UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare. formol. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc. a citoplasmei. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). Apa în stare legată. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. crescând în volum. Citop1asma.este o însuşire a materiei vii. alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi. Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie. astfel că se poate lega de alte molecule. Mediul de dispersie este apa. Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. CaCO3). strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. şi este ireversibil. Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). 6 . Cu soluţia de iod se colorează în galben. prin faptul că este vie. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată. . Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. comportându-se ca un dipol. fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). Proprietăţile chimice ale citoplasmei. Unele substanţe anorganice (SiO2. 3 – coacervat. este un element de structură. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei.formă moleculară sau de ioni. . a materiei vii. pot participa la alcătuirea peretelui celular. Proprietăţile fizice ale citoplasmei. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe.în procesul de metabolism este necesar oxigenul. cât şi în integrarea ionilor liberi. . 3. de diverse mărimi. se hidratează. molecule. forme care depind de starea fiziologică a celulei. se poate deplasa uşor. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig. deci se face selectiv. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă.creşterea . cât şi de particularităţile de structură a acestora.excitabilitatea . agregate. Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. apos. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. În cazul când gradul de hidratare scade.3). realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. fenomenul se numeşte precipitare. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă.semipermeabilitatea . depinzând de densitatea dipolilor. . Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. particule sau granule. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. greu mobilă.mişcarea .este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa.respiraţia .citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern.nutriţia . Fig. prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: . sublimat corosiv. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. .

1961). lenticular sau sub formă de bastonaş.4. UItrastructura citoplasmei. Brown. cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson. Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite). localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte.anterozoizii etc. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0. S-au emis mai unitare” (Robertson). NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma. procariote sau protocariote. fapt pentru care se numesc acariote. UItrastructura unei membrane elementare.80 Å. creştere.înmulţirea . citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. protamine. se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN).în anumite faze ale dezvoltării. (Singer şi Nicholson). . apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig. descoperit de către R. cea mitocondrială etc. proteine reziduale. Obişnuit. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. la aerisire. de cicloză. A. La microscopul electronic.). nucleul nu este diferenţiat. La unele plante (cele inferioare). pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei.C. membrana nucleară. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig.) execută mişcări.4. oval.A). D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior.C fosfoaminolipidice. În general. celulele sunt uninucleate. Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 . A . mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare. se găsesc histone. vindecarea rănilor etc. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. în timp ce la celulele cu perete celular. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 . Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. La plantele inferioare. membranele plasmatice (tonoplastul. înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote. O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson.5 mm în oosfera de la Cycas.B. Compoziţia chimică. La plantele superioare. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor. plasmalema.D). citoplasma execută o mişcare continuă. este asemănătoare cu a citoplasmei. care sunt capabile de a reproduce un organism nou. În nucleoplasmă. în anul 1931. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig. Este un corpuscul sferic. unicelulare. care tapisează reţeaua microfibrilară.

În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată.5). b – nucleol. ribonucleaze. cu compoziţie chimică complexă. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. observată la microscopul electronic.citoplasmă. 6. f – cloroplaste. 4 – calimă. cromatină şi nucleoplasmă. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului.1 – satelit. 3 – centromer. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig. esteraze. ne apare dublă şi prevăzută cu pori.cu braţele egale.enzime. 8 . d . Membrana nucleară. enolaze.7. lipaze. dezoxiribonucleaze etc. fc – fibrile cromatice. unul sau câţiva nucleoli. dt – dictiozomi. fn – fibrile nucleoloase. 2. Cromatina este bogată în nucleoproteide. 6 – matrix. j – plasmodesme. Fig. a – spirale majore. Cromozom izobrachial în metafază: externă. ca: aldolaze. i – perete celular. responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare.B – structură internă: 1-cromonemă.2 – constricţie secundară. 3 – cromatidă. 1 – cromonemă. constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie. Cromozom heterobrachial. g – aparat Golgi. Structura nucleului. 5. c – membrană nucleară. 5 – centromer. în special ADN.A – morfologie Fig. Cromozomii. h – vacuole. b – spirale minore. peptidaze.cromomeră. fosfataze. Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). numite cromocentre. e – mitocondrie. Fig. În interfază (perioada de „repaus").

cu braţe inegale şi cefalobrachiali. amidon) sau de acumulare (lipide. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate. mp – perete celular. Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi. clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. Rolul nucleului. numit stroma. cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. şi cu participarea nucleolului. se formează ARN-r şi ARN-t. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. La algele verzi. tulpini ierboase. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. adesea conţinând pirenoizi.8). ajungând până la 50 într-o celulă.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. Nucleul are rol important în metabolismul celular. cu unul din braţe foarte scurt. 9). fructe şi seminţe necoapte etc. În nucleu. favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. discuri granare. Locul de prindere al celor două braţe.7). la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor. În nucleu se sintetizează ARN-m. ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. iv – invaginaţie. ramuri tinere. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor. cu aspect de constricţie. Fig. După pigmentul elaborat. se numeşte centromer. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare. prins de constricţia secundară (Fig. Ele au rol elaborator (de pigmenţi.6). plastidele se clasifică în s – sacul. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. a. Fiecare cromonemă spiralată. învelită de o peliculă fină. Cu ajutorul microscopului fotonic. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru).8. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi. locul unde se face sinteza proteică. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. (amiloplaste. participând la formarea şi îngroşarea membranei. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted. orientate paralel cu axul mare al organului. 10). PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. numită matrix. având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida.). Reticulul endoplasmatic: t – tubul. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. proteinoplaste). cloroplaste. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. stea. se numeşte granum (Fig. oleoplaste. 9 . Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice. de formă sferică sau ovoidă. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. fiind numite cromatofori. clopot. v – vacuolă. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. cât şi între celulă şi mediu.heterobrachiali . Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. care contribuie la sinteza proteică. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. denumită calima (Fig. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. proteine). cu forme variate: de panglică. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut.

b. iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. Ultrastructura granumului. filamente sau lanţuri de grăuncioare. licopina. xantofila). cât şi în organele subterane (morcov). mai ales în meristeme. Sunt prezente în toate celulele. poligonală sau aciculară (Fig. portocalie sau galbenă. ARN. Foiţa internă. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. Carotenoidoplastele au formă sferică. 9. Fig. c. Fig.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina. de culoare roşie.Fig. cu dimensiuni cuprinse între 0. în fructe. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. 12). 10. Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. 11). pedunculaţi numiţi oxizomi. epidermice etc. Forma. fără pigmenţi şi de n – nucleu. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic. excepţie făcând bacteriile. în funcţie de 10 . enzime. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. Leucoplastele sunt plastide incolore. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. ADN plastidial. prezente în toate organele plantelor. prin invaginare formează creste numite de G. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. vitamine şi plastoglobuli. bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. Se înmulţesc prin diviziune. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. a unor bastonaşe. (Fig. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. Ultrastructura cloroplastului. Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. celule sexuale.3 şi 10 µ lungime. 13). dar independent de cea celulară. Privite la microscopul electronic. dimensiuni mici. c – carotenoidoplaste. care au câte un singur granum primar. 11. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine.

B – criste cu oxizomi. generarea şi regenerarea de endomembrane.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice.Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. de 50 – 200 Å.foiţă internă. grăsimi.tub. lizozomii. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. Fig. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. rezervor de energie al celulei vii. cu rol în sinteza peretelui celular. peroxizomii. provenite din a – vezicule periferice (golgiene). condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. înmugurirea saculilor. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig. sinteza. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. golgiene. şi ARN. enzime. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie. constituite din ribonucleoproteide. Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. 2 . Dictiozom: s – saculi. 4 . format din 4-6 saculi aplatizaţi. Fig. 13. la alge. unele gimnosperme. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic. 11 . Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice. 12. B – tip tubulis. formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli. veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. cuprinde două elemente: dictiozomul. 14). organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie.5 . Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare. 3 .creastă.matrix. acumularea şi transportul proteinelor. ferigi. 1 – foiţă externă. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. 14. transmiţându-se la celulele fiice. conţinând ADN. de 200 Å grosime. multe vezicule mici. numite şi aparatul lui Golgi. md – membrană dublă. muşchi. C – oxizomi. Infrastructural.

proteine. 3 – la fasole. Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. uleiuri volatile ş. cloruri). 12 . dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu. 15).a. cât şi în latexuri. rizomi. în celulele adulte. aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă.la stejar.D). 6 . zaharoză. numite macle. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). Reacţia sucului celular este acidă.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. este numit suc vacuolar sau celular.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii. b. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe.Cristale minerale. 15. din protoplasmă. sulfaţi. mai multe cristale sudate în partea lor mediană. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. Aceste cristale pot avea forme diferite. glucide (glucoză. (Fig. taninuri. tuberculi. limitat de tonoplast.la Euphorbia. 16. în endoderm şi ţesuturile măduvei. cu aspect colţuros. 2 – la porumb. dioxid de siliciu). carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). mucilagii. iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. pungi). fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. În celulele frunzei de Ficus elastica. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule. pe un schelet celulozic se depune CaCO3. 1 – la grâu. Conţinutul fluid. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. Granulele de Fig. dispuse mai multe în pachete. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu). incluziuni apoase limitate de tonoplast. oxalic). tartric. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. mai puţin vâscos ca citoplasma. săruri minerale (fosfaţi. malic. 5. alcaloizi. a.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. inulină). latex.la cartof. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. capetele fiind libere. de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel). Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. mari şi mai puţine (adesea una singură). Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte. carbonat de calciu. mai rar alcalină. acizi organici (citric. străbătându-se. formând un granul compus.

lm – lamelă mijlocie. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ.18.molecula de glucoză. de 80 Å în diametru. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele.micelă. rezistent la acţiunea unor factori chimici. Fig. formându-se peretele secundar sau membrana secundară. m2 – membrană secundară. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. Originea şi formarea peretelui celular. suberina. peptidice. pectaţi de calciu şi fosfor. saculi proveniţi din dictiozomi.a. 16. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. care se grupează sub forma unei foiţe. fizici şi biologici. formând meaturi. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. taninuri. lignina. mF. La locul de întâlnire a mai multor celule. cit – citoplasmă Fig. firele fusului nuclear se contractă. 17. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa. cimentate de către substanţele pectice. sp. vizibile doar la microscopul electronic. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. săruri minerale etc. 13 . Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. elaborând granulaţii fine. B – ursini. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice. C. răşini.microfibrilă.M. în regiunea ecuatorială a celulei. format din substanţe pectice. E – scheletul cistolitului Fig. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. mc – membrană plasmatică. 17. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice. 18). cutina.diferite forme de cristale. lamela mediană se clivează. În telofază. MS. elastic. Cristale minerale: A – rafide. Celulele fiice. alcătuind fragmoplastul.substanţe pectice. hemiceluloză ş. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. m – membrană primară. Peste aceste granulaţii veziculare. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice.PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. are rol protector.membrană secundara. alăturate. iar dintre acestea menţionăm: ceara. cât şi în procesele de osmoză. sintetizează straturi de celuloză. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare.

mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. În cazul fibrelor de sclerenchim. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. prezintă o îngroşare suberoasă. . suberină.19. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. cu spaţii intermicrofibrilare. din loc în loc. uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. care imprimă peretelui celular soliditate. şi este specifică peretelui secundar. numite modificări secundare . De asemenea. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină. străbătute de plasmodesme. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. produse de citoplasmă. Fig.nucleu. Creşterea prin apoziţie se face centripet. areolate şi semiareolate. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. peretele celular continuă să crească. 3 – perete cutinizat. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală.19). Dintre aceste modificări. care se grupează în fibre. spiralate. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. rămân punctuaţiuni. În urma diviziunii. Creşterea peretelui celular. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus.20). Microfibrilele sunt orientate paralel. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. În membranele secundare. În secţiune transversală. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete. colenchim şi la vasele de lemn inelate. scalariforme. are loc şi centrifug. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig.pături depuse. Modificările secundare ale peretelui celular . în ochiurile de microfibrile. peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. atât în suprafaţă cât şi în grosime. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. Lamela milocie. duritate şi rezistenţă. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. cu aspect de streşini. Punctuaţiunile pot fi: simple. reticulate. numită torus. cutină etc. porţiuni neîngroşate. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular.dispuse paralel cu suprafata celulei. m. adică intercalarea de noi micele de celuloză. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. au formă de lentilă. 14 Fig. ce străbate punctuaţiunea. 2 – peretele necutinizat.

În mod frecvent.Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. pustiu) (Fig. procesul de lignificare este caracteristic. sub acţiunea unor fermenţi.cerificare.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular.suberificare. cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire. D . Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei. se valorifică sub numele de guma arabica.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic. menţionam: 1. formare şi rolul peretelui celular. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig.Lichefierea este procesul de dizolvare. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. prune). C . 2.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină. adesea.I.1. 3. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. La completa suberificare. 6. Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă). B . 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A . 2. 5.)La fructul de Pyrus.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. mucilaginoasă. 22. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. carbonat de calciu. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. 21). brad. dioxid de siliciu etc. TEST DE AUTOEVALUARE NR.Explicaţi originea. celulele sunt moarte. lumenul lor fiind umplut cu aer. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor. 7. Coralina). Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor.Enumeraţi organitele celulare. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic. caz în care se formează guma sau cleiul. Pereţii vaselor lemnoase. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). aşa cum este cazul la Acacia. La plantele lemnoase. 1.Fig. B). şi de dispariţie a peretului celular. 22. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). cum ar fi: oxalat de calciu. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri.Taninizarea.Precizaţi rolul ribozomilor.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. 22. 8. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. 4. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. pe tulpini. molid. impermeabilă pentru apă şi gaze. ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. C. 15 . Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. Pe frunzele unor palmieri. care se pot colecta şi valorifica. 3. pe lângă că sunt lignificaţi. numită suberină. 6. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. 4. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor. 5. 7. În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). Astfel.

DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. iar mitoza doar 2 ore. Profaza (Fig. La bob (Vicia faba). Procesul de înmulţire este universal. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. metafaza.diviziune heterotipică. 23). continuată de individualizarea cromozomilor. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza.diviziune g-h – telofază. adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor. I . centriolii. somatică sau tipică).Diviziunea indirectă (mitoza. şi telofaza. dispar nucleolii şi membrana nucleară. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza). Tot acum. 23. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă. rămân legate numai prin centromer (Fig. Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. b.24. a. c-d – metafază. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi. Fig. Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. evidenţiindu-se placa ecuatorială.profază. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. proces denumit citocineză. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. Metafaza. indirectă (mitoza. de maturaţie. Fig. e-f . iar cromozomii. Diviziunea indirectă (mitoza):a . începe formarea fusului acromatic. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt. profaza. diviziune ecvaţională. asterii. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. clivaţi longitudinal. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic.interfază. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. ciclul mitotic durează 19. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. un rol important îl are 16 . urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice.3 ore. egal cu al celulei mamă.anafază. Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. diviziunea ecvaţională. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). anafaza. se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . 23). a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. homeotipică. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp). se dispun la ecuatorul fusului acromatic. adică cromozomii se autoduplică. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. reducerea cromatică). Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). II . cromozomii).

adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. Semnificaţia meiozei.I. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. Spre deosebire de mitoză. deci au loc două diviziuni. 3. cromozomii suferă modificări inverse.debutează cu formarea celor doi nuclei fii. dau impresia unei singure structuri. separaţi în anafază. cromozomii omologi. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. iar în etapele mai târzii. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. 1. se dispun unul lângă altul. 24). Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). numai că cromozomii se replică o singură dată. După cum se cunoaşte. formând perechi de bivalenţi. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului.Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. La muşchi predomină haplofaza.Diviziunea reducţională (meioza). aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. În această fază. obligatoriu are loc o alternanţă de faze. TEST DE AUTOEVALUARE NR. în meioză. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. iar la ferigi . Finalul telofazei coincide cu citocineza. egal cu al celulei mame din care provin.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. deci se formează perechi omoloage. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. În continuare se desfăşoară metafaza. deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate.centromerul. Telofaza . formându-se doi nuclei haploizi. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . formându-se peretele despărţitor. La unele alege. anafaza şi telofaza meiozei. rezultând două celule fiice diploide. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. diplofaza este reprezentată de zigot. La cele mai multe plante inferioare. gameţii proveniţi de la mamă si tată. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). 17 . Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. în timpul fecundaţiei. 2. prin îndepărtarea celor două centromere. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. proveniţi de la tată şi mamă.2.diplofaza.Tipurile principale de diviziune celulară. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. c.

După gradul de diferenţiere a celulelor. secretoare şi glandulare. senzitive şi de mişcare. Fig. structură şi origine. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. gradul de diferenţiere. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii.26. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice . conducătoare şi de transfuzie.Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor. alcătuite din celule tinere. formând o unitate anatomică permanentă. vasele de lemn. Din ultima categorie se pot amintit suberul. subordonate unităţii organismului din care fac parte. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere. fie prin asocirea de celule libere. după origine. -sunt interdependente. elementele de sclerenchim etc. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. protectoare. 18 . După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. cu proprietatea de a se divide necontenit.Meristem la pin silvestru Fig. şi ţesuturi definitive (specializate) . cu caracter embrionar. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice. atât din punct de vedere structural. mecanice.formate din celule diferenţiate şi specializate.25. Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. constituind o unitate fiziologică. de depozitare. absorbante.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. aerifere. îndeplinind aceiaşi funcţie. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. asimilatoare. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice.

en-endoderm. prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom. cu nucleu mare. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. adesea şi fără vacuole. constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig. bogate în citoplasmă. promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. Haberiandt.celulozici (Fig. Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate. care va genera razele de floem 19 .27). periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. strâns unite între ele . numite iniţiale de raza. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . primare şi secundare.ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig.25).Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare. pc-pericielu. . La alge. intercalare şi laterale. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. pe-periblem. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. Hanstein. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. deci origine în ţesuturile embrionului. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. În vârful rădăcinii. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. Meristemele . ce rădăcină: d-dermatogen. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale.26). meristemul are forma de con. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. cu pereţii celulari subţiri. La Gymnospermae şi la Angiospermae. pil-pilcriză. consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. promeristemele au mai multe celule iniţiale.Ţesutul meristematic este format din celule mici. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte.27. MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). ci-celule iniţiale.fără plastide colorate. muşchi şi ferigi. distingând: Fig. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide.

lemn secundar. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. în lungul organului. însă. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare. etc.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. iar spre interior dă naştere la lemn secundar. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. astfel. Obişnuit.şi de xilem secundar. 2-4. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată.în timp ce la Robinia ating 200y. alcătuit din: vase liberene. glandulari. Felogenul nou se localizează spre interiorul organului. ab-sorbanţi. În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar. altele lungi.II-III -formarea fragmoplastului. Schema diviziunii celulelor cambiale . ca un manşon. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . Fig. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale.în secţiune radiara. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. cambiul formează un strat neîntrerupt.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. denumite iniţiale fusiforme (Fig. întâlni şi sub formă de benzi. ale scoarţei.la Sequoia acestea ajung le 900y. Menţionăm. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber. .liber raza. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. Fig. că iniţialele de rază generează razele medulare secundare.28. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă.Se poate. format din: vase lemnoase. cum ar fi celulele epidermice. numit periderm.29. fibre libriforme şi parenchim lemnos. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric). ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. sub cel care şi-a încheiat activitatea. cu activitate limitată în timp. 20 .28). fibre liberiene şi parenchim libe-rian. Celule cambiale 1. de asemenea. iar însecţiune are aspect de inel. stomatele şi hidatodele. ducând la o subţiere şi alunecare a lor.La gimnosperme. cambiul nu este etalat.2—iniţiale fusiforme.

Formaţiunile epidermice. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori).3.Ce este histologia? 2. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului. Celulele epidermice sunt vii. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. uneori ondulaţi. 21 . de exemplu: la leandru (Nerium oleander). cerificaţi sau minerali-zaţi. rizoderma. la cele de apă etc). de formă tabulară sau poliedrică. 1. În cazul frunzei de la unele Coniferales. încă nediferenţiate (meristemoide). o vacuolă mare.I. glandele nectarif ere. Pereţii laterali sunt subţiri. enumerate mai sus. Picea abies (molid). mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. După origine ţesuturi-le de acoperire. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. frunze. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. 3. Abies alba (brad). Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. au citoplasmă dispusă spre periferie. 4. strâns unite între ele. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). Ficus elastica.TEST DE AUTOEVALUARE NR. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. elemente florale. şi primare (dermatogen. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive. celulele secretoara.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice. Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. glandele digestive. exoderma şi endoderma. adică hipoderma. celulele stomatice. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. hidatodele. cu pereţii îngroşaţi. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. fructe). alcătuite din celule parenchimati-ce. Bromeliaceae etc. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice.30).Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. la unele Begoniaceae. ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm). aici aparţinând epiderma. care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. cât şi la unii lăstari. cutinizaţi. se pot clasifica în mai multe categorii. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. cu pereţii externi îngroşaţi.

100-150 la tel. 300-500 la stejar. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig. Fig. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. 90-130 la pin. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice. 48 la dud. Fig. La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel.31. 4-cameră suprastomatică. lăsând între ele o deschidere. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. acestea fiind denumite epistomatice. Astfel. Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele.mai subţiri şi celulozici. Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil. 70-100 la frasin. aride. dispuse faţă în faţă. 1200 la cununiţă etc. sunt mai groşi. graminee).atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero.C-la Pinus. ghiocel. La leandru (Nerium oleander).Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă.A şi D).d-celule anexă.3-cameră substomatică. cu cameră suprastomatică (Fig.31. a ostiolei. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus.C).B-în secţiune. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat. fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice. Celulele stomatice conţin cloroplaste. întunecoase. în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. 22 . a-celuie epidermice. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri.b-celule sto-matice. 30. numită ostiolă. c-ostiolă.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. 115 la plopul negru şi tisă.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali). formându-se şi o cameră suprastomatică. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. Plantele adaptate la climate secetoase. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul. care are rol în micşorarea transpiraţiei. Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi.31.31. iluminat.D-la Anemone. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede. Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali).stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei.A şi D).1-celule stomatice 2-ce-lule anexă.

şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 . senzitivi. Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele.conici (la urzică). Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig.teiul alb (Tilia tomentosa). 2. îndeplinind rol protector. Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. 2-peri unicelulari la Ranunculus. vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. chiar mineralizaţi.32. în transportul seminţelor (plopi.Diferite tipuri de peri. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa).Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc.32. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi. separând-o pe aceasta de cilindrul central. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig.Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. l-papile pe petalele de Primula. îndeplinind funcţii protectoare. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis.săl cii) etc.continânduse cu o parte liberă. înfiptă în epidermă. ierbivore). Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm. plopul alb (Populus alba) etc. Cutisul poate fi uni sau pluristratificat. având forma unor tuburi (cei radiculari). apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc. secretori. mur.2-5).Fig.Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le. Organele multor specii din regiunele stepice. insecte.nu-mită corpul sau capul părului.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii.eu aspect de disc. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei. a transpiraţiei excesive.un toment.6). constituind peri unicelulari sau pluricelulari.. a perderilor de căldură în timpul nopţii. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu.6-peri stelaţi la Elaegnus. contra atacului unor dăunători (omizi. bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. Celulele rizodermei sunt vii. Pot fi simpli sau ramificaţi. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă. urticanti (Urtica dioica) etc. ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum). La stejarul pufos (Quercus pubescens). 1.32.Endoderma este un ţesut suberos primar. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. zmeur (Rubus).de agăţare sau sunt decretori. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante. perii formează o pâslă. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători. RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul.

care Fig. 24 . suberul are o aşezare regulată. pe ramurile tinere.ţesut de umplere. pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. cu aspect de brazde longitudinale neregulate. îl înveleşte perfect. fd . suberul are o culoare brun-roşcată.33. ţu . La mesteacăn (Betula pendula).cuticulă. Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. fiind înlocuite de suber. rezultat din activitatea felogenului. Suberul este un ţesut elastic. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. multistratificat.pa . se formează un suber alcătuit din mai multe straturi.33). ramuri. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. pa-parenchim. fructe.feloderm .strat de suberină. periciclului şi chiar liberului secundar. rădăcini mai bătrâne. aşa nu mitul suber moale sau plută. caz în care celulele mor. fg. suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. glădiţă. cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central.. Fig. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. Stejarul. uşor. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. La salba moale (Euonymus europaeus). În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. cât şi pe: tuberculi. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. La dracilă. f-felogen. salcia. fiind elastic şi flexibil. având diferite utilizări. numit suber tare. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. celulele conţinând betulină. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. La plantele lemnoase.felogen.. ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. suberul se formează la periferia organelor.parenchim.34.34). Cel mai adesea. tulpini. salcâm etc. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). fd-feloderm. în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. La stejarul de plută (Quercus suber). ct . sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. zada etc. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar. pinul. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. Celulele suberificate mor. s-suber. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze.

de umplutură. salcie.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. La măr. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). Deci. speciile de Cyperus.). localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. fie. având o structură histologică complexă. aderent toată viaţa plantei. Juneus. în timp ce la alte specii (frasin. ca de exemplu: razele medu-lare secundare. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig. măduvă. Chenopodiaceae ş. mesteacăn. În funcţie de durată. Prunus avium ete. 25 .).4. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor.. de absorţie. alcătuit din celule vii. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice. Abies alba. Apiaceae.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. rupândule. plop. Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. fibrile liberene şi lemnoase. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş.a.I. multe Cactacee. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare.Asteraceae. de depozitare. iar la fag. la multe plante ierboase (Fam. strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. În cazuri mai rare.35).Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat. cu pereţii mult cutaţi. în unele piese florale şi în fructele crude. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). Picea abies ş. 3. după funcţia pe care o îndeplinesc. celulele de umplere nu se suberifică. sub epidermă. stejar. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste. din activitatea cambiului. scoruş. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. salcâm. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. care împinge straturile de deasupra. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. mult mai eficent sub aspect protectiv. 1. trofice. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri.fie sub formă de inele la Betula pendula.a. prismatică.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. La conifere. care pat fi de diferite forme.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia. soc. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. Ţesuturile. par.ritidomul poate fi: persistent.acvifere şi aerifere. tei pucios). având căpături adânci. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul. De asemenea. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor. TEST DE AUTOEVALUARE NR.

Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. La plantele lemnoase. parenchim liberian şi lemnos. rzrizodermă. p-periciclu. caracteristic rădăcinilor aeriene. Fig. rizomii. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum. bulbii. Fig.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. substanţele de rezervă se depun în scoarţă. motiv pentru care se clasifiă în. seminţe).37).Fig. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale.celule se comportă ca adevărate 26 . Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. avide de a reţine o mare cantitate de apă. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. ţp-ţesut palisadic. fără cloroplaste. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. ţl-ţesut lacunos. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. în vacuole.tuberculii sau tuberculii. tulpini. (Fig.Cactaceae).36). Aceste . izediiametrice sau alungite. au pereţii subţiri.35. vacuolele mari. Cel mai adesea. muguri. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. end-endoderm. frunze. epi-epider-mă inferioară. X-xilem. Sempervivum si fam. cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă. fructe. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. d-floem. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate. sc-seoarţă. bulbo.extern şi intern. al-aleuronă.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor). Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente.ep-epidermă superioară.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. cc-cordoanele lui Gaspary.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. situate sub epiderma superioară.37. mari. am-amidon. B-fasole. numit velamen sau velamen radicum. cl-eloroplaste. săgeţile indică drumul servei brute.36.

B.b). Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. Amaryllidaceaei. având conţinut celular. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. frunze. cu pereţii îngroşaţi. Solonaceae.canal aerifer.).s-sclerite. ploaie. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). Celulele colenchimului sunt vii. Chenopodiaceae. Colenchimul tabular (Fig. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor.39). pline cu aer (Fig. zăpadă etc. Iridaeeae sau Liliaceae.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite.. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri.de formă prozenchimatică sau parenchimatică. Colenchimul are origine primară. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc.a).parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar. uneori şi cloroplaste. întindere. colenchimuri şi sclerenchimuri. Fig. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 . de formă prozenchimatică. răsucire etc.38).38. la unele Euphorbiaceae.rezervoare pentru apă. flori. la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. tabular şi lacunar (Fig. determinând răsucirea frunzei. mai adeseta din celule de formă stelată.39. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice. La plantele ierboase. Leamiaceae. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae. acestea se îndoaie spre pământ. numite ţesuturi mecanice. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. cu pereţii subţiri. frunze şi unele piese florale.i. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice. iar după modul de îngroşare a pereţilor. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. cu organite. Parenchim aerifer: A .39. care exercită forţe de presiune. celulele mecanice se grupează în. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. Cactaeeae. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate.

în floemul din tulpina de la molid (Picea abies). Colenchimul lacunar sau afinat (Fig.asigurând pe lângă rezistenţă la rupere.cât şi în carnea unor Vicia (b). întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate. fie ca un manşon continuu. în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). ca la iederă (Hedera helix). După forma şi dimensiunea celulelor componente.40. sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste. Salvia glutinosa). ca la alun (Corylus avellana). 28 . Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere. măduva organelor vegetative. cel mai adesea lignifieaţi.frasin (Fraxinus excelsior). c-colenchim afânat la susai.b).mucilagii. colenchimul este situat în scoarţa tulpinii. imediat sub epidermă. străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate. SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte. Se sclerifică celule din epidermă. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus). ca de exemplu la soc (Sambucus nigra).40.40. cu aspect de os. cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig. o anumită elasticitate si flexibilitate. iar cei radiari subţiri. mesteacăn (Betula Fig. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor. În general.cristale de oxalat de calciu etc. După origine. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. Glechoma hederacea. scoarţă primară. b-colenchim angular la soc.. în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate. carpen (Carpinus betulus). se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea.stejar (Quercus robur) etc. Brachisclereide în scoarţa pendula). parenchimul lemnos.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen).osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi.39. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor. a-colenchim tabular în scoarţa de curpen.strâns unite între ele.puternic îngroşaţi. SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. stejar (Quercus robur). Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri.în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album.39. macroselereide (Fig. Fig.a şi b). fructe.

lungi de 0. corn etc). de forma unor tuburi. medular sau cortical. La unele plante apar fibre în structura primară. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi.41. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare.cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. a. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului.exceptându-le pe cele de libri-form. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos. Seva brută. lemnul dur şi d-la alun. numite după locul de formare. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice. fibre libriforme . gimnosperme şi angiosperme). este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent).f iind bine reprezentat. lemnoase. scleren-chim periciclic. La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus. este foarte mare. lipsite de conţinut celular. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea). de regulă. dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. salcie ş. secundar de la cele mai multe plante. zadă (Larix decidua)etc. Deci aici aparţin fibrele liberiene. stejar. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice.5-3 mm. de la câţiva mm (4-12 mm la tei). ascuţite la capete. aşezate cap la cap. reprezintă celule alungite. La plantele superioare (ferigi. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim.care însoţesc liberul secundar. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig.Diferite tipuri de butonieră.Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) . Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. b-la stejar.41). cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop. 29 .). Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. rezistent de la esenţele tari (carpen.a. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar.

în general. lipsite de conţinut celular (moarte). numite elemente de vase (Fig.Seva elaborată care este o soluţie de materii organice. deci la angiosperme. a-inelate. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y . Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină. 0 traheidă provine dintr-o singură celulă.43.5 m. Fig.42.b). plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide. încât ciruculaţia sevei . Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1.b2-spiralate. brute se face greoi (încet). tulpină şi frunze. e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. c-reticulate. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. de sus în jos (descendent). b1.42.Tipuri de trahee.43). VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. Traheele sau vasele perfecte. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi.44. Aceasta poate fi simplă sau multiplă. În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect.însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig.a.d-punctate.42. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie.o lungime ce variază între175 şi 1900. d)izolate din lemnul de fag. Fig. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică. Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate.b). în mod 30 . formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a.B(c). Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu).Fig.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig.A şi B (a.b-la pin. se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. c-la stejar.

45. după un anumit timp de funcţionare se astupă. Din punct de vedere evolutiv. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. alungite. frecvente mai ales la Gnetales. pt-peretele speciilor de conifere. nelignificaţi. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. au apărut la pteridofitele fosile. În general. La familia Magnoliaceae. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei. la Robinia pseudaeacia. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig. vasele lemnoase.a. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite.transversală.b1-b2. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. bp-baza punctuaţiei. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. Magnoliaceae şi Amentiferae. la plantele acvatice şi cele parazite. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. considerate ca cele mai primitive. celulozici. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. scalariforme. fiind frecvente la Dicotyledonatae. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. t-torus. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. La unele plante. şi anume la Psilophytales (Rhynia. traheidele inelate şi spiralate. traheidei. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. alcătuit din celule vii.(Fig. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. l-sec. spiralate. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii. 2-sec.44. reticu-late. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele. fusiforme.longitudinală. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. punctate etc. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate.45). In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. Fig. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. în curs de creştere.c.45. realizându-se adevărate ornamentaţii. care pătrund prim 31 . întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă.d). Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme.uniform sau neuniform. Vasele inelate au pereţii subţiri. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. adică celulele se păstrează vii.

46). Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu. odată cu formarea tubului ciuruit. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae.47. formând aşanumitele plăci multiple (Fig. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. una va da naştere la celula anexă. Obişnuit. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar. cu pereţii terminali înclinaţi.45). permitând circulaţia sevei în sens transversal. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. în care apare o singură vacuolă mare. tuburile ciuruite devin anucleate. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). 2-celulă anexă. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. având toţi pereţii ciuruiţi.47). deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae.Vas Liberian în sec. dar sunt mai scurte decât acesta. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. după care mor şi se formează altele noi. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. 3-lamelă mediană . ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL.placă Fig. încât la maturitate. cealată prin alungire va forma vasul liberian. caloză periferică.4-nodul median de caloză.6-reticul endoplasmatic. favorizând o mai bună conservare. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite. 2-peliculă citoplasmatică. tuburile ciuruite au forma de celule alungite. longitudinală(a). aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. 32 . citoplasmatică. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă. Cel mai adesea.punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase.4-placă ciuruită. 53-pseudovacuolă. astupându-le (Fig. de parenchim liberian şi fibre liberiene. aceasta se numeşte simplă. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie. Fig.46. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. La ferigi şi gimnosperme. La Angiosperme. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros. Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. tuburile ciuruite sunt dispersate.

I. Cucurbitaceae etc.). asucţite la capete.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia.Solonaceae. -fascicule concentrice. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. deci sunt celule alungite. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. b-colsteral închis. cu elemente la care diametrul este mai mic. adică libero-lemnoase. de câţiva centimetri lungime. fie Iiberiene.5. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. precum şi îngroşări variate (reticulate. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. celule anexe. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). cu o dispoziţie în alternanţă.48.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. cu pereţii îngroşaţi. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. e-hadrocentric. bogate în amidon. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. c-bicolateral. spiralate sau reticulate. TEST DE AUTOEVALUARE NR.48. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte. distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu.48. 1. acestaeste închis (Fig. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. punctate şi chiar spiralate). Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul. x-xilem. constituind liberul tare. având rol mecanic. purtând numele de floem. înconjurat de lemn (Fig. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare.d şi e). cu pereţi subţiri. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. sunt vii. scalariforme. parenchim liberian şi fibre liberiene. In structura rădăcinii.Celulele anexe au formă prozenchimatică. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice. fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea. acesta poartă numele de hadrom. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. deci sunt simple . Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. Fig. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. fie lemnoase. parenchim lemnos şi fibre libriforme.48. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. -fascicule bicolaterale. FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. ca de exemplu întulpina de la tei. care pot fi: hadrocentrice. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. dleptocentric. iar când între lemn şi liber se află zona cambială. cb-cambiu. 33 . In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). având liberul central. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase).a şi b). 2. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig.

putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. Lilium. Hidatodele sau stomatele acvifere. susţinută de un picior.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. mugilagii. B. fiind caracteristice pentru multe specii de plante. pe stipele. de exemplu: Rosa ap. respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară. 1.49).Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături. fenomen numit gutaţie. La tei. de origine epidermică. păr glandular. răşini. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. este reprezentat prin epiderma superioară.extremitatea unui secretoare. După locul unde se depun substanţele secretate.50).49. gume. ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice.B-glandă adultă:cs-celule A. fiind numite nectarine extraflorale.Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei. Gonvallaria majalis. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie). Glandele nectarifere sau nectarinele. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă.51). reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor.Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. cut-cuticulă. mult căutat de insecte.a. nectar etc. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). cu secreţie internă. tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. dar 34 . 6.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. perii sunt emergente cu o structură complicată.participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig. balsamuri. La Drosera rotundifolia (roua cerului).3. răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. Fig. secreţie (sec). Jasminum ş. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. 5. c. e. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum).Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor. taninuri. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus).uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte.). Syringa vulgaris.. localizat pe sepale. Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. mirositoare.50. sunt structuri. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a.Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile. b.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice. Hidatodele pasive (Fig. d.perii glandulari pe frunză. ţesutul nectarifer. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. alcaloizi. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar.m.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive. Viola.

Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. Hidatodă pasivă: s . Hypericaceae etc.traneide. deci schizogen.53). mărginite de un strat de celule secretoare. se găsesc celule cu ulei eteric. fructe). 2.Canale secretoare sau rezinifere. transversală prin frunza de nalbă. B-sec. c. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). tulpini. astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari. Magnoliaceae .Ţesuturi cu secreţie intercelulară. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. Pinaceae. se formează prin îndepărtarea celulelor. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase. b.53. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei. La Rhus typhina (oţetar). e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer.epitem. Asteraceae. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare.stomată acviferă.Pungi (buzunare) secretoare. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri.52.52). Apiaceae. Fig. Fig. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale. sau uleiuri şi răşini. tr .Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc. 3. balsamuri.Celule secretoare:A.sec. latexuri). Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare.moarte.51. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig. Myrtaceae. dispuse printre celulele ţesutului 35 . rezinifer la pin (a-d).). uleiuri sau răşini.54. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. în canale se poate găsi răşini. care lasă între ele o deschidere permanentă. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare.unele Asteraceae etc. diferite substanţe de secreţie (răşini. Araceae. a. Fig. ep. căptuşite cu celule secretoare. de dafin. Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei. prin care se elimină apa sub formă de picături.

ajungând la mai mulţi metri. Moraceae. Urticaceae etc. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine). Euphorbiaceae.. Campanulaceae. care secretă latexuri. Manihot) etc.. nuc. de asemenea. alcătuind tuburi. ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). se găsesc celule cu mucilagii. Salix sp. Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. 36 .în scoarţa si măduva de la tei.numite si vase laticifere. laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. Conţinutul acestor celule este latexul. La speciile din familia Tiliaceae . Laticiferele nearticulate sau adevărate. În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere. la care pereţii despărţitori (transversali). Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). se găsesc celule oxalifere. iar la nalbă (Althaea officinalis). Frangula alnus (cruşân). Dupa origine şi alcătuire. În peţiolul frunzelor de la Prunus sp.54. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. cu numeroşi nuclei (structură cenocitică). Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii).Rhamnaceae. se întâlnesc enzime peptonizante. Papaveraceae. au dispărut. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. aşezate cap la cap. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. Alnus sp.B). celule mucilaginoase (Fig. Urticaceae etc.care au mare însemnătate economică. aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. (sălcii). Picea abies (molid). (anini). Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. prezente în scoarţa unor plante lemnoase. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. Quercus robur (stejar). formând tuburi cu latex.palisadic (Fig. Asclepiadaceae. provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică.54).

numită telom. apărute în silurian.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. tulpină sau frunză . în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. bilaterală (împărţindu-se în două planuri). în care sunt conturate. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. simetria. dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie).Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri). Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). orientarea în spaţiu. iar la alte plante are rol în regenerare. prin diferenţierea zigotului. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. Picea abies etc. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). primele cormofite (Psilophytinele). Ontogenetic. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. si anume: rădăcina. .numite butaşi. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. întâlnită la organele cu formă cilindrică. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. crescând ortotrop. nediferenţiate însa în organe adevărate.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. este o caracteristică comună a plantelor. regenerarea. Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen).. tulpina si frunzele. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope. La Gimnosperme şi la cele 37 . RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. structura. care constituie rădăcinile. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. organele vegetative care alcătuiesc cormul. de sus în jos. . puse în condiţii prielnice de dezvoltare. de exemplu: fragmente de rădăcină. Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. prezentau o axă ramificată dichotomic.tulpina şi frunza) şi organe de reproducere. deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. cu creştere drept în sus sau în jos. Filogenetic şi ontogenetic. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. de a regenera un individ nou. au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. . alcătuite din celule somatice. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. fie pot apare structuri mai complicate. îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. Ontogenetic. cu funcţie de nutriţie (rădăcina. originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. asemănătoare. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. . Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme.Orientarea in spaţiu. adaptate la mediul terestru. distingându-se un pol bazal şi altul apical.

-Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei. Celulele din straturile externe se exfoliază.occidentalis. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). rămînînd activi. sunt vii si bogate în amidon. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile.trifoişte. regiunea netedă.).Butomus umbellatus -roşăţea. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. diferenţiaţi din celulele rizbdermei. Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. -Regiunea aspră. au formă parenchimatică. Thuja orientalis. sunt unicelulari. terţiare (de ordinul II) etc. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică. Ea corespunde. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. în general. Pinus sylvestris. Bromeliaceae şi Araceae epifite. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. Lemna minor -lintiţă etc). rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. iar locul lor este preluat de altele noi. meristemul fundamental . din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti. periblemul şi pleromul.mai multe dicotiledonate. Ramificaţiile rădăcinii. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. (Fig. derma-togenul. 2-regiunea netedă. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). si zonei meristemelor primare : protodermul. scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. mai rar pînă la 20-30 de zile. MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia. alcătuind în ansamblu sistemul 38 . embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. rolul lor fiind preluat de micorize. Perişorii absorbanţi. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra.2-3 cm. prin radicele de diferite ordine. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. -Regiunea piliferă. încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. piloriza. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. după germinare. De asemenea.. de alungirea rădăcinii. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . iar vârful Fig. regiunea piliferă si regiunea aspră. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă). din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. formându-se exoderma sau cutisul. Vârful vegetativ.cit si specializarea celulelor.pa-perisori meristemul primordial.Cupressus sempervirens etc. La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă).Piloriza.55.Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. timp după care mor. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. Th. creşte şi devine rădăcina principală. .55). Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul. nu au peri radiculari. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. încît în această zonă rădăcina are o structură primară.

b-dichotomic. în mod mecanic. Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală. care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante.rădăcina are un tip de ramificare arhaic. se ramifică în acelaşi fel. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba).Rădăcinile pivotante (Fig.a.56. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. aceasta este diplostihă (Fam.a).iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici.57.58). c. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale. rădicelele iau naştere din endoderm. acvatice şi aeriene. radicular sau rădăcina plantei. M-meristem.56.longitudinală) .gorun (Quercus Fig. b-c petraea). Selaginella).56. din periciclu.tiv. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară.58.m. tei (Tilia cordata). End-endoderm. numit dichotomic (Fig. La Pteridofite. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel.58. iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. Forme de rădăcini:a-pivotantă. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. şi iese la exterior (Fig. 8 la fag.Per-periciclu.d). care la rândul lor. Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig. sub forma unui pivot sau ţăruş. de exemplu: 2 la răşinoase. în şiruri longitudinale sau ortostihuri. etc.Rădăcinile rămuroase (Fig. b). d-fasciculată. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale. molid (Picea abies) ş. 39 . la unele din cele actuale (Lycopodium. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic.Prx-protoxilem. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase. (sec. primi.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec. 58. de exemplu: carpen (Carpinus betulus). La ferigile lemnoase fosile. Fig. S-scoarţă. si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale.paltin (Acer pseudoplatanus).B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu. a. stejar (Quercus robur) etc. b. rămuroasă.58.Apiaceae). La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig. care la rândul lor se pot ramifica asemănător.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul. În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini.Fig.57).În acest caz.

acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron). aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor.Carpinus betulus (carpen). Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive. adică de sistemul de înrădăcinare. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale. funcţii care adesea devin predominante.a. lungi şi subţiri. bogate în aerenchimuri (Fig. de condiţiile edafice şi climatice. cârcei.Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon). spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza).60).cultivat şi la noi. Sunt rădăcini care apar pe tulpini. Robinia pseudacacia (salcâm) ş.). ra – rădăcini.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. 2. Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate.Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini. Apar la noduri. Rădăcinile metamorfozate. sub formă de.cu geotropism negativ.Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen).tei (Tilia sp. cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia. determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie. la care pe (ceapă).59. tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. La plantele lemnoase.Begonia sp. sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. Obişnuit. cu funcţii mecanice. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă).59. se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol. Rubus idaeus(zmeur). 3.). fenomen denumit metamorfozare. helix -(iederă). fără a-i parazita).Rădăcini aeriene fixatoare. în afara funcţiilor proprii. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant.59). Rădăcini adventive:A . gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc. fie din muguri dorminzi (origine exogenă).la Allium cepa (Fig. terţiare ş. Rădăcinile adventive. frecventă în pădurile de la noi. crampoane ca la iederă Fig. pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală.Zea mays (porumb):D . 40 . de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă).Corylus avellana (alun).de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu).mai frecvente sunt: 1. grupate ca un mănunchi sau fascicul.a. vârsta plantei. Rosa canina (măceş). pivotant-trasant. Rădăcinile normale.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori. plopi (Populus sp. fixarea ei.rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. Pinul (Pinus sylvestris). fiind variabil chiar la aceiaşi specie. 3 .D).(begonie). iar în locul ei se formează rădăcini adventive.Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. Philodendron) . În cursul adaptării la mediu. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol.F ziduri). Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. B . pe rizomi şi bulbi. rădăcinile pot fi: normale. După originea. când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. adventive şi metamorfozate. adică ramuri scurte.prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni. C . Acer negundo (arţar american).

Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus. ca de exemplu.grâuşor .Rădăcini cu nodozităţi.a. Rădăcini tuberizate: A . B -aspect general.detaliu. Fig. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste. 6.(lupoaie). La unele specii de orchidee epifite.Daucus carota.4.63). 41 Fig. mesteacăn .Rădăcini haustoriale (sugătoare). pin . Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante. brad Abies alba. la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig. hst-haustori.64).stejar .66).. specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale. 10. trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate. de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos. Fig.Pinus sylvestris. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase.Fagus sylvatica etc. (Fig.61). 9. specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc. înfingându-se în sol. Rădăcini tuberizate (Fig.Corylus avellana. Orobanche sp. 8.Quercus robur.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută. Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.Betula pendula. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi. 7.63. Fig. aglică . molid -Picea abies.Ranunculus ficaria ş.B-radicele tuberizate la gherghină. A . întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre.Rizophora). cu care sug hrana de la planta gazdă.62).Rădăcini asimilatoare.). . Rădăcini cu micorize. numite haustori. alun . care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov . 5. Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp).61.Filipendula vulgaris. caracteristice plantelor din familia Fabaceae.a.tuberizarea rădacinii principale la morcov.Rădăcini proptitoare (Fig.B-la vâsc. de exemplu: Vîscum album (vâsc).60.62. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor. Elaeagnaceae ş. rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.Betulaceae. fag .C-la aglică.Bahlia variabilis.65).Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori. Rădăcini aeriene care înmagazinează apa. Cuscuta europaea (cuscută). gherghină .

Colchicum autumnale etc. Micorize: C . deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele.64.abs-perişori absorbanţi.transv.hife. Fig. h. ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară. Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A). Fig. ierboase sau lemnoase. p. c. fragment de rădăcină mărit (B). care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere.endomicoriză la rădăcina de poroinic .) riz rizodermă.Rădăcini contractile (Fig. D . tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.11. Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri.).bulbul tras la adâncime.celule cu micelii.67. Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) .65. Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon .67). Fig.ectomicoriză la rădăcina de stejar .Quercus robur. B . Fig.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature. brânduşa de toamnă .66. 42 .mic .Orchis morio (sec. ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul.

Meristemele primare.scoarţa. sc -parenchimul cortical. scoarţa şi cilindrul central. m. protejat de piloriză.măduvă.69. C -structură deplin formată. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A .xl . La unele specii de plante (Citrus).pr -floem precursor. en-endoderma.lb-fascicul liberian. prin diferenţiere. ex.exoderma.68.cilindru central.rm-rază medulară. Fig. în mod obişnuit. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene.fascicul lemnos.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.mx-metaxilem. Fig. px-protoxilem. pcpericiclu.exoderma. cu pereţii subţiri. alcătuită.lb. lm. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma. deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. fl. cc .ex .Ferigile actuale. B -fază iniţială în formarea structurii. Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită.lib. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară. carc intern decarnbiu. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele. HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii.mmăduvă. este învelişul exterior. strâns unite între ele. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă.schemă.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie).fascicul liberian. procambiul şi meristemul fundamental).end-endoderma. rz-rizoderma.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. sc.Rizoderma. pcperieiclu. 43 .

dud -Morus alba. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme. vii. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis. cu lumen mic. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare. în formă de potcoavă. din tuburi ciuruite.). unele monocotiledonate (Agave. lipsindu-le pereţii ciuruiţi. de pasaj. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor. fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi.numite celule de pasaj. Cel mai adesea. laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam.bogate în amidon. castan comestibil-Castanea sativa. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.69). perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform. situate sub rizodermă. Endoderma terţiară (Fig. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate.. numit velamen.Araceae). îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. Rosaceae. fascicule conducătoare şi măduvă. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special.La plantele epifite (Orchidaceae. localizate în apropierea periciclului. celule de parenchim liberian. mici. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex.70. La gimnosperme. celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar. mugurii adventivi. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh).Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei. dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase. 2. Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule. specii de salcie .68. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma. uneori.iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste.B). de unde şi numele de teacă amiliferă. rizoderma se exfoliază. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi.Salix sp. Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar .69).striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig.68. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase. separate între ele prin raze medulare (Fig.Quercus robur. Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. Dracaena. (Fig. parenchimul cortical şi endoderma.sprijinite de periciclu. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul.68. celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină.69).în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi. Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii. primele vase liberiene nu sunt specializate.68. Prin dedtiferenţiere. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. celule anexe (numai la angiosperme) şi.69. Din loc în loc. elemente conducătoare. Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule. 70. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). Myrtaceae etc.ţesut de apărare specific regiunii aspre. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate. rareori stratificat (la Smilax). Fasciculele liberiene sunt alcătuite. Spre limita superioară a regiunii pilifere.alcătuită din celule parenchi-matice vii. cu celulele strâns unite. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii. adesea cu modificări speci-ale. celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele.cu îngroşări 44 . în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic. generând radicele. cu pereţii subţiri. cambiul.Scoarţa este pluristratificată (Fig. îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale. dispuse alternativ şi radiar. a-b). CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie.

structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). cambiul generează raze medulare secundare. din loc în loc. generând. structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem.pin sil-vestru (Pinus sylvestris). de exemplu: un canal în partea centrală la brad. de regu-lă. mai ales la monocotiledonate.octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber.cambiu. care se va divide şi radiar. xs-lemn secundar. Vasele de protoxilem se formează primele. Lemnul secundar depus an de an în straturi. La multe plante.71). alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim. De.reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. între 2 şi 7. regulă. salcâm (Robinia pseudacacia). care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior. încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen). rădăcina îngroşânduse parţial. numite secundare. La monocotiledonate măduva se păstrează. formând razele medulare. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. după un anumit timp (câţiva ani).alcătuite din câteva şiruri de celule. rmsecundare.rezultând o pătură continuă de cambiu. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). scoarţa primară sau chiar din rizodermă. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. flsmonocotiledonate se întâineşte. care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. Măduva. Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular. end-endodermă. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare. în dreptul fasciculelor de liber primar. dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. ph-floem. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. numai liber secundar. împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară.Ophioglossum.68. se pot sclerifica. uneori chiar din liber. de contur sinuos. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar.este strivit şi eu timpul dispare. tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur). La conifere numărul perechilor de fascicule variază. îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului. Şi felogenul funcţionează bifacial. care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. pături generatoare funcţionează bifacial. Pe măsura îngroşării. La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare. în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul. Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh). Liberul primar fiind împins spre periferie. constituind metaxilemul. mx-metaxilem. Fig. p-periciclu.m-măduvă. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate).generând spre exterior suber iar spre interior feloderm. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt. celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare.C). cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere. 45 .cele două. alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. în secţiune transversală (Fig. 71.felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . pe cele două feţe ale lor. deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria. peste cel primar. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii.

r-primordiile mugurilor axilari.6. Co . îl constituie încrengătura Bryophyta. cu creştere terminală. numit telom. 46 .IV): Hy . Pe lânga aceste funcţii. împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial. a apărut la cormofitele arhaice. Fig.protofile. ele crapă şi se exfoliază. Fig. Ccolet. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. şi obişnuit. de depozitare a unor substanţe de rezervă. dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii. 2. de pe un rizom orizontal. 4. Tulpina este un organ articulat.Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale.cotiledoane. alcătuiesc ritidomul. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic. cu simetrie radiară.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii.II.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ.muguraş.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. Din punct de vedere filogenetic. de înmulţire vegetativă.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. sub forma unui ax fundamental. 1.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare. tulpina poate îndeplini: rol asimilator. Rp -rădăciniţă.Descrieţi structura primară a rădăcinii. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină. cu geotropism negativ. Totalitatea peridermelor formate succesiv.epicotil. pf-primordii foliare. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor.I. ca organ cu structură anatomică determinată.72. Fp. de apărare etc. florilor şi mai tîrziu a fructelor. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.hipocotil. Ep . M .73. 3.III. tulpina. TEST DE AUTOEVALUARE NR.

culoare. cireş (Prunus avium. următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. hipocotilul. pe frunze şi chiar pe rădăcini. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). -muguri axilari sau aterali. seriali. iar din gemulă (muguraş). După unele din aceste caracteristici. mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri.formă şi organele pe care le generează. din tigelă ia naştere. epicotilul sau axul epicotil.sânger). Mugurii adventivi.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor.de la bază spre vârf (acropetal). unii deasupra celorlalţi. Forsythia ş. epicotilul (Fig. La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. După poziţie mugurii. coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii.la Robinia pseudacacia (salcâm). castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. în axila frunzelor. Tulpina este un organ articulat. alcătuită din noduri. mod de dispunere pe ax.). adică porţiuni mai umflate. pe care se prind frunzele şi internoduri.dârmox. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. numiţi şi muguri adormiţi. La Frangula alnus (cruşân). La plantele superioare. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor.ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). părozitate etc.m.73). care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile. la noduri.a. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. adică dispuşi în linie orizontală.). florali şi micşti. caprifoi (Lonicera xylosteum).la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală.). caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. baza. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane. sunt generaţi de periciclu. peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari. asociate cu altele(numărul solzilor. se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. când sunt dispuşi în linie verticală.. plop negru. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. carpen.72). Lateral.a. când se numesc pedicelaţi. Ultimul internod se termină cu un mugure terminal.74). determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. internodurilor. ca la nuc (Juglaris regia). avînd un important rol biologic în regenerare. ca la plop (Populus sp. La o plantula imediat după germinare se pot distinde.MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii.a. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. 47 . Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. Obişnuit. sălcii etc. După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. Cornus sanguinea . tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). carpen (Carpinus betulus). se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. Mugurii dorminzi sau preventivi.

Ramificarea monopodială (Fig.75. Fig. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale. ccicatrice foliară.74. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial. r-ramuri.ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal. D . Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. Larix. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică. rămânând simplă.vâsc -Viscum album). b-muguri laterali. aşa cum ar fi la ghiocel. numită monocaulă.Tipuri de ramificare la ordinulI.III etc. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod. moare sau se transformă în floare. formată numai din axul principal. condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. 2-monopodial caulinar. In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea. La unele specii cu muguri opuşi (liliac . Quercus. ca de exemplu: Abies.1). dorminzi şi adventivi. denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă. ccicatricele bracteelor. b-muguri florali. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig. formându-se două ramuri egale. La majoritatea plantelor..II. Tipuri de muguri:A . întâlnită la unele pteridofite (Cl. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică. a-mugure adormit. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. prin creşterea mugurilor axilari. iar alungirea în 48 . Pinus.75. : palmieri ş.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari.a. 3.3.). mai scurte diecât tulpina principală. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. Picea.Salix: a-parte distrusă de îngheţ. 75. tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal.Fraxinus etc.Fig.75.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea.este o formă rimimitivă.Syringa vulgaris. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1.2).(Galanthus nivalis). Acer. constă în faptul că (B) la fag. C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal. Fagus. ma-mugure axilar. Macroblast (A) şi microblas t 2. Ramificarea simpodială (Fig.Ramificarea dichotomică (Fig. având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic.76. mî-mugure de înlocuire. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ.B .

macroblaste sau dolichoblaste. TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. deci îmbracă o formă forestieră. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi). un arbore crescut izolat are o coroană largă. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului.Calamusul. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer. A. fiind tipul 49 . măceş ş. au coroana strânsă. habitusul poate fi variabil. globulară. Arbuştii cu ramificare simpodială. mai rar cu măduvă. cununiţă. HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi.columnară. consistenţă.cât şi trunchiul gros. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul. de exemplu speciile de Juncus. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. mai scurt. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. zmeur. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix. ramificate (Fig. tulpinile pot fi: aeriene . pline sau goale. orientarea în spaţiu.). tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. asemanător cu culmul.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal. microblaste sau brachiblaste (Fig.76.B).76. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. subterane şi acvatice. clasificându-se după modul de organizare. Sub influienţa factorilor de mediu. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. care este o tulpină neramificată. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală. ramificată. noduri dese şi internodii foarte. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. După mediul în care trăiesc plantele. anuale normale. ramurile prezinte creşteri anuale inegale. luând înfăţişarea de tufă. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. cu ramuri numeroase şi întinse lateral.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). . pendentă etc. adesea au ramurile. grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. purtând frunze la Larix.Pinus sau flori la Malus. Malus. formată pe parcursul evoluţiei. care au creşteri. ramuri scurte. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. adică după habitusul sau portul lor. In masiv. Tilia. forma secţiunii. crescută în ultimul an. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. durata vieţii etc. noduri rare şi intenoduri lungi. Betula. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi.). având creşteri anuale reduse.a. luând aspectul în formă de drapel. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. scurte. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. sferică. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. mai scurte. cu internodii pline sau goale. de orientare şi dispunere a ramurilor. de aceiaşi mărime. (mur. arborii din aceiaşi specie.aspect numit formă specifică. ce pornescde la baza tulpinii.. A). agriş.Pyrus etc. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. În raport cu modul de organizare. astfel. Scirpus. cu ramuri mai puţine. turtită.

cel mai răspândit. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri). neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave. aşa cum întâlnim la Campis radicans .retusa. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea .2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . 78).întinzânduse pe sol.anin verde etc.79. Apiaceae ş. S.Ficus sp. Alnus viridis .iar restul arcuit în sus. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. volubile. întinse pe pămînt.a. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. După orientarea în spaţiu. fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă. aşa cum 50 Fig.). Primula. . apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus). -tulpinile prostrate.77.77). cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă).curpen de pădure (Fig. -urcătoare sau scadente. 79. de exemplu la Humulus lupulus . Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1). Sempervivum) şi stipesul.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică. un microblast cărnos. tulpinile aeriene pot fi: 1. fără frunze.hrişcă deasă. şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat.tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului. S. -tulpinile procumbente.a. Salvia nutans). ce cresc vertical. Lamiaceae. cu creştere erectă.). Ficus sp.).Hedera helix (Fig.79. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat.reticulata etc. dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens). Lysimachia nummularia .1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente.gălbejoară. foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3). de exemplu: fam. Fig. -nutante.(l) şi Hedera helix (2).trâmbiţă (Fig. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. -geniculate.. fixată cu ajutorul lawsoniana. culcate pe sol.78. răsucite în jurul suportului.79.hamei.Tulpini ortotrope. Bilderdykia dumetorum . Taraxacum ş.Tulpini plagiotrope.3).sâlnic. purtând la vârf florile (Galanthus.Campis radicans. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit. Asteraceae (Compositae). 2. tulpină neramificată. La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. .. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. rădăcinilor adventive.

. cu creştere indefinită. adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă. 4. fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig. pir gros .bulb de Lilium. porumbar . TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. Tulpini subterane. simple sau ramificate. Polygonatum..Convallaria majalis. De pe ei se dezvoltă tulpini florifere.spini la Crataegus. unde ramurile au aspectul unor nuiele.Oxalis acetosella etc.1.80. Din această categorie amintim: filocladiile. aşa cum întâlnim la . 3. stânjenei .80. reprezintă ramificaţii ale rizomilor.Iris sp. a). cladodiile. (Fig. acoperită de suber.a. protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an). aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon . lăcrămioară .80. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă.cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză. microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă . lăcrămiţă .c).81.hypoglossum (Fig. frunzele fiind parţial sau total reduse. Lilium sp. porţiune care este lignificată. turtite.Ramuri transformate în spini. Equisetum la Ruscus aculeatus.Prunus spinosa. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada). reprezintă microblaste subterane. 2. sunt microblaste scurte şi cărnoase. c. Prin modul lor de organizare. -Stoloni. cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . cărnoase.Agropyron repens. cu frunze Corydalis. modificări care se numesc metamorfoze. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. sp.Polygonatum latifolium.După consistenţa lor. cu Fig. cum ar fi la păducel .b-filocladii Ephedra distachya.81). (Fig.. cărnoase şi lemnoase. tulpinile pot fi: ierboase. ş. scvamiforme. cu creştere definită. 2.ş. tulpinile metamorfozate pot fi: 1. R. tulpini virgate sau juncoide.rizom de brebenei . bogate în substanţe de rezervă (Allium sp.). mături – Cytisus scoparius. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii. 3. sunt microblaste îngroşate. Cactus sp. -Bulbo-tuberi. cu rol de aparare.Maianthemum bifolium. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris. şi simpodială. care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare).a. Tulpini asimilatoare.b). de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus.întâlnim la jneapăn (Pinus mugo). de exemplu la Fig. glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. muguri şi rădăcini adventive. reprezentând tulpini lăţite. II.Colchicum 51 .Cynodon dactylon etc.). ca la dalac .80. La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod.Tulpini tuberizate. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m).Paris quedrifolia.Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse.Ramuri transformate în cârcei. muchiate. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă.81).Crataegus monogyna (Fig. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază. După funcţiile pe care le îndeplinesc. -Tuberculi.Corydalis sp.tubercul de -Bulbii. măcriş iepuresc .

se individualizează şi un inel procambial. alcătuit din cordoane.). alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. situat în partea centrală a conului. procambiul şi meristeraul fundamental). 1952).tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). zona apical-centrală. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. 52 . Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. scufundate în apă (Utricularia.Lemna minor. b.autumnale. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. Hoffmeister. 4. cu aspect continuu. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. Teoria "tunica . completată la unele plante şi de meristemul intercalar. din care se va forma măduva. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. scoarţa şi cilindrul central. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. Procambiul va genera spre exterior. procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare.a.). Prin dezvoltarea vârfului vegetativ.corpus" (Schmidt. Gladiolus imbricatus ş. 3. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. mai întâi liberul primar. 1948. din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. zona periferică (inel iniţial). Teoria "celulei apicale . adică plutesc pe suprafaţa apei. formată din celule care se divid mai puţin activ . rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. Această teorie se verifică numai la algele brune. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante.cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. are un caracter tranzitoriu. dintre care amintim: 1. alcătuit din mai multe straturi de celule. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. troscotul de baltă . fără a fi fixate (lintiţa . spre faţa internă. apropiate ca idee. determinând creşterea în grosime a tulpinii. corpusul. 2. şi apoi. Vallisneria etc. Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată. Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . 1868-1870). pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă .Polygonum amphibium ş.iniţiale unice" (Naege1i. Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n. meristemui medular. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. c. a parenchimurilor corticale şi medulare. 1845.). care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. muşchi şi unele ferigi. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical. Buvat. iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare). 1924). 1862).a. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. foarte apropiate la plantele lemnoase. elementele lemnului primar. şi. Ultimele două teorii.

alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc. Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. fiecare fascicul are o endoderma proprie. f-fasc. alcătuind hipoderma.83. La Equisetum.83.sifonostel. cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi. uleiuri eterice. începând de la periferie spre centru.scoarţa .Evoluţia stelului: 1 .. Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice. se pot întâlni sclereide izolate. la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. libero-lemnos. cerificaţi sau mineralizaţi). La tulpinile tinere. 1.83. de raze medulare înguste. limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. 5 . pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie). 2 . In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse).Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. caz numit astelie.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase. La pteridofite şi unele specii de Primula. celule oxalifere.82). continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae).protostel. prin colenchimatizare. celule secretoare izolate (Lauraceae). caz în care tulpinile se numesc polistelice.Schema structurii primare află stomate. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig. răşini etc. despărţite de raze medulare (Fig. m-măduvă cloroplaste. Selix ş. Când inelul de procambiu devine cambiu. canale rezinifere (la răşinoase). caracteristic ferigilor primitive (Rhynia).la care xilemul este lobat (Fig.83. 3 . liliac etc. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. şi anume: epiderma.La tei. la nivelul epidermei se Fig.Epiderma este un ţesut primar. motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid. Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul.). Obişnuit. celule mari.a. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig. în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate.atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom). La unele specii din familia Moraceae.2). iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi.eustel. individualizarea frunzelor etc.. celulozici şi spaţii intercelulare.. 3. La unele plante. Acer. cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae). ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae). deosebim trei zone. format dintr-un singur strat de celule strâns unite. latexuri.4).83.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae). alcătuit dintr-o coloană centrală. a tulpinii: 2.3). urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon. având pereţiisubţiri. cu raze medulare înguste. sc . În scoarţă. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei.actinostel. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice. procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. lignificaţi. 4 .dictyostel. iar printre ele se află peri tectori şi secretori. continuă de xilem. scoarţa şi cilindrul central (Fig.82. Atât hipoderma. deci nu există cilindru central. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor.5). acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar. 53 . 6 . Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate. Atunci când endoderma lipseşte. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. cu e-epiderma. razele medulare şi măduva). Fig.83.1).

Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim.v-vase lemnoase. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte.La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate. periciclul este sclerificat total. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă. derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă. protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae. rm-rază medulară.cf-cambiu fascicular. Cucurbitaceae etc.84. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig.ca-celule procambiu. La familiile Myrtaceae. iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice.scl-sclerenchim. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi.pcparenchim liberian.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare. iar la altele (tei). Epiderma este unistrată. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon. urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase. La stejar şi unele monocotiledonate. formându-se fibre periciclice. 54 .cr-canal rezinifer.. Endoderma lipseşte. Fig. uneori şi felogenul. Cilindrul central începe cu periciclul. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern).85.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. alcătuita din celule parenchimatice. numit canal medular sau lacună. Apiaecae. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule. cilindrul central este de tip atactostel (Fig. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase).83. Lamiaceae etc. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. Solonaceae. anexe. m-măduvă. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus).85). străbătut de raze medulare înguste. protofloemul fiind dispus spre exterior. p. care adesea se pot sclerifica. plm-parenchim lemnos. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere.84).iar tulpinile se numesc fistuloase. Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive. cu rol mecanic. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol.. sc-scoarţă. sclerificarea are loc numai la periferia floemului. iar cea a xilemului centrifug. La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1.xl-xilem. diferenţierea floemului are loc centripet. lb-liber. tc-tub ciuruit. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae). În fasciculul colateral.libepidermă. Scoarţa apare pluristratificată.6).

cc-cilindru central. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat. având celulele sclerificate. diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central.A.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne.B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei.Structura primară a tulpinii de stejar.86.86. Endoderma nu este distinctă.schemă.B).(Fig.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).pc-procambiu. Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice. prelungindu-se printre fascicule.lb-floem.detaliu. din care unele. fl felogenului.87. . B-opuse. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat. se face în 55 Fig. B . la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat.liber. cu liberul orientat spre exterior.începutul diferenţierii scoarţă. e . iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul. diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. La fiecare nod.mx-metaxilem. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. ep . rm-rază medulară.. p-periciclu.Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig. Fig. întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice. în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise.h-hipodermă.parenchim sclerificat.epiderma.Endoderma nu este distinctă. care reprezintă o continuarea razelor medulare. alcătuind razele medulare. sunt destinate frunzelor.m-măduvă. scA .Fig. ps . la nivelul nodurilor. xl . dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ). comunică între ele în mod direct. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. Scoarţa este pluristratifi-cată. px-protoxilem. Măduva ocupă partea centrală a tulpinii.endodermă. Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara.C-la monocotiledonate. organe care au aceiaşi origine. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. numite urme foliare.xl-xilem.88. sc scoarţă.xilem. . având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma). Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma. 3.A. f.87. Plecarea urmelor foliare. 2.

urmele foliare pătrund oblic în tulpină. După prezenţa. cu xilemul (protoxilemul) endarh.90). lemn secundar şi raze medulare secundare. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. Abies). urmele foliare pătrund adânc în tulpină. la răşinoase. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. 89). de inel. ajungându-se astfel. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. numărului. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. Clematis etc. generând liber secundar şi inele de lemn. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare. lucru datorat prezenţei. Pe lângă traheide dispuse vertical. mărimea. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. La plantele lemnoase. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne.doua la Lamiaceae. numite traheide de rază (Fig. curbânduse apoi spre periferie. cu cambiile interfasciculare. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. iar liberul din celule scur-te. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). 56 . Chauveaud. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară. specifică tulpinii. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate. mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). par-curg în jos câteva internoduri. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. unde se unesc cu fasciculele caulinare.moduri diferite. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. de exemplu la Corylus este de 11 cm. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. După G. fără plăci ciuruite. Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. La monocotiledonate. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei.

în lemnul secundar apar şi traheide. localizate la noduri.px -protoxilem.sc col -scoarţă colenehimatizată. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A . Diospyros (abanos) etc.fibre. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme.l.Fig. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f .parenchim lemnos. transversală (A).t-lemn târziu. Sequoia) şi la unele angiosperme. epidermă.sc p-scoarţă parenchimatica.p scl.trahee.vp-vas de lemn timpuriu.a-punctuaţiune areolată. sub p . cr-canal rezinifer. anumită constanţă.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu.m.ta-teacă amiliferă. cb.p. Lemnul secundar la tei. principale: a)Parenchim lemnos terminal.traheide.acambiu intrafascicular. Robinia (salcâm) etc. ca la Magnolia (magnolie).vt-vas de lemn târziu.sector schematic.ph-floem. format din celule vii.col-colenchim. La multe plante dicotiledonate. aşa cum întâlnim la Pyrus.r – raze medulare. 57 . subţiri. cb. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme.epinel anual. mai ales la foioase.i. Thuja. fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi.89.intrlemn timpuriu.x-xilem.m-măduvă.pf-parenchim r. dispuse oblic (Fig.-rază medulară.int-cambiu interfascicular. pe lângă trahee. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple.periciclu sclerenchimatic.insule etc.91). Fig. radiară (B) şitangenţială (G): l. În masa lemnului.(sălcii).end-endodermă. B -sec. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali.ct-cuticulă. Juniperus. Parenchimul lemnos. b)Parenchim difuz sau metatraheal. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor. fundamental. Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi. distingându-se trei tipuri t . v. La unele specii exotice. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă. Tsuga.ptransversală. formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual. Quercus. Salix sp.90.91. Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig.

l2-liber secundar.secţ. Fraxinus ş.92.92. lemn de toamnă.lp-lemn de primăvară. m-măduvă. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic. pc-perciciu.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal.long.măduvă. ls-lemn secundar.B.93). cl-colenchim.transv.transv. m. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează.95. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos.l1-liber primar.Structura secundară a tulpinii la tei (sect. s-suber. fd-feloderm.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ.ia-inel anual. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. ca la Acer. în general.scp-scoarţă primară.t-tile. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie. c-cambiu. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb. lemn de primăvară. . datorită unei activităţi fiziologice mai intense.x2-inele anuale.a. La conifere. c-zona cambială.): s-suber.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene. lp-lemn primar. pd -parenchim de dilatare. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig. pe care le înconjoară parţial sau total. parabolic sau ondulat.92). o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale.94..pc-scoarţă primară. f-felogn. lt-lemn târziu.transv) ep-epiderma. denumit lemn târziu. 58 Fig. c-raze medulare. fiind numit lemn timpuriu. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig. u-ursini.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ.fl-fibre liberiene.l-lemn primar. grupat în vecinătatea vaselor.x1 . Fig.f-felogen. Lemnul care se formează primăvara.93..cr-canal rezinifer. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale). Inele anuale. rm-raze medulare. Fig. Fig.

Acer sp.Obişnuit. ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului). iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. numit inimă roşie. parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig. Populus sp. În unele cazuri (după defolieri. Fibrele liberiene secundare. ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. Vasele liberiene. stejar la 20. activă fiziologic. Fraxinus ş. Deci. Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul). Tilia cordata etc. Picea etc.abanos. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie.a. ca la Pyrus. de culaare mai închisă.. Duramenificarea începe la vârste diferite. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros . separate de razele medulare largi. răşini. Liberul secundar.. frasin la 40 ani etc. celule anexe. La plantele lemnoase. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. ci şi de condiţiile climatice. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani.94 ). Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor. Fagus sylvatica. Juglans regia (nuc). Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice.acaju ş.95).93. în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. de culoare albă.Swietenia . Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă.duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii. îngheţuri târzii).. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar.). În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. fiziologic inactivă. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. In concluzie. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax. traumatismele etc. Cornus mas (corn). la multe specii lemnoase. cu pereţii îngroşaţi. mai lăţitecătre periferie.. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent. ca la Betula pendula. impregnarea acestora cu gome. în fiecare an se formează câte un inel anual. celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig. rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. Popuius.în special în canalele rezinifere. Juglans ş. cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun). Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. la salcâm ia 5 ani..92. taninuri etc. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica.a.. plopi). foarte strânse (portocal). formată din inelele cele mai tinere. în timp ce la Betula. ca de exemplu la Quercus.95). La răşinoase rar se formează tile. Fagul formează un duramen fals.a. vârsta şi factorii de mediu. 59 . în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. proces denumit duramenificare.

60 . îndeplinind funcţiuni mecanice. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. după care este înlocuit de un altul mai profund. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei.Liber perimedular. Astfel. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar.a. se formează ritidomul.93). Când straturile de celule rămân celulozice. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. aşa cum este cazul la tei (Fig. feloderm şi uneori chiar liber secundar. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. straturi de suber. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial.viţă de vie etc. tei. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). La Tilia. din endodermă sau periciclu. producând numai suber. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale.. Solonaceae. Cel mai adesea. 2. Corylus avellana ş. fag. Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. Salix etc. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. Se poate diferenţia din epidermă (salcie. iar spre interior feloderm. este alcătuit din celule vii. soc etc. vii. scoruş). Razele medulare sunt uniseriate la brad. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. iar la arţar unul la doi ani. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare.dispuse izolat sau grupate în pachete. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. aşezate în serii regulate. din straturile mai profunde ale scoarţei. din primul strat al scoarţei (carpen.92. cu rol în conducerea apei. liberul este strivit. La majoritatea speciilor lemnoase apar. Suberul este alcătuit din celule moarte. Gentianaceae.suberificate. stejar ori în grupe la fag. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. ulm. Asclepiadaceae. pe parcurs mai multe zone de felogen. scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. mesteacăn. stejar. la stejar. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. Felodermul. cu aspect de pachete. însă. felogenul activează o perioadă mai scurtă. dispunându-se radiar.). ca la coacăz. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig. subero-felodermică. etc. ţesutul generat se numeşte feloid. ca la frasin. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. dar pot apare şi celule moarte.). salcâm. plop şi multiseriate la paltin. tei etc. La tei. 93). castan comestibil numai unul. alungite în sens radiar. fascicule. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. numite traheide transversale. Felogenul sau zona generatoare. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii. Apare mai târziu decât cambiul. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae. molid. iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem.. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. La Carpinus betulus. Fagus sylvatica. Ritidomul. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. iar în locul lui se formează altele.

În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal. 3. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. iar când este localizată spre vârf. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. limb şi anexe foliare. numit filogen. La unele gimnosperme (Welwitschia.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. de solzi sau de umflături circulare etc. sub formă de primordiu.I. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa. 61 . formând împreună lăstarul. simetrie bilaterală. Syringa ş. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă.Precizaţi funcţiile tulpinei. metamorfozate şi cele subterane. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. înmulţire vegetativă etc. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii. de nutriţie carnivoră. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie.7. Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. rezultă frunze cu limb spatulat. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător. transpiraţia şi schimbul de gaze. ulterior şi în limb.Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza. Dosera roturuffifolia (roua cerului).TEST DE AUTOEVALUARE NR.m. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. De asemenea.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple. fie de la vârf spre bază. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. cu creştere limitată. 2. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol.). Primordiile foliare au forme variate: de negi. 4. de absorbţie. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. din straturile lui superficiale. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme.a. morfologia. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. 1. se formează frunze palmat-compuse.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf. Pinus etc). excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. ramificare şi mugurii.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

valvată. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag . tei).alterne. atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus. Ulmus. urmează o linie spirală (spirala generatoare). 5/13. Acer ş.a.110. câte doua. conduplicată. numite unghiuri de divergenţă. 2 . 108.3/8 la cea octostihă. 2/18 etc. plicată. Fig. 67 ..convolută . rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula.circinată.după formula: d= unde d =c/o. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată. larg raspândită la plantele lemnoase. punectele de inserţie ale frunzelor. încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. Pyrus etc). PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii. 3 . ca nişte elice. luate fiecare în parte. involută. când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. care înaintează mereu în spirală. Tipuri de foliaţie: 1. Plantele. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus. potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii.revolută. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. Mozaicul foliar: A . Fig.involută.numărul ortostihurilor.conduplicată. 3 . revolută.d= divergenţa. B 2 . 5 . 4 .imbricată.Pinus etc). Quercus etc).Picea. Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare.. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. 2/5 la cea pentastihă (stejar.plicata. care înconjoară axul de mai multe ori.109.echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. c = numărul spirelor unui ciclu şi o .începând de la baza spre vârf. Corylus. 6 . Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. În 1947. Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale.). Fagus. plană.plană. Prefoliaţie:1 .4 . 7 . În cazul dispoziţiei alterne. Rumex). care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies.contortă.l07).gorun).Hedera helix. Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie. 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn).

Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele. frunza răsucindu-se în spirală. 3. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite.B-Berberis vulgaris. MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1.Anizofilie.ca la Hedera helix.l09) poate fi: apertă ca la plop. Morus alba. 68 . R. Convolvulaceae). deci sunt metamorfozate. valvata. Redera helix (Fig.E-stipele transformate în cârcei la Smilax.111.Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni. Cycas). caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. de la vârf spre bază (ferigi. fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună).Dintre acestea amintim: Fig.112.110). Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma. ulm.6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. Foliaţia (Fig. la niveluri diferite.cassubicus etc. ca de exemplu la Acer . Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice.Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare. ANIZOFILIE. 2. fără a se umbri una pe alta.Mozaic foliar. imbricată. FRUNZE METAMORFOZATE Fig. Ranunculus auricomus.frunze de forme şi mărimi variate. rogozuri). cârcei din peţiol la curpen (D).Aesculus. contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae .convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei. unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta.cârcei din ultima foliolă ls mazăre . diferite sunt dispuse în a celaşi plan.

iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) . cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari. A1oe arborescens (fig. iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. Cele mai multe specii de conifere. Din cele peste 450 specii carnivore de plante. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. Filodiile.113.113. întâlnite la specii de Acacia (Fig.Frunze suculente.D).Frunze cu rol de agăţare (Fig. 2. încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer.C). perpendicular pe ax. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului. rotundifolia.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. la Ilex aquifolium (laur).frunzele trăiesc un an întreg. a unei lame de meristem secundar. petiolul (Clematis vitalba . în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia).turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm). aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig.ll3. transformate în spini. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere.111). la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D).spin. Olea europaea (măslin). La Drosera rotundifolia (Fig. frunzele fiind monociclice.curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera.B). 5. Cirsium -pălămida. La Asarum europaeum (pochivnic). Neottia nidus avis (cuibuşor).113.La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi. Dionaea) sau în urne (Utricularia. In cazul coniferelor. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare). DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie. peţioluri lăţite cu rol asimilator. AIdrovanda. 6. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare.ll3.E). care se racordează la 69 .frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice.Aloe (C). sunt lung peţiolate. toate frunzele sunt reduse la solzi. 4. plantă carnivora. Laurus nobilis (dafin) ş. Fig. lipicioşi şi sensibili.Brosera aparţinând genurilor Prosera.a.frunza mărita. eşalonat. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca. E . ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). frunze suculente la Agave (B). Sempervivum marmoreum (Fig. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase. Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari.113. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice. Hepatica. prevăzută cu peri glandulari.A). Carlina .rouă cerului .. frunzele dispuse într-o rozetă bazală.Frunze cu rol protector(Fig. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare.Frunzele plantelor carnivore (insectivore).Metamorfoze foliare: A .Sarraceni).112). e . încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată.1. fie numai părţi de limb (Carduus . solzi. Pinguicula şi Utricularia.filodii la Acacia. frunzele cad după 2-15 ani. 3. cunoscute pe glob.Nepenthes. fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia.

La gimnosperme. ph-floem. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate.114.suberul peridermic al ramurii. formându-se frunze monofaciale. st-stomate. În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară .115. end-endoderma. tisa . Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. frunza are o formă aciculară. Cycas revoluta. deosebim: epiderma. cr-canal rezinifer. La pin. ph-floem. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu. end-endodermă.116). fiind denumite ecvifaciale. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule.cr-canal rezinifer. în general. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale.x-xilem. Ginkgo biloba.h-hipoderma. în timp ce la frunza monofaciala. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. continuă la Pinus sylvestris (Fig. Stomatele sunt de tip xerofit. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. 70 Fig. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim. ventrală) şi una inferioară (abaxială. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică. frunza având deci structură bifacială (Fig. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma. faţa de tulpina. Într-o secţiune transversală prin frunză. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe.116).st-stomată. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). m-mezofil. m-mezofil. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale.pp-ţesut de transfuzie. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară. Picea abies (Fig. .115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. Squoia giganteea. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. scl-sclerenchim. Frunzele cu limbul orientat vertical. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. molid. Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase.dorsală). astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. ienupăr.x-xilem. stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară.114).h-hipoderma.

diferite ca număr:1 la ienupăr. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. pp. Thuja. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial).epidermă. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar. În frunza de la Abies alba.ph-floem. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate. Epiderma este unistratificată. mezofilul este omogen.c-celule colectoare. Gnetum ş. p-ţesut palisadic. La Ginkgo.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere. l-ţesut lacunos .st-stomate.col-colenchim. se află câte două fascicule conducătoare. Fig. cu cuticulă evidentă. rar bi sau multistrată. Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma. deosebindu-se ce epiderma.Ephedra distachya (cârcel). Celulele parenchimatice pot conţine răşini. h-hipoderma. taninuri. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă).cr-canal rezinifer. prevăzută cu stomate si adesea cu peri. l-ţesut lacunos.p-ţesut palisadic.x-xilem.dorsală). 71 .ţesut de transfuzie. amidon.a.5-12 la pin. alcătuit din celule vii.117. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie.st-stomată. de tipul ţesutului asimilator septat. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig. ct-cristale. Larix decidua etc.2 la brad. phfloem. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza.end-endodermă. Sequoia. ventrală) şi una inferioară (abaxială.x-xilem. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e.scl-sclerenchim. Ea înconjoară periferic limbul..1-2 la molid.. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. superioară (adaxiala. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. ori numai în partea floemului la Larix decidua. Pinus sylvestris. 3 la jneapăn si pin strob.116. substanţe produse în decursul anului.La pini şi alte câteva conifere.

steluţă). fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). Fig. La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late. bogate în cloroplaste.Structura peţioIului La multe plante.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. Aparatul libero-lemnos. C-la diferite forme etc. buzunare secretoare. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic. relativ sărace în cloroplaste. 72 .săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice.). Betula etc). Cyperacese.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos.117). de tip lacunos la stânjenel (Iris) . garoafă. lasând între ele lacune aerifere. şi de regulă. are un singur fascicul libero-lemnos. Nuphar) . Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus). Carpinus. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu. canale.Poate fi omogenă. Structura anatomică devine. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. ţesutul mecanic reducându-se. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă. la plantele de umbră. tot mai simplă în nervurile de ordin superior. Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri. Thea sinensis . Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil.). P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel. măcris iepuresc. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. Palmae). săbiuţă. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. astfel.B-la Salix. Quercus.ceai ş. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu. spre epiderma inferioară. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. celulele epidermice au pereţii subţiri.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. găsindu-se numai câteva traheide. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig.a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus . adesea. Fagus. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi. stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. caracteristice majorităţii speciilor lemnoase.117). La plantele acvatice submerse (Elodea.În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. vâsc). În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). un număr mai mic de stomate. celulele conţinând cloroplaste. parenchimatice.a. Allium etc.laurocireş. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Myriophyllum etc. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara.grâul). parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. este însoţit de colenchim.). stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice.118. sclereide de Euonymus. Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic.

1.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze. un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma. 4.castan porcesc).Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia.STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime. Rezistenţa peţiolului.I. TEST DE AUTOEVALUARE NR.118).8. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă. 2. La peţiol. variabile ca număr (Fig.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate. ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare. 3.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum . situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 .faţă de tulpină.

5. alge galben-brune (Chrysophyta).a.dintre care amintim: 1. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci.tuberculi. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă.Salvinia. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ. Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. ca la Armillaria mellea (ghebe). brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale. si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare. La multe specii de Spermatophyta.La bacterii . ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială.ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor. 2. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci.rizomi).(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta). dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite.Fragmentarea.000 la plopul alb (Populus alba). lăstari. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. Înmulţirea vegetativă este un proces normal. a. circa 38. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori. înmulţirea se realizează prin sciziparitate. drajoni. procedeu aplicat în cultura ciupercilor. numite propagule. tuberule). roşii (Rodophyta).). caracteristică multor plante acvatice (Elodea. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata.În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. larg răspândit în lumea plantelor. În cazuri mai rare. înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată).000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28.000.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi. 4. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). fie prin spori. Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă. Lemna ş.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni. nucleul este individualizat. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale). şi se înmulţeşte prin sciziparitate. tulpini subterane (bulbi.Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare. 74 .La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului. muguri tuberizaţi (bulbi. 2. c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc). ca la drojdii (Saccharomyces).La muşchi (Bryophyta). de la un fragment de organ. prin înmulţire. 3.La Diatomeae. unde nucleul nu este individualizat morfologic.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare . prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată.

ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. gametul femel. prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. deci celulele sexuale sunt haploide. iar sacul embrionar este macrospor.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. ferigi etc. 2. ferigi. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. microgametul sau anterozoidul. fecundaţia se numeşte oogamie. adică inegali. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. 4. Dintre numeroasele tipuri de spori.Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor. despicătura.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. sunt microspori. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate. sporii mobili (zoosporii). reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial. Vaucheria dintre alge. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. spori imobili. exosporii. uneori şi cu organite de mişcare. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. La spermatofite grăuncioarele de polen. care este mai mic. denumită portaltoi). se formează o celulă specializată. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. 75 . 1. iar cei masculi mai mic. pomicultură ş1 horticultura) .Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). dar cu formă exterioară.Heterogamia (anizogamia). Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. cu nucleu. la Bryophyta.b. mobil sau imobi1. întâlnită la Fucus. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. caz în care nu se formează gameţi. numită ou sau zigot.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie . Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. diploidă. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic. Obişnuit. f iind numit spermatie. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). cel femel fiind mai mare.) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). asemănătoare (izogameţi). Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. muşchi. mărime şi strutură. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). la muşchi.Izogamia. întâlnită la plantele mai evoluate. în urma meiozei. 3. mobil sau imobil. citoplasmă.După formă. sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. amintim: endosporii. licheni. pe o plantă care are rădăcini.

spori ce vor genera o nouă planta haploidă. ferigi şi sperrnatofite . la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. şi respectiv. 3. iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. deci cu două faze vegetative. Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. 2. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului.Plante haplobionte. numită încă şi spo-rofit.Plante diplobionte. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. formânduse. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. formându-se spori. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. După durata.Plante haplo-diplobionte.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. fază în care se formează gameţi. Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. provenind din unirea celor gemeţi. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. fiind numită şi gameto-fit. faza diploidă sau diplofaza (2n). organismele pot fi clasificate în: 1. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi. Zigotul este dipioid. care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi. 76 .

Picea. inflorescenţei.s. La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi). celulă vegetativă. dispuse la extremitatea ramurilor.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Abies.end.în care prin meioză. .F-grăuncior de polen. polenici deschişi. br-bractee. I.p.-celule protaliene. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă. Larix ş. 3. Cfemelă (con).Descrieţi alternanţa de generaţii. delimitându-se astfel doi saci cuaer. Conul are o structură complexă. 2. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili). cu frunze aciculare şi persistente.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.B-inflorescenţă în secţ. grupate în inflorescenţe simple. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina).p cameră polenică.Florile bărbăteşti la pin (Fig.E-ovul.prin floarea masculă. fiecare cu un integument. 2.ovtransv. REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită.prin stamină. La completa 77 .care sufera meioza. formându-se tetraspori haploizi (microspori). ca nucleu voluminos. La baza florilor se găsesc bractei protectoare .s-sac i polenici.în timp ce la Taxus sunt 5.c. a-axa ovul.E-secţ.c. cu referiri şi la alte gimnosperme.a-saci cu aer.119. cu flori unisexuate. numite amenţi sau conuri.D-bractee şi carpelă în secţ .vnuc-nucelă. Fig.long.g—celulă generativă . 1.C-solz secţ. micropil.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris). îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită. Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule.prim-endosperm primar.120.m. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen).9.c-solz carpeler. lipită de două celule protaliene. transv. .119) se găsesc la vârful unor ramuri.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare. numiţi grăuncioare de polen. nudă. sub care se află camera polenică.c.br-bractee.la Cucressus 2-4. În cele ce urmează.n. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi.la Juniperus 4-6. 1. Florile femele (Fig. omolog eu sacul embrionar de la angiosperme.a. B-floare masculă. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială). care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi. Florile mascule la pin: Fig. Taxus. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas.Hi-micropil. Ginkgo etc.long. s. Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine).arh-arhegon. D-stamină cu saci carpelar cu ovule. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă. în general.120) sunt grupate în conuri.dispuşi în spirală. plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar.

end-endosperm primar. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). La Abies. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. larice etc. încă de la început se formează numai un singur embrion.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). formând un ţesut nutritiv. urmate de diferenţierea pereţilor celulari.121. iar celălat se resoarbe. tulpiniţă. Arhegoanele rudimentare. Pseudotsuga. reprezentat de planta însăşi. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. al primordiilor embrionare. cu câte o mică aripioară. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. solzii carpelari lignificaţi.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele.. 3. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). Aici germinează. una din spermatii fecundează oosfera. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. m-micropil. va fi împins în endospermul primar. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. i-celula mamă a endospermului primar. 5.Transformări post fecundaţie. molid. structură complexă şi durată lungă. la pin. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă). la Gnetales şi Taxus 2. care se resoarbe. Sporofitul are dimensiuni mari. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. conturat. La Araucaria şi Taxus. 4. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. brad. La polul micropilar al endospermului. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse. La pin. Alternanţa de faze. 78 . sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. Fig. Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte.121).şi endosporului. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. sunt interpretate ca organe fructiforme. fiind împrăştiate de vânt. tintegument. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. Larix. Picea. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. cele cărnoase de la ienupăr. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. din care se va dezvolta unul singur. Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. 6-arhegoane. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. La contactul cu gâtul arhegonului. care domină aproape întreg ciclul vital. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. La finele celui de al doilea an. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului.Polenizarea ai fecundatia. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. La pin se găsesc două arhegoane. mai multe cotiledoane şi un muguraş. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. din care etajul inferior.

iar frunzele în sepale.m. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. care aveau flori hermafrodite. Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. Arber. 1. . Quercus. Fagus. bazate pe dovezi fitopaleontologice. cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. După Goethe. cu un număr mare de stamine şi carpele. Betulaceae. Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite. Fagaceae. dioice. ş. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar.a. Organele reproducătoare. I.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor.susţinută de Bessey.10. ranunculaceele etc. Parkin. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales). Carpinus. 4. Juglandaceae etc. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. în formă de con şi au periant. Hallier. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. De asemenea. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. Juglans ). petale. Corylus. trioice şi poligame. cât şi flori femele (Alnus.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme.TEST DE AUTOEVALUARE NR. provenit din concreşterea carpelelor. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. dispuse spirociclic.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). hermafrodite. După această teorie plantele lemnoase apetale.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. După teoria telomică. 79 .) ar fi cele mai primitive. pro tejate de învelişuri.a. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). cel mai adesea. 2. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală. Warning. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. De asemenea. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. întotdeauna închisă în fruct. În evoluţia florii primitive. Teoria euanţiei sau a florii adevărate. consideră că floarea este un con modificat.). formatoare de gameţi. după fecundaţie. floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. Engler. Wieland ş. Un alt argument de primitivitate este prezen. stamine şi carpele. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. care emite teoria foliară. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată. care au flori mari.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

B-structura grăunciorului de polen: ex-exină. fiecare specie (Fig. Celula parietală se divide de două ori succesiv. C-celule parietale care La maturitate. B-iniţialele ascilor mascul. prin meioză. 3-la anin. 4-lisicarp.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen. polenici. prinse de filament printr-un singur punct. antera are forma unui mic mamelon. dă Fig. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici .omoloagă ca anteridiul. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului.129).Forme de grăuncioare de polen: Fig. Lamiaceae etc). 2-la tei. 85 .va da naştere la doi gameţi masculi imobili. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată. Prin diviziune tangenţială.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. parietale.l30. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică . din care: una mare .cu nuclei haploizi. sporogenă. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi.int-intină.129. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina). Fig. rezultând peretele anterei. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. Celula sporogenă. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. A.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare. fenomen uşurat de structura stratului secţ. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic. Într-o fază incipientă. prin anteră. Forma. Boraginaeeae.A). Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici.2-eusincarp.celula vegetativa.131.iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă .csp-celule sporogene.Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. care prin diviziune.B). protejat de epidermă sau exoteciu. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam. numiţi spermatii. dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă. prin mai multe di.n-nucleu.sm-strat mecanic. stratul tranzitoriu şi stratul tapet.paracarp.Apiaceae. Asteraceae. 2. 4-la carpen. grăuncioarelor de polen variază mult. Dprin deschiderea anterei.transv. 5-la stejar 3. cp-celule mecanic.florii (Iris) şi oscilante. 1-la plop. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). În interior se disting două celule inegale. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen.l30.130.sp-spini.cg-celulă generativă.cvcelulă vegetativă.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului.celula generativă (Fig. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. t-strat tapet. în secţiune transversală de contur trapezoidal. E1 poate fi monocarpelar.

În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului. În evoluţie. o-oosferă. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig.3-ovar infer. ch-chalază. având forme variate: foliaceu şi colorat. Brassicaceae. în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula).Iridaceae. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig.e-integument extem. Liliaceae).int. Fig. Pyrus etc. angiosperme:fun-funicul.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor). cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula. Tulipa etc. Ovarul este partea bazală a gineceului. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen.134.Poziţia ovarului în floare:l-ovar super.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular.iar florile sunt epigine (Malus. stilul şi stigmatul (Fig. infer şi semiinfer (Fig.nuc-nucelă. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană).Are lungimi diferite. uni sau pluriloculară. una internă. pentacarpelar (Caryophyllaceae. sin. filiform şi lung. Gineceul monocarpelar este şi monolocular. externă.int. un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător. plumos etc. lobat.Ranunculaceae. iar sinergidă. m-micropil.).122). alcătuit dintr-o epidermă calotă.).La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig. Viola) sau plurilocular (Lilium.131). gineceul cenocarp poate fi: eusincarp. paracarp şi lisicarp.centrală şi placentaţia este centrală. După modul de concreştere a carpelelor.lib. 3-centrală (La Primula).iar modul de dispunere placentaţie. . disciform. Tulipa). numinduse ginobazic (fam. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. La florile cu stile egale le numim homostile. integument intern. Liliaceae ş. alteori este foarte lung (Zea mays).l33). Zona internă a peretelui ovarului. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. măciucat. se numeşte semiinfer iar florile perigine.132).i.2ovar semiinfer . placentaţia fiind parietală. penicelat. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale.ant-antipodă. Crassulaceae.sc-sac embrionar.clStilul este o prelungire a ovarului. ovarul poate fi: super.).f-fasc. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae. ca la reprezentanţii fam.132..ovulele se prind de coloana h-hil. iar la cel lisicarp.Boraginaceae).a. prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană. Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul.lemn.Structura ovului la axilară (Fig.133. la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer. Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola). La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor.tricarpelar (fam. Fabaceae. Stigmatul este partea terminală a gineceului. 2-axilară (la Aquilegia).

diploid). se formează sacul embrionar. în jurul lui diferenţindu-se două integumente. s-sinergide. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus).cal-calotă. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc).7-11 dezvoltarea sacului embrionar. numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos. care alcătuiesc antipodele. Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. plecându-se de la o celulă iniţială. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc). Din dezvoltarea primordiului.m. atunci când se divide succesiv. care vor reţine şi hrăni microsporii. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. subepidermică.5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar . int. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul. 87 . caz în care ovulul este răsturnat. rezultând patru celule haploide (macrospori).i-celula iniţială .i -integumente.f.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide. mai întâi.pnuclei polari. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. 2-iniţială mărită. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. adesea însă se dezorganizează. ovulele pot fi: ortotrope. După forma lor şi orientarea faţă de placentă.ns-celula centrală (nucleu secundar). La polul opus.3-prima diviziune a iniţialei. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază.135. trei anti. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive.a-antipode. care la partea superioară lasă o mică deschidere.).dând naştere la o calotă (Amentiflore).substanţe. se formează sacul embrionar tipic. un orificiu. Schema.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr. numită şi arhespor.a. în locul denumit chalază. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. suprapuse în şir longitudinal. se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. format din 3 celule. Fig.care posedă 8 nuclei. din apropierea micropilului. chalazial se află trei celule. anatrope. În nucelă.e şi int. pe carpele.n.-macrospor fertil.o-oosferă. grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi.6-ovul cu macrosporul fertil. Fabaceae etc). care cuprinde oosfera cu două sinergide.. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central. Juglans ş.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional.nc-macrospori sterili. m-micropil. adică micropilul. campilotrope.

Pulmonaria ş. 3.a.). Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată. omul etc. au florile mari şi viu colorate. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală. polenul greu şi cade pe stigmat.staminele au antere oscilante.a. înaintea înfrunzirii (Salix. păsările. Ulmua etc. Laburnum. Plantele cu polenizare entomofilă.tc. Sophora. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame).Descrieţi macrosporangiile.). 88 . Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată. cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. polenizarea se realizeză de către apă. florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc.Descrieţi prganele de reproducere.a. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate. se reali -zează cu polen străin. La multe Orchidaceae (în special tropicale). fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. Corydalis. cât şi la cele cu flori bisexuate.cu papile secretoare de lichid vâscos.). fie simultan cu înfrunzirea (Fagus. secetă. 5.11. Gleditschia. 4.Precizaţi principalele teorii asupra originii florii.Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele. Fagaceae. La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. La plantele acvatice. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. Scrophulariaceae . boli e. apa. În vederea realizării autopolenizării. realizată de insecte. I.a.m.triloba. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. Anemone. indirectă.) sau după înfrunzire (Tilia. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. la Vitis. Polenizarea încrucişată. Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame). Daphne mezereum ş. deci este hidrofilă. polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială.Lamiaceae.m. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula. Prunus aerasifera. H. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). Quercus.). stigmatele sunt plumoase sau penicelate.). Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica. polenizarea este ornitofilă. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). Sambucua. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. cele perene înfloresc în fiecare an. Toamna înfloresc mai puţine specii. ieşite din fioare. florile bisexuate au anumite adaptări. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). Robinia s. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame).Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. Cornus. heterogamă sau alogamă. În scopul sporirii producţiei. 2. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. Prunug mahaleb ş. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. La unele plante florile se deschid ziua. la altele noaptea. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. şi anume: vântul. permiţând polenizarea şi fecundarea. Scilla bifolia.TEST DE AUTOEVALUARE NR.Unele flori se deschid o singură dată. iar dintre acestea cităm: Bederea helix. insectele. 1. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil.

rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). 1. apogamia. După un anumit interval de la fecundaţie. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului).12. din care ia naştere embrionul. Roascaceae. rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. La scurt timp de la feeundatie. Celula bazală se divide după mai multe planuri. fenomen numit apomixie. Nymphaeaceae etc. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul.fie din sinergide. numită zigot accesoriu. de peri sau de substanţele cleioase. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct.). Corylias.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. unde datorită fenomenului de chimiotactism. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză). În urma acestor modificări profunde. începe imediat după fecundare. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. Transformări postfecundaţie. ca la Betula. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. fecundaţia este dublă. înainte de formarea embrionului. 4. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari. embrionul formându-se fără fecmndaţie. adică chalazogamie. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. suplimen.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. tulpiniţă. 89 . I. Carpinus. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. parcurgând etapele de cvadrant. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce. grăunciorul de polen germinează. cotile.se îndreaptă spre sacul embrionar. unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal.doane şi muguraş. tari.Precizaţi transformările post fecundaţie. cu mai multe forme: partenogeneză. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. La majoritatea angiospermelor. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. dar mai întâi se formează endospermul secundar. va da naştere la embrion. fenomen numit porogamie.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. cei doi zigoţi încep să se dividă. are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. La angiosperme. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae. numit helobial.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). Mai rar pătrunderea are loc prin chalază. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. mucilaginoase secretate . octant. alcătuit din radiculă. După un timp scurt. formânduse tubul polenic. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar.

D. ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia.4-testa. abia vizibile cu ochiul liber. La unele plante semiparazite (Loranthaceae. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi.carancul la ricin. Micropilul.l36). Urmează tegmenul.137.carunculul şi strofiola. Fig. Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. 2-straturi rostopască (Chelidonium majus).SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. eliptică etc. micropilul. alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice. B . Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază.cum sunt: arilul. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule.tegumentul lipseşte. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul. Aesculus hippocastanum. celulozici. subţiri.3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii. aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă.Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei.E. dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus. ariloidui. Fig. O sămânţa este constituită din: tegument. Seminţele pot avea formă sferică. două zone: una externă numită testa şi alta internă . Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei. au asperităţi. Seminţele pot fi foarte mici. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul.la palmierul Lodoicea sechellarum. situat lângă hil sau opus. reniformă. C . lignificaţi (macrosclereide).verrucosus). Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg). Ea este alcătuită din celule alungite radiar. piriformă. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. 90 .cu rol în dezorganizarea stratului mecanic. Santalaceae). moarte. care corespunde cu testa. vizibil ca o pată mare. ovoidă.cu pereţii puternic îngroşaţi. oxalat de calciu.6-tegmen.termen. cu pereţii neângroşaţi. Testa este dură.ariloid la salba râioasă (arld). La tei (Fig.136. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia). 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. Ariloidul se aseamănă cu arilul. comprimată lateral.embrion şi endosperm secundar (albumen). urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul. 7-albumen. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. Anexele tegumentului seminal: A .caruncul la toporaşi (c). rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig. Arilul se dezvoltă din funicul.aril la tisă (ar). peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării. periferice.137).

C . stigmatul (Papaver).caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta.aleuronic (la Fabaceae).). caliciul.) sau la cârlige. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp. mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. alungite.endospermul secundar sau albumenul . acesta poate fi: amilaceu (Poaceae. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae). Fagus. D . Acer etc. Clasificarea fructelor. străbătut de nervuri cu vase conducătoare. Physalia.cornos-hemicelulozic (Coffea). La unele plante. la fel şi septele ovarului eusincarp.crescut mult în grosime. cu pereţi subţiri. Învelişul care constituie fructul se. La Quercus robur . Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm. Tipuri de seminţe: A . ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. Epicarpul. Clematis vitalba curpen de pădure)}. Fig.Fagus.caliciul. întregul periant. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. Euphorbiaceae. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus).Uneori.albumen cu perisperm. suculente. Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate.endendosperm.Dianthus.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. endocarp.cu perisperm. La formarea fructului. aşa ca la filia. numit perisperm (ax. sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii.).exalbuminată.a).care proeminează în locul ovarului. Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide).la exterior. pe lângă endosperm. Corylus. Obişnuit. epicarpul este format din celule poliedrice. Quercus. împreună cu câteva straturi de mezo. Menţionăm faptul că la Fragaria. o1eaginos (Linum. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial.Fabaceae. La unele plante. numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului.ea la Morus. Solonaceae ş. Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae.albuminată.138).ca la Canna indica.stilul şi stigmatul (la Quercus).carp pot da naţştere la aripi (Ulmus.per-perisperm. cu peretele exterior cutinizat. din care unele au generat peri stelaţi.stejar (Fig. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm. Quercus. e-embrion.139). B . pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp.138. provenit din mezofilul carpelei.Fyrus).Hedianthus). fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. mezocarp. ca la Fragaria. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie). mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei).Ficus carica etc. endocarpul este format din celule mari. care devin groase ( la fam. care au delimitat lojele. FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor. La teiul pucios (Fig.e-cotiledoane.. fie neted sau cu ţepi la castan porcesc.. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule.l40).având un ţesut special de rezervă . receptaculul. Juglans etc). adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute.baza corolei şi a androceului (la Malus. Piper etc. deci 91 . Niymphaea. Physalis.rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. provenit din epiderma internă a carpelei.

la care pericarpul (membranos sau 92 Fig.Structura ghindei:1-epicarp.g-foliculă. Fructele simple.Fructe uscate: achenă (a-Quercus.c-Carpinus). pot fi cărnoase şi uscate. se numesc fruct simple. mai frecvente sunt: achena.l41).140.din fiecare floare se formează un singur fruct.4yona int a mezocarpului.fdisamară la Acer.). Dintre fructele uscate indehicante. e-Ulmus).Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. 5-endocarp.a. după consistenţă. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. 141. . Juglans sau fibros la Cocos nucifera. Ribes. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. Aesculus hippocastanum.capsulă dehiscentă la Aesculus.139. 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri. Ligustrum. Olea europaea etc.iColutea):1-silicvă. 6-nervură. d. Vacciniuau Atropa ş. adăpostind o singură sămânţă. Drupa are endocarpul sclerificat. Fructele simple cărnoase (Fig. Fig.bfoarte gros.7-sclereide Fig. 3-mezocarp intern cu nervuri.Fructe cărnoase.indehiscente şi dehiscente. de exemplu la Vitis silvestris. bl-sâmbure). Capsula drupaceae. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae. m-siliculă (Lunaria).b-bacă la Ligustrum.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe. capsulă (n-Euonymus .142. păstaie (h-fiobinia.4-braehisclereide. numit sâmbure. Baca care are pericarpul în întregime cărnos. se caracterizează prin epicarp subţire. 2 –mezocarp colenchimatizat. bFagus. Fig.o-Syringa). conţinând una sau mai multe seminţe. Fructele simple uscate (Fig.142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi. c-drupă dehiscentă la Juglans. mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. 5-nervură.samară (d-Fraxinus.

fraga la Fragaria.). D .polidrupa la Rubus caesius regia) (mur). Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig.gutui).unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului. Ficus. ca de exemplu la Platanus. plantele sunt grupate în două mari categorii: 1. polifolicula (la Helleborus.3asincona şi 3b-secţ. Fructe multiple: A . paponida.144. Bigitalis) şi loculicidă (Datura. silicva. nu esete concrescut cu sămânţa (ex. ca la Ceratonia siliqua. Longit prin smochină la Ficus carica.unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi. numeroase seminţe. Fig. polidrupa (Rubus) etc. C .pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae). Ananas sativa etc.poama la Malus (măr). măceaşa.143). este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris). Fructe compuse: 1.lemnos). la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă.). cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae). la care pericarpul este lăţit. de regulă. drupa dehiscentă (pseudodrupă). Fructe false: 1 . Fig. Maclura.măcieşa la Rosa.polifoliculă la .Plante autochore.la Platanus.143. Fructele uscate dehiscente conţin. Ulmus etc.). 4 Paeonia peregrina.păstăia.fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex.la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). samara. Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver). Spiraea ş.a.B . Fraxinus. Din acesta mare categorie amintim: poama.pseudodrupa la Viburnum. Helleborus etc.provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum). care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. dovleac. cariopsa. cităm: folicula.4-ananas la Amnas sativa. în două valve.păr. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig.). 5. iar dintre tipurile cele mai frecente. Carpinus. După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele. la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex. silicula.la cea septicidă (Lilium. Fructele false provin din ovar.polidrupa la Rubus idaeus (agriş). formând o aripă (Betula. Din această categorie menţionăm: poliachena.polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus.fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger .ca la Juglans regia. 14 5. care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază.măsălariţă). 3 . dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig. fraga la Fragaria. 2 Ranunculus acris. Păstăile leguminoaselor la 93 . E .144). Magnolia. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur). ghinda la Quercus.ca la Fomoideae (măr. jirul la Fagus etc. Arachis hypogea (alune de pământ).l45).poliachenă la Fig. Morus. tipul foarte răspîndit . Paeonia. Brassicaceae). ca la pepene. capsula. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară.2-soroză la Morus.

Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9. animale.Lappula sgarrosa (Lipici). 3. aerenchim dezvoltat etc. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc. 10.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae. Caryophyllaceae).Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic). 6. 6. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. 94 . seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă. Populus. Epilobium).Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii. Chelidonium majus.Cocos nucifera (cocos). I.a. apă. Corydalis.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari. Şalix.Enumeraţi anexele seminţei. fructe aripate (Acer.Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2. TEST DE AUTOEVALUARE NR. antrenând şi seminţele. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. Betula. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore. care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11. Phragmites astraiis (trestie. Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci).uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag. paltin.Plante allochore. cu fructele respective. Ulmus etc.Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2. jirul.Precizaţi modul de formare şi rolul fructului. seminţe aripate (Catalpa). La unele plante fructele au cârlige. stejar. La slăbănog (Impatiens noli tangere).Descrieţi principalele tipuri de fructe.Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8. Xanthium strumarium (cornuţi) ş. 5. Ericaceae etc. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore.13.). capsula se deschide brusc şi cu zgomot. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. Arctium lappa (brusture).m. cu o coroană de peri la un capăt (Salix.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt.).Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1. La Hura crepitans. ţepi încovoiaţi.stuf) etc. 1.a.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5.Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4. are o bractee însoţitoare ca la Tilia. capsula suculentă se desface brusc în 5 valve. Veveriţa răspândeşte alunele. ghinda. Fraxinus. Typha (papură). salcâm şi castan porcesc? 7. 2.Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3.Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4. Populus. Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale.întreaga inflorescenţă. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu.

Tot în acest secol. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante. pufuliţă. inspirat după A. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial. măselariţă. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. Degen. iarba dragostei.).a. Ana Paucă. Georgescu.m.SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. K.000 de numiri de plante spontane şi cultivate. frăsinel. date întregite de cercetările efectuate de Fr. Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856). Săvulescu. Guebhard şi J. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac. Procopianu-Procopovici . Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie .în 1979. Tr. G. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856). C. Szabo. În anul 1898. M Fuss.Botoşani). publică date asupra florei din Bucovina. În anul 1898. scop în care le-a botezat. flora Moldovei a fost studiată de J. Schur (1866).1846). dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei. în secolul al XIX-lea. obrântitoare.spânz ş. iar V. şi I. în special. E. L. Nyarady ş. apoi o a doua ediţie în 1939. M Răvăruţ. poporul român. Grinţescu. a impulsionat cercetările botanice din România. zorele etc. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop. grîuşor. Al.). Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius.d. Borza. iarba SF. Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor. Ungar ş.friguroasă.m. A. De atunci şi până în zilele noastre. Contribuţii însemnate la studiul florei. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România".d. D. 95 . a cunoscut şi a denumit plantele. toporaşi.d. C. publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al. A. Procopianu-Propcopovici etc. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. A. Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale. luminiţă. Grecescu. postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist. Hurmuzachi. Ştefureac ş.leacuri sau ornament. ţăranul. Tr.Jussieu. Porcius. Brandză şi D. Borză. care pe lângă mai multe monografii.Czinhak. Beldie. I. ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării. Herbich. alături de cele populare româneşti. Numeroşi botanişti.iar dintre aceştia menţionăm: J.m. Simonkai. Brandză (născut la Viişoara. precum şi pe cele germane şi franceze. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. Butură. Primele lucrări botanice aveau caracter floristic.a. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. ochiul lui Cristos. Grecescu. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D.a. D. Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al. evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan. MĂRII.m. publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea. clasificate după un sistem parţial original. iarba crucii. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române". Fl. C. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare. spinul lui Cristos etc. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). V.Baumgarten (1816.încât trebuie considerat precursorul botanicii. iar Knapp. a vegetaţiei sunt aduse de Al.jud. Buia. Borbas. Zach. margeluşe. În anul 1906. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei. lăcrămioare.d.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului". F. dându-le numiri proprii după graiul său. Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului.a. elaborează prima hartă cu vegetaţia României. G. Morariu. În anul 1902. lăcrămiţa.

ca de exemplu: fam.Sub egida Academiei Române. Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (. taxonomie experimentală.frainetto (gîrniţa). Încă din 1925. cerris (cer). Progresele înregistrate de fitopaleontologie. care este o rasă geografică. Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. S. răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ.babylonica (salcie plîngătoare)'. chimie. Salix alba. Specia este alcătuită din populaţii.fragilis (salcie plesnitoare). anatomie. s-a editat monumentala lucrare "Flora R.Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. serologie. la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României.elaeagnos (răchită albă). -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. un escotop preferent şi un areal propriu.(stejar pufos). Ribes. operă în 13 volume. Paralel cu cercetările floristice. structura. pubescens . Q. -subspecia. Quercus robur (steriar). CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia.). fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea. dând descendenţi viabili şi fertili. Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele. -biotipul este o populaţie locală elementară. funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare. S. genetică. ecologie şi fitogeografie. S. Genul grupează specii înrudite.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj.a). S. ea rămâne mereu actuală. în perioada 1952-1976. anatomie vegetală. S. Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G. Rubus. citologie. rosmarinifolia (salcie de nisipuri). S. Pinaceae cu genurile 96 . diferenţiată morfoanatomic şi genetic. Populus. purpurea (răchită roşie). Fagus. Bucureşti etc. izolată reproductiv de alte specii. palinologie. Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă).viminalis (mlaje). cu indivizi interfecunzi. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu).S. orientalis (cărpiniţă). Ulmus. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. Borza. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. originea. Iaşi. dar nu şi reproductiv. embriologie. Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. genetică. Fraxinus. Q. urmate de cele regionale. editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata". ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. capraea (salcie caprească).România". iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo). Simpson). cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. biochimie şi biogeografie. Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor. Acer. Q. Lathyrus ş. având aceiaşi structură genetică. Q. Al. S. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. Roşa. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. petraea (gorun) etc. În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca.

m. iar nutriţia este. Betulaceae cu genurile Alnuş. Larix. Spermatophyta etc. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu.şopîrliţe din fam. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere. Borza. Gnetatae. Chadefeud şi L.phyceae (la alge .Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Tr. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C. Bacillariophyta. ex. Juss ieu. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante. Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate.ales. Beldie. Lauraceae şi Berberidaceae. Emberger ş.Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. Xanthophyta. sau atae (CI. din fam. Betula. Rosaceae.aceae (Aceraceae. ş. Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). Poaceae). Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. cu organizare morfostructurală simplă. Brandză. Carpinus. Basidiomycetes). filogenetice ( Adanson. Mycobionta. Fagales este alcătuit din fam. medicinale. se exprimă în limba latină. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii. Scrophulariaceae. În cazul familiei. din care mai cunoscute sunt fam. I. uneori cu o diferenţiere în rizoid. D. ciclul de dezvoltare. cromatofori diferit coloraţi. Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi). având obârşia din algele străvechi.phyta (Bryophyta. Ord. A. Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine. autotrofă. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. cât şi al celeilate unităţi.Prodan. Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . izolate sau coloniale. fie terminaţia . Euglenophyta. Nyaraday. aşa cum sunt: pteridofitele. Morariu. iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D. terminaţia . Syringa vulgaris . Au urmat sisteme de clasificare artificiale.).a. furajere. Pinus. I. Phycobionta. Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. în 1735. Betulaceae şi Fabaceae. Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul. Al. Ord. Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre). Oleaceae. de diferite forme şi dimensiuni. gimnospermele şi angiospermele. Chlorophyta.a. Anthoxanthum . Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. E. Pseudotsuga. Grecescu.viţelar din fam. Ştefureac. fam. Picea. Phaeophyta. de ex: fam. Magnoliaceae. Fabaceae). M.Salicales are o singură familie (Salicaceae). L. bazate pe unele caractere morfologice.d. Tiliaceae. 97 . Cedrus etc. Veroniea . Pinatae. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10. Chrysophyta. Pinophyta. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. cauloid şi filoid. Dicotyledonatae.000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. biochimismul.În clasa Diandra. denumirii genului se adaugă. A1.În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa. însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic. toxice. Linne. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare.liliac. în majoritate terestre. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). heterotrofe sau autotrofe. Sistemul de clasificare elaborat de C. Goniferopsida). deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia . Rhodophyta. De Candolle. Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri).) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice. Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante. în general. la rădăcina. Bryobionta şi Cormobionta.Abies. fără nucleu individualizat. Monocotyledonatae). Tsuga. Se întâlnesc şi familii monotipice. Numele familiei. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta). Corylus.

sămânţa fiind închisă în fruct. în general lemnoase.1. II. 3.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice. înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta).Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv. include gimnospermele. numit corm.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. cunoscute ca fosile din Silurian. Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă. 98 . TEST DE AUTOEVALUARE NR. 1. care au corpul diferenţiat.

adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune. Shema structuri virusurilor. Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. spirili (de spirală). fiziologice şi gazda parazitată. ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă. 3 – peplos.Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . patogene. de ac cu gămălie etc. numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus .5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales. Clasificarea virusurilor. producând boli numite viroze. poliomelitei.1 etc). variolei etc).147) : coci (sferice). dar clasificările existente au la bază criterii morfologice. Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. fie un cromozom.Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor). format dintr-o moleculă de ADN sau ARN.acelulare. mono sau bicatenară. care ajungând în citoplasmă.cuprinse între 0.146. grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene. Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular.SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. prismatice.grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei. 2.capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate. Virusurile au forme variate (cilindrice. bacili (de bastonaş). 1–genom viral.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. 99 .146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. Virusurile sunt entităţi infecţioase.2–capsidă. fără echipament enzimatic. Adesea. fără nucleu individualizat . Fig. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare. ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii. S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus. Bacteriile au dimensiuni reduse. spirocheţi (cu spire laxe). rar hrănindu-se şi autotrof. submicroscopice . solitare sau grupate în colonii. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. turbării. vibrioni (de virgulă). în structura virusurilor (Fig. rombice. Rubus virus . cubice. distruse prin liză. biochimice.1. în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage). deci fără metabolism propriu. liniară sau circulară. 3. Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă. unicelulare.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. Origine şi filogenie.) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos. Până în prezent nu există o concepţie unitară. împărţit în 3 subordine: 1. Electronomicroscopic.

g . un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni. Protoplastul este alcătuit din citoplasmă. mezozomi (pachete de membrane vehiculare). putând prezenta: un cil la unul din poli.spirili.149).148). streptobacili. la ambii poli – amfitrche. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: . I. 7 – bacili. producătoare de lumină . cu pigmenţi.cili. numindu Fig.sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. prelungiri scurte.bacterii termogene.148.bacterii fotogene. V. proteici. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul. producătoare de energie calorică.Structura celulei bacteriene:c -capsulă. În cazul cocilor grupaţi se distinge.bacterii cromogene. tetracoci. 10 – vibrioni. aşa numitele forme de involuţie.Forme de bacterii. Nucleoidul este lipsit de membrană. l . Fig.diplococi. 4 – peritriche.Y.11. 4-streptococi.tetracoci. care înveleşte plastul.Bacterii mobile: 1 . 6-sarcina.c-membrană citoplasmatică. r – ribozomi. 100 .bacterii de fermentaţie sau diastasiegene. Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice.vacuole. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile.stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine). alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. p. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. Nutriţia. n – nucleoid. Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme.147. triplococi. ribozomi. fiind formată din compuşi celulozo – pectici. streptococi (ca şiragul de mărgele ) . 8 -diplobacili. de culoare diferită. m-formaţiuni mitocondriale. Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină. 2 – amfitriche. ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L.coci.5-stafilococi. diplobacili.c . Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă. aparat nuclear (nucleoid).149. . 5 Fig.corpusculi polifosfatic.– se monotriche (Fig.Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie. Cele cu cili sunt mobile. f-picături de grăsime.X. stafilobacili etc. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor . celulei – peritriche. fie un smoc de peri monotriche. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii. 3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche. m. Mişcarea. 2 -diplococi.De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate. p . Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. 9 –bacterii filamentoase. mureină etc. Structura celulei (Fig. perete celular.

producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. amoniac. Origine şi filogenie.. saprofite sau parazite.Urme de bacterii se cunosc din Precambrian.Precizaţi structura celulei bacteriene. sulfuroase. II. cuprinde bacterii în formă de spirală. cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti. H. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic. izolate sau coloniale. din C02 şi H2O (Cromatium. fosforului. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. Importanţa bacteriilor. formând nodozităţi. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. 2. sulfului etc. 3. necroze etc. Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A. care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului. Thiocystis etc). C0o. Actinomicetele. Rhizobium). Clasificarea bacteriilor. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe.a). fiind anaerobe. TEST DE AUTOEVALUARE NR. şi cele fototrofe. fierului. N. 1. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre.Ce importanţă au bacteriile? 5.2. aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie. aureomicina ş.Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 .Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). azotului. motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta. decolorări. din care amintim: 1. în general ciclul geobiologic. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă. Prin alcătuirea lor simplă. Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante. myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori.Ordinul Actinomycetales. lactice). mobile.Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2. celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. Bergey. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase. butirice. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. putregaiuri.a.Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului. saprofite sau parazite. . include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. iar unele simbionte (Azotobacter. Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. 4. actinomicina.descompun substanţele proteice în apă. Bacillus putrifieans ş. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă. A. Înmulţire. pasteurianum). Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor. 3. Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi). care împart bacteriile în mai multe ordine. saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. Proteas vulgaris. Ordinul Spirochetales. Lactobacillus bulgaricus). acid sulfuric etc.

incluziuni. celulele respective dau naştere la noi plante. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma. precum şi anumite Cromoplasmă. iar cea externă. l–loculă. ca şi bacteriile. în condiţii nefavorabile.A).150. Chroococaus turgidus (Fig. filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice. 3). numit ficocianina. care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite. care Fig. foarte vechi.l). Algele albastre. Obişnuit. Formele 2–Nostoc commune.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa. Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite. rar heterotrofe. Înmulţirea. cuprinde cianoficee filamentoase. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile.cleiul pămîntului (Pig. de formă sferică sau alungită. Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos. Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii. 2.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş). protoplastului. alcătuieşte teaca gelatinoasă. autotrofe. după unii specialişti. lamelare etc.l50. Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune . Mişcarea.eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori. Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine. c–centroplasmă. Structura celulei (Fig. iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc). având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă. Origine şi filogenie. 1-Chroococaus turgidus. În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee. aderentă de citoplasmă numită locula. se face prin spori care se formează în sporociste. Tot în condiţii neprielnice.150. fără pigmenţi. Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150. formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină. din care amintim: 1.formează colonii de 2-4 celule. asemănător cu glicogenul. numite heterociste. Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe . izolate sau reunite în colonii.Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist).cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi.Ordinul Chroococcales. următoarea mai groasă. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă. aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria. Coloniile au formă variată: globuloase. chr– (ficocianina.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare.apărute încă din Precambrian. Înmulţire. oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele. filamentoase.citoplasmă şi un nucleu difuz. continuă sau întreruptă şi care este vagina. Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă. Algele albastre sunt organisme primitive. 2). ficoeritina. Nutriţia.l50. 102 . clorofila a şi carotenoizii).

micro şi macrofite. verde. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul.Grupul cromofiţelor. adică sunt plante diplobionte. amintind de plantele terestre. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor.formaţi în sporocişti. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite). Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. verde-gălbuie. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre. este la fel o linie închisă. autotrofe.amintesc de gametangi. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. 103 . 1. iar produsul de asimilaţie este amidonul. La rodofite. 2. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite. 3. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături. La Coleochaete. obişnuit autotrofe. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. iar când zigotul se formează în gametocistul femei. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori). la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie. îndeplinind rol protector. aparatul flagelar.el devine liber. învelişurile celulare particulare etc. clorofila a şi d. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă. iar cele mai primitive sunt mixotrofe. galben-aurie. gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee. floridee ca produs de asimilaţie.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. zigotul prin germinare generează carposporofitul. amidon de. reprezentând un imens progres evolutiv. în special a ficoeritrinei. Oogonul şi anteridia de la Chara.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. Dintr-un strămoş sau grup apropiat. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. cât şi prin cei indirecţi (meiospori). Diferenţierea talului într-un rizoid.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. nucleul. respectiv de sporangi. amintind fructificaţiile. De asemenea. au derivat probabil şi cromofiţele. constituind un mare progres biologic. Pe baza caracterelor citologice. dependent de gametofit. amintind de briofite. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim. au clorofilă a şi c uneori şi e. adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. Dispun de flageli heteroconţi. lipsa stadiilor cu flageli etc. incluziunile şi peretele celular. cromatoforii. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. prezentând o mare diversitate. În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor. Talul variază în limite foarte largi. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme.

Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. n – Origine şi filogenie. Înmulţirea. Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. Structura celulei. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. posterior. Diviziunea are loc în plan longitudinal. Învelişul celular. constituind un ram închis. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. Dinofitele cu periplast se divid transversal.151. cu multe caractere primitive.152). peste tot în apă chiar şi pe zăpadă. La Cryptomonas (Fig. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). mai lung şi plumos. la Cryptomonas: cri–criptă.Asexuat se multiplică prin zoospori.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris). iar la cele “nude” printr-un periplast. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular. characteristic. Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă.151). nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele. uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire. de culoare bruna. doi flageli heteroconţi. 1978). Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe. p – periplast. Nucleul este sferic-ovoid. heteromorfi. salmastre şi marine. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. unul anterior. pulsatilă. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori. Au unele asemănări cu rodofitele. Origine si filogenie. Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice. pirenoid. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. mod de viaţă. şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. pe partea Fig. xantofilele şi ficobilinele. inseraţi ventral. solitare sau coloniale. cele cu teca oblic. Pirenoidul este extraplastidial. un sistem pulsar complex. iar celălalt mai scurt şi pectinat. brun-gălbui. cu un nucleol. Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. celula este eliptică sau reniformă. de culoare brună brun gălbui sau roşie. situat în partea bazală. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid. cu simetrie dorsiventrală. Structura celulei (Fig. Reproducerea este izo sau anizogamă.Se nucleol. N – nucleu.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. împreună cu care au fost longitudinal ventral. constituind o structură unică în cadrul algelor. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat.). identificate încă din Permian. Noctiluca milaris este o specie diplofazică. numite cingulum şi suculus. Răspândire.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. fiind bilobate. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . l53. La formele cocoide anterior. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor. cum ar fi: clorofila a şi c. pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei.

su .155. 1 – Dinobryon.Dinofite:1–Peridium. B – porţiune mărită flagel anterior.152. l-2 cromatofori dispuşi parietal. n – nucleol. pi – pirenoid. nucleu cu nucleol. fs – flagel sulcar. fo – fotoreceptor. un periplast flexibil. o vacuolă pulsatilă. 2 – Hydrurus. gcrz – globul de crizolaminarină. n – nucleu. cm – corpi muciferi. 2 – Ceratium Fig. preponderent unicelulare. Fig. care maschează clorofila a şi c. st – stigmă.grup de tranziţie. Sub 105 . Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. A – colonie Golgi. spu – sistem pulsar. cig – cigulum. cr –cromatofor. pres – presculus. fiind răspândite în ape continentale şi marine. vp – vacuolă pulsatilă. Organizarea celulei. cr – cromatofor. m – mitocondrii. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii). fc – flagel cingular. pi – pirenoid. Celula prezintă doi cili heteroconţi.suculus. tr – trihocist. protoplasma. fa – palmedoidă. if – invaginare flavelară. Fig. asociată cu xantofila. fp – flagel posterior. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig.154. care este produsul principal de sinteză.000 de specii. N – nucleu. ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l.153. aparat Golgi şi uneori o stigmă. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină.

Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. recunoaşterea precisă a gradului de poluare. Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe. haploizi fiind numai gameţii. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). iar în stadiul Fig. B – privită din Răspândire. filogenie. 106 . în ape dulci şi salmastre. ca la Dinobryon (Fig. dar fără aparat flagelar. format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. Formele cu rafă au mişcări active. reproducere. intrând în compoziţia fitoplanctonului. numită rafa. La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică. cu un tip particular de perete celular. sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. prin larga participare în componenţa planctonului. deci una din celule este mai mare. reproducere.155). cât şi o crăpătură longitudinală. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2. r – rafă. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. protoplastul creşte. sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară.Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide. Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice. ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii. Înmulţire. una din celule părăsind lorica. ecologice. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie.plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig.. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale. Înmulţirea sexuată este o izo. Origine. privită lateral. iar după tipul de simetrie . de culoare brună. special. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca.La formele loricate se divide doar protoplastul. modul de reproducere ete. Celulele fiice preiau tecile celulei mame. Diatomeele sunt larg faţă. Organizarea celulei (Fig.ornamentaţie. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ). anizo sau oogamie. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. Unele specii prezintă un înveliş extern. numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). câte una de fiecare. unicelulare solitare şi coloniale. Răspândire. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. Înainte de diviziune. Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee. poligonală. Clasificare.156). Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli. Prin aceste exigenţe noduli laterali. tecile se îndepărtează puţin. În urma diviziunilor repetate. pe soluri. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună. nl – umede. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. mod de viaţă şi importanţa. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară. totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice). mod de viaţa şi importanţă. Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. Speciile monadoide se divid longitudinal. prezenţa sau absenţa rafei. Cromatoforii au culoare brună. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată. după care îşi reface cele două valve. fiind preponderent autotrofe. Îmnulţire. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). dar adaptate la anumite condiţii de viaţa.156.154). n – nodul central . ept – epiteca. ziduri şi stânci hipoteca. din care: unul central şi doi terminali. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. hpt – răspândite în mări.

ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m. solitare . filogenie. şi anteridie. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat. Ordinul Vaucheriales. filogenie. cu o mare diversitate morfoanatomică.a. Produsul de asimilaţie este diferit. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. cauloid şi filoid. macrofite. răspândite în mediul acvatic. lamelare. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. filamentoase. Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite. cît şi xantofilă. iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral. La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. Înmulţire. cu tal de culoare verde. iar amidonul lipseşte.Origine. xantofile. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. clorofila a şi c. Vaucheria are specii terestre şi acvatice. cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer. rar macroscopice. C . fiecare zoospor fiind biflagelat. pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e. săruri de potasiu şi substanţe pectice. La speciile dulcicole. de culoare verde. fucosanul. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. caracteristică este structura cu "piese în H". conţin iod. Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. verde-gălbui. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului. bandiform sau diferenţiat în rizoid. manita. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. Organizare.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile. separat de restul talului printr-un perete despărţitor.reproducere. pe lângă ceilalţi constituenţi. Trăiesc în mările şi oceanele reci. cu 6 ordine. tubular. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. caractere prin care se aseamănă cu Fucus.microscopice. brom. fixat de substrat cu Fig. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. picături de ulei. La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. Vaucheria sessilis: A – tal. reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. putând atinge dimensiuni mari.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile. Celula.157). Clasificare. Ciclul este haplofazic. iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună). Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae. Au evoluat paralel cu crizofiţele. aşa ca la Laminaria. Oricine. rar sunt dulcicole. are unul sau mai mulţi cromatofori. 157. având apogeul în Cretacic şi terţiar. şi anume: laminaria. Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. cu tal sifonai. Anterozoizii sunt heteroconţi. Vegetativ. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice. Feofitele au cromatofori discoidali. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. iar la formele filamentoase (Tribonema). 107 . fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. Diatomeele sunt foarte vechi. Macrocystis ş. De asemenea. B – oogon rizoizi incolori (Pig. iar sexuat prin izo sau oogamie..

Fucus vesiculosus. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria).2C.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. având tal heterotrih până la cel 108 . Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria). 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale. acoperind zeci de Km2. brom etc. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare. ca furaj şi îngrăşăminte. În raport cu gradul de organizare al talului. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. anizo sau o oogamie. Sargassum natans şi S. dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar. 2A. ca la Fucus. Clasificare.2D – formarea anteroiziilor.3C – formarea oosferelor. Înmulţire. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. numite aerocişti. adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide.3A. 2B. cu rol în conducerea substanţelor nutritive. Meristemele şi ţesuturile definitive. La Fucus ciclul este diplofazic. Algele brune au o mare capacitate de regenerare. determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer. cilindric. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. iar filoidul anual şi palmat-fidat.conceptacole cu anteridii şi oogoane. primare şi secundare. mici. gametociştii formandu-se în conceptacule. reproducere şi ciclu de dezvoltare.158.Feofitele sunt marine.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. vitamine. Din loc în loc. 1. feofitele sunt grupate în trei clase. numit meristoderm. Fig. 4 – zigot. Medula este alcătuită din celule alungite. 3B.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii. iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. alginaţi. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. Cystoseira (Fig. apropie algele brune de cormofite. celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi. Zoosporii şi gameţii au flageli. cauloidul este peren.158). celulele medulei se îndepărtează. alcătuind "Marea Sargaselor". importanţă. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. La Laminaria hyperborea. dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. . ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole.acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite. Reproducerea sexuată poate fi o izo. Răspândire mod de viaţă. devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde. iod.

Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. filogenie. Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon).saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. cât şi în ape dulcicole. dominând ficoeritrina. 3 – carpogon. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. Trăiesc în mări şi oceane. 9 – 10 – formarea carposporilor. 2. obişnuit. 4 – 6 – fecundaţia. zoizii lipsesc. sunt coloraţi în roşu la formele marine.159. 2 – spermatociste. fiind de formă lamelară. Fig. ). Reproducerea fiind o oogamie. Talul poate fi filamentos. 109 . cu mai multe linii evolutive. De asemenea. grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid. cu sporofit bine dezvoltat. Fucus). ulterior s-au specializat şi diferenţiat. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit. Natura pigmenţilor feoficeelor. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori.Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . Cutleria şi Dictyota. şi în violet sau oliv la cele dulcicole. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. L. Sphacelaria.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae).uneori gigantic şi gametofit microscopic. cauloid şi filoid. Origine. constituind un grup filetic închis. lamelar sau diferenţiat în rizoid. discoidală sau sferică. Feofitele. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. Cystoseira).cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie. cu două straturi de celule corticale şi unul median. Batrachospernum monilifere. Algele brune reprezintă un grup străvechi. grupe.Celula este uni sau plurinucleată. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. diferenţiat în rizoid. care maschează clorofila a şi d. Asteroxylon etc. Mitoza este de tip clasic. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. Cromatoforii.ază feofite cu tal bandiform. cauloid şi filoid (Fucus. Organizare.

le conferă rodofitelor importanţă economică. grupează alge roşii cu tal primitiv. 110 .Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. se formează zigotul. Carpogonul are aspectul unei butelii. apar gametocişti. de culoare roşie. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte. lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre. Reproducerea este o trihogamie. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. numite gonimoblaste. a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. cu un nucleol . tipul fundamental (Ceramium. În ea se găsesc vacuole.3.Clasa Floridophyceae. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. TEST DE AUTOEVALUARE NR. ca: agarul. fiind în conexiune şi cu nucleul. numită ampulă sau rezervor. rezultat în urma fecundaţiei. Fosile certe se cunosc din Ordovician. cu tal filamentos. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională).Clasa Bangiophyceae. cu unul sau doi flageli. Organizare. Celula are un nucleu individualizat. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul. 1. Ceramium) şi o serie de vitamine. Nucleul este mare. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. Zigotul. agaroidul (de la Gelidium. Clasificare. menţionăm: Batrachospermum. situată la partea anterioară a corpului. 1. permiţând modificarea formei. Gelidium etc Origine. Prezenţa ficocianinei. Alga este haplobiontă. deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic.cu toate că înmulţirea. La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic. În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă. reproducere şi ciclu de dezvoltare. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. rotund. aparţin la doua clase. cu tal foliaceu. dependent de gametofit. eliptic sau sferic. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie. la noduri cu verticile de ramuri. filogenie. Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. numită stigmă. iar unele specii ale genului Porphyra.159. în special. mod de viaţă şi importanţă. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. Corallina.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig. Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. iar anumiţi produşi metabolici.Înmulţire. II. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole. De aici.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii.numit endozom. articulat. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n). 2. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie. Răspândire. Ceramium.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3.159). pe substrat calcaros şi la adâncimi mari. numit carposporofit. din zigot se formează un sporofit diploid . respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig. Vegetează. La.l60). descoperirea unor genuri intermediare.microscopic. de pe care pornesc flagelii. Polysiphonia).care ies dintr-o adâncitură. reuneşte rodofitele cele mai evoluate.

stigmă. Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. filogenie.). asexuată şi sexuată. vp – vacuolă pulsatilă. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate. cit – citoplasmă. uneori mai mulţi. Aparatul vegetativ este foarte variat. Volvex aureux. În procesul de asimilaţie. impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. cit şi cu algele verzi. prin produsul de asimilaţie (amidon). pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie. Nutriţia. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. clorofitele sintetizează amidonul adevărat. flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). st – sigma. În condiţii nefavorabile. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic. Clasificare. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi. cu cromatofori de formă variată (disc. Coniugatophyceae 111 Fig. însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. chl – cromatofor. cromatofori. În celulă se află citoplasmă. pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie. adică ambele sexe ale cu colonii fiice. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. şi heterotalic. pirenoizi etc. phot – fotoreceptor. se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. evoluând paralel cu protocariotele. un nucleu (la unele mai mulţi). ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . clopot. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. Origine. vacuole. haplodiplobiontă şi diplobiontă. numită zoosporocist. cs – cuticulă striată. Euglena viridis : n – nucleu. ch – cromozomi. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. stea etc. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. p. dict – dictiozomi. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. După durata celor două faze (generaţii). panglică. într-un plan longitudinal. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. Euglenofitele îşi au originea în protofite. Fig. bl – blefaroplast. ziduri). Prin caracterele de organizare şi structură celulară. Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. Înmulţirea.cp – paramilum. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. Înmulţire.161. Organizare. Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. prin închistare. Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă. rar heterotrofe sau mixotrofe. anizogamie şi oogamie. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a.160. euglenele trec la o viaţă latentă.

prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. Coloniile de Volvox aureus (Fig. fără flageli. anteridii şi oogoane. grupează algele verzi propriu-zise. cu talul pluricelular filamentos. formând un înveliş protector. Ulothrix zonata: Fig. 3 – anterozoizi. solitare sau în colonii. Înmulţirea sexuată este o izogamie. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar. având flageli egali. 5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie. rezultând zigotul. este o algă frecventă în apele dulci. răspândite în ape dulci.163). lăsând impresia unui archegon. Ordinul Ulotrichales.şi Charophyceae. latissima. Această clasă. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. cu zoospori. 4 – zigot. zoosporilor. cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii.162). iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori. tetraflagelaţi. cuprinde 6 ordine. unde participă la formarea planctonului. pe care se află pirenoizi. Fig.alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. 6 – zoospor. disciforme. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1. Celula are în citoplasmă un nucleu. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox). Zoosporii şi gameţii au 2. fecundaţie. Ulothrix zonata (Fig. Ordinul Chlorococcales (Protococcales). cât şi alge pluricelulare. În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. Unele specii se înmulţesc prin diviziune. după unii autori. pe ziduri. scoarţa arborilor. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole. răspândite în oceane. Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera.161). grupează alge verzi unicelulare solitare. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane. cu talul alcătuit din filamente ramificate. 4 sau mai mulţi flageli. adeseori reunite în perniţe mici. Trăiesc în ape dulci (Chlorella. sunt sferice.1'– zoosporange. legaţi între ei prin plasmodesme.162. Ordinul Volvocales. pe sol umed. mări şi ape dulci. unicelulare. 2' – gamet. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar.163.Clasa Chlorophyceae. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U. Unele sunt mobile. 112 . rar poate fi şi oogamie. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi. 4 – oogon dupa 2 – gametangiu.cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. 1.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor). din care amintim doar 5.3' – copularea gameţilor.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală. ca nişte peri. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi. care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie.

166. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea. Fig. c – cornulă. răspândite cel mai adesea în ape dulci.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. Celulele talului sunt alungite.165. n – nucleu. conţine un singur nucleu. e – celule corticate. simplu sau ramificat. Genul Cladophora cuprinde numeroase specii. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. Spirogyra: 1 – celulă mărită.Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . numite lâna broaştei. Caulerpa prolifera (Fig. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare. 2 – conjugarea. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o). fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi. în anumite stadii de dezvoltare.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric. Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare.Fig. Ordinul Siphonales (Bryopsidales).La unii reprezentanţi. grupează alge verzi cu tal unicelular. grupează alge filamentoase. Caulerpa polifera – tal . care amintesc organele cormofitelor.cr – cromatofor. verzi. Talul este ramificat şi fixat de substrat. f – foliole. târâtor numit cauloid. mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular. Alga trăieşte 113 Fig. Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). Cloroplastele sunt numeroase şi mici. z – zgot. numite filoide. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste).164. talul sifonal. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral.

Genul Spirogyra (mătasea broaştei). TEST DE AUTOEVALUARE NR II. adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte. cu organizare complexă. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor.166).Cum se înmulţesc clorofitele? 3. pluricelular. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale. dar fără a avea legături de filiaţie. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. 165).Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. 1. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. bălţi. filogenie. Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. 114 . au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae). formată din noduri şi internoduri. curgătoare. Flagelii lipsesc în toate stadiile. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. cu cromatofori sub formă de panglică. Chara fragilis (Fig. Ulotrichales.4. Chlorococcales. în special chlamidomonadaceele. brune. La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig.Daţi exemple de alge verzi. cit şi algele din ord.Clasa Charophyceae. locul prin care pătrund anterozoizi. înmulţirea sexuată este o conjugare. care trăieşte în ape stătătoare. 3. care cade pe fundul apei şi iernează. Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate. cu talul pluricelular. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. Origine. Prin dezvoltarea sporofitului. astfel format. După unii autori. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi. cuprinde un număr mare de specii. iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor.nu au dat naştere la nici un alt grup de plante. Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre. având corpul.l66). Conţinutul uneia trece în cealaltă. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă. nefixate de substrat. fuzionând (cistogamie). constituind un ram de evoluţie închis. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. evidenţiind un înalt grad de evoluţie. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. Oogoanele sunt mari.în mările calde.emit câte o prelungire una spre alta. ovoide. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). care formează coronula.dispuşi spiralat. Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci. dar de sexe diferite. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. continuându-se cu alte celule scurte. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Din ele ar fi derivat algele din ord. acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. 2. Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite. cu talul alcătuit din filamente libere.Origine. în sensul formării talului filamentos. 4. acoperit de doua valve. Zigotul. Clasa Conjugatophyceae. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. diviziunea celulei. iar sexuat prin conjugare (Fig. reuneşte alge verzi haplobionte.

). rezultând mixamoebe. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. formată din mixamoebozigoţi. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. Organizare. Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. de culoare negricioasă. care ulterior îşi resorb flagelul. înmulţire şi ciclul vital. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi). Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig. 2 mixospor. brun etc. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade.167). 3 – mixamoebe. Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). galben. Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta. Arcyria feruginea (sporangi deschişi). Lycogala epiderum (Fig. 7 – corpuri sporifere. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. în păduri. reface plasmodiul plurinucleat. au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe. Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. Prin caracterele lor morfologice distinctive. c – spori. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire. în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. alb. Ca structură. care prin diviziunea nucleului. plasmodiu şi sporocarpii. 5-6 – plasmodiu. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. sporifere. cu structură granulară. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare. Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. Fig. Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. heterotrofe saprofite.cu talul de tip plasmodiu. Răspândire. varia: a – sporangi. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni.SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. în ea fiind înglobaţi nucleii.168. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). diferit colorat (roşu. adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă.168). Mycophyta şi Lichenophyta. iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune. simbionte. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu. 8 . Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 . Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi.167. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. hialină la exterior şi endoplasma. numită peridie. 2 – mixomanadă.Stemonitis fusacorpuri b – elateră. pe substrat organic în descompunere. în care se găsesc numeroşi nuclei.

iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. rar la cel acvatic Morfologie. hemiceluloză etc. numite conidiofori.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. adaptate la mediul terestru. adică un miceliu tubular.Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular. formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. doi sau mai mulţi nuclei. aşa cum ar fi: ascosporii. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior). Ciupercile pot fi monofage. iar cel cu doi nuclei (dicariotic). în organele sporifere sau la suprafaţă. Hifele miceliene. cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. numărând peste l00.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife. Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. extrem de variat. Ciupercile se înmulţesc vegetativ. ţesuturi false. În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii. iar fiecare celulă are citoplasmă. Basidiomycetae). Se mai întâlnesc condriosomi. Culoarea miceliului poate fi: albă. când atacă o singură gazdă sau polifage. La ciupercile inferioare.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă.distingem: exospori şi endospori. corpul vegetativ este un sifonoplast. celuloză. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică. corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. Peretele celular. atunci când atacă mai multe specii de plante. Tot exogen. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite.care au membrană. Sunt plante heterotrofe. bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. neseptat şi plurinucleat.000de specii. nucleoul şi un număr mic de cromozomi. Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul. producând boli numite micoze. Înmulţirea. Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. unul sau mai mulţi nudei. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori).mixosporii). neagră etc. asexuat şi sexuat. Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive. apropiat de ciuperci (Archimycetes). din care unele parazite. lipide ş. iar cele tari de scleroţi. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. În citoplasmă se află unul. vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. lipsite de clorofilă. mixomonadele). FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante. este denumit miceliu secundar.a). Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. cu unele bacterii sau insecte. prin îngrămădirea lor. Conidiile. celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. deci heterotrofe :saprofite sau parazite. Nutriţia ciupercilor. unicelulare. brună. pot constitui. Produsul de rezervă este glicogenul. Endospori se formează în organe sporogene. unicelular. ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii). ramificat. care se formează în sporociste sau sporangiospori. altele sunt saprofite pe resturi organice. cenuşie. Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. din care au evoluat regresiv .cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . Origine. După modul de formare. prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi. la bazidiomicete. numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. pe anumite organe numite bazidii se. pot fi unicelulare. formează bazidiosporii. fitogenie. Structura. La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae).

. ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere. CLASA PHYCOMYCETAE Fig. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie. Basidiomycetae şi Deuteromycetae.169. Deseori. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei.miceliu cu sporangi tineri. ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. Mucor mucedo 1. Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast. tipul de înmulţire. Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie.170. alcătuite prin împletirea hifelor. organele sexuale formându-se pe taluri diferite. în general. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. emiţând 117 Fig. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu. 6 – zigospor matur.5 – gametangiogamia. gametangiogamie şi somatogamie. iar meioza asigură revenirea la haplofază. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie. 3. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare. c – sporangiofor. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi. fiind numită şi cistogamie. La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. prin pseudopode. Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. aflate la capetele celor două hife miceliene. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. 7 . 2sporange de diseminare matur. Ascomycetae. Phycomyeetae. Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. Ciupercile inferioare. structura talului. După criterii filogenetice.4. heterotalice. sunt homotalice iar cele superioare . Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi.teleutosporii (la Uredinales). Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. Clasificare. dicariofaza sau faza binucleiata. căzuţi în apă.

Ascosporii. cu celulele aşezate cap la cap. germinează direct. răspândite în mediul aerian. iar sexuat prin heterogametangiogamie. Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. nigricans). Rhizopus stolonifer (R.adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. din fam. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate.a. Syncephalis etc. septat. Sexuat se. sporangiofori pe care se găsesc sporangi. Sporii au formă ovală sau sferică. În cazul când apare miceliul secundar. Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii.care se separă de restul hifei printr-un perete transversal. din care se formează micelii heterotalice. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales). pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii. numită impropriu şi oogamie. rar saprofite. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte.haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. de sexe diferite. în majoritate obligat parazite. Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie). cu câte o conidie de forma unei lămâi. capabili de germinaţie. scleroţi şi înmugurire (drojdiile). Conidiile se formează. alcătuind hifele miceliului primar. producând pagube însemnate la plante. Unele genuri de zigomicete (Endomyces. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. care reprezintă faza de lungă durată. prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie.169).l70). conţinutul unui gametangiu trece în celălalt. Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite.).Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia). Familia Saprolegniaceae. produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi. care au ca organ caracteristic asca. Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii. prezintă unele afinităţi cu ascomicetele. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. Mucoraceae. Corpul vegetativ este un miceliu. separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). Fiecare celulă are un singur nucleu. Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii. rezultă 118 . Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb). cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi.de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. Prin stomate ies conidiofori izolaţi. având loc plasmogamia şi apoi cariogamia. Prin resorbţia membranei la locul de contact.171). provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase. În general. ce formează pe substrat o pâslă. Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife. Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. în special. Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). care la germinare se divide reducţional. devenind gametocişti (gametangii). în care se formează ascosporii. organ de rezistenţă. de numita aşcogamie (Fig. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat. formând după germinare noi micelii. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii). hrănindu-se prin intermediul haustorilor.Prin germinare. oidii). De pe miceliu apar ramuri verticilate. înmulţeşte prin izogametangiogamie . sunt hialini sau gălbui. Phytophtora fagi (Fig. numite picnidii.

pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. numite parafize. fiind larg deschise.Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a). asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie.miceliu primar . Torulopsis . Din zigotul fecundat se formează hife ascogene. rupere pereşilor corpului de fructificaţie. cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. deosebim: cleistotecii cu ascospori. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia . având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii.Endomyces . Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat.Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. într-un strat fertil sau himeniu. cauzând pagube mari. se transformă în ască. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere. Remarcăm că. 119 .000 specii. fără corpuri sporifere şi are două ordine.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor. multe din ele fiind parazite pe plante şi animale. dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. un corp de fructificaţie sau ascofruct. În anteridiu (anteridie).172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea. de scurtă durată. Torula. rezultă mai mulţi nuclei. în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza. Ascomicetele numără peste 18. a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană.171. peritecii. reuneşte ciuperci saprofite.în majoritatea cazurilor. Ascogonul are forma unei butelii. închişi în ască. adică ascosporii. având loc mai întâi plasmogamia. deci sunt descoperite.Această celulă zigot.cu talul unicelular. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar. 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia. Ordinul Protascales. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. 4 .notată cu "C"). ascogene. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor . iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul.ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------.Pe unul din aceste miceilii. reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene). SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului. trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. cu rol de gameţi masculi. care au formă de cupă sau disc. Clasificare ascomicetelor. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire.ascospori Fig. prin diviziunea nucleului. (Fig.5 – formarea filamentelor formându-se.micelii primare heterotalice (+ şi -). iar nucleii sânt în perechi (dicarion). Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize.

147. În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule.7 – chlamidospor. copularea conidiilor. Taphrina pruni (Fig.Produc boli la plante numite "făinări". Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului. 120 . iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş. Prin maturarea Fig. SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. 6 – c – conidii fructe atacate. apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină.175. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre. 2 – eliberarea ascosporilor. care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme.175). Ordinul Perisporiales (Brysiphales). ramificat. – Aspergillus. formată prin înmugurire. printr-un proces de fermentaţie alcoolică. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. 4 – ască. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin. parazite intercelular.2 – tal unicelular. producând deformări ale organelor.5 – miceliu binucleiat.Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . Ordinul Plectascales. fiind ectoparazite . adică hipertrofierea fructelor. grupează ciupercile cu miceliul filamentos. iar sexuat prin somatogamie.4 – 2 – Penicillium. descompune hexozele. măciucaţi sau ramificaţi (Fig. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina.173. dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic. Ordinul Taphrinales (Exoascales). prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli. având aspectul unor şiraguri de mărgele. Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi. caracter după care sunt împărţite în ordine. proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. ciaviforme claviformina.Celulele miceliului sunt binucleiate. Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. cd – conidiofori. Asexuat. înmulţinduse. se înmulţesc prin conidii de tip Oidium.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig. 3 – colonie -).Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii. asce cu ascospori. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Fig. celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori. Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. În condiţii nefavorabile. iar din P. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie.173). 3. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate).Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ). Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie. produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului.

Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. primă vara. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul. de diferite forme (disc. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras).176). T. declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari.brumale etc. Reuneşte ciuperci parazite pe plante. Din familia Pezizaceae. bohemica. galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen. alun. fag. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. păr. Grupează ciuperci parazite sau saprofite. Stratul himenial. glădiţa. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun. Ordinul Pyrenomicetales. Morchella esculenta (zbârciogul). Din fam. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag). prezentând numeroase alveole.făinarea frasinilor şi a altor specii. de culoare brună şi pedicelul scurt. numite: trufe.simple sau ramificate (Fig. sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare.176.1 – Morchella esculenta. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. Dasyscypha willkommii: Fig. Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate.. foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. care susţine o căciulită de culoare brună. care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. cu strome negre şi tari. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. cupă. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată. producând strome colorate în roşu. cleistoteciile având fulcrele ramificate.177. Tuberaestivum. iar Phyllactinia suffulta . cu organul sporifer caracteristic. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei. Ordinul Tuberales. întîlneşte Diatrype stigma. care au corpul de fructificaţie un apoteciu. care formează strome brun-negricioase. având stromele de culoare portocaliu-roşiatică. în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori. se. se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee.. Ascocarpii sunt globuloşi.de tip periteciu.1). cu corpuri sporifere mari (Fig. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. cibarium. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului. Ordinul Discomycetales. Ordinul Sphaeriales. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. f – apotecii.2 – ramură cu cancer. Fig.172. fistulos. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). tei etc. Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce. cireş etc. Din fam. Helotiasceae. 2 – Verpa 1. 121 .) răni canceroase. alcătuit din asce şi parafize. Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa).177).Peziza coccinea care are apotecii mari. N. din fam. diferenţiat în picior de culoare albă. Phacidaceae. în pădurile noastre se întâlneşte. asemănători cu tuberculi de cartof. cu ascofructul comestibil. cu aspect de urechiuşe. în care se află ascele. la care ascele au formă de butelie. T. de culoare roşie coral.

Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar. rezultă micelii primare. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. 9 – bazidie cu bazidiospori. un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig. 3 – coptlarea a două 10). După un timp. numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct. cu un singur nucleu este separată de. În bazidiofructe. 4-7 – creşterea miceliului secundar. cu celule uninucleiate. Bazidiile se pot forma direct pe micelii. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori. rezultând 2-4 nuclei haploizi. de scurtă durată.secreţie. de lungă durată.178. iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport. Cei doi nuclei din celuă se divid simultan. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. cea superioară printr-un perete. Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni. formate din împletirea hifelor miceliene secundare. rezultând o celulă dicariotică. Baziddile pot fi întregi. 8 – miceliu diocariotic. nucleul din anză ajunge în celula bazală. Capetele a două micelii primare (hife). celule terminale. caz în care se numesc holobazidii sau septete. în urma unor modificări citologice. dicariotic.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. iar partea bazală. dicariotic.179). protecţie etc. 2 . care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. urmată de alta normală.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. rezultând 4 nuclei.Fig. haploide. Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. asemănător hifelor ascogene. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig.bazidiospori. cîte o anză (cârlig) laterală. ia naştere. pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1.În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. depozitare. Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare. care prin creştere da naştere miceliului secundar. 122 . fie în anumite zone fertile. se apropie şi are loc plasmogamia (P). din care doi migrează spre vârful celulei. fiind denumita fragmobazidii.179.178). Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R). Mai târziu.

3–Psalliota campestris:m–miceliu. Familia Corticaceae. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar. 18o. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes). din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre.botrytis. După modul de organizare a corpurilor sporifere.2–Hydnum repandum. 3 – Merulius lacrymans Fig.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii.1–Polyporus sulphureus. trunchiuri căzute etc. C. şi produce putrezirea lemnului. C. din care mai importante sunt. creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată. Ordinul Hymenomycetales.s– stipes.182. Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe. ramuri. grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior. plop. dinţi sau ţepi. p – pileus.181. 1 – Polyporus hispidus. Fig.l8o..2). satana.1–Clavaria aurea. Acest ordin numără circa 13.lam–lame acoperite de himeniu.2–Polyphorus betulinus Fig.184. Hydnum repandum .ciuciulete (Fig. carpen. Ciuperca Cantharellus cibarius . C. 2 – Fomes fomentarius .meloşel).burete ţepos (Fig.180.3). coralloides . ordinul este împărţit în mai multe familii. pe care se dezvoltă o regiune fertilă. formosa . are 123 Fig. pe care se află bazidiile. fag etc.183. Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea .barba ursului.1).000 specii.1–Boletus edulis.2–B. vb – velum parţiale. cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste. Familia Clavariaceae. mesteacăn. aparţinând la 4 ordine. numită himeniu .

Boletus edulis (hrib. Familia Agaricaceae. pe partea superioară.cit şi în ciupercării. cu latex alb. mămătarcă. ciupercă de pivniţă). de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi. A. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. 2). 2). Se dezvoltă pe fag. hrib veninos)..183. Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). prezintă pălăriia bombată. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie. numită vo1va. cu bazidiofructele de culoare gălbuie. A.lutens de culoare gălbuie.1).cenuşie. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar). otrăvitoare.bureţi iuţi).181. crustă sau pălărie cu picior. carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul.182.183. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe). Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar. De pe rizomorfe . numită velum parţiale. Genul Fomes are corpurile sporifere perene. enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. apoi devine dur. pita pădurii.3).1). are pălăria de culoare. care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare. cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes. Familia Polyporaceae. numai în păduri. cărnoasă. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. moi şi de culoare cenuşie. Psalliota arvensis. de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig. dispuse radiar. sub formă de copită. piperatus (iuţari . care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. la unele ciuperci. P. asemănătoare cu o pălărie. Dintre ciupercile micoritice. copită. văcălie). Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă.toamna se dezvoltă bazidiofructele. În stadiile tinere. trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor. albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. Prin creşterea ciupercii. Russula vesca (vineţică. L. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale. nuc etc. 1) şi creşte frecvent în paduri. cu picior.1). crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei.184. Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). are pălăria campanulată. Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile. ce creşte prin păşuni.183). unele pot fi micoritice şi mai rar parazite.2). Famila Boletaceae. Polyporus squamosus ( buretele păstrăv). Polyporus hispidus (Fig. prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. Merulius lacrymans. cauzând putrezirea albă a lemnului. producând putregaiul alb (Fig. Este o ciupercă comestibilă (Fig. pantherina (burete pestriţ). Polyporus sulphureus(Fig.185. reprezentând un rest al membranei velum universale. Comestibile sunt. în special pe arborii căzuţi.184. Ultima specie apare în grupuri numeroase. alcătuind cortina.2). de culoare roşie-gălbuie. are pălăria de culoare roz-brunie (Fig. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale. mult apreciată. stejar etc. Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. moale şi gălbui în tinereţe. producând putregaiul roşu. Boletus satans (hrib ţigănesc. cu bazidiofructul olivaceu şi B. margini de păduri. pajişti. iute (Fig. pâinea pământului). are pălăria de culoare brun . de culoare roşietică sau albă în tinereţe. menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă. Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele. apoi negricioasă. Coprinus atramentarius (popenchi). zonată în inele anuale.181. hulubioare. lăptuci). se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . Dintre speciile de ciuperci toxice. tari. pitoancă). ulm. prezintă corpuri sporifere cărnoase. Fomes fomentarius (iască. comestibile. (burete de casă. 3). La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa. 182. prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri. De asemenea. pe soluri grase. formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă.care elimină picături de apă (Fig. are corpul sporifer peren. pratensis şi P.l80. cu rol de protecţie al regiunii himeniale. phaloides (buretele viperei). velum parţiale se rupe. are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu).cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. căpătând o culoare neagră la maturitate.regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase. sylvatica . de asemenea. pălăria şarpelui). produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. 124 . de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie.

are corpul piriform. reunite în 4 ordine: Tremellales. 1 – Amanita muscaria. Lycoperdon gemmatum.Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac. 2 – L. burete domnesc). de culoare măslinie şi miros de cadavru. 125 . care execută mişcări higroscopice (Fig. învelite într-o membrană numită peridie. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă.186.pyriforme. 5 – Phallus impudicus. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor). Auriculariales. care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig. Familia Phallaceae. apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi.3). care are corpul sporifer în primele faze subteran. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie.186. Fig. 2 – Lactarius piperatus.186. cu solzi albi în partea superioară (Fig.5). 4 Scleroderma auratiacum. 3 – Cantharellus cibarius.2).1). Uredinales şi Ustilaginales. Geaster hygrometricus (steaua pământului). Fig. Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. 3 – Geaster hygrometruicus. are corpul sporifer la început subteran.Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai).185.2).Amanita caesarea (crăiţe. Ordinul Gasteromycetales.186. de forma unei căciulite alveolate (Fig. 2 – A. albe-brunii. sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile. Fig.caesarea.1 – Russula sp. pergamentoasă şi tare. Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos). are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig.4). iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. Lycoperdum pyriforme (Fig186. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate.185.184.186.

Cronartium ribicola.din miceliul secundar. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. Ceraştium ş. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. 187. cu diferite tipuri de spori. 2 – picnidie cu picnospori. 188. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. heteroieă pe pin strob si coacăz etc. evonymi-capraearum. 4 – teleutosor cu teleutospori. Auricularia sambucina. Fig. creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. tăciuni şi mălură. Uredinalele sunt endoparazite. 3 .a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. Aceştia căzând pe sol. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie. 2 – ecidie cu ecidiospori. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. 3 – ecidiospori. Ecidiosporii se formează în ecidii. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig. ci doar organe de sporulaţie. Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. 188).uredosor cu uredospori. fiind heteroice. fel de pungi. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă.heterotalie.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele. Ordinul Uredinales. Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor. cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. dar cu bazidiile septate. din familia Malampsoraceae (Fig. 4 – uredospori. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc. Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite.Ficnosporii se formează în picnidii. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri. cu bazidia septată. care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria.formate din miceliul primar. fiind unicelulari. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad). numiţi şi spori de vară. Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. apoi germinează şi se formează probazidia. fiind saprofite. Teleutosporii formaţi în teleutosori.187). cinerea. 5 – bazidie cu bazidiospori. S. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. binucleiaţi. Bazidiosporii sunt haploizi. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . 5 – teleutospori. Ordinul Ustilagineles. În ciclul biologic predomină miceliul secundar. Fig. un. unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -.

Lobaria pulmonaria etc). fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. toxice. cu rol de susţinere. pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară. au talul lamelar.1).).a. se află un strat de hife strâns împletite.(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. Cetraria islandica. iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei. Anatomic. Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate. formată din hife strânse. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe .).189. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda. Rhizocarpon geographicum). simetrie dorsiventrală. Lichenii frunzoşi. Usnea barbata ş. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice.a.modula. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. având aspectul unei tufe ramificate. iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina. menţionăm: Cytospora Fusarium. care alcătuiesc stratul gonidial. Origine şi filogenie. Unele specii au în constituţia lor principii active. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste. Unele ciuperci sunt micorizante. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. respectiv din algele roşii. după caracteristicele conidiilor. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. având talul de forme variate. Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. 127 . Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales). unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. asca şi bazidia fiind omoloage. Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare. Polyporus officinalis ş. Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia. puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina. Lichenii sunt plante de talie mică. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite. În cazul talului heteromer (Fig. Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici. După teoria monofiletică. CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. acele şi conurile de conifere). în special. Structura. iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. spre exterior. Importanţa ciupercilor. constituind un fel de scoarţă sau cortex. numite gonidii.) De asemenea. vizibile cu ochiul liber. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele. talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. foliaceu. În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante. Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită.

se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes.00 de specii. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei. grupate în apotecii (Fig. Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. 6 – Roccella tinctoria. formează un lichen – zonă gonidială. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre. 3 – Centaria islandica. 2 – Lecanora sp. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. Pe talul unor licheni (Lobaria.190. 5 – Usnea barbata. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes. a – apotecii. Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. observa nişte umflături cu aspect de gale. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. te – teciu.189. la germinare. generând ascospori în asce. B l89. din regiunile tropicale). propagare de soredii sau separare de izidii. go – gonidii. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. co parteneră. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex. 1 – Cladonia rangiferina. ep – epiteciu. numite cefalodii. Peltigera). Cora pavonia. zm – zonă medulară. CLASA ASCOLICHENES Fig.Înmulţire. care numără peste 20. D – scorţă internă. E – rizine. înconjurate de miceliul ciupercii. Ascosporii. când ciuperca fiind o discomicetă. tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă. 128 . numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig.189. ri – rizoizi. C – medula. Clasificarea lichenilor. După felul ciupercii din constituţie lichenii. 4 – Xanthoria parietina.2). Sorediile sunt grupe mici de alge. se – cortex.

5). Dăunătoare sunt speciile. Rocela tinctoria (Fig.m. garduri. comun pe ziduri. histidine ş. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare. ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne..). acizi aminici.lichenul galben (Fig. Xanthoria parietina. folosite ca principii colorante. Dintre cele mai frecvente specii.190. Importanţa lichenilor. manoza. Altă specie frecventă este C.3) .1). Alături de bacterii şi alge. ramnoza. trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben. 190. lichenii sunt pionerii stâncăriilor. pyxidata. Xanthoria parietina .lichenul renilor (Fig.Ordinul Discolichenes. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina.lichenul manei.cu tal fruticulos. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină. acizi organici. Rhizocarpon geographicum (lichen crustos). are talul fruticulos. este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină. întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră.mătreaţa brazilor (Fig.4). l90. Cetraria is1andica (Fig.lichen de munte. servind ca hrană pentru reni. care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia. l90. ciuperca având corpul sporifer un apoteciu.a). Usnea barbata . Parmelia. 190. enumerăm: Cladonia rangiferina . în scop medicinal (Centraria islandica). Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure. Grupează majoritatea lichenilor. în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . răspândite în toate mediile. Usnea etc. Ciadonia etc.6). 129 . se întâlneşte frecvent pe stânci de granit. contribuind la formarea solului. De asemenea. iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor. are talul foliaceu.

cât şi de cormofite. Protonema şi planta. a sporangilor (capsula) şi Fig. cu anteridii şi arhegoane (Fig. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). de pteridofite. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. inclusiv). cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) .ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare.Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite. alcătuit din picior setă şi capsulă. epidermă. se formează pe tal şi sunt pedicelaţi. de origine epidermală. În anteridie se formează anterozoizi. creşterea terminală. numită corm. păduri etc. La briofite. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. care reprezintă gametofitul. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). briosporii care reiau ciclul. Rizoizii. un muşchi diotic. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. faţă de clorofite. tipice. Frunzişoare1e sunt simple. amintind de protostelul rinialelor.). Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. Gametofitul talos. Gametangii. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. Ciclul de dezvoltare.191. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). de timpuriu. prin meioză. Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare. reprezentate printr-un parenchim conducător. Anteridia şi arhegonul. iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie. cu sau fără nervură. Sporul (meiosporul) generează. prin mitoze. Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii.care îndeplinesc rolul rădăcinilor. sunt fixate de substrat prin rizoizi. deci rămâne un tal. cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. conducătoare etc. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. numită spor o gem. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică. diferenţiat în ţesuturi mecanice. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini. dependentă de partea vegetativă. cât şi cel cormoidic. axial. Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare. mecanice. se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. în special. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. În dezvoltarea ontogenetică a capsulei. prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). iar în arhegon o singură oosferă. Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. La pteridofite. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme. independentă. Sporogonul (sporof itul). chiar elemente conducătoare. Gametofitul.sporogonul. generând planta. câte doi dintr-o celulă mamă. dar care formează tot spori.191). Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. în general. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. alcătuit din picior.SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. Cloroplastele au şi clorofila b. În capsulă se formează. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. de scurtă durată şi dependentă de gametofit. La unele specii se poate diferenţia.

s – stomate şi a – anteridii. gametangii.iar la Hepaticatae. capsula nu are columelă şi caliptră. iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant. Hepaticatae şi Bryatae. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă. Fig. cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală.7– elatere şi spori. 3 – urnă. respectiv arhegoniofori.setă. variat ornamentat. l– scufie. spori şi elatere. prin sporogon.000 de specii sunt grupate în 5 ordine. 2–secţiune long. ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales . 5. transv. 6 – arhespor. Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon. 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a).amfiteciu şi alta internă sau endoteciu. Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. 7 – columela.193. 3 – tal femel cu arhegoniofori (g).6–capsulă deschisă.192. 131 . Marchantia polymorpha. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule. numite anteridiofori. 2 – opercu. Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor. prin anteridiofor. zonă în care se dezvoltă. cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate.8–secţ. Rizoizii sunt unice1uiari. Clasificarea briofite1or. Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere. terminaţi disciform. Fig. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului. Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. Cele peste l0. ramificate. prin arhegoniofor.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. 193).5– arhegon. B–secţiune longit. 4 – apofiză. asemănătoare unor bulbili. Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate.

Sphagnum sp. alcătuind peristomul. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides. iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S. Prin pădurile umbrite de la noi. cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. format din celule mecanice. terminată cu un căpăcel numit opercul. setă şi capsulă. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. Bryidae . SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae.195. turficole.Sphagnum. S. cu rol în diseminarea sporilor. 1 – Dicratum scoperium. frunzişoare. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. acutifolium. mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. Hylocomium splendens.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. un parenchim şi central elemente conducătoare. Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. sporogon. rizoid. transformându-se în turba. mai dezvoltat la Pcalytrichaceae . La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. moarte. squarrosum etc. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv. a – rest din arhegon. care are numeroase specii oligotrofe. 3 – Mnium undulatum. o – opercul. 4 – ps – pseudopodiu. 2 – sporogon mărit. având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă. 132 . însă la maturitate este ridicată de un pedicel.În cazul genului Polytrichum după epidermă. datorită mediului acid. numite Fig. 2 – Funaria hygrometrica. numit pseudopodiu. Dintre speciile genului Sphagnum (Fig. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici. numite hialociste.Ordinul Jungermaniales. Capsula este alcătuită din urnă. Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini. c – capsulă.194). cu un singur gen . ramuri şi frunze.hiroide. Andreaeidae. se carbonizează. Unele celule sunt mai mari şi hialine. wulffianum. cuprinde forme cu gametofit cormoidic.Capsula sporogonului nu are setă. leptoide. iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. Polytrichidae şi Buxbaumidae .194. numită apofiză. Sporogonul este diferenţiat în picior. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi . Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală.

Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig. pe ramuri în descompunere. frecvent se întalneşte Atrichum undulatum. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic. pe soluri argiloase. 195. prin turba produsă în cadrul lor. opercul. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. cu pH acid. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii. acoperită de o caliptră mare şi franjurată.frânghiuţă (Fig. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. 195. adaptându-se. Origine şi filogenie . cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri. În pădurile de foioase.1) şi Eurhynchium striatum. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. Multe specii cresc pe sol. Briofitele au legături §i cu psilofitele. iar unii pe stânci. protonema filamentoasă cu cloroplaste. este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase. Polytrichum pe glob.196). Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. răspândiţi în variate condiţii de mediu. Prin pădurile de conifere. moderat acide de pînă la acide. se întalneşte Polytrichum juniperum. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. la mediul terestru. Sfagnetele. Muşchi au o largă răspândire Fig. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic. Predominarea gametofitului. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. cu capsulă mare şi asimetrică. iar capsula este 4-6 muchiată. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri. Briofiţele au un important rol ecologic.2). de dimensiuni mici. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. 195. în special în cele montane.196. Hylocomium splendens (Fig. anterozoizii ciliaţi. Pe solurile uscate.2). Ecologie. altele pe sporangi. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris. 133 . 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. Mnium undalatum (Fig. Se opercul. răspândire şi importanţă. pentru combustibil şi ca îngrăşământ. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. Prin păduri cu soluri reavene. întâlnindu-se pe substraturi variate. conservă grăuncioarele de polen. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae.

Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ). se succed obligatoriu două generaţii. care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . 8 – plantulă pe protal. rar filamentos. Cele peste 300. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed. grupate într-un cilindru central.. Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. cel mai adesea fiind taloidic. de scurtă durată. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. Frunzele sunt de două feluri: mici. Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. până la câţiva metri. mitoză generează embrionul. Corpul este diferenţiat în tulpină.197. cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). Fig. cât şi sexuat. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. numit corm. 2 – lob foliar cu sori.frunze şi rădăcină. numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . formându-se pe protale monoice sau dioice. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile. cu corpul vegetativ vascularizat. cu care începe gametofitul.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. sau pseudodicotomic. 7 zigot. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie.ce prin dezvoltare devine plantulă.00 de specii de cormofite de pe glob. Cormul are o structură morfoanatomică complexă. prin sor. numit corm. întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv. Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară). Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta.trofosporofile. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. 4 – sporange cu spori. numit stel. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. care prin germinare generează embrionul. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. rar poate fi şi monopodială. În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. fiind reprezentat mas. tuberculiform.. 1 – corm. Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă. desprinse dintr-un strămoş algal. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. 197). care prin 3 – secţ. cu dimensiuni de la câţiva centimetri. în general. uneori lemnoasă. muguri tuberizaţi. stoloni. se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. lipseşte. tetrade de spori (n).

întregi. organizare şi particularităţile ciclului biologic. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze.pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. 198.1). Cuprinde primele pteridofite. Lycopodiatae. actinostel şi sifonostel. Fig. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel. în simbioză au ciuperci micoritice. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. frunze de tip microfil. ramificat cu protostel. uninervate. cu 10 specii arbustive. După gradul de evoluţie. iar de pe rizom plecau rizoizi. Fig. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. dispuse spiralat sau opus. 2 – Asteroxylon. eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică. 199. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. 1 – Rhynia. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. 198. Asteroxylon (Fig. Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. Australia. Protalul este cilindric. Japonia.2) posedă pe tulpini frunze mici. subteran. Ordinul Rhynia1es. Hornea avea un rizom tuberculiform. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. tulpina şi frunze. care au corpul diferenţiat în rădăcină. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). sp – sporangi. La Rhynia (Fig. cunoscute ca fosile din Silurian. pe care se găsesc frunze solzoase. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. cu rizoizi în loc de rădăcină. Frunzele sunt de tip rnicrofil. Dintre pislofitatele străvechi.2 – 135 . Madagascar şi Florida. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale. 198. Rinialele au o mare importanţă filogenetică. situaţi în vârful ramurilor. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă. rar bifide.

4 – În macrosporange cu macrospori. fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici. După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). (m). astăzi supravieţuind doar 7 genuri. cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera. acide până la moderat acide. 3 – microsporange cu microspori. sesile.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat. terminate într-o aristă fină. supra sau subteran. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig.199). Grupează numai reprezentanţi fosili. Pe protal se formează anteridiile. indică humus de tip moder. L. din Silurian şi Devonian. Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. reavene până la reavăn jilave. Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. reprezentată de un protal monoic sau dioic. 3 – spor. Se1aginellales. este 9 – zigot. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. Huprezia selago. este o plantă semilemnoasă. pe soluri oligotrofe şi Fig. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . de formă tuberculiformă şi este incolor. f – tapet. cu humus de tip moder. Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin.Gener sporofilă cu sporange. reavăn jilave până la 136 . Ordinul Proto1epidodendrenales. dispuse spiralat. Selaginella helvetica: 1 – planta. cu mai multe specii la noi. Lycopodiam clavatum . 5 – protal. i – ligulă. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri. 200). Din germinarea sporului se formează protalul monoic.Lycopodiaceae. sempervirescentă .Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. 8 – arhegoane cu oosfere. saprofit. grupate în 5 ordine .pedicuţă (Fig. 201. 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. 200 Huperzia selego Fig. molidişuri. Legidodendronales şi Isoetales). 4 – spor în curs de germinare. complanatur n etc. 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide.10-11 – plantulă. Au dominat Paleozoicul.

Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi. având la bază o anexă solzoasă.struţişor. numită ligulă. concrescute într-un manşon sau teacă. În urma germinării sporilor se formează protale dioice. subalpină şi alpină. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. 137 . Selaginella helvetica . Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. ramificate dicotomie. Are tulpină ierboasă.20l). dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş. creşte pe stânci umede. cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. la vârf cu numeroşi dinţi. de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele. târâtoare. iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii. pe glob însumează cea 600 de specii. iar la noi fiind cunoscute numai două specii. Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer. Familia Selaginellaceae. dispuse altern sau opus. Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate. dispuse pe 4 rânduri (Fig . cu frunze de tip microfil. cu frunze mici şi inegale. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere.a.jilav-umede. având câte un sporange. cu 2 genuri actuale.Isoetaceae. Ordinul Isoetales Are o singură familie . calcaroase din regiunea montană. Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice.

De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile. O singură tulpină verde. 3 – sporofile cu sporangi. Equisetum telematia .cu verticile de ramuri la noduri. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 . 2 – tulpini sterile. Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. 3 – sporofilă cu tuberculi. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. Tulpinile asimilatoare. Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi. 4 – spori. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. prin germinarea sporilor. După împrăştierea sporilor.203). sterile. de asemenea. Importanţă economica. creşte în lungul văilor umede.202. bospice de sporofile. nutritive de elatere desfăcute rezervă. 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse. prinse de substrat prin rizoizi.ramosissimun etc . Sporofitul are în sol un rizom articulat. Equsetu m arvense. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile. Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni.Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. are şi el tulpini sterile şi fertile. prin fâneţe şi culturi. întâlnim la: Equisetum hiemale E. se formează la germinare 2 protale dioice. palustre .La ambele specii. Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. coada calului (Fig. anteridii.coada calului (Fig. indicând soluri cu exces de umiditate. în vârf cu spic sporifer. cu rădăcini Fig. tulpini fertile şi sterile.202). 5 – spor cu arhegoane. E. Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. 6 – anterozoid. Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ).Clasific are. Are. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. diferenţiaţi pe sexe. creşte frecvent prin locurile umede. sunt brunii şi neramificate. apar mai târziu şi au ramuri verticilate. 8 – zigot ăn dezvoltare. mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană. formând fitocenoze. asimilatoare. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile. Equisetum arvense: 1 – Fig 203. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale. verzi. pe terenuri nisipoase.

La ferigi sporofitul este dominant. care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. Fig. fertil. acoperiţi în multe cazuri de induzie. Răspândire. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc. Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. care apare prin pajiştile de munte. dând naştere la protale monoice. anual se formează o frunză cu 2 segmente. unul verde. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. Sporangele are la exterior un perete gros. format dintr-o celulă epidermală. asimilator şi altul gălbui. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede. verde şi pluristratificată.Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. în condiţii de umezeală şi de temperatură. Cele peste 10. Frunzele sunt macrofile. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. unistrat la leptosporangiate.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. intrând la finele acestuia în declin. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat. stoloni subterani. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. rar dioice la ferigile heterospore. din care prin meioză se formează numeroşi spori. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. Sporangii sunt grupaţi în sori. Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. cât şi arhegoane cu oosferă. întregi sau incizate. Frunzele sunt de tip macrofil. acoperiţi sau nu de o membrană. compuse. 139 . iar în sistemele mai noi în 8 subclase. fosile. prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. bulbile epifile şi fragmente de protal. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. iar protalul este anual. Aceştia. numită induzie (Fig. germinează. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. sectate sau lobate. Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic. de pe rizom. reprezentat prin spor şi protal. steril. 204. frunze. peren. Embrionul format după fecundare din zigot. alcătuind sori. având formă de lamă foliacee.clasificare. este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire. 204). iar gametofitul este de scurtă durată. deci de scurtă durată. iar unele din cele tropicale sunt arborescente. În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen.

Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate . răspândite în zona tropicală şi temperată. Subclasa POLYPODIIDAE 140 . cu 2 genuri de ferigi străvechi. lemnoase şi erbacee.

amestecuri şi prin molidişe. limba cerbului). dispuşi pe 2 rânduri paralele. are 2. 2). 2. sori rotunzi şi 141 . cresc Asplenium trichomanes (straşnic). A. acoperit cu rare palei 3. specie perenă. cu rol în deschiderea sporangelui.Polipodiidele sunt izospore. specifică Fig 205. de la protostel şi pană la eustel. (solzi). În făgetele de pe povârnişuri şi chei.sori cu induzie rasucita. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. care poate fi recunoscută după 1-planta.In aceliaşi condiţii ecologice.2-5 penatisectate. prin păduri şi stâncării. s-sori. rotunzi şi confluenţi. Frunzele sunt de tip macrof il. Athyrium filix-femina (spinarea lupului).Prin zavoaile de la gurile Dunării. peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei. Ordinul Filicales. rar întregi. răspândita până în etajul subalpin. cu sorii alungiţi. în amestecuri. se recunoaşte după frunzele mari. purtând pe dos sori rotunzi. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet. pe dos cu sori rari. pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare . iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb. În locuri stâncoase. nuzi.Phylitis scolopendium.Specia este comună în pădurile montane. cu induzie rudimentară.000 de specii. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede.calcicolă (Fig 206.Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului). cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului. lungi de peste 1 m.In pădurile noastre cresc numeroase specii. pe humus de tip moder-mull şi moder.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă). fără induziu.iarbă dulce (Fig 306.foliola cu sori. acoperiţi de o induzie reniformă. sectate .Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana. lamina lanceolată. crăpături de stânci în pădurile umbrite. 2-3 penatisectat. În făgetele montane. cu frunzele penatisectate şi sori mari.ruta muraria (ruginiţa). 1. cu troficitate scăzută până la ridicată. grupate în tufă. pe soluri reavene până la jlave-umede. cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. Fig 206. se întâlneşte pe văi.Are sori nuzi. l). acide. Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic. are frunzele dublu penat sectate. cu structura cilindrului central variabilă.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. Cele aproximativ 9. moderat acide pînă la neutre.Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197. moderat acide până la slab acide. brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. în majoritate ierboase.ferigă (Fig 205).Reuneşte ferigi. este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană. Matteuccia struthiopteris (spata dracului). Dryopteris robertiana este o specie calco-filă. fără induziu. Dryopteris filix-mas . sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. dublu penatisectată.

tăieturi de păduri. pe soluri scheletice.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. pe soluri cu humus de tip moder. afânate şi cu umiditate ridicată.Se întâlneşte în feăgete şi molidişe. umede. În zona montană. rar în cea colinară. acide. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului). plantaţii şi în pajiştile montane. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 .acoperiţi de un induziu în formă de scut.

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

Acele sunt tot câte două în teacă. este un arbust dioic. În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele. 1-ramură cu frunze. Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău.nana. familia Taxaceae. 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig.Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase. purtătoare a unui singur ovul erect.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel. Pinus sylvestris: Fig 213. cu frunze aciculare. pe ramuri nutante.Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12). Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră. Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus.2-floare masculă. pe stâncării calcaroase.communis ssp. la noi creşte spontan specia Taxus baccată . Juniperus communis -ienupăr (Fig 214).Vegetează la limita superioară a molidişurilor. 148 . 4-sămînţă.In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri.tisă (Fig 215). uneori gigantici. cu frunze semipervirescente. Larix decidua (larice. . 3-con mascul.Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor.3-flori femele. Conurile sunt mici şi ovoide. dar numai câte una sau două.4-con..zadă). 213 ) cea externă). cu frunze aciculare şi conuri mici. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste. .In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste.Arbore exotic.Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril. specii din genul Thuja şi Cupressus.Arbore indigen cu frunze căzătoare. ca si prin seminte cu sau fara aripa.Din ordinul Taxales.asemănătoare cu ale pinului silvestru. pungente. introdus la noi în scop decorativ. cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte. dispuse spiralat. iar rădăcinile emit pneumatofori. caduce şi dispuse pestimat. având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală. dispuse câte 3 în vesticii. Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere.

Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. formare a unui endosperm secundar. prin sământa. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. cărnoasă.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare. fără canale rezinifere.4 floare femela.Apare un început de ovar. 4-floare femela Fig 215. 5 . înconjurată de câteva perechi de solzi sterili. la bază cu un periant rudimentar. 2-2A .ramura cu flori mascule. 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă. fiecare floare cu câte o bractee. iar perechea superioară devine cărnoasă. Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora. Vrancea). cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase. Tisa are un lemn foarte valoros. deci reprezintă giranosperme evoluate. aparţinând familei Ephedraceae. alcătuit din mai multe bractei. fără canale rezinifere.Fig 214.floare mascula.tulpină de plantă femelă. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic. rar liane.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide. 6sect long. jud. jud. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6). aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice. 3. Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. polenizarea prin insecte. 2. cu frunze aciculare . uninerve . fiind singura parte netoxică. cu un perigon redus. sunt caractere ce le apropie de angiosperme. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. început de dublă fecundatie. 5-sect long. Este un arbore dioic. prin floare femela. cu frunze variate ca formă. 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege. 149 . Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă.Cele femele au carpela fertila (terminală). Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun. un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului.

din lipsa fosilelor mezozoice. a ovarului şi a seminţei închise în fruct. din ovarul căruia a rezultat fructul. pteridospermalele. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor. floarea 150 . Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta. Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate. sectate şi compuse. cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. 136).IV pag. Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului. evoluând paralel cu ferigile eu.formând fitocenoze. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate.Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii. rămuroase şi fasciculate. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales.). Lathraea. Cycadales. arbuşti. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc. opus sau în verticil. Frunzele au forme şi mărimi diferite. Pinofitele cele mai vechi. cât şi ierboase (anuale şi perene). de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. formele de tranziţie. cu cilindrul central un eustel până la atactostel. lobate. dispuse pe tulpini altern. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă. Origine şi filogenie. Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta.a. Orobanche ş. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele. peste 10. liane). Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor. protejândul dând naştere în evoluţie la pistil.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble.Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. Cordaitales. probabil chiar mai înainte.000 de specii.Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul. au determinat modificări morfo-anatomice.O poziţie aparte. argumente în acest sens fiind.Pot fiŞ întregi. În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. care sunt cele mai evoluate gimnosperme.şi leptosporangiate. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales. Rădăcinile pot fi pivotante. o au gnetatele. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate.

Cele cea 10. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae. L.policarpicelor primitive este bisexuata. Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. Piperales. Takhtajianşi W. florile sunt diplochlamidee. zigomorfe. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. flori unisexua te. gineceul. ovar sincarp inferior etc. policarpelar. cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys). apocarp. Dilleniidae. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). fructe de diferite tipuri (folicule. lemnoase şi ierboase. cu 58 de ordine. Liliiadae şi Arecidae. menţionăm: periantul format din elemente libere. Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. Aristolochiales.G. apărute în Jurasic. obişnuit. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. Zimmerman n). După sistemele mai recente de clasificare (A. simetrie actinomorfă. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. Clasificare. iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. frecvent pe tipul 5 sau 4. cu aspect de con (familia Magnoliaceae). cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată. fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. cu un singur cotiledon. variabile ca număr. stamine şi pistile libere.000 genuri cu aproximativ 300. capsule .000 de specii lemnoase şi ierboase.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul). cotiledoanele lipsesc. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. Embrionul are două cotiledoane. La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu.sau hemiciclice. biochimice. cu cilindrul central de tip eustel. drupe). solitară. la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). cu numeroase petale libere. bace. 151 . Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor. Rosidae. Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. achene. A. cu 19 orine. diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. subtropicală şi tropicală. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. rar bicolateral şi dispuse concentric. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. Hamamelidae.C ronquist. Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii. Nymphaeales şi Papaverales. Caryophyllidae şi Asteridae. cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă. La Viscum. Frunza este de forma variată. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. raspândite pe tot globul. serologice etc. adoptate şi de botanişti români. rar zigomorfă. Pe baza caracterelor morfo-anatomice. Ranunculales. Cuscuta etc. de regulă peţiolată. rar 2. excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. Obişnuit. angiospermele. De regulă. numărul mare de stamine. rar sincarp. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae.. la care fie s-a redus sau sunt concrescute. atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic.000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171.

simple. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea). spontane în regiunile calde. Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare. multispermă. camphora (arbore de camfor). Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. după formula florală: @P∞A∞G∞ . dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi. rar lemnoase. 3+3G(6-4).Asarum e uropaeum:1. tufărişuri. indicând un grad de superioritate. capsulă. cu flori ciclice.long. rar persistente.lAfloare (secţ. piperul lupului (Fig 217). iar din fructe se extrage uleiuri eterice. Au frunze mari. M. Fig.Aristolochia elemaţitis: l-planta. Florile sunt mici. Asarum europaeum . caduce. slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave. pe soluri cu troficitate ridicată.2-diagrama florală. stipelate.răspândit China. natante sau 152 .Frunzele sunt mari cordate sau peltate.) lB. Familia Aristolochiaceae include plante ierboase.floare (secţ.Acest ordin cuprinde o singură familie. alterne. cu înveliş colorat. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. cu rizomi şi rădăcini adventive.).mărul lupului (Fig. Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase. La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă. dispuse spiralat pe un receptacul alungit. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C. Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum. Japonia. de exemplu: Magnolia acuminata. Din cele 200 de specii. M.long. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri. bogate în uleiuri volatile. dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive. cu 6 loje. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3). unisexuate sau bisexuate. coriacee. nuculă sau bacă. Florile sunt mari. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele.pochivnic. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice. cu humus de tip mull. pe tipul 3. A. unii din ei cultivaţi şi la noi. clematitis . cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua.Dintre familiile cuprinse în acest ordin.actinomorfe sau zigomorfe. menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae.a. cu formula florală*%P(3)A6+6 . cu frunze persistente. C.213) se întalneste prin lizere. având numeroase stamine şi carpele. cu dispoziţie ciclică.Fructul este o bacă sau drupă. M. kobus ş. fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale. lung peţiolate. genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi.fruct. stelata. vii si semanături.217. Fig216. Capsula este globuloasa. bisexuate. grandiflora. nediferenţiat.

heleborina etc. a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc.Fructele de regulă. creste în apele calde.a. rar opuse (Clematis). fitocenoze. numita fovea. originar din bazinul Amazonului. de asemenea. Frunzele cu sau fără stipele.thermalis (dreţe.Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit..) şi alcaloizi (aconitina. de mere efect peisagistic. băţile Crapina. alcătuind. ciclic sau hemiciclic. 1A. Jijila. spirociclie. Helleborus purpurescen Fig 220.Embrionul este mic si are doua cotiledoane. Ordinul Ranunculales Prin polimerie. sunt multiple. variate ca formă. Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae.emerse. N. în mod spiralat. Nuphar luteuro (nufărul galben). peţiolate sau sesile. libere şi dispuse spiralat. bace.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. cel mai adesea bisexuate. Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae. decozina.Florile sunt mari.folicule.fruct corolă. ocrotit. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium). Floril e sunt viu colorate. lotus). anemofilă rar ornitofilă. Tro11ius europaeus caliciu şi 1. un nufăr cu frunze foarte mari. simple sau compuse. este mai frecvent decat cel alb. achene.La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale. Staminele şi carpelele sunt numeroase. lotus var. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina. în majoritate ierboase (perene. În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia. iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb). alterne.Formula florală este: P3+3A ∞G∞ .In Delta Dunării. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . formează fitocenoze întinse. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă. se apropie si este înrudit cu magnolialele.plantă. termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar.Clematis ). fie diferenţiat în Fig 219. 153 . apocarpie ş. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare. bisexuate. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii.

se întalneste Trollius europaeus. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale. tauricum. Helleborus purpurascens .spanzul (Fig 219). 3a-fruct multiplu. Isopyrum thalictroides.Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate.Isopyrum ţhalictroides . Prin liziere. albe-galbene (A. la folicule . Prin locuri mlăştinoase. violete sau purpurii (A.). este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane. cu Fig 221.bulbuci de munte (Fig 220. A. Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede.222. apare mai frecvent în subzona fagului. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. iar florile sunt zigomorfe.1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere.Flori relativ mari. cordate si magini dintate. pe langă pîraie şi zăvoaie. jnepenişuri. Actaea spicata (orbalţul).a.a. vulparia).găinuşi (Fig 222. galbene. laeta (1). liziera pădurilor. cu tepala superioară sub forma de coif sau cască. 3b-diagramă florală. 2afucte..dezonina s. pepiniere şi în semănături. prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). A. dar cele mai multe specii au florile albastre.). spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag). 2-Ane mona ranunculoides. moldavicum s. Caltha palustris ssp. Subfarailia He11eboroideae. frunze mari. indicand acumulare de humus.Ranunculus ficaria (3). se întalneşte Caltha palustris ssp.cu flori mari. neodorante. avand flori mici. pe stancării. albe.Unele specii au flori galbene (A.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal. cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul. purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus. toxicum. cu humus de tip mull. 154 .Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii. dispuse în raceme. 3 -Ane mona nemorosa. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa.Planta este ocrotită. 1.1).lucioase. pe soluri cu troficitate ridicată. iar fructul este o bacă neagră. laetacalcea calului (Fig 221. În pajistile montane. Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule). are numeroase specii la noi. anthora). 2-fruct multiplu Fig. mull-moder şi reavan-jilave.

prin chei. R.nemorosa . lung peţiolate. transsilvanica (2) Fig 224. avand frunzele lobate şi florile albastre. carpaticus . începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană. Montana. Consolida (nemţişor) etc. Ranunculus auricum (1). vernală. cu lacinii îngust liniare. Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale. galbene-aurii si frunze sesile. În zona de munte.păştiţa albă (Fig 222. este o liană. apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară). cu limb rotund. cu frunze opuse. frecventă în toate pădurile. terminale .poliachena . C.2). lung peţiolate.Specia este răs-pandită în pădurile montane. caracteristic pentru făgetele carpatine.3). frecvent este R.1). spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală. transsilvanica .Se recunoaşte după frunzele bazale. specie stoloniferă. Clematis vitalba (curpenul de pădure).3). Importanta ranunculaceelor. Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222. cu un verticil de 3 frunze. 2Ranunculus carpaticus: a.221. Aco niturn sp. imparipenate. Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator). este un endemism carpatic. tufărişuri. primăvara timpuriu. cu florile de culoare galbenauriu. cu florile mov-purpuriu. bdiagrama.Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar. mari.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii.Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă. este o plantă perenă. se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului. cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi.224. cu flori mari. penat sectate. deci întalnim fenomenul de heterofilie. Multe specii sunt utilizate în scop medicinal. Hepatica nobilis (1) şi H. începand de la campie şi pană în zona montane. se intalneste Pulsatilla alba (deditei). sunt cultivate în scop ornamental. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază.gălbinele de munte (Fig 224. 1). livezi. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri. albastre-violet.2).2). Aquilegia (căldăruşe). este o specie perenă. se recunoaşte după frunzele trilobate. adunate în inflorescenţe cimoase . A.Fig 223. peţiolulate. însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi. cu cate 3-9 foliole. altele sunt toxice pentru animale. cu flori solitare. viticella. Hepatica nobilis . ficaria grausor. H. 155 .trei răi (Fig 223.Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului).Flori albe sau verzui albe.Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată. fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară. iar prin păduri. palmat-sectate. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă.Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec.piciorul cocoşului (Fig.(omag). are frunze tot trilobate. cordat sau reniform. Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă. u:ntisor (Fig. În pajiştile uscate. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). cu periant din 4 (rar 5) foliole. cu lacinii liniare. .crucea voinicului (Fig 223.

b.225. Fig. Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. Mahonia aquifolium (mahonie). Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune. este un arbust spinos.ramură floriferă. rar ierboase.Creşte în special în etajul colinar. Berberis vulgaris . Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia.Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase. cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. Ordinul Papavera1es 156 . cu frunze simple sau compuse. se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta. alterne.dracila (Fig. caduce sau persistente. originară din America de Nord.fructifera. d-diagramă florală.Berberis vulgaris: a . imparipenatcompuse. pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate. Se recunoaşte după frunzele persistente.Florile sunt actinomorfe . trimere .225). c ramură cu spini. de regulă arbuşti. K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule.

Chelidonium două mănunchiuri de cate trei. cu canale laticifere şi latex incolor.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta.In pepiniere si lizire. P. in special pe calcarele din zona montana. cu frunze sectate. Vaillantii (fumurita). reprezentanţi lemnoşi. iar ca specie ornamentala se foloseşte P. Corydalis bulbosa: 1-sect. predominant. Fructul este o capsulă silicviformă.diagramă. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice.orientale (macul turcesc). Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi. nigelariţă (Fig. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită.4G(oo -2 ) . zigomorfe. Chelidonium majus . sunt mici. colorat în alb sau portocaliu.226. C. Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere.Larg cultivată este specia P. Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă. neutre Fig 227. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig. Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo .În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei). şi embriologic. avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii. dubium (mac alb).solida are tuberculul. la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior.Androceul 157 . În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum. capnoides.Se recunoaşte după tuberculul gol în floare. rar indehiscent. 4. somniferum. Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere. bogat în chelidonină şi berberină. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate.Fructul este o capsulă. hybridum . sferic. lobate sau sectate.Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse. in general nestipelate. frecvente prin locuri cultivate si ruderale. iar corola consta din 2 cicluri de petale. lasand impresia a două majus a . cu flori ciclice. cu nectare şi staminele grupate în Fig.Intreaga plantă conţine latex portocaliu. P. frecventă în păduri. frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F. 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi. Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase. cu frunze alterne. 3-fruct. Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează. compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi. prin pînă la moderat acide. este o specie perenă.buruieni segetale şi ruderale. creşte prin locurile umbroase. pe soluri jilav-umede. cat şi din punct de vedere biochimic.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. actinomorfe sau zigomorfe. bisexuate si cu numar variabil de elemente. Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent. cu frunze divizate.cu flori galbui-albe. stancoase. P.rhoeas (mac roşu de camp). c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. folosită în scop medicinal şi alimentar. cu una sau două petale pintenate. cu frunze alterne. fără stipele.sect prin tubercul C .227). stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) .Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. Florile grupate în inflorescenţe racemoase.226).rostopască. vernală.

cu ritidom neted care se desface în placi mari. Cheia etc. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate.Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2. cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 .În scoarţă au fibre liberie ne lungi. Magnoliales. grupate în inflorescenţe cimoase. cu un număr variabil de stamine şi carpele. cu fructul drupă. Rîrşova.Nu are reprezentanţi în flora noastră. rar haplo sau he-terochlamidee. P. monoici. polimere pană la tetramere. ale cărui specii sunt arbori înalţi.ulm de munte. se întalneste Platanul occidentalis. cu frunze alterne sau opuse. palmat-lobate. unisexuate sau bisexuate. specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană. Introduse în scop ornamental. Florile sunt mici. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic . iar florile sunt apetale.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri. C.Florile sunt bisexuate sau unisexuate. adesea simple si stipelate. Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri. australis (sambovină).Platanus .Fructul cel mai adesea este o samară. glabra (montana) . Frunzele sunt mari. cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate. Greci. iar polenizarea este anemofilă. Gineceul este apocarp pană la sincarp. Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată. Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină).este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae). prin parcuri.ramurg cu fructe şi frunze. sepaloid.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar. orientalis şi P. U.228).). Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti. păroase. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2). răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin.Invelişul floral poate lipsi sau este simplu. occidentalis este introdus în scop ornamental. cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute. din 6-4 elemente. apropindu-se de ord.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee. Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive. rar drupă. lung pedunculate. C. minor ulm de camp (Fig. creşte în Banat şi Oltenia.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. cu frunze alterne. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii.Ovarul este superior sau inferior. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor. Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. cat şi de rosacee. achlamidee.x hybrida (platan). răspândite în regiunile calde. adesea asimetrice. achenă. masculă. din care cităm: U. Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii. format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură. cu Fig 228. 5-fioare fascicule (glomerule). stipelate.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme. ciclice.

iar cele femele toamna. tufărişuri. este plantă perenă. grupate în cirne sau raceme stranse.La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea. avand faţa superioară a frunzelor scabră.La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar. şi lemnul are multiple întrebuinţări. plantă tropicală. persistente. frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus). formand amenţi.Periantul este simplu. Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. nigra (dud negru).Florile sunt unisexuat dioice. prin liziere. uneori protejate de un periant. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. vii şi în scop ornamental. la care participă perigonul (Morus). bogate în resturi organice. plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică).au laticifere nearticulate. Familia Fagaceae Cuprinde arbori. răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară.este comstibil.Florile femele sunt situate la varful axelor. Filogenetic. ♀P5G(2) . ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe. cu. Fructul este o achenă. reunite într-un fruct fals şi compus. închizand în interior numeroase nucule. pendule. pe soluri cu troficitate ridicată. cu 2-3-6 carpele şi ovar infer. cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura). cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii.Florile sunt unisexuat monoice. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara.Periantul este alcătuit din 5 elemente. cu frunze căzătoare mai rar persistente. pentru garduri. obişnuit monoice. Fructul . Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase. alterne. frunzele mari. cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde.duda sau soroza . stipelate. Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa).cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul). Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. cu periant nediferenţiat. (păduri de luncă). întregi. rar lipsă. Pe terenurile. cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 .Formula florală este: ♂P5A5 .La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). stipelate. frecvent penat-lobate. Din Boehmeria nivea (ramie). prevăzute cu o cupă. uneori concrescute . se presupune că fagalele. volubilă. alcătuit din 4-lacinii. ♀P5-4G(2). simple sau compuse. mult redus la cele femele. alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. cu frunze simple sau compuse.Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă. fără laticifere. cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 . lobate şi creşte prin zăvoaie. întregi şi persistente. Familia Urticaceae Include plante ierboase. reunite în inflorescenţe cimoase. se extrage fibre textile de mare rezistenţă. rar lemnoase. dispuse altern. conţinand lupulină. cu fibre textile iar organele. cu frunze simple. rar arbuşti. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine. Humulus lupulus (hamei). alterne. vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi. ulterior şi în scop medicinal. stipelate. În sudul ţării. frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). Florile sunt unisexuat monoice. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. Florile sunt unisexuate. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite.Reuneşte arbori şi arbuşti. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei. În liziere.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului. receptaculul sau axele inflorescenţei. Prin aparatamente.

31. liniari şi spatulaţi. În pădurile din sudul ţării. trimuchiate . în procesul evoluţiei.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi. 160 . foliacei.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. liniari şi nepeţiolaţi. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore.Prin simplificare.diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. poate fi recunoscut după apendiculi cupei. auriculate. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi. alcătuind făgete pure.pauciflore. 2-floare mascula. de caucaz). Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. caracterizează prin muguri fusiformi. eliberînd 2-1 achene (jir).Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv. Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar). iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului. cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299. 3 floare fem hibrizi. sporadic mai apare şi hibridul F. atat dicaziile amenţilor masculi. prevăzută cu solzi sau ţepi. inflorescenţe mascule globuloase. Fagus sylvatica: 1Fig 330. 2. Castanea.Cupa provine din proliferarea receptaculul. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve.floare femela. Fructele sunt achene. care are apendiculii cupei subulaţi. Larg răspandit. orientalis (fag oriental. ♀P3+3G(3). marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 . Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei. taurica. înconjurate de o cupă lemnoasă. F. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica. Genul Fagus (fag) se. fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii.

cu frunze sempervirescente.ament femel. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică. cu bacterii.230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare.3).3. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). etajului subalpin. Corylus sau la florile femele la Alnus. caracteristica. este un arbore mediteranean. În zona montană. Castanea sativa (castanul comestibil). ♂P2+2G(2) . prevăzută cu apendici ţepoşi. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase. Dintre speciile mediteraneene. întalnit si la noi. creşte prin locuri umede. susţinute de o bractee lobată la Alnus. cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent. pedunculiflora (stejar brumăriu). Genul Betula (mesteacăn). pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. Q.Alnus glutinosa: . 1 . în special în turbării. relicte glaciare. care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate.Betula pendula. sunt achene sau samare. se mai întîlnesc două specii. Q. cu lujeri anuali avellana. iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi. cat şi staminele ramificate. cu lujerii glabri şi verucoşi. neauriculate şi ghinde sesile. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. Q. iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase. Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti.Corylus B. cu stipelele caduce si dispuse altern.Fructele. Betula. amenţi tomentoşi. 6achene. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă. Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti.gorun (Fig. 3. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4). Betula. . Florile mascule au doua stamine la Betula. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi. iar cei femeli în anul înfloririi. coccifera etc. aşa cum 161 . În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232.pubescens (mesteacănul pufos). avand ramificare sirapodială. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. concrescuţi. pubescens (stejarul pufos). Q.Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus.Fig 231. La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă.Amentii masculi se formează din anul precedent.ramură înflorită. Q.petraea. A. 2. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. În Carpatii Orientali. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. Ilex . Q. Q. con cu fructe. amintim: Quercus suber (stejarul de plută).Carpinus betulus. formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă. pubescenţi. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate. 2B-fruct. apare Fig 232. iar la Carpinus achenele au o aripă. frainetto (gîrniţa). incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A.

3. uleiuri si substanţe aromatice. adanc brăzdat şi fructe sferice. specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă. Genul Carpinus are la noi două specii: C. dispuse altern. Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus.Speciile conţin taninuri. Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România.1). evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant. Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i. 25-3). maxima este cultivat prin parcuri. 162 . dure.Are flori unisexuate.Polenizarea este anemofilă. S1. C. cu înveliş exterior cărnos indehiscent.2). în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. a chalazogamiei şi prin structura florală. arbore cu ritidom brun întunecat. care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina. S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase. iar C.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. spontan în Banat. la maturitate de culoare neagră.7).b) şi perigon (I-III). frecvent în pădurile din zona deluroasă. Fig 233 Juglans regia: 1. cu flori unisexuat monoice. 6. cu frunze imparipenatcompuse.sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6. Oltenia. nana (mesteacăn pitic). Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca). Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni.Florile femele au doua carpele şi ovarul infer.carpen (Fig 232. orierrtalis (cărpiniţă). Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae.este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. 4. betulus. Pe suprafeţe reduse. fără stipele.floare mascula văzută din spate. Juglans regia . iar cel mai cunoscut la noi este. C. raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. care apar din muguii axilari ai anului anterior. sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri. 2-floare mascula din faţă. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte. avand achena cu o aripă trilobată.ramură cu flori femele şi amenţi masculi. nigra (nucul negru american).aici având limita sudica a arealului mondial. alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole. afară ieşind doar stigmatele roşii. lobul median fiind mult mai mare.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232. 5drupe false. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar.nucul (Fig. colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi.floare femelă cu hipsofile (D.

2). pentamere.Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. cu caractere bine conturate. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării. Florile sunt dialipetale. solitare sau cate 23.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes.petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre. latifolius. lamaiţă). R. adesea fiind cultivat pentru fructele sale. văi umbrite şi umede în zona montană. cu un rizom napiforrn. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă.235). ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride. R. iarbă de urechi). cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane. Ribes uva-crispa . Ph. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase. 1-Ribes rubrum. răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii). 163 . gros şi frunze cărnoase. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. cu ovar super sau infer. coronarius. cu peste 150 de specii arbustive. uva-crispa: A-floare. 2-R.Flori alburiu galbene-verzui. are bacele roşii. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234.Fructul este o bacă globuloasă. obişnuit bisexuate. R. gălbuie.rubrum -coacăzul roşu (Fig. R.Se întalneste prin păduri şi tufişuri. prin locuri umbroase.aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental. rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar.nigrum (coacăzul negru).inodorus (iasomie. Ph. creste spontan în pădurile montane. folosite în stare proaspătă sau preparate.234.1). adesea pubescentă sau glandulos setoasă.agriş (Fig.Dintre reprezentanţii mai comuni.aplpinum (coacăz de munte). Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate. Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph. cu gust acrişor. bogate în vitamina C. R. suculente. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată. frecvent cultivat pentru bacele negre. se întîlneşte prin pădurile montane. adesea redus la 2-1 cicluri. sau roşcată.Ramurile sunt spinoase. bisexuate si fructul folicula. pe stîncării.umede si stancoase. androceu cu stamine libere (dialistemon).La fel. se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane. bace roşii.234. cu androceul din mai multe verticile de stamine.

cu periant dublu. mai rar altern sau opus.Sempervium montanum Fig. Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga.verde-gălbui. În etajul subalpin şi alpin.verzişoara de munte (Fig. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă). Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă.Numai pe stancării calcaroase se întalneste S.luteoviridis. Pe stancării.1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides. pe stancării calcaroase creşte S. cu florile roşii. cu un periant sepaloid. paniculata.rar 3-5 carpele. cu o inflorescenţă corimboasă.Florile sunt bisexuate. cu rozete de frunze grase. cuneifolia. 164 . Pe lînga paraile montane creşte S. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S.Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte). încat formează mici pajigti pe stâncării. Toate speciile sunt foarte decorative. 5. S. androceu din 5.iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană. cu petale palid-galbene. cu petalele forilor de culoare roză. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum. 255). din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere.Fig 235.Obişnuit. pentamere. ruthenicum. prin păduri si stancării se întalneste S.Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. telephinum (fabaria). frunzele sunt dispuse în rozete.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. cu petalele albe sau purpuriu punctate. marmoreum.Saxifraga paniculata. Fig 236. Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob. cuprinzînd 3-11 flori stelate. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari.adesea unite.4-partit. stellaris si S.3.237. av and florile galbene. În zona montană. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa). cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii.

prin floare. avand frunzele cu stipele perechi. -Sorbus. în funcţie de axa florala. 4. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi. nucule. false.238) . 4. persistent si corolă din 5 petale libere. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. l.diagramă florală. bisexuate. Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii.eu poziţie variabilă. stipelate.cicluri. rotundifo1ia (rouă cerului). cu androceul din mai multe verticile de stamine.secţ. drupe. rar anemofilă. cu caliciu simplu sau dublu. 2secţ. bace. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. 3.prin floare la Rosa. 165 . concavă sau urceolată.La formarea fructului participă adesea şi axa florală. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase. În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera.Polenizarea este entomofilă. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae. unicarpelare etc. Fructele pot fi multiple.Florile sunt dialipetale. acoperite cu peri glandulari. ordinul se apropie de policarpice.secţ prin floare la Spiraea. În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul). pentamere. dar cea mai cunoscută este D. Flori actinomorfe. lemnoase şi ierboase.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine. Ordinul Rosales Prin staminele numeroase. simplesau compuse.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste. adesea reducandu-se la 2. care are o rozetă de frunze.Fructele sunt de tipuri variate: folicule. Fig 238.diagramă florală.diagramă. secţ. 2. fructe multiple etc. bisexuate. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig.prin floare la Prunus. care poate fi convexă. cu frunze alterne.Din cele cateva familii existente pe glob.diagramă.

5. Rubus hirtus : 1. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). 2. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav. Rubus idaeus:1.fragment de lastar.ramura cu Frunze. chei. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana. 4. vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. dintre care mai frecvente sunt: S. familia se împarte în 4 subfamilii. cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2.barba popii.diagrama. prin fruct Fig 240. cu flori mici. Aruncus dioicus (vulgaris) .sect prin floare. Subfamilia Spiraeoideae. Rosa canina: 1. 2. După forma receptaculului. Potentilla alba: Planta si fruct flori. 3. 2. S. albe. creste prin locuri umede.sect. douglasii. Fructul este de tipul foliculei. prin floare. Fig 241.cuprinde cel mai adesea arbuşti.carpela cu stilul paros.ramura cu flori si fructe.receptacul cu caliciu persistent.văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari.sect. fiind foarte decorativa.japonica etc. tipul de gineceu şi fruct. 3.ramura cu Fig 242. Hibridul S. dispuse în corimb. În parcuri se cultivă numeroase specii exotice. Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 .Fig 239.

avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P.. putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. G. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie. Prin locuri umede. R. jnepenişuri şi în etajul alpin. argentea (scrantitoare ) . Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. 5+5C5A G. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior. cuprinde cu predilecţie specii ierboase. Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi.şapte degete. mătăsos păroase şi florile albe. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta).fragul de pădure (Fig. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş. Potentilla micrantha (făgurel). Fructele sunt poliachene sau polidrupe. gallica (răsură).este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu. se întalneşte R. palma te sau penate. batătorite.Creste în pădurile termofile.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră. G. la fel şi R. viridis prin: stolonii mai lungi. parchete. viridis (fragi sau căpşuni de camp) .sclipeţi (Fig.240). Prin zăvoaie şi luncile raurilor. galbene şi cel mai adesea solitare. iar receptaculul este convex.241).244). acide.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti. cărnos (fraga) şi comestibil. în mod frecvent apare P.Fig. sunt specii ce apar în lungul parailor. abundă în tăieturile de pădure. R.orimbifera.Formula florală este următoarea: *K5. florile au culoare brun roşcată.viu colorate. recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari. Rubus idaeus . Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere.este globuloasă. cu fructele cilindrice şi alungite. Fructul. frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior. uneori prin culturi de paioese. Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate. F. canina . aleppicum. în molidisurile subalpine. alcătuind un fruct fals -măceaşa. în special în cele de cvercinee. 167 . lăţită în formă de vagină. R. pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene.Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă.palustris (Comarum palustre) . Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental. spinossisima etc. Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P. lanceolate. Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin. G. 3-multifoliate.243.mur (Fig. trandafir).Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii. Planta creşte în pădurile xero-mezofile. deosebindu-se de F. alnete. făgete şi amestecuri. se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe. foliole.fraga. cu frunze compuse. cu frunzele trifoliate. înrădăcinandu-se de la noduri. cu caliciul lipit. P.alpina (trandafirul de munte). reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi.măceş (Fig. montanum (cerenţel de munte). vesca. indicand soluri tasate. Caesius (murul de zăvoi). hirtus .rivale (căltunul doamnei). crescand pe soluri oligotrofice. Genul Potentilla. alba. 239). frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă. iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat. se identifica după frunzele cu 5. cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul. cităm: R. margini de păduri. 242). cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti. F. arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat.zemeurul (Fig.Florile sunt mari. creşte în toate pădurile din etajul forestier.

cu frunzele mai alungite. Fructul (para) conţine în pulpă sclereide. spectabilis din China. avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos. numit poamă. pyraster . Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. cu fructul fals. 3-viridis. 168 .245). P. M. sylvestris.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse.Fig 243. roşii mai rar negre. originar din Siberia. are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus. 2.diagramă.care are fructele de culoare neagră . Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. cu ramurile fără spini. Fragaria vesca: 1 -fruct.246). drupacee. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. domestica (măr) are origine hibridă.dinţii terminali foliolei mijloeii.măr pădureţ (Fig.păducel sau gherghinar (Fig. M prunifolia. monogyna . creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică. pentagyna.Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti.247). Genul Crataegus cuprinde specii arbustive. elaeagrifolia (păr argintiu). are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri. 4. şi fructe false. argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. P. M. la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. este larg răspandit în pădurile de foioase. originar din Japonia. la noi spontan si larg răspandit fiind M. cu ramurile spinoase.păr pădureţ (Fig.In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P. C. 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane. Pyrus (par). Japonia etc. cominunis (par).

Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte.cu formula florală:* îCCt-A. fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară. are frunzele simple.Prunus padus: l-ramură cu flori.secţ.249). dublu serate pană la slab lobulate. Sorbus aucuparia . întalneşte S. 2. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă. Fig 246 Prunus avium: l.Pyrus pyraster: 1. cu frunze imparipenat compuse.B-ramură cu fructe prin fruct. 169 .ramura cu flori. 3-secţ A-ramură cu flori.aria.scoruş de munte (Fig. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.domestica. Sporadic în pădurile sudicese. S.Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi.prin floare. importante din punct de vedere economic. 2-fruct.Crataegus monogyna: Fig 248. 2-floare sectionata Fig 246.2.248). .diagramă.cireşul păsăresc (Fig. Malus sylvestris: ramura cu flori. 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate. 3.Fructul este o drupa monospermă. se întalneşte diseminat în pădurile de foioase. Subfamilia Prunoidae.Fig 245.ramură cu flori. torminalis (sorb). iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S.fruct Fig 247. şi lobate.0 G-. 4-secţ.avand frunze simple. Prunus (Cerasus) avium .prin fruct Fig 249.

actinomorfe.rar actinomorfe.fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale. 250. Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important.252) .spinosa (porumbar).251). În sere. Cercis siliquastrum:1-frunza. tenella (migdalul pitic).Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule. prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig. insiţitia (goldan). avand ramurile spinoase şi drapele globuloase. domestica (prun). cuprinzand plante lemnoase si ierboase. P. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul). cu frunze simple. cerasifera (corcoduş) etc. sunt zigomorfe. P.Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor. senegal se extrage gumarabica. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse. se cultivă Mimosa pudica. P. hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme.249).cu spinimari. stipele modificate în spini etc. amygdalus (migdal).cerasus (vis in). rezistent la seceta.Formula florală este: %K5-4C5-4. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii. mai rar indehiscentă. 4-5 mere. P. motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere. adesea grupate în raceme.0A5-4. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase. cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae). persica (piersic ).Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig.Acacia . iar ramura florifera. Frunzele sunt compuse si stipelate.iar în silvostepa sudică.250. cu frunze stipelate compuse. sunt paripenant compuse.Florile.Androceul este diplostemon. În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P.2). În scop ornamental. 2. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc). P. Pe văiile montane se întalneşte P. cu deosebire în Dobrogea.3. se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig. Genul Acacia are numeroase specii tropicale. verzui.a. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251.Polenizarea este entomofilă. trifureaţi.250 1. cu peste 12. cu funzele roşii.pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig.floare. unicarpelar. lungi si late. rareori simple .Florile sunt uşor zigomorfe. arme niaca (cais).cerasifera var pissardii (corcoduş roşu).10-2G1. 2 . la noi. În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P.Pastăile sunt mari. la noi. ∞G1. 3.000 de specii. fruticosa (vişinel) şi P. receptaculul cupuliform ş. Adesea în gardurile vii. iar de la A. este o specie cu port de arbust. gamopetale (Fig. P.Mimosa. 170 . P. Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic. este frecvent cultivat în scop ornam. 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale. Reducerea numărului de elemente florale. 3 . iar florile mici. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase. iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve. Gineceul este super. interesanta datorită mişcărilor seismonastice. rar cultivate în zonele temperate.Diagrame florale: 1 .dispuse altern. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee.padus (Padus racemosa) . Familia Fabaceae (Papilionaceae). proveniţi din ramuri modificate. formand deseori tufărişuri. Frunzele. adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini.mălinul (Fig. P. bisexuate şi pentamere. Cuprinde peste 10.000 de specii raspandite pe glob. familii. obişnuit.au formula florala : *K5-4C5-4A54. 3) .

caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate. arbust de pana la l. dintre care enumerăm: C. Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. cu frunze trifoliate pe dos argintii. sessilifolia este o specie calcicolă. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus. Vicia).cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul . 171 .20 m.Creşte la margini. grupate în racem terminal. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala. este o specie perenă. lemnubobului (Fig. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). poieni şi prin tăieturi. 2. rarişti de pădure si stancarii. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius. ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni. rar unisperma. de păduri. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite. numai în pădurea Babadag. nigricans – bobiţel. a-alae. 1.254). cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple.253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu. stancării şi tufărişuri. Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus. Januensis . pilosa. Polenizarea este entomofila.rar dialisepal.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar.Creşte prin locuri uscate.vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale .ste un arbust cu frunze trifoliate.carina (luntrită). c-carina. libere sau unite .vexillum. asimilatoare. Genul Cytisus are mai multe specii la noi. Medicago. restul frunzei fiind metamorfozat în carcei.Intră în alcătuirea şibliacului. începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine. Androceul poate fi monadelf.(9)+1G1.C. cele trifoliate de la Trifolium. Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile.Caliciul este gamosepal.Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite). Fig.Fig. Dintre acestea la noi creşte spontan. frunzelor simple de la Genista. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G. rar solitare . k-caliciu. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5.alae sau aripioare.Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive. subarbustive şi ierboase. s-stamine.254 Genista tinctoria 1. Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare.tufărişuri. cuprinde specii arbustive. iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G. G. Melilotus. Pastaia este polisperma. v. n-stigmat. grupate în raceme terminale.G. tot cu frunze simple. xerofită. alterne şi flori galbene. cu estivatie imbricat descendenta. 255). Florile grupate în raceme.Petala superioară . hirsutus (drob) e. cu flori galbene aurii.Specia este frecventa prin poieni.sunt zigornorfe. f-pistil. Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate. Genista sagittalis). Genista tinctoria . cu flori galbene si păstaia păroasă. iar acestea pe cele doua inferioare. caliciu bilateral şi corolă galbenă. pentamere.drobiţă (Fig. 2-floare desfăcută.

si mai tarziu albăstrui-verzui.1). niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. L. cu flori în raceme dese.Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M.2E-sămanţă. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole. cu flori albe.256 ). avand flori mici galbene şi păstăia mică.conţinand citizina. L. cuprind la noi numeroase specii.1B-păstăi.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune. drob). este un arbust cu ramuri 5-muchiate. ramură cu păstăile mari. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic. cu flori galbene şi M. asimilatoare (virgate). 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense.Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig. L. venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile. liniare si încovoiate.Obişnuit. corola avand numai vexil.257. tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole.iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T.lucerna galbene (Fig. avand frunze imparipenat compuse.Se întalneste prin tufărişuri. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium. 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel.albuş (sulfina albă). Medicago . stipele.256. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. asemănător cu T.salcamas. de culoare purpuriu-violetă. 172 .Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături.Medicago falcata. amorfă). 2C-caliciu. creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile. o substanţă toxica.offieinalis (sulfină). M. repens. Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber). ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil. lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede.Fig. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). Genul Astragalus este bogat în specii. flori si fructe. cu păstaia monospermă (Fig. Medicago faleata . plantă cu flori. Trifolium medium (trifoiul de pădure). Melilotus.care la presare se înegresc. are florile purpurii. întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu. Lathyrus vernus (pupezele) . pratense (trifoiul roşu). rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat. reniformă.256 1A .

iar ovarul inferior si cu un singur stil. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen. cu flori albastre.257. Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple. dar acoperiţi cu sete roşi. căţărătoare. opuse rar altern şi persistente.Dintre genurile cele mai răspandite amintim. dispuse în raceme pendente.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini. Florile sunt albe. Cicer arietinum (naut). Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin.viscosa (salcam roşu). bace. Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule. care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. este Robinia pseudacacia (salcâm). cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori. Vicia faba (bob) etc. Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae. iar Fig. cu uleiuri eterice. la noi. de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole). cu frunze întregi. drupe sau nucule. cu lujeri glanduloşi şi R. O plantă lemnoasă. Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. mirositoare.În mezofilul frunzelor. 173 . În scop ornamental mai sunt introduse: R. cu lujerii nespinoşi. uneori reunite în mănunchiuri. cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină).Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental.: Bruguiera şi Rhizophora. glanduloase. Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar. Florile pe tipul patru. Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine. hispida. Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase. Pisum sativum (mazăre). Lens culinaris (linte). mirositoare. cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene). Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant). mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi. au elementele florale dispuse ciclic. Clasificaţi plantele din familia Rosaceae. Glycine hispida (soia).Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali.

creste prin locuri u mede . iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi. Florile sunt actinomorfe. specie invadante în tăieturile. grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. in subzona fagului. 2-fIoare. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. E. (2) .Fructele sunt comestibile. frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. Capsulele sunt lungi de 4-3 cm.de arbori gi arbuşti. o capsula alungită. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie. pe soluri cu troficitate ridicată. Se deosebeşte de E. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis.Epilobium angustifolium: special. umbrite . dispuse în raceme simple.258). Frunzele sunt simple. şleauri. Familia Onagraceae Grupează. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. montanum (pufuliţă). Prin locuri umede. de culoare argintie. doborâturile.Fructul este o drupa falsă. răscoage (Fig. în special. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ. C. bogate în vitamine. creşte în Indonezia şi Malayezia. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C.4G (4) . sau compuse. cu peri scurţi. avand florile cu două sepale. E. ulei eteric folosit în combaterea tusei.Se plantează în perdelele de protecţie. prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri. 5-sămanţă. Epilobium angustifolium . Fructul cel mai adesea. azotate. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri. arbust mediteranean.cu nodozităţi pe rădăcini. amygdalina). Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari. cu pedicelii păroşi. neutre pană la slab acide.prin floare. sempervirescente şi fruct bacă. fiind acidofile. amestecuri. Circaea lutetiana (tilişca).2C4.2A8.are flori mici roşcate sau albe. angustifolium. prin sirurile de peri de pe tulpină.2C0A8.zburătoare. în Fig 258. E. Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare). are florile cu 4 sepale. globul osus este sursa principală de eucaliptoi.Creşte spontan pe stancării. larg răspândite sunt E. Elaeagnus angus tifolia. palustre etc. cu frunze ovat-lanceolate. arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană. Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică . pentru garduri vii şi în scop 174 . Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E. roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit. alpina spre limita superioară a acestora.Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale.(salcie mirositoare.mocirloase. sălcioară ). alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici. malul paraielor montane şi în Delta Dunării. pe faţa interioară galbene.4G1.Formula florală este: *K4.Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei). hirsutum. este o capsulă cu seminţe numeroase.Elaeagnaceae .

2. Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare.Cotinus coggyria. aurantiacum (portocal).1). Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase. iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5. Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic. Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori. Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale. cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente. cu frunze fără stipele.Rhus typhina.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale.răşini şi balsam.1.Florile sunt bisexuate şi unisexuate. flori mari.259). amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu).260 .avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur). interes prezintă genul Citrus. arbuşti şi specii ierboase. ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani. actinomorfe. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde.nobilis (mandarin) si C.260.G5-2. Paradisii (grepfruit). 175 .(5-2) La noi.ornamental. În scop ornamental sunt introduse : b-fructe. care are fructele mari (bacă). iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals). Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii.Se cultivăîn scop ornamental. are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere. Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat.2). Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae. Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase. Rhus typhina .scumpia (Fig. este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. Cotinus coggygria . În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). Pte1ea trifoliata (ptelea). a-floare. Fig 260 . bogate în tanin. C. zigomorfe. suculente şi bogate în vitamine (Fig.oţetar (Fig. roz-purpurii pană la albe. mai raspândite în zonele calde. Are frunze imparipenat compuse.floare.la care frunzele au peţiolul aripat. solitare sau grupate în inflorescenţe. spontan. iar endocarpul este format din celule mari. avand fructul o drupă cu cateva seminţe. C. se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai). prevăzute la partea externă cu pungi secretoare. Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri. cu frunze penatpartite şi fructul o capsula.2+2. plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile. cu canale rezinifere intraliberiene.

262). Florile sunt actinomorfe. 2diagrama Fig.flori. Formula florală se prezintă astfel :*K5.262. 7A-fruct. tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon. alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig. 6-A. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă. paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. pseudoplatanus -frunză. arbuşti şi liane. A. rar penat-compuse şi dispuse altern. tetra sau pentamer. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia.261 . stipele si flori mici.pavia. ale căror specii sunt arbori şi arbuşti. cu frunze simple. 5A-fruct. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. grupate în panicule erecte.261).prin floarea masculă.Prin parcuri. 5~Acer platanoides . este introdus A.frunză. Familia Hippocastanaceae Este o familie mică. 4-diagramă. monspessulanum (jugastru de Banat). prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. pe tipul 5 (Fig. este cultivat în scop ornamental si are florile albe. 4A5+5 . 4C5.4+4G(2).carnea are florile roz-carnee. palmat-lobate. în mod frecvent. care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor. negundo (arţar american).262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3). mici. uneori lipsă. secţ. 176 . având frunze imparipenat compuse. platanoides (arţar. originar din Balcani. au frunzele trilobate. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă. de fapt disamară ce se desparte la maturitate. 6Afruct. Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor. caracterizate prin frunze opuse. 7-A. răspîndite cu predileţie în regiunile calde. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc). palmat-compuse. 1. Flori. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori.Fig. originară din China. cu frunze penat-compuse şi flori dioice.Aesculus hippocastanum. Acer campstre (jugastru) şi A. fiind un hibrid dintre A. Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe.In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata. hippocastanum şi A. zigomorfe. poligame sau dioice (Fig.campestre -frunza.cu înveliş floral heterochlamideu. garduri vii şi în liziere. 3-floare bisexuala. Fructul este samară. în timp ce A. A. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. fără. verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi. A.

Genul Qxalis cuprinde mai multe specii.Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe.263. Florile sunt bisexuate. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete. care la deschidere aruncă seminţele la distanta. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase. Genul Geranium. iar fructul o capsulă lung rostrată. au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. cu frunze compuse. Foliolele efectuează mişcări nictinastice. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5. mai rar zigomorfe (fam. Planta creste prin păduri. pentamere :*K5C5A5+5G(5). dintre care mai cunoscute sunt: O. Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase.măcrişul iepurelui (Fig. Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive. Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase. care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici). Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . stricta şi O. Polenizarea este entomofilă. stipelate. Florile sunt bisexuate actinomorfe.263). care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează. palamat-incizate sau penat-sectate. lung peţiolate.5+5+G(5). 177 .La maturitate lojele se desfac. cu peri glandulari şi frunze stipelate.pe marginea drumurilor şi străzilor. împreună cu o porţiune de rostru. acetosella . fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide.Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit. cu frunze imaparipenat-compuse. Fructul este o capsulă loculicidă. ajutand la pătrunderea seminţelor în sol.Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. corniculata. cate una. mari şi grupate în fascicule. de jos în sus. Fig. Zygophyllaceae). (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. actinomorfe. pentamere. cu 1-2 seminţe în fiecare lojă. O.

pe langă pîraie si în fîneţele umede.fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale. (muşcate). cu segmentele înguste şi florile mari. fiind răspîndită în păduri. G.Geranium robertianum . care crapă exploziv la atingere. Impatiens nolitangere: 1. iar G. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii.diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium. de culoare închis violetă. Specia este răspandită prin poieni. macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite.264). luminişuri şi prin locuri umede. Florile sunt mai mari. are flori mici. toate de culoare galbenă.Planta emană un miros neplăcut. este o plantă înaltă de. Geranium robertianum a. crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană.diagrama 178 . sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate. prezintă frunzele bazale mai mari.265).slăbănog (Fig. pînă la 120 cm. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană. Fructul este o capsulă cărnoasa. precum şi flori roşii. au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute. alungit cilindică.pălăria cucului (Fig. Impatiens noli-tangere .fruct Geranium phaeumb. verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. cu frunzele întregi şi flori zigomorfe. ovate sau eliptice. G. marginea acestora. moderat acida pană la neutre. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe. împrăştind seminţele. tufărişuri. G. Fig 264. indicînd soluri cu troficitate ridicată. la margini de păduri. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici. Florile au 3 sepale. slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. Fructele sunt capsule cărnoase. cu nodurile umflate şi frunze alterne. pentamere: % K35C5A5G(5).năpraznic (Fig. phaeum . pendulă. slab acide pînă la neutre.Petalele în număr de 5. împrăştind seminţele. G. Planta este frecventă în luminişuri de păduri.umede si staţiuni umbrite. Familia Linaceae Fig 265. roşii-roze. livezi. reavene pînă la reavăn-jilave. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate.

având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2).Buzău. cultivat în scop ornamental.Cheorghe. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale. aşa cum sunt la Hedera helix. opuse sau alterne. originar din Peru. pe marginea pădurilor. azuri. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori . actinomorfe.Florile sunt mici. si Rhamnales.Cuprinde mai multe specii ierboase. pe tipul 5. cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui. Cornus mas. verzui. Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi. Grupează familii de arbori şi arbuşti. Pe litoralul Mării Negre. arbust spinos. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului.se întalneşte L. Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). Celastrales. cu flori mari. Rutales. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente. halofil. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord. grupate în inforescente de tip umbela. cu frunze simple. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. Descrieţi familia Hippocastanaceae. Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. tetramere.catharticum (ineaţă) etc. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele. (in galben). Cornus mas: 1. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri. pe terenuri sărăturoase. hirsutum (in mare). în pajiştile din zona colinară si montana. 179 . iar dintre acestea cităm: L. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. cu ovar infer si caliciu redus. opuse si flori tetraciclice.ramura cu flori. adesea pentamere. Fig 266. 2ramura cu fructe. 4sect long. Sf.Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai.iedera (Fig. pentamere.floare vazuta din fata. colţunaş ). cu peduncul articulat. asiatic. Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae. Ordinul Cornales. cat şi specii ierboase. sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. Spontan. cu frunze întrebi. cu flori actinomorfe. prin pajişti se întalneşte L. având Frunze opuse si flori tetraciclice. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare). care se fixeaza de suport cu radacini adventive. C. Letea. 3. cu Tropaeolus majus (conduraş. se intalneste in toate padurile de foioase. Genul Linum are mai multe specii la noi. la noi. cu flori bisexuate. prin floare5.diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii.corn (Fig 226). Fructul este o drupa cu endocarp carnos.flavum.

cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată. de culoare alba. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă.Panax Ginseng este o specie ierboasa. prin floare. fără peţiol. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii. în organele vegetative.Frunzele sunt alterne. galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă. perena.involucel.floare.. temporar ataşate de axa mediană (carpofor). Tulpinile sunt fistuloase. Sepalele sunt mici. 3-floare. Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig.Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. originara din China. uneori lipsesc. Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule. . aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. oleo-renzine. Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei. amplexicaule. Sanicula europaea: a. involucru. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei. Fig.4-sect.forma stilopodiului şi structura mericarpului. alcătuind stilopodiul. articulate.Seminţele au mult endosperm si embrionul mic. iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior. Fig 269. costate. rar întregi (Bupleurum). la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe. iar testa concregte cu pericarpul.. cu internodurile. 2-fruct 3.). 267.diagramă frunză. de regulă. numit în cazul umbelei .cu cate un ovul anatrop în fiecare locul.Ovarul este bilocular.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse.268.fruct 180 . 1.263). folosite in scop medicinal. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare). cu radacini mari. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile).alcaloizi etc. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici.

fără involucru şi involucel . pînă la umed-jilave. long. grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. poieni şi în pajişti. frecvent în pajişti si poieni.269). crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate. cu ghimpi moi. 6. înaltă de pînă la 1 m.deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel. Aegopodium podagraria . Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari. Prin fruct. 4. uncinaţi. A. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme. rostogol). de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa). iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. creşte Angelica archangelica (angelică).piciorul caprei (Fig. indicînd soluri cu troficitate ridicată. 2diagrama.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri.floare. slab acide pînă la neutre. Sanicula europaea -sânişoară (Fig. Daucus carota .271) apare frecvent pe coaste însorite. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. în liziere si tufarisuri.270) este o plantă perenă .radacina. reavăn-jilave.cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. 181 . cu un involucru alcătuit din numeroase foliole. 3. Culoarea florilor este albă sau roşie. planta monument al naturii.Subfamilia Sanculoideae.cu tulpina fistuloasă.portiune de tulpina cu frunze.fruct. Numai în zona montane. 7. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie). are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271. în lungul pâraielor.fruct tanar. japoniea (hasmaţuchi). 5. făgete şi aninişuri. Fig 270. rigide şi florile în capitule ovoidale. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii.Dintre speciile genului Torilis. cu un rizom pivotant si tulpina robusta. Conium maculatum (cucuta de gradină). cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede. Eryngium campestre (scaiul dracului. Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului.Pe margini de păduri si în liziere. largă răspândire are în toate pădurile T.sect.umbela. Daucus carota: 1.morcov sălbatic (Fig. crucea pamantului). stejărete. Specia este frecventă în pădurile de şleau. hirsutum (asmătui sălbatic). În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica). răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti. nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile. cu humus de tip mull.sect. 2. avand frunze 2-3 penat-sectate. se recunoaşte după frunzele spinoase. Aegopodium podagraria: 1. iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch.sylvestris (hăsmăciuca) şi A. Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. sylvestris. Fructele sunt ovoidale. umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate.

D . Fructul este o drupă. răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere.4G(4-2). B. F-diagramă.(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri. Specia este ocrotită. se cultivă în scop alimentar. cu 2-3 sâmburi.laur (Fig. persistente. F-fruct. sativa (morcov). cu frunze alterne. prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze. chimen). şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad. prin floare.: E. stejărete de luncă în zona colinară. uneori aripata. Petroselinum hortense. Creşte sporadic prin zăvoaie.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică. menţionăm. 1 . de culoare portocalie. Din această familie. Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``.B-fructe.. (pătrunjel). stipelate sau nestipelate. Levesticum officinale (leuştean). D-flon. E. europaeus (salba moale. voniceriu). creşte numai Ilex aquifolium . de regulă lobată. Fig.272. C-boboc floral.4A5. persistente si florile de culoare brun-purpurie. arbust cu lăstarul tetramuchiat. 182 . cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe. la noi. aproape rotunzi. Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase . G-sămînţă. Fructul este o capsula. Ane turn graveolens (mărar). E. cu flori mici.2 . 2). alungit lanceolate sau ovat eliptice. cu 4-5 loji.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune. Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5.1). nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare. Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau. Pastinaca sativa (păstîrnac). verzui.4C5. etc. iar Daucus caro ta ssp. cu frunze simple. 272.flori. arbuşti.Ilex aquifolium: A-ramură cu flori. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos.C. spinos dinţate sau întregi. Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig. E-fruct secţionat si sămînţă. pieloase. Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. verrucosa.Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. Dintre speciile spontane de la noi. Apium graveolens ( ţelina). E-secţ.272.

începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire. V. galbene-verzui. pe tipul 5.tricuspidata (viţă japoneză). mlaştini şi păduri umede. care dă renumitul lemn de santal. Florile sunt mici. c. păliur (Fig 273). aldehide. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans.Fructul este uscat subglobulos comprimat.Caliciul este rudimentar. poligame.răspîndiţi predominant în regiunile calde. răspîndit în India şi Malayezia. având stipelele transformate in spini. În stepa şi silvostepă dobrogeană.4A5.4G(4-2). din care se extrage terpene . cu frunze simple. cu formula florală:*K5. grupate în cime compuse. b –floare. în dicazii axilare. Florile sunt mici. arbuşti spinoşi. Fig 273. adesea stipelate. catharticus (spinul cerbului). La noi.multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente. Dintre speciile ierboase. plăcut mirositoare. actinomorfe.fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane. 183 .cu flori pentamere . bisexuate. iar dintre acestea cităm: Santalum album. este o bacă drupacee. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh. erect. Florile sînt hermafrodite. uscate. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2). tetra sau pentamere. izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos. cu flori pe tipul 4 şi drupele negre. actinomorfe. mici.ce se întîlneşte prin zăvoaie. galbene verzui. cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. obişnuit cu cţrcei. Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic. din care : unul oblic.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii. cu o aripă circulară.vinifera (viţa de vie) are peste 2. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. Rutales şi Sapindales. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. Fructul este o bacă suculentă. frecvent bisexuate. Prin locuri stâncoase. Zizyphus jujuba este un arbust spinos. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul). adesea palmat-lobate sau compuse.cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile.dispuşi opus frunzelor care sînt alterne.4C5. Celastrales . acid santalic folosite în medicină. În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti. tetra sau pentamere.Fructul. la marginea pădurilor. Frangula alnus (crusîn. paţachină) este un arbust nespinos . cel mai adesea. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori. stipelate.

unisexuate sau bisexuate.larg răspândite. Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar. Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig. cu periant trimer. 0A-1. grupate în 3-diagrama unei cianţiu. verzi.nicaaensis (stepposa). Sămânţa este prevăzută cu un caruncul.cu frunze relativ mari. cu suc cleios. Formula florală este: ♂ P5-1 . perennis (breiul). Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia). tanin. iar în cele din zona silvostepei şi stepei E. Polenizarea poate fi anemofilă. rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate. ♀ P5-1 .cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele. iar E. amygdaloides (alior. Ciaţiile au glande bicornute. ♀ P3-6G(2) . iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce. ce se întâlnesc la noi. E. iar în 184 . încât dupa unii ar deriva din geraniale.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). asimilatoare. 0G(3). iar alteori sunt suculente. Gineceul este situat pe ginofor. Androceul are 9-12 stamine. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. dar şi specii cu frunzele reduse la spini. Loranthus europaeus (vâscul de stejar). Fructul este o baca falsă. actinomorfe. E. Fructul este o capsulă. cactoide. înconjurat de discul nectarifer. Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii.274.274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice. cu periant dublu la unele specii tropicale. entomofilă sau mirmecofilă. Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. 1-ciaţiu. ciaţii. Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. Prin pădurile umbroase. epithymoides are hipsofilele portocalii.amintim pe cele ale genului Thesium.Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu. Florile sunt mici. actinomorfe. este o specie perenă.274) .semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă.suculente sau lemnoase.) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită). stipelate. La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. pe tipul 4 sau 6. super.cyparissias . arborescenţi în zonele tropicale. iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate. Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus). Sunt plante monoice sau dioice.cu rizom şi tulpini în tufe. Florile sunt unisexuate. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. iar gineceul este bicarpelar.cu flori unisexuate. gălbui sau purpuri. În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B. aşezate în jurul unei flori femele. laptele cucului).semiparazite. Inflorescenţele sunt complexe. seguieriana (laptele cucului. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E. aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme). rar zigomorfe. are frunzele caduce.

considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. roşii. având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice. romanica (bujor românesc). Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică. bisexuate. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. liane şi specii ierboase . Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. având seminţele bogate în endosperm. arbuşti.officinalis. apare M. ovata. În structura lemnului au traheide scalariforme. Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. ciclică şi bisexuate. Din familia Paeoniaceae.blagayana (iedera albă). cu unele cicluri polimere. La noi se cultivă prin parcuri. având fructele capsule sau drupe. liliac sălbatic).pădurile sudice. termofile.răspândite cu predilecţie în regiunile calde. cu frunze divizate şi flori mari. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple. se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor). În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P . peregrina var. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. răspândit în pădurile din sudul ţării. cu flori ciclice. cu frunze sempervirescente. în flora noastră spontană.275. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase. În partea sudică a ţarii. pieloase şi flori unisexuat monoice. Th. Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". sinensis 185 . 2-diagrama. raspândite în Asia de est şi sud-est. actinomorfe. se apropie de ordinul Dilleniales. Ordinul Theales Grupează arbori. derivă din ranunculale. în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1. un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice. Fructul este o drupă sau o neculă. P.cişmir). uniovulat şi corola redusă sau lipseşte. unicarpelar. Prin florile bisexuate. tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste. Fig. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. dintre care amintim: P. cimitire. Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. Pe lângă familia Dilleniaceae. Dilenialele. dispuse parietal. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae.care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania). adesea.

Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. arvensis (trei fraţi pătaţi). miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. 4-diagrama. numai ierboşi. Florile au periant dublu. H. în păduri. V. utilizate în scop medicinal şi H. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. cu ovarul superior. stipelate şi flori solitare. colţunii popii (Fig. cu frunze alterne. în toată zona montană. pe lângă marginea pâraielor. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. adică în etajul montan superior. Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. rarituri. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord. V. iar la noi. marginea pădurilor şi tufărişuri. Fig. pe tipul 4 sau 5. Th.276. odorata (tămâioară). adesea stipelate.276). pajişti.(ceaiul chinezesc). tufărişuri. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. liziere şi pepiniere. Formula florală este: %K5C5A5G(3). roşii şi se cultivă la noi în sere. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. bisexuate. Viola reichenbachiana . V. cu frunzele opuse sau alterne. frecventă prin poieni. amintim: Hypericum hirsutum. biflora (viorele galbene). Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. V. Viola reichenbachiana:1-stipele. pojarniţă). recunoscându-se după tulpina hirsută. hirta (toporaşi). japonica (camelia). Familia Tamaricaceae 186 . acide. Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate. perforatum (sunătoare.toporaşi. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri. în cel subalpin şi alpin. terase. răspândită prin locuri umede. mai rar prin apartamente. unilocular si placentaţie parietală. jenepenişuri. 3-fruct. maculatum. are flori albe. parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. pe terenurile cultivate. Gineceul din 3 carpele unite. are flori mari. Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. se întâlneşte frecvent prin poieni. având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole. V. actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică. 2-stigmat. Dilleniales.

cu aspect de sept membranos. în sudul ţării şi în estul României. nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase. În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. liniare. cu frunze alterne. peretele fals. frunzele fiind scvamiforme sau mici. Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie.Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor. florile bisexuate. 2-diagrama Fig. sincarp. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2). cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . rar arbustive. pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental. rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale). se menţine un timp pe 187 . Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals.Sunt actinomorfe. cel mai adesea sunt specii arbustive.278.Cardaniine glanduligera: l-fruct. Se foloseşte des în perdelele de protecţie. bogat în specii (fam.Reprezentanţii acestei familii. Tamarix ramosissima (cătina roşie).277. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi. având semiţe alungite. Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică). Fig. actinomorfe sau zigomorfe. cu gineceul superior. adesea salinizate. iar cele 4 interne sunt mai lungi.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales. fără bractei. Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere. deci androceul este tetradinam. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase. Frunzele sunt alterne. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară.Capparaceae). creşte pe aluviuni nisipoase. numit septum. un element foarte important în determinarea speciilor.

violet purpurii.278). 2-Sinapis arvensis: C-floare. napus (napi). care se recunoaşte după rizomul alb. cu frunze trifoliate.peduncul. Descurainia sophia (voinicica). frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică. cu frunze lung peţiolate. dispuse în raceme. tăieturi de pădure şi în tufărişuri. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede. Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză). 188 . cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie. rapa (rapita) etc. este o buruiana frecventă în liziere. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor. bulbifera . C. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii.. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme. margini de păduri.Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). În ţesuturile cruciferelor. se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. Planta este frecventă în pădurile de foioase. 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. grupate în raceme corimboase. ca şi la resedaceae. fiind comună în pădurile de foioase. reavene pâna la reavan-jilave. are florile albe. are frunzele alterne. 3-Thlaspi arvense: A-floare .quinquefo1ia. moderat acide până la neutre. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. amara (stupitui cucului). C. boschete.277). Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată. B-fruct C. este o plantă înaltă de până la 100 cm.B-fruct. glanduligera (breabăn) (Fig. B.279. B. orizontal. preferând staţiunile bogate în nitraţi.coltigor (Fig. rotund reniforme şi flori albe. jilave. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. D-samanţă. are florile purpuriu-violete. în silvostepă şi prin pepiniere. Florile sunt mari. Fig. dintre care amintim: C.

purpurea (rachită roşie). rosmarinifolia (salecie de 189 . cu septui alb sclipitor. liziere şi locuri ruderale. unisexuate. având valvele subţirl. creşte L. alcătuirea gineceului. coaste. Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus. Androceul din 2-12 stamine. scurf peţiolafe. Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. Lepidium. muştar de câmp (Fig.Florile sunt mici. lomntiform (gâtuit între seminţe). 3. alcatuită din două articole suprapuse. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent.?^. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae. 279. lucios. grupate în amenţi. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. cu flori mici. iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae. întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. În pădurile montane. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică. în scop ornamental. chei. se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile.279. strietissimum. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. palid galbui. care creşte pe malul râurilor. cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. orientale. păroase. margini de pădure. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. 2. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. rediviva (lopăţica).rapiţă. foarte turtită. tufariiguri şi liziere. frecvent în pajişti. pe soluri bogate în humus. răspândite. Silicula este mare. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). cu 1-2 glande nectarifere. are frunzele lirat penat lobate sau fidate. acoperite de peri fini. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S. lat-eliptică.punguli^a (Fig. cu frunze alungit lanceolate. în special. Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. ? P G. cu flori mari. S. Came1ina. Specia se cultivă prin gradini.5). capraea (salcie căprească). Bracteolele au marginile întregi. indehiscente. în special prin făgete. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). cu florile nude. indică asemănări cu tamaricaceele. Rapistrum perenne (ciurlan alb). S. alcătuind zavoaie. loeselii. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. zigomorfe.2). Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. S. prin locuri umbroase. Draba. Prin pepiniere. membranoase şi septumul alb argintiu. de ex. Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. grupate într-un racem. apoi alungit după înflorire. fiind o buruiană comună. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . având florile mari. S. Comune sunt speciile: Salix alba. având florile mascule cu 3 stamine. în emisfera nordică.1). comprimată şi aripată. Ovarul este unilocular. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae. aproape rotundă. iar polenizarea este entomorilă. S. iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. care prin tipul de inflorescenţă. amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. fragiils (salcie plesnitoare). Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare.abundentă în tăieturi. S.: speciile genului Alyssum (ciucugoara).279. Specia este foarte comună prin culturi. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate. triandra. sagitate. care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. care cuprinde specii ierboase. Capsella etc. prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. Sinapis arvensis . cu lujerii fragili şi florile bistaminate. din care amintim: S.

Genul Populus (plopi). acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde. se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral).♀ K(5)C(5)G(3-5) . În lunci şi locuri umede. este o plantă urcătoare. Florile unisexual monoice. nestipelate. Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. Bracteile sunt incizate. iar fructele sunt alungite şi globuloase. cu lobii inegal sinuat dinţaţi. ramificată şi frunzele ovat cordate. Ecballium elaterium (plesnitoare).28o). Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. veziculos umflate. la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă. frecvent se cultivă plopii negri hibrizi. S.281. unisexuate. Frunzele sunt alterne. Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. Bryonia alba . fiecare purtând câte o floare. adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. în general. Ordinul Cucurbita1es Fig. babylonica (salcie plângătoare). 281. 190 . liziere şi pe gardurile din localitaţi. deltoide. cu frunzele. abundenţă pe nisipuri etc. În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P. sinuate sau palmat-lobate.280). cu o adaptare interesantă. sunt mici şi de culoare alba. Echinocystis lobata . lung pedunculate. în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). este frecvent cultivată în scop ornamental. lung pedunculate. iar mugurii au 3 solzi.mutătoare. cuprinde specii de arbori înalţi. tremula .nisip). împărătească (Fig.280. cu tulpina scadentă.1). alimentar şi furajer. repede crescători. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate. pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară. Populus tremula: 1-floare masculă. 2 ).floare femelă peponidă. este o plantă monoică. 2.plopul tremurător (Fig. prevazută cu un disccupuliform(Fig. Prin zăvoaie. Florile sunt gamopetale.bostănaş spinos (Fig. cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. fenomen numit dinamochorie. Fructul este baciform. Se întâlneşte frecvent în tufărişuri. Cuprinde plante ierboase rar lemnoase.

Cucumis melo (pepene galben). bfloare femelă. pe tipul 5. Prin fruct cu o sămânţă.281. c-floare femelă Fig 282.1. Citrullus lanatus (pepene verde). uneori cu un cerc extern de staminodii. formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe. iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare. cu frunzele alterne. pepo (dovleac) etc.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete).Fig. Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig.2. c-fruct. adesea întregi şi cu stipelele caduce. Bombacaceae ). Brzonia alba: a-racem fructifer. iar prin structura androceului cu asteralele. rar ierboase. cu caliciul dublu. C. Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. Fructul este o nuculă monospermă. Echinoczstis lobata: a-floare masculă. Malvaceae.2). d. b-floare masculă. Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule. Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc).282. Filogenetic. curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere.secţ. 191 . iar polenizarea se face de către insecte. Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

D. iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. A. fimbriate. caudatus şi A. retroflexus. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. specii de Phyl1ocactus. iar formula florală este : *P6-3A9. laciniate. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. apartamente. iar numai pe stâncării calcaroase creşte D. are tulpinile ramificate. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii. D. flageliformă etc. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). R. Echinocactus. globuloasă. abundă prin zavoaie şi parchete. Fructul este o bacă. Fructul este o achena trimuchiată. păduri de gorun şi stejar rărite. liziere şi chiar marginea pădurilor. Forma tulpinilor poate fi colunmanară.8-3G(4-2). cât şi în cea transcarpatică. turtită. are flori unisexuate. semicilindrice. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate. actinimorfe :*P5-1. Cel mai comun este A. Florile. cu flori mici.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă.. grupate în inflorescenţe spiciforme. are Cereus giganteus. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată. Prezentaţi familia Ericaceae. creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. sesile. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. fiind actinomorfe sau zigomorfe. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii. s piculifo1ius.a. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică. iar R.m. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. având petalele albe sau roze. americana (cârmâz). funzele liniare. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. având flori actinomorfe. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi. cărnoase şi florile bisexuate. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). pe lângă garduri. ocrotită prin lege. iar de aici prin sălbăticire. atât în zona ciscarpatică. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor. Florile sunt mici. au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat. Lithops etc. Rumex obtusifolius (ştevia). compactus se întâlneşte în pajiştile montane. Suaeda maritima. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. în sere. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. persistent la Rumex. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . ovoidală. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. adesea formează buruienişuri. bisexuate sau unisexuate.. haplochlamidee. laciniile bi sau trifide. răspândită în fâneţe. cu periant simplu. cel mai adesea muchiate şi articulate.

având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat. cu gineceul bicarpelar. Frunzele sunt întregi. Asterales). G. cât şi în pădurile de fag. B. adică în boboc petalele sunt răsucite.în regiunea montană şi subalpină. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. este o specie lemnoasa. Limonium. G. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig. toxifera (curara). superior. Prefloraţia este contortă.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării. Prin pajiştile montane. iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord. Swertia perennis are corola rotată. prin jnepenişuri. Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri.zăvoaie.289) şi G. Androceul este alcătuit din 5. lanceolate.4 sau 2 stamine. au florile de culoare albastră. răspândiţi în zona tropicală. Frunzele sunt opuse. S.lumânărica pământului (Fig. G. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae. Genţiana asclepiadea . aubertii.cu corola campanulată. concrescute cu tubul corolei. cu flori bisexuate şi unisexuate. punctata au florile de culoare galbenă.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare. frecvent este P. jnepenişuri şi ienuperete. gamosepale şi gamopetale. kotschyana. Genţiana lutea (Fig. bistorta (răculeţ). care sunt pe tipul 4. locuri pietroase. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . prin molidişuri. Se întâlneşte pe marginea pădurilor. Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. iar placentaţia este parientală sau axilară. Ovulele au un singur integument. Florile sunt de tipul 5. crescând pe stâncării. opuse sau verticilate.Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină. pe vaile umede. turbării. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. Florile sunt pe tipul 5. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae.molidişelor. Plumbago europaea este o specie foarte rară. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale.288) . 198 . iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă. glabră şi fistuloasă. amestecuri de fag şi răşinoase. pentru decorarea chioşcurilor. care creşte numai la Hagieni. G. ciliata. verna. cruciata etc. sunt scurf pedicelate. Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor. volubilă. alcătuit din 2 carpele.. tetra sau pentamere. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi.sică). judeţul Constanţa.iar florile de culoare albastră azurie. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. introdusă în scop ornamental. rar în cea colinară. stâlpilor de iluminat.fiind o plantă de lumină până la semiumbra.

cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează. 290) are frunzele mai subţiri. iar multe din ele au laticifere articulate. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul).cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. roze sau galbene şi frunze lanceolate. liziere şi tufărişuri. pentamere.288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. pieloase şi persistente. V. 2secţ. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. Florile sunt besexuate.Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). fiind mai heliofilă. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. albastre şi frunze pieloase. caduce. cu adaptări legate de polenizare. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. cu frunze nestipelate. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. opuse.cuprinzând plante ierboase. Gineceul este bicarpelar. Staminele sunt sessile.289. cu flori albe. arbustive.Fig. libere. cu flori solitare. liane sau suculente. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. aproape de stigmat. mai frecvent în ţinuturile tropicale. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. iar polenul este aglutinat în tetrade. gamopetale. sere. Prin apartamente. fructul separându-seîn două folicule fusiforme. Longitudinală prin floareŞ 3-fruct. Adesea. 199 . Frunzele sunt simple. opuse. herbacea (Fig. Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase. cactoide. alcătuindă un gimnostemiu. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu). semipervirescente. Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. groase.

Cultivată. celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu.vinariţa (Fig. este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. Fructul bifolicular. odoratum .Fructele sunt perechi de folicule. 1-Vinca herbacea: specii ierboase.290.actum are tulpină volubilă sau târâtoare. fie capituliforme.1).mucronate . Polenizarea este entomofilă. grupate câte 8-12 în cime laxe.fruct. sărături şi stufărişuri. În organe are lacticifere şi este toxică. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă. laxe sau condensate. Apare frecvent pe dune nisipoase. Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară). Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola. având flori de culoare alburie. iar la noi prezintă numai Fig. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie. 200 . uşor arcuit. pe stâncării. desfăcută. C. substanţă cu miros placut. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară. cu coronula staminală în format de cornet. Sporadic este întrodusă în scop ornamental. tanin şi substanţe tinctoriale. Speciile de la noi au flori actinomorfe.4 . la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu. eliptice sau obovate.uncinate. glabră.5-corola ventricil. În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea.Fructul cu 2 mericarpe sferice. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2). cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig.Conţin alcaloizi. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate.2).saponine. Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase. prin tufărişuri. ajunge până la 12cm. cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate. iar frunzele dispuse în verticil (6-9). campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe.folosită la aromatizarea vinului şi tutunului.Corola albă. lung pedunculate. uninervate.cu rizomi subţiri. tetramere.glicozide. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig.iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină. 191.dintre care enumerăm: G. 291. Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi.292). uneori ca plantă meliferă.acoperite cu sete rigide. Flori de culoare verziu-brună. Caraorman). este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană.

are tulpini mai înalte.moderat până la slab acidofile.^[c/c^A(-]G/-?--?7').cu o inflorescenţă terminală. G. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 .bogată şi extinsă.taurina (steluţă). fiind foarte frecventă în pădurile de gleau. Din ovar rezultă două bace concrescute . Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată.cucută de pădure (Fig. subcorimboasă.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A. Viburnuni) cu rubiaceele. 2-floare.prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole.sectate sau penate şi nestipelate. G. Galium odoratum: a-floare Fig.mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri. rar ierboase.lax ramificate.292. simple .295).cynanchica.293. verum (sânzâiene sau drăgaica). schultesii .Fig.în special în fagete. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe.are florile galbene.reavene pina la reavan— jalave. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină.cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A. Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales. şi anume prin: inflorescenţa capituliformă.cu frunze opuse.pentamere:^TK/(. caliciul redus. Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil.

202 .Cznachum vincetoxicum: 2Fig.295. c-fruct. xylosteum (caprifoi).călinul (Fig.1.roşii (Fig. nigra cu bacele negrealbăstrui. V. ovar cu stil şi stigmat 1). Prin făgete şi molidige se întâlneşte L.opulus: . S. Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple.2-Periploca graeca: a-ramură cu flori. b-coronulă. lantana (dîmox).e ste frecvent în păduri. S.este o specie nitrofilă.placut mirositoare .pe dos tomentoase şi fructele negre. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană.brumate.cu tulpini ierboase.2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii. 5c-sămânţă g. (Fi floare.G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi.liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L.fructele au culoare roşie. o94. ebulus (bozul).pe substrat calcaros.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre. s-sepală.la care măduva ramurilor este roşcată. a-petală. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană. Numai în zona montană se întâlneşte S.cel mai adesea.fiind diseminat în toate pădurile.291. V. racemosa (socul roşu). cu bacele albastre.apoi galbene şi fructele.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului.291.se recunoaşte după frunzele întregi.2 sămânţă.cu florile la început albe. 3-secţ longit. L.ni gra soc Fig.294. caerulea. Prin floare. 4-fruct.

Valeriana officinalis – odolean (Fig.prin păduri.cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus. 4-secţ. Organele vegetative conţin uleiuri eterice.acizi organici şi enzime. bisexuate . Diervilla florida. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi.cu frunzele opuse..alcaloizi. de culoare galbena-verzuie.începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere.294.0[C(5-4)A4]G(2). 203 . Specia se întâlneşte în păduri.Fig. 1-Sambucus nigra: A-fructe.295. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş.trifurcat. prin floare.296. Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe.grupate în dicaziu umbeliform.montana. Valeriana officinalis: 2-3 floare. V.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5).296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede. 5-fruct fidate.a. având frunzele imparipenat sectate sau Fig. În zona montană.vai umede şi stâncării.Fructul este o nuculă. tripteris. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă. 1-Lonicera xylosteum: a-fructe. 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente).grupate în capitul terminal. 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig. Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina.prin locuri umbroase şi umede. cu flori actonoforme.cresc speciile:V.

cu laciniile: alungite. Fig. iar pe marginea pîdurilor montane creşte K. transsilvanica are frunzele tulpinale penate.Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei.cu capitule mari şi flori liliachii-roşii.floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. cu flori liliachii sau albe.zîvoaie şi pe malul râurilor.în majoritate anuale.297.înconjurate la baza de foliole inolucrale. iar fructul o achena coronată.298) .1) .Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase. Genul Scabiosa are câteva specii.N [c fR^Al^^f^') .recunoscându-se după tulpina înaltă.care se întâlneşte numai în regiunea montană.V.mai lungi decât capitulul.cât şi pe marginea apelor. 297. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee.prezintă o tulpină viguroasă. Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei.298. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile.serate şi florile în capitule.frecventă în toată ţara şi S. Fig. trans.scăius (Fig. fiind buruieni. longifolia. Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee.Foliolele involucrale sunt liniar subulate .inferior. Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului). 204 . cu frunzele opuse şi flori bisexuate.Florile au culoare liliachie. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate. zigomorfe^|°K/(.cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui. P. Specia este comună pe văi.liliachii sau albastre. bb-fruct. Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester .. lirate.ochroleuca (sipica) . c-secţ.Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine. Gineceul este sincarp.scaiul voinicului (Fig. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui.apare prin tufărişuri.pe vaile umede din păduri. Cephalaria pilosa . lucida. Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie..bicarpelar. dintre care mai răspândite sunt: S. C.sambucifolia.

se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării.v [C C/)A?] G/p s . folosindu-se în scop alimentar 205 .bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/. b-floare bisexuată. 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. în Fig. Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării.con^inind 1-4 se.min^e elipsoidale. Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare.cu flori albe:-galbui.măslin). volubili. pallisae (frasin pufos de baltă). Jasminum fruticans (iasomie).cu frunze nestipelate. iar polenizarea entomofila. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. poligame sau bisexuate. frunzele trifoliate şi ramurile virgate. are florile mari.2 ).grupate in panicule terminale §i baca neagra. dispuse opus. ca de exemplu: Forsythia. c-floare masculă. Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri.. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. rar lemnoşi.Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig. cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere.Fig. S. Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . cantabrica. în rest este cultivat. ornus (mojdrean) are flori cu petale albe. iar fructul este o capsulă. verzi.9). batat). iar în cele din Banat. este o specie endemică. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. 300. F. Phillyrea etc. Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens. la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului).simple sau compuse. este un arbust ce creţte numai în Dobrogea.Inflorescenţa poate fi racem sau cima. arbuşti. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene. mai ales pe substraturi calcaroase. Florile hermafrodite au corola gamopetală. josikaea (lemnul vântului. dispuse într-o paniculă terminală. Syringa vulgaris .l) se recunoaşte după florile fără periant. Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi. ori monoice şi samara la bază rotunjită. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente.299. crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor. liliac transilvănean). penat fidate şi florile albastre. liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura). în formă de pâlnie sau hipocrateriformă. actinomorfe.300. Florile actinomorfe.liliac (Fig. F. elegantissimus . fără stipele. în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană. Se recunoaşte după frunzele alterne. Calystegia sepium (cupa vacii).Lemnul ciinesc se. F. capsulă (Syringa). gamopetale. cu frunzele alterne. samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum).frasin (Fig. O buruiană comună în pepiniere. Fontanesia.29. 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. răspândită în subzona fagului.300. liane). în zavoaie. C.. pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C. În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce. Prin locuri aride. excelsior . grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară. crescând în staţiuni umede (Delta Dunării). lunci şi zăvoaie. muchiate.

561). Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. racem.302. floare. rar zigomorfe. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. Longit. umbelă falsă sau capitul umbeliform. Florile. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. Fig. spic. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. pentamere. bisexuate: ^ K/r ^[C/.) C.303. alterne. apoi albastru-violacee. marginea pădurilor. simple. P. rubra (plămânăriţa). 302). 2-diagramă Prin floare. mollis. officinalis (Fig. Ulmus etc. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix.Cuscuta. parazite. Prunus. dispuse în cime gloemrulare. are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor. Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. Rosa. la ulte specii prezintă. în majoritate cu frunzele păroase. Quercus. roşie sau roşie-violacee. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. cu circa 200 de specii. formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . la început au culoare roşie. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . iar înainte de cădere albastră-cerulee. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra. cu fornice subulate. parchete şi zăvoaie. Florile sunt galbene la speciile de pădure. officinale are florile de culoare alb-gălbui. nestipelate. are un rizom gros. Cotinus.^AJ G/^v. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar. campanulat şi persistent. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. 5 fornice (proeminenţe).rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. iar corola tubuloasă. Symphytum officinale: 1-secţ. mai păroase. actinoniorfe. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. la care florile sunt mici. P. Crataegus. L. Fraxinus. Corola este în formă de pâlnie. 206 . Florile sunt pentamere. Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). Prin Fig. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer. tulpini înalte de până la 50 cm. creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile. Caliciul este gamosepal. C. crescând prin tufărişuri. la intrarea în tub. P. se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată.

scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede. este gamopetală. prin zăvoaie şi stufărişuri. La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane. iar gineceul este superior şi bicarpelar. multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale.304. liane sau epifite. are florile zigomorfe. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore)._p). tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol. închisa complet în calciul acrescent. în păduri. arăţel). hioscianina etc. M. persistent. M. dulcamara . Capsicum annuum (ardei). solanina. S. până la murdar galbenă. lucioasă. Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. rar lemnoase. Fructul poate fi bacă sau capsulă. Caliciul este gamosepal. sunt frecvent cultivate în scop alimentar. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului.S.iarba lui Tatin. lucitoare. cu flori solitare sau grupate în cime.. atropina.Nicotiana tabacum (tutun). squarrosa (lipici). Physalis alkekengi . Echium vulgare (iarba şarpelui). zigomorfe. cum ar fi: nicotina.505). caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni.lăsniciorul (Fig. rar câte doua la un loc. officinale . cordatum (brustur negru). se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. de marimea unei cireşe. Corola este campanulat tubuloasă. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. iar fructul apocarpoid. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. foarte otravitoare. Din genul Lappula cităm numai specia L. mlaştinoase. de culoare albă. cu florile roşii. întregi sau sedate. creşte prin tufărişuri. roşie portocalie. Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale. Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi. Creşte în staţiuni cu soluri fertile. S. Corola. tătăneasa (Fig. nestipelate şi dispuse altern. poate atinge o înălţime de până la 2 m. buruiană frecventă în liziere. E.^AK"lG/c. având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii. Genul Solanum are flori rotate.Solanum dulcamara: tufărişurilor. Genul Anchusa are numeroase specii. roză sau violetă. zăvoaie şi stufărişuri.506). Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. creşte ca liană la marginea Fig. pentamere. reavân jilave până la jilav-umede. S. albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri. rotată. cu frunzele simple. S. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. melongena (vinete).păpălău (Fig. Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. iar pentru industria tutunului . iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii. la interior murdar brună. 303). se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată. moderat până la slab acidifile. cu 4 nucule netede. pe tipul 5. Fructul este o bacă sferică. rossicum. sylvatica.504). tuberosum (cartof) şi S. Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale. creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. rar actinomorfe. de asemenea. 207 . marginea pădurilor din silvostepă. liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui. margini şi rarişti de pădure. cu pediceli glandulos pubescenţi. cu vinişoare violete. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). la exterior brun-violetă sau brun-roşcată. la început verde şi apoi neagră. Prin tufărişuri.

D-fruct. Fig.Fig. prin locuri umede. 1-Scopolia carnioloca: A-fruct.306. Scrophulariaceae: 1-floare.307. Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă. C-gineceu secţ. B-ramură diagramă. este o plantă toxică care creşte în pădurile montane.Fig. Veronica: 6-floare. B-secţ longit. iar fructul este o bacă elipsoidală.307..307. cu fruct fructe. în special în făgetele de pe surducuri.2).cătina de garduri (Fig. 5fructiferă nespinoasă.308. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. E-sămânţă Fig. în special în pădurile montane. 2. sunt specii nitrofile. de semiumbră.mutulică (Fig. ruderal. fiind o specie. Linaria: 4-floare în secţ. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit.. margini şi tăieturi de pădure.1). cu utilizpri medicinale. pe soluri bogate. Test de autoevaluare 208 . cu flori roşietice sau roze. roşie. Lycium barbarum . Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). Scopolia carniolica . este un arbust spinos. B-caliciu deschis. indicatoare de acumulări de nitraţi.305. C-ramură fructiferă diagramă. Prin floare. 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase. 3-fruct.

Descrieţi familia Solonaceae.1). creşte în paăurile de foioase. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum. 209 .309. vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. are fiecare lojă câte două ovule anatrope. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii. 308).) şi saponine. 310. B-rădăcină şi frunze bazale. B-secţ prin gineceu.coada mielului (Fig. Fig.Descrieţi familia Caprifoliaceae. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig.C-secţ. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare. C-capsula.bubernic. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. Scrophularia nodosa . cu placentaţie parietală sau axilară.2. întotdeauna zigomorfă. 309. Fructul este capsulă sau bacă. Tulpina este 4unghiulară. pe văile umede. Caracterizaţi familia Boraginaceae. pe soluri cu troficitate ridicată. rinantosidă etc. scutelarină. jilav-umede. 4 la Digitalis. Scrophularia şi 2 la Veronica. E-sămânţă Fig. phoeniceum . Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. D-fruct. Gineceul bicarpelar. în zăvoaie şi tăieturi de pădure. are flori violete până la feruginoase. Prin ovar. sincarp. V.l). încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. Prin floare.309. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor).1. La Verbascum corola este radiară. iarbă neagră (Fig. iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee. Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor. D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria). Ce stiţi despre familia Oleaceae. nearipata.

bihariense (sor cu frate). Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui. Bsecţ. plăcut mirositoare. cu soluri afânate. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă. iar D. rarişti şi tăieturi de pădure. umede. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. scopolii .este frecvent în păduri. Digitalis grandiflora . creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie). galbene-sulfurii. iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. 311. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare. stricta (silur). Florile sunt brun-roşietice.310. Se întâlneşte în toate pădurile umbroase. abundentă în tufărişuri. 210 . Paulownia tomentosa (Fig. frecventă în tufărişuri. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. cu frunze mari. are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest. S. începând din zona colinară şi până în cea montană.2). rostkoviana. B-secţ. Prin turbării şi mlaştini. Prin tulpină Fig. M. E. poieni şi fâneţele umede montane.1). cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă.degetar galben (Fig. începând din zona colinară şi până în etajul subalpin.1. tăieturi de pădure. lanata (degeţel lanat). lung peţiolate şi flori mari. vernalis (iarbă neagră).309.2.310. iar cele superioare azurii. creşte în făgetele colinare şi montane. salisburgensis.Fig. albastre-violacei. este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental.brânca porcului (fig. Prin tulpină S.2). este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice. Dintre acestea menţionăm: E. are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale.31o. Specia apare frecvent în tufărişuri. Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite.

Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. Fagus.Fig. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie. numai specii semiparazite. având un rizom ramificat. cărnoasă. sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. 4laciniat şi androceu din 2 stamine. V.şoplrliţa de munte. terenuri nisipoase (P. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme.Paulownia tomentosa: Afruct.311. pe soluri cu troficitate mijiocie. tufărişuri. montană . fiind răspândite pe soluri acide. îngust sedate. de preferinţă pe soluri acide. Lathraea squamaria .muma pădurii (Fig.indica) sau sărăturoase (P. 311.311. tenuiflora). officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită. dispuse în raceme dese. 1-Veronica Montana. fiind bogat în specii. tinoave. 211 . Longit. Genul Rhinanthus (clocotici). cu solzi distanţaţi.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. cu 22 specii la noi.311. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. margini de păduri. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. P. cu frunzele reduse. Coryllus etc. media. Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. Este o specie. V. maritime. acoperit de soizi groşi. V. ce creşte în pădurile din zona montană. P. Preferă păduri umede. prevăzute cu vezicule mici. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. de asmenea. are. V. parazite pe rădăcinile fanerogamelor. iar fructele sunt capsule.310.2) este parazită. P. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. insectivore. groasă.311. lanceolata). Florile de culoare alb-roziu. tetramere. liziere. Florile sunt bisexuate şi unisexuate. solziforme.1) se recunoaşte după capsula comprimată. 2-Lathraea squamaria: A-secţ. chamaedrys -stejărel (Fig. urticifolia – iarba şarpelui (Fig. de culoare galbenă dau brunie. poieni. (Fig. din care sunt introduse la noi. umbroase. Prin floare Fig. Creşte prin păduri.3) este o specie de talie mai înaltă. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. 1. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). Carpinus. Ordinul Lamiales M. parazitând pe rădăcinile de Alnus. unilaterale. Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat.

care la maturitate devin tetrachene. mai scurt şi lăţit. opuse. prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia. nestipelate. cinsteţ (Fig. plăcut mirositoare. grupate în 2-8 verticile distanţate. favorizându-i mişcarea.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului. 313) are tulpini înalte până la 120 cm. ' La genurile Ajuga. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană. galbene.312. arbustive şi arborescente. slab acide până la neutre şi jilav-umede. Florile sunt mari. iar altul posterior. 314). întregi sau lobate. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde. bisexuate. ovat cordate şi crenat serate. hispide şi glandulos păroase în partea superioară. pe soluri cu troficitate ridicată. Salvia glutinosa . Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale. au o Fig. reavăn-jilave până la jilav-umede. Funcţionează după principiul pârghiei. Lamium galeobdolon . moderat acide până la neutre. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase. situat sub labiul superior. tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. V. 212 . Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. Teucriurm.bălbisă (Fig. sunt simple. Lamium galeobdolon: 1. androceul este didinam. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. sunt scurt pedicelate. Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate. încă de la înflorire este împărţit în 4 loji. unul anterior. cu frunze nestipelate. rar unisexuate.^[C/r ^A? ^.urzică moartă galbena (Fig. lung şi curbat.p] G/^ ^.Se înrudeşte cu ord. Florile roşii.jale cleioasă. Gineceul bicarpelar.. Prin avortarea unei stamina. labiul superior lipseşte sau este redus. iar florile pentamere. în vârf cu antera. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată.configuraţie caracteristică: 'l° K/. Stachys sylvatica . formând faciesuri. liziere şi prin locuri ruderale. Frunzele opuse. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti.

dumbravnic (Fig. cu baza trunchiată sau cordată. acuminate. creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P.4-caliciu Meltis me1issophyllum . cu frunze peţiolate. abundă în parcehete şi pe văile din păduri. 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. bilabiată. grandiflora (iarba neagră). în parchete. 2-frunză. r o z ă s a u a l b ă . Melitis melissophyllum Fig.315.Fig. de cu1oare albastră violacee. Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată. de culoare p u r p u ri e . fiind răspândit pe marginea pădurilor. se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe. Galeopsis speciosa (cânepiţa). Fig. G. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. ovate. Ocium basilicum (busuioc ).3-floare. Salvia splendens (salvie roşie). alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica).gura lupului (Fig. cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă.316. Rosmarinus officinalis (rosmarin). iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale. Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului. 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. Scutellaria altissima . Satureja hortensis (cimbru). Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. urzică moartă). Stachys sylvatica: a-floare Fig. Prin tufarişuri.313. pubescens (zebră) are corols purpurie. Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei. 213 .314. aromatic. în lungul pâraielor de munte. În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. marginea pădurilor şi pe malul apelor. iar florile au corola albastră violetă. Mentha piperita (mentă).

sesil sau susţinut de un rostru. care la maturitate alcătuieşte papusul. alterne. nestipelate. indicând numărul la Arctium. apar în pădurile de foioase. 1-diagramă Ph. C. legate de polenizarea entomofilă. persicifolia. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. spre deosebire de Campanula. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb. abietina . spic (Cichorium). patula. Gineceul este bicarpelar. în vârf cu 5(3) dinţi. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee. Caliciul este redus şI greu de distins. Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. răspândiţi în zona tropicală.floare tubuloasă. corimb (Achillea). C. sibirica cresc în pajişti. florile cu laciniile concrescute la vârf. Androceul are 5 stamine. Florile actinomorfe şi zigomorfe. foarte mare şi bogată în specii. formând un tub ăn jurul stilului. carpatica. iar ovarul inferior.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi. Campanula abientina: ompactă. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. favorizând diseminarea prin vânt. reunite într-o inflorescenţă Fig. care alcătuiesc involucrul. răspândită în pădurile colinare şi montane. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase.petalelor unite. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. C. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia.317. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). sunt bisexuate. Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. alpina.G/-yx şi prezintă adaptări variate. Genul Phyteuma (cărbune) are. cu filamentele libere.clopoţei (Fig. 3floare ligulată. labiată. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. Florile sunt pentamere. înconjurată de un involucru. 2-capitul la Matricaria. inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. 318). Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. capital (Leonto podium). C. Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. având o buză superioară redusă la 2 Fig. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. C. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. cu laticifere şi frunze simple. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. numită calatidiu (Fig. C. cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. pilniată şi ligulată. gamopetale.318. rar arbuşti mici. 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase. alcătuind o inflorescenţă condensată. 214 . actinomorfe şi zigomorfe. Fructul este o capsulă. trachelium. 7. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite. populează stâncăriile montane şi alpine etc. molidişuri şi jnepenişuri. cu corola în formă de clopot. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. tropicali. 5-6.

Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. slab acide până la neutre. Petasites hybridus . bogate în ulei şi aleuronă. dorio. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere. Fig. iar seminţele sunt lipsite de endosperm. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. S. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral.captalan. uleiur eterice. Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 . Latexul conţine substanţe amare (absintină. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. un polizaharid. pârloage şi locuri ruderale. cu sau fără papus. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană. 1-Erigeron Canadensis. 3-diagramă Fig. cu florile radiare. Creşte în zona colinară şi montană. galbene. 3.Tripleurospermum inodorum.319. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp. S. 2-fruct cu papus.).Fushsii:1floare.000 de specii. o floare. răspândite pe tot globul. este împărţită în 2 subfamilii. uneori considerate ca familii. Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate.Formula florală este: Fructul este o achenă. Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase. pe aluviunile râurilor. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute. Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. atenuate în peţ'iolul aripat. brădete. pe malul pâraielor.320. vulgaris (cruciuliţă) şi S. molidişuri. (Fig. fuchsii .319). iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus. rezine. unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate. având florile ligulate galbene. Senecio nemorensis ssp. pe văile montane. sunt buruieni frecvente în liziere. pe fundul văilor. Familia Astersceae cuprinde circa l.000 de genuri cu aproximativ 20.221. taraxacină etc. humus de tip mull sau mull-moder. cauciuc. pepinere.cruciuliţă parviflora. reavan-jilave până la jilav-umede. brusture (Fig. vernalis (spălăcioasă). creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. prin făgete. sub formă de populaţii relativ compacte. dar produc uleiuri eterice. simulând. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. astfel. amestecuri. fosilile fiind cunoscute din Terţiar. alcaloizi. lat ovate.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. glicozide. În organele vegetative nu au laticifere. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate. margini de păduri.

abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze. personata etc.pălămida. margini şi tăieturi de pădure. lung peţiolate şi antodiul mare. canadensis . Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii. pe marginea pădurilor. nutans . creşte prin tufărişuri şi păduri. Genul Cirsium are numeroase specii.322. eliptice. iar florile sunt tubuloase. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. sunt: C. 1-Carduus acanthoides. 322. tăieturi de pădure.2 ). Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A.323. iar florile ligulate numeroase. cu florile ligulate de culoare albă. formând buruienişuri.bătrâniş (Fig. iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. Genul Carduus are numeroase specii. malul pâraielor.căpşunic etc. lappa. locuri ruderale. Galinsoga parviflora . văi umede. este frecventă în pajişti. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor.scai.romaniţă nemirositoare (Fig.1. crispus. arvense . vulgare . C. pe văile montane.). care apar. C. iar cele tulpinale sunt sesile. A.2) abundă ca buruiană în culturi. C. se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare. acanthoides . cu florile galbene. Achenele au un papus alb murdar. Creşte abundent la marginea pădurilor. parchete (C. cu florile ligulate de culoare albă. are o tulpină înaltă până la 2 m.a. iar din cele mai frecvente cităm: A. cordate. distans ş. fâneţe. 321. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. C. Inula helenium (iarbă mare). şi în parchete. Frunzele sunt mari. pepiniere. rotundifolium. Ch. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. iar mai frecvente în pajişti. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. de 5-6 cm în diametru.ciulin (Fig.321. neuniforme şi cordate la bază. 2-Carduus nutans: a-achenă Fig. E. Solidago virgaurea (splinuţa). acoperită de scvame. de culoare roşiatică. Bfloare ligulată. În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum . Creşte prin locuri umede. Tussilago farfara (podbal). lungi şi înguste. millefolium (codiţa şoricelului). atenuate în peţiol lung.5). lat ovate. creşte pe rupturi şi râpe. la vârf cu o coronulă. văi montane. Fig. filiforme. cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre. acestea sunt tubuloase. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară. La exemplarele numai cu flori femele. raspândite prin culture. tomentosum). frunze mari. zăvoaie şi este medicinală. pe margini de pădure. Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. Antodiile sunt mari. A. locuri ruderale. de până la 6 cm în diametru. C-achenă 216 . Chrysanthemum leucanthemum (margareta). Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. 321.busuioc sălbatic (Fig.înălţime de până la 40 cm şi este groasă. rarişti şi tăieturi de padure.

Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. iar în tufărişurile din silvostepă L. Hieracium rojorâtense (fig. reavene până la reavan jilave. Genul Artemisia (pelin) are multe specii. absinthium (pelin alb) şi A. Aposeris foetida . în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. sunt frecvente în pajişti. serriola (321. liziere. în vârf cu 5 dinţişori. 217 . asper. aurantiacum (ruşuliţă). începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. în general buruieni. iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. tufărişuri.crestată (Fig. 324. Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi. 325). 323) şi Taraxacum officinale (păpădie). S. Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. Cichorium intybus . tăieturi de pădure.324. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. se întâlneşte în fâneţe. pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina. pe malul apelor. floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii". neutre până la moderat acide.creşte în ppdurile umbroase. tufărişuri. vulgaris (pelin negru). cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. iar organele vegetative conţin laticifere articulate. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. iar comune prin liziere. zigomorfe. cu florile purpurii sau portocalii. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă . iar H. H. dar se întâlneşte şi în jnepenişuri.Centaurea (pesmă) este bogată în specii. S. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure). Leontopodium alpinum (albumiţa.cicoarea (Fig. iar Sonchus arvensis. Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti. specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor.4). poieni şi margini de pădure. murorum creşte în toate pădurile montane. sunt: A.1). Specia este endemica.2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. mai ales în făgete şi gorunete.

1-Hieracium levitomentosum: A. ramificate monopodial. cu nervaţiune paralelă sau arcuată.florile sunt mici. Calendula officinalis (filimica).embrionul are un singur cotiledon.324.frunzele sunt simple. Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae. .Fig.a.cilindrul central este adesea atactostel. trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon).sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii). deseori fasciculate. Zinnia eIegans (cârciumărese). Gerbera ş. 2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). .m.325. Dahlia varisbilis (dalii). având teaca dezvoltată. Cosmos sp. medicinal şi ornamental. Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae. iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare. 218 . B-fruct cu papus. Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: . Chrysanthemum indicum (crizanteme). Lactuca sativa (salată).Fig. Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive. Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. Tagetes sp. cu fascicule bicolaterale închise. . Cfloare. .

Creşte pe malul râurilor.2-plantă. Din cele 6 genuri. lanceolate sau spatulate. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme. 3-floare. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea). Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre. verzi şi 3 petale alb sau palid roze. ovat şi baza corodată.326. acvatice. cu limbul sagitat. Florile sunt trimere. prin şanţuri şi mlaştini. Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală. iar ovarul din 6 carpele. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord. liniare. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. 326) care are frunzele inferioare sesile.327.limbarişa (Fig. 219 .Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. cu circa 9 specii existente în flora globului. trimere. Alisma plantago-aquatica: 1.Caracterele enumerate. lat liniare. Androceul are 5 stamine. Nymphaeales. numeroase de la unii reprezentanţi. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. de 2 ori mai lungi decât pistilele. se împarte în 3 subclase: Alismidae. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. care creşte prin ape stagnante. bisexuate. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă. 5-diagramă Fig. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. cu flori actinomorfe. lin curgătoare şi stufărişuri. natante. seminţele exalbuminate. lacuri. hemiciclia şi carpelele apocarpe. pe baza caracterelor evolutive. Liliidae şi Arecidae. Fig. iar cele aeriene sunt lung pediculate. Clasa Liliatae. Alisma plantago-aquatica . cu frunze heteromorfe şi flori trimere. cu 3 sepale ovate. cu limbul mare. 4-fruct.

cu perigon sepaloid şi ovar inferior. cel mai adesea. pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. trimere. se recunoaşte după frunzele lanceolate. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. lung peţiolate. cu perigon petaloid. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare.)A. 328. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. Ruscus). dispuse pe două cicluri. bisexuate. formând fitocenoze întinse. Fructul este o bacă multisperma. coriacei. Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. Hydrocharis morsus-ranae . este dioică. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse. trimere. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă.\ . Ovarul este apocarp. frecvent geofite (cu bulb. cu troficitate foarte ridicată. superior. liniare sau lanceolate şi florile bisexuate. Florile sunt nude. ciclice.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. tubercul). plutitoare şi flori albe. eliptice sau ovate.^. natantă. iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. Fructul este o capsulă sau bacă. sincarp. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare. iar P. cu numeroase specii.G/. cu perigonul petaloid. Din familia Najadaceae. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. 220 ./. submersă şi prezintă frunze reniforme. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. rizom. lalea pestriţă (Fig.^. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe. răspândită în apele sărate şi salmastre. amintim pe Najas marina (inariţa de mare). Se recunoaşte uşor după frunzele plane. actinomorfe.^.. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. semicilindrice şi frunzele natante mari. 327). este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. cu nuanţe roşiatice sau violacee. sincarp. Spre toamnă formează muguri de iernare. Ambele specii sunt frecvente în lacuri. Allium ursinum (usturoi de pădure. Elodea canadensis (ciuma apelor). având frunzele liniare şi flori unisexual monoice. absorbante şi flori mici. unisexual monoice. În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede. adesea apetale. Florile au un perigom lat campanulat. cele tulpinale cu o teacă alungită. zegrasul). Androceul este alcătuit din 6 stamine. este submersă şi dioică. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse. bisexuate şi grupate în spice terminale. având frunzele întregi. sunt pentaciclice. plutitoare. iar fructul. verde gălbui. pe soluri bogate în humus. provenită din concreşterea tecii celor doua frunze. din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. Florile. este o specie stoloniferă. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen . tricarpelar. Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane. leurdă). Dupfă fecundare.iarba broaştei (Fig.Potamogeton. Potamogeton crispus (broscăriţa). este o bacă. cu frunze întregi. Fig. pe tipul trei: ^P. cu frunze reniforme. creşte Fritilaria meleagris . pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. bălţi şi prin apele lin curgătoare.bibilica. iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat.

dispuse în verticil. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F. Fig. pe un fond purpuriu. verticillatum (Fig. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. pătate în formă de şah.dalac (Fig.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil. Creşte prin păduri.329. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig.l). P. moderat acidifile. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi.2) este răspândit în pădurile montane. moderat acide până la neutre. Fig. Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. P. Paris quadrifolia . 331. cu pete brunii şi albe.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. asemănătoare cu precedenta. 2-Polzgonatum verticillatum 221 . latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau. reavăn-jilave până la jilav-umede.330. dar frunzele sunt opuse. 330. în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. Allium ursinum: 1-diagramă Fig.329).328. articulari. gorunete şi stejărete termofile. în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată. montana. 330. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”.

în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate. plantă toxică.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) . atenuate într-un spin ascuţit.331. rigide. bruniu pătate. cât şi florile mici. Prin făgetele colinare şi montane.viorea (Fig.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia.333. sporadic. pe soluri cu troficitate ridicată. se întâlneşte prin poieni.Fig. Scilla bifolia Fig.1. Speciile de ghimpe sunt ocrotite. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate. fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii.Fig. Fig. în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe). În pădurile din sudul ţării. punctate cu purpuriu închis. 333. albe. Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase.1 Maianthemum bifolium Fig.2) este o specie vernală. mirositoare. cu miros specific. iar R.332). roşiatice sau violacee.2.331. moderat acide până la neutre. rărituri şi păduri.Paris quadrifolia: aFig. se întâlneşte Lilium martagon . cu florile nutante roze. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie). grupate într-un racem terminal. cu ramurile cladodificate.333. Erythronium dens .2). răspândită în toate pădurile de foioase. 333. hypoglossum are cladodiile mai lăţite. Prin fîneţele şi tufărişurile montane.1.331. 222 . dur. este răspândită prin păduri.măseaua ciutei (Fig. în special.canis .332.crinul de pădure (Fig.

este răspândit în stejaretele de luncă. sativum (usturoi).graecus.5. Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. Tulipa gesneriana (lalea).plicatus. flori actinomorfe sau zigomorfe. 334. 2-gineceu. Lilium candidum (crin). Clivia. iar ovarul este 223 . Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. A. 334. Polianthes ş.334. una la bază şi alta la vârful foliolei. Cuprinde numai familia Iridaceae.a. nivalis . grupate în cime unipare. o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă). apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. Androceul este alcătuit din 5 stamine. Cel mai comun este G. În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare). Narcisus. în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori. L. mai ales în regiunile tropicale. Hyacinthus orientalis (zambilă). dispuşi etajat. Ordinul Iridales Fig. În pădurile de stejari termofili. G.aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare. Genul Asparagus are mai multe specii la noi. Creşte prin poieni. 334. G. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă). având nervaţiunea frunzei reticulată. de luncă. porum (praz). şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. coprine). sparanghel sălbatic).3-G. Narcisus stellaris (narcise.ghiocel (Fig. extracarpatice. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. nigrum. caracterizate prin frunze ensiforme. distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf. înaltă până la 250 cm. flexuoasă şi ramificată.Fig. cu floarea solitară. Genul Leucojum se deosebeşte de Fig.335. concrescut la bază într-un tub. tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior. Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi. mai frecvent în sudul ţării. având 2 macule verzi. graecus (Fig. sesile şi flori alb-gălbui. cu flori brune până la negru-purpuriu.2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. iar A. aestivum (ghiocei bogaţi) .2-G. A.334 1-Galanthus nivalis. Perigonul este petaloid. cu flori solitare.caracterizată prin frunze mari. cu florile dioice. 334. ovate. 4-Leucajum vernum. Iris: 1-floare. 3-diagramă. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede. A. urcând până în etajul montan inferior (Fig. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării.3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată). tenuifolius (umbra iepurelui. Aloe etc. cu plante ierboase perene. având o tulpină lemnoasă.1). ţepoase. cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20.4). plicatus (Fig. 5-L. apare V. agăţătoare.

mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. c-d-tepale. n-conectiv. C. Prin locuri mlăştinoase. din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. cu tuberculi globuloşi. Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. în regiunea de câmpie şi deluroasă. frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul.336. pătate negricios-purpuriu. tricarpelar şi răsucit cu 180°. Tot în rărişti de pădure. purpurea. cu flori mari. f-pinten. I. Prin păduri. cu florile deschis violet purpurii. Genul Crocus are mai multe specii la noi. cu flori deschis galbene. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. dispuse în racem îndesuit. adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. Fructul este o capsulă. tufărişuri. ovarul inferior. moesiacus (brânduşe galbene). caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase. Formula florală este: 4' P^. plăcut mirositoare. având o inflorescenţă mare.tricarpelar. cu flori care au simetrie radiară. multifloră. de munte). păduri rărite. cu pinten nectarifer. inferior. În fâneţele montane. alcătuind ginostemul. apare în mod frecvent prin poieni. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). a-bractee. 335). rar roze sau albe până la gălbui. k-lob median al stigmatului. de obicei trilobat. e-label. Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. În staţiuni similare. având laciniile perigonului aurii. pseudacorus (stânjenel de baltă). 224 . g-ginostemiu. FloriIe au culori variate şi au labeul.KG/T^. sambucina (bozior). numită label. care au rădăcini adventive şi micotrofe. creşte O. creşte. din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă.. 336). heuffelianus (brânduşe de primăvara. untul vacii). 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea. tufărişuri. frunze alterne întregi. comun este I. dar mai uscate primavara abundă C. O. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. b-ovar răsucit. În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) .. ruthenica. cu un perigon colorat albastru-liliachiu.. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). adesea epifite. labiate şi pintenate. margini de pădure. o-polinie. p-staminodii. întinsă şi lobată.2A. flori zigomorfe. tufărişuri.Fig. galbene. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales. Fig. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee. cu tepalele rozee.p. întregi sau fidaţi.

creşte Nigritella rubra (sângele voinicului). destul de rar. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici.G^). tendinţa de colectare. cu flori solitare. nepintenate.Fig. creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. C.388. tâinji) este o orchidee saprofită. luzuloides (mălaiul cucului) . veziculos umflat în formă de papuc. care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. rar câte 2-4. Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^. multinervate şi flori gălbui-verzui.. Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere. 2-diagramă L. 225 . Fig. cel mai adesea albe. rar în molidişuri. Luzula luzuloides: 1-floare. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. răspândită prin păduri şi rarişti. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior. rozee. rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase. cu labeul sub formă de coif. având 2 frunze lat ovate. Cephalanthera damasonium (căpuşnica).^.337. lung pintenate. Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. fiind specifică pădurilor de foioase. cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme. grupate într-un spic terminal. Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). mari. extrem acidifile până la moderat acidifile. cu labelul ovoidal. cu flori roze şi miros de vanilie. 338.337. Neottia nidus-avis (cuibuşor.. sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior. adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. multinervate şi tepale verzui. iar florile sunt albe. L. Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice. prin pajişti.^A. iar specia este ocrotită ca monument al naturii.P. adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni.

indicând procese de gleizare a solului. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus.L. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă. 226 . 4. alcatuită din celule stelate. gerardi. care îşi au originea în lilialele arhaice. cu inflorescenţă umbelată.7-floarea masculă. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig. fiind o specie indicatoare de soluri acide. culminând cu florile simplificate. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). numite glume şi grupate în spiculeţe. unde diseminarea este zoochora. situate în axila unor hipsofile. Floarea la Cyperaceae: 1. bisexuate sau unisexuate. digitata. Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice. Fig. cât şi dioice. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae. apogeu atins la genul Carex. 4-7). brizoides. Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei. Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. cu măduvă continuă. Pe sărături umede creşte J. unilocular. sylvatica cu spicele nutante şi C. staţiuni cu umiditate ridicată. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi. În făgete. 339). pilosa. în covorul aerbaceu predomină speciile: C.339. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. are tulpina lipsită de frunze. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. brevicolis.pendula. se întâlneşte L. inflexus prezintă măduva întreruptă.l). pilosa. iar androceul totalizează 3(2) stamine. Prin turbării şi bahne.bumbăcăriţă. În formaţiunile forestiere. se mai întâlnesc: C. 5. prevăzute cu o teacă vaginată. se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. unisexuate la Carex (Fig. În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie. iar J. numită urticulă. mlăştinoase. frecvent. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. Florile sunt mici. C. pipirig). 339. În pădurile de câmpie şi colinare. C. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum .6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite. 3-diagrama la Eriophorum. C. adesea. având reprezentanţi ierboşi hidrofili. Caracterizaţi familia Poaceae. ovarul fiind superior. frecvent. C. sylvatica (horşti). Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare. effusus (rugină. cu humus de tip mull-moder sau moder. Prin zăvoaie.montana etc. J.

Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos. continuându-se cu un limb lung. pi-palea cu stoloni. inferioară.340. Frunzele sunt liniare. Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa). din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. îngust. reprezentând perigonul sepaloid. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale. În axila paleii superioare se află 2 lodicule. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal. redus.palea superioară. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. de mare însemnatate economică. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. alterne. iar mai sus de acestea se găsesc doua palei.000 de specii pe glob. numită culm sau pai. 340). adesea. Fructul este o cariopsă. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule. despicatâ în lung. bicarenată. 227 . cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. se gaseşte o formaţiune membranoasă.Ordinul Poales Are o singură familie. Florile sunt bisexuate. La baza fiecărui spiculeţ. Între vagină şi limb. multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe). Familia Poaceae cuprinde cca 4. g-gineceu. numită ligulă. reunite în spiculeţe mici. cel mai adesea. se află două glume. protejată de palea superioară sau internă. În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. când spiculeţele sunt lung pedicelate. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare. a-androceu panicule. sp. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale.

cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. villosa. fiind indicatoare de litosoluri. formând fitocenoze.spiculeţ desfăcut Fig. scradă). pe soluri moderat acide. b. deşi şi moi. Festuca drymeia (păiuş de pădure. 341). la bază cu un smoc de peri scurţi. F. iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant. în locul jnepenişurilor defrişate. 228 .341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. slab acide până la neutre.Fig. F. indicând soluri cu troficitate ridicată. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane. epigeios (trestioara de câmp). Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. Abundă prin făgete. Se întâlneşte în pădurile umbroase.342. În tufărişurile. din care unele răspândite în păduri. 342). are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. prezintă la noduri peri lungi. gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. adesea se instalează C. În etajul subalpin. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig.343. este o specie perenă.obsiga de pădure (Fig. Brachypodium sylvaticum . lizierele şi pădurile rărite din silvostepă. Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. adesea abundentă în covorul ierbaceu este C. pe soluri acide.

în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană.Milium effusum meişor (Fig. cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. care au flori mici. Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. prezintă paniculul răsfirat. fiind răspândit. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. trimere.ssp. Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri.2). sincarp. buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig. începând din zona de câmpie şi până în cea montană. Bambusa arundinacea (bambus). formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. cu cite o singura floare fertilă. nemoralis (firuţă).firuţa de livadă (Fig. Dactylis polygama .244. angustifolia este mult mai comună. este şi ea comună prin păduri. Cyperales şi Poales. dispuse în vârful tulpinii. 344. Secale cereale (secară). iar fructul o drupă sau 229 . Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. înconjurat de o hipsofilă. numită spadice.1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. Hordeum vulgare (orz). rar apocarp. fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase. dioice. zigomorf.B(pirul gros). se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. ce le imprimă un aspect caracteristic. uniflore. numit "palmier". pe soluri acide. ondulate. Filogenia subclasei Liliidae. cel mai adesea. Zea mays(porumb) ş. P. aind florile unisexuate. nutans are spiculeţele nutante. 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă. glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului. molidişuri şi jnepenişuri. cel mai adesea în pădurile de foioase.a. 344. făgete. 345).golomăţul de pădure (Fig. Prin pepiniere. dezvoltată şi denumită spată.p. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. M. Oryza sativa (orez). lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute. având perigonul redus. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte. grupate într-o inflorescenţă caracteristică. regiunea ligulară.2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu). cu perigon sepaloid sau redus. Florile sint mici. Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. fiind răspândită prin gorunete. pe soluri bogate în humus. grupate în inflorescenţe dese. Poa pratensis . adesea unisexuate. P. Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae). Reprezentanţi au frunze mari. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). cu fertilitate scăzută. fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. tufărişuri şi stâncării. din ordinele Juncales.

pe soluri bogate în humus. format din 3-1 carpele.d-flori sterile. are fructul o nucă uriaşă. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). locuri mlaştinoase. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm. iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile. Moldova) şi se deosebeşte de A. cu miros aromatic. Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. Fig. cu un exocarp neted şi dur. sincarp.345. iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior. spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. c. cu o frunză bracteantă de 2230 . de asemenea. La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. Florile mici. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. cilindric sau ovoidal. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. iar frunzele sunt maculate. lapte de cocos). Laptele uleios şi nutritiv (copra. iar florile sunt mici. lungi până la 60 cm. cu un rizom orizontal puternic. orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. b-flori mascule. A. 2-spadice: a-flori female. Frunzele sunt ensiforme. de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase. Rizomul este tuberos. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos. e-partea de sus a spadicelui Fig. fibros şi endocarpul pietros. Cocos nucifera (cocotierul). toate acoperite de spata (hipsofila) colorată.Calla palustris Prin balţi. Au. 3545). monoice. Muntenia. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente.achenă. un mezocarp gros. cu brazdă transversală evidentă.346. cu sau fărp periant. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere. Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată.

grupate în verticile glomerulare. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. pe un spadice. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . unisexual monoice. Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase. lucru care este posibil. prevăzut cu rădăcini mici. iar cele femele sunt nude. Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. Colocasia esculenta (taro). cât şi în vitalitatea ei. decât analizele de laborator. acvatice. cu spatul mare alb.5ori mai lungă. liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. reacţia . Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. nude şi aşezate până la vârf. cu tulpina redusă la un disc plutitor. gabba are o apariţie sporadică. Stratul arborescent şi cel arbustiv. de lungă durată şi analize de laborator. cu frunze. cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. trisulca. s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. Fructul este o bacă roşie. Sapadicele are o lungime de până la 2. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. (spadice). 346). verzui la exterior şi alb la interior. învelite de un spat caduc.cală sălbatică. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. aparţinând la diferite specii. L. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. adesea formând comunitaţi întinse. aparent în continuarea tulpinii. grupate în inflorescenţe alungite. cele de lumina. alte ori din plante izolate. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. compact. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. oferite de arboretul analizat. Filogenia arecidelor. cu flori mici. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale.tipul de humus. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. umiditatea. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. coada smeului (Fig. lucioase. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). prin abundenţă şi vitalitate. Spicul este cilindric. bracteate şi cu un pistil unicarpelar. cu spatul adesea caduc. Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. iar L. cum ar fi: troficitatea solului. la forme ierboase. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre. alcatuind fitocenoze. 5 cm. încă din Cretacic. cu frunze liniare şi flori mici. natante. brusc şi scurt acuminate. Perigonul este redus la un smoc de peri fini. de asemenea. ovat cordate sau reniforme. $ ^(D*. angustifolia. Nevoile practicii. lung peţiolate. iar formula florală este: ^P^A^ . este comună în apele stagnante. adesea. reflectă condiţiile edafice. iar spatul este lung de 6-7 cm. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe.

232 . Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului. în climatul nordic. vegetând bine pe soluri slab acide. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). jilave. verzigalbene. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. fiind maxim către limitele arealului. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull.asigură mediul de germinare al seminţelor. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. de creştere al puieţilor. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente. cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic. vegetează numai în pădurile de răşinoase. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. cu valorii apropiate minimului. în plină lumină. deci nu mai are valoare indicatoare. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. la limitele arealului. La câmpie se refugiază pe vai. În climatul continental excesiv al Rusiei. lucioase şi formează populaţii dese. frecvente aici pe tot felul de substrate. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). indică soluri acide. Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. prezintă frunze groase. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. cât şi pe cele puternic acide. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă. cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. cu troficitate scăzută. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. calde şi uscate. Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. pe lângă cursuri de apă. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. mai rece. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. care joacă rol compensator. Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. verziîntunecate. subţiri. pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). De asemenea. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase.

Vinca herbacea. Iris pumila . Glechoma hederacea. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică. Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc. Beldie şi C. Luzula sylvatica (horşti). etc. Sanicula europaea (sânişoară). au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. Melica uniflora (mărgică). solida. etc. Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull. Soldanella hungarica (degetăruţ). 233 . Stellaria holosteia. Lathyrus vernus (pupezele). Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. A. celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. Ephedra distachya. pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate. iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). Brachypodium sylvaticum. Circaea lutetiana (tilişcă). Huperzia selago (brădişor). Milium effusum. Lathyrus vernus. Asarum europaeum. Veronica chamaedrys. Melica nutans. iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. Luzula luzuloides. Indicaţiile negative completează pe cele pozitive.vegetând bine. Categorii de plante indieatoare Al. Lycopodium clavatum (pedicuţă). Euphorbia amygdaloides. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. Aegopodium podagraria. Isopyrum thalictroides (găinuşi).a. La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens. nigricans. O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. V. angustifolia. Arum maculatum. reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. Cytisus hirsutus. Polygonatum latifolium. Calamagrostis epigeios . prezenţa humusului de tip mull. Homogyne alpina (rotungioare). Cardamine bulbifera (colţişor). 3. Allium ursinum. Al. Campanula persicifolia. Hierochloe repens. Mezofite . Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). Fragaria viridis. Symphytum tuberosum. Anemone sylvestris (păştiţa albă).disjuncata. Cardamine glanduligera (breabăn). Digitalis lanata. D. dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. Paris quadrifolia (dalac). Mercurialis perennis (trepădătoare). Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. Mycelis muralis. Euphorbia amygdaloides (alior.plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. Poapratensis ssp. Rhytiadelphus triqueter. Melica nutans. Symphytum cordatum (brustur negru) ş. cu complexul adsortiv nesaturat. Vaccinium myrtillus (afin). 4. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. compactitate şi înţelenire. glanduligera. Allium ursinum (leurdă. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol. C. Lapsana communis. Cardamine bulbifera. Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. C.a. Xero-mezofite. C. Galium schultesii.specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. officinalis. acestea indică că staţiunea este suficient de umedă. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Dryopteris filix mas.plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . laptele cucului). Xerofite . Deschampsia flexuosa (târsoc). Athyrium filix-femina. usturoi de pădure). Corydalis bulbosa. Mezohigrofite . Chiriţă (1967). Lithospermum purpureo-caerulemn. Vrebascum phoeniceum. M.etc. Beldie. Mercurialis perennis. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. uneori şi făgetelor montane. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. Calluna vulgaris (iarba neagră). în special în perioada de vară: Lychnis coronaria. Geranium robertianum. Silene otites. 1960. uniflora. 2.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius. Vioa reichenbachiana. Polytrichum commune ş. menţionam: Actaea spicata (orbalţ). Lamium galeobdolon.jilave: Anemone ranunculoides.

S. Sphagnum acutifolium. Vaccinium myrtillus . Lamium galeobdolon. Euphorbia amygdaloides. F.Vaccinium myrtillus. Campanula abietina.pseudovina. Huperzia selago.juniperinum ş.pH =3.Cardamine impatiens.major. 2. Stellaria holostea. sylvatica. Calluna vulgaris. Sanicula europaea . Epilobium angustifolium. P. Symphytum cordatum. Stellaria nemorum. Chrysosplenium alternifolium. Isopyrum thalictroides. Ranunculus auricomus. 5. Vaccinium myrtillus.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria. Dryopteris filix-mas. Veronica officinalis etc. juniperinum.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata. Homogyne alpina. Anthriscus caerifolium. squarrosum. Luzula luzuloides.plante de staţiuni cu soluri acide. Torilis japonica etc. Convallaria majalis.robertianum. Soldanella hungarica ssp.Eurifite . Deschampsia caespitosa. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. Holcus mollis. Senecio nemorensis ssp.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1. Equisetum telmateia. Rhytiadelphus trqgueter. Milium effusum. Mercurialis perennis. 6. vitis-idaea ş.55(5. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. Viola reichenbachiana etc. Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea. Maianthemum bifolium. Ranunculus auricomus. Calluna vulgaris.Polytrichum commune. Luzula sylvatica. C. Impatiens noli-tangere.rubra. Carex brizoides. 3. Solanum dulcamara. Orthilia secunda.sylvatica. 2. Petasites hybridus.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera. Lysimachia nummularia. C. Potentilla alba. Deschampsia caespitosa. Nitrofile. Dryopteris carthusiana. E.a. etc.5): Bruckenthalia spiculifolia. Paris quadrifolia.Oligotrofe. Soldanella hungarica. Festuca valesiaca. C. Calluna vulgaris. P. Luzula sylvatica. Circaea luteliana. Calluna vulgaris. Polygonatum latifolium. Salvia glutinosa. Carex pilosa. Sanicula europaea. Poa pratensis ssp. V. Festuca drymeia.filix-mas. Poa nemoralis. Huperzia selago. Polytrichum communae. Mezotrofe. vitis-idaea. Brachypodium sylvaticum. C. Dryopteris disjuncta. Mycelis muralis. L. Paris quadrifolia.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) .officinalis.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. Stachys sylvatica. Homogyne alpina. Veronica urticifolia.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 .fuchsii.vitis-idaea. Epilobium montanum.. Circaea luetiana.Acidifile . Moderat acidifile-neutrofile .Valeriana officinalis ş. Higrofite. Cardamine glanduligera. Melampyrum sylvaticum. Oxalis acetosella. C.a. D. Orthilia secunda. Filipendula ulmaria.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea.V. Veronica urticifolia. Cytisus hirsutus. Lihospermum purpureo-caeruleum. Orthilia secunda. Carex brizoides. 4. Festuca gigantea. michelii. Carex brizoides. Symphytum cordatum. Hieracium transsilvanicum.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios. Galium odoratum. D. Deschampsia flexuosa. C. Lapsana communis. Allium ursinum. Pulmonaria officinalis. Asarum europaeum. praecox. Carex pendula. Geranium phaeum. 3. G. Descahmpsia flexuosa. Calamagrostis arundinacea. V.plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive. Hieracium transsilvanicum. B. Vaccinium myrtillus. sylvatica.a. Rhytiadelphus triqueter etc.85(100) %): Athyrium filix-femina. Ballota nigra.pilosa. Genista sagittalis. Carex pilosa. Polygonatum verticillatum. V. Soldanella hungarica ssp.angustifolia. Moderat acidifile . Luzula luzuloides. Geum urbanum. Urtica dioica. 01igo-mezotrofe.cu gradul de saturaţie în baze (V). 5. Eutrofe. major.nigricans. Salvia glutinosa.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara. Cytisus hirsutus. C. Rubus hirtus. Veronica spicata. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides. P.

Tordylium maximum. Symphytum officinale ş. Silene nutans. mezofite. Stejărete de stejar brumariu. Leucojum vernum. Viola hirta ş. Cardamine bulbifera. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. iar ca diferentiale: Genista tinctoria.vulgaris. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. Geum urbanum. Linaria genistifolia. Eupatorium cannabinum. 6. Cytisus nigricans. Mycelis muralis. G. Milium effusum. abundente sunt: Carex acutiformis. Zăvoaie. În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. platouri. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. terase. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe. Lithospermum purpureocaeruleum. caryophyllea. Lathyrus vernus.Paris quadrifolia. Bothriochloa ischaemum. S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria. L. Galium aparine. Poa pratensis angustifolia. Agrostis stolonifera. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. Lamium galeobdolon. Thalictrum minus. C. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. Festuca valesiaca. Poa pratensis ssp. Carex riparia.Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. angustjfolia. fuchsii. Poa pratensis ssp. Geum urbanum. Polygonum hydropiper.Şleauri de câmpie. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. Geum urbanum. Scutellaria galericulata. Lychnis coronaria. Cerete. Stachys germanica. pe versanţi moderat înclinaţi. Teucrium chamaedrys. În funcţie de orografia terenului. Carex pilosa. Caracteristice sunt: Arum orientale. Ranunculus auricomus.5 (8): Aegopodium podagraria. Adonis vernalis. Iris pseudacorus. Pulmonaria officinalis.Lithospermum purpureo-caeruleum. C. Parietaria officinalis.2(8):Actaea spicata.Anemone ranunculoides. Festuca valesiaca. Teucrium chamaedrys. Arboretele sunt instalate în câmpii joase. Dintre cele mai frecvente specii. 4. Ruscus aculeatus. separându-se numeraese variante şi faciesuri. Berteroa incana. Arum maculatum. 4 Plante neutrofile. distingându-se câteva tipuri..a. Poa pratensis ssp. Viola suavis. Glechoma hederacea. Solanum dulcamara. amestecuri de cer şi gârniţă. 7. Festuca valesiaca. plopişuri.Stachys palustris. Lysimachia nummularia. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. C. Cardamine bulbifera. Mycelis muralis. Symphytum cordaturn ş. Lychnis coronaria. caracteristice humusului de tip mull. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie.a. În stejaretele din câmpiile joase. Ranunculus carpaticus. Solanum dulcamara. Pulmonaria officinalis. Eupatorium cannabinum. durata de inundaţie. schultesii. Asperula cynanchica. Glechoma hederacea. 5-7. considerate şi ca indicatoare diferenţiale. gârniţete. Polygonatum latifolium. Asperula cynanchica. Cytisus austriacus ş.a. cassubicus .a. riparia. Pulmonaria officinalis. Rubus caesius. Ruhus caesius. Chrysopogon gryllus. Filipendula vulgaris. Arborete de stejar pufos. P. Geranium phaeuia. Bupleurum falcatum. Dorycnium herbaceum.hypog1ossum ş.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline. R. L. Dactylis glomerata. Phragmites australis. Mentha aquatica. F. Stachys sylvatica. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. Lathyrus vernus. Artemisia austriaca. Digitalis lanata. Convallaria majalis . Inula ensifolia. angustifolia. Cytisus hirsutus. 3. Senecio nemorensis ssp. Fragaria viridjis. R. 235 . Galium odoratum. Lithospermum purpureo-caeruleum. vulgaris. Bidens tripartita. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite.alcaline. C. Fragaria viridis. Lycopus europaeus. Galium odoratum. 5.sylvatica. Genista tinctoria. Alliaria petiolata. Veronica spicata. Sunt răspândite în podişuri.angustifolia. Carex brizoides. Geranium robertianum. pH= 5-7. pH==6. Allium ursinum. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile. nemoralis. Polygonatum latifoium. Sedum maximum. Asarum europaeum. 2. pe terase şi platouri. Stejărete.g1anduligera.a.Viola miriabilis etc. Veronica incana. Euphorbia amygdaloides. Lysimachia nummularia.Gorunete. Iris pseudacorus.

şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. Oxalis acetosella. Molidişe. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella. Galium odoratum. caracteristică este Carex pilosa. Geum urbanum. 8. Calluna vulgaris. Stellaria holostea. Dryopteris filix-mas. Vaccinium myrtillus. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. Luzula Luzuloides. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase. Veronica offiecinalis. Luzula luzuloides. 236 . Homogyne alpina. Pulmonaria rubra. Polytrichum communae etc. Hieracium transsilvanicum. iar pe versanţii inclinaţi. 9. Calamagrostis arundinacea. Lathyrus vernus. Luzula luzuloides. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. În staţiunile cu soluri acide . În condiţiile unui spor de umiditate. 10. 11. Rubus hirtus. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune. Hieracium transsilvanicum. În staţiunile cu soluri brune. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. Hylocomium splendens. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. 12. Symphytum cordatum. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. distingându-se numeroase tipuri.bulbifera.Şleauri de deal fără fag. Cardamine glanduligera. Mycelis muralis. La altitudini mai mici. deseori din plante razleţe. Euphorbia amygdaloides. Genista tinctoria. pe soluri brune-galbui. major. Făgete colinare. Majanthemum bifolium. Glechoma hederacea.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. C. Lathyrus niger. Carex pilosa. Brachypodium sylvaticum. Pulmonaria officinalis. Mycelis muralis. prezintă un covor ierbaceu variabil. Etajul pădurilor de molid. Caractersitice sint: Galium oratum. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. Rhytiadelphus triqueter. Salvia glutinosa. Luzula luzuloides. Galium odoratum. vernus. Stellaria holostea. Carex pilosa. Oxalis acetosella. Melica uniflora. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice.Veronica officinalis. Rubus hirtus. Orthilia secunda. Sanicula europaea.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. în porţiunile mai luminate. Lamium galeobdlon. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. Rhytiadelphus triqueter. Hederahelix. Milium effusum. Olteniei şi Banatului. În treimea superioară a versanţilor. Soldanella hungarica ssp. Ranunculus carpaticus. Hylocomium splendens. formate pe calcare. pseudogleizate. Rubus hirtus. Vaccinium myrtillus. Pleurozium schreberi. Dactylis polygama. L. Poa nemorlais. Poa nemoralis. cu troficitate scăzută. Galium schultesii. Sardamine glanduligera. Pleurozium schreberi. cu troficitate scăzută. Asarum europaeum. Stellaria holostea. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. cu soluri scheletice. Genista tinctoria. iar pe solurile podzolite. Cardamine glanduligera. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus. Polygonatum latifolium. Dryopteris carthusiana. Epllobium montanum. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. Deschampsia flexuosa. Athyrium filix-femina. Luzula luzuloides. acide până la moderat acide. Luzula luzuloides. Luzula sylvatica.

de raporturile dintre fitocenoze. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei. adică studiază structura. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie. al răspândirii. funcţiile. evoluţia. constituie parte integrantă a biocenozei. Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal. având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. 237 . fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză. deci analitic. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă. de funcţiile acestuia în biosferă. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. corelaţiile cu mediul abiotic. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. raporturile dintre componentele fitocenozei.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic . Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului. de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal.tipizării şi clasificării lor.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor. înţeleasă ca o comunitate de plante. Fitocenoza.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei.precum şi dezvoltarea. dintre acestea. 2. Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. una orizontală şi o alta temporală.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. iar asociaţia este o unitate abstractă. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1. precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu. Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem.Fitocenoza are o structură verticală. tipizarea şi clasificarea fitocenozelor.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. După Sukaciov.

Adiantetea Br. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum.comunităţi de crăpături de stânci.1947 – comunităţi de depozite de tufuri.Cl. Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea.comunităţi de stâncării litorale. reflectat prin formele de viaţă componente.Oberdorfer 1957 . 5.Tuxen 1954. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă. Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină. Carpino-Fagetum. 238 . aşa cum sunt: subasociaţia. 2. ordinul şi clasa. Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa.-B1. dintre numeroasele sisteme propuse. posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale".ap.Querco-Fagetea Br.1947 . 3. Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor.Cl. utilizând criterii diferite. Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941.Lemnetea W. prin stratificare.et Vlieger 1957). 4. pentru zona temperată a Europei. Carpinion. având grupe de specii caracteristice.Thlaspetea rotundifolii Br. Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite.-Bl. în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul.-B1.Cl. cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet.Koch et R. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată.1964) şi se prezintă astfel: 1. varianta şi faciesul.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910).Cl. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion.1934 . Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă.-B1. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term.1947 .Crithmo-Limonietea Br. Ordinul grupează alianţe asemănătoare. Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare.comunităţi de grohotişuri. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare.comunităţi natante de lintiţă. Fagetalia. Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae. Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată.Cl. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice).-B1.Asplenietea rupestris Br.

-B1.comunităţi pitice de rogoz.Montio-Cardaminetea Br.Salicornietea Br. 239 .1931 .C1.comunităţi halofile natante.comunităţi de răchite de mal. structura verticală şi orizontală.comunitsii din tăieturi de pădure.comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.comunităţi de tinoave.Cl.Corynephoretea Br.-B1.et Tx.et Vlieger 1937 .-B1. 38..-Bl.et Tx.comunităţi suculente halofile.-B1.comunităţi de stuf şi rogozuri.et Tx.Tx.1947 .1961 26.-Bl.et Prsg.Cl.Elyno-Seslerietea Br.-B1.-Bl.1950 .Cl. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.-B1. 40.Caricetea curvulae Br.Asteretea tripolimi (Westh.Tx.Ruppietea maritimae J.-B1.1943 .-Bl.Cl.comunităţi de apă salmastră. 35.et Prsg.-B1. 20.1943-comunităţi submerse de margini de iaz.Cl.comunităţi de pajişti îngrăşate.et R.comunităţi natante fixate.6. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere).Tx.comunităţi de zăcători de zăpadă.1947 .Cl. 32.et Tx1943 . staţiunile ocupate şi ecotopul.Cl.Tx. 1942 . respectiv a ecosistemelor.Cl.Chenopodietea Br.Cl.Arrhenatheretea R.1943 .-B1.)Br.Juncetea Br. În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar.Cl.Cl.Tx.1943.-B1. Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza.-Bl. 37.comunităţi de pâraie. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ).et Beeft.et R.1948 . 25.comunităţi cu Ericaceae.Onopordietea Br.Cl.Cl. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor.et Tx.Tx.comunităţi de plante suculente.Cl.comunităţi halofile de plajă. 21.comunităţi de buruienişuri montane. 39.Epilobietea angustifolii R.comunităţi primare arcto-alpine acidofile.comunităţi de dune litorale.1962 .et Tx.Juncetea maritimi Br.Spartinetea R.Tx.et Tx.CI.Calluno-Ulicetea Br.1948 .1962 .et Prsg.Tx.Tx.1943-comunităţi de pajişti xerofile.1943 . 16.Cl. 33.1948 . Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.Mo1inio.1937 .1950 .Cl.Querco-Fagetea Br.Cl.Cl.1955 .Cl.comunităţi de păduri de foioase acidifile.Phragmitetea Tx. 29..Lohm. 22. Salicetea purpureae Moor 1958 .Cl.1943 .comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.comunităţi de păduri de pin cu Erica.comunităţi ruderale.Tx. 17.Festuco-Brometea Br. 12.1942 . 34. 19. 42.-Bl.comunităţi de pârloage. 41.1943 .-B1. 14.Plantaginetea majoris R.Cl. 10.Potametea R.et R.1953 .Querco robori-petraeae Br.1939 .Alnetea glutinosae Br.Cl.-Bl.Cl.Ammophiletea Br. 18.1943 . 36.Cl.Cl.Cl.Secalinetea Br.comunităţi de pajişti halofile.et Prsg.Tx. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.Bidentetea tripartitii R.Prsg.Oxycocco-Sphagnetea Br.Sedo-Scleranthetea Br. 8. 25.1950)Br.1960 . 27.Cl. 31.Zoosteretea marinae Pign.-Bl.et R.Cl. Betulo -Adenostyletea Br.comunităţi de pajişti umede.1962 .comunităţi de păduri de foioase bazifile.Cl.-B1.Litorelletea Br. 7. 13.comunităţi de păduri de luncă cu anin.Cakiletea maritimae (R.-Bl.Cl.1952 em.comunităţi de pe aluviuni.Isoeto-Nanojuncetea Br. Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia.Cl.comunităţi anuale de pe nisipuri.-Bl.-Bl. 9.Cl.-Bl.-Bl.comunităţi din culturi de praşitoare.Salicetea herbaceae Br.Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide. 28. 11.Cl.et Prsg.1950 . dinamica sezonală şi cea multianuală.1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase. 15.Cl.1943 . 24.Erico-Pinetea Horvat 1956 .Cl. 30.Tx.1964 – comunităţi de pajişti halofile.Vaccinio-Piceetea Br.

a muşchilor şi litiera. parcurgându-se terenul în diagonală. al reliefului şi substratului. Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. Făgete în mai-iulie.stâncăriile calcaroase sau mlaştinile. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate. 240 . acestea apar doar preferenţial. păduri polidominante echiene . în cele de deal. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza.iar în cazul celei de turbării. Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. de 400-5 m2 . permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari). a arbuştilor. În anumite staţiuni. zone. combinaţia caracteristică. cum ar fi: cele de sărături. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. notând întâi vegetaţia arborilor. în iunie-iulie. pentru cele montane în iulie. Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. zăvoaie în iulie-august. se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai. astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 . Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. regiune. Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om. implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. în timp ce la păduri şi pajişti. Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. omogenitatea.5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 . Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie. numărul mediu de specii. La nivel de asociaţie. Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. a ierburilor. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante). ordinului şi clasei. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. aparaturî şi un timp îndelungat). molidişe în iulie-august. a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). substratului. în cele subalpine şi alpine în iulie-august. a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal). păduri pluriene – 2500m2 . efectuându-se releveuri (descrieri). geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei.care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. cele diferenţiale. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale. stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici.

În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor. se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte.1-0.9-0. indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica. În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare.aciditate. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare. arboretul destul de închis. înclinarea. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante.3-0. Dominantele. În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. Speciile indicatoare. coroanele se ating între ele. nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. Indicii de abundenţă-dominanţă. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici.7 -consistenţă aproape plină. Stabilirea acoperirii.adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş. Speciile însoţitoare au o participare variabilă. 0. la înălţimea pieptului.Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită. arborii nu se înfluenţează între ei. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. 0. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată.). localizarea. de Picea abies . consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).fag sau de stejar. Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină. În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat. frecvenţă sau constanţă. golurile din coronament ajung la cel mult 0. suprafaţa ridicării.4 -consistenţă rară. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări. diferenţiale.indicatoare şi specii însoţitoare. oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate. acoperire redusă. neîncheiate şi apar luminişuri. Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. cât şi stratul ierbaceu.2 -consistenţă extrem de scăzută. altitudinea.6-0. fără a socoti şi stratul arbuştilor.de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar). Stratificarea arborilor. de Fagus sylvatica .6 trepte: + =exemplare puţine. până la 241 .3. notată pe strate. subdominante. un rol fitocenotic redus. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer. de exemplu într-o fitocenoză de molid . înălţimea mijlocie a vegetaţiei. creind fitomediul.molidişe. luând ca unitate cifra 1 . arboretul este poienit sau degradat.1 -consistenţă foarte rară. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători.cât şi pentru fiecare specie în parte. consistenţa se diminuează. arboretul are luminişuri (goluri mari). care are . expoziţia.făgete) sau polidominante (codominante). aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte.troficitate etc. privind de jos în sus. edificatoare. încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare. 0. acoperirea. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %. 1 =mai multe exemplare. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente. Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet). rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii. Indicele de bază. utilizându-se aprecierile expeditive. Speciile dominante. 0. cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. În cazul când coroanele sunt mai rare. predomină în vegetaţia respectivă.se aplică pentru fiecare strat în parte.

La fel procedam şi cu releveurile următoare.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. Stratul ierbaceu. 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab. Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii. Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler. Începem cu primul releveu.xerofile. notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile.1968: 0 =acoperire de 0 . iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col. stabilite în faza de teren.9 % 1 =acoperire de 1.5. iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului..apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct. notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei.9 % 7 =acoperire de 49-65. Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie".9 % 5 =acoperire de 25-35. Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu.păduri de foioase mezofile.arenarii etc. se trec în continuarea 242 . 5 =acoperire mai mare de 3/4.abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă.9 % 3 =acoperire de 9-15. iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior.inmlaştinite. 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă.halofile.0. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile.astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice. În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere.9 % 8 =acoperire de 64-80. fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători. bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii.8.9 % 6 =acoperire de 56-43.înscriind speciile aflate în compoziţie.1/10 din suprafaţă.xero-mezofile. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar.9 % 2 =acoperire de 4 .pajişti mezofile. Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul.mezofile. reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive.1). 2 =foarte multe exemplare. indiferent de numărul exemplarelor.9 % 4 =acoperire de 16-24.

Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120. iar N este numărul total de releveuri. iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa). Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N .V=81-100 %.III =41-60. Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). IV=61-80. Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor.Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere.în care P este prezenţa. operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor. ele reprezentând speciile difereaţiale.listei floristice. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 . Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel. Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu. În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K). în ordinea prezenţei lor descrescânde.II = 21-40.

Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri....+ + .+ 3 Veronica chamaedrys .+ + .+ 5 Carex divulsa ....+ + + ..+ ..+ .+ 8 Bilderdykia dumetorum .5 Agrimonia eupatoria .2 Allium ursinum .+ .+ + + .+ .....+ 7 Prunella vulgaris ..+ .+ ..+ ......+ .2 Melica altissima .+ .6 Geum urbanum . După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 .....+ ...+ + ..+ + .+ + ...+ + + 9 Corydalis solida ...+ ..+ .+ + .+ + 5 Campanula persicifolia .Boşcaiu..+ .. hirsuta + .+ .Dactylis polygama + ....2 Vicia sylvatica .+ .+ ....+ + 8 Stellaria holostea 1 + .+ ..+ + 4 Anthriscus sylvestris .+ ..+ + ..+ + 7 Isopyrum thalictrodes + .... Tabelul de asociaţie...+ + ...+ + + .6 Brachypodium pinnatum .+ .+ .+ + .+ ...7 Calamintha clinopodium .. Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo.6 Pulmonaria officinalis .+ + + ....+ ..+ ..+ + + .+ .+ ..+ + .+ .+ + ....+ .+ .5 Corydalis bulbosa ..+ .+ + .+ .+ + + + + 7 Campanula rapunculus .8 Glechoma hederecea ssp.+ + 3 Asarum europaeum ....+ + + + + + + 9 Galium aparine ...+ .+ .+ ..+ ..+ .+ + ..+ ..... Dihoru şi Doniţă..+ .+ ..+ ..+ + .+ + ...+ .+ .+ + . Borza.+ .....3 Scrophularia nodosa .+ + .+ .+ .1971..+ + + .2 Stachys sylvatica .+ + .+ .....+ + .+ ..1 + .1964-1973.2 Sedum maximum .+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima .+ ..+ + .+ + + .+ .6 Lapsana communis + + ....+ + .+ + + + ...+ + + .7 Lathyrus vernus + + ...8 Galium odoratum + ........+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra ....+ + 7 Melica uniflora + .. Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie.+ + ..1959.........+ 6 Poa pratensis angustifolia .+ + 1 + .+ 7 Alliaria petiolata + + .+ ..+ ...+ + + ..+ .+ + 7 Cardamine bulbifera + .1 .+ + 6 Anemone ranunculoides ...+ .....+ ..+ + ..+ ..+ + ...+ + ..+ + ..+ 3 Milium effusum .+ + .+ 5 Cyanchum vincetoxicum .+ .+ + ..+ .+ .+ ..4 Torilis japonica .......+ .+ .. iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2).+ .2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor...+ ..+ + ...1 Ajuga reptans ...+ 7 Mycelis muralis + + + .+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius ...etc)...+ 7 Melica nutans ...1970...+ + ....+ .+ .....

+ + . se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b . .. E.+ .. ...+ . iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii.+ + .S S ..II M Em Acer platanoides .+ ..+ + ..II I H E Cardamine bulbifera + . .+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + ..+ + + .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria .I V H Eua Lathyrus vernus + + ..+ + + + .1 5 ..caracteristice.+ .1 + 1 .. 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str..+ ..+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + .. .+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + .. K b.f. ...+ + II I 245 . .+ ..II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + . .Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte.. .. Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 . . în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă. Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică.+ ..S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 . legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie.+ + . Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură.În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă. . . .+ ..+ ..S S ..5 5 .+ + .1 + .2 2 .. .+ .+ + + ..+ + II I G Em Galium odoratum + .apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată.. În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri.5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F. Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N .

+ + .+ + .II E Pyrus pyraster ..+ ....+ + .+ .+ .1 + ...+ ..+ ..+ ...+ .+ .+ II I Em Milium effusum .+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + ..I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + ....+ II 246 Em Mycelis muralis ..+ ...+ ...+ + II I Em Fraxinus excelsior + .+ + + ...+ ..+ .....+ .+ .+ + II I E Anemone ranunculoides .II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + .+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + .+ + + .+ + II I Eua Rosa canina ...+ .....+ .+ .....+ ..+ II Eua Anthriscus sylvestris ..+ + ..+ ...+ .+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + ..+ + .+ ..+ ..H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + .I Eua Asarum europaeum ..+ .1 + .+ .+ .+ .+ .+ ........+ + + .II I Em Glechoma hederecea hirsute + ...+ + + ...+ + .I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + ...II I E Corydalis solida ..+ .+ .+ + .+ .+ + ..+ II I Eua Bilderdykia dumetorum ..+ + .+ .+ ......+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + ..+ ..II Em Ajuga reptans ..+ ..+ .+ ....+ + + .+ + .....+ ...+ + II Em Cornus sanguinea ..+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa .+ + ...+ .+ II SM Ligustrum vulgare ......II I Em Lapsana comunis + .I Sm Carex divulsa ...II I Eua Geum urbanum .+ + .II I Eua Pulmonaria officinalis .+ .+ .+ ..II I Eua Melica nutans ...1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia ..+ + ...+ .+ .+ ..+ ....+ .+ + + .+ ..+ ..+ .+ .+ .......+ + ......II Eua Vicia sylvatica .+ + .I E Allium ursium ..+ II I Em Melica uniflora + .+ ..+ + + ...+ + ..+ + II I Eua Stachys sylvatica ..+ + II Em Scrophularia nodosa .+ .+ + ..

+ + .....+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia . Ch-camefit.+ ..+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum ..I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana ..+ .sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri..+ + .+ . Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0.+ + ...+ . Forme biologice: M-macrofanerofit.. Th-terohemicriptofit.l...+ + .+ .+ .+ .I Sm Scutellaria altissima .iar pentru a şi b.5 .II Eua Cynanchum vincetoxicum ..+ ... T-terofit.+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + ..+ .+ + .+ + ... Staphylea pinnata..5 %...+ ...+ + + + .+ II I Alte specii Eua Galium aparine ...+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 ..+ .+ + + + 1 1 + 1 ..+ .....+ + + + .. Sedum maximum.+ ..0....+ + + ..+ + . Em-european mediu.+ . Eua-eurasiatice. Sm-submediteraniene...+ .m-microfanerofit.II I B Quercus petraea dalechampii .5 ..+ + ..+ + + + II I B Euonymus verrucosa + .. 1=5. În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii..+ ...II I Eua Brachypodium pinnatum ..+ ..+ + + ..II I Em Cornus mas ... H-hemicriptofit....+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris ... 4 = 62.+ .+ ..+ .+ + .+ 1 .+ ..+ + ..+ ..+ ..+ ..... 2=17..+ 1 + .II Sm Asaparagus teunifolius .. 3 = 37. G-geofit.+ . B-balcanice...I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris. 247 ... 5 =87...5..+ + + .+ . B(Pn)-balcano-panonice.II Eua Torilis japonica .+ + .+ + ...II I E Agrimonia eupatoria .+ .Ppn-pontic-panonice..... pentru speciile comune celor două releveuri. introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă.+ .I Sm Sorbus torminalis ..+ ..I V E Campanula rapunculus .+ .. E-europene.Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys .+ II Ct Melica altissima ..+ + II E Sambucus nigra . Elemente floristice: Cp-circumpolare.+ + + ..+ I V Cp Calamintha clinopodium .. Ct-continentale.

bulbi. Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă). 248 .Hemikryptophyta (H).a.plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare. Vinca minor (saschiu) .Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş. ordin. Thymus s p. Denumirea lor se face după una din speciile componente.Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă. adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice.m.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic.protejaţi iarna de stratul de zăpadă. -acidomorfe .La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti. Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic.d.l-l0 %.se alcătuieşte apoi o matrice.(arbuştii). iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col. iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere. bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante. -hidromorfe . a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %. 51 -60 % ş. 4.România este situată la o răscruce fitogeografică. Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice. deci caracterul cenotic. alianţă.a. Marea variabiltate a reliefului. Aici aparţin plantele care au rizomi.vitalitate) asemănătoare. -trofomorfe . Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante. 3.V.în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională.categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului .Therophyta (Th). 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice.cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol.tuberculi.cuprinzând plantele lemnoase. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor.adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil.la fel şi pentru ecoforme. Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică .întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă. 5.organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului.m.iar părţile aeriene mor la venirea iernii. 1965.ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin). (cimbrişor).ll-20%.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric). 2.calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare. climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale .41-50 %.vitis-idaea (merişor). Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri.Geophyta (G). După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1.Chamaephyta (Ch). între vestul oceanic şi estul continental al Europei.Phanerophyta (Ph). 21-30 %. Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente. grupează plantele anuale. Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie.clasă).la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N).Soo 1964-1973)..

caracterizată prin păduri de Quecus robur. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone. 5. având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate.provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV . Borza (1947-1949).Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I . cu mai multe provincii la noi. nordul Olteniei şi Muntenei. regiuni.Fig. Borza (1960.reprezentată de silvostepă.provincia euxinică VI . altaic) 14% 249 .339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi.Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea.pubescens. subarctic. Fagus sylvatica.Provincia Central europeană est-carpatică. Picea abies.petraea. Provinciile floristice ale României (după Al. După Al. 4.063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi.provincia central europeană est carpatică II . Beldie (1977-1979) ar fi de 3. Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană. Crişului şi Timişului. (1965).Provincia Baleano-moesiacă. iar după Al. este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă. Meuse1 şi co1ab. După Al. Q.frainetto. cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană. localizată în împrejurimile Mangaliei.provincia daco-ilirică III .Provincia euxinică. Borza (1957).apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic. 3. arcto-alpin.în flora României cresc un număr de 3.348.admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană.Vegetaţia edafică din bălţile. localizate în câmpiile Someşului.348).provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V . Q. Q.împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. 1.Provincia Daco-ilirică.1965). fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice. Al. cuprinzând păduri de Quercus cerris.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului.luncii şi Deltei Dunătrii După H. boreal. 2. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest. Podişul Bârladului şi Bucovina. Abies alba. a Galaţilor şi cea a Dobrogei.

iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi.cu molidul sau cu ambele. moesiac. sarmatic. ponto-panonic.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul. Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie.frainetto). cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m. balcanic. Be1die (1977.asociat cu alţi edificatori. -subzona silvostepei sudice. În acest etaj predomină molidişele pure.alcătuit din păduri de foioase.Etajul nemoral. fiind relativ uniform.Zona stepei: -subzona stepei cu graminee. Pe baza speciilor edificatoare de păduri. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al. 2. cu un climat mai blând şi suficent de umed. 3.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine. În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul. submediteranien. -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate. 2. mediteranean) 8% -sud-estic (iliric. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic.1979).apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice.al elementelor endemice şi a celor relictare etc.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase. Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m .din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical.ponto-siberian. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m. 1.distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 . subatlantic.Q.

şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est. Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N.Doniţă şi col.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase.zadă sau zâmbru. La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig..349). În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid.350. Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig.349..Carex curvula.partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc. sudic şi vestic. Fig. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării.Doniţă şi col. între 2000-2200 şi 2500 m. 3.Schema etajării vegetaţiei în sudice. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N.Ixan.cât 251 .alcătuită din patru diviziuni regionale. relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei.caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor.350).Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr.au stabilit o regionalizare.1979) În cazul lanţului carpatic. 4.pe alocuri şi cele de smirdar.în 1978. din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic. Bryas octopetala. Carpaţii României (după D.superioară.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale.

-Silvostepa nordică. Querco-Ulmetum. reduse în prezent la mici insule. aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis.mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi.este loessul. În Moldova mai apar nisipuri. În Dobrogea apar şi litosoluri. iar în Dobrogea se întâlnesc calcare. Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă). Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei. Substratul pedogenetic.cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă. Fraxino-Ulmetum.reprezentate prin rendzine. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae). Banat şi Crişana. Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole. Paşcovschi şi N. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică.aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . şisturi verzi. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului. Siret.5° şi 11°C. dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig.Climatul este temperat continental excesiv. Buzău. roci eruptive. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente. în Oltenia.Agropyretum pectiniformae ş.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi.pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc.5°C. 351).în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile. S.cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm.Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa.şi podişul plan din sudul ei.calcare).cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei.Camphorosmetum annuae. Climatul este uscat. scăzând la 8. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea. Pe văile pâraielor cu puţină apă.centrul bazinului transilvănean.Festucetum valesiacae. Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă.a. marne. În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului.iar în Moldova Centrală să fie de 9.în general. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură). Muntenia.6°C în silvostepa nordică a Moldovei. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10. Obionetum pedunculatae. 252 . sudul şi centrul Moldovei. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei.

constiuite din stejari sudici. Zona nemorală Ocupă podişurile joase. Bărăgan. cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm).Cotinus coggygria (scumpie). Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz). Dobrogea).cordata. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale. Paeonia peregrina (bujor) ş. În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei.verrucosa. P. fragmentate. iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna. Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin). Dintre fitocenozele lemnoase care Fig.a.351. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc).fruticosa. de nisip). din Moldova de Nord. Lychnis coronaria (curcubeu). Q. Viburnum iantana. E.a. Prunus mahaleb (vişin turcesc). Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat.sanguinea. iar în stratul ierbaceu. Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc. Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei. se întâlnesc specii xerofile. Polygonatum latifolium. Rhamnus cathartics.cât şi piemonturile din Banat şi Crişana. În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. Prunus tenella. Ligustrum vulgare. termofiii (Quercus pedunculiflora. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă). Q. angustifolia. pratensis ssp. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis. Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc).Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). Acer campestre. Stellaria holostea ş. În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna. destul de mozaicat. Fraxinus ornus (morjdrean). cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ).Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. iar în Dobrogea apar şi litosoluri. cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei. pitic.a.virgiliana. Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase. aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ). Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic).pubescens.Pruno spinosae-Crataegetum). Prunus spinqsa. Q. Prunus avium. T.Q.Celtis glabrata (sâmbovină). C. În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa. Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş. Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă. centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei.cerris. în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia. Viola hirta. P. Cornus mas. Ulmus minor. Dactylis polygama. Euonymus europaeus. Stejăretele brumării. Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis.m.Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor. 253 .

iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris. Convallaria majalis (lăcămioarg). Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis.a. Asarum europaeum (pochivnic). arţarul tătărăsc (Acer tataricum).angustifolia (firuţă). Malus sylvestris (măr pădureţ). Carpinus betulus (carpen) ş. cum ar fi: Acer campestre (jugastru). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). A.Substratul geologic este variabil. Prunus spinosa (porumbar). În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure. Veronica chamaedrys (şopârliţă). 254 . frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale). mai rar Fraxinus excelsior (frasin). Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a.a. Querco robori-Carpineturn. pseudogleizate şi vertisoluri.a. Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă). În stratul ierbaceu. Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon). Potentilla micrantha (făgurel) ş. Lysimachia nummularia (rotunjoară). Melampyrum nemorosum. Pyrus pyraster (păr pădureţ). Q. Corydalis solida. jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris).praecox (rogozuri).polycarpa (gorun transilvănean). uşor podzolit până la pseudogleizat. F.petraea). Fragaria viridis (frag). Isopyrum thalictroides (găinuşi). Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris.Lathyrus vernus (orăştică). A. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur.Coronilla varia (coronişte). În cazul versanţilor umbriţi. Carex pilosa (rogoz). Cornus mas (corn). Dactylis polygama (golomăţ). alcătuit din roci loessoide.frainetto (gârniţa). Astfel. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp. Corylus avellana (alun).a.petraea ssp. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). b. iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn..a.m. Poa pratensis ssp. tataricum (arţar tătăresc ). iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. Glechoma hederacea (sâlnic). E. în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Ligustrum vulgare (lemn câinesc).paţachină ).petraea). cea a pădurilor de stejari mezofili şi b. argile şi pietrişuri. Lychnis coronaria. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q. cireşul.bulbosa (brebenei). iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate. Viburnum lantana (dârmox). Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat. Medicago lupulina (trifoi mărunt).Subzona pădurilor de stejari mezofili.nemorosa (păştiţă albă) ş. Koeleria pyramidata etc. bogat în specii. Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto). Sambucu 'nigra (soc). extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili. Chrysanthemum corymbosum. Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin. Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger). a. Lonicera xylosteum (caprifoi). Euonymus europaeus (salbă moale). M. Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase.bihariense (sor cu frate) ş. abundente sunt: Carex caryophyllea.m. Rosa canina (măceş). Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole. părul pădureţ (Pyrus pyraster). verrucosa (salbă rîioase ). Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). Viola rechenbachiana (toporaşi).rupicola (păiuş). Scilla bifolia (viorele).Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş. luturi. Crataegus monogyna (paducel). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii. Poa nemoralis (firuţă). C. iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite. iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. C. Vicia cracca (măzăriche) . mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ).

5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. distingându-se două climate tipice. cu veri răcoroase. Al doilea subetaj. Asarum europaeum (pochivnic). R. C. ssp. Pe solurile eutrofe.Fâşia zonală a făgetelor montane. În tipologia forestieră. În cazul amestecurilor de fag cu brad. Geranium robertianum (năpraznic). Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate. Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). calcare. umede şi nebulozitate mai mare. Deschampsio-Fagetum. eruptive. Festuco-Fagetum.dalechampii şi ssp. Climatul este relativ uniform. 255 . pe marne -pseudorendzinele). instalate în locul pădurilor. adesea pseudogleizate. făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin.rendzinele. Sanicula europaea (sânişoară).a. aşa cum ar fi: nisipuri. molid sau cu amebele.Pajiştile. 1. Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). Rubus idaeus (zmeur). deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. corespunzătoare la două subetaje. Galium odoratum (vinariţă). Symphytum cordatum (brustur negru). Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. marne. În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. cel al gorunului. gneisuri. Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. reprezentat prin roci sedimentare (fliş. Pe solurile cu troficitate mai scăzută. gresii. Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m. Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). târsoc). al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine. glanduligera (breabăn). podzolice argiloiluviale. Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. relativ umede şi iernile nu prea aspre. Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării. Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. De asemenea. cu lunci ceva mai bine dezvoltate. în asociaţia Deschampsio-Fagetum. a. Subetajui inferior. Primul este cel al fagului. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. cea mai reprezentativă. dolomite. Adoxa moschate11ina (fraguliţă). Covorul ierbaceu este discontinu. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure.iar verile sunt suficent de calde. pe un relief fragmentat. având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7.hirtus (rug). cât şi prin speciile edificatoare.polycarpa. reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn. beneficează de un climat suboceanic. al gorunetelor. Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. Blechno-Fagetum etc. calcare). cu temperaturi medii anuale de 7. iar în Banat urcă chiar la 1450 m. Carex sylvatica (şovar). Aremonio-Fagetum. În zona de munte substratul geologic este variat. Galium schultesii (cucuta albă de pădure). Querco -Ulmetum. Paris quadrifolia (dalac). mai călduros. Veronica officinalis (ventrilică). Sambucus racemosa (soc roşu) etc. după caracterul florii ierboase. argile. iar iernile nu sunt prea aspre. Cardamine bulbifera (colţişor). predomină speciile acidofile. localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine. cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). cu caracter oceanic. Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure. cuarţite).petraea. cristaline (şisturi.5-9°C. b. iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. filite. frecvente sunt şi solurile brune acide. Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. pietrişuri. Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi. Circaea lutetiana (tilişca). Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. cum ar fi: Symphyto-Fagetum. Subetajul superior. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină).

tomentosa (codominant)). Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). Ligustrum vulgare (lemn câinesc). având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. în condiţiile unui climat mai uscat. gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile.dalechampii şi ssp. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. Unele specii. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică).a. Cornus mas. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor. Pulmonaria offieinalis. sorb (Sorbus torminalis) etc. Vegetaţia lemnoasă. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. Climatul este rece şi umed. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor).dalechampii .a. Mycelis muralis. apar asociaţii de păduri amestecate. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru). F. Mercurialis ovata. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare.m. mai umezi. cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm. cristaline şi eruptive. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate. Lapsana communis. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă. Festucetum rubrae. Rosa canina etc. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides. Lathyrus niger. Hieracium transsilvanicum. frasinii (Fraxinus excelsior. Melica uniflora. Euonymus verrucosa. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. Oryzopsis virescens. ca: Euphorbia amygdaloides. cu înălţime mai redusă. iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. Poa nemoralis (firuţă de pădure).hirsuta. Ranunculus cassubicus. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum). Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării.polycarpa. jugastru (Acer campestre). 256 .pentagyna. În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. În stratul ierbaceu. mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . având ca principali edificatori Quercus petraea ssp. Rosa canina (măceş).petraea ce formează etajul superior al arboretului. fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. În subetajul gorunilor. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris.coriariaefolia). C. Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto). Corylus avellana (alun). uscăciune şi acidifiere. Genista tinetoria. La baza versanţilor.hirsutus (drob).Festuco-Fagtum. T. C. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp. paltinul de câmp (Acer platanoideş).În sudul ţării. Geum urbanum ş. valesiaca. În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae. Relieful este fragmentat. apar şi fitocenoze de fag. indică soluri cu fertilitate bună. predominantă. În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului). ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). iar apariţia speciilor Festuca heterophylla. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. Viola hirta). Glechoma hederacea ssp. pe soluri feritile de acumulare. grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite. Ligustrum vulgare. Carex pilosa. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc. Nectaroscordo-Tiletum. dominat de roci sedimentare. Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna. Cornus sanguinea (sânger) ş.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. F. este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. pe versanţi umbriţi. Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis. Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice.platyphyllos şi T.

Calamintha baumgarteni. Ţarcu-Godeanu-Retezat). Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae).5° C. Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. Bucegi. Călimani. Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi. D. Oxyria digyna ş. Saxifraga paniculata.fuchsii (cruciuliţă). fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Bucegi. Junipero-Bruckenthalietum).Huperzia sellago (pedicuţă). Carex sempervirens (rogoz). Priroula minima. Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile. Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline . Soldanella pusilla. Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor).Hieracium transsilvanicum (vulturică). Orthilia secunda (perişor). Betula pendula (mesteacăn). Apuseni. D. dese şi monotone. muşchii: Hylocomium splendens. Rodnei. a arbuştilor. Senecio nemorensis ssp. Homogyne alpina (rotungioare ) . Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure.în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului.m. Asplenium distentifolium (ferigi).juniperinum etc. Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as. Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as.disjuncta.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as.paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Adenostylo-Doronicetum etc. Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali. jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid. Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire. Arbuştii şi subarbuştii sunt rari. Polytriehuna communae. Făgăraş. V. Relieful este fragmentat. Moneses uniflora (părăluţă de munte). Dryopteris dilatata.xylosteum (caprifoi). larice şi zâmbru. Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 . alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc). P. Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag). Rosa alpina. În molidişurile din staţiunile mai umede.Lycopodium clavatum (brădişor). caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum. Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii.major (degetăruţ).Rhodoreto-Vaccin turn). Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii. iar în Călimani. grohotişuri şi brâne. L. Climatul este rece şi umed. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm.Cembreto-Piceetum abietis). Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad). exemplare izolate de Pinus sylvestris.Campanulo-Juniperetum. printre care şi cele de la Cheile Bicazului.cât şi ca fragmente în Ceahlău. Rodnei. Festuca amethistina. Rhytiadelphus triqueter. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare. de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui). Parâng-Cindrel. Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc. reprezentaţi de: Lonicera n-gra. Trisetum ciliare. Molidişurile sunt păduri masive. al graniţelor şi calcarelor. Vaccinium myrtillus (afin). austriacum(iarba ciutei). Ciucaş.cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae). Stratul ierbos este slab dezvoltat. Soldanella hungarica ssp. Pe lângă molid.vitis-idaea (merişor). Ciucaş. mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia).În Ceahlău. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. Juniperetum nanae.a.

ce alternează cu vârful celor mai înalte dune.Salicetum albae-fragilis. iar pe baza deosebirilor de substrat. este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0. atribuită de mulţi autori la silvostepa marină. Tarcu-Godeanu-Retezat. Sf. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). iarba iepurelui (as. Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă.Salicetum herbsceae. Sărăturile. Campanula alpina. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă. Delta fluvio. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. Trisetum alpestre. Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală. numită hasmac.marină.sud. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice.Juncetum trifidi). Parâng-Gindrel. grupate în insulele Letea. ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. versanţii sunt abrupţi. Gnaphalium supinum ş. În lungul braţelor. Făgăraş. între ele şi mare. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae. Hydrochariti-Stratiotetum. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. tufărişuri de cătină roşie (as . crestele înguste.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. din conglomerate şi calcare în Bucegi. Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea. Cladonia rangif erina. tufărişuri de subarbuşti scunzi. Primula minima. canale. Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei. Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as. dintre dune. Gindrel.bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. canale şi ghioluri.Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice. Grohotişurile. japşe şi grinduri. teritoriul deltei este împărţit în două părţi. apar suprafeţe cu grinduri fluviatile.Calamgrosti-Tamariceturn). un mozaic de comunităţi vegetale. papurişuri şi comunităţi de rogoz. de origine marină. Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. Parâng. Climatul foarte aspru. Juncus trifidus. formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase. Climatul este blând şi umed. Delta Dunării este un complex de braţe. Spirodello-Salvinietum. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Făgăraş. climat şi de vegetaţie. Salicetum triandrae). Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării. aparţinând în mare parte stepei.Seslerietum coerulantis). iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum).5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm).a. hornurile şi jgheaburile sunt abundente. aflate în continuă evoluţie. pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică. Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae).de rugină alpină (Elynetum myosuroides). Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans. adică în Munţii Rodnei. Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. Festuca versicoior. Oxyria digyna.5° până la .2. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. Draba kotschyi ş. Trapetum natantis. Caraorman. Phyteuma nanum. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as. Thamnolia vermicularis etc. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as. Călimani.Quercetum roboris258 . numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa).a.

Lepidium latifolium.a. putând rezista la concentraţii care variază între 0.250 . cât şi Juncetum maritimi. Convolvulus persicus. stejari şi frasini. Gypsophila panniculata. facultative sau suportante şi accidentale. a Munteniei şi Olteniei). Secalinetum silvestris. Agrosti-Caricetum distantis ş. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae). Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima. Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. în staţiunile joase. Hordelymus asper. Ephedro-Caricetum colchicae. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium. Convolvuletum persici etc.500 g%. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei. Eryngium maritimum. preferante. mobilitate şi textură. Artemisia arenaria ş.a. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae. Alyssum borzaeanum. Secale silvstre. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. Festucetum vaginatae. la suprafaţă. Limonium gmelini. O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. edificate de Scabiosa ucranica. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. Constanţa şi Tuzla. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului. Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori.l. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 . Halocnemum strobilaceum. Carex colchica. Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp.pedunculiflorae). Crambe maritima.a. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. Local. Bupleurum tenuissimum. Suaeda maritima. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia. Ephedra distachya. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor. Pe terenurile umede. Aster tripolium. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse. Plantago indica. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. ş. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea. pe litoral. Puccinellia distans ş. în Moldova. sabulosus. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului.sabulosus. Vitis sylvestris. Glematis vitalba şi Hedera helix. Arguzia sibirica. Salsola soda.a. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp. Helichrysum arenarium. Carex colchica (ligerica) . Stachys maritima. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri. Lepidium cartilagineum ş. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii. plantele halofile pot fi: obligatorii. Juncetum acuti-maritimi. Silene thymifolia.a.

260 . .angustifolia . Frangula alnus (paţachină. Juncus effusus. T. Juncus gerardi. având o floră săracă în specii. menţionăm: Lemna minor. Salvinia natans (peştişoara) ş. Vulpina. Vaccinium vitis-idaea. Andromeda polifolia.Puccinellia distans Crypsis aculeata. Caricetum gracilis. C. Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive. Nuphar luteum (nufăr galben). Iris pseudacorus (stânjenel de baltă).trsulca (lintiţă).a. Glyceria maxima (mana apei). Eriophorum gracile (bumbăcariţă). Populus nigra (plop negru).tremula (plop tremurător). La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării. pipernicite (var. Trapa natans (ciulin de baltă) etc. Potamogeton natans (broscariţa). În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. fără rădăcini. Typha latifolia. Glycerietum maximae.incana (anin alb).a. A. cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş). riparia. din aer.S. Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. Carex acutiformis. Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini. Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. S. Pe lângă unele specii de ferigi. Bolboschoenetum maritimi. Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc.fragilis (salcie plesnitoare). Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). Festuca pseudovina. stătătoare. Caricetum acutiformis-ripariae.P.intermedia (roua cerului) etc. Caricetum vulpinae. Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). Asociaţiile dominante. Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. Scirpus sylvaticus. B. Ligularia sibirica. Scheuchezeria palustris. pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. Symphytum officinale. Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. D. Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum. Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei. viminalis (mlaje). Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). cum ar fi: Carex rostrata. care accelerează procesul de acidifiere. Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben). Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori. Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă).limosa (rogoz).turfosa) şi uneori Picea abies. aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). P.Sphagneturn nemorei. Dosrea rotundifolia. Sparganium erectum (buzduganul de apa).pendula (mesteacăn). Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale. triandra (salcie cu frunze de persic). Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă). Stachys palustris (bălbisă). Carici flavae-Eriophoretum ş. Epilobium hirsutum (pufuliţă).cinerea (zălog ). Sium latifolium (copiţel). Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei. iar numai puţine specii sunt plutitoare. care se depun odată cu apa de precipitaţii. C.a. nefixate. bahne şi tinoave. Carici rostratum-Sphagnum recurvi. Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. Rhynchospora alba. Dintre speciile plutitoare. Drosera anglica (roua cerului) etc. L. Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. C. S. se întâlnesc şi esenţe lemnoase. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). Ranunculus repens.a. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale. dar luxuriantă. În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare). din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . S. S. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ). purpurea (răchită roşie ). Alnus glutinosa (anin negru). Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă). Dominante sunt speciile genului Sphagnum.Nymphoides peltata (plutniţa).cruşin) etc. Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos. Alisma plantago-aquatica.limosa.amintim: Salix alba (răchită albă).

Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae. sub formă de benzi. iar în Delta Dunării şi Periploca graeca.cinerea. Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc. S. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei).Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae. Salici-Populetum.Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin. Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. Sambcetum ebuli (comunitate de boz).Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor). fragilis.a. Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba. pe marginea drumurilor. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere. incana etc.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. 5.a. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot). răspândire mai mare având as. Crataegus monogyna ş. Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. Ligustrum vulgare. În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. formând fitocenoze antropofile. De-a lungul pâraielor montane. 6. În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile.Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10.se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb).pallisae (frasin pufos) etc. prin locurile de staţionare a animalelor. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică). situate în lungul apelor. Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba. cât şi arbuştii: Cornus sanguinea. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică). Urticetum dioicae (comunitate de urzică ).nigra.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 . iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). 7. Euonymus europaeus. Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă).m. A. Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). S. Clematis vitalba.Ulmus minor. În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru). S. adesea inundate. triandra. ca: Quercus robur. P. pe terenurile bătătorite. Fraxinus excelsior. pur sau în amestec cu sălcii şi răchite. Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse. Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir).Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8. Salix alba. Alnus glutinosa. F.Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4.Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9.Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată.Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3.

Matienko B. 19. Bucureşti. şi ped. did.Hodişan I. dif. şi ped.Prezentaţi silvostepa...Anghe1 I. Ed. – Botanică sistematică. . şi ped.Curs de botanică generală. 5. 1967. Şi ped. 13.Emberger L. Bucureşti. .. 19. Boşcaiu N.Parascan D.Hegi H. 15. Ed. Bucureşti.Citologie vegetală. – Botanică sistematică.Beldie Al. 1947-1949. 18. Bucureşti.Ed.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae. 1973.Ivan D. Bucureşti.Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium. Danciu M. . . Răvăruţ M. . 4. 1966. .Borza Al. 7. 1968. Toma N.Geobotanica.Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase.. partea a II-a.I-VII. 12..Morariu I.Introducere în studiul covorului vegetal. 15. Munchen. Bucureşti. 1928-1934. 21. did. 3.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei.11. Doiniţa N. 1960.Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae. şi ped. 16.Borza Al. Ed.Enumeraţi speciile genului Symphytum. 16. . .Anghel Gh.Borza Al.. 1908-1931.. 1975. Bucureşti. 1973. Ed. Brezeanu A. .. 1965. Academiei. 1965. 1933.Tipogr.Dicţionar etnobotanic. did.Ultrastructura celulei vegetale.Acatrinei Gh.. 13. 1978.. 1971. Academiei.Morariu I. 1979. şi enciclopedică. 22.Morfologia plantelor.. Bucureşti. 20. . şi ped. Chiriţă C. ..II. Ed.Illustrierte Flora von Mittel-Europa.. 10.Ciobanu I. 8. BIBLIOGRAFIE 1. did. naţ.Bucureşti. 17. 12.Enumeraţi caracterele clasei Liliatae. 262 . Cluj. Ed.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic.Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă. 14. Ed. ..Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18. 1976.Andrei M.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus. Bucureşti. Ed.Beldie Al.Anghe1 I.Burduja C. . şt. Mihai Gh.Chadefaud M. Ed. 1971..Uitrastructura plantelor. Ed. Bucureşti. Ceres. Ed. 14.. Ed. Carta Moldavska . 21.Flora indicatoare din pădurile noastre. Agro-Silvică. Todor I. . 1979. 6. Doniţa N. Pop I. . Turcu Gh. Bucureşti. Bucureşti. 1981.Biologia celulei vegetale. 11. Ceres.Flora indicatoare din pădurile noastre.Descrieţi o floare de la graminee. 20.Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22. Cluj. Chişinău . Agro-Silvică.-Botanica generală şi sistematică.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae. . 1975.1960.Grinţescu I. Bucureşti. did. .Ivan D.. Academiei.. Ed. Iaşi. Bucureşti. Ceres.Anatomia plantelor. Tome I. Ed.Trăite de Botanique. . 17.Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România..Curs de geobotanică. 9. Ed.. 2.

şi ped.Ionescu Al. Iaşi.Turenschi E. Bucureşti. 1971.. University Press..Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. 1964.. . .... 1975-1977.Toma N. colab.Vignioli L... Bucureşti.Botanică. Ed.86.Şerbănescu-Jitariu G. did. 24. 1980. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D.69. (1976-1981).colab.Lehrbuch der Botanik.. VEB G.. Bucureşti. Toma N. Chirilă C.. Lungu L. (1967)..(1966). Ed.I-XII (19521976). Do1tu M. (1983). Bucuresti.Toma C. 31.Fischer Verlag.Pop I. Bucureşti. Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing.63. (1980). (1985) .. şi ped. Ciocîr1an V. Ifteni L.23. şi ped. Noll F. 1973. Academiei. Nyarady A. 26.137. 39. Grigore S.S..Parascan D. 1964-1980. did. 32. şi ped.Tratat de algologie. Ionescu Al.vol.117. 1967. Mo1dovan I. Răvăruţ M. Turenschi E. Braşov. Edizioni Calderini. ..116.. 1976-1931.115.Danciu M. Hodişan I... 1967. 35. Pop I. Pazmany D. Academiei. did. (1983). Iaşi. Popescu Gh. Bucureşti. Ed..Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică. Bucureşti. did. 1983. (1983)..Botanica şi Fiziologia Plantelor. Toma C. Anghel I. Cambridge. şi ped..R.. 1980. Bologna.. Jena.Coştiug Mihaela Ing. Toma C.Stănescu V. Muz. Buia A l.X X X Flora Republicii Socialiste România. Doniţă N.I-XIII-Ed..Histologia. I .colab. Sibiu.114. Academiei.. Cristurean I.Paşcovschi S... Brukenthal. Turenschi E..Curs de botanică generală. -Citologie vegetala..Todor 1. did.Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România.Ştefureac Tr.Strasburger E.. Ed... colab. -Sistematica delle piante inferiori. .. (1964) Hegi.. (1975-1977). Şerbănescu-Jitariu Gabriela. Ed..X X X Flora Europaea. Morariu I. Bucureşti. (1973).Răvăruţ M. vol. I-IV. 1991.-Dendrologia.Botanică sistematică.Sanda V.. Mor1ova I. 36. Răvăruţ M.. Stud.. Morariu I.Botanică.85. Flora R.. .. 37. Mihai Gh. Ed. Provenienţa figurilor Fig.Danciu M.I-V.Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 . 38.Anghel I. Ed. 1979. did. 28.Păun M.. 30. Bucureşti.... 1985.Răvăruţ M.. 1980..(1908-1931). H... Mititelu D.. Anghe1 Gh. Bucureşti. Peterfi Şt. Toma C.colab. 1952-1976. Ed. (1971)..139 şi 140 sunt preluate după Parascan D. 27. Danciu M. Vignioli L.Peterfi Şt. si com.. 29. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere... 1978. 33.Anatomia plantelor. Popescu A. vol.Morfologia şi anatomia plantelor. şi ped. 25.. 34.

4....1...... 31 2.1.... Incluziunile ergastice solide.................................4..... 11 1...1..........1.. 2. Gneralităţi..................... Constituienţi protoplasmatici..3....... Generalităţi......... 1...... 1...... 1....................4.............4.............. 35 2................................... Clasificarea ţesuturilor. Ţesuturi meristematice...................5..3........................................... Constituienţi paraplasmatici......... 1.....4..1.......4........ 1...................1.....3..4...... Forma.. 1...4....... 43 264 .. Meristeme secundare.......................4...... 17 1..........................2...3.. Vacuomul celular.. Dictiozomii..2..3...............2............................4................3.................... 5 1... 30 2............4............... 1.................1............3...........1..........................2........... Constituienţii celulei vegetale.. Plastidomul celular.......2........... Meristeme primordiale......... Consideraţii general morfologice şi structurale... Diviziunea celulei............ 31 2.. 30 2.....4................4.1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia... 35 2... 2.....4. Ţesuturi de protecţie secundare........ Peretele celular............. Felogenul.........1....2.. 1.. Condriomul celular.............3....7....................1..........1..... Meristeme primare..4.1..........3.........3............. 18 1.......1..1...............3.....5......... Nucleul.1................ 36 2........ Cambiul..... 33 2..... Re ticului endoplasmatic.. 36 2..2..... 15 1............ 20 1.......4....... Citoplasmă......4...2...... 27 Capitolul II Histologia .........2.... şi dimensiunile celulelor... 34 2.......... Ţesuturi definitive...............................1..... Ţesuturi de protecţie.......4 1......CUPRINS Introducere.........3............... 40 2...13 ........ 19 1.......2..6............. Ţesuturi trofice sau fundamentale.... Ribozomii..1..... 5 1.... Ţesuturi de protecţie primare...... 2... Ţesuturi meristemoide..............4.......4.2........4.......

4....... Vasele lemnoase....2. 3.. Mugurii........4....2.......... Structura frunzei la ang io sperme......3..4... Consideraţii generale."...... Frunze metamorfozate.......... 129 265 ................ Morfologia frunzei..... 3.. Generalităţi. Structura peţiolului............. Anatomia rădăcinii................. Anatomia frunzei.... 43 2.2.4....... Tipuri morfologice de tulpini.3.4..3........2...................2....4..2....3..................3..3.4.. 67 3..............2..5...5......2.....1....1.....4.. 123 3.......4.. 86 3...1....... 51 2............... 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor... 46 2... F r u n z a ............4...4.................3...... 64 3..... Ramificarea tulpinii....5.......... 121 3..1..............4..2..................4..1.... 123 3... 44 2.... 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a... Morfogeneza frunzei...1....2.... Sclerenchimul scleros sau sclereide.. Ţesuturi de depozitare........... 3.. Io6 3............4........ 56 2...... lo9 3......4........3................ 30 3.............2.................... Tipuri morfologice de rădăcini.2.. T u 1 p i n a ...... Tulpini aeriene metamorfozate..1....2..3.1.2............ R ă d ă <s i n a............ Prefoliaţie şi foliaţie.2...2..........1........ Ţesuturi mecanice.. Habituşul arborilor. lo7 3.2... 43 2..1. 43 2..4........ 81 3... Ţesuturi conducătoare................4..........4.. I08 3........... 67 3........... Structura secundară a rădăcinii....3... Tipuri de ramuri...4...... 80 3. 50 2.........3...3....4........ Structura secundară a tulpinii..1.....4......... 66 3... 85 3.4...............2.1.......4.......3.. Durata vieţii frunzelor şi căderea lor.......................1... Anatomia tulpinii... Morfologia tulpinii................. Morfologia rădăcinii.2............3...3.......2.....................4..4..4........3............................3. 91 3................2.................. Structura frunzei la gimnosperme........2.. Fibre sclerenchimatice..3....2......2........ 63 3.............................. Originea filogenetică a frunzei......3.1...................... Structura primară a tulpinii... Ţesuturi asimilatoare. 49 2..............3.mozaic foliar şi heterofilie...2...1...4..........5............... 80 3..4.......... Sclerenchimul....4........2......1.3.....4..3....2.4......5.......................................4. Ramificarea rădăcinii... 54 2... Filotaxia-Divergenţa foliară.4.. Anizofilie.2.4... 85 3.....2....1..........3..3............ Structura primară a rădăcinii.............2..... Ţesuturi secretoare....2....4................... Ţesutul conducător liberian...1. 46 2... 72 3..... Colenchimul.......... 45 2...1...2.3....... 3......4.................... 98 3...3.........2..........5....... 65 3........ Ţesuturi cie absorbţie.. Ţesuturi aerifere....2.3.4......2.......2.............4...2... 119 3....4.. 110 3... 47 2.. Fascicule conducătoare....4.............4.2....2.....5..2..... 125 3.. 117 3....3. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional.... 45 2.. 118 3............ Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive. 63 3...... 120 3........ Ţesuturi acvifere.. 73 3.

... 143 4..................4.. 199 3. Fructul....... 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA..............2...... încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae).....»..........1...... încrengătura Bacteriophyta (Bacterii).. 194 8............................ încrengătura Dinophyta...................................1... 194 8e2...........1.................... 224 Clasa Bryatae..................2...... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA......... 180 7...... 136 4................2............1..2.... 139 4..... 129 4......... 131 4.. încrengătura Virophyta (Virusuri).............. 129 4..4...........3............................................................. 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA.........încrengătura Chlorophyta. Categorii sistematice şi nomenclatură...4......... 183 7........ Concepţii asupra originii florii..4....... Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România........ Morfologia şi anatomia florii.................. 132 4............3.. Clasificarea plantelor.............. 182 7. 175 7. încrengătura Cryptophyta........... 165 5.. 130 4..... Clasa Phyeomicetae.. 175 7............1................... înflorirea şi polenizarea.............................5..................4............2... înmulţirea vegetativă la plantele superioare........ încrengătura Mycophyta............. 137 7..4........................1.... 221 Clasa Hepaticatae............................ înmulţirea vegetativă la plantele inferioare............ 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta).. 142 4. încrengătura Lichenophyta.......4......2.....6................. încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii)..........................4... 2ol 4... 177 7..4.. 170 6.......... 'Fecundatia.. 152 4.....4............... 131 4.....1. Reproducerea la Angiospermae. Reproducerea sexuată. 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA.... 197 1........ 178 7... 199 2.......... încrengătura Pteridophyta.... 221 9.1........ 138 4.9.3..... Sămînţa.. 228 10.................2....................4....4.......1.........7......7............2.... 228 266 ..... Inflorescenţe.....2..2.. Reprezentarea grafică a florii....................... Caractere generale......... Alcătuirea florii...... 154 4.2.... încrengătura Rhodophyta...8.. încrengătura Phaeophyta (Alge brune).... Generalităţi........... 153 4................................ Clasa Ascomycetae......... încrengătura Xaathophyta .....2.3...2..2........................ Reproducerea la Gymnospermae.2.......... încrengătura Bryophyta.. 137 4.......... 133 4......... încrengătura Euglenophyta.. 169 6... Clasa Deuteromycetae...Io ....... 2o8 5......1...................................3. 179 7........ înmulţirea vegetativă (asexuată)............ 166 5. Tipuri de fecundat ie.....1.....1...4.3......................... Clasa Basidiomyeetae..2..... albastre)....... 163 5*2............... 186 7...6...... 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive........4.... Alternanţa de faze (generaţii).5. 217 8. Clasa Archlmycetae.. 165 5....... încrengătura Cyanophyta (Alge........... încrengătura Myxophyta...2.................3.2..2.9. 169 6....

................ 399 12........... 361 10.1. 252 10..Clasa Psilophytatae................... încrengătura Pinophyta.. 325 lo.. 263 10...4............2.. 231 Clasa Equisetatae....1...... Procedeul grupelor cenologice....1.................... Subclasa Caryophyllidae.........1..2...2....1....... Nomenclatura unităţilor de clasificare..........-3...... Subclasa Arecidae. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor....... Zona s-tepei ..... Subclasa Dilleniidae.3..2..3..............3.... 244 Clasa Taxatae......2...................... Subclasa Liliidae.... Etaje şi subetaje de vegetaţie....... 393 12.......... 358 10........ Separarea asociaţiilor..............3.....1. Subclasa Rosidae... 242 Clasa Bennettitae...... Zona silvostepei.3.. 250 10..1................ 4o3 12.. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România.......... încrengătura Magnoliophyta.... Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu... 241 Clasa Cycadatae.............................. 4o7 13.......2..........................3..... Subclasa Alismidae'..............1...........4........................ 391 12..........1...1.................. 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie.... Categorii de plante indicatoare...2......... Subclasa Hamamelidae...3.............. 12...4. 379 11.....2......1..........2. 243 Clasa Ginkgoatae...............4................ 234 Clasa Filicatae..2.... Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice. Subclasa Asteridae..........6....................3........ 4o9 13................. 251 10. 4o5 13.........3. 39o 12.......... 248 10..........1....................3. 230 Clasa Lycopodiatae...........................3..1......................... 3o6 10... încadrarea unităţilor în sistem. Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae)......... Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor...2........2......... Zonele şi subzonele de vegetaţie din România........1............. 379 11....... 4o7 13....... Obiectul şi definiţia fitocenologiei...... Procedeul analizei diferenţiale.............. 236 10....... 243 Clasa Pinatae......... 271 10.................3...... Clasa Liliatae (Monocotyledonatae )..4..........4.. 320 10...........3............ 248 Clasa Gnetatae.. 12. învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale....3. Subclasa Magnoliidae..... 383 11.................. 391 12........1........4............ 4o5 13.................4...2......3...3...... 359 10......................2.............4..........2. 399 12....... Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale...........4.. 41o 267 ....... 4o9 13..................... 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României.......5..... 4o2 12.... 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare...............3........ Elemente floristice...........

......... Etajul boreal.. 425 13.. 414 13...... 418 13..4..... Vegetaţia ruderală şi segetală....4.........................4......................................12..4. 420 13...............H... 426 268 ....................6.8... Etajul subalpin.13.....4..1c Vegetaţia de săraturi... 419 1%4.........3...... 426 BIBLIOGRAFIE. Vegetaţia de luncă.4...........9........4.......... 423 I3. Etajul alpin.......... Vegetaţia Deltei Dunării..4................... Vegetaţia palustră şi acvatică..........5................ 421 13......... 423 13. Vegetaţia de nisipuri.. Zona nemorată..............13...4...............7...4........ 422 13................... 412 13...... Etajul memorai.....4.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful