [c fR^Al^^f^') .Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii.inferior.care se întâlneşte numai în regiunea montană. Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului).recunoscându-se după tulpina înaltă.297. lucida.cu capitule mari şi flori liliachii-roşii.Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei.floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile.

poligame sau bisexuate. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente.9). Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob.con^inind 1-4 se.liliac (Fig.Fig.bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/. Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. arbuşti. în zavoaie. rar lemnoşi. lunci şi zăvoaie. are florile mari.Lemnul ciinesc se. se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării. ori monoice şi samara la bază rotunjită.299. F. O buruiană comună în pepiniere. în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană. 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens. cantabrica. iar în cele din Banat. Phillyrea etc. elegantissimus . F. cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere. iar fructul este o capsulă.simple sau compuse.Inflorescenţa poate fi racem sau cima.frasin (Fig. volubili. 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. muchiate. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. Jasminum fruticans (iasomie). josikaea (lemnul vântului.29.l) se recunoaşte după florile fără periant. Calystegia sepium (cupa vacii). pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. verzi. frunzele trifoliate şi ramurile virgate. actinomorfe. fără stipele. S. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene.v [C C/)A?] G/p s . liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura).măslin). dispuse opus.300. Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . liane). gamopetale. în Fig.. pallisae (frasin pufos de baltă).2 ). mai ales pe substraturi calcaroase. folosindu-se în scop alimentar 205 .grupate in panicule terminale §i baca neagra. b-floare bisexuată. capsulă (Syringa). Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare. excelsior .Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig. în formă de pâlnie sau hipocrateriformă. 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. Florile actinomorfe.300. liliac transilvănean). C.cu flori albe:-galbui. crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor. este o specie endemică. F. dispuse într-o paniculă terminală. răspândită în subzona fagului. este un arbust ce creţte numai în Dobrogea. grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară.. samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum). Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri. În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce. Florile hermafrodite au corola gamopetală. cu frunzele alterne. iar polenizarea entomofila. la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului). 300. Syringa vulgaris . Se recunoaşte după frunzele alterne. Fontanesia. Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. crescând în staţiuni umede (Delta Dunării). ornus (mojdrean) are flori cu petale albe.min^e elipsoidale. Prin locuri aride. ca de exemplu: Forsythia. penat fidate şi florile albastre. c-floare masculă. batat). Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi. în rest este cultivat.cu frunze nestipelate. Ligustrum vulgare (lemn câinesc).

Ulmus etc. apoi albastru-violacee. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. 302). Quercus. formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . rar zigomorfe.^AJ G/^v. Prin Fig. Fraxinus. Fig. cu circa 200 de specii. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer. nestipelate. 2-diagramă Prin floare.) C. are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor. iar înainte de cădere albastră-cerulee. Cotinus. iar corola tubuloasă. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar. Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. dispuse în cime gloemrulare. la care florile sunt mici. Rosa. cu fornice subulate.302. racem. cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. simple. Prunus. campanulat şi persistent. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra. mollis. se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. alterne. la început au culoare roşie. spic. rubra (plămânăriţa).303.561). P. Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). P. tulpini înalte de până la 50 cm. Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. Florile sunt galbene la speciile de pădure. europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. Florile sunt pentamere. officinalis (Fig. umbelă falsă sau capitul umbeliform. P. la ulte specii prezintă. în majoritate cu frunzele păroase.rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. officinale are florile de culoare alb-gălbui. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. 206 . Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. Florile. crescând prin tufărişuri. Symphytum officinale: 1-secţ. Crataegus. are un rizom gros. roşie sau roşie-violacee.Cuscuta. C. bisexuate: ^ K/r ^[C/. floare. mai păroase. Longit. pentamere. 5 fornice (proeminenţe). marginea pădurilor. Caliciul este gamosepal. Corola este în formă de pâlnie. la intrarea în tub. actinoniorfe. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . parazite. parchete şi zăvoaie. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. L.

^AK"lG/c. Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale.Solanum dulcamara: tufărişurilor. roză sau violetă. multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale. cu flori solitare sau grupate în cime. lucioasă. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. persistent. este gamopetală. la interior murdar brună. squarrosa (lipici). roşie portocalie. officinale . se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată. moderat până la slab acidifile.iarba lui Tatin. liane sau epifite. buruiană frecventă în liziere.păpălău (Fig. dulcamara . Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. Capsicum annuum (ardei). S. caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni. arăţel). Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale. Prin tufărişuri. de marimea unei cireşe. foarte otravitoare. reavân jilave până la jilav-umede. pe tipul 5. cu florile roşii. Corola este campanulat tubuloasă. Fructul poate fi bacă sau capsulă. Corola. pentamere.lăsniciorul (Fig. întregi sau sedate. cu pediceli glandulos pubescenţi. are florile zigomorfe. albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri.304. la exterior brun-violetă sau brun-roşcată. mlaştinoase. zăvoaie şi stufărişuri. cum ar fi: nicotina. până la murdar galbenă. marginea pădurilor din silvostepă. creşte prin tufărişuri. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului. iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii. Creşte în staţiuni cu soluri fertile. Genul Anchusa are numeroase specii. Physalis alkekengi . rotată. Din genul Lappula cităm numai specia L. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. poate atinge o înălţime de până la 2 m. se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii. Fructul este o bacă sferică.Nicotiana tabacum (tutun). solanina. cu vinişoare violete. cu 4 nucule netede. nestipelate şi dispuse altern. tătăneasa (Fig. închisa complet în calciul acrescent.504). creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. Caliciul este gamosepal. zigomorfe. având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. Genul Solanum are flori rotate. lucitoare. 303).505). liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui. Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. Echium vulgare (iarba şarpelui). S. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore). scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede. de culoare albă. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. creşte ca liană la marginea Fig.S. atropina. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). tuberosum (cartof) şi S. sylvatica. prin zăvoaie şi stufărişuri. Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. în păduri. melongena (vinete). iar gineceul este superior şi bicarpelar. la început verde şi apoi neagră. rar câte doua la un loc. Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. hioscianina etc. M. de asemenea._p). La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane.. iar fructul apocarpoid.506). rossicum. margini şi rarişti de pădure. tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. S. 207 . E. cordatum (brustur negru). rar actinomorfe. S. rar lemnoase. Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi. cu frunzele simple. M. iar pentru industria tutunului . sunt frecvent cultivate în scop alimentar.

Veronica: 6-floare. ruderal. sunt specii nitrofile.307. 2. B-secţ longit. Scopolia carniolica .2). Linaria: 4-floare în secţ. margini şi tăieturi de pădure.308.. 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase. Fig. cu fruct fructe. 5fructiferă nespinoasă. Test de autoevaluare 208 .307. Prin floare. Scrophulariaceae: 1-floare.Fig. C-ramură fructiferă diagramă.cătina de garduri (Fig. 3-fruct. C-gineceu secţ. iar fructul este o bacă elipsoidală.305. pe soluri bogate. de semiumbră..mutulică (Fig.1). Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă.306. este un arbust spinos. fiind o specie. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit. B-caliciu deschis. în special în făgetele de pe surducuri. în special în pădurile montane. indicatoare de acumulări de nitraţi. Lycium barbarum .Fig. este o plantă toxică care creşte în pădurile montane. cu utilizpri medicinale. prin locuri umede. cu flori roşietice sau roze.307. D-fruct. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. B-ramură diagramă. Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). roşie. 1-Scopolia carnioloca: A-fruct. E-sămânţă Fig.

V. pe soluri cu troficitate ridicată.309. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. Prin ovar. 309. întotdeauna zigomorfă. Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor. sincarp. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum. Scrophularia şi 2 la Veronica. în zăvoaie şi tăieturi de pădure. are fiecare lojă câte două ovule anatrope.309. vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. rinantosidă etc. Caracterizaţi familia Boraginaceae. B-rădăcină şi frunze bazale. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig. iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie. Prin floare. E-sămânţă Fig. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. are flori violete până la feruginoase. scutelarină.2. 308). încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee. Fructul este capsulă sau bacă. Ce stiţi despre familia Oleaceae. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. 4 la Digitalis. creşte în paăurile de foioase. nearipata.l). Tulpina este 4unghiulară.1.bubernic. iarbă neagră (Fig. phoeniceum .C-secţ. B-secţ prin gineceu.Descrieţi familia Caprifoliaceae. pe văile umede. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii.1). 310. D-fruct. jilav-umede. C-capsula.) şi saponine.coada mielului (Fig. 209 . Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Descrieţi familia Solonaceae. La Verbascum corola este radiară. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor). cu placentaţie parietală sau axilară. Scrophularia nodosa . D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria). Gineceul bicarpelar. Fig.

lung peţiolate şi flori mari. iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. Florile sunt brun-roşietice. albastre-violacei. cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă. scopolii . S. creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie).brânca porcului (fig.31o.degetar galben (Fig. rarişti şi tăieturi de pădure. rostkoviana. lanata (degeţel lanat). are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest. iar D. stricta (silur). 311. Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite. cu frunze mari. este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. Digitalis grandiflora .2. bihariense (sor cu frate). creşte în făgetele colinare şi montane. cu soluri afânate. Dintre acestea menţionăm: E. începând din zona colinară şi până în etajul subalpin. are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui. umede. tăieturi de pădure. 210 . B-secţ. frecventă în tufărişuri.310. abundentă în tufărişuri.2). Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite. salisburgensis. poieni şi fâneţele umede montane. Prin tulpină S.309. M. iar cele superioare azurii. vernalis (iarbă neagră). plăcut mirositoare.2).1). galbene-sulfurii. Prin tulpină Fig. Se întâlneşte în toate pădurile umbroase.Fig. Paulownia tomentosa (Fig. Bsecţ. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare.310. Prin turbării şi mlaştini.este frecvent în păduri.1. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă. este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice. începând din zona colinară şi până în cea montană. Specia apare frecvent în tufărişuri. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. E.

Carpinus.şoplrliţa de munte. P. Creşte prin păduri. Este o specie. media. de asmenea. unilaterale. 2-Lathraea squamaria: A-secţ.3) este o specie de talie mai înaltă. officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită. tinoave. P. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. tufărişuri.311. pe soluri cu troficitate mijiocie. Longit. Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. Florile de culoare alb-roziu. în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie. Florile sunt bisexuate şi unisexuate. solziforme.310. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. având un rizom ramificat. Fagus. Prin floare Fig. cu 22 specii la noi.indica) sau sărăturoase (P. V. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. liziere. V. de preferinţă pe soluri acide. cărnoasă. umbroase. cu frunzele reduse. ce creşte în pădurile din zona montană. 1-Veronica Montana.muma pădurii (Fig. Genul Rhinanthus (clocotici). urticifolia – iarba şarpelui (Fig. 4laciniat şi androceu din 2 stamine. parazitând pe rădăcinile de Alnus. parazite pe rădăcinile fanerogamelor.311. montană . Lathraea squamaria .311. insectivore. fiind bogat în specii. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. dispuse în raceme dese. 311. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. cu solzi distanţaţi. lanceolata). îngust sedate. tenuiflora). terenuri nisipoase (P. Preferă păduri umede. chamaedrys -stejărel (Fig.1) se recunoaşte după capsula comprimată. Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat. maritime. Coryllus etc.Paulownia tomentosa: Afruct. Ordinul Lamiales M. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede. 211 . de culoare galbenă dau brunie. fiind răspândite pe soluri acide. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. V. numai specii semiparazite. groasă. din care sunt introduse la noi. acoperit de soizi groşi.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. (Fig. are. poieni. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie. P. iar fructele sunt capsule. prevăzute cu vezicule mici.2) este parazită. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme.311. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. 1. margini de păduri.Fig. V. tetramere.

pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată. Florile roşii. androceul este didinam.Se înrudeşte cu ord. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. Frunzele opuse. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti. 212 . iar florile pentamere. V. care la maturitate devin tetrachene. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde. cu frunze nestipelate. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. unul anterior. lung şi curbat. Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale. în vârf cu antera. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase. 314).configuraţie caracteristică: 'l° K/. Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate.bălbisă (Fig. Gineceul bicarpelar. Prin avortarea unei stamina. 313) are tulpini înalte până la 120 cm. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia. iar altul posterior.. au o Fig. nestipelate. rar unisexuate. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană. favorizându-i mişcarea.p] G/^ ^. situat sub labiul superior. arbustive şi arborescente. labiul superior lipseşte sau este redus. plăcut mirositoare. hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental.urzică moartă galbena (Fig. reavăn-jilave până la jilav-umede. mai scurt şi lăţit.^[C/r ^A? ^. ' La genurile Ajuga. hispide şi glandulos păroase în partea superioară. ovat cordate şi crenat serate. Funcţionează după principiul pârghiei. bisexuate. Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. galbene. Teucriurm. Lamium galeobdolon: 1. pe soluri cu troficitate ridicată.jale cleioasă. tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. cinsteţ (Fig. moderat acide până la neutre. prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. întregi sau lobate. Lamium galeobdolon . Stachys sylvatica . Salvia glutinosa . sunt simple.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului. sunt scurt pedicelate. slab acide până la neutre şi jilav-umede.312. Florile sunt mari. formând faciesuri. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. liziere şi prin locuri ruderale. opuse. încă de la înflorire este împărţit în 4 loji. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. grupate în 2-8 verticile distanţate.

bilabiată. 213 . abundă în parcehete şi pe văile din păduri. în parchete.4-caliciu Meltis me1issophyllum . 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. Fig. r o z ă s a u a l b ă . aromatic. Melitis melissophyllum Fig. în lungul pâraielor de munte. În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. de culoare p u r p u ri e . Prin tufarişuri. Stachys sylvatica: a-floare Fig. marginea pădurilor şi pe malul apelor. 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. de cu1oare albastră violacee. acuminate. urzică moartă). se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe.313. Satureja hortensis (cimbru).3-floare. Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată.316. fiind răspândit pe marginea pădurilor. 2-frunză. cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă. pubescens (zebră) are corols purpurie. grandiflora (iarba neagră). cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. iar florile au corola albastră violetă. Salvia splendens (salvie roşie). Scutellaria altissima . cu frunze peţiolate. G. alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica). Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului. Ocium basilicum (busuioc ). Galeopsis speciosa (cânepiţa).314. Mentha piperita (mentă).315.dumbravnic (Fig. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale. creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P. ovate. Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei. Rosmarinus officinalis (rosmarin).gura lupului (Fig.Fig. cu baza trunchiată sau cordată.

clopoţei (Fig. numită calatidiu (Fig. carpatica. cu laticifere şi frunze simple. răspândiţi în zona tropicală. labiată. persicifolia. 2-capitul la Matricaria. C. gamopetale. rar arbuşti mici. 214 . Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. C. cu filamentele libere. având o buză superioară redusă la 2 Fig. C.G/-yx şi prezintă adaptări variate. 1-diagramă Ph. care alcătuiesc involucrul. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. Campanula abientina: ompactă. Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. trachelium. inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. spic (Cichorium).317. cu corola în formă de clopot.floare tubuloasă. foarte mare şi bogată în specii. populează stâncăriile montane şi alpine etc. 7. alterne. C. indicând numărul la Arctium. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. sibirica cresc în pajişti. C. pilniată şi ligulată. Fructul este o capsulă. 318). care la maturitate alcătuieşte papusul. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb. înconjurată de un involucru.petalelor unite. cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. Caliciul este redus şI greu de distins. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. Genul Phyteuma (cărbune) are. 5-6. corimb (Achillea). sunt bisexuate. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. alcătuind o inflorescenţă condensată. Florile actinomorfe şi zigomorfe. C.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi.318. patula. molidişuri şi jnepenişuri. în vârf cu 5(3) dinţi. abietina . florile cu laciniile concrescute la vârf. sesil sau susţinut de un rostru. spre deosebire de Campanula. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). reunite într-o inflorescenţă Fig. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. nestipelate. Gineceul este bicarpelar. 3floare ligulată. actinomorfe şi zigomorfe. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee. Florile sunt pentamere. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite. iar ovarul inferior. tropicali. legate de polenizarea entomofilă. favorizând diseminarea prin vânt. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. apar în pădurile de foioase. capital (Leonto podium). formând un tub ăn jurul stilului. Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. alpina. Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. răspândită în pădurile colinare şi montane. Androceul are 5 stamine.

cauciuc. pe malul pâraielor.000 de genuri cu aproximativ 20. este împărţită în 2 subfamilii. 3. glicozide. brusture (Fig. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. alcaloizi. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral. unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate. sub formă de populaţii relativ compacte. sunt buruieni frecvente în liziere. Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase. taraxacină etc. fuchsii .Formula florală este: Fructul este o achenă. astfel. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. dar produc uleiuri eterice. pe văile montane. iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus. reavan-jilave până la jilav-umede. brădete. Latexul conţine substanţe amare (absintină. S.cruciuliţă parviflora.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. uneori considerate ca familii. pârloage şi locuri ruderale. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană. galbene. vulgaris (cruciuliţă) şi S. lat ovate. răspândite pe tot globul. bogate în ulei şi aleuronă. Senecio nemorensis ssp. rezine. Familia Astersceae cuprinde circa l. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate. 1-Erigeron Canadensis. uleiur eterice. o floare. Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate. creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. (Fig. pe aluviunile râurilor. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig. pe fundul văilor.320.).captalan. Fig. având florile ligulate galbene. Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 . molidişuri. Creşte în zona colinară şi montană. margini de păduri. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii. pepinere.319. În organele vegetative nu au laticifere. cu florile radiare. 3-diagramă Fig. vernalis (spălăcioasă).221. amestecuri.319). Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. prin făgete. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere.Tripleurospermum inodorum. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute. 2-fruct cu papus. Petasites hybridus . fosilile fiind cunoscute din Terţiar.Fushsii:1floare. S. cu sau fără papus. slab acide până la neutre.000 de specii. un polizaharid. simulând. dorio. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. iar seminţele sunt lipsite de endosperm. Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. humus de tip mull sau mull-moder. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. atenuate în peţ'iolul aripat.

rotundifolium. Bfloare ligulată. personata etc. 1-Carduus acanthoides. C-achenă 216 . Genul Cirsium are numeroase specii. 321. pe margini de pădure. Creşte prin locuri umede. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. Fig. C. eliptice.înălţime de până la 40 cm şi este groasă. iar mai frecvente în pajişti. C. parchete (C. millefolium (codiţa şoricelului).scai. raspândite prin culture. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor. lungi şi înguste. locuri ruderale. văi montane. lappa. acanthoides . Antodiile sunt mari. Creşte abundent la marginea pădurilor. Galinsoga parviflora . iar florile ligulate numeroase. A. iar cele tulpinale sunt sesile. Solidago virgaurea (splinuţa). Frunzele sunt mari. rarişti şi tăieturi de padure.bătrâniş (Fig. La exemplarele numai cu flori femele.323.321. Achenele au un papus alb murdar.322.2 ).1.romaniţă nemirositoare (Fig. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară. este frecventă în pajişti. lat ovate.căpşunic etc. vulgare . filiforme.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. iar florile sunt tubuloase.busuioc sălbatic (Fig. malul pâraielor. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. canadensis . Ch. C. locuri ruderale.). arvense .pălămida. acestea sunt tubuloase. sunt: C.2) abundă ca buruiană în culturi. Tussilago farfara (podbal). creşte pe rupturi şi râpe. 322. cu florile ligulate de culoare albă. cordate. margini şi tăieturi de pădure.a. Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii. pe marginea pădurilor. pe văile montane. Chrysanthemum leucanthemum (margareta). de 5-6 cm în diametru. În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum . E. cu florile ligulate de culoare albă. formând buruienişuri. A. Inula helenium (iarbă mare). abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze. Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. atenuate în peţiol lung. la vârf cu o coronulă. zăvoaie şi este medicinală. crispus. acoperită de scvame. frunze mari. Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. cu florile galbene.5). neuniforme şi cordate la bază. lung peţiolate şi antodiul mare. cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre. şi în parchete. iar din cele mai frecvente cităm: A. pepiniere. se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare. distans ş. care apar. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară. de până la 6 cm în diametru. tomentosum). iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. fâneţe. 321. C. tăieturi de pădure. Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A. creşte prin tufărişuri şi păduri.ciulin (Fig. de culoare roşiatică. văi umede. nutans . 2-Carduus nutans: a-achenă Fig. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. are o tulpină înaltă până la 2 m. Genul Carduus are numeroase specii.

Leontopodium alpinum (albumiţa. iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor.1). Aposeris foetida .cicoarea (Fig. sunt frecvente în pajişti. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure). poieni şi margini de pădure. 325).Centaurea (pesmă) este bogată în specii.2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. tufărişuri. Genul Artemisia (pelin) are multe specii. tăieturi de pădure. 323) şi Taraxacum officinale (păpădie). vulgaris (pelin negru).4). Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti. dar se întâlneşte şi în jnepenişuri. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina. S. pe malul apelor. Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi.324. cu florile purpurii sau portocalii. iar în tufărişurile din silvostepă L. iar H. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă .creşte în ppdurile umbroase. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. iar organele vegetative conţin laticifere articulate. aurantiacum (ruşuliţă). H. în general buruieni. se întâlneşte în fâneţe. 324. 217 . iar comune prin liziere. în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. mai ales în făgete şi gorunete. începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. Specia este endemica. S. pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. neutre până la moderat acide. reavene până la reavan jilave. absinthium (pelin alb) şi A. serriola (321. zigomorfe. tufărişuri. sunt: A. asper. Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. iar Sonchus arvensis. floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii". în vârf cu 5 dinţişori.crestată (Fig. liziere. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. murorum creşte în toate pădurile montane. cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. Cichorium intybus . Hieracium rojorâtense (fig.

Tagetes sp. .Fig. . Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae. Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon). deseori fasciculate. Gerbera ş. Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. ramificate monopodial.324. 2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. .cilindrul central este adesea atactostel. 218 . iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare.frunzele sunt simple. Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. Cfloare. Dahlia varisbilis (dalii). Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae. Zinnia eIegans (cârciumărese). cu nervaţiune paralelă sau arcuată. cu fascicule bicolaterale închise. B-fruct cu papus. cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive. Calendula officinalis (filimica).325.embrionul are un singur cotiledon.a. medicinal şi ornamental. cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: . având teaca dezvoltată.florile sunt mici. Cosmos sp.sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii).m. 1-Hieracium levitomentosum: A. Lactuca sativa (salată). Chrysanthemum indicum (crizanteme). .Fig.

cu 3 sepale ovate. verzi şi 3 petale alb sau palid roze.327. iar cele aeriene sunt lung pediculate. Liliidae şi Arecidae. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. lat liniare. Alisma plantago-aquatica . Florile sunt trimere. hemiciclia şi carpelele apocarpe. 219 .2-plantă. Creşte pe malul râurilor. seminţele exalbuminate. cu limbul mare. cu circa 9 specii existente în flora globului. se împarte în 3 subclase: Alismidae. Din cele 6 genuri. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. 5-diagramă Fig. Androceul are 5 stamine.Caracterele enumerate.326. lanceolate sau spatulate. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre. Fig. iar ovarul din 6 carpele.limbarişa (Fig. Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae. prin şanţuri şi mlaştini. trimere. numeroase de la unii reprezentanţi. acvatice. 3-floare. Clasa Liliatae. 326) care are frunzele inferioare sesile.Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile. cu limbul sagitat. liniare. Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală. pe baza caracterelor evolutive. cu flori actinomorfe. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea). ovat şi baza corodată. Nymphaeales. lin curgătoare şi stufărişuri. bisexuate. cu frunze heteromorfe şi flori trimere. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. care creşte prin ape stagnante. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. natante. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă. de 2 ori mai lungi decât pistilele. Alisma plantago-aquatica: 1. 4-fruct. lacuri. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord.

amintim pe Najas marina (inariţa de mare). În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede. frecvent geofite (cu bulb.G/.^. 220 . Elodea canadensis (ciuma apelor). pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. iar fructul. 328. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă. cu frunze reniforme. este submersă şi dioică. trimere. verde gălbui. iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat. cu perigon petaloid. cu troficitate foarte ridicată. Hydrocharis morsus-ranae . cu perigonul petaloid. absorbante şi flori mici. coriacei.)A. este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. zegrasul). cu perigon sepaloid şi ovar inferior. plutitoare. bălţi şi prin apele lin curgătoare. Allium ursinum (usturoi de pădure. eliptice sau ovate. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare.Potamogeton. cu nuanţe roşiatice sau violacee. sincarp. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. 327). liniare sau lanceolate şi florile bisexuate. submersă şi prezintă frunze reniforme. din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. având frunzele liniare şi flori unisexual monoice. Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. formând fitocenoze întinse. iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă. bisexuate. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare. creşte Fritilaria meleagris . rizom. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen . provenită din concreşterea tecii celor doua frunze. superior.^. este o specie stoloniferă. este dioică. ciclice. pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. se recunoaşte după frunzele lanceolate. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. sincarp. Florile au un perigom lat campanulat. Din familia Najadaceae. având frunzele întregi. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe. actinomorfe. Potamogeton crispus (broscăriţa). cel mai adesea. adesea apetale. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. natantă. lung peţiolate. lalea pestriţă (Fig. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. Florile. iar P. Ovarul este apocarp. bisexuate şi grupate în spice terminale. La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. trimere. Florile sunt nude.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. cele tulpinale cu o teacă alungită. semicilindrice şi frunzele natante mari. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. Dupfă fecundare. Fructul este o capsulă sau bacă. Spre toamnă formează muguri de iernare. Ruscus). Ambele specii sunt frecvente în lacuri. Androceul este alcătuit din 6 stamine. pe tipul trei: ^P. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse. tricarpelar.\ . rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane. Se recunoaşte uşor după frunzele plane. tubercul).^. leurdă). pe soluri bogate în humus. Fig. cu frunze întregi. răspândită în apele sărate şi salmastre. cu numeroase specii. este o bacă.bibilica. Fructul este o bacă multisperma. Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. dispuse pe două cicluri..iarba broaştei (Fig./. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. plutitoare şi flori albe. sunt pentaciclice. unisexual monoice.

moderat acide până la neutre. 330. dispuse în verticil. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”. în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată. moderat acidifile.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. articulari. pătate în formă de şah. verticillatum (Fig.2) este răspândit în pădurile montane. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi.l). latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau. dar frunzele sunt opuse. Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. montana.dalac (Fig. în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. Paris quadrifolia .329. reavăn-jilave până la jilav-umede. Fig.330. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră.329). Allium ursinum: 1-diagramă Fig. pe un fond purpuriu. P. Fig. cu pete brunii şi albe. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig. asemănătoare cu precedenta. gorunete şi stejărete termofile. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F. 330. P. 331. Creşte prin păduri. 2-Polzgonatum verticillatum 221 .328.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil.

roşiatice sau violacee. cu florile nutante roze. În pădurile din sudul ţării.crinul de pădure (Fig. cu miros specific. grupate într-un racem terminal. plantă toxică. Fig. Erythronium dens .1. albe. pe soluri cu troficitate ridicată. rărituri şi păduri. în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe).2). sporadic.Fig.Fig.1 Maianthemum bifolium Fig. mirositoare.canis .331. punctate cu purpuriu închis.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) . 222 .331.2. este răspândită prin păduri. Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie). moderat acide până la neutre. se întâlneşte prin poieni. 333.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia. 333. atenuate într-un spin ascuţit. cât şi florile mici. răspândită în toate pădurile de foioase. se întâlneşte Lilium martagon .viorea (Fig. în special. rigide. Scilla bifolia Fig. Prin fîneţele şi tufărişurile montane.332.Paris quadrifolia: aFig.333. Speciile de ghimpe sunt ocrotite. hypoglossum are cladodiile mai lăţite. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate.măseaua ciutei (Fig. bruniu pătate. cu ramurile cladodificate.333.331. Prin făgetele colinare şi montane. fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii.1. iar R. dur.2) este o specie vernală. în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate.332).

Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. cu plante ierboase perene. distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf. iar ovarul este 223 . şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. Ordinul Iridales Fig. extracarpatice. 334. cu flori brune până la negru-purpuriu.335. Tulipa gesneriana (lalea). Genul Leucojum se deosebeşte de Fig. flori actinomorfe sau zigomorfe.3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată). Iris: 1-floare. cu floarea solitară. nivalis .3-G.caracterizată prin frunze mari. având 2 macule verzi.ghiocel (Fig. 334. apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. Narcisus.2-G. verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării. porum (praz). graecus (Fig. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. de luncă. Cuprinde numai familia Iridaceae. grupate în cime unipare.4).aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare. sativum (usturoi). cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20. iar A. una la bază şi alta la vârful foliolei. Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior. 2-gineceu. 3-diagramă. în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori. Aloe etc. În pădurile de stejari termofili. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. Polianthes ş.334. concrescut la bază într-un tub. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă). flexuoasă şi ramificată. Creşte prin poieni.1). plicatus (Fig. 334.5. 334. apare V. cu florile dioice. înaltă până la 250 cm. Genul Asparagus are mai multe specii la noi. ovate. G. Cel mai comun este G. având o tulpină lemnoasă. Androceul este alcătuit din 5 stamine. sparanghel sălbatic). Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi.a. Lilium candidum (crin). Perigonul este petaloid. mai ales în regiunile tropicale.Fig. În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. sesile şi flori alb-gălbui. tenuifolius (umbra iepurelui. aestivum (ghiocei bogaţi) . A. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede. Hyacinthus orientalis (zambilă). agăţătoare. Clivia. o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă). G.graecus. mai frecvent în sudul ţării. Narcisus stellaris (narcise.2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. ţepoase. dispuşi etajat. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare).plicatus. A. este răspândit în stejaretele de luncă. caracterizate prin frunze ensiforme. urcând până în etajul montan inferior (Fig. coprine). nigrum. L.334 1-Galanthus nivalis. având nervaţiunea frunzei reticulată. A. cu flori solitare. 4-Leucajum vernum. 5-L.

tricarpelar. cu florile deschis violet purpurii. alcătuind ginostemul. de munte). Tot în rărişti de pădure. întregi sau fidaţi.2A.. 224 . având o inflorescenţă mare. tufărişuri. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). c-d-tepale. margini de pădure. ruthenica. dar mai uscate primavara abundă C. f-pinten. având laciniile perigonului aurii. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. purpurea. untul vacii). păduri rărite. cu un perigon colorat albastru-liliachiu. cu tepalele rozee. creşte. n-conectiv. dispuse în racem îndesuit. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales. În fâneţele montane. cu pinten nectarifer. cu flori deschis galbene. cu flori care au simetrie radiară. frunze alterne întregi. frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). rar roze sau albe până la gălbui. sambucina (bozior). din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi. Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. Prin păduri. pseudacorus (stânjenel de baltă). cu flori mari. numită label. labiate şi pintenate. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea. a-bractee. caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase.. Fructul este o capsulă. cu tuberculi globuloşi. de obicei trilobat. b-ovar răsucit. în regiunea de câmpie şi deluroasă. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. În staţiuni similare. O. FloriIe au culori variate şi au labeul. moesiacus (brânduşe galbene).KG/T^. adesea epifite. inferior. tricarpelar şi răsucit cu 180°. Genul Crocus are mai multe specii la noi. întinsă şi lobată. e-label. k-lob median al stigmatului. ovarul inferior. pătate negricios-purpuriu.p. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă. C. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. o-polinie. Fig.Fig. adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. p-staminodii.336. tufărişuri. comun este I. I. plăcut mirositoare. apare în mod frecvent prin poieni. creşte O. galbene.. Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. g-ginostemiu. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. flori zigomorfe. Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. 336). Prin locuri mlăştinoase. care au rădăcini adventive şi micotrofe. din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig. multifloră. Formula florală este: 4' P^. 335). În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) . heuffelianus (brânduşe de primăvara. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. tufărişuri. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee.

Fig. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. Neottia nidus-avis (cuibuşor. iar specia este ocrotită ca monument al naturii. grupate într-un spic terminal. tendinţa de colectare. rar în molidişuri. creşte Nigritella rubra (sângele voinicului). rozee. Luzula luzuloides: 1-floare. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase. 338. răspândită prin păduri şi rarişti. Cephalanthera damasonium (căpuşnica). Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană. care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. prin pajişti.. veziculos umflat în formă de papuc. L. C. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice.388. multinervate şi tepale verzui. 225 . cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme. Fig.^. iar florile sunt albe. sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior. lung pintenate. adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni. având 2 frunze lat ovate. cu labelul ovoidal. rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase. destul de rar. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. multinervate şi flori gălbui-verzui. luzuloides (mălaiul cucului) . Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). mari. tâinji) este o orchidee saprofită. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici..337. fiind specifică pădurilor de foioase. cu flori solitare. Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^. 2-diagramă L.G^). Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere.337.P. cu flori roze şi miros de vanilie. nepintenate. cu labeul sub formă de coif. rar câte 2-4. creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. extrem acidifile până la moderat acidifile. adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. cel mai adesea albe.^A.

În făgete. Prin turbării şi bahne. indicând procese de gleizare a solului. în covorul aerbaceu predomină speciile: C. Fig. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. C. situate în axila unor hipsofile. În formaţiunile forestiere. pipirig). Floarea la Cyperaceae: 1.7-floarea masculă. 226 . cu humus de tip mull-moder sau moder. brevicolis.l). cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare.6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite. C. Pe sărături umede creşte J.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei.339. cât şi dioice. culminând cu florile simplificate. care îşi au originea în lilialele arhaice. Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice. pilosa. cu inflorescenţă umbelată. mlăştinoase. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi. alcatuită din celule stelate. 3-diagrama la Eriophorum. numită urticulă. inflexus prezintă măduva întreruptă. Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. are tulpina lipsită de frunze. sylvatica (horşti). bisexuate sau unisexuate. largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). adesea. Florile sunt mici. Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. staţiuni cu umiditate ridicată. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig. 4-7). care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. numite glume şi grupate în spiculeţe. apogeu atins la genul Carex.montana etc. pilosa. unilocular. iar androceul totalizează 3(2) stamine. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. Prin zăvoaie. ovarul fiind superior. Caracterizaţi familia Poaceae. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum . se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate. effusus (rugină. În pădurile de câmpie şi colinare. 339. se mai întâlnesc: C. digitata.L. unde diseminarea este zoochora. 339). În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie. Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă.bumbăcăriţă. 5. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). având reprezentanţi ierboşi hidrofili. iar J.pendula. J. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus. prevăzute cu o teacă vaginată. cu măduvă continuă. gerardi. se întâlneşte L. frecvent. brizoides. frecvent. C. unisexuate la Carex (Fig. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig. fiind o specie indicatoare de soluri acide. C. sylvatica cu spicele nutante şi C. 4.

Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa). despicatâ în lung. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. bicarenată. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. reprezentând perigonul sepaloid. Între vagină şi limb. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal.000 de specii pe glob. protejată de palea superioară sau internă. cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. numită culm sau pai.340. În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume.Ordinul Poales Are o singură familie. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale. Florile sunt bisexuate. redus. pi-palea cu stoloni. 340). adesea. iar mai sus de acestea se găsesc doua palei. se gaseşte o formaţiune membranoasă. g-gineceu. alterne. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. a-androceu panicule. Familia Poaceae cuprinde cca 4. La baza fiecărui spiculeţ. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe). În axila paleii superioare se află 2 lodicule. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. de mare însemnatate economică. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. Frunzele sunt liniare. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. Fructul este o cariopsă. După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile.palea superioară. reunite în spiculeţe mici. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule. se află două glume. Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos. numită ligulă. continuându-se cu un limb lung. cel mai adesea. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. când spiculeţele sunt lung pedicelate. 227 . inferioară. îngust. sp. din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare.

Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. scradă).Fig.obsiga de pădure (Fig. formând fitocenoze.341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. slab acide până la neutre. pe soluri moderat acide. gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. Se întâlneşte în pădurile umbroase. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig. adesea abundentă în covorul ierbaceu este C. Abundă prin făgete. din care unele răspândite în păduri.spiculeţ desfăcut Fig. Brachypodium sylvaticum .342. 341). în locul jnepenişurilor defrişate. adesea se instalează C. indicând soluri cu troficitate ridicată. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. deşi şi moi. F. În tufărişurile. prezintă la noduri peri lungi.343. la bază cu un smoc de peri scurţi. b. are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. epigeios (trestioara de câmp). lizierele şi pădurile rărite din silvostepă. Festuca drymeia (păiuş de pădure. pe soluri acide. Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant. În etajul subalpin. F. Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane. este o specie perenă. fiind indicatoare de litosoluri. 342). villosa. 228 .

344.2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu). P. M. Oryza sativa (orez). buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig. Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae). fiind răspândit. lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute.p. pe soluri acide. prezintă paniculul răsfirat. adesea unisexuate. tufărişuri şi stâncării.2).firuţa de livadă (Fig. Cyperales şi Poales. care au flori mici. nutans are spiculeţele nutante. P. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. Hordeum vulgare (orz). Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. numită spadice. pe soluri bogate în humus.golomăţul de pădure (Fig. Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. trimere. cel mai adesea. iar fructul o drupă sau 229 . cu fertilitate scăzută. nemoralis (firuţă). zigomorf. cu perigon sepaloid sau redus. Filogenia subclasei Liliidae. Florile sint mici. Secale cereale (secară). 345). este şi ea comună prin păduri. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. rar apocarp. înconjurat de o hipsofilă. dezvoltată şi denumită spată. în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană. ondulate. grupate într-o inflorescenţă caracteristică. Prin pepiniere. Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului. 344. din ordinele Juncales. Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. dioice.B(pirul gros).Milium effusum meişor (Fig. angustifolia este mult mai comună. Zea mays(porumb) ş.a. formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. sincarp. Bambusa arundinacea (bambus). 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă. fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase. grupate în inflorescenţe dese. Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. regiunea ligulară.1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. dispuse în vârful tulpinii. cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. fiind răspândită prin gorunete. având perigonul redus. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). începând din zona de câmpie şi până în cea montană. aind florile unisexuate. molidişuri şi jnepenişuri. făgete. ce le imprimă un aspect caracteristic. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. Reprezentanţi au frunze mari. Dactylis polygama . numit "palmier". fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. Poa pratensis . cel mai adesea în pădurile de foioase. Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte.244. cu cite o singura floare fertilă. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). uniflore. se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate.ssp.

lapte de cocos). cilindric sau ovoidal. cu sau fărp periant. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). Fig. cu brazdă transversală evidentă. Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. un mezocarp gros. format din 3-1 carpele. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente. iar florile sunt mici. pe soluri bogate în humus. Cocos nucifera (cocotierul). Laptele uleios şi nutritiv (copra. Muntenia. cu o frunză bracteantă de 2230 . toate acoperite de spata (hipsofila) colorată.d-flori sterile. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere. cu un exocarp neted şi dur. locuri mlaştinoase. Au. are fructul o nucă uriaşă. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. Frunzele sunt ensiforme.achenă. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior. c. e-partea de sus a spadicelui Fig. La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată. Moldova) şi se deosebeşte de A. iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios.Calla palustris Prin balţi. Rizomul este tuberos. iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile. monoice. iar frunzele sunt maculate. 3545). orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos. de asemenea. Florile mici.345.346. spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. A. 2-spadice: a-flori female. fibros şi endocarpul pietros. cu un rizom orizontal puternic. sincarp. de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase. b-flori mascule. cu miros aromatic. lungi până la 60 cm. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm.

compact. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre.tipul de humus. s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. 5 cm. lucru care este posibil. Perigonul este redus la un smoc de peri fini. unisexual monoice. L. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. de asemenea. Sapadicele are o lungime de până la 2. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. alcatuind fitocenoze. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. natante. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. Fructul este o bacă roşie. grupate în inflorescenţe alungite. cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase.cală sălbatică. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . acvatice. adesea formând comunitaţi întinse. Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile. decât analizele de laborator. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). cele de lumina. Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. grupate în verticile glomerulare. Colocasia esculenta (taro). Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. gabba are o apariţie sporadică. Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. iar formula florală este: ^P^A^ . bracteate şi cu un pistil unicarpelar. Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. cu spatul mare alb. reflectă condiţiile edafice. pe un spadice. ovat cordate sau reniforme. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. cum ar fi: troficitatea solului. oferite de arboretul analizat. lung peţiolate. iar spatul este lung de 6-7 cm. prin abundenţă şi vitalitate. este comună în apele stagnante. Spicul este cilindric. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. verzui la exterior şi alb la interior. lucioase. Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . trisulca. corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale. prevăzut cu rădăcini mici.5ori mai lungă. iar cele femele sunt nude. coada smeului (Fig. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. de lungă durată şi analize de laborator. umiditatea. reacţia . nude şi aşezate până la vârf. cât şi în vitalitatea ei. brusc şi scurt acuminate. angustifolia. 346). se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. alte ori din plante izolate. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. cu spatul adesea caduc. aparent în continuarea tulpinii. încă din Cretacic. Filogenia arecidelor. cu flori mici. iar L. aparţinând la diferite specii. liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. învelite de un spat caduc. cu frunze. În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). cu frunze liniare şi flori mici. adesea. Nevoile practicii. la forme ierboase. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). cu tulpina redusă la un disc plutitor. (spadice). Stratul arborescent şi cel arbustiv. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. $ ^(D*.

la limitele arealului. în plină lumină. deci nu mai are valoare indicatoare. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. prezintă frunze groase. lucioase şi formează populaţii dese. În climatul continental excesiv al Rusiei. vegetând bine pe soluri slab acide. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull. jilave. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. La câmpie se refugiază pe vai. pe lângă cursuri de apă. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. fiind maxim către limitele arealului. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. care joacă rol compensator. Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). vegetează numai în pădurile de răşinoase. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic.asigură mediul de germinare al seminţelor. Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată. calde şi uscate. de creştere al puieţilor. în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). în climatul nordic. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. verziîntunecate. cu troficitate scăzută. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. 232 . cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. indică soluri acide. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. verzigalbene. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. frecvente aici pe tot felul de substrate. Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. cu valorii apropiate minimului. dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. mai rece. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). cât şi pe cele puternic acide. subţiri. În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului. De asemenea.

Poapratensis ssp. Glechoma hederacea. D. Melica uniflora (mărgică). Allium ursinum. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). Categorii de plante indieatoare Al. glanduligera. Homogyne alpina (rotungioare). Al. Huperzia selago (brădişor). 3. Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc.plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . Euphorbia amygdaloides (alior. Asarum europaeum. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. Corydalis bulbosa. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Mycelis muralis. Mezofite . Aegopodium podagraria. Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. Circaea lutetiana (tilişcă). Dryopteris filix mas. Luzula sylvatica (horşti). Mercurialis perennis. Iris pumila . Lapsana communis. Ephedra distachya. Fragaria viridis. Stellaria holosteia. nigricans. Allium ursinum (leurdă.vegetând bine. Lathyrus vernus. dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. 4. Polytrichum commune ş. O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. C. M. Cardamine bulbifera.etc. Campanula persicifolia. Vaccinium myrtillus (afin). etc. Calamagrostis epigeios . prezenţa humusului de tip mull. Athyrium filix-femina. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. Galium schultesii. Mezohigrofite . Geranium robertianum. Lamium galeobdolon. uneori şi făgetelor montane. Lycopodium clavatum (pedicuţă). laptele cucului). au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. Veronica chamaedrys. C. Milium effusum. Calluna vulgaris (iarba neagră).a. Rhytiadelphus triqueter. Cytisus hirsutus. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică.disjuncata. Brachypodium sylvaticum. Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol. 2. uniflora. Indicaţiile negative completează pe cele pozitive. Xero-mezofite. Symphytum cordatum (brustur negru) ş. Hierochloe repens. acestea indică că staţiunea este suficient de umedă. Symphytum tuberosum. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull. Lathyrus vernus (pupezele). Vioa reichenbachiana. Polygonatum latifolium. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase. A. reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. usturoi de pădure). Cardamine glanduligera (breabăn). Lithospermum purpureo-caerulemn. Chiriţă (1967). Xerofite . în special în perioada de vară: Lychnis coronaria.a. Anemone sylvestris (păştiţa albă). Luzula luzuloides. Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. solida. C. compactitate şi înţelenire. Melica nutans. Vrebascum phoeniceum. Cardamine bulbifera (colţişor). iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). Deschampsia flexuosa (târsoc). Sanicula europaea (sânişoară). La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens. menţionam: Actaea spicata (orbalţ). cu complexul adsortiv nesaturat.jilave: Anemone ranunculoides. se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. Arum maculatum. Mercurialis perennis (trepădătoare). Silene otites.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius. officinalis. Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. Beldie şi C. Beldie. 1960. Paris quadrifolia (dalac).specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. etc. Digitalis lanata. celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. V. Euphorbia amygdaloides. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). 233 . Melica nutans. angustifolia. Vinca herbacea. Soldanella hungarica (degetăruţ).plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate.

C.Vaccinium myrtillus. 6. Holcus mollis. Cytisus hirsutus.filix-mas. Rhytiadelphus triqueter etc.85(100) %): Athyrium filix-femina. Epilobium angustifolium. Luzula sylvatica.Oligotrofe. Salvia glutinosa.Eurifite . Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea.Cardamine impatiens. Carex pilosa. vitis-idaea ş. Deschampsia flexuosa. G.pilosa. Euphorbia amygdaloides. Mycelis muralis. C. Polygonatum verticillatum. Symphytum cordatum.vitis-idaea. Higrofite. Viola reichenbachiana etc.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 . Descahmpsia flexuosa. C. P. Campanula abietina.nigricans. Genista sagittalis. Brachypodium sylvaticum.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera. Potentilla alba. Festuca valesiaca. Impatiens noli-tangere. Huperzia selago. Symphytum cordatum. Polygonatum latifolium. Equisetum telmateia. Circaea luteliana. 3. C. Moderat acidifile-neutrofile . Salvia glutinosa.fuchsii.a. Soldanella hungarica ssp.major. E. 3. Luzula luzuloides. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. Anthriscus caerifolium. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides. D. Homogyne alpina. Carex pendula. Epilobium montanum. Calluna vulgaris. Calluna vulgaris. Petasites hybridus.a. Calamagrostis arundinacea.pseudovina. Carex brizoides.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) . Polytrichum communae. Lihospermum purpureo-caeruleum. Moderat acidifile . C. Hieracium transsilvanicum. L. Ranunculus auricomus. Poa nemoralis. C. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. P. Deschampsia caespitosa. P. Dryopteris carthusiana. S.juniperinum ş. Soldanella hungarica ssp. Nitrofile.Valeriana officinalis ş.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara. Luzula sylvatica. Orthilia secunda.plante de staţiuni cu soluri acide. Ranunculus auricomus. Stellaria nemorum. D. Melampyrum sylvaticum.. Veronica spicata.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria. Homogyne alpina. 5. Stellaria holostea. V.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea.Polytrichum commune. Chrysosplenium alternifolium. C. Sanicula europaea .plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive. juniperinum. Torilis japonica etc.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. Allium ursinum. Carex pilosa. 2. Luzula luzuloides. 5. etc. Carex brizoides. Galium odoratum. Pulmonaria officinalis.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata. vitis-idaea. Asarum europaeum. V. 01igo-mezotrofe. B. Lysimachia nummularia. Isopyrum thalictroides. Rhytiadelphus trqgueter. F. Convallaria majalis. Solanum dulcamara.pH =3. Vaccinium myrtillus. Maianthemum bifolium.sylvatica. Ballota nigra. Rubus hirtus. Orthilia secunda. praecox. Festuca drymeia.officinalis. 2. 4.Acidifile . Carex brizoides. Deschampsia caespitosa. Huperzia selago. Calluna vulgaris. Vaccinium myrtillus. Milium effusum. Urtica dioica.robertianum. V. Mezotrofe. Lamium galeobdolon.rubra. Soldanella hungarica. Lapsana communis.55(5. sylvatica. Calluna vulgaris. Hieracium transsilvanicum.5): Bruckenthalia spiculifolia. Paris quadrifolia. Poa pratensis ssp. Dryopteris disjuncta.V. squarrosum. Sanicula europaea.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1. Stachys sylvatica. Orthilia secunda. Senecio nemorensis ssp. Dryopteris filix-mas. Festuca gigantea.angustifolia. Geranium phaeum. Filipendula ulmaria. Mercurialis perennis. Paris quadrifolia. Oxalis acetosella. Sphagnum acutifolium. Veronica urticifolia. michelii.a.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios. Circaea luetiana. Eutrofe.cu gradul de saturaţie în baze (V). Geum urbanum. major. Vaccinium myrtillus . Veronica officinalis etc. Cardamine glanduligera. Veronica urticifolia. sylvatica. Cytisus hirsutus.

Mentha aquatica. Lysimachia nummularia. Viola hirta ş. Digitalis lanata.g1anduligera. Geum urbanum. Thalictrum minus. Cerete. Caracteristice sunt: Arum orientale.a. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. Milium effusum. Festuca valesiaca. distingându-se câteva tipuri. iar ca diferentiale: Genista tinctoria. Carex riparia. Stejărete de stejar brumariu. Agrostis stolonifera. Lathyrus vernus.a. C. Polygonatum latifoium. Linaria genistifolia. Mycelis muralis. Lathyrus vernus. În stejaretele din câmpiile joase. 5. Sedum maximum. Leucojum vernum. G. Arboretele sunt instalate în câmpii joase. angustjfolia.Stachys palustris. Lithospermum purpureo-caeruleum. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite. Carex pilosa. vulgaris. Veronica spicata. 5-7.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline. R. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. Iris pseudacorus. Mycelis muralis.. P. amestecuri de cer şi gârniţă. Tordylium maximum. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. Rubus caesius. Eupatorium cannabinum. Geum urbanum. Poa pratensis ssp.angustifolia. platouri. Asperula cynanchica. Cytisus austriacus ş. Cytisus nigricans. Lychnis coronaria. Lycopus europaeus.Paris quadrifolia. Geranium robertianum. cassubicus . Poa pratensis angustifolia.alcaline. Genista tinctoria.Viola miriabilis etc. 7. Dorycnium herbaceum.a. Asperula cynanchica. terase. Iris pseudacorus. Zăvoaie. S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. F. Teucrium chamaedrys. C. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. 2. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. gârniţete. Festuca valesiaca.a. În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. Poa pratensis ssp. Pulmonaria officinalis. Allium ursinum. L. Lithospermum purpureocaeruleum. Sunt răspândite în podişuri. 4 Plante neutrofile. L.Gorunete. Adonis vernalis. Asarum europaeum. Glechoma hederacea. Bupleurum falcatum. mezofite.Lithospermum purpureo-caeruleum. Lychnis coronaria. caryophyllea. Ranunculus auricomus. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. angustifolia. Silene nutans. Stachys germanica. Viola suavis. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria. Lamium galeobdolon. durata de inundaţie. Filipendula vulgaris. Veronica incana. Ruhus caesius. Chrysopogon gryllus. fuchsii. Galium odoratum. Pulmonaria officinalis. pe versanţi moderat înclinaţi. Convallaria majalis . Cytisus hirsutus. abundente sunt: Carex acutiformis. Arborete de stejar pufos. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. Arum maculatum.Şleauri de câmpie.2(8):Actaea spicata. Lysimachia nummularia. Carex brizoides. C. Euphorbia amygdaloides. Alliaria petiolata. nemoralis. Stachys sylvatica. riparia. C.hypog1ossum ş. Symphytum officinale ş. Phragmites australis. schultesii.vulgaris. pH==6. Ranunculus carpaticus. Senecio nemorensis ssp. 235 . Cardamine bulbifera. caracteristice humusului de tip mull. Bidens tripartita. Fragaria viridis.sylvatica. Ruscus aculeatus. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile. Eupatorium cannabinum. Parietaria officinalis. Scutellaria galericulata. Dactylis glomerata. Festuca valesiaca. considerate şi ca indicatoare diferenţiale. Dintre cele mai frecvente specii. Polygonatum latifolium.Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. Teucrium chamaedrys. Fragaria viridjis. Geum urbanum. Polygonum hydropiper. Artemisia austriaca. Bothriochloa ischaemum. Symphytum cordaturn ş. Galium aparine.a. Poa pratensis ssp. Cardamine bulbifera. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe.Anemone ranunculoides. Glechoma hederacea. separându-se numeraese variante şi faciesuri. Pulmonaria officinalis. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. 6. Galium odoratum. Stejărete. Solanum dulcamara. Inula ensifolia. Geranium phaeuia. R. pH= 5-7. În funcţie de orografia terenului. 4. Berteroa incana. 3. plopişuri. Solanum dulcamara.5 (8): Aegopodium podagraria. pe terase şi platouri.

Cardamine glanduligera. Hederahelix. Lathyrus vernus. Stellaria holostea. Brachypodium sylvaticum. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. Hylocomium splendens. Soldanella hungarica ssp. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. Rubus hirtus. Oxalis acetosella. Etajul pădurilor de molid. Euphorbia amygdaloides. iar pe solurile podzolite. Luzula luzuloides. Sanicula europaea. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. Calamagrostis arundinacea. Lathyrus niger. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. 10. Epllobium montanum. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus. prezintă un covor ierbaceu variabil. Luzula luzuloides. vernus. pe soluri brune-galbui. Hylocomium splendens. C. 12. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. La altitudini mai mici. pseudogleizate. Caractersitice sint: Galium oratum. Galium odoratum. Pleurozium schreberi. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. Glechoma hederacea. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. Homogyne alpina. Athyrium filix-femina. Luzula sylvatica. Polytrichum communae etc. Stellaria holostea. Polygonatum latifolium. major. Calluna vulgaris. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. Galium odoratum. Genista tinctoria. Vaccinium myrtillus.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. Milium effusum. Galium schultesii.Şleauri de deal fără fag. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice. Rhytiadelphus triqueter. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. Asarum europaeum. Hieracium transsilvanicum. distingându-se numeroase tipuri. Sardamine glanduligera. Pulmonaria officinalis. cu soluri scheletice. Luzula luzuloides. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri. Hieracium transsilvanicum. Rhytiadelphus triqueter. Făgete colinare. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. formate pe calcare. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. Cardamine glanduligera. Luzula luzuloides. 8. Salvia glutinosa. Ranunculus carpaticus. Symphytum cordatum. Rubus hirtus. Genista tinctoria. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. Dryopteris filix-mas. Carex pilosa. Luzula luzuloides. Poa nemorlais. şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. caracteristică este Carex pilosa. Mycelis muralis. Oxalis acetosella. cu troficitate scăzută. 11. Pulmonaria rubra. Vaccinium myrtillus. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella. Olteniei şi Banatului. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. în porţiunile mai luminate. Rubus hirtus. Majanthemum bifolium. Stellaria holostea. Veronica offiecinalis.bulbifera. În condiţiile unui spor de umiditate. Lamium galeobdlon. acide până la moderat acide. Deschampsia flexuosa. Pleurozium schreberi. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase. iar pe versanţii inclinaţi. L. 236 . Orthilia secunda. Dryopteris carthusiana. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. Luzula Luzuloides. deseori din plante razleţe. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei. cu troficitate scăzută. În treimea superioară a versanţilor. Melica uniflora. Carex pilosa. În staţiunile cu soluri acide . 9. Mycelis muralis. Geum urbanum. Dactylis polygama.Veronica officinalis. Molidişe. În staţiunile cu soluri brune. Poa nemoralis.

precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu. dintre acestea. 2. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. constituie parte integrantă a biocenozei. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic .tipizării şi clasificării lor. 237 . Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. Fitocenoza.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. După Sukaciov. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. iar asociaţia este o unitate abstractă. înţeleasă ca o comunitate de plante. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză. deci analitic. de raporturile dintre fitocenoze. evoluţia. adică studiază structura. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. raporturile dintre componentele fitocenozei.Fitocenoza are o structură verticală. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. de funcţiile acestuia în biosferă. de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă. având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. funcţiile.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei. corelaţiile cu mediul abiotic. tipizarea şi clasificarea fitocenozelor. Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem. una orizontală şi o alta temporală. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie.precum şi dezvoltarea. fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1. al răspândirii. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului. Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal.

Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină.et Vlieger 1957).Asplenietea rupestris Br. 238 .comunităţi de grohotişuri. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă.Cl. prin stratificare. Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941. Fagetalia. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată.Tuxen 1954.Cl.1947 .Cl.-B1. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi. Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor.Lemnetea W. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice.Oberdorfer 1957 .1964) şi se prezintă astfel: 1. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă. având grupe de specii caracteristice. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice). Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată. cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet. 2. ordinul şi clasa. dintre numeroasele sisteme propuse.Thlaspetea rotundifolii Br. Carpinion.ap.Querco-Fagetea Br. utilizând criterii diferite. pentru zona temperată a Europei. 3. în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul.Crithmo-Limonietea Br. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum. reflectat prin formele de viaţă componente.Koch et R. posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale".Cl. Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei.1947 .-B1.1934 . Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare. Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa.comunităţi de crăpături de stânci. Ordinul grupează alianţe asemănătoare.comunităţi de stâncării litorale. Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă.Adiantetea Br. 4. varianta şi faciesul. aşa cum sunt: subasociaţia. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate.-Bl.-B1. Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite.Cl. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion.comunităţi natante de lintiţă. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term. 5.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910).1947 – comunităţi de depozite de tufuri.-B1. Carpino-Fagetum. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă.

Querco-Fagetea Br.-Bl. 27.1943.-Bl.Tx.Onopordietea Br.-Bl.Cl.Tx.Cl.1937 .Cl.Prsg.-B1.comunităţi de pe aluviuni.Cl. 12.1962 .Litorelletea Br. 28.et Prsg.comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.-B1.comunităţi suculente halofile.Cl.Salicornietea Br.Tx. 8.comunităţi de pajişti halofile.et Prsg.Cl.comunităţi de păduri de luncă cu anin.Elyno-Seslerietea Br.-B1.-Bl.-B1.-Bl.comunităţi de pajişti umede.CI. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere).comunităţi de păduri de pin cu Erica.-Bl. 29.comunităţi de apă salmastră. 39.comunităţi de păduri de foioase bazifile. 21.1950 .. 16.et Prsg. 38. 34.Epilobietea angustifolii R. 15.1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase.1948 .Asteretea tripolimi (Westh.et R.comunităţi de pâraie. 32.comunităţi cu Ericaceae.-Bl.1960 .Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide.Cakiletea maritimae (R.Bidentetea tripartitii R.Ammophiletea Br.comunităţi de pârloage. 18. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ). Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza.Cl.-B1. 40.Montio-Cardaminetea Br.comunităţi de zăcători de zăpadă. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.Calluno-Ulicetea Br.Cl. 36.1953 .Cl.-B1.comunităţi ruderale.Zoosteretea marinae Pign.1950 .1943 .Juncetea Br.. 239 .-B1.Arrhenatheretea R.Cl.Tx.Plantaginetea majoris R.Lohm. 37. 17.Secalinetea Br. 10. 9.-B1.Cl.1961 26.comunităţi primare arcto-alpine acidofile. 22.1943-comunităţi de pajişti xerofile.Ruppietea maritimae J.1943 .1931 .Cl. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.comunităţi halofile de plajă.-Bl.1962 .et Prsg.-B1.1962 .comunităţi pitice de rogoz.Cl. 31.1943 . 20.-Bl.comunităţi de buruienişuri montane.Cl.Tx.comunităţi de stuf şi rogozuri.1939 .Isoeto-Nanojuncetea Br. 7.et Vlieger 1937 .Sedo-Scleranthetea Br.-B1.Cl.et R.-Bl.Cl. dinamica sezonală şi cea multianuală.et Tx. 33.et Tx.et Tx.comunităţi de pajişti îngrăşate.Oxycocco-Sphagnetea Br.)Br.1942 .6.Querco robori-petraeae Br.1964 – comunităţi de pajişti halofile.Tx.Tx. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.Cl. respectiv a ecosistemelor. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor. 14.Juncetea maritimi Br.Caricetea curvulae Br.1950 .1943 .-B1. 42.et Tx.et Tx1943 . 35.comunităţi halofile natante.-Bl.Tx.1948 .Cl.Tx.et Tx.Erico-Pinetea Horvat 1956 .1943 . staţiunile ocupate şi ecotopul.1955 .1947 .Cl.Cl.Cl.comunităţi de dune litorale.Cl.Spartinetea R.Cl.et Prsg.Chenopodietea Br.Alnetea glutinosae Br.Vaccinio-Piceetea Br.Cl.Salicetea herbaceae Br. structura verticală şi orizontală.Cl. 25.et R.Cl. 30.comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.et Tx.Mo1inio.1943 . Betulo -Adenostyletea Br.Cl.-B1.et R.1948 .1947 .Cl.Cl.comunităţi anuale de pe nisipuri.Tx.1950)Br. 19.Cl. 13.Potametea R. În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar.Cl.comunităţi de plante suculente. Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia.comunităţi natante fixate. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim.Phragmitetea Tx.comunităţi din culturi de praşitoare.Tx. 24.et Beeft.Tx.Corynephoretea Br.Festuco-Brometea Br.1952 em.1943 .comunităţi de răchite de mal.1943-comunităţi submerse de margini de iaz. 11. 1942 . Salicetea purpureae Moor 1958 .Cl.-Bl.Cl. 41.-Bl. 25.Cl.Cl.comunitsii din tăieturi de pădure.C1.comunităţi de tinoave.comunităţi de păduri de foioase acidifile.

cele diferenţiale.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii.iar în cazul celei de turbării. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). păduri pluriene – 2500m2 . caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei. Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. în timp ce la păduri şi pajişti. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate. compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. acestea apar doar preferenţial. Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente. La nivel de asociaţie. omogenitatea. a arbuştilor. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului. implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante).care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. molidişe în iulie-august. combinaţia caracteristică. a ierburilor. astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 . păduri polidominante echiene . ordinului şi clasei. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. cum ar fi: cele de sărături. pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai. Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. Făgete în mai-iulie. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici. Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. aparaturî şi un timp îndelungat). se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). al reliefului şi substratului. notând întâi vegetaţia arborilor. parcurgându-se terenul în diagonală. zone.stâncăriile calcaroase sau mlaştinile. de 400-5 m2 . Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei. geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. În anumite staţiuni. pentru cele montane în iulie. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie. Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. în cele de deal. Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. 240 . a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal).5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 . permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari). a muşchilor şi litiera. substratului. numărul mediu de specii. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. în iunie-iulie. efectuându-se releveuri (descrieri). în cele subalpine şi alpine în iulie-august. Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. zăvoaie în iulie-august. regiune.

oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate.făgete) sau polidominante (codominante). Speciile indicatoare. creind fitomediul. Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă. cât şi stratul ierbaceu. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători. de Fagus sylvatica . edificatoare. În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici. notată pe strate.). încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. Stabilirea acoperirii. un rol fitocenotic redus. 0. neîncheiate şi apar luminişuri.indicatoare şi specii însoţitoare.1 -consistenţă foarte rară. privind de jos în sus.4 -consistenţă rară. În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor.aciditate.cât şi pentru fiecare specie în parte. coroanele se ating între ele. luând ca unitate cifra 1 . se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte. predomină în vegetaţia respectivă. Speciile dominante. suprafaţa ridicării. acoperirea.7 -consistenţă aproape plină. până la 241 .de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar). Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină. arboretul este poienit sau degradat. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei. aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. de exemplu într-o fitocenoză de molid . În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat. înclinarea. nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. altitudinea. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. care are . Indicii de abundenţă-dominanţă.2 -consistenţă extrem de scăzută. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări. frecvenţă sau constanţă. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente. consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită. de Picea abies . Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale. Indicele de bază. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată. Stratificarea arborilor. fără a socoti şi stratul arbuştilor. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante. 1 =mai multe exemplare. 0.6 trepte: + =exemplare puţine. arboretul are luminişuri (goluri mari). În cazul când coroanele sunt mai rare. rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii. Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. golurile din coronament ajung la cel mult 0. arborii nu se înfluenţează între ei.3-0. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %. utilizându-se aprecierile expeditive. Dominantele. subdominante.3.1-0. consistenţa se diminuează.9-0.se aplică pentru fiecare strat în parte. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet). dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare. localizarea.fag sau de stejar. acoperire redusă. indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica.troficitate etc. la înălţimea pieptului. În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare. 0. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer.6-0. înălţimea mijlocie a vegetaţiei.molidişe. diferenţiale. expoziţia.adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş. 0. arboretul destul de închis. Speciile însoţitoare au o participare variabilă.

notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile.inmlaştinite.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor.9 % 2 =acoperire de 4 . În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere. 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă. iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului.9 % 3 =acoperire de 9-15.La fel procedam şi cu releveurile următoare.apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct. Începem cu primul releveu. reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive.halofile.abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere.9 % 5 =acoperire de 25-35.9 % 6 =acoperire de 56-43. Stratul ierbaceu. bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii. 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă. iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor. 5 =acoperire mai mare de 3/4. fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători..păduri de foioase mezofile. 2 =foarte multe exemplare.9 % 4 =acoperire de 16-24. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale. se trec în continuarea 242 .9 % 7 =acoperire de 49-65. stabilite în faza de teren.1968: 0 =acoperire de 0 . Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col.1).xero-mezofile.9 % 1 =acoperire de 1.astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice.înscriind speciile aflate în compoziţie. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă.xerofile. Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri.mezofile.5. iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior.8.9 % 8 =acoperire de 64-80. Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie". notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar. Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu.pajişti mezofile. Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul. indiferent de numărul exemplarelor.1/10 din suprafaţă.arenarii etc.0.

II = 21-40.Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere.în care P este prezenţa. iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa). operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor. Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel. IV=61-80. Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor. în ordinea prezenţei lor descrescânde.listei floristice. Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu. Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N . iar N este numărul total de releveuri.V=81-100 %. În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K).III =41-60. Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). ele reprezentând speciile difereaţiale.Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 .

..... iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2)....+ ..+ .+ + + ....+ .+ + + .1959...+ ...+ + 7 Cardamine bulbifera + .+ + 7 Isopyrum thalictrodes + ..+ + ...+ .+ .....6 Lapsana communis + + . Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri..+ .+ + ...+ ..+ ...+ + + + + + + 9 Galium aparine .+ .+ + .+ + .+ ...+ 8 Bilderdykia dumetorum .+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima .+ + ...+ + ...+ ..+ + .+ + ..+ + .2 Melica altissima .+ .+ .+ + 6 Anemone ranunculoides ..+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra .+ ..+ + ..+ .+ ...+ .2 Vicia sylvatica .+ .+ .+ + + .1970..4 Torilis japonica .+ ...+ .+ ...7 Calamintha clinopodium ..+ .etc)..+ .+ + .. După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 .+ + ...1971......+ + 8 Stellaria holostea 1 + .+ ..+ + + .+ .+ 7 Prunella vulgaris ... Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo.+ + .Boşcaiu.. Tabelul de asociaţie.+ + + ....+ + ..2 Sedum maximum ..+ + 5 Campanula persicifolia .1 Ajuga reptans ..+ + .....1 .+ .+ + + 9 Corydalis solida ..+ ..+ ..5 Agrimonia eupatoria ....+ ..+ + .6 Geum urbanum ...+ .+ + + ...+ + .+ + 1 + .+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius ..+ 7 Melica nutans ..1964-1973..+ ..+ ..8 Galium odoratum + ...1 + ...+ + + .+ + ..2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor..+ ..Dactylis polygama + .+ + ..+ ..+ 5 Carex divulsa ...+ .+ ......+ + .+ ... Borza.+ . Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie.+ ..+ .+ + ..6 Pulmonaria officinalis .+ 7 Mycelis muralis + + + .3 Scrophularia nodosa ....+ 6 Poa pratensis angustifolia ....+ .+ 5 Cyanchum vincetoxicum .+ ..+ .2 Stachys sylvatica .. Dihoru şi Doniţă....6 Brachypodium pinnatum .+ .+ ..7 Lathyrus vernus + + .+ + .+ ....+ 7 Alliaria petiolata + + .+ + 4 Anthriscus sylvestris ..+ + + ..+ + ......+ .+ + .5 Corydalis bulbosa ..+ + 7 Melica uniflora + .+ + .....+ ...+ .+ .+ ...+ 3 Milium effusum .+ ..+ + 3 Asarum europaeum ...+ + . hirsuta + .+ ..+ + + + + 7 Campanula rapunculus .+ ...+ + .+ ....+ + + + ..+ + + .......2 Allium ursinum .+ 3 Veronica chamaedrys ..+ .8 Glechoma hederecea ssp...+ ....+ ..+ .+ + .+ + .+ .+ + ..+ ....+ .

...+ .+ + + . . .+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + .1 + .+ .apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată.Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte. legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie.+ + .+ + II I G Em Galium odoratum + ..+ + + .+ + + + . .. . .2 2 . În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri..În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă.I V H Eua Lathyrus vernus + + .S S . se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b .+ . 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str..+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + ..II M Em Acer platanoides . în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă..1 + 1 . iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii. .+ + II I 245 .. .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria .+ + . ...5 5 ....S S .. Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N .5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F.. E.S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 .. Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură..+ + ..caracteristice...+ .+ .+ .. .+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + . Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 . ..+ + .1 5 . .II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + . .+ . Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică.+ + .+ .II I H E Cardamine bulbifera + ..+ ..f. K b..+ ..

.+ .+ ..+ + + .+ + .+ + + ...II I Eua Geum urbanum ....+ + .+ + ...+ .1 + ..+ .+ + + .+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + .+ .......+ ..II I Eua Pulmonaria officinalis .+ ..+ + ..H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + .+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + .+ ..+ + II I Em Fraxinus excelsior + ..+ + II I E Anemone ranunculoides ..+ .+ .+ + .....+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + .+ + II I Eua Rosa canina .....+ ...+ + .+ ..+ ..I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + .+ ..+ ...+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + ..+ ...+ + ..II I Eua Melica nutans ..II E Pyrus pyraster .+ .+ ...I E Allium ursium ..+ ......+ .+ + + ..+ .+ ..+ ...+ .+ .+ ...+ ..+ .....II I E Corydalis solida ..+ .+ + II Em Cornus sanguinea .+ II Eua Anthriscus sylvestris ...+ + II Em Scrophularia nodosa .+ ..1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia .I Eua Asarum europaeum .+ ...+ ..+ ..+ ..+ + ..II Eua Vicia sylvatica ....+ ..I Sm Carex divulsa .1 + .+ + .+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa ....II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + .+ + ..+ .+ II SM Ligustrum vulgare .+ II 246 Em Mycelis muralis .+ + + ..+ .+ + ...+ .+ + .+ .+ + + ....+ .+ + ..+ ...+ + .....+ .+ II I Eua Bilderdykia dumetorum .+ ...+ .+ II I Em Melica uniflora + ..II I Em Glechoma hederecea hirsute + ...+ .I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + ......+ ...+ ....+ + II I Eua Stachys sylvatica ..+ + .+ II I Em Milium effusum ....+ + ..+ .+ .+ + .+ .II I Em Lapsana comunis + ...+ .+ + + .+ ..+ .+ .II Em Ajuga reptans .....

+ + .+ + II E Sambucus nigra . 3 = 37.. Ch-camefit...+ + .+ + .+ .. Em-european mediu.+ ... 5 =87.+ + ... E-europene.........II Eua Cynanchum vincetoxicum ...+ 1 .+ .. pentru speciile comune celor două releveuri.+ ..+ + + + .II I Em Cornus mas .+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + .+ .iar pentru a şi b.+ + .+ ...+ + + + 1 1 + 1 ..+ + + + ..I Sm Scutellaria altissima .+ 1 + .+ .+ .. În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii.II I Eua Brachypodium pinnatum ....+ II I Alte specii Eua Galium aparine ..+ + + ...+ + + ..+ + .II Sm Asaparagus teunifolius ..II I E Agrimonia eupatoria .+ + .Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys . H-hemicriptofit.+ . Sedum maximum.. Staphylea pinnata.+ + .+ . 247 .+ ...+ + ..m-microfanerofit....+ . introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă.5.. Forme biologice: M-macrofanerofit..l... 4 = 62...+ + + ...+ + .+ .+ ...+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris .+ . G-geofit. 1=5...+ . Th-terohemicriptofit..+ . Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0...+ .+ ....+ .II Eua Torilis japonica .sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri.+ ...+ . Sm-submediteraniene. Elemente floristice: Cp-circumpolare.....+ ..... B-balcanice.+ + .+ + + .+ .+ + + + II I B Euonymus verrucosa + .+ I V Cp Calamintha clinopodium .+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum ....+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia ....5 %.+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 ..I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris.I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana .Ppn-pontic-panonice.5 ..+ + . 2=17. T-terofit.+ ..+ ...+ II Ct Melica altissima .II I B Quercus petraea dalechampii ....I V E Campanula rapunculus .+ . Eua-eurasiatice.+ .+ .I Sm Sorbus torminalis .+ . Ct-continentale. B(Pn)-balcano-panonice..0....5 .

ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin).plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare.l-l0 %. bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante.tuberculi. 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice.. (cimbrişor). 3.România este situată la o răscruce fitogeografică.a.Soo 1964-1973).La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti.Hemikryptophyta (H).vitis-idaea (merişor).Phanerophyta (Ph).categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric).categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului . iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi.m. -hidromorfe .clasă).41-50 %.Therophyta (Th). După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1.Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş. 2. Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie. ordin. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor.d. -acidomorfe . climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale .calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare. Aici aparţin plantele care au rizomi. a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %.întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă. -trofomorfe . Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică .a.Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă.se alcătuieşte apoi o matrice.(arbuştii). Denumirea lor se face după una din speciile componente. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col.m. Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante.bulbi.adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil. Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă).la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N). 4.organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului. 248 .vitalitate) asemănătoare.cuprinzând plantele lemnoase. 5. Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic. Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice.cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol. deci caracterul cenotic. Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri.Geophyta (G).ll-20%.V.la fel şi pentru ecoforme.Chamaephyta (Ch). Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente. iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere.protejaţi iarna de stratul de zăpadă. adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice. 1965. 51 -60 % ş. Thymus s p. între vestul oceanic şi estul continental al Europei. Vinca minor (saschiu) . grupează plantele anuale.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic. alianţă.iar părţile aeriene mor la venirea iernii.în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională. Marea variabiltate a reliefului. 21-30 %.

pubescens.Provincia euxinică. După Al.provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V . 2. Podişul Bârladului şi Bucovina.admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană. Q. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone. Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. Al.Provincia Daco-ilirică.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană. iar după Al. 3. 5. Abies alba.împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. Provinciile floristice ale României (după Al. (1965).frainetto. Fagus sylvatica. localizată în împrejurimile Mangaliei.reprezentată de silvostepă. având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate.Provincia Central europeană est-carpatică. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest. cu mai multe provincii la noi. boreal. Meuse1 şi co1ab. localizate în câmpiile Someşului.1965). cuprinzând păduri de Quercus cerris. Beldie (1977-1979) ar fi de 3.Provincia Baleano-moesiacă.348. cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană.provincia euxinică VI . Q. Picea abies.caracterizată prin păduri de Quecus robur.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului.063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi. Borza (1957).339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi. este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă.Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I . subarctic.348).provincia central europeană est carpatică II . nordul Olteniei şi Muntenei.Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea.luncii şi Deltei Dunătrii După H. fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice. Borza (1960. a Galaţilor şi cea a Dobrogei.Vegetaţia edafică din bălţile. 4. Borza (1947-1949).provincia daco-ilirică III .provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV . Q. După Al. 1. altaic) 14% 249 . regiuni.Fig. arcto-alpin.apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic. Crişului şi Timişului.petraea. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi.în flora României cresc un număr de 3.

mediteranean) 8% -sud-estic (iliric.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase. -subzona silvostepei sudice. Pe baza speciilor edificatoare de păduri.ponto-siberian. Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic.1979).iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi. 3.al elementelor endemice şi a celor relictare etc.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris. Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m . Be1die (1977. 2. În acest etaj predomină molidişele pure. 1.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii. balcanic.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice. sarmatic.distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 .Zona stepei: -subzona stepei cu graminee. cu un climat mai blând şi suficent de umed. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României.alcătuit din păduri de foioase.Q. -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate.asociat cu alţi edificatori.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie. submediteranien. moesiac.din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1. cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m. fiind relativ uniform.frainetto).cu molidul sau cu ambele.apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene. ponto-panonic.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m. 2.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine. subatlantic. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m.Etajul nemoral. În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul.

Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig. 4.alcătuită din patru diviziuni regionale.şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est.pe alocuri şi cele de smirdar. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr.cât 251 . La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig.349. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N.Carex curvula.350.au stabilit o regionalizare.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale..Ixan. În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid..partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc.caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix. Carpaţii României (după D. între 2000-2200 şi 2500 m.Doniţă şi col. sudic şi vestic.349). relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig.350). din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic.1979) În cazul lanţului carpatic. Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N. Bryas octopetala. Fig.în 1978.Doniţă şi col.zadă sau zâmbru.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor.Schema etajării vegetaţiei în sudice.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul.Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine. 3.superioară.

pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C. S.calcare). 252 . Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei. Muntenia. reduse în prezent la mici insule.cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm.şi podişul plan din sudul ei.aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole. Buzău. Pe văile pâraielor cu puţină apă.cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă. Siret.cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei.iar în Moldova Centrală să fie de 9. marne. Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi.Climatul este temperat continental excesiv. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii. Obionetum pedunculatae.este loessul. în Oltenia. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea. În Moldova mai apar nisipuri. Banat şi Crişana. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului.centrul bazinului transilvănean.Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu.Agropyretum pectiniformae ş.mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură). iar în Dobrogea se întâlnesc calcare. sudul şi centrul Moldovei. Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă. scăzând la 8. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă). Querco-Ulmetum. -Silvostepa nordică. Paşcovschi şi N.6°C în silvostepa nordică a Moldovei. Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi.în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile.a.Festucetum valesiacae.în general.5°C.reprezentate prin rendzine. Climatul este uscat. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae).Camphorosmetum annuae. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică. dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10.5° şi 11°C. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc. Substratul pedogenetic. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente. roci eruptive. şisturi verzi. În Dobrogea apar şi litosoluri. 351). Fraxino-Ulmetum.

verrucosa.fruticosa.Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa. Dobrogea). centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei. pitic.a. Rhamnus cathartics. Acer campestre. În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete. Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis. Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş. Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin).Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc.Pruno spinosae-Crataegetum). Prunus tenella. P. iar în stratul ierbaceu. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor. destul de mozaicat. se întâlnesc specii xerofile. Fraxinus ornus (morjdrean). Lychnis coronaria (curcubeu).pubescens. Prunus avium. aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ). În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna. C. angustifolia. din Moldova de Nord. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). de nisip).a. pratensis ssp. fragmentate. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale.virgiliana. iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna. Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as. Paeonia peregrina (bujor) ş. Ulmus minor.351.sanguinea.cerris. 253 .Cotinus coggygria (scumpie). Dintre fitocenozele lemnoase care Fig. cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei. amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc). Dactylis polygama.m.cordata. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă). în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia. P. Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic). Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz). Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). Q. cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ). Q. T. Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat. Stejăretele brumării. Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă. E.Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). Zona nemorală Ocupă podişurile joase. Prunus spinqsa.Celtis glabrata (sâmbovină). iar în Dobrogea apar şi litosoluri. constiuite din stejari sudici. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis.a. Bărăgan. Prunus mahaleb (vişin turcesc). termofiii (Quercus pedunculiflora.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei. Ligustrum vulgare. Viola hirta. cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm). În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. Stellaria holostea ş. Q. Cornus mas. Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc). Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase. Polygonatum latifolium. Viburnum iantana.cât şi piemonturile din Banat şi Crişana.Q. Euonymus europaeus.

paţachină ). Euonymus europaeus (salbă moale).Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş.angustifolia (firuţă). Vicia cracca (măzăriche) . cireşul.m. Potentilla micrantha (făgurel) ş. bogat în specii. A. Koeleria pyramidata etc. În cazul versanţilor umbriţi. A. Carex pilosa (rogoz). Melampyrum nemorosum.bihariense (sor cu frate) ş. Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. cea a pădurilor de stejari mezofili şi b. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a. Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae. Poa nemoralis (firuţă). Rosa canina (măceş). Pyrus pyraster (păr pădureţ). În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase. Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca. în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q.nemorosa (păştiţă albă) ş. Cornus mas (corn). arţarul tătărăsc (Acer tataricum). Querco robori-Carpineturn. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp. Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat. pseudogleizate şi vertisoluri. Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger). iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure. Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin.petraea). Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris. Carpinus betulus (carpen) ş. Scilla bifolia (viorele). Lychnis coronaria. alcătuit din roci loessoide.a. Q. jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris).bulbosa (brebenei). extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon).a. C. În stratul ierbaceu. M. Viola rechenbachiana (toporaşi).polycarpa (gorun transilvănean). iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn.Substratul geologic este variabil. Glechoma hederacea (sâlnic).frainetto (gârniţa).. Malus sylvestris (măr pădureţ). Chrysanthemum corymbosum. Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto).Subzona pădurilor de stejari mezofili.m. Convallaria majalis (lăcămioarg). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). luturi. Poa pratensis ssp. C. Corylus avellana (alun). Lysimachia nummularia (rotunjoară). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii.Coronilla varia (coronişte). cum ar fi: Acer campestre (jugastru). Crataegus monogyna (paducel).a. uşor podzolit până la pseudogleizat. Medicago lupulina (trifoi mărunt).petraea). iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris. E. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ). Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. Prunus spinosa (porumbar). Sambucu 'nigra (soc). argile şi pietrişuri.a. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur. Veronica chamaedrys (şopârliţă). b. părul pădureţ (Pyrus pyraster). Fragaria viridis (frag). Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili. Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole.Lathyrus vernus (orăştică). Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă). Astfel. a. frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale).praecox (rogozuri). mai rar Fraxinus excelsior (frasin). Isopyrum thalictroides (găinuşi). 254 .rupicola (păiuş). Dactylis polygama (golomăţ). Asarum europaeum (pochivnic). Lonicera xylosteum (caprifoi).a.petraea ssp. verrucosa (salbă rîioase ). Viburnum lantana (dârmox). abundente sunt: Carex caryophyllea. Corydalis solida. iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite. F. tataricum (arţar tătăresc ).

a. Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m. pe un relief fragmentat. Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. Geranium robertianum (năpraznic). Al doilea subetaj. reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn. Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure. Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. beneficează de un climat suboceanic. calcare. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. Symphytum cordatum (brustur negru). C. cuarţite). iar iernile nu sunt prea aspre. a. târsoc).Pajiştile. cu lunci ceva mai bine dezvoltate. Pe solurile cu troficitate mai scăzută.5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. Climatul este relativ uniform.dalechampii şi ssp. b. mai călduros. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure. 255 . aşa cum ar fi: nisipuri. R. relativ umede şi iernile nu prea aspre. Galium odoratum (vinariţă). Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi. Cardamine bulbifera (colţişor). cu caracter oceanic. Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării. Veronica officinalis (ventrilică). marne. calcare). iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. umede şi nebulozitate mai mare. filite.rendzinele. Carex sylvatica (şovar). Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. cu temperaturi medii anuale de 7. Deschampsio-Fagetum. al gorunetelor. De asemenea. Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). dolomite. iar în Banat urcă chiar la 1450 m. Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). cristaline (şisturi. pe marne -pseudorendzinele). cea mai reprezentativă. în asociaţia Deschampsio-Fagetum. frecvente sunt şi solurile brune acide. făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. În cazul amestecurilor de fag cu brad.Fâşia zonală a făgetelor montane. gresii. făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin. argile. deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. adesea pseudogleizate. reprezentat prin roci sedimentare (fliş. 1. Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). Sambucus racemosa (soc roşu) etc. având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. glanduligera (breabăn). al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină). Paris quadrifolia (dalac). eruptive. cel al gorunului. Subetajui inferior. În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. distingându-se două climate tipice. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). molid sau cu amebele. podzolice argiloiluviale. În tipologia forestieră. cât şi prin speciile edificatoare. instalate în locul pădurilor. corespunzătoare la două subetaje.hirtus (rug). localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine.5-9°C. Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative. Asarum europaeum (pochivnic). Sanicula europaea (sânişoară). din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). după caracterul florii ierboase.polycarpa. Pe solurile eutrofe. cum ar fi: Symphyto-Fagetum. Circaea lutetiana (tilişca). cu veri răcoroase. gneisuri. Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. ssp. Querco -Ulmetum.petraea. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). Blechno-Fagetum etc. predomină speciile acidofile. Covorul ierbaceu este discontinu. Galium schultesii (cucuta albă de pădure). În zona de munte substratul geologic este variat. Adoxa moschate11ina (fraguliţă). Subetajul superior. Primul este cel al fagului. iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate. pietrişuri. având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. Rubus idaeus (zmeur). Festuco-Fagetum.iar verile sunt suficent de calde. cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). Aremonio-Fagetum.

polycarpa. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp. mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . Carex pilosa.platyphyllos şi T. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. F. Lathyrus niger. cu înălţime mai redusă. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. paltinul de câmp (Acer platanoideş). cristaline şi eruptive. Pulmonaria offieinalis. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare. Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). C. Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării. În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae.hirsutus (drob).coriariaefolia). grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum).petraea ce formează etajul superior al arboretului.Festuco-Fagtum. valesiaca. iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. Rosa canina etc. Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj. F. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. Relieful este fragmentat. Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto). frasinii (Fraxinus excelsior. T. apar asociaţii de păduri amestecate. Vegetaţia lemnoasă. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru).În sudul ţării. Oryzopsis virescens. Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides. În stratul ierbaceu. ca: Euphorbia amygdaloides. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică). Cornus mas. mai umezi.dalechampii .hirsuta. Melica uniflora. în condiţiile unui climat mai uscat. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor). Poa nemoralis (firuţă de pădure).a. 256 .dalechampii şi ssp. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc. Glechoma hederacea ssp. Hieracium transsilvanicum. jugastru (Acer campestre). Genista tinetoria. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. Festucetum rubrae. Unele specii. În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. În subetajul gorunilor. Geum urbanum ş. Rosa canina (măceş). Mycelis muralis. Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris. Cornus sanguinea (sânger) ş. Nectaroscordo-Tiletum. C. Ranunculus cassubicus. Viola hirta). Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis. pe soluri feritile de acumulare. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate.m. Climatul este rece şi umed.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. având ca principali edificatori Quercus petraea ssp.a. cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite. iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. apar şi fitocenoze de fag. sorb (Sorbus torminalis) etc. Corylus avellana (alun). Lapsana communis. Euonymus verrucosa. uscăciune şi acidifiere. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. indică soluri cu fertilitate bună. fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. Ligustrum vulgare. este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. dominat de roci sedimentare. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor. pe versanţi umbriţi. tomentosa (codominant)). În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului). predominantă. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum.pentagyna. având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă. Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice. cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm. ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile. La baza versanţilor. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Mercurialis ovata. iar apariţia speciilor Festuca heterophylla. Luzula luzuloides (mălaiul cucului).

Rhodoreto-Vaccin turn). Homogyne alpina (rotungioare ) . Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali. Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc. Trisetum ciliare. Molidişurile sunt păduri masive. de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui). Betula pendula (mesteacăn). L. Relieful este fragmentat. Climatul este rece şi umed. Bucegi.m. Vaccinium myrtillus (afin). Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm. Carex sempervirens (rogoz). Pe lângă molid. D.disjuncta. Moneses uniflora (părăluţă de munte). Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Priroula minima. reprezentaţi de: Lonicera n-gra.în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum. În molidişurile din staţiunile mai umede. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii. Adenostylo-Doronicetum etc.Cembreto-Piceetum abietis). Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi. Oxyria digyna ş. Ciucaş.xylosteum (caprifoi). al graniţelor şi calcarelor. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii. Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure. muşchii: Hylocomium splendens. grohotişuri şi brâne.paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Rhytiadelphus triqueter. Orthilia secunda (perişor).5° C. jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid.cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae).Lycopodium clavatum (brădişor). Parâng-Cindrel. austriacum(iarba ciutei). D.major (degetăruţ). Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline . Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 . Asplenium distentifolium (ferigi). iar în Călimani.juniperinum etc. Făgăraş. Apuseni.Huperzia sellago (pedicuţă). Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile. Soldanella hungarica ssp.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as. P. Rodnei. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare. Arbuştii şi subarbuştii sunt rari.cât şi ca fragmente în Ceahlău. printre care şi cele de la Cheile Bicazului. Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire. fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase. Rodnei. Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag).vitis-idaea (merişor).În Ceahlău. Ţarcu-Godeanu-Retezat). Rosa alpina. Dryopteris dilatata. Juniperetum nanae. Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad).a. dese şi monotone. exemplare izolate de Pinus sylvestris. Calamintha baumgarteni. Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor).fuchsii (cruciuliţă). Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as. V. a arbuştilor. Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile. Stratul ierbos este slab dezvoltat. Junipero-Bruckenthalietum). Athyrium filix-femina (spinarea lupului). mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia). Călimani. Festuca amethistina. Bucegi. Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae). Ciucaş. Polytriehuna communae. larice şi zâmbru. alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc).Hieracium transsilvanicum (vulturică). Soldanella pusilla. Saxifraga paniculata.Campanulo-Juniperetum. Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului. Senecio nemorensis ssp. Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as.

japşe şi grinduri. Sf. din conglomerate şi calcare în Bucegi. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). Phyteuma nanum.5° până la . papurişuri şi comunităţi de rogoz.sud.a. Tarcu-Godeanu-Retezat. Oxyria digyna. Parâng. Trisetum alpestre. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as. În lungul braţelor. aparţinând în mare parte stepei. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari. canale şi ghioluri.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa). Thamnolia vermicularis etc. Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. iar pe baza deosebirilor de substrat.marină. un mozaic de comunităţi vegetale. dintre dune. numită hasmac. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice.2. tufărişuri de cătină roşie (as . Făgăraş. Gnaphalium supinum ş. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. grupate în insulele Letea. Festuca versicoior. versanţii sunt abrupţi.Quercetum roboris258 . aflate în continuă evoluţie. climat şi de vegetaţie. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae. Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei. Parâng-Gindrel.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). Cladonia rangif erina.a. între ele şi mare. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Juncus trifidus. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă. teritoriul deltei este împărţit în două părţi. Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică. Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as. Primula minima.Salicetum albae-fragilis. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as. apar suprafeţe cu grinduri fluviatile.Calamgrosti-Tamariceturn). Gindrel.de rugină alpină (Elynetum myosuroides). Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae). Făgăraş. Călimani. Salicetum triandrae). adică în Munţii Rodnei.bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. Caraorman. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă. Draba kotschyi ş. Grohotişurile. ce alternează cu vârful celor mai înalte dune.Seslerietum coerulantis). Trapetum natantis. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini. Campanula alpina. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice. Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat. Spirodello-Salvinietum. de origine marină. canale.Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. Hydrochariti-Stratiotetum. Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. iarba iepurelui (as. hornurile şi jgheaburile sunt abundente. Delta Dunării este un complex de braţe. formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum). Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. Delta fluvio. pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică. Climatul este blând şi umed.Juncetum trifidi). este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0.5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm). atribuită de mulţi autori la silvostepa marină.Salicetum herbsceae. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală. tufărişuri de subarbuşti scunzi. Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. Sărăturile. ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. crestele înguste. Climatul foarte aspru. Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans.

mobilitate şi textură. Local. Silene thymifolia. Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum. pe litoral. Carex colchica (ligerica) . fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. Carex colchica. Constanţa şi Tuzla. cât şi Juncetum maritimi. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia.pedunculiflorae). Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori. Lepidium cartilagineum ş. Bupleurum tenuissimum. stejari şi frasini. facultative sau suportante şi accidentale. putând rezista la concentraţii care variază între 0. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse. Puccinellia distans ş. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. Arguzia sibirica.a.a. Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani. Suaeda maritima. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri. la suprafaţă. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului.l. Gypsophila panniculata. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei. a Munteniei şi Olteniei). Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol. Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae. ş. în Moldova. Ephedra distachya. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe. Secale silvstre. sabulosus. Pe terenurile umede. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp. preferante. Halocnemum strobilaceum. Plantago indica. Eryngium maritimum. O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima.a. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului. Alyssum borzaeanum. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium.a. Glematis vitalba şi Hedera helix. plantele halofile pot fi: obligatorii. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 .500 g%. Agrosti-Caricetum distantis ş. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor.sabulosus. Stachys maritima. Helichrysum arenarium. Secalinetum silvestris. Crambe maritima. Convolvulus persicus. Festucetum vaginatae. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii. în staţiunile joase. edificate de Scabiosa ucranica. Juncetum acuti-maritimi. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae). Limonium gmelini. Aster tripolium. Ephedro-Caricetum colchicae. Salsola soda. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. Artemisia arenaria ş. Hordelymus asper. Convolvuletum persici etc. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. Vitis sylvestris. Lepidium latifolium. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea.250 . Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile.a.

amintim: Salix alba (răchită albă). Potamogeton natans (broscariţa). S.turfosa) şi uneori Picea abies. viminalis (mlaje). pipernicite (var. 260 . Alisma plantago-aquatica. Carici flavae-Eriophoretum ş. D. Trapa natans (ciulin de baltă) etc. Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc.Sphagneturn nemorei. Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). S.cruşin) etc. Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei. Glycerietum maximae. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ).pendula (mesteacăn). iar numai puţine specii sunt plutitoare. Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă).S. menţionăm: Lemna minor. Dintre speciile plutitoare. C. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). . Carici rostratum-Sphagnum recurvi. Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă). Drosera anglica (roua cerului) etc. Nuphar luteum (nufăr galben). Dosrea rotundifolia. Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). Epilobium hirsutum (pufuliţă). Salvinia natans (peştişoara) ş. Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini. Caricetum gracilis. Vaccinium vitis-idaea. nefixate.trsulca (lintiţă). Eriophorum gracile (bumbăcariţă). Juncus gerardi. cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş). S.limosa (rogoz). pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. P. având o floră săracă în specii. stătătoare. Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. Frangula alnus (paţachină. Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos. Populus nigra (plop negru). Andromeda polifolia. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum.angustifolia . Ranunculus repens. Stachys palustris (bălbisă). B. Asociaţiile dominante.limosa.fragilis (salcie plesnitoare). Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben). Festuca pseudovina. purpurea (răchită roşie ).tremula (plop tremurător). Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). C. bahne şi tinoave. Sium latifolium (copiţel). Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. Vulpina. iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale. triandra (salcie cu frunze de persic). În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. Caricetum acutiformis-ripariae.incana (anin alb). Caricetum vulpinae. cum ar fi: Carex rostrata. Iris pseudacorus (stânjenel de baltă). Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive. Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei. Alnus glutinosa (anin negru). Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. Sparganium erectum (buzduganul de apa). Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. din aer. Bolboschoenetum maritimi. L. C. Scirpus sylvaticus. se întâlnesc şi esenţe lemnoase.Nymphoides peltata (plutniţa). Pe lângă unele specii de ferigi. Ligularia sibirica. dar luxuriantă. S.cinerea (zălog ). T. A. Scheuchezeria palustris. Glyceria maxima (mana apei).a. care se depun odată cu apa de precipitaţii. În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare). Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă). La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării.a. Dominante sunt speciile genului Sphagnum. din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . Carex acutiformis. care accelerează procesul de acidifiere. Rhynchospora alba. Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale. fără rădăcini.intermedia (roua cerului) etc.P. riparia. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. Symphytum officinale.a. Typha latifolia. Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori.a.Puccinellia distans Crypsis aculeata. Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. Juncus effusus.

a. fragilis.Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. cât şi arbuştii: Cornus sanguinea. pe marginea drumurilor.Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. F. S. Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba. ca: Quercus robur. Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor).se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb).Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10. Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). 6. 7. situate în lungul apelor.Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3. Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir). 5. Salici-Populetum. Clematis vitalba.cinerea. P.Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9. Urticetum dioicae (comunitate de urzică ). pe terenurile bătătorite.Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin. Crataegus monogyna ş.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 .nigra. Sambcetum ebuli (comunitate de boz). pur sau în amestec cu sălcii şi răchite. Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba. Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş. Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică). sub formă de benzi. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris.Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată. În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile.Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae. răspândire mai mare având as. De-a lungul pâraielor montane. Ligustrum vulgare. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei). În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru). A. Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1. Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică). iar în Delta Dunării şi Periploca graeca. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot).a.m. Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). Fraxinus excelsior. Alnus glutinosa. formând fitocenoze antropofile. Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă).Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4. S. incana etc. Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc. Euonymus europaeus.pallisae (frasin pufos) etc.Ulmus minor. Salix alba. prin locurile de staţionare a animalelor.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. S. iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). triandra. adesea inundate.

Ed. Ceres. Bucureşti. Carta Moldavska . şi ped. Academiei. Pop I. 1971.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae. Ed. 1908-1931. did. Ed. 262 . . 1966. Iaşi. 22. 14.Hegi H. 1979. 1975. 14. . şi ped. 6.Ultrastructura celulei vegetale. Chiriţă C. Ed. şi enciclopedică. Doniţa N. şi ped.Morariu I. Bucureşti. Ed. 16. Chişinău . 8. Bucureşti.Enumeraţi speciile genului Symphytum. 1947-1949. 1960. 1933. 1979.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic.Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18. 12. .. Cluj. şt. 1978.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae. Bucureşti. Ed.Illustrierte Flora von Mittel-Europa.. naţ. 9. .Anghe1 I.Biologia celulei vegetale.. partea a II-a. Răvăruţ M. Ceres. . şi ped. 17.Ed. . – Botanică sistematică. 1968. Danciu M. did. 13. 1973.Burduja C.Beldie Al.11. 1965. Bucureşti. Agro-Silvică.Borza Al. 16. .Citologie vegetală. Tome I.Dicţionar etnobotanic. . 21. . Ed. – Botanică sistematică.Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae. 13. Agro-Silvică. Bucureşti. 1928-1934. Munchen. 1971. . 1975.Ciobanu I.. 15.Parascan D. Şi ped. Brezeanu A.. Bucureşti. . Ed.-Botanica generală şi sistematică. Bucureşti.Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti. .Introducere în studiul covorului vegetal. did.. 21.1960. . Bucureşti. 19.Uitrastructura plantelor. 1976. .Flora indicatoare din pădurile noastre. 20..I-VII.Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase. Ceres.Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22.. Cluj..Morfologia plantelor. 15. Toma N. Bucureşti. Boşcaiu N. 1967.Anghe1 I. 18. 7. 1965.Andrei M.Prezentaţi silvostepa. . 2.Ivan D.Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium. did.Beldie Al. Bucureşti. 10. . did.Tipogr. Academiei.II.... Ed.Anatomia plantelor.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei. Todor I. BIBLIOGRAFIE 1.. Academiei.Hodişan I. 12.Emberger L. şi ped.Bucureşti. Ed. 3.Morariu I.. 5..Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă. 4..Borza Al. Bucureşti. Doiniţa N. Bucureşti.Anghel Gh.Borza Al. Mihai Gh. Ed. 19.Grinţescu I. Ed. 11. 1981. 17. Turcu Gh.Matienko B..Ivan D. .Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România.Geobotanica.Chadefaud M.Curs de botanică generală.Descrieţi o floare de la graminee.. dif. Ed. . Ed. 20. 1973.Trăite de Botanique.Curs de geobotanică..Enumeraţi caracterele clasei Liliatae.Acatrinei Gh. Ed..

Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 .63.114. 1976-1931. 1975-1977.Botanică. Brukenthal. 1991.... 24. . 33.Toma C. Pop I.X X X Flora Republicii Socialiste România. Bucureşti. 26.Sanda V. Chirilă C.Paşcovschi S. Sibiu.. (1976-1981)..Fischer Verlag. Muz.. did. Ed.Parascan D. 31. Anghel I. -Citologie vegetala. Bologna.Vignioli L... Ed. Turenschi E.. 1980.colab. (1983). 36.23.Stănescu V.. Edizioni Calderini. Vignioli L.. . Ed.. 1978.. Mihai Gh.S. Academiei. Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing..Tratat de algologie. Ed. Cristurean I.Botanică.. Buia A l.. şi ped. Bucureşti. Toma C. Iaşi.Ştefureac Tr.Peterfi Şt. did.Toma N.Danciu M. 34.Botanică sistematică.Turenschi E... 1964-1980. 27... Mo1dovan I.Ionescu Al. Danciu M. 30.Danciu M.(1908-1931).colab. Ifteni L. Bucuresti.. I . 1964. Răvăruţ M.Histologia. did. (1973).(1966). Popescu Gh. şi ped. Provenienţa figurilor Fig. Stud.. 38. Flora R. Mor1ova I. (1967).. .I-XIII-Ed.Pop I. Peterfi Şt..colab... VEB G. Doniţă N. University Press. (1971).Lehrbuch der Botanik. Popescu A.Morfologia şi anatomia plantelor.. 29. 1983. Lungu L...Răvăruţ M. . Noll F.. Morariu I. did.Anatomia plantelor.69. -Sistematica delle piante inferiori. si com.. Răvăruţ M. Toma C. did.. 1952-1976. 1980.137.139 şi 140 sunt preluate după Parascan D. Do1tu M.I-V.. Ed. Ionescu Al. (1983). Toma C.Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. Ed. şi ped.X X X Flora Europaea. Bucureşti. Hodişan I.R. Braşov. (1985) .Şerbănescu-Jitariu G.. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D.Botanica şi Fiziologia Plantelor. 1967...Todor 1.Coştiug Mihaela Ing. colab. (1964) Hegi. Ed. Bucureşti.Curs de botanică generală. Bucureşti. 28.-Dendrologia. vol.Răvăruţ M. Iaşi. Pazmany D. Academiei.Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România. Bucureşti. şi ped.116. Ciocîr1an V. Anghe1 Gh..85. 37. vol.86. Grigore S. did.vol. I-IV. 1979. 1967. 25.Anghel I.. şi ped. colab. Cambridge.. Morariu I. Bucureşti. Ed. 1973.Păun M. Turenschi E. 35.. Bucureşti. 1985...Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică.. şi ped. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere. Jena.117. 39. (1980). Nyarady A. 1980..... (1983). . Academiei..Strasburger E. Toma N.. Bucureşti. Şerbănescu-Jitariu Gabriela.... 32.115. H.. Mititelu D. 1971.I-XII (19521976).. (1975-1977).

....4............1..4....6... 43 264 ... Diviziunea celulei......2.....2. 2........1........................ Constituienţii celulei vegetale......4..........4..4.......1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia.. 30 2.... Meristeme primordiale............1. Re ticului endoplasmatic................... Ribozomii........1. 36 2......... Nucleul.. 1. 36 2...1......................1.. Citoplasmă.......................... 2..2................1..............3....... Generalităţi.... Condriomul celular.7...................3........ Peretele celular..... Ţesuturi definitive........ 5 1.......... Ţesuturi de protecţie primare.........3..... Gneralităţi....... 1.......... Clasificarea ţesuturilor........2..... 35 2..... 31 2..........4...........4............. 30 2.......... Constituienţi paraplasmatici........1........1... şi dimensiunile celulelor..... Cambiul.......... Plastidomul celular... Incluziunile ergastice solide.............3............ 1..........1.. 17 1.................. 2. 20 1......4....13 .4...4... 1....3. Meristeme secundare....5..1.............................4.......... Felogenul............... Constituienţi protoplasmatici...................4 1..................4...........................2...... Ţesuturi meristematice...........4.....3...............3........ 1.....2..................... 1......3. Vacuomul celular.............. Forma....3..........2....4..........2................................... 1.......................2....................... 18 1........4..1. 1........5.............. 11 1.1......4.2.... 40 2........................4.3...... 31 2.......CUPRINS Introducere........1.................... 19 1......3...................... Ţesuturi de protecţie secundare.........4. Ţesuturi trofice sau fundamentale...... Consideraţii general morfologice şi structurale...... 35 2.1... Dictiozomii......3.. 5 1.......... Ţesuturi de protecţie.....1........................................... Ţesuturi meristemoide.... Meristeme primare..... 33 2.....4.2.......4............ 27 Capitolul II Histologia ........ 15 1.. 34 2.....1.

Structura secundară a rădăcinii...... 3..2...3.............. Morfogeneza frunzei.5.....4... 110 3....... Fascicule conducătoare........ 49 2.. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional........4.4...4.......... Io6 3......................... Structura primară a rădăcinii.....2........2......... Ramificarea rădăcinii. 63 3.2... Consideraţii generale........ Anatomia rădăcinii....3. 64 3....... Ţesuturi cie absorbţie................. 80 3.....4...2... Originea filogenetică a frunzei............ 67 3.3..........4.............. 45 2.2............... 120 3...... Colenchimul......3.4..........2......4..4.....3.. lo9 3. 3....... 86 3....4........ Ţesuturi asimilatoare......mozaic foliar şi heterofilie..............................2.................. 43 2.. 85 3..2.. F r u n z a .... Ţesuturi mecanice..............4...................... Anizofilie.5..........4... R ă d ă <s i n a...........................2...... Sclerenchimul. Structura primară a tulpinii...1............4. Morfologia frunzei.... 47 2...3...........4.....................3......5............4....... Sclerenchimul scleros sau sclereide... 67 3..2...... Tulpini aeriene metamorfozate..1...... Ţesuturi conducătoare....... Mugurii.........2.....2.... Tipuri morfologice de rădăcini.....".....1...1. Vasele lemnoase......... Ţesuturi aerifere. 45 2........................1....4......2.1.3....... 125 3.2. 80 3... 3.1.........4....... 56 2................ 63 3...... Ramificarea tulpinii.2.............1.........3........2.... 65 3..4.......4...1.2.1..................2.2. Durata vieţii frunzelor şi căderea lor.....2.......1..2..4. 118 3................. 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a...4..... 121 3...4......2... 98 3...... Prefoliaţie şi foliaţie.2...... Generalităţi... 119 3....1.. 50 2......... Frunze metamorfozate... 51 2.3........ Anatomia frunzei.3.2... Structura peţiolului.1.... 81 3...3. Ţesutul conducător liberian...........................3.................... Morfologia tulpinii. 123 3.....2. 117 3......2... lo7 3.........4.3............1..1.........5...3.2......4..................... 30 3.2............... 72 3....... Ţesuturi secretoare.. Tipuri morfologice de tulpini.2.4.3.2....4.4.....4...... Structura frunzei la gimnosperme.............2..... Ţesuturi acvifere... Filotaxia-Divergenţa foliară.....3.... Morfologia rădăcinii......4... Structura frunzei la ang io sperme.......... 85 3.1... Habituşul arborilor......3.3..1..............4........... T u 1 p i n a ..2..........2...3.......... Fibre sclerenchimatice...5....................4... Structura secundară a tulpinii....4........3.....4.. 43 2.4.....4.. 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor........5...1....5............ Ţesuturi de depozitare......... 54 2.......4....3.......... I08 3.3.... 3..4... 66 3..........3.......2.....................2......3....... 46 2....... 43 2.4..... 46 2................. Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive...........1..2...... 73 3. 129 265 .................3.2..4.. Anatomia tulpinii........ 123 3.2.......3..4...... 44 2.............4.3................ Tipuri de ramuri............2. 91 3.....

...........4.............. 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA....1... Generalităţi.....2..........4.......... 132 4.Io . 2o8 5...... Reproducerea sexuată..........5.......1.4...........1... 152 4.........6..2..... încrengătura Pteridophyta...........3...2........... 183 7........ Clasa Archlmycetae..... 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive........ 129 4..........1.............. 'Fecundatia...»...2.............. 217 8.... 136 4................ încrengătura Dinophyta....................... 2ol 4. 170 6.... 197 1................8...... Tipuri de fecundat ie...... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA...............7................ 199 3.4.............. 175 7........ 228 266 .. Alcătuirea florii......... 131 4.....4........... 194 8........... 221 Clasa Hepaticatae................................. 221 9. înmulţirea vegetativă la plantele superioare........................... 165 5......... 138 4...... 131 4............3...........1......... 177 7.....1..6........ 130 4.... Morfologia şi anatomia florii.. 129 4. Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România...1.............. 179 7............. încrengătura Virophyta (Virusuri)... încrengătura Lichenophyta. 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta)........ 180 7. înmulţirea vegetativă la plantele inferioare........2......... 142 4.2. înflorirea şi polenizarea...........................9... Clasa Deuteromycetae. încrengătura Bacteriophyta (Bacterii).......... încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae)...2...............2.............. încrengătura Xaathophyta .....3........ 169 6.. încrengătura Cyanophyta (Alge................ Fructul................4.. 166 5........7.. 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA...........4..2... 169 6..4..... încrengătura Phaeophyta (Alge brune)...... Clasa Phyeomicetae..............1.. încrengătura Euglenophyta...... albastre)......... 165 5............. Caractere generale. 194 8e2...........3...4........... înmulţirea vegetativă (asexuată)... 139 4............... încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii).................... Reprezentarea grafică a florii...2..... Inflorescenţe........... Clasificarea plantelor......3.. 154 4..........4............................2..1..... Alternanţa de faze (generaţii)........ 178 7.................3..2... 163 5*2........2.............................. 137 4..... 153 4...2.5... Reproducerea la Angiospermae........ 182 7........ 137 7......încrengătura Chlorophyta..... Clasa Basidiomyeetae...4... 224 Clasa Bryatae.......2..............2............9.....1...... 186 7....2....2..............2........... 228 10......1...4.... 143 4...................... Categorii sistematice şi nomenclatură. Reproducerea la Gymnospermae.............. Sămînţa.... 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA................... 199 2........ încrengătura Mycophyta.............. 175 7.. 133 4.......... încrengătura Myxophyta.........1...................3. încrengătura Cryptophyta.........4....... Concepţii asupra originii florii. încrengătura Rhodophyta...........4..... Clasa Ascomycetae........................ încrengătura Bryophyta....

..3..... 263 10. Obiectul şi definiţia fitocenologiei.. 4o2 12............ Subclasa Dilleniidae............ 4o9 13.....3........ Zonele şi subzonele de vegetaţie din România. Procedeul grupelor cenologice.... 399 12.............6.3...........1................. 4o5 13....... Etaje şi subetaje de vegetaţie............3................ 393 12........ 4o7 13......... 325 lo.. Nomenclatura unităţilor de clasificare....3....2....... 248 Clasa Gnetatae........ 234 Clasa Filicatae. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae )............................... Procedeul analizei diferenţiale.......... 379 11........ 358 10..........................1..2... Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale. 361 10................4..1.........1.....2..3........... Subclasa Asteridae........................1........4..1.................. 4o9 13.... 359 10....................... Subclasa Arecidae.3.... 243 Clasa Ginkgoatae.2...............1..2...... Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice.......... 230 Clasa Lycopodiatae.......2...3.........................4............4.. 252 10.................2.4....... Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor........1... 383 11..................2......................... Zona silvostepei.......... 271 10.. 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României... Subclasa Caryophyllidae.4. 12.....1........ Elemente floristice........... 39o 12.... 379 11......... Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor...... 241 Clasa Cycadatae.... 248 10.........3... 4o7 13.. 12.... 236 10......Clasa Psilophytatae.....3. 242 Clasa Bennettitae..........2......... Separarea asociaţiilor.... 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie....4..............1..2...3...4. 391 12.4..... Subclasa Rosidae.2. Subclasa Magnoliidae................ 399 12.......1..1............................ 251 10.....2...............3.. 244 Clasa Taxatae........ Subclasa Hamamelidae....... 3o6 10.................... Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu... Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România..1.........................3............... încrengătura Pinophyta.......... Subclasa Alismidae'................ învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale. Zona s-tepei .................2......2. Subclasa Liliidae. 391 12..-3......3...................3.1... 41o 267 .....1. 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare....... 4o3 12.................................3.3...... încadrarea unităţilor în sistem......................... 320 10.................4................... încrengătura Magnoliophyta....5....2.................... 243 Clasa Pinatae........ 4o5 13.... 231 Clasa Equisetatae.... Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae)..... Categorii de plante indicatoare................ 250 10...

....... 414 13..... Etajul subalpin...........4.............4...... 412 13.... Vegetaţia de nisipuri.9..4...............4........13...13........ 426 268 ................7......4......1c Vegetaţia de săraturi.... 421 13...........4......4...........4.....5.... Vegetaţia palustră şi acvatică...6. 426 BIBLIOGRAFIE..... 419 1%4... 423 13.................4........ 425 13............. 418 13.....4..... 423 I3.......4.... Vegetaţia Deltei Dunării..... Etajul alpin........... Vegetaţia de luncă.....H..................... 420 13. Vegetaţia ruderală şi segetală..... Zona nemorată..... 422 13...................12........... Etajul boreal....... Etajul memorai..............8.........3...

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful