UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. . Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). şi este ireversibil. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc. deci se face selectiv. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. În cazul când gradul de hidratare scade. strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. molecule.semipermeabilitatea . a materiei vii. astfel că se poate lega de alte molecule. comportându-se ca un dipol. CaCO3). a citoplasmei. . este un element de structură. sublimat corosiv. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. cât şi în integrarea ionilor liberi. forme care depind de starea fiziologică a celulei. Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi.excitabilitatea . depinzând de densitatea dipolilor.în procesul de metabolism este necesar oxigenul. pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată.formă moleculară sau de ioni. . Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. 3 – coacervat. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie. formol. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool. fenomenul se numeşte precipitare.nutriţia . particule sau granule. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. Citop1asma. 6 . . prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: . prin faptul că este vie. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. pot participa la alcătuirea peretelui celular. Fig. Proprietăţile chimice ale citoplasmei. Unele substanţe anorganice (SiO2. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig.respiraţia . fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. apos. Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. cât şi de particularităţile de structură a acestora.citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern.creşterea . .3). Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. agregate.este o însuşire a materiei vii.mişcarea . Proprietăţile fizice ale citoplasmei. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. Mediul de dispersie este apa. Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. se hidratează. Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa. Cu soluţia de iod se colorează în galben. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. Apa în stare legată. crescând în volum. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe. de diverse mărimi. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă. greu mobilă. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. 3. se poate deplasa uşor.

se găsesc histone. membranele plasmatice (tonoplastul. La plantele inferioare.anterozoizii etc. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. descoperit de către R. lenticular sau sub formă de bastonaş. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor. unicelulare.în anumite faze ale dezvoltării. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. La plantele superioare.80 Å. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN). Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei. În general. înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote. O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson.4. Brown.C fosfoaminolipidice. NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma. Este un corpuscul sferic. S-au emis mai unitare” (Robertson). protamine. mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare.). cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson. procariote sau protocariote. vindecarea rănilor etc. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. (Singer şi Nicholson). E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig.B. A.înmulţirea . Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite). care sunt capabile de a reproduce un organism nou. . UItrastructura citoplasmei. cea mitocondrială etc. A . citoplasma execută o mişcare continuă. în timp ce la celulele cu perete celular. de cicloză. nucleul nu este diferenţiat. în anul 1931. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 .D). În nucleoplasmă.) execută mişcări. apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig. este asemănătoare cu a citoplasmei. proteine reziduale. celulele sunt uninucleate. UItrastructura unei membrane elementare. care tapisează reţeaua microfibrilară. înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). Compoziţia chimică. creştere. D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior. localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. Obişnuit. la aerisire. se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor.5 mm în oosfera de la Cycas.4.C. fapt pentru care se numesc acariote.A). plasmalema. citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. La microscopul electronic. membrana nucleară. 1961). Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 . oval. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. La unele plante (cele inferioare).

Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu.citoplasmă. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig.1 – satelit.7. i – perete celular. cu compoziţie chimică complexă. ne apare dublă şi prevăzută cu pori.B – structură internă: 1-cromonemă. Cromozom heterobrachial. fc – fibrile cromatice. esteraze.A – morfologie Fig. 6 – matrix. dt – dictiozomi. Membrana nucleară. observată la microscopul electronic. g – aparat Golgi. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. cromatină şi nucleoplasmă. e – mitocondrie. 6. f – cloroplaste. 5 – centromer. 2. Cromozomii. 8 . Fig. enolaze. 3 – centromer. c – membrană nucleară. numite cromocentre. Cromatina este bogată în nucleoproteide. b – nucleol. ribonucleaze. Cromozom izobrachial în metafază: externă.enzime. sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare. constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie. 5.cromomeră. ca: aldolaze. 4 – calimă.5). Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană. a – spirale majore. d . În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată. peptidaze. în special ADN. dezoxiribonucleaze etc. j – plasmodesme.cu braţele egale. b – spirale minore. h – vacuole. fosfataze. 1 – cromonemă. fn – fibrile nucleoloase. lipaze. Fig.2 – constricţie secundară. unul sau câţiva nucleoli. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . În interfază (perioada de „repaus"). care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului. Structura nucleului. 3 – cromatidă.

amidon) sau de acumulare (lipide. proteine). mp – perete celular. orientate paralel cu axul mare al organului. care contribuie la sinteza proteică. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. Reticulul endoplasmatic: t – tubul. cu aspect de constricţie.). Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi. plastidele se clasifică în s – sacul. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. denumită calima (Fig. cu unul din braţe foarte scurt. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. 9 . la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor.heterobrachiali . În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. ramuri tinere.6). Fig. a. adesea conţinând pirenoizi. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. iv – invaginaţie.cu braţe inegale şi cefalobrachiali. Locul de prindere al celor două braţe. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru). tulpini ierboase. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. La algele verzi. ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. şi cu participarea nucleolului. clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. se numeşte centromer. cât şi între celulă şi mediu. oleoplaste. (amiloplaste. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare. clopot. numită matrix. se formează ARN-r şi ARN-t. Fiecare cromonemă spiralată. fructe şi seminţe necoapte etc. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular.8).8. Ele au rol elaborator (de pigmenţi. învelită de o peliculă fină. numit stroma. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. fiind numite cromatofori. În nucleu.7). locul unde se face sinteza proteică. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi. granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice. stea. Nucleul are rol important în metabolismul celular. discuri granare. proteinoplaste). cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. participând la formarea şi îngroşarea membranei. Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. cu forme variate: de panglică. având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. cloroplaste. După pigmentul elaborat. 10). PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. În nucleu se sintetizează ARN-m. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. Cu ajutorul microscopului fotonic. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. se numeşte granum (Fig. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted. de formă sferică sau ovoidă. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. ajungând până la 50 într-o celulă. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. Rolul nucleului. v – vacuolă. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate. împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida. 9). prins de constricţia secundară (Fig.

iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. 10. c – carotenoidoplaste. Foiţa internă. numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. ADN plastidial. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic. Carotenoidoplastele au formă sferică. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. pedunculaţi numiţi oxizomi. portocalie sau galbenă. în funcţie de 10 . Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. 11). bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. Sunt prezente în toate celulele. cât şi în organele subterane (morcov).Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. celule sexuale. enzime. în fructe. prin invaginare formează creste numite de G. 13). cu dimensiuni cuprinse între 0. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. b. Fig. prezente în toate organele plantelor. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. 9. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. vitamine şi plastoglobuli. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. care au câte un singur granum primar. Ultrastructura cloroplastului. de culoare roşie. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. licopina. Fig.3 şi 10 µ lungime. 11. excepţie făcând bacteriile. c. Leucoplastele sunt plastide incolore. dimensiuni mici. 12). epidermice etc. dar independent de cea celulară. Forma. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. Ultrastructura granumului. a unor bastonaşe. mai ales în meristeme. Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. Privite la microscopul electronic.Fig. ARN. poligonală sau aciculară (Fig. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. filamente sau lanţuri de grăuncioare. (Fig. fără pigmenţi şi de n – nucleu. Se înmulţesc prin diviziune. xantofila). Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă.

tub. cu rol în sinteza peretelui celular. golgiene. B – tip tubulis. B – criste cu oxizomi. de 50 – 200 Å. 11 . Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. multe vezicule mici.Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig. 2 . grăsimi. cuprinde două elemente: dictiozomul. condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. lizozomii. Fig. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie. enzime. transmiţându-se la celulele fiice. de 200 Å grosime. 1 – foiţă externă. 14. la alge. Dictiozom: s – saculi.creastă. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie. 3 . unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. înmugurirea saculilor. 14). organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. C – oxizomi. provenite din a – vezicule periferice (golgiene). muşchi. ferigi. 4 . veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. 13. md – membrană dublă.5 . peroxizomii. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). şi ARN. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă.matrix. Fig.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice.foiţă internă. Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. rezervor de energie al celulei vii. Infrastructural. sinteza. conţinând ADN. numite şi aparatul lui Golgi. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice. Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice. generarea şi regenerarea de endomembrane. constituite din ribonucleoproteide. 12. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. unele gimnosperme. acumularea şi transportul proteinelor. formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli. format din 4-6 saculi aplatizaţi.

iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. alcaloizi. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . săruri minerale (fosfaţi. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). mai rar alcalină. fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. taninuri. rizomi.la stejar. 5. mucilagii. 1 – la grâu. străbătându-se.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe. Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. acizi organici (citric. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. tuberculi. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. pe un schelet celulozic se depune CaCO3. malic. Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. în endoderm şi ţesuturile măduvei. uleiuri volatile ş. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu). aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide. oxalic). glucide (glucoză. a.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). este numit suc vacuolar sau celular. dispuse mai multe în pachete. pungi). mai puţin vâscos ca citoplasma. 2 – la porumb. Reacţia sucului celular este acidă. carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule.D). 16. tartric.Cristale minerale. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. capetele fiind libere. în celulele adulte. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu. limitat de tonoplast.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii. sulfaţi. latex. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. mari şi mai puţine (adesea una singură).a. Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte. din protoplasmă. b. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. formând un granul compus. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. Granulele de Fig. de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel).la cartof. inulină). În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). incluziuni apoase limitate de tonoplast. numite macle. 12 . zaharoză. cloruri). dioxid de siliciu).la Euphorbia. Aceste cristale pot avea forme diferite. proteine. 15. Conţinutul fluid. (Fig. mai multe cristale sudate în partea lor mediană. cu aspect colţuros. carbonat de calciu. În celulele frunzei de Ficus elastica. cât şi în latexuri. 3 – la fasole. 15). 6 .

PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. m – membrană primară. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. MS. vizibile doar la microscopul electronic. care se grupează sub forma unei foiţe. formându-se peretele secundar sau membrana secundară. lm – lamelă mijlocie.microfibrilă. iar dintre acestea menţionăm: ceara. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. mF. alăturate. 17. săruri minerale etc. lamela mediană se clivează. C. Fig. cimentate de către substanţele pectice. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele. cit – citoplasmă Fig. peptidice. taninuri. firele fusului nuclear se contractă.membrană secundara. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. mc – membrană plasmatică. răşini. 18). alcătuind fragmoplastul.molecula de glucoză. Schema infrastucturii peretelui celular: rg.substanţe pectice. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. m2 – membrană secundară. fizici şi biologici. de 80 Å în diametru. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice. Cristale minerale: A – rafide. În telofază. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice. formând peretele primar (membrană primară) (Fig.micelă. 17. sp. 16. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. pectaţi de calciu şi fosfor. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice. La locul de întâlnire a mai multor celule. formând meaturi. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. saculi proveniţi din dictiozomi.M. rezistent la acţiunea unor factori chimici. sintetizează straturi de celuloză. 13 . Peretele celular asigură o anumită formă celulei. lignina. cutina. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. hemiceluloză ş. B – ursini. Celulele fiice.diferite forme de cristale. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa. elastic. în regiunea ecuatorială a celulei. cât şi în procesele de osmoză. elaborând granulaţii fine.a. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. Peste aceste granulaţii veziculare. E – scheletul cistolitului Fig. Originea şi formarea peretelui celular. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic. suberina.18. are rol protector. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. format din substanţe pectice.

Fig.20). are loc şi centrifug. Modificările secundare ale peretelui celular . În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. atât în suprafaţă cât şi în grosime. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. 3 – perete cutinizat. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină. Punctuaţiunile pot fi: simple. peretele celular continuă să crească. au formă de lentilă.pături depuse. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. 14 Fig. prezintă o îngroşare suberoasă. numită torus. spiralate. străbătute de plasmodesme. produse de citoplasmă. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete. Creşterea peretelui celular. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. duritate şi rezistenţă. În urma diviziunii. m. colenchim şi la vasele de lemn inelate.19). cu aspect de streşini. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular. adică intercalarea de noi micele de celuloză. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. cu spaţii intermicrofibrilare. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. rămân punctuaţiuni. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi. . uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. reticulate. Creşterea prin apoziţie se face centripet. De asemenea. Lamela milocie.19. suberină. ce străbate punctuaţiunea. 2 – peretele necutinizat. în ochiurile de microfibrile. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. În cazul fibrelor de sclerenchim. care imprimă peretelui celular soliditate. porţiuni neîngroşate. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig.nucleu. din loc în loc. În secţiune transversală. peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. În membranele secundare.dispuse paralel cu suprafata celulei. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. Dintre aceste modificări. areolate şi semiareolate. numite modificări secundare . Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni. care se grupează în fibre. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig. Microfibrilele sunt orientate paralel. şi este specifică peretelui secundar. scalariforme. cutină etc. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus.

În mod frecvent. Pe frunzele unor palmieri. pe tulpini. 8. 4. aşa cum este cazul la Acacia. 22. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin. 5. menţionam: 1. La plantele lemnoase. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 1. 15 . Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice.suberificare. molid. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă. 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A . cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). numită suberină. carbonat de calciu. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig.Fig. mucilaginoasă.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală. adesea.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular. pustiu) (Fig. 5. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. impermeabilă pentru apă şi gaze. formare şi rolul peretelui celular.1.Taninizarea. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri. B .)La fructul de Pyrus.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. celulele sunt moarte. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. 6.Lichefierea este procesul de dizolvare. pe lângă că sunt lignificaţi. B). 3.Explicaţi originea. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. 21). şi de dispariţie a peretului celular.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. brad.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic.Enumeraţi organitele celulare. ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă. dioxid de siliciu etc. prune). Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă).Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. 2. lumenul lor fiind umplut cu aer. procesul de lignificare este caracteristic. sub acţiunea unor fermenţi. 4. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). 22. Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor. La completa suberificare. 2. caz în care se formează guma sau cleiul. Coralina). 22. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. 7. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor.Precizaţi rolul ribozomilor. Astfel.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor.I.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. se valorifică sub numele de guma arabica. 6.cerificare. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. C. 7. 3. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei. cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste. cum ar fi: oxalat de calciu. D .Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. C . În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). care se pot colecta şi valorifica. Pereţii vaselor lemnoase.

diviziunea ecvaţională. egal cu al celulei mamă. cromozomii). cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase.24. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic. Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). adică cromozomii se autoduplică. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). Diviziunea indirectă (mitoza):a . Tot acum. indirectă (mitoza. clivaţi longitudinal. rămân legate numai prin centromer (Fig. proces denumit citocineză. centriolii. iar cromozomii.diviziune g-h – telofază. se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. evidenţiindu-se placa ecuatorială. asterii.anafază.DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. continuată de individualizarea cromozomilor. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. I . Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. somatică sau tipică). La bob (Vicia faba). urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice. un rol important îl are 16 . Metafaza. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza. profaza. metafaza.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp).3 ore. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). b. diviziune ecvaţională. Profaza (Fig. Procesul de înmulţire este universal. c-d – metafază. iar mitoza doar 2 ore. reducerea cromatică). de maturaţie. 23). Fig. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza). 23. Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. şi telofaza. Fig. începe formarea fusului acromatic. 23). Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . ciclul mitotic durează 19. e-f . somatică sau tipică) şi reducţională (meioza.profază. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. anafaza. dispar nucleolii şi membrana nucleară. a. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt.Diviziunea indirectă (mitoza. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi. Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă.diviziune heterotipică. homeotipică. se dispun la ecuatorul fusului acromatic.interfază. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. II .

centromerul. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. c.debutează cu formarea celor doi nuclei fii.Tipurile principale de diviziune celulară. egal cu al celulei mame din care provin. diplofaza este reprezentată de zigot. aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi.Diviziunea reducţională (meioza). Telofaza . fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. 17 . Spre deosebire de mitoză. dau impresia unei singure structuri. 3. numai că cromozomii se replică o singură dată. La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. cromozomii suferă modificări inverse. În această fază. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. rezultând două celule fiice diploide.diplofaza. iar în etapele mai târzii.I. obligatoriu are loc o alternanţă de faze. Semnificaţia meiozei. Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). În continuare se desfăşoară metafaza. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. 2. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. iar la ferigi .Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. La cele mai multe plante inferioare. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. La muşchi predomină haplofaza.2. gameţii proveniţi de la mamă si tată. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. deci au loc două diviziuni. formând perechi de bivalenţi. în timpul fecundaţiei. formându-se doi nuclei haploizi. TEST DE AUTOEVALUARE NR. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. în meioză. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. Finalul telofazei coincide cu citocineza. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. se dispun unul lângă altul. anafaza şi telofaza meiozei. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. proveniţi de la tată şi mamă. 1. deci se formează perechi omoloage. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. La unele alege. cromozomii omologi. separaţi în anafază. formându-se peretele despărţitor. După cum se cunoaşte. 24). reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului. prin îndepărtarea celor două centromere.

Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare. secretoare şi glandulare. îndeplinind aceiaşi funcţie. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii.25.Meristem la pin silvestru Fig. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice . după origine. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. elementele de sclerenchim etc. asimilatoare. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice. După gradul de diferenţiere a celulelor. vasele de lemn. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. gradul de diferenţiere. protectoare. cu caracter embrionar. mecanice. şi ţesuturi definitive (specializate) . de depozitare. Din ultima categorie se pot amintit suberul. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. constituind o unitate fiziologică. fie prin asocirea de celule libere. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). -sunt interdependente. senzitive şi de mişcare. formând o unitate anatomică permanentă. Fig. subordonate unităţii organismului din care fac parte. atât din punct de vedere structural. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc.formate din celule diferenţiate şi specializate. structură şi origine. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. alcătuite din celule tinere. aerifere. prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. conducătoare şi de transfuzie.26. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere. absorbante.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor.Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor. cu proprietatea de a se divide necontenit. 18 . prezenţa sau absenţa conţinutului viu. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă.

Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . deci origine în ţesuturile embrionului. epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale. pil-pilcriză. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice.fără plastide colorate.27. constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig.Ţesutul meristematic este format din celule mici. primare şi secundare. La alge. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. muşchi şi ferigi. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. numite iniţiale de raza. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare.27). prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom. . După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. ce rădăcină: d-dermatogen. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ. La Gymnospermae şi la Angiospermae.25). MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). pe-periblem.ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene.26). intercalare şi laterale. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. ci-celule iniţiale. bogate în citoplasmă. pc-pericielu. care va genera razele de floem 19 . Meristemele . cu pereţii celulari subţiri. adesea şi fără vacuole.celulozici (Fig. meristemul are forma de con. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă. În vârful rădăcinii. en-endoderm. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. Hanstein. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). cu nucleu mare. reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. distingând: Fig. promeristemele au mai multe celule iniţiale. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. Haberiandt. strâns unite între ele . Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor.Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ.

celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. ale scoarţei. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber. 20 . Celule cambiale 1. ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. că iniţialele de rază generează razele medulare secundare.II-III -formarea fragmoplastului. fibre libriforme şi parenchim lemnos.lemn secundar. ducând la o subţiere şi alunecare a lor.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat.28. etc. iar însecţiune are aspect de inel.liber raza. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. denumite iniţiale fusiforme (Fig. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . 2-4.şi de xilem secundar. format din: vase lemnoase.28). Felogenul nou se localizează spre interiorul organului. ca un manşon. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. Menţionăm. glandulari.La gimnosperme. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar. astfel. cu activitate limitată în timp. iar spre interior dă naştere la lemn secundar. Obişnuit.29. cambiul formează un strat neîntrerupt. cambiul nu este etalat. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric). În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar.2—iniţiale fusiforme. Schema diviziunii celulelor cambiale .la Sequoia acestea ajung le 900y. periciclul sau chiar ale zonei liberiene.în secţiune radiara. ab-sorbanţi. cum ar fi celulele epidermice. Fig. întâlni şi sub formă de benzi. însă.în timp ce la Robinia ating 200y. alcătuit din: vase liberene. stomatele şi hidatodele. . în lungul organului. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor. altele lungi. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). Fig. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată. sub cel care şi-a încheiat activitatea. numit periderm. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. de asemenea. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri.Se poate.

la cele de apă etc). care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. rizoderma. După origine ţesuturi-le de acoperire. Bromeliaceae etc. Ficus elastica. hidatodele. EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori). glandele digestive. aici aparţinând epiderma. adică hipoderma. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. de formă tabulară sau poliedrică.30). ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm). celulele secretoara. o vacuolă mare. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei. au citoplasmă dispusă spre periferie.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive.Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. fructe). elemente florale. cât şi la unii lăstari. Abies alba (brad). 1. 4. exoderma şi endoderma. Celulele epidermice sunt vii. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. cutinizaţi.TEST DE AUTOEVALUARE NR. enumerate mai sus. Picea abies (molid).I. Formaţiunile epidermice. cu pereţii externi îngroşaţi. încă nediferenţiate (meristemoide). mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. Pereţii laterali sunt subţiri. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. la unele Begoniaceae. se pot clasifica în mai multe categorii.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. 21 .Ce este histologia? 2.3. celulele stomatice. frunze. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. cerificaţi sau minerali-zaţi. 3. de exemplu: la leandru (Nerium oleander). strâns unite între ele. şi primare (dermatogen. alcătuite din celule parenchimati-ce. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. cu pereţii îngroşaţi. În cazul frunzei de la unele Coniferales. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. uneori ondulaţi. glandele nectarif ere. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE.

a-celuie epidermice. 1200 la cununiţă etc. Celulele stomatice conţin cloroplaste. plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid.D-la Anemone. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. 4-cameră suprastomatică. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. Fig.B-în secţiune. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali). Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit.31. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă.A şi D).A şi D). Fig.3-cameră substomatică. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. graminee).d-celule anexă. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). 115 la plopul negru şi tisă. fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice. numită ostiolă. formându-se şi o cameră suprastomatică. aride.31.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei. 90-130 la pin. Plantele adaptate la climate secetoase. înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. lăsând între ele o deschidere. care are rol în micşorarea transpiraţiei. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul. dispuse faţă în faţă. în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. întunecoase.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali). La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel.b-celule sto-matice. iluminat. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor.C). Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil. acestea fiind denumite epistomatice. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig. 48 la dud. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede. Astfel.31. c-ostiolă. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. 22 . 300-500 la stejar.31. a ostiolei.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus.atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero. cu cameră suprastomatică (Fig.mai subţiri şi celulozici. 100-150 la tel.C-la Pinus. La leandru (Nerium oleander). 30. ghiocel. sunt mai groşi. 70-100 la frasin. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene.

Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. a perderilor de căldură în timpul nopţii. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul. insecte. perii formează o pâslă. 2-peri unicelulari la Ranunculus.Fig.nu-mită corpul sau capul părului.Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi. având forma unor tuburi (cei radiculari). După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători.conici (la urzică). zmeur (Rubus). Organele multor specii din regiunele stepice. ierbivore). îndeplinind funcţii protectoare. în transportul seminţelor (plopi.32.32. urticanti (Urtica dioica) etc. constituind peri unicelulari sau pluricelulari. ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum).Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le. bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă. Cutisul poate fi uni sau pluristratificat.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). îndeplinind rol protector. 2. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu. l-papile pe petalele de Primula. Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate. senzitivi. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm. mur. Celulele rizodermei sunt vii. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc. Pot fi simpli sau ramificaţi.săl cii) etc. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. La stejarul pufos (Quercus pubescens).2-5). contra atacului unor dăunători (omizi.de agăţare sau sunt decretori. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi.6-peri stelaţi la Elaegnus. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa).6). 1. secretori.eu aspect de disc.teiul alb (Tilia tomentosa).un toment. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază. vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc..Diferite tipuri de peri.Endoderma este un ţesut suberos primar. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. a transpiraţiei excesive. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 . ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei.continânduse cu o parte liberă.Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis.32. înfiptă în epidermă. separând-o pe aceasta de cilindrul central. chiar mineralizaţi. apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină. plopul alb (Populus alba) etc. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig.

periciclului şi chiar liberului secundar. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central. fd-feloderm. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. ct . În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. zada etc. rezultat din activitatea felogenului. fg. salcia.cuticulă. La dracilă.strat de suberină. ramuri. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). îl înveleşte perfect. care Fig. formează un suber mai subţi-re şi mai dur.felogen. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze. caz în care celulele mor. pinul. Fig. având diferite utilizări. celulele conţinând betulină. în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. s-suber. ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar.34). cât şi pe: tuberculi. La salba moale (Euonymus europaeus). Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă.. La stejarul de plută (Quercus suber). sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. rădăcini mai bătrâne.pa . ţu .33. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. multistratificat. suberul are o aşezare regulată. uşor. 24 . impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. Stejarul. cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. glădiţă.33). Celulele suberificate mor. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. fiind elastic şi flexibil. Cel mai adesea. suberul are o culoare brun-roşcată. aşa nu mitul suber moale sau plută. pe ramurile tinere. Suberul este un ţesut elastic. fiind înlocuite de suber. Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. tulpini. numit suber tare.feloderm . pa-parenchim.parenchim. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. fd . fructe.34. pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. salcâm etc. La mesteacăn (Betula pendula).ţesut de umplere.. f-felogen. suberul se formează la periferia organelor. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. La plantele lemnoase. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. cu aspect de brazde longitudinale neregulate. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului.

aderent toată viaţa plantei.acvifere şi aerifere. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig. fie. de umplutură. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. tei pucios). prismatică.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi.fie sub formă de inele la Betula pendula. 3. la multe plante ierboase (Fam. sub epidermă.a.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. iar la fag.35). mesteacăn. soc. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. 25 . de depozitare. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. Chenopodiaceae ş. celulele de umplere nu se suberifică. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare. salcâm. având căpături adânci. TEST DE AUTOEVALUARE NR. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. Abies alba. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya).). În cazuri mai rare. stejar. În funcţie de durată. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. fibrile liberene şi lemnoase. în unele piese florale şi în fructele crude. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. speciile de Cyperus.4. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. salcie. Deci.I. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). care pat fi de diferite forme. alcătuit din celule vii. trofice. ca de exemplu: razele medu-lare secundare. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor. după funcţia pe care o îndeplinesc.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. în timp ce la alte specii (frasin. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste.). Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. Prunus avium ete. La conifere.a. care împinge straturile de deasupra. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş. Ţesuturile. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. cu pereţii mult cutaţi..ritidomul poate fi: persistent. Picea abies ş. mult mai eficent sub aspect protectiv. scoruş. ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. de absorţie. multe Cactacee. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice. Juneus. măduvă. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. din activitatea cambiului. Apiaceae. RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase.Asteraceae. 1. De asemenea. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil.Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat. rupândule. plop. par. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. având o structură histologică complexă.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia. La măr.

ep-epidermă superioară. motiv pentru care se clasifiă în. iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. al-aleuronă. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. ţp-ţesut palisadic. cc-cordoanele lui Gaspary. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. tulpini. ţl-ţesut lacunos.37. fructe. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate. p-periciclu. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. La plantele lemnoase. fără cloroplaste. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. muguri.36). avide de a reţine o mare cantitate de apă. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. în vacuole. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale.35. am-amidon. au pereţii subţiri. sc-seoarţă. bulbo. situate sub epiderma superioară. Aceste . izediiametrice sau alungite. săgeţile indică drumul servei brute. cl-eloroplaste. Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice.37). bulbii.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. substanţele de rezervă se depun în scoarţă. cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor). rzrizodermă. ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. vacuolele mari. numit velamen sau velamen radicum. d-floem. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. X-xilem. Fig. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum.celule se comportă ca adevărate 26 . rizomii. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. seminţe). epi-epider-mă inferioară. mari. frunze. end-endoderm. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. Sempervivum si fam.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig.extern şi intern. (Fig.36. Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii.Cactaceae).Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu. B-fasole. Fig.Fig. Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. caracteristic rădăcinilor aeriene. Cel mai adesea. parenchim liberian şi lemnos.tuberculii sau tuberculii.

canal aerifer. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc.b). la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. Colenchimul are origine primară. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice.39). iar după modul de îngroşare a pereţilor. frunze. cu pereţii îngroşaţi. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul.39. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. zăpadă etc. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. cu organite. pline cu aer (Fig. Leamiaceae. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. flori. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. determinând răsucirea frunzei.39. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. frunze şi unele piese florale.a). celulele mecanice se grupează în. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. Chenopodiaceae.s-sclerite.rezervoare pentru apă. Celulele colenchimului sunt vii. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere.38). cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 . Amaryllidaceaei.i. Cactaeeae. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae. Parenchim aerifer: A . Colenchimul tabular (Fig.de formă prozenchimatică sau parenchimatică. cu pereţii subţiri. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). La plantele ierboase. uneori şi cloroplaste. Solonaceae. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt.parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel .38. numite ţesuturi mecanice. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae. Fig. mai adeseta din celule de formă stelată. colenchimuri şi sclerenchimuri.. având conţinut celular. care exercită forţe de presiune. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. acestea se îndoaie spre pământ. ploaie. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor. răsucire etc. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri. B. Iridaeeae sau Liliaceae. întindere. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. la unele Euphorbiaceae.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . de formă prozenchimatică.). tabular şi lacunar (Fig.

strâns unite între ele. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. b-colenchim angular la soc. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus). fie ca un manşon continuu.40.cristale de oxalat de calciu etc. în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate. parenchimul lemnos.stejar (Quercus robur) etc. Brachisclereide în scoarţa pendula). SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. Se sclerifică celule din epidermă. sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. Salvia glutinosa). cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi.cât şi în carnea unor Vicia (b). 28 . colenchimul este situat în scoarţa tulpinii.asigurând pe lângă rezistenţă la rupere. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor.în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae. mesteacăn (Betula Fig. cu aspect de os. Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri.40. c-colenchim afânat la susai. iar cei radiari subţiri. cel mai adesea lignifieaţi. Glechoma hederacea. SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte.puternic îngroşaţi.a şi b).osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). După forma şi dimensiunea celulelor componente. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste. scoarţă primară. ca la iederă (Hedera helix). Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere. cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig. imediat sub epidermă. măduva organelor vegetative. întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate. ca de exemplu la soc (Sambucus nigra). a-colenchim tabular în scoarţa de curpen. în floemul din tulpina de la molid (Picea abies).39.b). macroselereide (Fig.mucilagii. ca la alun (Corylus avellana). se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. fructe. Colenchimul lacunar sau afinat (Fig. străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate. fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea.. stejar (Quercus robur). carpen (Carpinus betulus). în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris).40. Fig. o anumită elasticitate si flexibilitate. În general.frasin (Fraxinus excelsior). Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen).39. După origine. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite.

Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare.a. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar. lemnoase. de regulă. sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice. secundar de la cele mai multe plante. salcie ş. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. de forma unor tuburi. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. este foarte mare. reprezintă celule alungite. La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate. Seva brută. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. scleren-chim periciclic.5-3 mm. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. lipsite de conţinut celular. Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. ascuţite la capete. cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop.Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) .exceptându-le pe cele de libri-form. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian. lungi de 0. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil. a. lemnul dur şi d-la alun. numite după locul de formare. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi.41. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase. de la câţiva mm (4-12 mm la tei). zadă (Larix decidua)etc. dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea). 29 . gimnosperme şi angiosperme). rezistent de la esenţele tari (carpen. corn etc). medular sau cortical. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare.41).cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig. fibre libriforme . până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos.).f iind bine reprezentat. La plantele superioare (ferigi.care însoţesc liberul secundar. Deci aici aparţin fibrele liberiene. La unele plante apar fibre în structura primară. b-la stejar. aşezate cap la cap. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. stejar. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice.Diferite tipuri de butonieră.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat.

b1. încât ciruculaţia sevei .5 m. în mod 30 .Tipuri de trahee. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. numite elemente de vase (Fig.b). Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu). Fig. c-reticulate. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y . în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate. Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină.43.A şi B (a. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică. Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1. lipsite de conţinut celular (moarte). În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică. în general.42.44. 0 traheidă provine dintr-o singură celulă. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a. Fig. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. Traheele sau vasele perfecte.b).Fig. Aceasta poate fi simplă sau multiplă. a-inelate. tulpină şi frunze.o lungime ce variază între175 şi 1900.a. deci la angiosperme. e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate.43). d)izolate din lemnul de fag. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. de sus în jos (descendent).b-la pin. VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide. se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi.Seva elaborată care este o soluţie de materii organice.42.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig. brute se face greoi (încet).42. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină.b2-spiralate.d-punctate. c-la stejar.B(c). Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect.însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie.

Din punct de vedere evolutiv.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri.44. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii.b1-b2.(Fig. au apărut la pteridofitele fosile. realizându-se adevărate ornamentaţii. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos. La familia Magnoliaceae. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. frecvente mai ales la Gnetales. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele. traheidele inelate şi spiralate. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate. la Robinia pseudaeacia. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. spiralate. Vasele inelate au pereţii subţiri. traheidei. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate.a. după un anumit timp de funcţionare se astupă. Magnoliaceae şi Amentiferae.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. nelignificaţi.45. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. celulozici. Fig. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform. scalariforme. l-sec. punctate etc. În general.longitudinală.c. La unele plante. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. adică celulele se păstrează vii. bp-baza punctuaţiei. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea.45. alcătuit din celule vii. vasele lemnoase.transversală. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. în curs de creştere. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. reticu-late. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate.d). fusiforme. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei. şi anume la Psilophytales (Rhynia. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. t-torus. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. fiind frecvente la Dicotyledonatae.uniform sau neuniform. pt-peretele speciilor de conifere. care pătrund prim 31 . considerate ca cele mai primitive.45). Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. alungite. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. la plantele acvatice şi cele parazite. 2-sec. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor.

4-placă ciuruită. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei. 53-pseudovacuolă. La Angiosperme. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă.46).47. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. citoplasmatică. odată cu formarea tubului ciuruit. de parenchim liberian şi fibre liberiene. cu pereţii terminali înclinaţi. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar.45). Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii.6-reticul endoplasmatic. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. dar sunt mai scurte decât acesta.46. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite. Obişnuit. în care apare o singură vacuolă mare. Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu.Vas Liberian în sec. caloză periferică. La ferigi şi gimnosperme.placă Fig. 32 . LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. aceasta se numeşte simplă.punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. cealată prin alungire va forma vasul liberian. încât la maturitate. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. favorizând o mai bună conservare. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. tuburile ciuruite devin anucleate. astupându-le (Fig. după care mor şi se formează altele noi. tuburile ciuruite sunt dispersate.4-nodul median de caloză. Fig. formând aşanumitele plăci multiple (Fig. având toţi pereţii ciuruiţi. una va da naştere la celula anexă. 2-celulă anexă. 3-lamelă mediană . 2-peliculă citoplasmatică. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. Cel mai adesea. permitând circulaţia sevei în sens transversal. ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. longitudinală(a). tuburile ciuruite au forma de celule alungite.47).

parenchim lemnos şi fibre libriforme. cu o dispoziţie în alternanţă. sunt vii. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). scalariforme. constituind liberul tare. iar când între lemn şi liber se află zona cambială. fie Iiberiene. Cucurbitaceae etc. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. cu elemente la care diametrul este mai mic. deci sunt celule alungite. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare.d şi e). -fascicule concentrice. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. cu pereţii îngroşaţi.48. deci sunt simple . cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. cu pereţi subţiri. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom.). fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea. fie lemnoase. -fascicule bicolaterale. Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu.48. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. cb-cambiu. acestaeste închis (Fig.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia. înconjurat de lemn (Fig. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). 2. acesta poartă numele de hadrom. punctate şi chiar spiralate).c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. spiralate sau reticulate.I. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene.48. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. dleptocentric. precum şi îngroşări variate (reticulate. ca de exemplu întulpina de la tei. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. e-hadrocentric. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase). având rol mecanic. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. c-bicolateral. care pot fi: hadrocentrice. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. In structura rădăcinii. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig.Solonaceae. purtând numele de floem. b-colsteral închis.a şi b). Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul.5. având liberul central. celule anexe. asucţite la capete. parenchim liberian şi fibre liberiene. Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. x-xilem. FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare.48. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte. 1. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri.Celulele anexe au formă prozenchimatică. bogate în amidon. 33 . îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. de câţiva centimetri lungime. Fig. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. adică libero-lemnoase.

care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături. Syringa vulgaris. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. este reprezentat prin epiderma superioară.uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte. La Drosera rotundifolia (roua cerului). perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă. localizat pe sepale.).Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie).50. susţinută de un picior. răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. mugilagii. e. c. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. B.Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei. păr glandular. gume. cu secreţie internă.50).participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). b. mult căutat de insecte.49). celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice.Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. alcaloizi. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor.51).Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. Gonvallaria majalis. După locul unde se depun substanţele secretate. Fig. fiind caracteristice pentru multe specii de plante. dar 34 . de exemplu: Rosa ap.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. Viola. ţesutul nectarifer.B-glandă adultă:cs-celule A. balsamuri. ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. mirositoare. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. cut-cuticulă. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig. putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor. Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. taninuri. Jasminum ş. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a.extremitatea unui secretoare. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. 5. nectar etc. pe stipele.perii glandulari pe frunză. tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. secreţie (sec). respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară.49.m. de origine epidermică. Glandele nectarifere sau nectarinele. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). fiind numite nectarine extraflorale. d. perii sunt emergente cu o structură complicată. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. fenomen numit gutaţie. sunt structuri. Lilium.3. 6. 1.a. Hidatodele pasive (Fig. Hidatodele sau stomatele acvifere. răşini. La tei.. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus).

sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare. Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze. Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. a.Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc.53). ep. Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei.52). c.Pungi (buzunare) secretoare. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei. fructe). balsamuri.moarte. 3. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri. Araceae. B-sec. mărginite de un strat de celule secretoare. sau uleiuri şi răşini.sec.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare. Fig. b. de dafin. latexuri). rezinifer la pin (a-d). care lasă între ele o deschidere permanentă. deci schizogen. prin care se elimină apa sub formă de picături. tr . astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. Magnoliaceae .traneide. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp.53.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare. Apiaceae. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare. Fig. uleiuri sau răşini. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). transversală prin frunza de nalbă. dispuse printre celulele ţesutului 35 . e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale. Myrtaceae.52.Canale secretoare sau rezinifere.54. Hidatodă pasivă: s .Celule secretoare:A. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae.). 2. se găsesc celule cu ulei eteric. în canale se poate găsi răşini. căptuşite cu celule secretoare. La Rhus typhina (oţetar).epitem.unele Asteraceae etc. Fig. Pinaceae. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase.stomată acviferă.51. Hypericaceae etc. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig.Ţesuturi cu secreţie intercelulară. diferite substanţe de secreţie (răşini. Asteraceae. tulpini. se formează prin îndepărtarea celulelor.

de asemenea. provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. aşezate cap la cap. Urticaceae etc. În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere. laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. formând tuburi cu latex. Euphorbiaceae.54). Moraceae. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). alcătuind tuburi.Rhamnaceae. Asclepiadaceae. Alnus sp.care au mare însemnătate economică. se întâlnesc enzime peptonizante. Conţinutul acestor celule este latexul. Picea abies (molid). Manihot) etc. Salix sp. ajungând la mai mulţi metri.B). celule mucilaginoase (Fig. Campanulaceae. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. Frangula alnus (cruşân). iar la nalbă (Althaea officinalis). Papaveraceae.. Dupa origine şi alcătuire. Laticiferele nearticulate sau adevărate.. (anini). se găsesc celule cu mucilagii. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide.54.numite si vase laticifere. Quercus robur (stejar). care secretă latexuri.palisadic (Fig. nuc.în scoarţa si măduva de la tei. Urticaceae etc. 36 . Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. cu numeroşi nuclei (structură cenocitică). prezente în scoarţa unor plante lemnoase. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine). la care pereţii despărţitori (transversali). au dispărut. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. se găsesc celule oxalifere. (sălcii). În peţiolul frunzelor de la Prunus sp. Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. La speciile din familia Tiliaceae .

în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. fie pot apare structuri mai complicate. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. . primele cormofite (Psilophytinele). prin diferenţierea zigotului. Ontogenetic. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. orientarea în spaţiu. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe. este o caracteristică comună a plantelor. de a regenera un individ nou.numite butaşi. organele vegetative care alcătuiesc cormul. Ontogenetic. alcătuite din celule somatice. Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. iar la alte plante are rol în regenerare. structura. întâlnită la organele cu formă cilindrică. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi.. Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. numită telom. de exemplu: fragmente de rădăcină. regenerarea. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope. crescând ortotrop. apărute în silurian. Picea abies etc. adaptate la mediul terestru. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. în care sunt conturate. La Gimnosperme şi la cele 37 . prezentau o axă ramificată dichotomic. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. Filogenetic şi ontogenetic. simetria. tulpină sau frunză . Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). si anume: rădăcina.Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri).tulpina şi frunza) şi organe de reproducere. tulpina si frunzele. asemănătoare. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. bilaterală (împărţindu-se în două planuri). originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. . . RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. distingându-se un pol bazal şi altul apical.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. care constituie rădăcinile. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). cu funcţie de nutriţie (rădăcina. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. de sus în jos. au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. nediferenţiate însa în organe adevărate. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf. dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie). specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. . cu creştere drept în sus sau în jos. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare.Orientarea in spaţiu. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă.

(Fig.Cupressus sempervirens etc. Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul. De asemenea. -Regiunea aspră. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. formându-se exoderma sau cutisul. piloriza. iar vârful Fig. mai rar pînă la 20-30 de zile. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă). sunt unicelulari.Butomus umbellatus -roşăţea. Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. Pinus sylvestris. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă).Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti. derma-togenul. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. periblemul şi pleromul. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. Celulele din straturile externe se exfoliază.55). Th. regiunea netedă. -Regiunea piliferă. au formă parenchimatică. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. Perişorii absorbanţi. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . si zonei meristemelor primare : protodermul. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. terţiare (de ordinul II) etc.trifoişte. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ.. după germinare. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies.2-3 cm. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere.55. din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. de alungirea rădăcinii. meristemul fundamental . scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. creşte şi devine rădăcina principală. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. alcătuind în ansamblu sistemul 38 . Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia.cit si specializarea celulelor. 2-regiunea netedă. Lemna minor -lintiţă etc). Durata lor de viaţă este de 2-3 zile.occidentalis. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). rolul lor fiind preluat de micorize. 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra.pa-perisori meristemul primordial. Ea corespunde. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. Vârful vegetativ. Ramificaţiile rădăcinii. în general. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). diferenţiaţi din celulele rizbdermei. rămînînd activi. timp după care mor. Bromeliaceae şi Araceae epifite. -Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei.Piloriza. prin radicele de diferite ordine. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). sunt vii si bogate în amidon. regiunea piliferă si regiunea aspră.mai multe dicotiledonate. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai.). nu au peri radiculari. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică. iar locul lor este preluat de altele noi. Thuja orientalis. .

Selaginella).Rădăcinile rămuroase (Fig. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase.rădăcina are un tip de ramificare arhaic. tei (Tilia cordata). Fig. sub forma unui pivot sau ţăruş.Rădăcinile pivotante (Fig. În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic. b-c petraea). din periciclu.56.gorun (Quercus Fig.58). de exemplu: carpen (Carpinus betulus).56.longitudinală) . 39 .iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici. acvatice şi aeriene. rămuroasă. molid (Picea abies) ş.Prx-protoxilem.Apiaceae).d).a. numit dichotomic (Fig. stejar (Quercus robur) etc.paltin (Acer pseudoplatanus). c. etc. La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig. în şiruri longitudinale sau ortostihuri.58. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară.Fig.57. b. b). iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase.58. End-endoderm. M-meristem. aceasta este diplostihă (Fam. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale.57).În acest caz. la unele din cele actuale (Lycopodium. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale.m. care la rândul lor. în mod mecanic. primi. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba). de exemplu: 2 la răşinoase. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. se ramifică în acelaşi fel.58. La ferigile lemnoase fosile. Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală.B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu.Per-periciclu. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec. şi iese la exterior (Fig. b-dichotomic. radicular sau rădăcina plantei. (sec. care la rândul lor se pot ramifica asemănător.a). d-fasciculată. S-scoarţă. Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig. La Pteridofite. Forme de rădăcini:a-pivotantă. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel. 58. a.tiv. rădicelele iau naştere din endoderm.56. 8 la fag. si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale.

D).). pivotant-trasant. fie din muguri dorminzi (origine exogenă). 40 . ra – rădăcini.de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu). spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza).Carpinus betulus (carpen). La plantele lemnoase. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant. la care pe (ceapă). După originea.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive. 3 . fenomen denumit metamorfozare. de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă). Rădăcini adventive:A . Rădăcinile adventive. fixarea ei. 3.(begonie). Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate. pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală. Rubus idaeus(zmeur).prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. Rădăcinile metamorfozate.la Allium cepa (Fig.Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon). adică ramuri scurte.Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen).cultivat şi la noi.Corylus avellana (alun).a.60). Pinul (Pinus sylvestris). Rosa canina (măceş).).Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc. Sunt rădăcini care apar pe tulpini. frecventă în pădurile de la noi. adică de sistemul de înrădăcinare. adventive şi metamorfozate. lungi şi subţiri. În cursul adaptării la mediu. acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron). cârcei. Philodendron) . pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni. rădăcinile pot fi: normale.59. cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia. grupate ca un mănunchi sau fascicul. Rădăcinile normale. în afara funcţiilor proprii. fără a-i parazita). terţiare ş. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol.tei (Tilia sp. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. Acer negundo (arţar american). sub formă de. cu funcţii mecanice.59. la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori.59). tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. funcţii care adesea devin predominante.cu geotropism negativ.rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. pe rizomi şi bulbi. crampoane ca la iederă Fig. se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă).Rădăcini aeriene fixatoare. helix -(iederă). bogate în aerenchimuri (Fig. Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. Obişnuit. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale.Begonia sp. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. C . fiind variabil chiar la aceiaşi specie.mai frecvente sunt: 1.a. Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare.F ziduri). determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. plopi (Populus sp. Robinia pseudacacia (salcâm) ş. 2. Apar la noduri. vârsta plantei. iar în locul ei se formează rădăcini adventive. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. B . când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. de condiţiile edafice şi climatice.Zea mays (porumb):D . sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul.Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini.

63. specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale.Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori. Cuscuta europaea (cuscută). Rădăcini tuberizate (Fig. gherghină . alun . 9. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi.4. de exemplu: Vîscum album (vâsc).tuberizarea rădacinii principale la morcov.Rădăcini haustoriale (sugătoare).B-la vâsc. Rădăcini cu micorize. .a. Fig.61).Betulaceae.grâuşor . întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor. mesteacăn .62.64). care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov .Rădăcini asimilatoare.detaliu. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate.Daucus carota.a.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută.Bahlia variabilis. ca de exemplu.Betula pendula. 5. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase.Rădăcini cu nodozităţi.Pinus sylvestris. numite haustori.). pin . hst-haustori.60. A .Ranunculus ficaria ş. B -aspect general. 6. de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos. 8.62). Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp). rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig. cu care sug hrana de la planta gazdă. Rădăcini tuberizate: A . 10. Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante. Orobanche sp. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus. Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.stejar .61. aglică .66). 41 Fig. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste.63). Fig. Fig.65). specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig.C-la aglică.(lupoaie). Elaeagnaceae ş. Rădăcini aeriene care înmagazinează apa. fag .Filipendula vulgaris. brad Abies alba.Corylus avellana. molid -Picea abies.Fagus sylvatica etc.B-radicele tuberizate la gherghină. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc.Rădăcini proptitoare (Fig. caracteristice plantelor din familia Fabaceae. 7. la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig.Rizophora). înfingându-se în sol.Quercus robur. (Fig.. La unele specii de orchidee epifite.

Fig. ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul.celule cu micelii.) riz rizodermă. Fig. B . Fig. care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară. 42 . D .).66.Rădăcini contractile (Fig.endomicoriză la rădăcina de poroinic . p.bulbul tras la adâncime. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere. fragment de rădăcină mărit (B). h.Colchicum autumnale etc.64.transv. Fig. ierboase sau lemnoase.67. brânduşa de toamnă . tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.abs-perişori absorbanţi.67).Quercus robur. Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri.hife.11.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele.Orchis morio (sec.65.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature.mic . Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A). deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie.ectomicoriză la rădăcina de stejar . Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon . c. Micorize: C .

procambiul şi meristemul fundamental).cilindru central.fascicul liberian. strâns unite între ele. C -structură deplin formată. protejat de piloriză. rz-rizoderma. carc intern decarnbiu. La unele specii de plante (Citrus). cu pereţii subţiri. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A . Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită.scoarţa. fl. cc . Fig.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie). Meristemele primare. ex.pr -floem precursor.end-endoderma. este învelişul exterior. în mod obişnuit. prin diferenţiere.69. HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. pcpericiclu. Fig.rm-rază medulară. px-protoxilem. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. 43 . scoarţa şi cilindrul central. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma.lb.lb-fascicul liberian.Ferigile actuale. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele.fascicul lemnos.mx-metaxilem.exoderma. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. en-endoderma. sc -parenchimul cortical.măduvă. lm.Rizoderma.xl . B -fază iniţială în formarea structurii.68.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi.ex .exoderma. sc. deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene. pcperieiclu.schemă. m.mmăduvă.lib. alcătuită.

cambiul. perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior. cu lumen mic. 70. dispuse alternativ şi radiar.68. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig. celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar.bogate în amidon. Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei. localizate în apropierea periciclului. Cel mai adesea. cu pereţii subţiri.70. Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate.ţesut de apărare specific regiunii aspre. Prin dedtiferenţiere. mugurii adventivi. Fasciculele liberiene sunt alcătuite. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh).. specii de salcie . dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase. îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. (Fig. lipsindu-le pereţii ciuruiţi.68. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). parenchimul cortical şi endoderma.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi.Scoarţa este pluristratificată (Fig. Myrtaceae etc. Endoderma terţiară (Fig. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. vii. celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele. a-b). rizoderma se exfoliază.sprijinite de periciclu. din tuburi ciuruite.iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile. adesea cu modificări speci-ale. castan comestibil-Castanea sativa. dud -Morus alba. 2. numit velamen. îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale. unele monocotiledonate (Agave. Dracaena.Quercus robur. celule anexe (numai la angiosperme) şi.Salix sp. în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic.69. elemente conducătoare. în formă de potcoavă. Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar . primele vase liberiene nu sunt specializate. Spre limita superioară a regiunii pilifere. Rosaceae. La gimnosperme. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme.68. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. Din loc în loc. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor.Araceae). Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu. mici. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special. fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. situate sub rizodermă. reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare. laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam. celule de parenchim liberian. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate. separate între ele prin raze medulare (Fig. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma. cu celulele strâns unite. celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină. fascicule conducătoare şi măduvă.cu îngroşări 44 . rareori stratificat (la Smilax).69). generând radicele.68.B). de unde şi numele de teacă amiliferă.69).La plantele epifite (Orchidaceae.alcătuită din celule parenchi-matice vii.în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi.numite celule de pasaj. de pasaj.).69). uneori.

numai liber secundar. Fig. La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare. scoarţa primară sau chiar din rizodermă. între 2 şi 7. formând razele medulare. care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. constituind metaxilemul. Şi felogenul funcţionează bifacial. cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt.C). Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare. structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). rădăcina îngroşânduse parţial. structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem.pin sil-vestru (Pinus sylvestris). rmsecundare. mx-metaxilem. Liberul primar fiind împins spre periferie. La conifere numărul perechilor de fascicule variază. în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul. alteori înmagazi-nează substanţede rezervă.71).cele două. La monocotiledonate măduva se păstrează. p-periciclu. end-endodermă. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate). generând. numite secundare. 71. uneori chiar din liber. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. în secţiune transversală (Fig.68. peste cel primar. care se va divide şi radiar. La multe plante. care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. pături generatoare funcţionează bifacial.generând spre exterior suber iar spre interior feloderm. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere. tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur). cambiul generează raze medulare secundare. alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim.cambiu. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular. regulă. care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. din loc în loc.este strivit şi eu timpul dispare. în dreptul fasciculelor de liber primar. de regu-lă.reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. Măduva. salcâm (Robinia pseudacacia).felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar.m-măduvă. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii. de exemplu: un canal în partea centrală la brad. 45 . Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh).alcătuite din câteva şiruri de celule. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. flsmonocotiledonate se întâineşte. dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. ph-floem. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. Pe măsura îngroşării. De. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber. Vasele de protoxilem se formează primele. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. de contur sinuos. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior. încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen).octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). xs-lemn secundar. deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. mai ales la monocotiledonate. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). după un anumit timp (câţiva ani). Lemnul secundar depus an de an în straturi. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat.rezultând o pătură continuă de cambiu. se pot sclerifica. pe cele două feţe ale lor. împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului.Ophioglossum.

Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. numit telom.II. sub forma unui ax fundamental.protofile.cotiledoane. de apărare etc. Rp -rădăciniţă. tulpina poate îndeplini: rol asimilator. tulpina. cu geotropism negativ. de pe un rizom orizontal.72. Pe lânga aceste funcţii. Tulpina este un organ articulat.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii. 46 .III. M . 2. cu creştere terminală. Fig. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii.muguraş.Descrieţi structura primară a rădăcinii. Fig. florilor şi mai tîrziu a fructelor. 3. Ep . alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină.hipocotil.I. alcătuiesc ritidomul. Din punct de vedere filogenetic. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial. dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. ele crapă şi se exfoliază. ca organ cu structură anatomică determinată. şi obişnuit.epicotil. pf-primordii foliare. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 4.IV): Hy .73. r-primordiile mugurilor axilari.6. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor. Co . Fp. 1. cu simetrie radiară. Totalitatea peridermelor formate succesiv. împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale. de înmulţire vegetativă. Ccolet. a apărut la cormofitele arhaice. de depozitare a unor substanţe de rezervă.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. îl constituie încrengătura Bryophyta. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic.

72). nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei.formă şi organele pe care le generează. castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. 47 . plop negru. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. avînd un important rol biologic în regenerare.MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii. numiţi şi muguri adormiţi. asociate cu altele(numărul solzilor. unii deasupra celorlalţi. epicotilul sau axul epicotil. hipocotilul. Forsythia ş. sălcii etc. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. la noduri.73). După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. Mugurii adventivi. culoare.la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. La Frangula alnus (cruşân).sânger).a.). sunt generaţi de periciclu.. Lateral. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. După unele din aceste caracteristici. pe frunze şi chiar pe rădăcini.). florali şi micşti. carpen.). Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor. carpen (Carpinus betulus). Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. epicotilul (Fig. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei.74). mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri. La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. părozitate etc. Obişnuit. care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile.m. cireş (Prunus avium. următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. când se numesc pedicelaţi. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane.a. După poziţie mugurii. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari. -muguri axilari sau aterali. La plantele superioare. Cornus sanguinea . în axila frunzelor. ca la nuc (Juglaris regia). Tulpina este un organ articulat. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor. caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. caprifoi (Lonicera xylosteum). mod de dispunere pe ax. adică porţiuni mai umflate. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală. când sunt dispuşi în linie verticală.de la bază spre vârf (acropetal).la Robinia pseudacacia (salcâm). se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. din tigelă ia naştere. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii. iar din gemulă (muguraş). Mugurii dorminzi sau preventivi. La o plantula imediat după germinare se pot distinde. adică dispuşi în linie orizontală. seriali.a. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. alcătuită din noduri. pe care se prind frunzele şi internoduri. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. internodurilor. ca la plop (Populus sp. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus).ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii.dârmox. baza.

b-muguri laterali. denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă. ma-mugure axilar. având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic. rămânând simplă. moare sau se transformă în floare. ca de exemplu: Abies. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. ccicatrice foliară. Fagus. 3. constă în faptul că (B) la fag. ccicatricele bracteelor.Fraxinus etc.este o formă rimimitivă. Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. prin creşterea mugurilor axilari. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig. Acer.74.3. La majoritatea plantelor. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari. mai scurte diecât tulpina principală. aşa cum ar fi la ghiocel. C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ. Ramificarea simpodială (Fig. a-mugure adormit. Fig. întâlnită la unele pteridofite (Cl.2). 75. mî-mugure de înlocuire.Ramificarea dichotomică (Fig. iar alungirea în 48 . tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal. La unele specii cu muguri opuşi (liliac . Picea..ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal.).vâsc -Viscum album). r-ramuri. Quercus. numită monocaulă. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. Tipuri de muguri:A . D . Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial.II. formându-se două ramuri egale.75. dorminzi şi adventivi.75. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică.III etc. formată numai din axul principal. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1. 2-monopodial caulinar. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod. Larix. b-muguri florali.Salix: a-parte distrusă de îngheţ.Ramificarea monopodială (Fig.76.Syringa vulgaris.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea.Fig. Macroblast (A) şi microblas t 2.75. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică.B .1). Pinus.Tipuri de ramificare la ordinulI. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. : palmieri ş. condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari.(Galanthus nivalis). In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea.a.

A. HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. ce pornescde la baza tulpinii. cu ramuri numeroase şi întinse lateral.Pyrus etc.). (mur. zmeur.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. noduri dese şi internodii foarte.a. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. cu internodii pline sau goale. cu ramuri mai puţine. Scirpus. asemanător cu culmul. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi. agriş. mai scurt. luând înfăţişarea de tufă. fiind tipul 49 . orientarea în spaţiu. de aceiaşi mărime. pendentă etc. noduri rare şi intenoduri lungi. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală. După mediul în care trăiesc plantele. Betula.).Pinus sau flori la Malus.aspect numit formă specifică. un arbore crescut izolat are o coroană largă. care au creşteri. macroblaste sau dolichoblaste. microblaste sau brachiblaste (Fig.Calamusul. tulpinile pot fi: aeriene . forma secţiunii. având creşteri anuale reduse. de orientare şi dispunere a ramurilor. habitusul poate fi variabil. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. consistenţă. adesea au ramurile. Arbuştii cu ramificare simpodială. astfel. Malus. luând aspectul în formă de drapel. arborii din aceiaşi specie.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. subterane şi acvatice. ramuri scurte. de exemplu speciile de Juncus. ramificată. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori. ramificate (Fig. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. În raport cu modul de organizare. crescută în ultimul an. formată pe parcursul evoluţiei. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. măceş ş. cununiţă. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. purtând frunze la Larix. pline sau goale. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. adică după habitusul sau portul lor.76. TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. mai scurte. au coroana strânsă. Tilia. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. durata vieţii etc.B). Sub influienţa factorilor de mediu. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi). ramurile prezinte creşteri anuale inegale. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. clasificându-se după modul de organizare.. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. turtită. sferică. globulară. care este o tulpină neramificată. A). mai rar cu măduvă. deci îmbracă o formă forestieră. . Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix.cât şi trunchiul gros. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul.columnară. In masiv. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. scurte. anuale normale. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase.76.

fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.a. apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus). un microblast cărnos. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit.79.trâmbiţă (Fig. cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă). Fig. fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig.).2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . -tulpinile prostrate.hamei. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. Ficus sp.).Hedera helix (Fig. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig. volubile.).Tulpini plagiotrope. dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens).reticulata etc. -urcătoare sau scadente.tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului.anin verde etc.retusa.79. întinse pe pămînt. -nutante.curpen de pădure (Fig. purtând la vârf florile (Galanthus. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave. După orientarea în spaţiu.a. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri). Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1).79. . tulpină neramificată. .1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. fixată cu ajutorul lawsoniana. S.iar restul arcuit în sus. de exemplu la Humulus lupulus . rădăcinilor adventive.3). 2. -tulpinile procumbente. Primula.întinzânduse pe sol. aşa cum 50 Fig. Bilderdykia dumetorum . Lysimachia nummularia .Ficus sp. răsucite în jurul suportului.(l) şi Hedera helix (2). de exemplu: fam. aşa cum întâlnim la Campis radicans .hrişcă deasă.78. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat. tulpinile aeriene pot fi: 1. ce cresc vertical. Sempervivum) şi stipesul. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea . Apiaceae ş.. S. cu creştere erectă. La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. -geniculate. şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport.77. fără frunze. Alnus viridis . Lamiaceae. 79. Taraxacum ş.cel mai răspândit. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.sâlnic.. culcate pe sol.Tulpini ortotrope.Campis radicans. foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3).gălbejoară. 78). Asteraceae (Compositae).77). Salvia nutans).

care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză. c. cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . unde ramurile au aspectul unor nuiele.81). măcriş iepuresc . Cactus sp.80.b-filocladii Ephedra distachya.80. având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare).81). protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an).hypoglossum (Fig. 4.Colchicum 51 . R. cu creştere definită. Equisetum la Ruscus aculeatus.Convallaria majalis. adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă. cărnoase.Oxalis acetosella etc. cladodiile.rizom de brebenei . Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m). scvamiforme. -Tuberculi. reprezintă microblaste subterane. cu frunze Corydalis. frunzele fiind parţial sau total reduse.ş.a. 2.Cynodon dactylon etc. Tulpini subterane. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă.bulb de Lilium. porumbar . muchiate. 3. aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon . fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig.cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. De pe ei se dezvoltă tulpini florifere. mături – Cytisus scoparius.c). II.80. lăcrămioară .Maianthemum bifolium. aşa cum întâlnim la .. sunt microblaste îngroşate. 3.a. pir gros . reprezentând tulpini lăţite. stânjenei . tulpinile metamorfozate pot fi: 1.Crataegus monogyna (Fig.Polygonatum latifolium. modificări care se numesc metamorfoze.După consistenţa lor.81. microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă . care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. porţiune care este lignificată. Polygonatum. de exemplu la Fig. şi simpodială. turtite. (Fig.Prunus spinosa. muguri şi rădăcini adventive. Prin modul lor de organizare. cu Fig. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază. -Stoloni. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada). cărnoase şi lemnoase. de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus. Lilium sp. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă. sp. cum ar fi la păducel . ca la dalac .Ramuri transformate în cârcei. Tulpini asimilatoare. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii.). cu creştere indefinită. acoperită de suber. La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. sunt microblaste scurte şi cărnoase.1. Din această categorie amintim: filocladiile.Iris sp. TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante.Ramuri transformate în spini. tulpinile pot fi: ierboase.. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris.întâlnim la jneapăn (Pinus mugo). (Fig.Tulpini tuberizate. După funcţiile pe care le îndeplinesc. simple sau ramificate.tubercul de -Bulbii. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice.spini la Crataegus.Agropyron repens. 2.).Paris quedrifolia. ş. lăcrămiţă .Corydalis sp. a). -Bulbo-tuberi. glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială. reprezintă ramificaţii ale rizomilor. cu rol de aparare. tulpini virgate sau juncoide.b).Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse.80..

fără a fi fixate (lintiţa .). muşchi şi unele ferigi. 1924). 1862). din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma.cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. procambiul şi meristeraul fundamental). pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . scoarţa şi cilindrul central. foarte apropiate la plantele lemnoase. Procambiul va genera spre exterior. formată din celule care se divid mai puţin activ .a. Buvat. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. din care se va forma măduva. c. spre faţa internă. zona apical-centrală. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. apropiate ca idee. Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. şi. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. Ultimele două teorii. troscotul de baltă .tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). Această teorie se verifică numai la algele brune. rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. 1952). iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare). are un caracter tranzitoriu. alcătuit din mai multe straturi de celule. 52 . Prin dezvoltarea vârfului vegetativ. alcătuit din cordoane. 3. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. Gladiolus imbricatus ş. Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . dintre care amintim: 1. şi apoi. elementele lemnului primar.). Vallisneria etc. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. b. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare.autumnale. Hoffmeister. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. corpusul.Lemna minor. Teoria "tunica .iniţiale unice" (Naege1i. 4. Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n.). mai întâi liberul primar. situat în partea centrală a conului.a. meristemui medular.corpus" (Schmidt. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. 1948. Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical.Polygonum amphibium ş. alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. cu aspect continuu. zona periferică (inel iniţial). 1845. a parenchimurilor corticale şi medulare. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. completată la unele plante şi de meristemul intercalar. care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. scufundate în apă (Utricularia. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante. 1868-1870). adică plutesc pe suprafaţa apei. se individualizează şi un inel procambial. Teoria "celulei apicale . 2. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată. determinând creşterea în grosime a tulpinii.

la nivelul epidermei se Fig.82).83. alcătuit dintr-o coloană centrală. celule mari. Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. La pteridofite şi unele specii de Primula. prin colenchimatizare. latexuri.La tei. caracteristic ferigilor primitive (Rhynia). la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. scoarţa şi cilindrul central (Fig.sifonostel.la care xilemul este lobat (Fig. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig. Obişnuit.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase.83. Când inelul de procambiu devine cambiu.5).82.Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. lignificaţi. Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi. ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. având pereţiisubţiri. în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate. Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate.Epiderma este un ţesut primar. cu raze medulare înguste. Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice. fiecare fascicul are o endoderma proprie. celulozici şi spaţii intercelulare. a tulpinii: 2. iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor. format dintr-un singur strat de celule strâns unite. despărţite de raze medulare (Fig. cu e-epiderma. La unele plante. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). începând de la periferie spre centru.83. 3. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice.. 5 . Fig. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie.2). uleiuri eterice.).atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom).3). 6 . libero-lemnos. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig. caz numit astelie.actinostel. având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. Selix ş.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. canale rezinifere (la răşinoase). La Equisetum. La unele specii din familia Moraceae. 1. alcătuind hipoderma. limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. individualizarea frunzelor etc. se pot întâlni sclereide izolate. 3 . celule oxalifere. liliac etc. Atât hipoderma. pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae). iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae).83. celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon. de raze medulare înguste.. acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar. Atunci când endoderma lipseşte. continuă de xilem. răşini etc. ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae). 53 . deosebim trei zone.83.83.1).eustel.a. f-fasc. razele medulare şi măduva). motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid. urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae). şi anume: epiderma. caz în care tulpinile se numesc polistelice. celule secretoare izolate (Lauraceae). Acer. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei. deci nu există cilindru central..4). m-măduvă cloroplaste. La tulpinile tinere. 4 .dictyostel. cerificaţi sau mineralizaţi). Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul. 2 . pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie).Evoluţia stelului: 1 .protostel. cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi. alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc. sc .Schema structurii primare află stomate. În scoarţă.scoarţa . In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). iar printre ele se află peri tectori şi secretori.

sclerificarea are loc numai la periferia floemului. protofloemul fiind dispus spre exterior. care adesea se pot sclerifica. La familiile Myrtaceae.. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus). plm-parenchim lemnos. iar cea a xilemului centrifug. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere.v-vase lemnoase.cr-canal rezinifer. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae). periciclul este sclerificat total. numit canal medular sau lacună. În fasciculul colateral. urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase.scl-sclerenchim.85. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte. derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă. alcătuita din celule parenchimatice. La stejar şi unele monocotiledonate. diferenţierea floemului are loc centripet. m-măduvă. străbătut de raze medulare înguste. lb-liber.85). protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber.iar tulpinile se numesc fistuloase.libepidermă.pcparenchim liberian.84). Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive. Solonaceae.. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. p.cf-cambiu fascicular. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig. Cucurbitaceae etc.83. anexe.84. Endoderma lipseşte. Fig. Scoarţa apare pluristratificată. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă. Apiaecae. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim. formându-se fibre periciclice. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. Lamiaceae etc. cilindrul central este de tip atactostel (Fig. sc-scoarţă. rm-rază medulară. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare.La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern). iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase). 54 . iar la altele (tei). La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. Cilindrul central începe cu periciclul.6). Epiderma este unistrată. cu rol mecanic. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon.ca-celule procambiu. uneori şi felogenul.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig. tc-tub ciuruit. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae.xl-xilem. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule.

fl felogenului. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice. la nivelul nodurilor. rm-rază medulară.parenchim sclerificat. f.A. xl . organe care au aceiaşi origine. diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. Plecarea urmelor foliare.xl-xilem. numite urme foliare. B . alcătuind razele medulare.xilem. ps . Măduva ocupă partea centrală a tulpinii. 3. cc-cilindru central. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne. comunică între ele în mod direct. e .86. B-opuse. diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central.86. 2.A. Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara.Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig.h-hipodermă.88. La fiecare nod. ep . px-protoxilem. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei.epiderma.detaliu.87. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. scA .liber. p-periciclu. având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma). având celulele sclerificate. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat. iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul.B). în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise. sc scoarţă.C-la monocotiledonate. Scoarţa este pluristratifi-cată. întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice.. .m-măduvă.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. sunt destinate frunzelor.începutul diferenţierii scoarţă.mx-metaxilem.pc-procambiu. care reprezintă o continuarea razelor medulare. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ).Fig. Fig.lb-floem. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat.Endoderma nu este distinctă.(Fig. cu liberul orientat spre exterior. Endoderma nu este distinctă. . Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma.Structura primară a tulpinii de stejar.schemă.87. din care unele. se face în 55 Fig.endodermă. prelungindu-se printre fascicule.

mărimea. 56 . la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. La plantele lemnoase. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină.doua la Lamiaceae.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare. După G. Clematis etc. unde se unesc cu fasciculele caulinare.moduri diferite. de exemplu la Corylus este de 11 cm. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. urmele foliare pătrund adânc în tulpină. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. fără plăci ciuruite. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). lemn secundar şi raze medulare secundare. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne. curbânduse apoi spre periferie. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. par-curg în jos câteva internoduri. ajungându-se astfel. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. Pe lângă traheide dispuse vertical. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig.90). La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate. TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară. specifică tulpinii. cu xilemul (protoxilemul) endarh. la răşinoase. iar liberul din celule scur-te. La monocotiledonate. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. lucru datorat prezenţei. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. După prezenţa. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. generând liber secundar şi inele de lemn. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. 89). Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. cu cambiile interfasciculare. Abies). numite traheide de rază (Fig. Chauveaud. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. numărului. urmele foliare pătrund oblic în tulpină. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. de inel. mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet.

p. Thuja. distingându-se trei tipuri t .int-cambiu interfascicular. Quercus. Robinia (salcâm) etc. La multe plante dicotiledonate. Salix sp. anumită constanţă. radiară (B) şitangenţială (G): l.ta-teacă amiliferă.ct-cuticulă. b)Parenchim difuz sau metatraheal. fundamental.89.-rază medulară. format din celule vii. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme. dispuse oblic (Fig. localizate la noduri.vp-vas de lemn timpuriu. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor.m-măduvă. Juniperus. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului.sector schematic.91. Parenchimul lemnos. 57 . sub p . Tsuga. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A .end-endodermă.intrlemn timpuriu. cr-canal rezinifer.epinel anual.parenchim lemnos.r – raze medulare.insule etc.vt-vas de lemn târziu. Lemnul secundar la tei. Fig.traheide. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. epidermă.fibre. La unele specii exotice. Sequoia) şi la unele angiosperme.x-xilem. mai ales la foioase.t-lemn târziu.periciclu sclerenchimatic. Diospyros (abanos) etc. cb.acambiu intrafascicular. În masa lemnului. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă.ph-floem.pf-parenchim r.Fig. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali.trahee.91).(sălcii).m. Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi.i. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f .sc p-scoarţă parenchimatica. principale: a)Parenchim lemnos terminal. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme.p scl. fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi.90. v. subţiri. aşa cum întâlnim la Pyrus. Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig.ptransversală. B -sec. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple.px -protoxilem. transversală (A). cb.l. în lemnul secundar apar şi traheide. pe lângă trahee.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu. ca la Magnolia (magnolie).col-colenchim.sc col -scoarţă colenehimatizată. formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual.a-punctuaţiune areolată.

cr-canal rezinifer. rm-raze medulare.scp-scoarţă primară.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ. Inele anuale. Fig. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. Fig.92). datorită unei activităţi fiziologice mai intense. lp-lemn primar.Structura secundară a tulpinii la tei (sect.pc-scoarţă primară. c-zona cambială.l-lemn primar. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb.f-felogen. m-măduvă. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual. lemn de toamnă.93.): s-suber. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos.94. s-suber.x2-inele anuale.95. în general..lp-lemn de primăvară. lemn de primăvară. Fig. f-felogn.t-tile. Fraxinus ş. c-raze medulare.. denumit lemn târziu. ls-lemn secundar. parabolic sau ondulat.secţ.fl-fibre liberiene. grupat în vecinătatea vaselor.l2-liber secundar. u-ursini.x1 .transv.l1-liber primar.long. fiind numit lemn timpuriu. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează. lt-lemn târziu. pc-perciciu. fd-feloderm. cl-colenchim.transv.92.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie.transv) ep-epiderma. ca la Acer. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig. pd -parenchim de dilatare.măduvă. pe care le înconjoară parţial sau total. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene. . 58 Fig.93). cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic. m.92.ia-inel anual.B.a. Lemnul care se formează primăvara. La conifere. c-cambiu. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale).

iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare. taninuri etc. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros .a. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. proces denumit duramenificare.a.93. activă fiziologic.. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. La răşinoase rar se formează tile. La plantele lemnoase. la multe specii lemnoase. Liberul secundar. ca la Pyrus. foarte strânse (portocal). formată din inelele cele mai tinere. impregnarea acestora cu gome. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica. Populus sp. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. Fagul formează un duramen fals. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun).92. în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. mai lăţitecătre periferie. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme. de culaare mai închisă. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă.95). stejar la 20..). separate de razele medulare largi. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. Vasele liberiene. în fiecare an se formează câte un inel anual. Fibrele liberiene secundare. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar. Fagus sylvatica. Picea etc. cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. În unele cazuri (după defolieri. traumatismele etc.94 ). ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului).a. îngheţuri târzii). inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. plopi). rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. de culoare albă. cu pereţii îngroşaţi.abanos. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii.Swietenia . Juglans regia (nuc). Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul). ci şi de condiţiile climatice. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). Juglans ş.Obişnuit. celule anexe. răşini. caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. Tilia cordata etc. numit inimă roşie. Cornus mas (corn). în timp ce la Betula. în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. Acer sp. ca de exemplu la Quercus. vârsta şi factorii de mediu. celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii.în special în canalele rezinifere. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani. fiziologic inactivă.duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. Duramenificarea începe la vârste diferite. ca la Betula pendula. In concluzie. Fraxinus ş.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig. parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent. Popuius. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie.. Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor.. 59 . frasin la 40 ani etc...95). Deci. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. la salcâm ia 5 ani. Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice. Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui.acaju ş.

Razele medulare sunt uniseriate la brad. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. Apare mai târziu decât cambiul. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). fag. plop şi multiseriate la paltin.93). subero-felodermică. 2. ca la coacăz. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul. cu aspect de pachete. îndeplinind funcţiuni mecanice. Salix etc. iar în locul lui se formează altele. din primul strat al scoarţei (carpen. Astfel. Când straturile de celule rămân celulozice. iar spre interior feloderm. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber.. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. ulm. castan comestibil numai unul. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare. alungite în sens radiar.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. vii. Corylus avellana ş. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii.suberificate. fascicule. Solonaceae.. după care este înlocuit de un altul mai profund. stejar ori în grupe la fag. Suberul este alcătuit din celule moarte. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei. se formează ritidomul. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. La Tilia. Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. din endodermă sau periciclu. La majoritatea speciilor lemnoase apar.). Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului.92. din straturile mai profunde ale scoarţei. stejar. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae.). ca la frasin. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig.dispuse izolat sau grupate în pachete. etc. felogenul activează o perioadă mai scurtă. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. tei. Cel mai adesea. Asclepiadaceae. aşa cum este cazul la tei (Fig. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. Gentianaceae. 60 . Fagus sylvatica. liberul este strivit. la stejar. straturi de suber. scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. ţesutul generat se numeşte feloid. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. scoruş). La Carpinus betulus. Se poate diferenţia din epidermă (salcie.Liber perimedular. molid. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. Felodermul. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar. mesteacăn. Felogenul sau zona generatoare.a. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. numite traheide transversale. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. tei etc. este alcătuit din celule vii. dar pot apare şi celule moarte.viţă de vie etc. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn. cu rol în conducerea apei. producând numai suber. Ritidomul. iar la arţar unul la doi ani. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. aşezate în serii regulate. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. salcâm. 93). iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. La tei. pe parcurs mai multe zone de felogen. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. soc etc. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. feloderm şi uneori chiar liber secundar. dispunându-se radiar. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. însă.

formând împreună lăstarul. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. rezultă frunze cu limb spatulat. fie de la vârf spre bază.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. 4. transpiraţia şi schimbul de gaze. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. Primordiile foliare au forme variate: de negi.). După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol.Precizaţi funcţiile tulpinei. sub formă de primordiu. Syringa ş. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa. 1. morfologia. ramificare şi mugurii. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba.I. iar când este localizată spre vârf. se formează frunze palmat-compuse.Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător. de absorbţie. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. De asemenea. La unele gimnosperme (Welwitschia. Pinus etc). În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal. simetrie bilaterală.a. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. cu creştere limitată. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă. înmulţire vegetativă etc. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor.m. 61 . de solzi sau de umflături circulare etc.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf.7. din straturile lui superficiale. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare. de nutriţie carnivoră. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. 2. Dosera roturuffifolia (roua cerului). înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane. Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. metamorfozate şi cele subterane. limb şi anexe foliare. 3. numit filogen. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta. ulterior şi în limb.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale.după formula: d= unde d =c/o.a. 5/13. 4 .convolută . involută.plicata.l07).d= divergenţa. Corylus. 2/5 la cea pentastihă (stejar. c = numărul spirelor unui ciclu şi o . Quercus etc).involută.revolută.numărul ortostihurilor.echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. Rumex). plicată. 3 . când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. Plantele. care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. Fig. luate fiecare în parte.). 67 . tei). cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus. care înconjoară axul de mai multe ori. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig. Ulmus.Picea. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies. Fig.. Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. Pyrus etc).3/8 la cea octostihă.contortă.începând de la baza spre vârf. 3 . 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn). numite unghiuri de divergenţă.4 .plană. plană.imbricată. conduplicată.109.Hedera helix. ca nişte elice.gorun). 108. Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag . Prefoliaţie:1 . larg raspândită la plantele lemnoase. Acer ş..conduplicată.alterne.110. Fagus. Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie.circinată. urmează o linie spirală (spirala generatoare). Mozaicul foliar: A . potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii. încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. punectele de inserţie ale frunzelor. atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus. 6 . 7 . B 2 . În cazul dispoziţiei alterne. câte doua. 2/18 etc. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula.valvată.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. 5 . În 1947.Pinus etc). Tipuri de foliaţie: 1. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată. 2 . care înaintează mereu în spirală. revolută.

Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele. Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma.cârcei din ultima foliolă ls mazăre . Foliaţia (Fig. contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae .6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. ANIZOFILIE. Morus alba. Redera helix (Fig. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni.111. unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta.Aesculus.frunze de forme şi mărimi variate. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă.Mozaic foliar. fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună).B-Berberis vulgaris. valvata. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1. de la vârf spre bază (ferigi.112. deci sunt metamorfozate.Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare.convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. diferite sunt dispuse în a celaşi plan.Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare. Convolvulaceae). rogozuri). Cycas). frunza răsucindu-se în spirală. la niveluri diferite. fără a se umbri una pe alta. cârcei din peţiol la curpen (D). FRUNZE METAMORFOZATE Fig.Dintre acestea amintim: Fig. ca de exemplu la Acer . ulm.cassubicus etc. imbricată. Ranunculus auricomus. 2.110). Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice. 68 .l09) poate fi: apertă ca la plop. R. 3.Anizofilie.ca la Hedera helix. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei.E-stipele transformate în cârcei la Smilax.

.frunza mărita. peţioluri lăţite cu rol asimilator. 3. 2.filodii la Acacia.1. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare. a unei lame de meristem secundar. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice. AIdrovanda. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin.spin. Olea europaea (măslin).Frunze cu rol protector(Fig. Fig.a. la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D). adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. sunt lung peţiolate. 6. în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia). Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare.Sarraceni). La Asarum europaeum (pochivnic).A). Sempervivum marmoreum (Fig.curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată. A1oe arborescens (fig. lipicioşi şi sensibili. prevăzută cu peri glandulari. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere.Frunze cu rol de agăţare (Fig.Brosera aparţinând genurilor Prosera.E). Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda.Aloe (C). 4. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare).rouă cerului . Hepatica. Carlina .frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice.112). eşalonat.Frunze suculente. E . 5. iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. Din cele peste 450 specii carnivore de plante. Cirsium -pălămida. Laurus nobilis (dafin) ş.113. frunze suculente la Agave (B). Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari. DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie. petiolul (Clematis vitalba .113. la Ilex aquifolium (laur). La Drosera rotundifolia (Fig. fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia.ll3.frunzele trăiesc un an întreg. Neottia nidus avis (cuibuşor).Nepenthes.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. frunzele fiind monociclice.113.ll3. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului. frunzele cad după 2-15 ani. transformate în spini. e . Filodiile. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase. toate frunzele sunt reduse la solzi.turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm). Cele mai multe specii de conifere. In cazul coniferelor. frunzele dispuse într-o rozetă bazală.D).La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi. iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) .C). Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice. ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). fie numai părţi de limb (Carduus .113. rotundifolia. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca.Metamorfoze foliare: A . cunoscute pe glob. plantă carnivora. perpendicular pe ax. Pinguicula şi Utricularia. întâlnite la specii de Acacia (Fig. aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig. cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari.B). Dionaea) sau în urne (Utricularia. solzi.111).Frunzele plantelor carnivore (insectivore). care se racordează la 69 .

stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. în general.suberul peridermic al ramurii. st-stomate.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. Ginkgo biloba. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. 70 Fig. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe. end-endoderma. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. continuă la Pinus sylvestris (Fig. în timp ce la frunza monofaciala. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică.pp-ţesut de transfuzie. ventrală) şi una inferioară (abaxială. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară. ienupăr. molid. ph-floem. Picea abies (Fig. Într-o secţiune transversală prin frunză. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen.h-hipoderma.h-hipoderma. În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară . frunza având deci structură bifacială (Fig.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim. frunza are o formă aciculară. ph-floem. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. La pin. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu.x-xilem. m-mezofil. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. La gimnosperme.st-stomată. prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. m-mezofil.dorsală). Frunzele cu limbul orientat vertical.116). numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. Cycas revoluta. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. fiind denumite ecvifaciale. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig. cr-canal rezinifer.114. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma. formându-se frunze monofaciale. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica.114).115. faţa de tulpina. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. end-endodermă. deosebim: epiderma. Stomatele sunt de tip xerofit. Squoia giganteea. . tisa .116). Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. scl-sclerenchim.x-xilem. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate.cr-canal rezinifer. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului.

Ephedra distachya (cârcel). Pinus sylvestris. Thuja. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). l-ţesut lacunos . Gnetum ş. Celulele parenchimatice pot conţine răşini. Fig. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie.La pini şi alte câteva conifere. În frunza de la Abies alba. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. Larix decidua etc. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate. phfloem. ct-cristale. 71 .a. Epiderma este unistratificată. rar bi sau multistrată.st-stomată. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus.end-endodermă. 3 la jneapăn si pin strob. mezofilul este omogen.p-ţesut palisadic. Sequoia. ventrală) şi una inferioară (abaxială.cr-canal rezinifer.epidermă.5-12 la pin. diferite ca număr:1 la ienupăr. ori numai în partea floemului la Larix decidua.st-stomate.dorsală). amidon.scl-sclerenchim.ţesut de transfuzie.col-colenchim. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă). Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma.116. l-ţesut lacunos. superioară (adaxiala. deosebindu-se ce epiderma. de tipul ţesutului asimilator septat. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza.c-celule colectoare.117.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere. p-ţesut palisadic. substanţe produse în decursul anului. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig.x-xilem.ph-floem.1-2 la molid. alcătuit din celule vii. taninuri. h-hipoderma. pp. se află câte două fascicule conducătoare.. La Ginkgo. cu cuticulă evidentă. prevăzută cu stomate si adesea cu peri.x-xilem.2 la brad. Ea înconjoară periferic limbul..

săbiuţă. celulele conţinând cloroplaste. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara.laurocireş. tot mai simplă în nervurile de ordin superior.săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. ţesutul mecanic reducându-se. are un singur fascicul libero-lemnos. măcris iepuresc. Aparatul libero-lemnos.B-la Salix. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. Carpinus. este însoţit de colenchim. Structura anatomică devine. celulele epidermice au pereţii subţiri. Nuphar) . În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi. stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice.grâul). P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus. şi de regulă. Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil. fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. buzunare secretoare. La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late.a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus . Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată. 72 . La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig.Poate fi omogenă. Cyperacese. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu.). astfel. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. Palmae).În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. C-la diferite forme etc.ceai ş. bogate în cloroplaste. Fig. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. Allium etc. parenchimatice. La plantele acvatice submerse (Elodea. spre epiderma inferioară. vâsc). fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). adesea. găsindu-se numai câteva traheide. caracteristice majorităţii speciilor lemnoase. Thea sinensis .). cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. steluţă).). Quercus.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului.117). de tip lacunos la stânjenel (Iris) . parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. Fagus.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. lasând între ele lacune aerifere. la plantele de umbră. Myriophyllum etc.Structura peţioIului La multe plante.118.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic.a. relativ sărace în cloroplaste. sclereide de Euonymus. canale. Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. garoafă. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus).117). un număr mai mic de stomate. Betula etc).

La peţiol. TEST DE AUTOEVALUARE NR.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 . ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare. un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime. 1.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze.castan porcesc).I. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă. Rezistenţa peţiolului. variabile ca număr (Fig.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum .faţă de tulpină.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma.118).8. situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător. 4. 3.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate. 2.STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. circa 38. tuberule). 2.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate. nucleul este individualizat. tulpini subterane (bulbi. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori.ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă.000 la plopul alb (Populus alba). ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare .(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta). procedeu aplicat în cultura ciupercilor.a. a. alge galben-brune (Chrysophyta). muguri tuberizaţi (bulbi. roşii (Rodophyta).rizomi). 3. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale). si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare.dintre care amintim: 1. şi se înmulţeşte prin sciziparitate. fie prin spori.Salvinia. brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. 5. numite propagule.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi.Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare. ca la drojdii (Saccharomyces). înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată).). drajoni. ca la Armillaria mellea (ghebe). dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28. În cazuri mai rare.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni. 4. 2. Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă.La muşchi (Bryophyta).Fragmentarea. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. prin înmulţire. larg răspândit în lumea plantelor. La multe specii de Spermatophyta. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. Înmulţirea vegetativă este un proces normal. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ.000. având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată.La bacterii . de la un fragment de organ. unde nucleul nu este individualizat morfologic. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci. lăstari. înmulţirea se realizează prin sciziparitate. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). 74 .La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului.tuberculi.La Diatomeae. Lemna ş. caracteristică multor plante acvatice (Elodea. c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc).În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale.

ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate. ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. dar cu formă exterioară. care este mai mic. prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. adică inegali. întâlnită la Fucus.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. microgametul sau anterozoidul. Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. mobil sau imobi1. cel femel fiind mai mare. mărime şi strutură. ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. despicătura. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. întâlnită la plantele mai evoluate.Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor. 4. uneori şi cu organite de mişcare. 2. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). iar cei masculi mai mic. 3. sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). exosporii. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic.După formă. caz în care nu se formează gameţi. cu nucleu.Izogamia.Heterogamia (anizogamia). spori imobili. asemănătoare (izogameţi). amintim: endosporii. 75 . ferigi etc. sunt microspori. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. Dintre numeroasele tipuri de spori. dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. ferigi. pomicultură ş1 horticultura) .) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. Vaucheria dintre alge. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). mobil sau imobil. muşchi.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. licheni. denumită portaltoi). se formează o celulă specializată. citoplasmă. gametul femel. la muşchi. la Bryophyta. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. fecundaţia se numeşte oogamie. La spermatofite grăuncioarele de polen. deci celulele sexuale sunt haploide.b. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie .Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). în urma meiozei.Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. iar sacul embrionar este macrospor. diploidă. Obişnuit. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. pe o plantă care are rădăcini. sporii mobili (zoosporii). f iind numit spermatie. 1. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. numită ou sau zigot.

care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. spori ce vor genera o nouă planta haploidă. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi.Plante diplobionte. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. organismele pot fi clasificate în: 1.Plante haplobionte. deci cu două faze vegetative. formându-se spori.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). fază în care se formează gameţi. fiind numită şi gameto-fit. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. 76 . numită încă şi spo-rofit. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi.Plante haplo-diplobionte. şi respectiv. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. faza diploidă sau diplofaza (2n). f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. Zigotul este dipioid. ferigi şi sperrnatofite . După durata.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia. Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. provenind din unirea celor gemeţi. 2. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. formânduse. iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. 3. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza.

în care prin meioză. grupate în inflorescenţe simple. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas. a-axa ovul.care sufera meioza.end.p cameră polenică.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare. Fig.s. Abies. D-stamină cu saci carpelar cu ovule.F-grăuncior de polen.la Juniperus 4-6.ovtransv.p. fiecare cu un integument.m. Florile femele (Fig.dispuşi în spirală.prim-endosperm primar. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială).Hi-micropil. îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită. dispuse la extremitatea ramurilor. inflorescenţei.c-solz carpeler.long. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă. celulă vegetativă.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris). astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). .D-bractee şi carpelă în secţ . plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar.c.B-inflorescenţă în secţ.s-sac i polenici.a-saci cu aer. 1.119) se găsesc la vârful unor ramuri. sub care se află camera polenică. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina).vnuc-nucelă. formându-se tetraspori haploizi (microspori).TEST DE AUTOEVALUARE NR.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.a. . La completa 77 . 2. cu frunze aciculare şi persistente. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen). Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. Conul are o structură complexă.la Cucressus 2-4.n. cu referiri şi la alte gimnosperme.Florile bărbăteşti la pin (Fig. Florile mascule la pin: Fig.în timp ce la Taxus sunt 5. Larix ş.9.g—celulă generativă . Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine). dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili). omolog eu sacul embrionar de la angiosperme. B-floare masculă. În cele ce urmează.120) sunt grupate în conuri. ca nucleu voluminos. Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule. br-bractee. în general.-celule protaliene. numite amenţi sau conuri. delimitându-se astfel doi saci cuaer. s. Cfemelă (con). La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi). cu flori unisexuate. Taxus.E-secţ. micropil. Ginkgo etc.c. Picea. nudă. 3. I.prin floarea masculă.E-ovul.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi. La baza florilor se găsesc bractei protectoare .prin stamină.c.long. 2.120. transv. REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta. lipită de două celule protaliene.C-solz secţ.arh-arhegon. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă.119. 1. Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi.Descrieţi alternanţa de generaţii. polenici deschişi.br-bractee. numiţi grăuncioare de polen.

molid. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. La Abies. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. una din spermatii fecundează oosfera. Fig. urmate de diferenţierea pereţilor celulari. care se resoarbe. încă de la început se formează numai un singur embrion. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. va fi împins în endospermul primar. se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. 3. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). solzii carpelari lignificaţi. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). mai multe cotiledoane şi un muguraş. la Gnetales şi Taxus 2. La contactul cu gâtul arhegonului. tulpiniţă. cu câte o mică aripioară. Pseudotsuga. care domină aproape întreg ciclul vital. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. formând un ţesut nutritiv. end-endosperm primar. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. cele cărnoase de la ienupăr. structură complexă şi durată lungă.şi endosporului. 4. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. La polul micropilar al endospermului.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). brad. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. Sporofitul are dimensiuni mari. 6-arhegoane. reprezentat de planta însăşi. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). din care se va dezvolta unul singur. iar celălat se resoarbe.. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. m-micropil. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. La pin se găsesc două arhegoane. sunt interpretate ca organe fructiforme. tintegument. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane.Transformări post fecundaţie. La finele celui de al doilea an. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. Picea. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. din care etajul inferior. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului. Arhegoanele rudimentare. al primordiilor embrionare. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. conturat. La Araucaria şi Taxus. Aici germinează. Larix. larice etc. Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă). sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). la pin. Alternanţa de faze.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele.121. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte. fiind împrăştiate de vânt. La pin. 5. i-celula mamă a endospermului primar. 78 .121).Polenizarea ai fecundatia.

După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. care emite teoria foliară. Engler. Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. pro tejate de învelişuri. ş. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales). mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată. După Goethe. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). Arber. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. consideră că floarea este un con modificat. 79 . bazate pe dovezi fitopaleontologice. după fecundaţie.m. dioice. . De asemenea. dispuse spirociclic. Juglans ). Juglandaceae etc.a. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). Betulaceae. 4. Parkin. formatoare de gameţi.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme. Quercus.TEST DE AUTOEVALUARE NR. cât şi flori femele (Alnus. petale. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein.10. După această teorie plantele lemnoase apetale. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. cu un număr mare de stamine şi carpele.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. Wieland ş. trioice şi poligame. în formă de con şi au periant.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. Corylus.susţinută de Bessey. iar frunzele în sepale. care au flori mari.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. 2. Hallier. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. provenit din concreşterea carpelelor.) ar fi cele mai primitive. Organele reproducătoare. care aveau flori hermafrodite. ranunculaceele etc. I. De asemenea. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. stamine şi carpele.a. După teoria telomică. Teoria euanţiei sau a florii adevărate. Un alt argument de primitivitate este prezen. Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. Fagus. floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. cel mai adesea. Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite. Fagaceae. Warning.). În evoluţia florii primitive. întotdeauna închisă în fruct. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. 1. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. hermafrodite. Carpinus. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

prin meioză.131. 2-la tei. Într-o fază incipientă. prin mai multe di. C-celule parietale care La maturitate. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici . t-strat tapet. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam.129). numiţi spermatii. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului.n-nucleu. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică .Apiaceae.celula vegetativa. Dprin deschiderea anterei. 1-la plop.celula generativă (Fig. Prin diviziune tangenţială.cvcelulă vegetativă.2-eusincarp. parietale.l30.l30.cg-celulă generativă. fenomen uşurat de structura stratului secţ. Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici.sp-spini. în secţiune transversală de contur trapezoidal. 4-lisicarp.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. 2. A.130.csp-celule sporogene. E1 poate fi monocarpelar. prin anteră.129.iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. prinse de filament printr-un singur punct. B-iniţialele ascilor mascul. rezultând peretele anterei. Lamiaceae etc). stratul tranzitoriu şi stratul tapet. Forma. sporogenă. polenici.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam.Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. În interior se disting două celule inegale. B-structura grăunciorului de polen: ex-exină.sm-strat mecanic. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina).viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului. dă Fig. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare. antera are forma unui mic mamelon.Forme de grăuncioare de polen: Fig.cu nuclei haploizi. 5-la stejar 3. 4-la carpen.B). care prin diviziune. 3-la anin. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen. din care: una mare .omoloagă ca anteridiul. 85 .A). dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. Fig. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen. Boraginaeeae.va da naştere la doi gameţi masculi imobili. cp-celule mecanic. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă . protejat de epidermă sau exoteciu. fiecare specie (Fig. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure).transv. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral. grăuncioarelor de polen variază mult. Asteraceae.paracarp. Celula parietală se divide de două ori succesiv.int-intină. Celula sporogenă.florii (Iris) şi oscilante.

122).f-fasc. Crassulaceae. ovarul poate fi: super. Fig.iar modul de dispunere placentaţie. Tulipa etc.nuc-nucelă. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular. iar la cel lisicarp. Gineceul monocarpelar este şi monolocular. având forme variate: foliaceu şi colorat.clStilul este o prelungire a ovarului. paracarp şi lisicarp. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae.Boraginaceae). Liliaceae).lemn.centrală şi placentaţia este centrală.i. În evoluţie. o-oosferă. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig. Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola).). infer şi semiinfer (Fig. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor.132). angiosperme:fun-funicul. Pyrus etc. Ovarul este partea bazală a gineceului. pentacarpelar (Caryophyllaceae.Ranunculaceae.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp. ch-chalază. măciucat. alteori este foarte lung (Zea mays). numinduse ginobazic (fam. gineceul cenocarp poate fi: eusincarp.2ovar semiinfer .a. La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană).ant-antipodă. externă. un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător. Stigmatul este partea terminală a gineceului. În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului. După modul de concreştere a carpelelor. . Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular. lobat. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă.132.).Poziţia ovarului în floare:l-ovar super. penicelat. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale. filiform şi lung. Liliaceae ş. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă. Brassicaceae. în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula).e-integument extem. integument intern.tricarpelar (fam. ca la reprezentanţii fam.sc-sac embrionar. placentaţia fiind parietală. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer.3-ovar infer.l33). Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul.Structura ovului la axilară (Fig. m-micropil. La florile cu stile egale le numim homostile. uni sau pluriloculară. cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula.ovulele se prind de coloana h-hil. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. Fabaceae.lib. prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană.int.Iridaceae.iar florile sunt epigine (Malus.131). iar sinergidă. stilul şi stigmatul (Fig. una internă.Are lungimi diferite.La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig. Zona internă a peretelui ovarului. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. Tulipa).int. alcătuit dintr-o epidermă calotă. plumos etc. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor. 2-axilară (la Aquilegia). la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus. 3-centrală (La Primula).133. Viola) sau plurilocular (Lilium. se numeşte semiinfer iar florile perigine. disciform.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor).134.. sin. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig.). Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae.

grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi. anatrope. Fig. După forma lor şi orientarea faţă de placentă. trei anti. diploid).dând naştere la o calotă (Amentiflore). un orificiu.i-celula iniţială . caz în care ovulul este răsturnat.7-11 dezvoltarea sacului embrionar. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive. pe carpele.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor.substanţe. În nucelă. format din 3 celule.m.pnuclei polari. numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei. care vor reţine şi hrăni microsporii.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide.6-ovul cu macrosporul fertil. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei.3-prima diviziune a iniţialei. s-sinergide.cal-calotă. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai.135. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. atunci când se divide succesiv. se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc).a. în locul denumit chalază. Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. m-micropil. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. Fabaceae etc). Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae.-macrospor fertil. Schema.5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar . 87 . Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele. Din dezvoltarea primordiului.i -integumente. care cuprinde oosfera cu două sinergide.a-antipode. La polul opus. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul. mai întâi. rezultând patru celule haploide (macrospori).. plecându-se de la o celulă iniţială.f.o-oosferă.nc-macrospori sterili. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus). Juglans ş. numită şi arhespor. chalazial se află trei celule. care alcătuiesc antipodele. suprapuse în şir longitudinal. 2-iniţială mărită. int. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos. se formează sacul embrionar. adică micropilul.). Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr.e şi int. ovulele pot fi: ortotrope. care la partea superioară lasă o mică deschidere.ns-celula centrală (nucleu secundar). din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). din apropierea micropilului.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. subepidermică. se formează sacul embrionar tipic.care posedă 8 nuclei. adesea însă se dezorganizează. în jurul lui diferenţindu-se două integumente.n. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. campilotrope.

În scopul sporirii producţiei. la altele noaptea. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). cele perene înfloresc în fiecare an.Descrieţi macrosporangiile. Anemone.Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula.cu papile secretoare de lichid vâscos. secetă.). 2. Sophora. Sambucua. cât şi la cele cu flori bisexuate.TEST DE AUTOEVALUARE NR.). 88 . stigmatele sunt plumoase sau penicelate.Unele flori se deschid o singură dată. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată. 3. deci este hidrofilă. păsările. Scrophulariaceae .Precizaţi principalele teorii asupra originii florii. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. şi anume: vântul. Prunug mahaleb ş. Ulmua etc. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. Polenizarea încrucişată. 4. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. Toamna înfloresc mai puţine specii. apa. la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. În vederea realizării autopolenizării.). H. au florile mari şi viu colorate. boli e. realizată de insecte.staminele au antere oscilante.a. florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc. insectele.) sau după înfrunzire (Tilia.11.triloba. Pulmonaria ş. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. înaintea înfrunzirii (Salix. ieşite din fioare. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. Cornus. se reali -zează cu polen străin. I. La multe Orchidaceae (în special tropicale). Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate. Daphne mezereum ş. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil. Corydalis. indirectă. Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame). Gleditschia.a. polenul greu şi cade pe stigmat. polenizarea este ornitofilă. heterogamă sau alogamă. Fagaceae. Laburnum.).Descrieţi prganele de reproducere. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. florile bisexuate au anumite adaptări. Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată.Lamiaceae. fie simultan cu înfrunzirea (Fagus.a.m. fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame). polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială. Plantele cu polenizare entomofilă. 1.). Prunus aerasifera. iar dintre acestea cităm: Bederea helix. La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica. Robinia s. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). permiţând polenizarea şi fecundarea. cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare.m. la Vitis.a. 5.tc. omul etc. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală. La plantele acvatice.Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). Quercus. La unele plante florile se deschid ziua. polenizarea se realizeză de către apă. Scilla bifolia.

rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. numit helobial. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul.12. La scurt timp de la feeundatie. are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză). tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. din care ia naştere embrionul. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. Corylias. La majoritatea angiospermelor. începe imediat după fecundare. tulpiniţă. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. cotile. numită zigot accesoriu. Transformări postfecundaţie. grăunciorul de polen germinează. TEST DE AUTOEVALUARE NR. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. fenomen numit porogamie. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm.).doane şi muguraş. mucilaginoase secretate . suplimen.fie din sinergide. Roascaceae.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului). embrionul formându-se fără fecmndaţie.Precizaţi transformările post fecundaţie. unde datorită fenomenului de chimiotactism. cu mai multe forme: partenogeneză. adică chalazogamie. În urma acestor modificări profunde. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. fenomen numit apomixie. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. I. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce. apogamia. cei doi zigoţi încep să se dividă. 89 .se îndreaptă spre sacul embrionar. Nymphaeaceae etc. va da naştere la embrion. formânduse tubul polenic. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului. de peri sau de substanţele cleioase. 4. unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal. După un timp scurt. dar mai întâi se formează endospermul secundar.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar. După un anumit interval de la fecundaţie. Carpinus. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. 1. La angiosperme.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. tari. înainte de formarea embrionului. Celula bazală se divide după mai multe planuri. ca la Betula. alcătuit din radiculă. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. parcurgând etapele de cvadrant. rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). octant. fecundaţia este dublă.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. Mai rar pătrunderea are loc prin chalază.

E.la palmierul Lodoicea sechellarum.SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. La unele plante semiparazite (Loranthaceae. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. Santalaceae). reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării.verrucosus). au asperităţi. piriformă.cu pereţii puternic îngroşaţi. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. lignificaţi (macrosclereide).6-tegmen. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). periferice. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. Arilul se dezvoltă din funicul. 7-albumen. peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. comprimată lateral.l36). dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus.137). Urmează tegmenul. Ea este alcătuită din celule alungite radiar. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia). Seminţele pot avea formă sferică. 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă. ariloidui. Fig. abia vizibile cu ochiul liber. Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted.ariloid la salba râioasă (arld). Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg).embrion şi endosperm secundar (albumen). iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul.137. moarte. eliptică etc. cu pereţii neângroşaţi. C .cu rol în dezorganizarea stratului mecanic. Aesculus hippocastanum. Micropilul. celulozici. aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă. La tei (Fig. ovoidă. Fig. alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice. B . reniformă. ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia.cum sunt: arilul. situat lângă hil sau opus.carancul la ricin.carunculul şi strofiola.tegumentul lipseşte. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul. O sămânţa este constituită din: tegument. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi.3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii. 90 . micropilul. Testa este dură.136. D. oxalat de calciu. Anexele tegumentului seminal: A . 2-straturi rostopască (Chelidonium majus). două zone: una externă numită testa şi alta internă . Seminţele pot fi foarte mici. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule.4-testa.aril la tisă (ar).caruncul la toporaşi (c). Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei.Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei.termen. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. vizibil ca o pată mare. Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază. subţiri. Ariloidul se aseamănă cu arilul. care corespunde cu testa.

sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii. endocarpul este format din celule mari.la exterior.rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. Corylus. Physalia. care au delimitat lojele. ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae. provenit din epiderma internă a carpelei. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu. La formarea fructului. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus).. numit perisperm (ax. deci 91 . Piper etc. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp. fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice.e-cotiledoane.Fabaceae.a).). La Quercus robur . provenit din mezofilul carpelei. Învelişul care constituie fructul se.l40).138. FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor. stigmatul (Papaver). aşa ca la filia. alungite.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus.Uneori. e-embrion.Dianthus. Tipuri de seminţe: A . Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm. Acer etc. Fig.). pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp.Ficus carica etc. B .Fagus.endendosperm. endocarp.per-perisperm. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie).Hedianthus). străbătut de nervuri cu vase conducătoare.cu perisperm. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate. receptaculul. acesta poate fi: amilaceu (Poaceae.) sau la cârlige. suculente. la fel şi septele ovarului eusincarp. pe lângă endosperm. epicarpul este format din celule poliedrice. Epicarpul. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei).care proeminează în locul ovarului. Solonaceae ş. o1eaginos (Linum. caliciul. Quercus. D .exalbuminată.stejar (Fig.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. împreună cu câteva straturi de mezo. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule.ea la Morus.crescut mult în grosime. Euphorbiaceae. La unele plante. Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide). La teiul pucios (Fig. întregul periant.albumen cu perisperm. Physalis. Clasificarea fructelor. Menţionăm faptul că la Fragaria. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. La unele plante. din care unele au generat peri stelaţi.cornos-hemicelulozic (Coffea).Fyrus).albuminată. Fagus. C . Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. Juglans etc). ca la Fragaria. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. Niymphaea. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae).139). cu peretele exterior cutinizat.caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta.endospermul secundar sau albumenul . mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului.ca la Canna indica.stilul şi stigmatul (la Quercus). adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute.având un ţesut special de rezervă . mezocarp. Obişnuit.aleuronic (la Fabaceae). numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane. fie neted sau cu ţepi la castan porcesc.. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial. Quercus.caliciul.138). cu pereţi subţiri.baza corolei şi a androceului (la Malus. Clematis vitalba curpen de pădure)}. care devin groase ( la fam.

o-Syringa). mai frecvente sunt: achena. Vacciniuau Atropa ş.a.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe.bfoarte gros.Fructe cărnoase. după consistenţă. m-siliculă (Lunaria).4-braehisclereide.7-sclereide Fig.din fiecare floare se formează un singur fruct. bl-sâmbure). se numesc fruct simple.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. Fig. numit sâmbure. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. 6-nervură. 2 –mezocarp colenchimatizat.iColutea):1-silicvă.l41). bFagus. Baca care are pericarpul în întregime cărnos. Fructele simple.).b-bacă la Ligustrum.Structura ghindei:1-epicarp. Capsula drupaceae. Dintre fructele uscate indehicante. capsulă (n-Euonymus . mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. la care pericarpul (membranos sau 92 Fig. 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri.Fructe uscate: achenă (a-Quercus. păstaie (h-fiobinia.142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi.indehiscente şi dehiscente. conţinând una sau mai multe seminţe. . Ligustrum. Fructele simple uscate (Fig. Fig. c-drupă dehiscentă la Juglans.140. 5-nervură. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. 3-mezocarp intern cu nervuri. se caracterizează prin epicarp subţire.g-foliculă.capsulă dehiscentă la Aesculus. pot fi cărnoase şi uscate.samară (d-Fraxinus. Ribes. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae.4yona int a mezocarpului. Fructele simple cărnoase (Fig. e-Ulmus).c-Carpinus). 5-endocarp. Olea europaea etc.139. Drupa are endocarpul sclerificat. de exemplu la Vitis silvestris. d. 141. adăpostind o singură sămânţă. Juglans sau fibros la Cocos nucifera.fdisamară la Acer.142. Aesculus hippocastanum.

Ficus. Fructe compuse: 1. 14 5. drupa dehiscentă (pseudodrupă). la care pericarpul este lăţit. Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig.provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum).unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului.polifoliculă la .B . Ulmus etc. Fructele uscate dehiscente conţin.măcieşa la Rosa.143. samara. tipul foarte răspîndit .fraga la Fragaria.).polidrupa la Rubus caesius regia) (mur). Helleborus etc.poama la Malus (măr). 4 Paeonia peregrina.144.pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur).pseudodrupa la Viburnum. Fraxinus. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară. Longit prin smochină la Ficus carica. care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. dovleac. formând o aripă (Betula. 2 Ranunculus acris. Din această categorie menţionăm: poliachena.l45).144). de regulă. iar dintre tipurile cele mai frecente.fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex. Ananas sativa etc. Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver). Din acesta mare categorie amintim: poama. Păstăile leguminoaselor la 93 . paponida. cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae).lemnos). Fig. Arachis hypogea (alune de pământ).143).ca la Juglans regia. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.). Fig. cităm: folicula. silicva.polidrupa la Rubus idaeus (agriş). Fructele false provin din ovar.polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus. Spiraea ş. în două valve. 5.a.la cea septicidă (Lilium. D . capsula.Plante autochore. nu esete concrescut cu sămânţa (ex. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig.2-soroză la Morus.unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi.la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele.la Platanus.păstăia. la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă. polidrupa (Rubus) etc. ghinda la Quercus. dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig. Fructe multiple: A . la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. Paeonia.fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger . 3 . Magnolia.). ca la Ceratonia siliqua.poliachenă la Fig.măsălariţă).). Carpinus.3asincona şi 3b-secţ.păr. polifolicula (la Helleborus.pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae). Brassicaceae). provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex. care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază. cariopsa. C . măceaşa. silicula. Morus. Bigitalis) şi loculicidă (Datura. E .4-ananas la Amnas sativa. ca la pepene. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris).gutui). plantele sunt grupate în două mari categorii: 1. numeroase seminţe. ca de exemplu la Platanus. fraga la Fragaria. jirul la Fagus etc.ca la Fomoideae (măr. Fructe false: 1 . Maclura.

ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic). seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă.stuf) etc. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. jirul.m.Descrieţi principalele tipuri de fructe. apă. animale. 6. 1.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari. Populus. 10. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore. Betula. cu o coroană de peri la un capăt (Salix.Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase.uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. paltin. ghinda. are o bractee însoţitoare ca la Tilia. stejar.întreaga inflorescenţă.a. 94 . care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m.Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2.Plante allochore. Veveriţa răspândeşte alunele. Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale.Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3. Şalix. 6. Ericaceae etc. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu. La slăbănog (Impatiens noli tangere).Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4.Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt. 3. Ulmus etc.).Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9.Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii. Caryophyllaceae). TEST DE AUTOEVALUARE NR.Cocos nucifera (cocos). capsula suculentă se desface brusc în 5 valve.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae. La unele plante fructele au cârlige. Typha (papură).a. Phragmites astraiis (trestie. capsula se deschide brusc şi cu zgomot. Fraxinus. cu fructele respective.).Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore. fructe aripate (Acer. aerenchim dezvoltat etc. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae. I.Lappula sgarrosa (Lipici). 2. 5. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc. Populus.Precizaţi modul de formare şi rolul fructului.Enumeraţi anexele seminţei. salcâm şi castan porcesc? 7. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. Xanthium strumarium (cornuţi) ş.13. Arctium lappa (brusture).Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4.Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1. La Hura crepitans. Corydalis. ţepi încovoiaţi. Epilobium). seminţe aripate (Catalpa). Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci). Chelidonium majus.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag. antrenând şi seminţele.

D. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac. Simonkai. În anul 1906. Ungar ş. A. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. G. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante. margeluşe. Brandză şi D.d. E. iarba crucii. măselariţă. a cunoscut şi a denumit plantele. lăcrămiţa. frăsinel. A. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. Beldie. dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei. Săvulescu. Tr. Guebhard şi J. ţăranul. a vegetaţiei sunt aduse de Al. Tr. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). Borza. Schur (1866). Primele lucrări botanice aveau caracter floristic. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. precum şi pe cele germane şi franceze. Contribuţii însemnate la studiul florei.Jussieu.d. Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie . pufuliţă.Baumgarten (1816. publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D.d. 95 . Fl. ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării. În anul 1898. M Răvăruţ. Borză.d. publică date asupra florei din Bucovina.m.a. C. L. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare. C. în special. Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius. F. iar V. I. Morariu. grîuşor. poporul român. Grecescu.Botoşani). Brandză (născut la Viişoara. K. În anul 1902. Procopianu-Procopovici . Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856). elaborează prima hartă cu vegetaţia României. spinul lui Cristos etc. în secolul al XIX-lea. În anul 1898. M Fuss.SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. Szabo. D. inspirat după A.iar dintre aceştia menţionăm: J. Ana Paucă. V. Nyarady ş. şi I.spânz ş. Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului. Numeroşi botanişti. G. Buia. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române". zorele etc. Zach. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei.m. Ştefureac ş. Tot în acest secol. iarba SF. obrântitoare. iar Knapp. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România". dându-le numiri proprii după graiul său. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial. Al. care pe lângă mai multe monografii.a. Georgescu. Grecescu. toporaşi. Porcius. a impulsionat cercetările botanice din România. flora Moldovei a fost studiată de J. MĂRII.friguroasă.a.a. publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al. date întregite de cercetările efectuate de Fr.m. scop în care le-a botezat.). postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist. Borbas.jud. Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856). ochiul lui Cristos.în 1979.000 de numiri de plante spontane şi cultivate. alături de cele populare româneşti.m. lăcrămioare. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop.Czinhak.leacuri sau ornament. Grinţescu. apoi o a doua ediţie în 1939. C. Procopianu-Propcopovici etc.1846).încât trebuie considerat precursorul botanicii. Butură.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului". Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale. De atunci şi până în zilele noastre. Hurmuzachi. luminiţă. Herbich. iarba dragostei. clasificate după un sistem parţial original. A. Degen.). evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan. Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al.

viminalis (mlaje). fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea. Fagus. un escotop preferent şi un areal propriu. funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare. S. Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ. citologie. Roşa. Ribes. orientalis (cărpiniţă). Salix alba. la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României. embriologie. Q. Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor.elaeagnos (răchită albă).Sub egida Academiei Române.fragilis (salcie plesnitoare). genetică. Lathyrus ş. Pinaceae cu genurile 96 . -biotipul este o populaţie locală elementară.(stejar pufos). S. S. genetică. operă în 13 volume. capraea (salcie caprească). În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca. Iaşi. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu). Q. S. purpurea (răchită roşie). Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G. taxonomie experimentală. Populus. Bucureşti etc. Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. chimie. ea rămâne mereu actuală. având aceiaşi structură genetică. ca de exemplu: fam. dând descendenţi viabili şi fertili. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. izolată reproductiv de alte specii. petraea (gorun) etc. Al. Ulmus.S.Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata". Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. S. rosmarinifolia (salcie de nisipuri).a). ecologie şi fitogeografie. Borza. CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia. Q. anatomie. anatomie vegetală. structura. pubescens . dar nu şi reproductiv. palinologie. S. stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. S. cerris (cer). Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele.frainetto (gîrniţa). Rubus. favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. Quercus robur (steriar). alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă). Simpson).România". Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. Fraxinus. care este o rasă geografică. Q.babylonica (salcie plîngătoare)'. Genul grupează specii înrudite. serologie. Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (. iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo). în perioada 1952-1976. originea. -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. Acer. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. Paralel cu cercetările floristice. s-a editat monumentala lucrare "Flora R. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. cu indivizi interfecunzi. cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. biochimie şi biogeografie. Progresele înregistrate de fitopaleontologie. urmate de cele regionale. Specia este alcătuită din populaţii. diferenţiată morfoanatomic şi genetic.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj.). -subspecia. Încă din 1925.

Poaceae).În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa. aşa cum sunt: pteridofitele. Betulaceae şi Fabaceae. Lauraceae şi Berberidaceae. Phaeophyta. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). I. Se întâlnesc şi familii monotipice. De Candolle.viţelar din fam.) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice. Cedrus etc. Linne. sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D. Scrophulariaceae. Rosaceae. Pinatae. Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. cauloid şi filoid. gimnospermele şi angiospermele. Beldie. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Chrysophyta. Fagales este alcătuit din fam. Oleaceae. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu. Anthoxanthum . 97 . din care mai cunoscute sunt fam. Magnoliaceae. Chadefeud şi L. Ord. Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi).Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. Bacillariophyta. din fam. de ex: fam.phyta (Bryophyta. Tsuga. ciclul de dezvoltare. în 1735. Syringa vulgaris . L. uneori cu o diferenţiere în rizoid.liliac. Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta). furajere. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. fără nucleu individualizat. în majoritate terestre. Bryobionta şi Cormobionta. E. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. Phycobionta. Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia . Monocotyledonatae). Betula. Grecescu. Morariu. Ştefureac. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul.000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. bazate pe unele caractere morfologice. Gnetatae. se exprimă în limba latină. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante.a. Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante. Mycobionta.d. ex. filogenetice ( Adanson. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii. izolate sau coloniale.Abies. Au urmat sisteme de clasificare artificiale. Spermatophyta etc.Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. D. heterotrofe sau autotrofe. Xanthophyta. M. Betulaceae cu genurile Alnuş. Juss ieu. Pinus.Salicales are o singură familie (Salicaceae).). Larix. Nyaraday. la rădăcina. cromatofori diferit coloraţi. terminaţia . Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. cât şi al celeilate unităţi. iar nutriţia este. Sistemul de clasificare elaborat de C.a. cu organizare morfostructurală simplă. Tiliaceae. Dicotyledonatae. Goniferopsida). I.În clasa Diandra. Al. Chlorophyta.ales. sau atae (CI. biochimismul. fie terminaţia . Carpinus. Corylus. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere. fam. Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre). Basidiomycetes). Emberger ş.şopîrliţe din fam.phyceae (la alge . Ord. denumirii genului se adaugă. Tr. autotrofă. Euglenophyta. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). toxice. Borza. Numele familiei.Prodan. Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine. Brandză. ş. Picea. Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic.m. În cazul familiei. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C. având obârşia din algele străvechi. medicinale. Pinophyta. Veroniea . în general. de diferite forme şi dimensiuni. A1. Rhodophyta. Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri). Fabaceae). Pseudotsuga.aceae (Aceraceae. A.

cunoscute ca fosile din Silurian.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta). înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă. sămânţa fiind închisă în fruct.Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice. care au corpul diferenţiat. 3. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă. include gimnospermele. 98 . 1. II. numit corm. în general lemnoase.1.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2.

ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus . rar hrănindu-se şi autotrof. vibrioni (de virgulă). Origine şi filogenie. Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene.acelulare. 1–genom viral.SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus.146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. Rubus virus . în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales.) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. fie un cromozom. adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune. S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare.Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă.147) : coci (sferice). unicelulare.cuprinse între 0. Clasificarea virusurilor. solitare sau grupate în colonii. Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular. Fig. rombice.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. fiziologice şi gazda parazitată.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. mono sau bicatenară.1 etc). Bacteriile au dimensiuni reduse. producând boli numite viroze. poliomelitei. protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. care ajungând în citoplasmă. 99 . Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă. grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene. Adesea. spirili (de spirală). Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida.1. virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. 2. 3 – peplos. variolei etc). Virusurile au forme variate (cilindrice. deci fără metabolism propriu. Virusurile sunt entităţi infecţioase. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. biochimice.2–capsidă. distruse prin liză. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate.grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare. cubice.146. bacili (de bastonaş). prismatice. liniară sau circulară.5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage). patogene. 3. La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos. Până în prezent nu există o concepţie unitară. submicroscopice . dar clasificările existente au la bază criterii morfologice. împărţit în 3 subordine: 1. în structura virusurilor (Fig. format dintr-o moleculă de ADN sau ARN. de ac cu gămălie etc. Shema structuri virusurilor.Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor). Electronomicroscopic.capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. fără echipament enzimatic. spirocheţi (cu spire laxe). turbării. fără nucleu individualizat . ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii.

3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche.diplococi. l . 2 – amfitriche. 10 – vibrioni. Nutriţia.X. r – ribozomi.5-stafilococi. Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii. alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. 100 . 8 -diplobacili.147. diplobacili. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. m. f-picături de grăsime.bacterii cromogene. V. 2 -diplococi.Y.corpusculi polifosfatic. care înveleşte plastul.Structura celulei bacteriene:c -capsulă. perete celular. numindu Fig. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: . fiind formată din compuşi celulozo – pectici.coci. streptococi (ca şiragul de mărgele ) .11. streptobacili. fie un smoc de peri monotriche. un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni. producătoare de lumină . producătoare de energie calorică. g .bacterii de fermentaţie sau diastasiegene.spirili.Forme de bacterii. tetracoci. Mişcarea. aparat nuclear (nucleoid). n – nucleoid.sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. putând prezenta: un cil la unul din poli. . Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice. triplococi. 4 – peritriche. celulei – peritriche.stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine). I.Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie.vacuole. mureină etc.Bacterii mobile: 1 . mezozomi (pachete de membrane vehiculare).c . Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină. Structura celulei (Fig. Protoplastul este alcătuit din citoplasmă.148.tetracoci.bacterii fotogene.– se monotriche (Fig.cili. 7 – bacili.De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate. Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă. stafilobacili etc. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor . Nucleoidul este lipsit de membrană.c-membrană citoplasmatică. aşa numitele forme de involuţie. Cele cu cili sunt mobile. m-formaţiuni mitocondriale.149. p. În cazul cocilor grupaţi se distinge. la ambii poli – amfitrche.bacterii termogene. Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. ribozomi.149). 9 –bacterii filamentoase. Fig. prelungiri scurte. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul.148). ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L. de culoare diferită. cu pigmenţi. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile. 5 Fig. 6-sarcina. 4-streptococi. p . proteici.

TEST DE AUTOEVALUARE NR. 3. saprofite sau parazite.Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului. Lactobacillus bulgaricus). acid sulfuric etc. C0o. aureomicina ş. myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă.Urme de bacterii se cunosc din Precambrian. Prin alcătuirea lor simplă. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti. Bergey. Ordinul Spirochetales. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi).Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 . care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali. aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor. pasteurianum).Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. Thiocystis etc). 2. izolate sau coloniale. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă.2.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie. putregaiuri. care împart bacteriile în mai multe ordine. Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi. H. butirice. Înmulţire. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). sulfului etc. Bacillus putrifieans ş. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic. lactice). N. 4. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe. producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. din C02 şi H2O (Cromatium. Proteas vulgaris.Precizaţi structura celulei bacteriene. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. fierului. Rhizobium).a. Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor. Clasificarea bacteriilor. saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului. saprofite sau parazite. fosforului.a). . motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta.Ordinul Actinomycetales. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre.Ce importanţă au bacteriile? 5. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. cuprinde bacterii în formă de spirală. decolorări. sulfuroase.descompun substanţele proteice în apă. Origine şi filogenie. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. azotului. amoniac.. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme. Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic. Actinomicetele. iar unele simbionte (Azotobacter. Importanţa bacteriilor. în general ciclul geobiologic. 3. actinomicina. formând nodozităţi. Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A.Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). A. include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. 1. din care amintim: 1. necroze etc. Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D. fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. fiind anaerobe. care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase. şi cele fototrofe. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului. II. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. mobile. Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante.

Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde. după unii specialişti. l–loculă. Structura celulei (Fig.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa. Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. 3). Înmulţire. lamelare etc. Algele albastre. Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). numite heterociste. 2.150. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile. continuă sau întreruptă şi care este vagina.150. formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină. următoarea mai groasă. filamentoase. 102 . Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite. Înmulţirea. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150.Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist). Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe .citoplasmă şi un nucleu difuz. aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria. c–centroplasmă. rar heterotrofe. Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii.Ordinul Chroococcales. Algele albastre sunt organisme primitive. foarte vechi. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă. care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps.formează colonii de 2-4 celule. Nutriţia.eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori. alcătuieşte teaca gelatinoasă. Chroococaus turgidus (Fig. Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos. fără pigmenţi.cleiul pămîntului (Pig. de formă sferică sau alungită.A). aderentă de citoplasmă numită locula. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni. oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare. Origine şi filogenie. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă. Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine. În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee. izolate sau reunite în colonii. cuprinde cianoficee filamentoase. celulele respective dau naştere la noi plante. Formele 2–Nostoc commune. Mişcarea. incluziuni. având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă. se face prin spori care se formează în sporociste. Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune .l50. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice. 2). ficoeritina. precum şi anumite Cromoplasmă. Coloniile au formă variată: globuloase.l50. iar cea externă.apărute încă din Precambrian. Obişnuit. protoplastului. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma. asemănător cu glicogenul. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. autotrofe. Tot în condiţii neprielnice.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş). ca şi bacteriile.cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi. chr– (ficocianina. numit ficocianina. care Fig. care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. 1-Chroococaus turgidus. iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc).l). clorofila a şi carotenoizii). în condiţii nefavorabile. din care amintim: 1.

iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. amidon de. adică sunt plante diplobionte. verde-gălbuie. Diferenţierea talului într-un rizoid.formaţi în sporocişti. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. 103 .amintesc de gametangi. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul. autotrofe. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte. Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. îndeplinind rol protector.Grupul cromofiţelor. iar cele mai primitive sunt mixotrofe. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. micro şi macrofite. Dintr-un strămoş sau grup apropiat. iar produsul de asimilaţie este amidonul. adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. este la fel o linie închisă. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături. gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. lipsa stadiilor cu flageli etc. constituind un mare progres biologic. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim. Talul variază în limite foarte largi. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. galben-aurie. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori). La rodofite. De asemenea.el devine liber. amintind de plantele terestre. 1. prezentând o mare diversitate. au derivat probabil şi cromofiţele. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. reprezentând un imens progres evolutiv. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. cât şi prin cei indirecţi (meiospori). clorofila a şi d. iar când zigotul se formează în gametocistul femei. zigotul prin germinare generează carposporofitul. 3. 2. au clorofilă a şi c uneori şi e. Pe baza caracterelor citologice. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie. obişnuit autotrofe. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. respectiv de sporangi. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. aparatul flagelar. verde. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane. În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. La Coleochaete. amintind fructificaţiile. Oogonul şi anteridia de la Chara. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. floridee ca produs de asimilaţie. nucleul. în special a ficoeritrinei. cromatoforii. învelişurile celulare particulare etc. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. Dispun de flageli heteroconţi. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. incluziunile şi peretele celular. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor. amintind de briofite. dependent de gametofit. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite).

Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. Structura celulei. Răspândire. fiind bilobate. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. l53. Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. peste tot în apă chiar şi pe zăpadă. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă. pe partea Fig. mai lung şi plumos. numite cingulum şi suculus. celula este eliptică sau reniformă. posterior.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. heteromorfi. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele. Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. cum ar fi: clorofila a şi c.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire. pulsatilă. p – periplast. constituind o structură unică în cadrul algelor. iar la cele “nude” printr-un periplast. n – Origine şi filogenie. cele cu teca oblic. salmastre şi marine.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . pirenoid. situat în partea bazală. Înmulţirea. Diviziunea are loc în plan longitudinal. La Cryptomonas (Fig. Origine si filogenie. Dinofitele cu periplast se divid transversal. Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. împreună cu care au fost longitudinal ventral. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal. iar celălalt mai scurt şi pectinat. Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori. La formele cocoide anterior. un sistem pulsar complex. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. Învelişul celular. Au unele asemănări cu rodofitele. mod de viaţă. Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid.Asexuat se multiplică prin zoospori. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). N – nucleu. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. constituind un ram închis.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . characteristic.152). Structura celulei (Fig. inseraţi ventral. Pirenoidul este extraplastidial. 1978). cu simetrie dorsiventrală. identificate încă din Permian. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. de culoare bruna. cu multe caractere primitive. xantofilele şi ficobilinele. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat. cu un nucleol.151. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. unul anterior.). Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice.Se nucleol. de culoare brună brun gălbui sau roşie. Reproducerea este izo sau anizogamă. Noctiluca milaris este o specie diplofazică. Nucleul este sferic-ovoid.151). uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris). şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite. ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976. solitare sau coloniale. brun-gălbui. la Cryptomonas: cri–criptă. doi flageli heteroconţi.

Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). pi – pirenoid. if – invaginare flavelară.suculus. 2 – Ceratium Fig. o vacuolă pulsatilă. 1 – Dinobryon. 2 – Hydrurus. Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. st – stigmă. protoplasma. m – mitocondrii.155.grup de tranziţie. n – nucleu. preponderent unicelulare. cr –cromatofor. gcrz – globul de crizolaminarină. un periplast flexibil. su . pres – presculus. fiind răspândite în ape continentale şi marine. fs – flagel sulcar. pi – pirenoid. Fig. A – colonie Golgi. fp – flagel posterior. care este produsul principal de sinteză. asociată cu xantofila. tr – trihocist. Sub 105 . ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l. Fig. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii).152. n – nucleol. cig – cigulum.Dinofite:1–Peridium. cr – cromatofor. Organizarea celulei. l-2 cromatofori dispuşi parietal. care maschează clorofila a şi c. aparat Golgi şi uneori o stigmă.153. spu – sistem pulsar. B – porţiune mărită flagel anterior. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină. Celula prezintă doi cili heteroconţi. fc – flagel cingular.154. fo – fotoreceptor. cm – corpi muciferi. fa – palmedoidă.000 de specii. N – nucleu. nucleu cu nucleol. vp – vacuolă pulsatilă.

special. dar adaptate la anumite condiţii de viaţa. tecile se îndepărtează puţin. Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii.. din care: unul central şi doi terminali.La formele loricate se divide doar protoplastul. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. cu un tip particular de perete celular. iar în stadiul Fig. recunoaşterea precisă a gradului de poluare. pe soluri. Înmulţirea sexuată este o izo. Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli.plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig. anizo sau oogamie. modul de reproducere ete. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară. intrând în compoziţia fitoplanctonului. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ).154). La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. ecologice. reproducere. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale. sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară. 106 . cât şi o crăpătură longitudinală.ornamentaţie. ca la Dinobryon (Fig. după care îşi reface cele două valve. hpt – răspândite în mări. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. Formele cu rafă au mişcări active. Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie. Îmnulţire. ziduri şi stânci hipoteca. Răspândire. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. protoplastul creşte. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. n – nodul central . fiind preponderent autotrofe. câte una de fiecare.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic.156. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). în ape dulci şi salmastre. În urma diviziunilor repetate. totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice). r – rafă. mod de viaţa şi importanţă. format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. Speciile monadoide se divid longitudinal. Celulele fiice preiau tecile celulei mame. numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică. haploizi fiind numai gameţii. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. dar fără aparat flagelar. unicelulare solitare şi coloniale. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. Clasificare. Înmulţire. prin larga participare în componenţa planctonului. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună. nl – umede. iar după tipul de simetrie . ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. prezenţa sau absenţa rafei. Organizarea celulei (Fig. Diatomeele sunt larg faţă. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată. privită lateral. numită rafa. B – privită din Răspândire. deci una din celule este mai mare. Prin aceste exigenţe noduli laterali. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2. ept – epiteca. Origine. poligonală. mod de viaţă şi importanţa.Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide. Cromatoforii au culoare brună. Unele specii prezintă un înveliş extern. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). Înainte de diviziune. de culoare brună. una din celule părăsind lorica.155). filogenie. reproducere.156). Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee.

a. fiecare zoospor fiind biflagelat. conţin iod. diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. Ciclul este haplofazic. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. brom. pe lângă ceilalţi constituenţi. 107 . Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. rar macroscopice. răspândite în mediul acvatic.Origine. având apogeul în Cretacic şi terţiar. Ordinul Vaucheriales.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile.157). fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. rar sunt dulcicole.. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. Organizare. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat. cauloid şi filoid. Feofitele au cromatofori discoidali. Au evoluat paralel cu crizofiţele. filamentoase. putând atinge dimensiuni mari. Macrocystis ş. Celula. Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae. şi anteridie. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. cu o mare diversitate morfoanatomică. Oricine. De asemenea. lamelare. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. Vaucheria are specii terestre şi acvatice. La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. are unul sau mai mulţi cromatofori. bandiform sau diferenţiat în rizoid. de culoare verde. filogenie. caracteristică este structura cu "piese în H". Anterozoizii sunt heteroconţi. manita. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile. Vaucheria sessilis: A – tal.microscopice. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. clorofila a şi c. Clasificare. iar la formele filamentoase (Tribonema). iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral. verde-gălbui. tubular. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. iar sexuat prin izo sau oogamie. C . Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. iar amidonul lipseşte. Vegetativ. separat de restul talului printr-un perete despărţitor. cu 6 ordine. Trăiesc în mările şi oceanele reci. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. caractere prin care se aseamănă cu Fucus. La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. cît şi xantofilă. fucosanul. şi anume: laminaria. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. cu tal sifonai. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului.reproducere. La speciile dulcicole. Diatomeele sunt foarte vechi. Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite. cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer. cu tal de culoare verde. reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună). fixat de substrat cu Fig. macrofite. Înmulţire. filogenie. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice. Produsul de asimilaţie este diferit. ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m. aşa ca la Laminaria. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. săruri de potasiu şi substanţe pectice. B – oogon rizoizi incolori (Pig. xantofile. solitare . 157. picături de ulei.

3B. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus. Sargassum natans şi S.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi. importanţă. mici. determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer.3A. reproducere şi ciclu de dezvoltare. alginaţi. acoperind zeci de Km2. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate. Reproducerea sexuată poate fi o izo. Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria). dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise. Răspândire mod de viaţă. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. cauloidul este peren.conceptacole cu anteridii şi oogoane. ca la Fucus. iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. Cystoseira (Fig. apropie algele brune de cormofite. 1. celulele medulei se îndepărtează.3C – formarea oosferelor. Zoosporii şi gameţii au flageli. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale. Fucus vesiculosus. numite aerocişti. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. La Laminaria hyperborea. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar. adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide. În raport cu gradul de organizare al talului. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. Din loc în loc. anizo sau o oogamie. numit meristoderm.2D – formarea anteroiziilor. ca furaj şi îngrăşăminte.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria). feofitele sunt grupate în trei clase. 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului.Feofitele sunt marine. având tal heterotrih până la cel 108 . alcătuind "Marea Sargaselor". ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole. Algele brune au o mare capacitate de regenerare. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. 4 – zigot. 2A. Înmulţire.2C. . La Fucus ciclul este diplofazic. devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde.158).158. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare. Meristemele şi ţesuturile definitive. gametociştii formandu-se în conceptacule. Medula este alcătuită din celule alungite. Clasificare. primare şi secundare. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. Fig. vitamine. cilindric. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. iar filoidul anual şi palmat-fidat.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. cu rol în conducerea substanţelor nutritive.acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite. 2B. brom etc. iod.

cu mai multe linii evolutive. cât şi în ape dulcicole. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria. L. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. cu sporofit bine dezvoltat. sunt coloraţi în roşu la formele marine. Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. grupe. Mitoza este de tip clasic. 109 . Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. Fig.uneori gigantic şi gametofit microscopic. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. Batrachospernum monilifere. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. Cromatoforii. 2 – spermatociste. Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon). Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea. cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. filogenie. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori. Trăiesc în mări şi oceane. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite. discoidală sau sferică. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf.saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. 9 – 10 – formarea carposporilor. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. Cutleria şi Dictyota.cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie. obişnuit. cu două straturi de celule corticale şi unul median. cauloid şi filoid (Fucus. 3 – carpogon. 2. Fucus).159. Reproducerea fiind o oogamie. Algele brune reprezintă un grup străvechi. Sphacelaria. ulterior s-au specializat şi diferenţiat. Organizare. Natura pigmenţilor feoficeelor. Feofitele. Asteroxylon etc. Cystoseira). grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid.ază feofite cu tal bandiform.Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . lamelar sau diferenţiat în rizoid. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. 4 – 6 – fecundaţia. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. Talul poate fi filamentos. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. ). constituind un grup filetic închis. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. Origine.Celula este uni sau plurinucleată. fiind de formă lamelară.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae). care maschează clorofila a şi d. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. dominând ficoeritrina. cauloid şi filoid. zoizii lipsesc. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit. şi în violet sau oliv la cele dulcicole. De asemenea. diferenţiat în rizoid.

fiind în conexiune şi cu nucleul. La. Carpogonul are aspectul unei butelii. Celula are un nucleu individualizat. rezultat în urma fecundaţiei. se formează zigotul. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul.Înmulţire. În ea se găsesc vacuole. cu unul sau doi flageli.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte.l60). dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii.159). lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. Gelidium etc Origine. Organizare. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Zigotul. permiţând modificarea formei.Clasa Floridophyceae. filogenie. numită ampulă sau rezervor. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie. Prezenţa ficocianinei. numit carposporofit. iar anumiţi produşi metabolici. Răspândire. de culoare roşie. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. Corallina.care ies dintr-o adâncitură. le conferă rodofitelor importanţă economică. la noduri cu verticile de ramuri. reproducere şi ciclu de dezvoltare. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. Fosile certe se cunosc din Ordovician. eliptic sau sferic. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie. respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul. Ceramium) şi o serie de vitamine.159. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. numită stigmă.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. tipul fundamental (Ceramium. La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic. 110 . deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic. articulat. Polysiphonia).3. Clasificare. Nucleul este mare. 2.Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. pe substrat calcaros şi la adâncimi mari. numite gonimoblaste. apar gametocişti. dependent de gametofit. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională). 1.Clasa Bangiophyceae. menţionăm: Batrachospermum. mod de viaţă şi importanţă. în special. II. de pe care pornesc flagelii. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig. aparţin la doua clase. agaroidul (de la Gelidium. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n). Reproducerea este o trihogamie.cu toate că înmulţirea.numit endozom.microscopic. cu un nucleol . reuneşte rodofitele cele mai evoluate. Alga este haplobiontă. situată la partea anterioară a corpului.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. Ceramium. 1. rotund. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre. grupează alge roşii cu tal primitiv. descoperirea unor genuri intermediare. cu tal foliaceu. ca: agarul. din zigot se formează un sporofit diploid . În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare. De aici. Vegetează. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. cu tal filamentos. iar unele specii ale genului Porphyra.

phot – fotoreceptor. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. cu cromatofori de formă variată (disc. Aparatul vegetativ este foarte variat.160. În procesul de asimilaţie. În condiţii nefavorabile. pirenoizi etc. şi heterotalic. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). vp – vacuolă pulsatilă. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic. Volvex aureux.161. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. euglenele trec la o viaţă latentă. După durata celor două faze (generaţii). Coniugatophyceae 111 Fig. Clasificare. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. cromatofori. ch – cromozomi. Origine. Euglenofitele îşi au originea în protofite. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. un nucleu (la unele mai mulţi). flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). vacuole. Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. st – sigma. Nutriţia. prin închistare. stigmă. chl – cromatofor. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate. din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi. panglică. Prin caracterele de organizare şi structură celulară. Înmulţire. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a. clopot. cit şi cu algele verzi.). de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. bl – blefaroplast. Înmulţirea. cit – citoplasmă. Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. ziduri). p. cs – cuticulă striată. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. dict – dictiozomi. rar heterotrofe sau mixotrofe. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. Fig. Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. adică ambele sexe ale cu colonii fiice.cp – paramilum. clorofitele sintetizează amidonul adevărat. Euglena viridis : n – nucleu. stea etc. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie. însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. prin produsul de asimilaţie (amidon). impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. numită zoosporocist. haplodiplobiontă şi diplobiontă. În celulă se află citoplasmă. asexuată şi sexuată. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie. Organizare.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. într-un plan longitudinal. evoluând paralel cu protocariotele. Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. uneori mai mulţi. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili. anizogamie şi oogamie. filogenie. pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor.

5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. rezultând zigotul. 3 – anterozoizi. 1. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi. scoarţa arborilor. din care amintim doar 5. Coloniile de Volvox aureus (Fig. disciforme. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1. mări şi ape dulci. fecundaţie. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie. Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole.şi Charophyceae.alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar. prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. 6 – zoospor.162). cuprinde 6 ordine. grupează alge verzi unicelulare solitare. Această clasă. grupează algele verzi propriu-zise.161). pe care se află pirenoizi. 2' – gamet. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. adeseori reunite în perniţe mici. legaţi între ei prin plasmodesme. Fig. 112 . cu zoospori. fără flageli. cu talul alcătuit din filamente ramificate. iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori. Înmulţirea sexuată este o izogamie. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox). 4 – oogon dupa 2 – gametangiu. 4 – zigot. unde participă la formarea planctonului.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor). anteridii şi oogoane. Ulothrix zonata: Fig. Ordinul Volvocales. Ulothrix zonata (Fig. cu talul pluricelular filamentos. 4 sau mai mulţi flageli.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. zoosporilor. Ordinul Ulotrichales. pe sol umed. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar. răspândite în oceane. Trăiesc în ape dulci (Chlorella. unicelulare. Zoosporii şi gameţii au 2. Unele specii se înmulţesc prin diviziune. Unele sunt mobile. cât şi alge pluricelulare. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi. sunt sferice. pe ziduri.162. tetraflagelaţi.163). În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. lăsând impresia unui archegon. având flageli egali.cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). Ordinul Chlorococcales (Protococcales).3' – copularea gameţilor. răspândite în ape dulci. este o algă frecventă în apele dulci. cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii. rar poate fi şi oogamie. Celula are în citoplasmă un nucleu. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane. ca nişte peri.163. latissima.1'– zoosporange. formând un înveliş protector. solitare sau în colonii. după unii autori.Clasa Chlorophyceae.

numite lâna broaştei.165.164. Genul Cladophora cuprinde numeroase specii.Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . Caulerpa polifera – tal . În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea. în anumite stadii de dezvoltare. n – nucleu. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. Alga trăieşte 113 Fig. Fig. verzi. talul sifonal. 2 – conjugarea. Celulele talului sunt alungite. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral. grupează alge verzi cu tal unicelular. Caulerpa prolifera (Fig. numite filoide. Cloroplastele sunt numeroase şi mici. răspândite cel mai adesea în ape dulci. Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare. fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi. f – foliole.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric. care amintesc organele cormofitelor. conţine un singur nucleu. Ordinul Siphonales (Bryopsidales). Talul este ramificat şi fixat de substrat.Fig. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste). mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular.cr – cromatofor. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. grupează alge filamentoase. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare.166. c – cornulă. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). e – celule corticate. z – zgot. târâtor numit cauloid. simplu sau ramificat. Spirogyra: 1 – celulă mărită.La unii reprezentanţi. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o).

adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte. iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor.Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. având corpul. în sensul formării talului filamentos. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. cu cromatofori sub formă de panglică. locul prin care pătrund anterozoizi. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. 4. Zigotul. astfel format. La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale. 2. dar fără a avea legături de filiaţie. diviziunea celulei. formată din noduri şi internoduri. Prin dezvoltarea sporofitului.4. Ulotrichales. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi.emit câte o prelungire una spre alta. în special chlamidomonadaceele. cu organizare complexă. Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi. Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci.Origine.Cum se înmulţesc clorofitele? 3. Conţinutul uneia trece în cealaltă. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. evidenţiind un înalt grad de evoluţie. După unii autori. cuprinde un număr mare de specii. fuzionând (cistogamie). Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. dar de sexe diferite. continuându-se cu alte celule scurte. brune. au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae).nu au dat naştere la nici un alt grup de plante. constituind un ram de evoluţie închis. Chara fragilis (Fig. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Genul Spirogyra (mătasea broaştei). Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. care trăieşte în ape stătătoare. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. Flagelii lipsesc în toate stadiile. Din ele ar fi derivat algele din ord. acoperit de doua valve. Oogoanele sunt mari. Clasa Conjugatophyceae. iar sexuat prin conjugare (Fig. bălţi. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate. 114 . cu talul alcătuit din filamente libere.în mările calde. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor.Daţi exemple de alge verzi. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. cu talul pluricelular. nefixate de substrat. Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite.l66). care formează coronula. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie.166). reuneşte alge verzi haplobionte. care cade pe fundul apei şi iernează. înmulţirea sexuată este o conjugare. filogenie. 165). 1. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. ovoide. Chlorococcales. 3. TEST DE AUTOEVALUARE NR II. cit şi algele din ord. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. pluricelular. curgătoare.dispuşi spiralat. Origine. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă.Clasa Charophyceae.

Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). alb. Mycophyta şi Lichenophyta. Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi. 5-6 – plasmodiu. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte. heterotrofe saprofite. simbionte. cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune.168). Arcyria feruginea (sporangi deschişi). Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. cu structură granulară. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu. în ea fiind înglobaţi nucleii. de culoare negricioasă.167. Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. care ulterior îşi resorb flagelul.SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. plasmodiu şi sporocarpii.Stemonitis fusacorpuri b – elateră. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe. sporifere. în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. Prin caracterele lor morfologice distinctive. c – spori. Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta.167). Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi.). Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig. 2 – mixomanadă. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). pe substrat organic în descompunere. Fig. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. care prin diviziunea nucleului. în care se găsesc numeroşi nuclei. 3 – mixamoebe. Organizare. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. hialină la exterior şi endoplasma. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. brun etc. Răspândire. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi). numită peridie. galben. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. diferit colorat (roşu. 7 – corpuri sporifere. au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 . cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. reface plasmodiul plurinucleat. înmulţire şi ciclul vital. în păduri.168. 8 . formată din mixamoebozigoţi. Lycogala epiderum (Fig.cu talul de tip plasmodiu. iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. 2 mixospor. Ca structură. adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă. varia: a – sporangi. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. rezultând mixamoebe. Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade.

ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI. Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. brună. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. este denumit miceliu secundar.cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . fitogenie. în organele sporifere sau la suprafaţă. iar cel cu doi nuclei (dicariotic). numărând peste l00. ramificat. pot fi unicelulare. din care unele parazite. rar la cel acvatic Morfologie. lipsite de clorofilă. Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. corpul vegetativ este un sifonoplast. bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. formează bazidiosporii. Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante. Hifele miceliene. cenuşie. Peretele celular. corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. Ciupercile pot fi monofage. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite. prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi. lipide ş. pe anumite organe numite bazidii se. Basidiomycetae). extrem de variat. Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. unicelular. Tot exogen. producând boli numite micoze. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice. Structura. ţesuturi false. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior). Înmulţirea. vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. unul sau mai mulţi nudei. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică. În citoplasmă se află unul. neagră etc. Endospori se formează în organe sporogene. fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii. formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. neseptat şi plurinucleat. mixomonadele). La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae). celuloză. În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. La ciupercile inferioare.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife. apropiat de ciuperci (Archimycetes). asexuat şi sexuat. unicelulare. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii). Produsul de rezervă este glicogenul.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă.care au membrană. numite conidiofori. Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. atunci când atacă mai multe specii de plante. După modul de formare. numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. iar cele tari de scleroţi. nucleoul şi un număr mic de cromozomi.000de specii. Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori).Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular.a).distingem: exospori şi endospori.mixosporii). prin îngrămădirea lor. În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. Nutriţia ciupercilor. Conidiile.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. care se formează în sporociste sau sporangiospori. celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul. adică un miceliu tubular. Culoarea miceliului poate fi: albă. când atacă o singură gazdă sau polifage. Sunt plante heterotrofe. din care au evoluat regresiv . la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. iar fiecare celulă are citoplasmă. deci heterotrofe :saprofite sau parazite. aşa cum ar fi: ascosporii. cu unele bacterii sau insecte. iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. la bazidiomicete. Origine. altele sunt saprofite pe resturi organice. pot constitui. Ciupercile se înmulţesc vegetativ. hemiceluloză etc. Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive. Se mai întâlnesc condriosomi. doi sau mai mulţi nuclei. adaptate la mediul terestru.

7 . La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi.169. CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. Ascomycetae. sunt homotalice iar cele superioare . ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. .teleutosporii (la Uredinales). prin pseudopode. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. aflate la capetele celor două hife miceliene. Ciupercile inferioare. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. Mucor mucedo 1.170. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. CLASA PHYCOMYCETAE Fig. dicariofaza sau faza binucleiata. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. 6 – zigospor matur. Phycomyeetae.5 – gametangiogamia. căzuţi în apă. c – sporangiofor. 2sporange de diseminare matur. Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă. tipul de înmulţire. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare. Deseori. în general. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu. iar meioza asigură revenirea la haplofază. structura talului. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. heterotalice. alcătuite prin împletirea hifelor. fiind numită şi cistogamie. Basidiomycetae şi Deuteromycetae. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. După criterii filogenetice. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi.miceliu cu sporangi tineri. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite. emiţând 117 Fig. Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie. 3. Clasificare. gametangiogamie şi somatogamie. organele sexuale formându-se pe taluri diferite. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie.4. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune. Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie.

adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. cu câte o conidie de forma unei lămâi. devenind gametocişti (gametangii). Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. alcătuind hifele miceliului primar. În cazul când apare miceliul secundar. iar sexuat prin heterogametangiogamie. nigricans). Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. Phytophtora fagi (Fig. Prin stomate ies conidiofori izolaţi. care reprezintă faza de lungă durată. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. care la germinare se divide reducţional. având loc plasmogamia şi apoi cariogamia.care se separă de restul hifei printr-un perete transversal. răspândite în mediul aerian. cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice. oidii). Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii. scleroţi şi înmugurire (drojdiile). Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. numită impropriu şi oogamie. Rhizopus stolonifer (R. ce formează pe substrat o pâslă. celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales). În general. Mucoraceae. Syncephalis etc. sporangiofori pe care se găsesc sporangi. pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat. Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb).Prin germinare. prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie. în majoritate obligat parazite. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. conţinutul unui gametangiu trece în celălalt. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti.l70). ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. Familia Saprolegniaceae. hrănindu-se prin intermediul haustorilor. pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor. Sexuat se. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii).171). de sexe diferite. din fam. separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). din care se formează micelii heterotalice. prezintă unele afinităţi cu ascomicetele. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. De pe miceliu apar ramuri verticilate.a.haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. în care se formează ascosporii. Corpul vegetativ este un miceliu. în special. germinează direct. Sporii au formă ovală sau sferică. Conidiile se formează. producând pagube însemnate la plante. capabili de germinaţie. septat. rar saprofite. cu celulele aşezate cap la cap. sunt hialini sau gălbui.Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia). Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie). Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate. Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii. organ de rezistenţă. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi. Fiecare celulă are un singur nucleu. produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi. formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori.). numite picnidii. Unele genuri de zigomicete (Endomyces. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate. Ascosporii. de numita aşcogamie (Fig. provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase. care au ca organ caracteristic asca. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte. Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. înmulţeşte prin izogametangiogamie . formând după germinare noi micelii.169). Prin resorbţia membranei la locul de contact.de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. rezultă 118 . Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş.

Remarcăm că.micelii primare heterotalice (+ şi -).Endomyces . Din zigotul fecundat se formează hife ascogene. se transformă în ască. fără corpuri sporifere şi are două ordine. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea. ascogene. adică ascosporii. Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize.000 specii. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase. în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor . cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. care au formă de cupă sau disc. rupere pereşilor corpului de fructificaţie. Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat. pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. fiind larg deschise. multe din ele fiind parazite pe plante şi animale. Ascomicetele numără peste 18. Torulopsis .Pe unul din aceste miceilii. reuneşte ciuperci saprofite.în majoritatea cazurilor.172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului.miceliu primar . 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia. iar nucleii sânt în perechi (dicarion). (Fig. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar. Clasificare ascomicetelor. având loc mai întâi plasmogamia.171. prin diviziunea nucleului.ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------.ascospori Fig. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere. cauzând pagube mari. cu rol de gameţi masculi. iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul. 4 . asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie.notată cu "C"). Torula. dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. de scurtă durată. un corp de fructificaţie sau ascofruct. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului. având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii.Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. rezultă mai mulţi nuclei. a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană. închişi în ască. într-un strat fertil sau himeniu. trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire. reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene).Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a).5 – formarea filamentelor formându-se. peritecii. 119 . Ascogonul are forma unei butelii.cu talul unicelular. numite parafize. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia .Această celulă zigot. deosebim: cleistotecii cu ascospori. În anteridiu (anteridie). Ordinul Protascales. deci sunt descoperite.

înmulţinduse. 2 – eliberarea ascosporilor.173. Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. Ordinul Perisporiales (Brysiphales).173).175). adică hipertrofierea fructelor. asce cu ascospori. 6 – c – conidii fructe atacate. printr-un proces de fermentaţie alcoolică.5 – miceliu binucleiat. Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului.Produc boli la plante numite "făinări".147. 120 . Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie. iar sexuat prin somatogamie. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate). – Aspergillus. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. Ordinul Plectascales.Celulele miceliului sunt binucleiate. grupează ciupercile cu miceliul filamentos. produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi.7 – chlamidospor. producând deformări ale organelor. Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite. Asexuat. ramificat. apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina. 3.Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . 3 – colonie -).Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii. copularea conidiilor.Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ).2 – tal unicelular. Taphrina pruni (Fig. iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş. proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. având aspectul unor şiraguri de mărgele.175. celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin. iar din P. Fig. descompune hexozele.4 – 2 – Penicillium. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. fiind ectoparazite . În condiţii nefavorabile. 4 – ască. Prin maturarea Fig. Ordinul Taphrinales (Exoascales). parazite intercelular. se înmulţesc prin conidii de tip Oidium. formată prin înmugurire. prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli. care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme. cd – conidiofori. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei. În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule. dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic. ciaviforme claviformina. Asexuat se înmulţesc prin conidii. SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig. măciucaţi sau ramificaţi (Fig. caracter după care sunt împărţite în ordine.

Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee. Stratul himenial. T. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. asemănători cu tuberculi de cartof. care susţine o căciulită de culoare brună. care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. se. cleistoteciile având fulcrele ramificate. Din fam. în care se află ascele.făinarea frasinilor şi a altor specii. alcătuit din asce şi parafize. 121 . alun. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun. fistulos. declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals. prezentând numeroase alveole.simple sau ramificate (Fig. întîlneşte Diatrype stigma. Fig. cireş etc. de culoare roşie coral. având stromele de culoare portocaliu-roşiatică.brumale etc. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei. din fam. sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare. N.Peziza coccinea care are apotecii mari. păr. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari. 2 – Verpa 1. tei etc.) răni canceroase. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. glădiţa. Phacidaceae.de tip periteciu. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. cu organul sporifer caracteristic..1 – Morchella esculenta. T. fag. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată.176. primă vara. diferenţiat în picior de culoare albă. Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce. Dasyscypha willkommii: Fig. f – apotecii. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. cu ascofructul comestibil.177). cupă. Ascocarpii sunt globuloşi. Tuberaestivum. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul.1). cu corpuri sporifere mari (Fig. cu aspect de urechiuşe.. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. de culoare brună şi pedicelul scurt. în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori. foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. Din familia Pezizaceae. în pădurile noastre se întâlneşte. Reuneşte ciuperci parazite pe plante. CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate. cibarium. producând strome colorate în roşu. Helotiasceae. Ordinul Tuberales. bohemica.177. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. cu strome negre şi tari. numite: trufe. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag). Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa). Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). iar Phyllactinia suffulta . Grupează ciuperci parazite sau saprofite. galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen. Ordinul Pyrenomicetales. de diferite forme (disc. care formează strome brun-negricioase. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras). căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului. Morchella esculenta (zbârciogul). Ordinul Discomycetales. la care ascele au formă de butelie.2 – ramură cu cancer. care au corpul de fructificaţie un apoteciu. Din fam.176).172. Ordinul Sphaeriales.

În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. protecţie etc. 2 . Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. rezultând 4 nuclei. rezultând o celulă dicariotică. Bazidiile se pot forma direct pe micelii. formate din împletirea hifelor miceliene secundare. dicariotic. 8 – miceliu diocariotic. După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. în urma unor modificări citologice. 122 .bazidiospori. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig. cîte o anză (cârlig) laterală.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. urmată de alta normală.178).În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. dicariotic. care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. caz în care se numesc holobazidii sau septete. depozitare.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). haploide. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig. ia naştere. din care doi migrează spre vârful celulei. nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori.Fig. Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. asemănător hifelor ascogene. 4-7 – creşterea miceliului secundar. Capetele a două micelii primare (hife). numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct. 9 – bazidie cu bazidiospori. cea superioară printr-un perete. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar.179). iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport. care prin creştere da naştere miceliului secundar. fie în anumite zone fertile. Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni. rezultând 2-4 nuclei haploizi. un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar. Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R). de scurtă durată. Baziddile pot fi întregi.secreţie. Mai târziu. celule terminale. cu un singur nucleu este separată de. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. nucleul din anză ajunge în celula bazală. După un timp. se apropie şi are loc plasmogamia (P).178. Cei doi nuclei din celuă se divid simultan. iar partea bazală. 3 – coptlarea a două 10). de lungă durată. În bazidiofructe. cu celule uninucleiate. rezultă micelii primare. pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare.179. fiind denumita fragmobazidii. Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1.

barba ursului.2–B. Familia Clavariaceae. carpen.. vb – velum parţiale.lam–lame acoperite de himeniu. plop. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze. C.meloşel). Fig. creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată. numită himeniu .1–Polyporus sulphureus. formosa .1–Boletus edulis. 18o. mesteacăn.000 specii. coralloides . ordinul este împărţit în mai multe familii. După modul de organizare a corpurilor sporifere. p – pileus. Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea . satana. şi produce putrezirea lemnului. Hydnum repandum .burete ţepos (Fig.ciuciulete (Fig.2–Polyphorus betulinus Fig.s– stipes.184. aparţinând la 4 ordine.3). din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre.2–Hydnum repandum.180.182.l8o. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă. C. are 123 Fig. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes).1–Clavaria aurea. pe care se dezvoltă o regiune fertilă.botrytis. 1 – Polyporus hispidus. C.3–Psalliota campestris:m–miceliu. Ordinul Hymenomycetales.183. grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme. fag etc. ramuri. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar. 2 – Fomes fomentarius . dinţi sau ţepi. Familia Corticaceae.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii. Acest ordin numără circa 13.2). Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe. din care mai importante sunt. 3 – Merulius lacrymans Fig. Ciuperca Cantharellus cibarius .1). cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste. pe care se află bazidiile.181. trunchiuri căzute etc.

Famila Boletaceae. pe soluri grase. Polyporus sulphureus(Fig. denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei. sub formă de copită. trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor. Polyporus squamosus ( buretele păstrăv). pratensis şi P.183). de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie. Boletus edulis (hrib. lăptuci). prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. zonată în inele anuale. văcălie). 124 . formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar). alcătuind cortina.toamna se dezvoltă bazidiofructele.183. pălăria şarpelui).lutens de culoare gălbuie. Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile.care elimină picături de apă (Fig. reprezentând un rest al membranei velum universale. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior.185. mult apreciată. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. A. ciupercă de pivniţă). carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul. Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri. Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele. Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). pe partea superioară. are pălăria de culoare. crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. A. ce creşte prin păşuni. P. numai în păduri. Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. moale şi gălbui în tinereţe. de asemenea. apoi negricioasă. crustă sau pălărie cu picior. Prin creşterea ciupercii. cu bazidiofructul olivaceu şi B. de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi.cit şi în ciupercării. produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. Comestibile sunt. Dintre ciupercile micoritice. albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig.cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. Familia Agaricaceae. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare. mămătarcă.184.3). cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes. producând putregaiul roşu. Se dezvoltă pe fag. numită velum parţiale.181. are pălăria de culoare roz-brunie (Fig. pantherina (burete pestriţ). La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa. hulubioare. enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. copită. 182. otrăvitoare. asemănătoare cu o pălărie. moi şi de culoare cenuşie. numită vo1va.cenuşie. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie.regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase. margini de păduri. phaloides (buretele viperei). Psalliota arvensis.184. hrib veninos). prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. În stadiile tinere. cu bazidiofructele de culoare gălbuie. are pălăria de culoare brun . cu latex alb.. cărnoasă. Familia Polyporaceae. 1) şi creşte frecvent în paduri.182. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă. apoi devine dur. are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu). Coprinus atramentarius (popenchi). De pe rizomorfe . (burete de casă. care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. Este o ciupercă comestibilă (Fig. cu picior. stejar etc.181. prezintă pălăriia bombată. cu rol de protecţie al regiunii himeniale. unele pot fi micoritice şi mai rar parazite.183. Fomes fomentarius (iască. piperatus (iuţari . 2). producând putregaiul alb (Fig. de culoare roşietică sau albă în tinereţe. Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase. dispuse radiar. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale. L. are corpul sporifer peren.bureţi iuţi). are pălăria campanulată. Merulius lacrymans.2). sylvatica .l80. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe). în special pe arborii căzuţi. la unele ciuperci. are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar. De asemenea. pitoancă). cauzând putrezirea albă a lemnului. Dintre speciile de ciuperci toxice. ulm. nuc etc. pita pădurii. tari. Genul Fomes are corpurile sporifere perene. 3). Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). prezintă corpuri sporifere cărnoase. comestibile. 2).1). Russula vesca (vineţică.2). menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă. se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . de culoare roşie-gălbuie.1). velum parţiale se rupe. pâinea pământului). de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig.1). Boletus satans (hrib ţigănesc. Ultima specie apare în grupuri numeroase. iute (Fig. căpătând o culoare neagră la maturitate. pajişti. Polyporus hispidus (Fig. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale.

apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi.2). are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig. de culoare măslinie şi miros de cadavru. albe-brunii.184. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie. pergamentoasă şi tare. 1 – Amanita muscaria. învelite într-o membrană numită peridie.186. care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig. Geaster hygrometricus (steaua pământului). Fig.pyriforme. care are corpul sporifer în primele faze subteran. de forma unei căciulite alveolate (Fig.4).Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate. are corpul piriform. are corpul sporifer la început subteran.186.Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai).3).185. Fig. Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos).caesarea. 3 – Cantharellus cibarius. Uredinales şi Ustilaginales. care execută mişcări higroscopice (Fig. burete domnesc). reunite în 4 ordine: Tremellales. 3 – Geaster hygrometruicus. Lycoperdum pyriforme (Fig186. Lycoperdon gemmatum. sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile.2).Amanita caesarea (crăiţe. Fig. 125 . Ordinul Gasteromycetales.1 – Russula sp.1). 5 – Phallus impudicus.5). 2 – Lactarius piperatus. Familia Phallaceae.186. Auriculariales.186. iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. 2 – A.186. 2 – L. Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. cu solzi albi în partea superioară (Fig. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor).185. 4 Scleroderma auratiacum.

apoi germinează şi se formează probazidia. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. 5 – teleutospori. care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad). 188. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. cinerea.Ficnosporii se formează în picnidii. 3 – ecidiospori. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite. 188). creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor. Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice. fel de pungi. Ecidiosporii se formează în ecidii.din miceliul secundar. În ciclul biologic predomină miceliul secundar. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. tăciuni şi mălură. 4 – teleutosor cu teleutospori. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal. 2 – picnidie cu picnospori. unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -. numiţi şi spori de vară. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie. evonymi-capraearum. dar cu bazidiile septate. Ordinul Ustilagineles. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. Ordinul Uredinales. Aceştia căzând pe sol.heterotalie. Teleutosporii formaţi în teleutosori. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri.a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. Fig. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. fiind unicelulari. Ceraştium ş. heteroieă pe pin strob si coacăz etc.formate din miceliul primar. 4 – uredospori. cu bazidia septată. 187. 3 . un. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. Uredinalele sunt endoparazite. ci doar organe de sporulaţie. Bazidiosporii sunt haploizi.187). Cronartium ribicola. Auricularia sambucina.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele.uredosor cu uredospori. din familia Malampsoraceae (Fig. cu diferite tipuri de spori. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. fiind saprofite. infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. S. iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă. 5 – bazidie cu bazidiospori. Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. 2 – ecidie cu ecidiospori. binucleiaţi. Fig. fiind heteroice.

în special. iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. spre exterior. simetrie dorsiventrală.). formată din hife strânse. toxice. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele. Lobaria pulmonaria etc). Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste. Unele specii au în constituţia lor principii active. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite. numite gonidii. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante. Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia. pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). foliaceu. acele şi conurile de conifere). În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. Importanţa ciupercilor. CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. vizibile cu ochiul liber.(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe . iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina.a.). fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. asca şi bazidia fiind omoloage. Usnea barbata ş. Origine şi filogenie. În cazul talului heteromer (Fig. talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară. se află un strat de hife strâns împletite. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. menţionăm: Cytospora Fusarium. având talul de forme variate. Cetraria islandica. Structura. având aspectul unei tufe ramificate.189. Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. cu rol de susţinere. care alcătuiesc stratul gonidial.) De asemenea. După teoria monofiletică. La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară. Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales).a. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda. Lichenii frunzoşi. puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. au talul lamelar. Unele ciuperci sunt micorizante. iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei.1).modula. Rhizocarpon geographicum). după caracteristicele conidiilor. unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate. Anatomic. respectiv din algele roşii. Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită. Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare. Polyporus officinalis ş. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice. Lichenii sunt plante de talie mică. constituind un fel de scoarţă sau cortex. 127 .

Clasificarea lichenilor. Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. înconjurate de miceliul ciupercii. tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat. zm – zonă medulară. care numără peste 20. go – gonidii. CLASA ASCOLICHENES Fig. B l89.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni. când ciuperca fiind o discomicetă. Sorediile sunt grupe mici de alge. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex. 1 – Cladonia rangiferina. din regiunile tropicale). secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă. la germinare. ep – epiteciu.189. C – medula. a – apotecii. 128 . Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. Ascosporii.190. numite cefalodii. 6 – Roccella tinctoria. generând ascospori în asce. Peltigera). 2 – Lecanora sp.00 de specii.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. te – teciu. 3 – Centaria islandica. formează un lichen – zonă gonidială. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. co parteneră. ri – rizoizi. E – rizine. se – cortex. Pe talul unor licheni (Lobaria.Înmulţire. propagare de soredii sau separare de izidii. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu. Cora pavonia.189. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori. numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig. După felul ciupercii din constituţie lichenii. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes. observa nişte umflături cu aspect de gale. se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes. D – scorţă internă. 4 – Xanthoria parietina. grupate în apotecii (Fig. 5 – Usnea barbata. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei.2).

iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor. Altă specie frecventă este C.lichenul galben (Fig. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină.lichenul manei. Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure. 190. histidine ş. în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . răspândite în toate mediile.lichen de munte. Rhizocarpon geographicum (lichen crustos). întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră.). care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia.4). l90. ramnoza.6). trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben.Ordinul Discolichenes. Usnea etc. Grupează majoritatea lichenilor. Cetraria is1andica (Fig.190.mătreaţa brazilor (Fig. Dăunătoare sunt speciile. Parmelia. este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne. Usnea barbata . Rocela tinctoria (Fig. Dintre cele mai frecvente specii. Xanthoria parietina. garduri. are talul foliaceu. lichenii sunt pionerii stâncăriilor. 190.. comun pe ziduri. acizi aminici.m.3) . Importanţa lichenilor. enumerăm: Cladonia rangiferina . ciuperca având corpul sporifer un apoteciu. Xanthoria parietina .lichenul renilor (Fig. folosite ca principii colorante. în scop medicinal (Centraria islandica). l90. contribuind la formarea solului. 129 .cu tal fruticulos. Alături de bacterii şi alge. servind ca hrană pentru reni. manoza.1). are talul fruticulos. se întâlneşte frecvent pe stânci de granit. pyxidata. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare.a). De asemenea. ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina. Ciadonia etc. acizi organici.5).

alcătuit din picior setă şi capsulă. inclusiv). Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare. numită corm. La unele specii se poate diferenţia. Rizoizii. axial. faţă de clorofite. partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. Ciclul de dezvoltare. Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). un muşchi diotic. chiar elemente conducătoare.Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite. cu anteridii şi arhegoane (Fig. Anteridia şi arhegonul. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. Sporogonul (sporof itul). Protonema şi planta. prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. La pteridofite. sunt fixate de substrat prin rizoizi.). Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare. Gametofitul. În capsulă se formează. În anteridie se formează anterozoizi. generând planta. La briofite. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). epidermă. păduri etc.SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. câte doi dintr-o celulă mamă. mecanice. iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie. cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. diferenţiat în ţesuturi mecanice. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. se formează pe tal şi sunt pedicelaţi.sporogonul. Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. independentă. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. reprezentate printr-un parenchim conducător.care îndeplinesc rolul rădăcinilor. de origine epidermală. cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) . conducătoare etc. iar în arhegon o singură oosferă. deci rămâne un tal.191. în special. alcătuit din picior. Sporul (meiosporul) generează. de timpuriu. amintind de protostelul rinialelor. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii. briosporii care reiau ciclul. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. tipice. cât şi cel cormoidic.191). Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. prin meioză. Frunzişoare1e sunt simple. în general. Cloroplastele au şi clorofila b.ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare. a sporangilor (capsula) şi Fig. Gametangii. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică. prin mitoze. În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). de scurtă durată şi dependentă de gametofit. de pteridofite. În dezvoltarea ontogenetică a capsulei. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. dar care formează tot spori. Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice. care reprezintă gametofitul. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . cât şi de cormofite. creşterea terminală. cu sau fără nervură. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. Gametofitul talos. dependentă de partea vegetativă. se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. numită spor o gem. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini.

variat ornamentat. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului.8–secţ. 193). 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a). Clasificarea briofite1or. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă. respectiv arhegoniofori. 2 – opercu. terminaţi disciform. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. Cele peste l0. Fig. Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor. 131 . s – stomate şi a – anteridii. asemănătoare unor bulbili. prin anteridiofor.iar la Hepaticatae. Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor. numite anteridiofori. în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales .5– arhegon.7– elatere şi spori.000 de specii sunt grupate în 5 ordine. Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate. prin sporogon. 6 – arhespor. Rizoizii sunt unice1uiari. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon.193. Hepaticatae şi Bryatae. gametangii. B–secţiune longit. l– scufie. zonă în care se dezvoltă. ramificate.192. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase. 4 – apofiză.6–capsulă deschisă. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). 2–secţiune long. prin arhegoniofor. 7 – columela. Fig. 3 – tal femel cu arhegoniofori (g). Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. 3 – urnă. cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant. capsula nu are columelă şi caliptră. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului. transv. ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. Marchantia polymorpha. În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere.amfiteciu şi alta internă sau endoteciu.setă. Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. 5. iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed. cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate. spori şi elatere.

cuprinde forme cu gametofit cormoidic. însă la maturitate este ridicată de un pedicel. o – opercul.194). Bryidae . numit pseudopodiu. squarrosum etc. Polytrichidae şi Buxbaumidae . a – rest din arhegon. 2 – sporogon mărit. 2 – Funaria hygrometrica. mai dezvoltat la Pcalytrichaceae . Hylocomium splendens. terminată cu un căpăcel numit opercul. transformându-se în turba.Capsula sporogonului nu are setă. SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae. acutifolium.194. numite hialociste.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig. ramuri şi frunze. Andreaeidae. setă şi capsulă.hiroide. cu rol în diseminarea sporilor. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern. având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. c – capsulă.Sphagnum. turficole. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. Prin pădurile umbrite de la noi. Capsula este alcătuită din urnă. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides. cu un singur gen . wulffianum. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi . iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S. 3 – Mnium undulatum. La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. se carbonizează. numite Fig. numită apofiză. frunzişoare. un parenchim şi central elemente conducătoare. datorită mediului acid. 4 – ps – pseudopodiu.În cazul genului Polytrichum după epidermă.Ordinul Jungermaniales. Sphagnum sp. Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule. alcătuind peristomul. format din celule mecanice. Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. Unele celule sunt mai mari şi hialine. sporogon. 132 . iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. care are numeroase specii oligotrofe. apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv.195. 1 – Dicratum scoperium. S. Sporogonul este diferenţiat în picior. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. leptoide. rizoid. Dintre speciile genului Sphagnum (Fig. moarte. Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală.

1) şi Eurhynchium striatum. cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. Pe solurile uscate. Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig. pe soluri argiloase. Ecologie.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase. Se opercul.196). anterozoizii ciliaţi. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris. pe ramuri în descompunere. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. întâlnindu-se pe substraturi variate. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. Predominarea gametofitului. Hylocomium splendens (Fig. cu pH acid. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic. 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. iar capsula este 4-6 muchiată. În pădurile de foioase.frânghiuţă (Fig. iar unii pe stânci. Muşchi au o largă răspândire Fig. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. la mediul terestru. Sfagnetele. prin turba produsă în cadrul lor. pentru combustibil şi ca îngrăşământ. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. Polytrichum pe glob.2). 133 . Mnium undalatum (Fig. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. Briofiţele au un important rol ecologic. Prin păduri cu soluri reavene. 195. Briofitele au legături §i cu psilofitele. cu capsulă mare şi asimetrică. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri. este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci. răspândire şi importanţă. protonema filamentoasă cu cloroplaste. se întalneşte Polytrichum juniperum. Multe specii cresc pe sol.2). 195. adaptându-se. altele pe sporangi. 195. frecvent se întalneşte Atrichum undulatum. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. conservă grăuncioarele de polen. opercul. de dimensiuni mici. Origine şi filogenie . acoperită de o caliptră mare şi franjurată. moderat acide de pînă la acide.196. răspândiţi în variate condiţii de mediu. Prin pădurile de conifere. în special în cele montane.

numit stel. cu dimensiuni de la câţiva centimetri.trofosporofile. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. până la câţiva metri. rar poate fi şi monopodială. Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. Corpul este diferenţiat în tulpină. desprinse dintr-un strămoş algal. Cormul are o structură morfoanatomică complexă. tuberculiform. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile. cel mai adesea fiind taloidic.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. prin sor.00 de specii de cormofite de pe glob. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . Cele peste 300. 8 – plantulă pe protal. Fig. Frunzele sunt de două feluri: mici. cât şi sexuat. tetrade de spori (n). în general. fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. cu care începe gametofitul. Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. sau pseudodicotomic. care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. care prin 3 – secţ. mitoză generează embrionul. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. 2 – lob foliar cu sori. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. 4 – sporange cu spori. În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). muguri tuberizaţi.frunze şi rădăcină. cu corpul vegetativ vascularizat. cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive. La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară).ce prin dezvoltare devine plantulă. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ). anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . se succed obligatoriu două generaţii. numit corm. Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv... 197). 1 – corm. Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. rar filamentos. lipseşte. fiind reprezentat mas. 7 zigot. care prin germinare generează embrionul. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie. adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta. Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. numit corm. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. uneori lemnoasă.197. grupate într-un cilindru central. se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed. de scurtă durată. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). formându-se pe protale monoice sau dioice. stoloni.

1 – Rhynia. Fig. iar de pe rizom plecau rizoizi. eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. situaţi în vârful ramurilor.1). Rinialele au o mare importanţă filogenetică. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. organizare şi particularităţile ciclului biologic. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. Asteroxylon (Fig. rar bifide. Ordinul Rhynia1es. 199. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică. 198. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. Protalul este cilindric. Madagascar şi Florida. 198. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. uninervate. La Rhynia (Fig. Dintre pislofitatele străvechi. în simbioză au ciuperci micoritice. Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă. actinostel şi sifonostel. Frunzele sunt de tip rnicrofil. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. frunze de tip microfil. cu rizoizi în loc de rădăcină. tulpina şi frunze. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). Hornea avea un rizom tuberculiform. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. După gradul de evoluţie. cu 10 specii arbustive. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. Fig. 198. 2 – Asteroxylon. pe care se găsesc frunze solzoase. ramificat cu protostel. întregi. cunoscute ca fosile din Silurian. subteran.2) posedă pe tulpini frunze mici. Cuprinde primele pteridofite. Lycopodiatae.2 – 135 . Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor. sp – sporangi. care au corpul diferenţiat în rădăcină. Japonia. Australia.pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae. dispuse spiralat sau opus.

După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul.Gener sporofilă cu sporange. indică humus de tip moder. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . (m). 201. 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide. acide până la moderat acide. 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. 3 – spor.10-11 – plantulă. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. este o plantă semilemnoasă. fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici. complanatur n etc.Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. Huprezia selago. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. cu humus de tip moder. 5 – protal. 8 – arhegoane cu oosfere. i – ligulă. grupate în 5 ordine . Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin. Selaginella helvetica: 1 – planta. Din germinarea sporului se formează protalul monoic. Lycopodiam clavatum . terminate într-o aristă fină. Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. din Silurian şi Devonian. molidişuri. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig. 4 – În macrosporange cu macrospori. Legidodendronales şi Isoetales). sempervirescentă . sesile. f – tapet. Au dominat Paleozoicul. 4 – spor în curs de germinare.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat. 3 – microsporange cu microspori. saprofit. Pe protal se formează anteridiile.199). L. de formă tuberculiformă şi este incolor. reavăn jilave până la 136 . astăzi supravieţuind doar 7 genuri. reprezentată de un protal monoic sau dioic. pe soluri oligotrofe şi Fig. este 9 – zigot. Ordinul Proto1epidodendrenales. Grupează numai reprezentanţi fosili. 200). cu mai multe specii la noi. reavene până la reavăn jilave. Se1aginellales. supra sau subteran. 200 Huperzia selego Fig. cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera.Lycopodiaceae. Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. dispuse spiralat. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri.pedicuţă (Fig.

iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii. târâtoare. dispuse pe 4 rânduri (Fig . creşte pe stânci umede. având la bază o anexă solzoasă. dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş.a. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. cu frunze mici şi inegale. dispuse altern sau opus. Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate.Isoetaceae. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere. Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi. Familia Selaginellaceae. 137 . În urma germinării sporilor se formează protale dioice. Selaginella helvetica . pe glob însumează cea 600 de specii. ramificate dicotomie. cu frunze de tip microfil. Ordinul Isoetales Are o singură familie . Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer. Are tulpină ierboasă. având câte un sporange. cu 2 genuri actuale.jilav-umede. Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice.struţişor. Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme. subalpină şi alpină. la vârf cu numeroşi dinţi. iar la noi fiind cunoscute numai două specii.20l). de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris. numită ligulă. cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. concrescute într-un manşon sau teacă. calcaroase din regiunea montană.

nutritive de elatere desfăcute rezervă. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile.203). 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse.ramosissimun etc . în vârf cu spic sporifer. Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ). prin fâneţe şi culturi.202). Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă. anteridii. 3 – sporofile cu sporangi. formând fitocenoze.cu verticile de ramuri la noduri.Clasific are. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale. De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile. O singură tulpină verde.202. se formează la germinare 2 protale dioice. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană. tulpini fertile şi sterile.La ambele specii. Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite. Sporofitul are în sol un rizom articulat. După împrăştierea sporilor. sterile. 3 – sporofilă cu tuberculi. 5 – spor cu arhegoane. asimilatoare. sunt brunii şi neramificate. de asemenea. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. cu rădăcini Fig. E. indicând soluri cu exces de umiditate. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. Tulpinile asimilatoare. Are. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. pe terenuri nisipoase. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. întâlnim la: Equisetum hiemale E. creşte în lungul văilor umede.Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. Equsetu m arvense. bospice de sporofile. Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. Importanţă economica. diferenţiaţi pe sexe. 4 – spori. 6 – anterozoid. coada calului (Fig. are şi el tulpini sterile şi fertile. Equisetum telematia . verzi.coada calului (Fig. 8 – zigot ăn dezvoltare. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 . 2 – tulpini sterile. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile. apar mai târziu şi au ramuri verticilate. Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni. prin germinarea sporilor. creşte frecvent prin locurile umede. palustre . Equisetum arvense: 1 – Fig 203. Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi. prinse de substrat prin rizoizi.

este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire.clasificare. fertil. având formă de lamă foliacee. Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic. compuse. iar în sistemele mai noi în 8 subclase. steril.Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. în condiţii de umezeală şi de temperatură. Frunzele sunt macrofile. unistrat la leptosporangiate. care apare prin pajiştile de munte. La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. sectate sau lobate. stoloni subterani. verde şi pluristratificată. iar protalul este anual. de pe rizom. fosile. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. rar dioice la ferigile heterospore. având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. Sporangii sunt grupaţi în sori. deci de scurtă durată. Frunzele sunt de tip macrofil. germinează. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. Embrionul format după fecundare din zigot. Răspândire. Cele peste 10. Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. acoperiţi în multe cazuri de induzie. alcătuind sori. intrând la finele acestuia în declin. Sporangele are la exterior un perete gros. 139 . 204). cât şi arhegoane cu oosferă. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice. Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede. peren. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc. anual se formează o frunză cu 2 segmente. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. La ferigi sporofitul este dominant. asimilator şi altul gălbui. întregi sau incizate. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. Fig. frunze. Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen. Aceştia. numită induzie (Fig. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). iar unele din cele tropicale sunt arborescente. din care prin meioză se formează numeroşi spori. iar gametofitul este de scurtă durată. bulbile epifile şi fragmente de protal. unul verde. dând naştere la protale monoice. reprezentat prin spor şi protal. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. acoperiţi sau nu de o membrană. format dintr-o celulă epidermală. 204.

Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. Subclasa POLYPODIIDAE 140 . Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate . răspândite în zona tropicală şi temperată. cu 2 genuri de ferigi străvechi. lemnoase şi erbacee.

pe soluri reavene până la jlave-umede. acoperit cu rare palei 3. 2. se întâlneşte pe văi. Matteuccia struthiopteris (spata dracului). cu troficitate scăzută până la ridicată.iarbă dulce (Fig 306. pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare .Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197. care poate fi recunoscută după 1-planta. moderat acide până la slab acide.Phylitis scolopendium. fără induziu. Frunzele sunt de tip macrof il. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă). cresc Asplenium trichomanes (straşnic).2-5 penatisectate. cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb.In aceliaşi condiţii ecologice. cu sorii alungiţi.Reuneşte ferigi. purtând pe dos sori rotunzi. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede. 2). specie perenă. În făgetele de pe povârnişuri şi chei. prin păduri şi stâncării. cu structura cilindrului central variabilă. cu rol în deschiderea sporangelui. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic.Are sori nuzi. răspândita până în etajul subalpin.foliola cu sori. Ordinul Filicales. are frunzele dublu penat sectate.Prin zavoaile de la gurile Dunării. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). rotunzi şi confluenţi. moderat acide pînă la neutre. crăpături de stânci în pădurile umbrite. cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. Dryopteris robertiana este o specie calco-filă. sori rotunzi şi 141 . (solzi). 2-3 penatisectat. iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana.ruta muraria (ruginiţa). de la protostel şi pană la eustel. specifică Fig 205. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). acoperiţi de o induzie reniformă. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. fără induziu.Specia este comună în pădurile montane. A. Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet. nuzi. Fig 206. este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană.Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului).ferigă (Fig 205). în majoritate ierboase. cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului.Polipodiidele sunt izospore.Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. cu frunzele penatisectate şi sori mari.sori cu induzie rasucita.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană.In pădurile noastre cresc numeroase specii. pe humus de tip moder-mull şi moder. 1. în amestecuri.000 de specii. rar întregi. acide. grupate în tufă. se recunoaşte după frunzele mari.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. l). În făgetele montane.calcicolă (Fig 206. cu induzie rudimentară. Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. s-sori. Cele aproximativ 9. sectate . peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei. lamina lanceolată. amestecuri şi prin molidişe. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. dispuşi pe 2 rânduri paralele. Dryopteris filix-mas . În locuri stâncoase. dublu penatisectată. pe dos cu sori rari. are 2. lungi de peste 1 m. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. limba cerbului).

tăieturi de păduri. În zona montană.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului).Se întâlneşte în feăgete şi molidişe. rar în cea colinară. pe soluri cu humus de tip moder. acide. afânate şi cu umiditate ridicată.acoperiţi de un induziu în formă de scut. umede. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 . plantaţii şi în pajiştile montane. pe soluri scheletice.

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

tisă (Fig 215). . ca si prin seminte cu sau fara aripa. este un arbust dioic.Arbore exotic. În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. Larix decidua (larice. familia Taxaceae.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel.nana. uneori gigantici. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste.Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril.asemănătoare cu ale pinului silvestru.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor.zadă). Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori. caduce şi dispuse pestimat. introdus la noi în scop decorativ. dispuse câte 3 în vesticii. cu frunze aciculare. pe ramuri nutante. dar numai câte una sau două.Vegetează la limita superioară a molidişurilor. pungente.In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J. Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere. 4-sămînţă. . 148 . 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig.Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12).Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor. 3-con mascul.3-flori femele.In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri. 1-ramură cu frunze. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră.Acele sunt tot câte două în teacă. Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele. cu frunze aciculare şi conuri mici.communis ssp.2-floare masculă. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte..Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase. iar rădăcinile emit pneumatofori. cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212.Din ordinul Taxales. Conurile sunt mici şi ovoide. Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus.Arbore indigen cu frunze căzătoare. Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău. cu frunze semipervirescente. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste. dispuse spiralat. specii din genul Thuja şi Cupressus. purtătoare a unui singur ovul erect.4-con. la noi creşte spontan specia Taxus baccată . având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală. 213 ) cea externă). Juniperus communis -ienupăr (Fig 214). Pinus sylvestris: Fig 213. pe stâncării calcaroase.

fără canale rezinifere. jud.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide.ramura cu flori mascule. prin sământa. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare.Cele femele au carpela fertila (terminală). rar liane. uninerve .4 floare femela. început de dublă fecundatie. 2-2A . Este un arbore dioic. fiind singura parte netoxică. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege. Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. cu frunze aciculare . 5 . 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula. Tisa are un lemn foarte valoros. Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă. alcătuit din mai multe bractei. fiecare floare cu câte o bractee. înconjurată de câteva perechi de solzi sterili. Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului. Vrancea). formare a unui endosperm secundar. Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. jud. prin floare femela.tulpină de plantă femelă. 3. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. 6sect long.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor. cărnoasă. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi. cu frunze variate ca formă. cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase. aparţinând familei Ephedraceae.Apare un început de ovar. fără canale rezinifere. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei. polenizarea prin insecte. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun. 5-sect long.floare mascula. 2. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară. deci reprezintă giranosperme evoluate. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic.Fig 214. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6). aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice. la bază cu un periant rudimentar. sunt caractere ce le apropie de angiosperme. 4-floare femela Fig 215. cu un perigon redus. 149 . 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă. iar perechea superioară devine cărnoasă.

şi leptosporangiate. Pinofitele cele mai vechi. Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. o au gnetatele. de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales. protejândul dând naştere în evoluţie la pistil. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici. Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate. care sunt cele mai evoluate gimnosperme. lobate.). pteridospermalele.O poziţie aparte. cât şi ierboase (anuale şi perene). Origine şi filogenie. Cycadales. liane).Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor.Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul. formele de tranziţie. din ovarul căruia a rezultat fructul. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales. cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. Frunzele au forme şi mărimi diferite. peste 10. 136). Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului. floarea 150 . arbuşti. Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele.formând fitocenoze. rămuroase şi fasciculate. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor.000 de specii. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul. Rădăcinile pot fi pivotante. evoluând paralel cu ferigile eu. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori. a ovarului şi a seminţei închise în fruct. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble. au determinat modificări morfo-anatomice. sectate şi compuse. argumente în acest sens fiind.Pot fiŞ întregi.Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială. Orobanche ş. În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae. Cordaitales. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta. dispuse pe tulpini altern. probabil chiar mai înainte.a. cu cilindrul central un eustel până la atactostel. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc. din lipsa fosilelor mezozoice.IV pag. Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae. Lathraea. opus sau în verticil.

Takhtajianşi W. variabile ca număr. florile sunt diplochlamidee. fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. Pe baza caracterelor morfo-anatomice. cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys).000 de specii lemnoase şi ierboase. lemnoase şi ierboase.. Embrionul are două cotiledoane. solitară. cu cilindrul central de tip eustel. După sistemele mai recente de clasificare (A. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. bace. apărute în Jurasic. rar bicolateral şi dispuse concentric. la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic. apocarp.000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii. cotiledoanele lipsesc. excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. Piperales. La Viscum. La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae. Aristolochiales. adoptate şi de botanişti români. obişnuit. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171. cu aspect de con (familia Magnoliaceae). Hamamelidae. angiospermele. simetrie actinomorfă. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. Rosidae. Clasificare. frecvent pe tipul 5 sau 4. Caryophyllidae şi Asteridae. achene. Zimmerman n). cu 58 de ordine. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii. cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă. cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată.sau hemiciclice. Nymphaeales şi Papaverales. Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor.G.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul).000 genuri cu aproximativ 300. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. stamine şi pistile libere. Ranunculales. Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. Dilleniidae. rar zigomorfă. Cele cea 10. raspândite pe tot globul. Frunza este de forma variată.policarpicelor primitive este bisexuata. biochimice. drupe). diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. De regulă. ovar sincarp inferior etc. menţionăm: periantul format din elemente libere. de regulă peţiolată. Cuscuta etc.C ronquist. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. cu 19 orine. A. Liliiadae şi Arecidae. L. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. gineceul. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. Obişnuit. capsule . iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. rar sincarp. rar 2. subtropicală şi tropicală. zigomorfe. Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. policarpelar. serologice etc. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. cu numeroase petale libere. numărul mare de stamine. la care fie s-a redus sau sunt concrescute. fructe de diferite tipuri (folicule. flori unisexua te. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. cu un singur cotiledon. 151 .

) lB. Asarum europaeum . stipelate. indicând un grad de superioritate. Capsula este globuloasa.pochivnic. lung peţiolate. stelata. caduce. Fig216. rar lemnoase. cu rizomi şi rădăcini adventive. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice. Florile sunt mari. capsulă. cu humus de tip mull. cu formula florală*%P(3)A6+6 . 3+3G(6-4). slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave.Dintre familiile cuprinse în acest ordin. clematitis .actinomorfe sau zigomorfe. după formula florală: @P∞A∞G∞ .a. Florile sunt mici. Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3). M. natante sau 152 .Aristolochia elemaţitis: l-planta. iar din fructe se extrage uleiuri eterice.Acest ordin cuprinde o singură familie. kobus ş. cu frunze persistente. camphora (arbore de camfor). Japonia. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). vii si semanături. M.Asarum e uropaeum:1. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea). C. coriacee. de exemplu: Magnolia acuminata.Fructul este o bacă sau drupă.long. M.217. cu flori ciclice. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum.floare (secţ. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri. alterne. Fig. rar persistente. fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale.213) se întalneste prin lizere. Familia Aristolochiaceae include plante ierboase. Au frunze mari. dispuse spiralat pe un receptacul alungit. unii din ei cultivaţi şi la noi.mărul lupului (Fig. Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. bisexuate.răspândit China. spontane în regiunile calde. Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare. unisexuate sau bisexuate.). Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. A. dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive. cu înveliş colorat. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele.fruct. multispermă. dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi. genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi.Frunzele sunt mari cordate sau peltate. pe soluri cu troficitate ridicată. cu 6 loje. nuculă sau bacă. bogate în uleiuri volatile. cu dispoziţie ciclică. Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase. tufărişuri.lAfloare (secţ. pe tipul 3. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. simple. Din cele 200 de specii. având numeroase stamine şi carpele. nediferenţiat. piperul lupului (Fig 217). La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C.2-diagrama florală. grandiflora. menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae. cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua.long. Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare.

Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . Tro11ius europaeus caliciu şi 1.Formula florală este: P3+3A ∞G∞ .. de asemenea.Embrionul este mic si are doua cotiledoane.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. alcătuind. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă. Nuphar luteuro (nufărul galben).In Delta Dunării. termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar. bace. spirociclie. Frunzele cu sau fără stipele. lotus var. Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae. dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale. lotus). anemofilă rar ornitofilă. Jijila. în mod spiralat. fitocenoze. numita fovea. ocrotit. Helleborus purpurescen Fig 220.Clematis ).Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit. În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia. peţiolate sau sesile.) şi alcaloizi (aconitina. ciclic sau hemiciclic. 1A. sunt multiple. N. de mere efect peisagistic.emerse. simple sau compuse. formează fitocenoze întinse. băţile Crapina. variate ca formă. cel mai adesea bisexuate. Ordinul Ranunculales Prin polimerie. Floril e sunt viu colorate. Staminele şi carpelele sunt numeroase.Fructele de regulă. libere şi dispuse spiralat. 153 .a.Florile sunt mari.fruct corolă. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare.La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina. bisexuate. heleborina etc. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium).plantă. apocarpie ş. rar opuse (Clematis). a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc. fie diferenţiat în Fig 219. creste în apele calde.folicule. în majoritate ierboase (perene. alterne. decozina.thermalis (dreţe. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii. achene. un nufăr cu frunze foarte mari. este mai frecvent decat cel alb. se apropie si este înrudit cu magnolialele. originar din bazinul Amazonului. iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb).

Subfarailia He11eboroideae.cu flori mari. se întalneste Trollius europaeus. cordate si magini dintate. 3a-fruct multiplu. se întalneşte Caltha palustris ssp. laetacalcea calului (Fig 221. Helleborus purpurascens . 154 . indicand acumulare de humus. A. cu humus de tip mull. liziera pădurilor. tauricum. moldavicum s. cu Fig 221.Unele specii au flori galbene (A.1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere.dezonina s. 2afucte.Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. galbene. are numeroase specii la noi.Isopyrum ţhalictroides . spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag). neodorante. 3 -Ane mona nemorosa. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale. la folicule .). iar fructul este o bacă neagră. Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal. laeta (1). Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede. 1..lucioase.Planta este ocrotită.222. jnepenişuri. apare mai frecvent în subzona fagului.1). vulparia). 2-Ane mona ranunculoides. 2-fruct multiplu Fig.Flori relativ mari. mull-moder şi reavan-jilave. albe-galbene (A. dar cele mai multe specii au florile albastre. albe. pe soluri cu troficitate ridicată.a. În pajistile montane. pe langă pîraie şi zăvoaie.Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate. prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). anthora). frunze mari.bulbuci de munte (Fig 220. 3b-diagramă florală. Caltha palustris ssp. avand flori mici. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. A.Ranunculus ficaria (3). cu tepala superioară sub forma de coif sau cască. pepiniere şi în semănături. violete sau purpurii (A. este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa. purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. pe stancării.spanzul (Fig 219). Prin liziere. toxicum. Isopyrum thalictroides.găinuşi (Fig 222. Prin locuri mlăştinoase. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus. dispuse în raceme. cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul. iar florile sunt zigomorfe.a. Actaea spicata (orbalţul).). Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule).

În pajiştile uscate. Hepatica nobilis (1) şi H.Flori albe sau verzui albe.(omag).Se recunoaşte după frunzele bazale. R. peţiolulate. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată.nemorosa .221. ficaria grausor. terminale . cu flori mari. Aco niturn sp.Specia este răs-pandită în pădurile montane. se intalneste Pulsatilla alba (deditei). cu florile de culoare galbenauriu. altele sunt toxice pentru animale. este o liană. primăvara timpuriu.Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec. cu lacinii îngust liniare. avand frunzele lobate şi florile albastre. cu limb rotund. .3).Fig 223. cu frunze opuse. deci întalnim fenomenul de heterofilie. are frunze tot trilobate. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). vernală. 2Ranunculus carpaticus: a. sunt cultivate în scop ornamental. se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului. cordat sau reniform. cu un verticil de 3 frunze. amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri. În zona de munte.piciorul cocoşului (Fig. începand de la campie şi pană în zona montane. transsilvanica . Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator). Multe specii sunt utilizate în scop medicinal. frecventă în toate pădurile.gălbinele de munte (Fig 224. este un endemism carpatic. Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale.Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar. se recunoaşte după frunzele trilobate. Hepatica nobilis . galbene-aurii si frunze sesile. este o specie perenă. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. bdiagrama. C.Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. carpaticus . Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222. cu florile mov-purpuriu. lung peţiolate. 155 .poliachena .3). H. 1).crucea voinicului (Fig 223.Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului). cu lacinii liniare.1). spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală.2). este o plantă perenă.224. lung peţiolate. cu periant din 4 (rar 5) foliole. fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară. Consolida (nemţişor) etc. adunate în inflorescenţe cimoase . însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi. apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară). mari. transsilvanica (2) Fig 224. tufărişuri. prin chei.păştiţa albă (Fig 222. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă. albastre-violet.2). imparipenate. Importanta ranunculaceelor. u:ntisor (Fig. cu cate 3-9 foliole. iar prin păduri. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . livezi. Aquilegia (căldăruşe). Ranunculus auricum (1). A.2). Montana.Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă. Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. Clematis vitalba (curpenul de pădure). specie stoloniferă. viticella. Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă. penat sectate. palmat-sectate. cu flori solitare. caracteristic pentru făgetele carpatine. cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi. începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană. frecvent este R.trei răi (Fig 223.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii.

Berberis vulgaris . Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta. se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate. Mahonia aquifolium (mahonie). Se recunoaşte după frunzele persistente.dracila (Fig. rar ierboase. alterne. Ordinul Papavera1es 156 .Berberis vulgaris: a .225). trimere .Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase. Fig. cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. imparipenatcompuse. Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. b. c ramură cu spini. caduce sau persistente. pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate.225.Creşte în special în etajul colinar.Florile sunt actinomorfe . de regulă arbuşti. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune. K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule.fructifera. originară din America de Nord. cu frunze simple sau compuse.ramură floriferă. d-diagramă florală. este un arbust spinos.

creşte prin locurile umbroase. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice. la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate. cu frunze divizate.Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi. Corydalis bulbosa: 1-sect. zigomorfe. Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere.cu flori galbui-albe.Se recunoaşte după tuberculul gol în floare. predominant. cu frunze sectate. c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă. şi embriologic. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită. stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) . fără stipele. compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. in general nestipelate.Androceul 157 . dubium (mac alb). Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere. lobate sau sectate. Fructul este o capsulă silicviformă. rar indehiscent. Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo . sunt mici.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta. sferic.Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse. frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F. actinomorfe sau zigomorfe.buruieni segetale şi ruderale. cu flori ciclice.Larg cultivată este specia P.226. Chelidonium majus .solida are tuberculul. reprezentanţi lemnoşi.Intreaga plantă conţine latex portocaliu. P. bogat în chelidonină şi berberină. cu nectare şi staminele grupate în Fig. frecvente prin locuri cultivate si ruderale. Vaillantii (fumurita). P. nigelariţă (Fig.227). hybridum . in special pe calcarele din zona montana.226). P. este o specie perenă. Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent. avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi. frecventă în păduri. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi. prin pînă la moderat acide. Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi. cu canale laticifere şi latex incolor. stancoase.În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei). 3-fruct. În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum. C. lasand impresia a două majus a . iar ca specie ornamentala se foloseşte P. cu frunze alterne.rostopască. neutre Fig 227.rhoeas (mac roşu de camp). Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează.orientale (macul turcesc). iar corola consta din 2 cicluri de petale. capnoides. colorat în alb sau portocaliu. vernală.diagramă.sect prin tubercul C . pe soluri jilav-umede. somniferum.4G(oo -2 ) . cu frunze alterne. cat şi din punct de vedere biochimic. Florile grupate în inflorescenţe racemoase.Chelidonium două mănunchiuri de cate trei. 4. folosită în scop medicinal şi alimentar. cu una sau două petale pintenate.Fructul este o capsulă.In pepiniere si lizire. bisexuate si cu numar variabil de elemente.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii.

din care cităm: U. cu frunze alterne. Cheia etc. ciclice. Gineceul este apocarp pană la sincarp. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2). cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate. cat şi de rosacee. Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. masculă.Nu are reprezentanţi în flora noastră. minor ulm de camp (Fig. P. U. creşte în Banat şi Oltenia. iar polenizarea este anemofilă. achenă. Introduse în scop ornamental. adesea simple si stipelate. specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic . cu ritidom neted care se desface în placi mari.Ovarul este superior sau inferior. Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti. Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 . Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată.Invelişul floral poate lipsi sau este simplu. răspândite în regiunile calde. polimere pană la tetramere. ale cărui specii sunt arbori înalţi. australis (sambovină). cu frunze alterne sau opuse. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase. prin parcuri.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar.ramurg cu fructe şi frunze. Frunzele sunt mari. Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii. Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină).Platanus . grupate în inflorescenţe cimoase.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. Rîrşova. cu un număr variabil de stamine şi carpele. palmat-lobate. orientalis şi P. cu fructul drupă. lung pedunculate. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii. monoici.este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae). Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme. iar florile sunt apetale.x hybrida (platan). rar haplo sau he-terochlamidee. Florile sunt mici. apropindu-se de ord. stipelate. se întalneste Platanul occidentalis. glabra (montana) .228). din 6-4 elemente. achlamidee. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor.).Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2. rar drupă.Florile sunt bisexuate sau unisexuate.ulm de munte.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri. Magnoliales. cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute. C. Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive. sepaloid. C. unisexuate sau bisexuate. 5-fioare fascicule (glomerule). cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. Greci. occidentalis este introdus în scop ornamental.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee. păroase. răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin.Fructul cel mai adesea este o samară. cu Fig 228. adesea asimetrice.În scoarţă au fibre liberie ne lungi. format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură.

se extrage fibre textile de mare rezistenţă. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite. vii şi în scop ornamental. (păduri de luncă). cu frunze simple. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent.duda sau soroza . simple sau compuse. iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă. Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura).La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea.este comstibil. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară. Pe terenurile. frecvent penat-lobate. ulterior şi în scop medicinal.Florile sunt unisexuat dioice. tufărişuri. prin liziere.au laticifere nearticulate. cu 2-3-6 carpele şi ovar infer. alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. pentru garduri. frunzele mari. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul).Periantul este simplu. plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică). este plantă perenă. bogate în resturi organice. stipelate. formand amenţi. întregi şi persistente. cu frunze căzătoare mai rar persistente. vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi. rar lipsă. În liziere. cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii. Florile sunt unisexuat monoice. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. alcătuit din 4-lacinii. Fructul . Fructul este o achenă.La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar.La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). Humulus lupulus (hamei). cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde. avand faţa superioară a frunzelor scabră. uneori concrescute .Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului. pendule. şi lemnul are multiple întrebuinţări. închizand în interior numeroase nucule. cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 . Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase. iar cele femele toamna. Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. prevăzute cu o cupă. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara. frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus). dispuse altern.Florile femele sunt situate la varful axelor.Reuneşte arbori şi arbuşti. ♀P5-4G(2). Filogenetic.Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 .Florile sunt unisexuat monoice. Din Boehmeria nivea (ramie). rar lemnoase. persistente. stipelate. nigra (dud negru). întregi. reunite într-un fruct fals şi compus. receptaculul sau axele inflorescenţei. cu. se presupune că fagalele. volubilă. Familia Fagaceae Cuprinde arbori. în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. cu periant nediferenţiat. plantă tropicală. pe soluri cu troficitate ridicată. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei. Familia Urticaceae Include plante ierboase. reunite în inflorescenţe cimoase.cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. cu frunze simple sau compuse.Formula florală este: ♂P5A5 . grupate în cirne sau raceme stranse. la care participă perigonul (Morus). lobate şi creşte prin zăvoaie. conţinand lupulină. alterne. mult redus la cele femele.Periantul este alcătuit din 5 elemente. cu fibre textile iar organele. ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine. Prin aparatamente. rar arbuşti. frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). uneori protejate de un periant. Florile sunt unisexuate. obişnuit monoice. fără laticifere. răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). În sudul ţării. Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa). stipelate. alterne. ♀P5G(2) .

Cupa provine din proliferarea receptaculul. Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus. în procesul evoluţiei. 2. sporadic mai apare şi hibridul F. de caucaz). 3 floare fem hibrizi.floare femela. Castanea. liniari şi spatulaţi. Fagus sylvatica: 1Fig 330. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve. 31. fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. În pădurile din sudul ţării.diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului. inflorescenţe mascule globuloase. eliberînd 2-1 achene (jir). auriculate. cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299. taurica. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore. care are apendiculii cupei subulaţi.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi.pauciflore. Genul Fagus (fag) se. F. prevăzută cu solzi sau ţepi. orientalis (fag oriental. Larg răspandit. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar). caracterizează prin muguri fusiformi. alcătuind făgete pure. ♀P3+3G(3). marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. Fructele sunt achene. trimuchiate . 160 . 2-floare mascula. foliacei. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 . Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula.Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv. atat dicaziile amenţilor masculi. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii. înconjurate de o cupă lemnoasă. Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc.Prin simplificare. liniari şi nepeţiolaţi. poate fi recunoscut după apendiculi cupei.

iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase. Q.Betula pendula. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi. Q. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. cu lujerii glabri şi verucoşi. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă. creşte prin locuri umede. Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. neauriculate şi ghinde sesile. amenţi tomentoşi. susţinute de o bractee lobată la Alnus. aşa cum 161 . . pubescens (stejarul pufos). con cu fructe.Fig 231. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. Q. iar la Carpinus achenele au o aripă. 3. cu stipelele caduce si dispuse altern.Alnus glutinosa: . Q. Betula. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4). se mai întîlnesc două specii. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase. În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232. avand ramificare sirapodială.Corylus B. cu bacterii. Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti. apare Fig 232. sunt achene sau samare. frainetto (gîrniţa). cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent. Castanea sativa (castanul comestibil). prevăzută cu apendici ţepoşi. Ilex . Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate.ramură înflorită.pubescens (mesteacănul pufos).gorun (Fig. cat şi staminele ramificate. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. În zona montană. La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara. caracteristica. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi. Q.Carpinus betulus.Amentii masculi se formează din anul precedent. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii.Fructele. Betula. relicte glaciare. cu lujeri anuali avellana. formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică.3). 1 . pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. Corylus sau la florile femele la Alnus. iar cei femeli în anul înfloririi.230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. Dintre speciile mediteraneene. incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A. 6achene. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). coccifera etc. în special în turbării. concrescuţi. pedunculiflora (stejar brumăriu).ament femel. iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi. A. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. Genul Betula (mesteacăn). care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate.petraea. este un arbore mediteranean. amintim: Quercus suber (stejarul de plută). Florile mascule au doua stamine la Betula. subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare. etajului subalpin. Q. 2. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti. pubescenţi.Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus. În Carpatii Orientali. 2B-fruct. cu frunze sempervirescente.3. Q. întalnit si la noi. ♂P2+2G(2) .

3. în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. nigra (nucul negru american). arbore cu ritidom brun întunecat. afară ieşind doar stigmatele roşii. Pe suprafeţe reduse. Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae. Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România. iar C. S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase. 25-3).sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6.Polenizarea este anemofilă. 162 . Genul Carpinus are la noi două specii: C. sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile. Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus. dure. cu frunze imparipenatcompuse.b) şi perigon (I-III). care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina.Are flori unisexuate. frecvent în pădurile din zona deluroasă. spontan în Banat.nucul (Fig. la maturitate de culoare neagră. 2-floare mascula din faţă. nana (mesteacăn pitic). Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i.floare mascula văzută din spate. alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole. Juglans regia . uleiuri si substanţe aromatice. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. S1. 4. evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant. Oltenia. dispuse altern.ramură cu flori femele şi amenţi masculi.2). care apar din muguii axilari ai anului anterior.este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. lobul median fiind mult mai mare. maxima este cultivat prin parcuri. adanc brăzdat şi fructe sferice. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri. Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca). Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. fără stipele. iar cel mai cunoscut la noi este.aici având limita sudica a arealului mondial.Florile femele au doua carpele şi ovarul infer. specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă.Speciile conţin taninuri. Fig 233 Juglans regia: 1. avand achena cu o aripă trilobată.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. cu înveliş exterior cărnos indehiscent. a chalazogamiei şi prin structura florală. 6. C. raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. cu flori unisexuat monoice. Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte.floare femelă cu hipsofile (D. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar. C.carpen (Fig 232. 5drupe false. betulus.7). colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232.1). orierrtalis (cărpiniţă).

obişnuit bisexuate. pentamere. pe stîncării. gălbuie.petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre. R. Florile sunt dialipetale. cu caractere bine conturate.1).Ramurile sunt spinoase. se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane.Fructul este o bacă globuloasă. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase. bogate în vitamina C. cu gust acrişor. adesea pubescentă sau glandulos setoasă. coronarius. bisexuate si fructul folicula.234.inodorus (iasomie. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. R. R. adesea fiind cultivat pentru fructele sale. latifolius. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării.aplpinum (coacăz de munte). se întîlneşte prin pădurile montane.La fel. Ph. creste spontan în pădurile montane. Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate. suculente.umede si stancoase. cu peste 150 de specii arbustive.235). adesea redus la 2-1 cicluri. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă. răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii). uva-crispa: A-floare. lamaiţă). iarbă de urechi).aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental.Dintre reprezentanţii mai comuni.Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. prin locuri umbroase. Ph.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată. cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane. cu un rizom napiforrn. folosite în stare proaspătă sau preparate. 163 . rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar. androceu cu stamine libere (dialistemon). cu androceul din mai multe verticile de stamine. 2-R. sau roşcată. văi umbrite şi umede în zona montană. solitare sau cate 23. bace roşii. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234.2).Se întalneste prin păduri şi tufişuri. Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph.nigrum (coacăzul negru).Flori alburiu galbene-verzui. R. Ribes uva-crispa . gros şi frunze cărnoase.agriş (Fig. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. 1-Ribes rubrum. frecvent cultivat pentru bacele negre. ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride.234. cu ovar super sau infer.rubrum -coacăzul roşu (Fig. R. are bacele roşii.

255). Pe lînga paraile montane creşte S.1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides.Sempervium montanum Fig. cuprinzînd 3-11 flori stelate. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum. frunzele sunt dispuse în rozete.3. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S. încat formează mici pajigti pe stâncării. telephinum (fabaria). 5. stellaris si S. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga. mai rar altern sau opus. cu rozete de frunze grase. În zona montană. av and florile galbene. cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă).Numai pe stancării calcaroase se întalneste S. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa).Saxifraga paniculata. prin păduri si stancării se întalneste S. Pe stancării.iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană.Fig 235.luteoviridis. cu florile roşii. cu periant dublu. ruthenicum. Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă. cu petale palid-galbene. În etajul subalpin şi alpin. marmoreum. S.verde-gălbui.Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. paniculata. cu petalele forilor de culoare roză. 164 . cu petalele albe sau purpuriu punctate.rar 3-5 carpele.verzişoara de munte (Fig. Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob.Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte). androceu din 5.237. Toate speciile sunt foarte decorative. cuneifolia. cu o inflorescenţă corimboasă.Obişnuit. pentamere. Fig 236. din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere. pe stancării calcaroase creşte S. cu un periant sepaloid.Florile sunt bisexuate.4-partit.adesea unite. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene.

În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera. dar cea mai cunoscută este D. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. lemnoase şi ierboase.prin floare la Prunus.Polenizarea este entomofilă. bace.secţ prin floare la Spiraea. false. 4. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase. nucule. Fig 238. pentamere. cu caliciu simplu sau dublu.prin floare la Rosa. stipelate. bisexuate.Florile sunt dialipetale. 2. 2secţ.diagramă florală.diagramă. persistent si corolă din 5 petale libere. în funcţie de axa florala. l. drupe. -Sorbus. Fructele pot fi multiple.secţ.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine. 3. acoperite cu peri glandulari. adesea reducandu-se la 2. unicarpelare etc. În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul). cu frunze alterne. fructe multiple etc. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig. Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii. simplesau compuse. rar anemofilă. prin floare.diagramă florală. 165 .eu poziţie variabilă. ordinul se apropie de policarpice. care poate fi convexă.238) . care are o rozetă de frunze.La formarea fructului participă adesea şi axa florală.Din cele cateva familii existente pe glob. bisexuate. avand frunzele cu stipele perechi. secţ.cicluri. rotundifo1ia (rouă cerului). cu androceul din mai multe verticile de stamine. concavă sau urceolată. Ordinul Rosales Prin staminele numeroase.diagramă. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi. Flori actinomorfe. 4.Fructele sunt de tipuri variate: folicule.

japonica etc.sect. 3.carpela cu stilul paros. dispuse în corimb. Fructul este de tipul foliculei.receptacul cu caliciu persistent. dintre care mai frecvente sunt: S.ramura cu flori si fructe.Fig 239. cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2.ramura cu Fig 242.fragment de lastar. După forma receptaculului.sect prin floare. Rubus idaeus:1. familia se împarte în 4 subfamilii. chei. 4. fiind foarte decorativa. Rubus hirtus : 1. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana.ramura cu Frunze. 3. Subfamilia Spiraeoideae. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav. creste prin locuri umede.cuprinde cel mai adesea arbuşti. 2.sect.barba popii. S. prin floare. Rosa canina: 1. vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. Fig 241. tipul de gineceu şi fruct. 5.diagrama. prin fruct Fig 240. albe. cu flori mici. Hibridul S.văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari. 2. Potentilla alba: Planta si fruct flori. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). douglasii. 2. Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 . Aruncus dioicus (vulgaris) . În parcuri se cultivă numeroase specii exotice.

Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii. crescand pe soluri oligotrofice. batătorite.este globuloasă. avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf. cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior. Rubus idaeus . Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P. iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat. Prin locuri umede. frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă.viu colorate. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate. frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior. aleppicum. arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat.palustris (Comarum palustre) . R. alnete.rivale (căltunul doamnei). Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. hirtus . făgete şi amestecuri. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti. uneori prin culturi de paioese.fragul de pădure (Fig. P. creşte în toate pădurile din etajul forestier. F. 242). Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere. mătăsos păroase şi florile albe. 5+5C5A G. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta). deosebindu-se de F. 3-multifoliate.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental.244).243. cu frunzele trifoliate. cuprinde cu predilecţie specii ierboase.este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu.zemeurul (Fig. lăţită în formă de vagină. F. cărnos (fraga) şi comestibil. în special în cele de cvercinee. frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă. iar receptaculul este convex.Fig.241).mur (Fig. argentea (scrantitoare ) . Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P. putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. vesca. lanceolate. cităm: R. montanum (cerenţel de munte).Creste în pădurile termofile.orimbifera.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti.Florile sunt mari. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie.şapte degete. parchete. G.sclipeţi (Fig. acide. Genul Potentilla. Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere. se întalneşte R.fraga. G. Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi. în mod frecvent apare P. indicand soluri tasate.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră. G. spinossisima etc. sunt specii ce apar în lungul parailor. cu caliciul lipit. R. Potentilla micrantha (făgurel). pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene. Fructele sunt poliachene sau polidrupe. Planta creşte în pădurile xero-mezofile. reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi. jnepenişuri şi în etajul alpin. Caesius (murul de zăvoi).măceş (Fig. cu frunze compuse. la fel şi R.alpina (trandafirul de munte). trandafir)..Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. viridis prin: stolonii mai lungi. înrădăcinandu-se de la noduri. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş. recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari. alba. Fructul. viridis (fragi sau căpşuni de camp) . în molidisurile subalpine. canina . florile au culoare brun roşcată. se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe.240). abundă în tăieturile de pădure. cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar. Prin zăvoaie şi luncile raurilor. galbene şi cel mai adesea solitare. 239). palma te sau penate. Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. foliole. cu fructele cilindrice şi alungite. 167 . se identifica după frunzele cu 5. gallica (răsură). R. alcătuind un fruct fals -măceaşa. margini de păduri.Formula florală este următoarea: *K5.

2. P. la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus. este larg răspandit în pădurile de foioase. Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. P.păducel sau gherghinar (Fig. cu fructul fals. Pyrus (par). şi fructe false. creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică. cu ramurile fără spini. la noi spontan si larg răspandit fiind M. roşii mai rar negre. originar din Siberia. originar din Japonia. Fragaria vesca: 1 -fruct. pyraster . In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P.păr pădureţ (Fig. Genul Crataegus cuprinde specii arbustive.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda. cu ramurile spinoase. 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane. 3-viridis. M. 4. domestica (măr) are origine hibridă. pentagyna. spectabilis din China.diagramă. M. Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. monogyna . Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti.247). avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos. Japonia etc. are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse. sylvestris.245). argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. 168 . Fructul (para) conţine în pulpă sclereide. drupacee.Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . cominunis (par). elaeagrifolia (păr argintiu).dinţii terminali foliolei mijloeii. cu frunzele mai alungite.Fig 243.care are fructele de culoare neagră .In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. M prunifolia. C. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. numit poamă.măr pădureţ (Fig.246).

2. Sorbus aucuparia . întalneşte S.Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă. 4-secţ. S. se întalneşte diseminat în pădurile de foioase. . 3-secţ A-ramură cu flori.249).diagramă. dublu serate pană la slab lobulate.cu formula florală:* îCCt-A. importante din punct de vedere economic.B-ramură cu fructe prin fruct.248). Subfamilia Prunoidae. 2. 2-fruct.Fructul este o drupa monospermă. 3. cu frunze imparipenat compuse.prin floare. fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară.Fig 245. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.fruct Fig 247. Malus sylvestris: ramura cu flori.avand frunze simple. iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S. Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte. Fig 246 Prunus avium: l. 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate.scoruş de munte (Fig. 169 . şi lobate.ramură cu flori. 2-floare sectionata Fig 246.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi.cireşul păsăresc (Fig.aria.ramura cu flori.Pyrus pyraster: 1.prin fruct Fig 249. Prunus (Cerasus) avium . Sporadic în pădurile sudicese.domestica. are frunzele simple.0 G-.secţ.Prunus padus: l-ramură cu flori.Crataegus monogyna: Fig 248. torminalis (sorb).

prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee. Familia Fabaceae (Papilionaceae). amygdalus (migdal). cu deosebire în Dobrogea. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse. 2 .000 de specii.fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale. În scop ornamental. avand ramurile spinoase şi drapele globuloase. 4-5 mere. P. formand deseori tufărişuri. iar de la A.cu spinimari. cerasifera (corcoduş) etc. se cultivă Mimosa pudica. 3. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc). 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale.2). actinomorfe. cu frunze stipelate compuse.pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig. Frunzele sunt compuse si stipelate. hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme. se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig. Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important. la noi.spinosa (porumbar). sunt paripenant compuse. cuprinzand plante lemnoase si ierboase. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase.dispuse altern. gamopetale (Fig.Acacia .Androceul este diplostemon. Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic.Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig. receptaculul cupuliform ş. este frecvent cultivat în scop ornam.Formula florală este: %K5-4C5-4. stipele modificate în spini etc. interesanta datorită mişcărilor seismonastice. P. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251. P.Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. cu peste 12. este o specie cu port de arbust.Florile.a. P.Mimosa.000 de specii raspandite pe glob.Pastăile sunt mari.252) . arme niaca (cais). bisexuate şi pentamere. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul).rar actinomorfe.0A5-4.Diagrame florale: 1 . lungi si late.Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule. P.10-2G1. În sere. Gineceul este super. rar cultivate în zonele temperate.251). domestica (prun).Polenizarea este entomofilă.250. Cercis siliquastrum:1-frunza. iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve. senegal se extrage gumarabica. mai rar indehiscentă. cu funzele roşii. rezistent la seceta.3. Reducerea numărului de elemente florale. rareori simple . iar florile mici. Frunzele. Genul Acacia are numeroase specii tropicale. unicarpelar. insiţitia (goldan). 2. fruticosa (vişinel) şi P.249).Florile sunt uşor zigomorfe.cerasifera var pissardii (corcoduş roşu). la noi. familii. Adesea în gardurile vii. În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P.padus (Padus racemosa) .au formula florala : *K5-4C5-4A54.iar în silvostepa sudică. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase. persica (piersic ). adesea grupate în raceme. ∞G1. Pe văiile montane se întalneşte P. tenella (migdalul pitic). reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor. P. cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae). iar ramura florifera.floare. proveniţi din ramuri modificate.mălinul (Fig. sunt zigomorfe. 170 . trifureaţi.250 1. motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere.cerasus (vis in). Cuprinde peste 10. P. În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P. P. obişnuit. verzui. adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini. 250. cu frunze simple. 3) . 3 .

Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. s-stamine.tufărişuri. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite. grupate în raceme terminale. cu flori galbene aurii. xerofită. cele trifoliate de la Trifolium. 1. Polenizarea este entomofila. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala.carina (luntrită). k-caliciu. 2. cuprinde specii arbustive. restul frunzei fiind metamorfozat în carcei. cu estivatie imbricat descendenta.Creşte la margini. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus. G. Medicago. sessilifolia este o specie calcicolă.vexillum. grupate în racem terminal. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus. stancării şi tufărişuri. Genul Cytisus are mai multe specii la noi.(9)+1G1. numai în pădurea Babadag.drobiţă (Fig. caliciu bilateral şi corolă galbenă. 171 . libere sau unite . Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare. f-pistil. caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă.sunt zigornorfe. Genista tinctoria . iar acestea pe cele doua inferioare. nigricans – bobiţel. Vicia).254 Genista tinctoria 1. asimilatoare. de păduri.Caliciul este gamosepal.Petala superioară . Florile grupate în raceme. Genista sagittalis).ste un arbust cu frunze trifoliate.cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul . Januensis . Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile. a-alae. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G. v. începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine.Specia este frecventa prin poieni. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar. n-stigmat. ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf.Fig. Dintre acestea la noi creşte spontan. dintre care enumerăm: C. Androceul poate fi monadelf. cu frunze trifoliate pe dos argintii. pilosa.Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive.G. 255).Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite). iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G.20 m.254).C. este o specie perenă. pentamere. cu flori galbene si păstaia păroasă.253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate. cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple. c-carina.vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale . rar solitare .rar dialisepal. rar unisperma. 2-floare desfăcută. Melilotus. subarbustive şi ierboase. hirsutus (drob) e. Pastaia este polisperma. frunzelor simple de la Genista.alae sau aripioare. arbust de pana la l. alterne şi flori galbene. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate. poieni şi prin tăieturi. tot cu frunze simple. Fig. lemnubobului (Fig.Creşte prin locuri uscate. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius.Intră în alcătuirea şibliacului. rarişti de pădure si stancarii. Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5.

drob). L. avand flori mici galbene şi păstăia mică. liniare si încovoiate. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic. cu flori albe. cu flori galbene şi M. Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber). amorfă). este un arbust cu ramuri 5-muchiate.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete. cuprind la noi numeroase specii. L. rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat. 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense. creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile.Obişnuit.Fig. lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede.offieinalis (sulfină). 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel.salcamas.1B-păstăi. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). cu flori în raceme dese.albuş (sulfina albă).2E-sămanţă.Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături. de culoare purpuriu-violetă. Medicago . stipele. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium.256 ). Lathyrus vernus (pupezele) . cu păstaia monospermă (Fig.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune. întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu.Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig.256. corola avand numai vexil.iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T. ramură cu păstăile mari. repens. plantă cu flori. Medicago faleata . o substanţă toxica. Trifolium medium (trifoiul de pădure). pratense (trifoiul roşu). L. avand frunze imparipenat compuse.Se întalneste prin tufărişuri. asimilatoare (virgate).lucerna galbene (Fig.care la presare se înegresc.Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole. 2C-caliciu. 172 . venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile. tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole. niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. asemănător cu T. M.257. Melilotus.conţinand citizina.1). ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil.si mai tarziu albăstrui-verzui. reniformă. Genul Astragalus este bogat în specii.256 1A .Medicago falcata. are florile purpurii. flori si fructe.

Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin. O plantă lemnoasă. este Robinia pseudacacia (salcâm). de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole). cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină). Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine. Lens culinaris (linte). Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar.În mezofilul frunzelor.viscosa (salcam roşu). 173 . iar Fig. mirositoare. Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant).257. hispida. Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase. Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. Vicia faba (bob) etc. cu uleiuri eterice. căţărătoare. mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi. cu lujeri glanduloşi şi R. au elementele florale dispuse ciclic. cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini. Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule. Pisum sativum (mazăre). Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple. cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene).Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali. Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae.: Bruguiera şi Rhizophora. cu frunze întregi. În scop ornamental mai sunt introduse: R. glanduloase. opuse rar altern şi persistente. Florile pe tipul patru. Glycine hispida (soia). la noi. bace. Clasificaţi plantele din familia Rosaceae. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. cu lujerii nespinoşi. drupe sau nucule. uneori reunite în mănunchiuri. dar acoperiţi cu sete roşi.Dintre genurile cele mai răspandite amintim. Cicer arietinum (naut). mirositoare. dispuse în raceme pendente. iar ovarul inferior si cu un singur stil. Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen.Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental. cu flori albastre. care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. Florile sunt albe.

prin sirurile de peri de pe tulpină. alpina spre limita superioară a acestora. hirsutum. montanum (pufuliţă). dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri. doborâturile. Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E. este o capsulă cu seminţe numeroase. E.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis. pe faţa interioară galbene. roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos.2C4. iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi.4G1. amestecuri. palustre etc. creste prin locuri u mede .Epilobium angustifolium: special. sempervirescente şi fruct bacă.are flori mici roşcate sau albe. globul osus este sursa principală de eucaliptoi.4G (4) .mocirloase. fiind acidofile. pe soluri cu troficitate ridicată. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ. E.Fructele sunt comestibile.zburătoare. 2-fIoare.2C0A8. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). C. dispuse în raceme simple.2A8. Familia Onagraceae Grupează. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C. (2) . Fructul cel mai adesea. umbrite . sau compuse. Florile sunt actinomorfe. bogate în vitamine.prin floare. Capsulele sunt lungi de 4-3 cm. Se deosebeşte de E. cu peri scurţi.Creşte spontan pe stancării. malul paraielor montane şi în Delta Dunării. Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică .Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale. prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri. pentru garduri vii şi în scop 174 .cu nodozităţi pe rădăcini. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. neutre pană la slab acide. creşte în Indonezia şi Malayezia. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. Prin locuri umede. o capsula alungită.258). răscoage (Fig.de arbori gi arbuşti.Fructul este o drupa falsă.Se plantează în perdelele de protecţie. amygdalina). Circaea lutetiana (tilişca). ulei eteric folosit în combaterea tusei. are florile cu 4 sepale. Epilobium angustifolium . arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană. specie invadante în tăieturile. in subzona fagului. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari. şleauri. de culoare argintie. cu frunze ovat-lanceolate. frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici. sălcioară ). 5-sămanţă. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie. arbust mediteranean. Frunzele sunt simple. larg răspândite sunt E. E.Elaeagnaceae .Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei). în Fig 258. avand florile cu două sepale. în special.Formula florală este: *K4. Elaeagnus angus tifolia.(salcie mirositoare. azotate. Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare). grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4. cu pedicelii păroşi. angustifolium.

flori mari. Paradisii (grepfruit). cu frunze fără stipele.răşini şi balsam. Rhus typhina . In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai). 2.scumpia (Fig. interes prezintă genul Citrus. care are fructele mari (bacă). plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile.floare.Se cultivăîn scop ornamental.avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur).1. Pte1ea trifoliata (ptelea). 175 .259).oţetar (Fig. Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase. C. spontan. iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde. iar endocarpul este format din celule mari.nobilis (mandarin) si C. Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare.(5-2) La noi. mai raspândite în zonele calde. avand fructul o drupă cu cateva seminţe. suculente şi bogate în vitamine (Fig. bogate în tanin. Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori. a-floare. Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale.Rhus typhina. aurantiacum (portocal).Cotinus coggyria. are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere. Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic. Are frunze imparipenat compuse. cu frunze penatpartite şi fructul o capsula.G5-2.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale.2). se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri. roz-purpurii pană la albe. prevăzute la partea externă cu pungi secretoare. solitare sau grupate în inflorescenţe.260 .1). Cotinus coggygria . este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. actinomorfe. În scop ornamental sunt introduse : b-fructe. iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals). cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente. Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat.Florile sunt bisexuate şi unisexuate. În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii. C.ornamental. arbuşti şi specii ierboase. Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase.2+2. ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani. Fig 260 . cu canale rezinifere intraliberiene. Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae. amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu).la care frunzele au peţiolul aripat. zigomorfe.260.

hippocastanum şi A. 176 . în mod frecvent. având frunze imparipenat compuse. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc). garduri vii şi în liziere. Flori. 4C5. cu frunze simple. cu frunze penat-compuse şi flori dioice. Familia Hippocastanaceae Este o familie mică. este cultivat în scop ornamental si are florile albe. 4A5+5 . platanoides (arţar. pe tipul 5 (Fig. pseudoplatanus -frunză. verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi. 7A-fruct. zigomorfe. palmat-compuse. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe. 4-diagramă. A.pavia. este introdus A. originară din China. 5A-fruct. tetra sau pentamer.prin floarea masculă. mici.Aesculus hippocastanum.261).campestre -frunza. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3). A. 6Afruct. secţ. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori. negundo (arţar american).262). prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor.cu înveliş floral heterochlamideu.262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. A. 1. grupate în panicule erecte.262.Prin parcuri. alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă. palmat-lobate. fără. care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor.flori. au frunzele trilobate.Fig. Florile sunt actinomorfe. uneori lipsă. Fructul este samară. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia. în timp ce A. arbuşti şi liane. 6-A. răspîndite cu predileţie în regiunile calde. poligame sau dioice (Fig. monspessulanum (jugastru de Banat). caracterizate prin frunze opuse. de fapt disamară ce se desparte la maturitate.frunză. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă.261 . 7-A. originar din Balcani. 5~Acer platanoides .4+4G(2). tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. stipele si flori mici. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. 2diagrama Fig. fiind un hibrid dintre A.In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon. 3-floare bisexuala. Formula florală se prezintă astfel :*K5. Acer campstre (jugastru) şi A.carnea are florile roz-carnee. rar penat-compuse şi dispuse altern. ale căror specii sunt arbori şi arbuşti.

177 . de jos în sus. Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase. lung peţiolate.263). care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici). ajutand la pătrunderea seminţelor în sol.La maturitate lojele se desfac.263. împreună cu o porţiune de rostru. stricta şi O. Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase. actinomorfe.măcrişul iepurelui (Fig. Genul Geranium. Planta creste prin păduri. care la deschidere aruncă seminţele la distanta. Polenizarea este entomofilă. pentamere :*K5C5A5+5G(5). Florile sunt bisexuate. Foliolele efectuează mişcări nictinastice. Fructul este o capsulă loculicidă. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5. iar fructul o capsulă lung rostrată. cu frunze imaparipenat-compuse. cu peri glandulari şi frunze stipelate. care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase. O. Florile sunt bisexuate actinomorfe. cu 1-2 seminţe în fiecare lojă. (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. Zygophyllaceae).Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit. palamat-incizate sau penat-sectate. Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive. corniculata. pentamere. au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. dintre care mai cunoscute sunt: O. acetosella . Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . mari şi grupate în fascicule. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete.pe marginea drumurilor şi străzilor.5+5+G(5).Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe. mai rar zigomorfe (fam. Fig.Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. cate una. stipelate. fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide. cu frunze compuse. Genul Qxalis cuprinde mai multe specii.

diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase. roşii-roze. G. reavene pînă la reavăn-jilave. au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute.slăbănog (Fig. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii. G. pînă la 120 cm.265). Specia este răspandită prin poieni. fiind răspîndită în păduri. Florile au 3 sepale.năpraznic (Fig. indicînd soluri cu troficitate ridicată. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru. împrăştind seminţele. iar G. Fig 264. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat. precum şi flori roşii. cu nodurile umflate şi frunze alterne. care crapă exploziv la atingere.fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale.264). sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate.diagrama 178 .Planta emană un miros neplăcut.Geranium robertianum . Familia Linaceae Fig 265. prezintă frunzele bazale mai mari. moderat acida pană la neutre. G. are flori mici. Impatiens noli-tangere . Geranium robertianum a. marginea acestora. macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe. împrăştind seminţele. pentamere: % K35C5A5G(5).fruct Geranium phaeumb. alungit cilindică. phaeum . crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană. de culoare închis violetă. Impatiens nolitangere: 1.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată. verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. Planta este frecventă în luminişuri de păduri. Fructul este o capsulă cărnoasa. ovate sau eliptice. luminişuri şi prin locuri umede. (muşcate).pălăria cucului (Fig. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană. slab acide pînă la neutre.umede si staţiuni umbrite. pe langă pîraie si în fîneţele umede. cu segmentele înguste şi florile mari.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate. tufărişuri. toate de culoare galbenă. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium. este o plantă înaltă de. la margini de păduri. pendulă. livezi. Florile sunt mai mari. cu frunzele întregi şi flori zigomorfe. Fructele sunt capsule cărnoase. slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. G.Petalele în număr de 5.

catharticum (ineaţă) etc. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. hirsutum (in mare). pe tipul 5. 3. opuse si flori tetraciclice.ramura cu flori. grupate în inforescente de tip umbela.floare vazuta din fata. cu frunze întrebi. cu peduncul articulat. colţunaş ). Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae. Fructul este o drupa cu endocarp carnos. 4sect long. Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi. cu frunze simple. în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului. tetramere. Spontan. cu flori actinomorfe. cu flori mari. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele. Celastrales. cu Tropaeolus majus (conduraş. la noi. Genul Linum are mai multe specii la noi. în pajiştile din zona colinară si montana. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente.corn (Fig 226). Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. cultivat în scop ornamental. cu flori bisexuate. aşa cum sunt la Hedera helix. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). si Rhamnales. având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2). 2ramura cu fructe. opuse sau alterne. azuri. (in galben).diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii. cu ovar infer si caliciu redus. prin floare5.Cheorghe. se intalneste in toate padurile de foioase. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare). asiatic. Grupează familii de arbori şi arbuşti.se întalneşte L. actinomorfe. care se fixeaza de suport cu radacini adventive. originar din Peru. pe terenuri sărăturoase. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord. verzui. Pe litoralul Mării Negre. Sf. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui. pe marginea pădurilor. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori . cat şi specii ierboase. C. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta.Cuprinde mai multe specii ierboase. adesea pentamere.Buzău. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri.Florile sunt mici.iedera (Fig. pentamere. halofil. Rutales. Descrieţi familia Hippocastanaceae. Fig 266. Cornus mas: 1. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale.flavum. Cornus mas. Ordinul Cornales. arbust spinos. iar dintre acestea cităm: L. având Frunze opuse si flori tetraciclice. prin pajişti se întalneşte L. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. Letea. 179 . Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor.Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai.

diagramă frunză. 3-floare.alcaloizi etc.). cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată.. fără peţiol. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile). la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe.. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă.Frunzele sunt alterne. cu internodurile.involucel. prin floare. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei. originara din China. perena. articulate.cu cate un ovul anatrop în fiecare locul. aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig. de culoare alba.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse. Sepalele sunt mici. rar întregi (Bupleurum). cu radacini mari. de regulă. .Seminţele au mult endosperm si embrionul mic. temporar ataşate de axa mediană (carpofor).Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. numit în cazul umbelei .Ovarul este bilocular. costate. iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici. Fig. Tulpinile sunt fistuloase.268. uneori lipsesc.263). Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei. 2-fruct 3.4-sect. Sanicula europaea: a. amplexicaule. iar testa concregte cu pericarpul.Panax Ginseng este o specie ierboasa. Fig 269.forma stilopodiului şi structura mericarpului. folosite in scop medicinal. Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice. 267. în organele vegetative. alcătuind stilopodiul. galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare). 1.fruct 180 .floare. oleo-renzine. involucru.

are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271. 7. înaltă de pînă la 1 m. Aegopodium podagraria . umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate.umbela. sylvestris.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri. rigide şi florile în capitule ovoidale.270) este o plantă perenă . Sanicula europaea -sânişoară (Fig. pînă la umed-jilave. răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti. 181 . creşte Angelica archangelica (angelică). crucea pamantului).sylvestris (hăsmăciuca) şi A. Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă. Daucus carota . 6. 3. Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. rostogol).Subfamilia Sanculoideae. stejărete. Numai în zona montane.morcov sălbatic (Fig. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. în lungul pâraielor. cu humus de tip mull.sect.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate. indicînd soluri cu troficitate ridicată. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. cu ghimpi moi. iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. cu un rizom pivotant si tulpina robusta. cu un involucru alcătuit din numeroase foliole.cu tulpina fistuloasă. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii. iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch. Fig 270. largă răspândire are în toate pădurile T.cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. în liziere si tufarisuri. nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile. long.deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel.269). poieni şi în pajişti. fără involucru şi involucel .Dintre speciile genului Torilis.fruct tanar. 2diagrama. planta monument al naturii. 2.floare. Eryngium campestre (scaiul dracului. A.fruct. hirsutum (asmătui sălbatic). uncinaţi. Daucus carota: 1. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie). Fructele sunt ovoidale. frecvent în pajişti si poieni. Aegopodium podagraria: 1. făgete şi aninişuri. 5.portiune de tulpina cu frunze.piciorul caprei (Fig. reavăn-jilave. de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa). slab acide pînă la neutre. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari. se recunoaşte după frunzele spinoase. cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede. 4. Specia este frecventă în pădurile de şleau. japoniea (hasmaţuchi).Pe margini de păduri si în liziere. avand frunze 2-3 penat-sectate.sect.radacina. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului.271) apare frecvent pe coaste însorite. crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată. Culoarea florilor este albă sau roşie. Prin fruct. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme. Conium maculatum (cucuta de gradină). În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica).

1). persistente si florile de culoare brun-purpurie.2 . E. Petroselinum hortense. la noi. cu flori mici. D-flon.: E. (pătrunjel). Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau. C-boboc floral.D . 1 .C. cu frunze simple. Dintre speciile spontane de la noi. arbuşti. Ane turn graveolens (mărar). răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere. etc. iar Daucus caro ta ssp. prin floare. 2). Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig. Apium graveolens ( ţelina). G-sămînţă. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos. Fructul este o capsula. cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe.Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. persistente. uneori aripata..272. Fructul este o drupă. verzui.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică. B.4G(4-2). aproape rotunzi. nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare. Specia este ocrotită. E-fruct secţionat si sămînţă.B-fructe.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune.4C5. stipelate sau nestipelate. Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple.(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri.flori. chimen). F-diagramă. europaeus (salba moale.272. se cultivă în scop alimentar. verrucosa. creşte numai Ilex aquifolium . stejărete de luncă în zona colinară. de culoare portocalie. Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase . de regulă lobată.Ilex aquifolium: A-ramură cu flori. F-fruct. prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze. alungit lanceolate sau ovat eliptice. 182 . cu 2-3 sâmburi.4A5. 272. Creşte sporadic prin zăvoaie.laur (Fig. Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. cu frunze alterne. voniceriu). Din această familie. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5. menţionăm. E. şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad. E-secţ. Pastinaca sativa (păstîrnac). pieloase. Fig. sativa (morcov). Levesticum officinale (leuştean). spinos dinţate sau întregi. cu 4-5 loji. Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``. arbust cu lăstarul tetramuchiat.

pe tipul 5. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi. galbene-verzui. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente. cel mai adesea. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. catharticus (spinul cerbului).Fructul este uscat subglobulos comprimat. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul). Zizyphus jujuba este un arbust spinos. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire.dispuşi opus frunzelor care sînt alterne. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. din care : unul oblic. mlaştini şi păduri umede. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti. cu formula florală:*K5. uscate.Caliciul este rudimentar. Florile sunt mici. grupate în cime compuse. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2). stipelate. În stepa şi silvostepă dobrogeană. având stipelele transformate in spini. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh. Celastrales . tetra sau pentamere. acid santalic folosite în medicină. iar dintre acestea cităm: Santalum album. începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană. poligame.ce se întîlneşte prin zăvoaie. tetra sau pentamere.4G(4-2). frecvent bisexuate. c. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans.4A5.fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane. adesea stipelate. Frangula alnus (crusîn. paţachină) este un arbust nespinos . mici. la marginea pădurilor. din care se extrage terpene . cu o aripă circulară. V. izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos. bisexuate. aldehide. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. Fructul este o bacă suculentă. este o bacă drupacee. Florile sînt hermafrodite. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori. cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos. arbuşti spinoşi. adesea palmat-lobate sau compuse. păliur (Fig 273). cu frunze simple. erect. Prin locuri stâncoase.4C5. Dintre speciile ierboase. La noi. 183 . Florile sunt mici. Rutales şi Sapindales. galbene verzui. care dă renumitul lemn de santal. răspîndit în India şi Malayezia. cu flori pe tipul 4 şi drupele negre.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin. plăcut mirositoare.tricuspidata (viţă japoneză).răspîndiţi predominant în regiunile calde. Fig 273.multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. obişnuit cu cţrcei.cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile. actinomorfe.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii. În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P. b –floare. în dicazii axilare.Fructul.cu flori pentamere .vinifera (viţa de vie) are peste 2. actinomorfe. Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic.

Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită).) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice. ciaţii.nicaaensis (stepposa). ♀ P5-1 . fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia). iar E.274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. dar şi specii cu frunzele reduse la spini. Prin pădurile umbroase. Sămânţa este prevăzută cu un caruncul. înconjurat de discul nectarifer. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii. Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Loranthus europaeus (vâscul de stejar). E.274. cu periant trimer. rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate. este o specie perenă. îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. asimilatoare. Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. Fructul este o capsulă. ce se întâlnesc la noi. entomofilă sau mirmecofilă. Polenizarea poate fi anemofilă.274) . are frunzele caduce. Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. Ciaţiile au glande bicornute. Florile sunt unisexuate. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. iar în 184 . Florile sunt mici. ♀ P3-6G(2) . iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce. 0A-1. Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus). E. cu periant dublu la unele specii tropicale. fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. Sunt plante monoice sau dioice. rar zigomorfe. iar gineceul este bicarpelar.cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele. seguieriana (laptele cucului.amintim pe cele ale genului Thesium.suculente sau lemnoase. În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B.cu flori unisexuate. unisexuate sau bisexuate. Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. cu suc cleios. verzi. aşezate în jurul unei flori femele. stipelate. 0G(3). încât dupa unii ar deriva din geraniale. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme). gălbui sau purpuri.semiparazite. pe tipul 4 sau 6. Inflorescenţele sunt complexe. actinomorfe.cu frunze relativ mari. arborescenţi în zonele tropicale. pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M.cyparissias . super. tanin. 1-ciaţiu.semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă. grupate în 3-diagrama unei cianţiu. Formula florală este: ♂ P5-1 . Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig.Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă. actinomorfe. Fructul este o baca falsă. laptele cucului).larg răspândite. iar în cele din zona silvostepei şi stepei E. care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate. Androceul are 9-12 stamine. iar alteori sunt suculente. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. epithymoides are hipsofilele portocalii. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig.cu rizom şi tulpini în tufe. cactoide. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E. amygdaloides (alior. Gineceul este situat pe ginofor. La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . perennis (breiul).

roşii. arbuşti. În partea sudică a ţarii. peregrina var. romanica (bujor românesc). Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii. se apropie de ordinul Dilleniales. 2-diagrama. Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1. ovata. raspândite în Asia de est şi sud-est. Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae. Pe lângă familia Dilleniaceae. dispuse parietal. Fructul este o drupă sau o neculă. cu unele cicluri polimere. sinensis 185 . răspândit în pădurile din sudul ţării. uniovulat şi corola redusă sau lipseşte. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. în flora noastră spontană. Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. La noi se cultivă prin parcuri. adesea. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". apare M. având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice. dintre care amintim: P.officinalis. P. derivă din ranunculale. având seminţele bogate în endosperm. unicarpelar. actinomorfe. liane şi specii ierboase . Th. Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice.răspândite cu predilecţie în regiunile calde. cu frunze sempervirescente. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae. tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste.cişmir). ciclică şi bisexuate. având fructele capsule sau drupe.275. Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula. Din familia Paeoniaceae. Dilenialele. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. În structura lemnului au traheide scalariforme. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. pieloase şi flori unisexuat monoice. termofile. cimitire. În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P . cu frunze divizate şi flori mari. bisexuate. Prin florile bisexuate. liliac sălbatic). Ordinul Theales Grupează arbori. Fig. cu flori ciclice.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple. Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D.care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania).blagayana (iedera albă). se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor).pădurile sudice. Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase.

(ceaiul chinezesc). Gineceul din 3 carpele unite. tufărişuri. 4-diagrama. pe tipul 4 sau 5. are flori albe. în toată zona montană. marginea pădurilor şi tufărişuri. H. perforatum (sunătoare. hirta (toporaşi). cu ovarul superior. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri. jenepenişuri. pe lângă marginea pâraielor. acide. V. Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. Florile au periant dublu. cu frunze alterne. adică în etajul montan superior. maculatum. V. se întâlneşte frecvent prin poieni. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate.276). stipelate şi flori solitare. are flori mari. liziere şi pepiniere. japonica (camelia). roşii şi se cultivă la noi în sere. Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase. în păduri. 3-fruct. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. V. Dilleniales. V. odorata (tămâioară). 2-stigmat. iar la noi. răspândită prin locuri umede. utilizate în scop medicinal şi H. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord. adesea stipelate. unilocular si placentaţie parietală. Viola reichenbachiana . rarituri. arvensis (trei fraţi pătaţi). bisexuate. Familia Tamaricaceae 186 . este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. pe terenurile cultivate. amintim: Hypericum hirsutum. parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. terase. pajişti. având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole.276. Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. Th.toporaşi. cu frunzele opuse sau alterne. pojarniţă). biflora (viorele galbene). recunoscându-se după tulpina hirsută. în cel subalpin şi alpin. are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. V. numai ierboşi. Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. Formula florală este: %K5C5A5G(3). miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. Viola reichenbachiana:1-stipele. Fig. mai rar prin apartamente. colţunii popii (Fig. actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică. frecventă prin poieni.

În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. florile bisexuate. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale).Cardaniine glanduligera: l-fruct. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară. rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare. având semiţe alungite. cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . frunzele fiind scvamiforme sau mici. bogat în specii (fam. Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică). 2-diagrama Fig. cu aspect de sept membranos. iar cele 4 interne sunt mai lungi. sincarp.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales.Capparaceae). Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere. se menţine un timp pe 187 . numit septum. cu gineceul superior. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi. cel mai adesea sunt specii arbustive. nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase. Frunzele sunt alterne. fără bractei.278. adesea salinizate. Se foloseşte des în perdelele de protecţie. Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie. cu frunze alterne. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2). un element foarte important în determinarea speciilor.Reprezentanţii acestei familii. rar arbustive.Sunt actinomorfe.Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor. liniare.277. creşte pe aluviuni nisipoase. Fig. peretele fals. deci androceul este tetradinam. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase. actinomorfe sau zigomorfe. Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals. în sudul ţării şi în estul României. Tamarix ramosissima (cătina roşie). pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental.

B-fruct. Descurainia sophia (voinicica). rapa (rapita) etc. cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie. are florile albe.279. care se recunoaşte după rizomul alb. orizontal.Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). în silvostepă şi prin pepiniere. B-fruct C. este o buruiana frecventă în liziere. 3-Thlaspi arvense: A-floare . violet purpurii. frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică. jilave. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. 188 . Florile sunt mari. 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. B. Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată. bulbifera . tăieturi de pădure şi în tufărişuri. rotund reniforme şi flori albe. Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză).277). este o plantă înaltă de până la 100 cm. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede. reavene pâna la reavan-jilave. margini de păduri. Fig. se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. 2-Sinapis arvensis: C-floare. napus (napi). Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme. dispuse în raceme. Planta este frecventă în pădurile de foioase.quinquefo1ia. glanduligera (breabăn) (Fig. B. C. are florile purpuriu-violete. C. preferând staţiunile bogate în nitraţi.peduncul. dintre care amintim: C. moderat acide până la neutre. fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. grupate în raceme corimboase. În ţesuturile cruciferelor. boschete. D-samanţă. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii.278). ca şi la resedaceae. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor.. cu frunze trifoliate. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. cu frunze lung peţiolate. are frunzele alterne. amara (stupitui cucului).coltigor (Fig. fiind comună în pădurile de foioase.

S. Prin pepiniere.abundentă în tăieturi. membranoase şi septumul alb argintiu. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. coaste. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). Capsella etc. cu flori mari. cu 1-2 glande nectarifere. 2. Specia este foarte comună prin culturi. lucios. alcătuirea gineceului. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. în scop ornamental. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate. cu septui alb sclipitor. Androceul din 2-12 stamine. unisexuate. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. S. Bracteolele au marginile întregi. scurf peţiolafe. Came1ina. palid galbui. fiind o buruiană comună. loeselii. margini de pădure.5). iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. S. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae. S. creşte L. purpurea (rachită roşie). având florile mari. cu frunze alungit lanceolate. în special prin făgete. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare. grupate în amenţi. grupate într-un racem. liziere şi locuri ruderale. apoi alungit după înflorire. Comune sunt speciile: Salix alba. având florile mascule cu 3 stamine. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. cu florile nude. S. amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. iar polenizarea este entomorilă. capraea (salcie căprească). întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. rediviva (lopăţica). cu lujerii fragili şi florile bistaminate. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi. rosmarinifolia (salecie de 189 .rapiţă. acoperite de peri fini.1). care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. răspândite.2).279. tufariiguri şi liziere. foarte turtită.: speciile genului Alyssum (ciucugoara). muştar de câmp (Fig. păroase. sagitate. cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. strietissimum. Sinapis arvensis . 279. aproape rotundă. Specia se cultivă prin gradini. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. ? P G. care prin tipul de inflorescenţă.?^. care cuprinde specii ierboase. fragiils (salcie plesnitoare). Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave. în special. Lepidium. orientale. indehiscente. pe soluri bogate în humus. Draba. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent. de ex. alcatuită din două articole suprapuse. cu flori mici. frecvent în pajişti. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. are frunzele lirat penat lobate sau fidate. din care amintim: S. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S. lat-eliptică. alcătuind zavoaie. comprimată şi aripată.punguli^a (Fig. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. indică asemănări cu tamaricaceele. S. 3. lomntiform (gâtuit între seminţe). zigomorfe. Silicula este mare. având valvele subţirl. triandra. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică.Florile sunt mici. chei. prin locuri umbroase. Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. care creşte pe malul râurilor.279. se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile. În pădurile montane. Ovarul este unilocular. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae. Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus. Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. Rapistrum perenne (ciurlan alb). în emisfera nordică. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare.

deltoide. invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde.1). nestipelate.mutătoare. iar fructele sunt alungite şi globuloase. cuprinde specii de arbori înalţi. abundenţă pe nisipuri etc. Prin zăvoaie. în general. Ecballium elaterium (plesnitoare).♀ K(5)C(5)G(3-5) . în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. S.280. În lunci şi locuri umede. este frecvent cultivată în scop ornamental. împărătească (Fig. repede crescători. acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. Ordinul Cucurbita1es Fig. ramificată şi frunzele ovat cordate. Cuprinde plante ierboase rar lemnoase. alimentar şi furajer. 190 . cu frunzele. Bracteile sunt incizate. babylonica (salcie plângătoare). Echinocystis lobata . În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P. Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. este o plantă urcătoare. Se întâlneşte frecvent în tufărişuri. 2 ). veziculos umflate. sinuate sau palmat-lobate. iar mugurii au 3 solzi. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate. liziere şi pe gardurile din localitaţi.280). 281. Bryonia alba . recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară.floare femelă peponidă. pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. prevazută cu un disccupuliform(Fig.281. Populus tremula: 1-floare masculă. unisexuate. lung pedunculate. Florile unisexual monoice. cu o adaptare interesantă.nisip). fenomen numit dinamochorie. tremula . Florile sunt gamopetale. lung pedunculate. frecvent se cultivă plopii negri hibrizi. este o plantă monoică. sunt mici şi de culoare alba. Frunzele sunt alterne.plopul tremurător (Fig. cu tulpina scadentă. Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. Fructul este baciform. cu lobii inegal sinuat dinţaţi. cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral). 2. fiecare purtând câte o floare.28o). adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. Genul Populus (plopi).bostănaş spinos (Fig. la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă.

Bombacaceae ). Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. bfloare femelă. formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam.secţ. cu caliciul dublu. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe. Prin fruct cu o sămânţă. iar prin structura androceului cu asteralele. Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc). c-floare femelă Fig 282. Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. C. b-floare masculă. Echinoczstis lobata: a-floare masculă. uneori cu un cerc extern de staminodii. pe tipul 5. Malvaceae. adesea întregi şi cu stipelele caduce. Citrullus lanatus (pepene verde). d. iar polenizarea se face de către insecte. Filogenetic. c-fruct.1.2). Brzonia alba: a-racem fructifer. curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere. rar ierboase.2. Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase.281. Fructul este o nuculă monospermă. 191 .Fig. pepo (dovleac) etc. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete). Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule. cu frunzele alterne. Cucumis melo (pepene galben). iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig.282.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

Forma tulpinilor poate fi colunmanară. haplochlamidee. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. atât în zona ciscarpatică. în sere. fiind actinomorfe sau zigomorfe. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor. apartamente. caudatus şi A. are tulpinile ramificate.. laciniate. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. persistent la Rumex. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş. R. americana (cârmâz). dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). ocrotită prin lege.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. răspândită în fâneţe. turtită. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. globuloasă. D. specii de Phyl1ocactus. actinimorfe :*P5-1. cu flori mici. iar numai pe stâncării calcaroase creşte D. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi. flageliformă etc. Cel mai comun este A. abundă prin zavoaie şi parchete. Prezentaţi familia Ericaceae. cât şi în cea transcarpatică. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. are flori unisexuate. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi. adesea formează buruienişuri. s piculifo1ius. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). bisexuate sau unisexuate. cărnoase şi florile bisexuate. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. iar R. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică. fimbriate. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph. laciniile bi sau trifide. Florile sunt mici. ovoidală. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată. Fructul este o bacă.m. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. compactus se întâlneşte în pajiştile montane. grupate în inflorescenţe spiciforme. semicilindrice. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae.8-3G(4-2). Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii. Fructul este o achena trimuchiată. Lithops etc. pe lângă garduri. are Cereus giganteus. D. păduri de gorun şi stejar rărite. Rumex obtusifolius (ştevia).a. cel mai adesea muchiate şi articulate. Suaeda maritima. cu periant simplu. retroflexus. Florile. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . având flori actinomorfe. au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat.. funzele liniare. iar formula florală este : *P6-3A9. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. iar de aici prin sălbăticire. Echinocactus. iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii. A. având petalele albe sau roze. sesile. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. liziere şi chiar marginea pădurilor.

Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină. concrescute cu tubul corolei.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare. introdusă în scop ornamental. Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. Frunzele sunt întregi. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae.. G. volubilă. Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri. rar în cea colinară. cu flori bisexuate şi unisexuate. locuri pietroase.în regiunea montană şi subalpină.zăvoaie. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . toxifera (curara). Ovulele au un singur integument.molidişelor. răspândiţi în zona tropicală. bistorta (răculeţ). Prin pajiştile montane. amestecuri de fag şi răşinoase. Prefloraţia este contortă. judeţul Constanţa.iar florile de culoare albastră azurie. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. iar placentaţia este parientală sau axilară.288) . Swertia perennis are corola rotată. sunt scurf pedicelate. B.Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. glabră şi fistuloasă.sică). Asterales). G. Genţiana asclepiadea . Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor. punctata au florile de culoare galbenă. este o specie lemnoasa. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice. 198 . pe vaile umede. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. opuse sau verticilate. cât şi în pădurile de fag.4 sau 2 stamine. Plumbago europaea este o specie foarte rară. alcătuit din 2 carpele.cu corola campanulată. crescând pe stâncării. Androceul este alcătuit din 5. au florile de culoare albastră. verna. lanceolate. cruciata etc.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării. superior. jnepenişuri şi ienuperete. kotschyana. gamosepale şi gamopetale. Genţiana lutea (Fig.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat. Limonium. iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă. tetra sau pentamere. Se întâlneşte pe marginea pădurilor. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig. S. adică în boboc petalele sunt răsucite. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale. Florile sunt pe tipul 5. cu gineceul bicarpelar. prin molidişuri. G. care creşte numai la Hagieni. Frunzele sunt opuse.fiind o plantă de lumină până la semiumbra.289) şi G. pentru decorarea chioşcurilor. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi. prin jnepenişuri.lumânărica pământului (Fig. frecvent este P. turbării. care sunt pe tipul 4. G. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. aubertii. ciliata. stâlpilor de iluminat. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. Florile sunt de tipul 5. iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae.

Florile sunt besexuate. Staminele sunt sessile. arbustive. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. groase. cu flori solitare. opuse. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. Prin apartamente.Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase.288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. cu adaptări legate de polenizare. pieloase şi persistente. Frunzele sunt simple. 2secţ. libere. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. fructul separându-seîn două folicule fusiforme. iar polenul este aglutinat în tetrade. aproape de stigmat. liane sau suculente.289. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul). semipervirescente.cuprinzând plante ierboase. iar multe din ele au laticifere articulate. cu frunze nestipelate. Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. herbacea (Fig. Adesea. cactoide. gamopetale. mai frecvent în ţinuturile tropicale. V. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. liziere şi tufărişuri. alcătuindă un gimnostemiu. pentamere. 290) are frunzele mai subţiri. roze sau galbene şi frunze lanceolate. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu). cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. opuse. Longitudinală prin floareŞ 3-fruct.Fig. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. cu flori albe. 199 . sere.cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. albastre şi frunze pieloase. fiind mai heliofilă. Gineceul este bicarpelar. caduce.

uncinate.vinariţa (Fig.290.actum are tulpină volubilă sau târâtoare.1). campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe. cu coronula staminală în format de cornet. 1-Vinca herbacea: specii ierboase. tetramere. iar la noi prezintă numai Fig. având flori de culoare alburie. cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate. cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig. desfăcută. Speciile de la noi au flori actinomorfe. Sporadic este întrodusă în scop ornamental. iar frunzele dispuse în verticil (6-9). Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină. este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. 200 .folosită la aromatizarea vinului şi tutunului.Fructul cu 2 mericarpe sferice.iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). prin tufărişuri. este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană. uneori ca plantă meliferă.Corola albă. Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola. Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2). eliptice sau obovate. fie capituliforme. Fructul bifolicular. ajunge până la 12cm. la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu.glicozide. sărături şi stufărişuri.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară.5-corola ventricil. Apare frecvent pe dune nisipoase. 291. lung pedunculate. glabră.fruct. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig. uninervate. Cultivată. cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. substanţă cu miros placut. În organe are lacticifere şi este toxică.Conţin alcaloizi. grupate câte 8-12 în cime laxe. tanin şi substanţe tinctoriale. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă.saponine. 191. celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu. Caraorman). Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră.292).cu rizomi subţiri.2). pe stâncării. Polenizarea este entomofilă. uşor arcuit.Fructele sunt perechi de folicule. Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară). În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri.dintre care enumerăm: G.acoperite cu sete rigide.mucronate .4 . laxe sau condensate. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate. C. Flori de culoare verziu-brună. odoratum .

prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole.cynanchica.pentamere:^TK/(.293. caliciul redus.292. schultesii .295). Din ovar rezultă două bace concrescute . G. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 .mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri.cu o inflorescenţă terminală. rar ierboase. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium.are tulpini mai înalte.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A.bogată şi extinsă. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe. G.taurina (steluţă). 2-floare.^[c/c^A(-]G/-?--?7'). Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase.cu frunze opuse.reavene pina la reavan— jalave. simple .cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla. Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil. verum (sânzâiene sau drăgaica).Fig. Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată.moderat până la slab acidofile.cucută de pădure (Fig. şi anume prin: inflorescenţa capituliformă. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A. fiind foarte frecventă în pădurile de gleau. subcorimboasă. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină.are florile galbene.lax ramificate. Viburnuni) cu rubiaceele.în special în fagete. Galium odoratum: a-floare Fig.sectate sau penate şi nestipelate. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan.

liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie. ebulus (bozul). Prin floare. s-sepală.ni gra soc Fig. lantana (dîmox). V. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi.este o specie nitrofilă. V. ovar cu stil şi stigmat 1).fiind diseminat în toate pădurile.pe substrat calcaros. c-fruct.2-Periploca graeca: a-ramură cu flori. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană.291.cu florile la început albe.se recunoaşte după frunzele întregi.cu tulpini ierboase. 4-fruct.brumate. nigra cu bacele negrealbăstrui.apoi galbene şi fructele. cu bacele albastre.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului.cel mai adesea. caerulea.294. racemosa (socul roşu).1. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L. S. o94. Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple. xylosteum (caprifoi).călinul (Fig. Prin făgete şi molidige se întâlneşte L.fructele au culoare roşie.placut mirositoare .opulus: .2 sămânţă. b-coronulă.2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii. S.pe dos tomentoase şi fructele negre.roşii (Fig. (Fi floare.295. 3-secţ longit.Cznachum vincetoxicum: 2Fig. 202 . 5c-sămânţă g.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre.e ste frecvent în păduri.G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use. L.la care măduva ramurilor este roşcată. a-petală. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană. Numai în zona montană se întâlneşte S.291.

trifurcat.cresc speciile:V.grupate în dicaziu umbeliform. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă. Valeriana officinalis – odolean (Fig. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş. În zona montană.Fig.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5).Fructul este o nuculă. Specia se întâlneşte în păduri.cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus. Organele vegetative conţin uleiuri eterice.296. având frunzele imparipenat sectate sau Fig.0[C(5-4)A4]G(2).grupate în capitul terminal. Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi.montana. Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe. 1-Lonicera xylosteum: a-fructe. V.295. prin floare. 4-secţ. 203 . bisexuate .începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere.cu frunzele opuse. 1-Sambucus nigra: A-fructe.294.296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede. Valeriana officinalis: 2-3 floare.prin locuri umbroase şi umede. 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente).vai umede şi stâncării. tripteris.alcaloizi. 5-fruct fidate.. cu flori actonoforme.a. 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig. de culoare galbena-verzuie.acizi organici şi enzime.prin păduri. Diervilla florida.

cât şi pe marginea apelor.Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine.scaiul voinicului (Fig. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii. Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului). Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie.înconjurate la baza de foliole inolucrale.scăius (Fig. 204 . c-secţ. transsilvanica are frunzele tulpinale penate.zîvoaie şi pe malul râurilor. Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee. 297.297.cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui..Florile au culoare liliachie.Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus.Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei.V. trans.pe vaile umede din păduri.298.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee.frecventă în toată ţara şi S.1) . Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei. lirate.mai lungi decât capitulul.cu capitule mari şi flori liliachii-roşii. cu flori liliachii sau albe.liliachii sau albastre. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme.. cu laciniile: alungite.care se întâlneşte numai în regiunea montană.bicarpelar. bb-fruct. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile. Fig.în majoritate anuale.Foliolele involucrale sunt liniar subulate .prezintă o tulpină viguroasă.sambucifolia. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate. Specia este comună pe văi.serate şi florile în capitule.ochroleuca (sipica) . iar pe marginea pîdurilor montane creşte K.298) . cu frunzele opuse şi flori bisexuate. iar fructul o achena coronată.inferior.floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. fiind buruieni.recunoscându-se după tulpina înaltă. Cephalaria pilosa . longifolia. P. dintre care mai răspândite sunt: S. zigomorfe^|°K/(.apare prin tufărişuri. Fig. lucida. C. Genul Scabiosa are câteva specii. Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester .N [c fR^Al^^f^') . Gineceul este sincarp.

v [C C/)A?] G/p s . Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi.. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. lunci şi zăvoaie.simple sau compuse.. se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării. F. F. 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării. josikaea (lemnul vântului. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens. elegantissimus . arbuşti. este un arbust ce creţte numai în Dobrogea. volubili. cantabrica. Syringa vulgaris .con^inind 1-4 se. liliac transilvănean).Inflorescenţa poate fi racem sau cima. folosindu-se în scop alimentar 205 . crescând în staţiuni umede (Delta Dunării).29.Fig. dispuse opus. Fontanesia. are florile mari. ornus (mojdrean) are flori cu petale albe. Prin locuri aride. b-floare bisexuată.cu frunze nestipelate. în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană.frasin (Fig. gamopetale. iar în cele din Banat. Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob. 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. c-floare masculă.300. în formă de pâlnie sau hipocrateriformă. 300.liliac (Fig.300. crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor. ori monoice şi samara la bază rotunjită. Calystegia sepium (cupa vacii). Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . răspândită în subzona fagului. Florile hermafrodite au corola gamopetală. În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce. penat fidate şi florile albastre. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente. F. fără stipele. Florile actinomorfe. samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum). este o specie endemică. iar polenizarea entomofila. O buruiană comună în pepiniere. pallisae (frasin pufos de baltă).bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/. liane). Jasminum fruticans (iasomie). Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene.Lemnul ciinesc se. muchiate. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri.2 ). cu frunzele alterne. iar fructul este o capsulă.299. C. poligame sau bisexuate. Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. Phillyrea etc.măslin). Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. mai ales pe substraturi calcaroase. dispuse într-o paniculă terminală. capsulă (Syringa). la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului). 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. în rest este cultivat. frunzele trifoliate şi ramurile virgate.cu flori albe:-galbui. în zavoaie.9). liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura). cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere. excelsior . Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare. verzi.min^e elipsoidale.grupate in panicule terminale §i baca neagra. rar lemnoşi. ca de exemplu: Forsythia. în Fig.Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig. batat). Se recunoaşte după frunzele alterne. actinomorfe. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C. S.l) se recunoaşte după florile fără periant.

302. Rosa. Florile. iar înainte de cădere albastră-cerulee.^AJ G/^v. Symphytum officinale: 1-secţ. mai păroase. crescând prin tufărişuri. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. campanulat şi persistent. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . Longit. L. parchete şi zăvoaie. Quercus. creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile.Cuscuta. dispuse în cime gloemrulare. apoi albastru-violacee.) C. 5 fornice (proeminenţe). Fig. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. tulpini înalte de până la 50 cm. pentamere. rar zigomorfe. umbelă falsă sau capitul umbeliform. europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. Prunus. Florile sunt pentamere. bisexuate: ^ K/r ^[C/. Ulmus etc. iar corola tubuloasă. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer. la care florile sunt mici. P. rubra (plămânăriţa). Corola este în formă de pâlnie. P. alterne. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra. Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix. Florile sunt galbene la speciile de pădure. la ulte specii prezintă. 302).rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. Caliciul este gamosepal. cu circa 200 de specii. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate. Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată. floare. simple. spic. Crataegus. la început au culoare roşie. officinale are florile de culoare alb-gălbui. nestipelate. marginea pădurilor. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. Prin Fig. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. 206 . în majoritate cu frunzele păroase. la intrarea în tub.303. Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. roşie sau roşie-violacee. P. Fraxinus. are un rizom gros. 2-diagramă Prin floare. mollis. parazite. C.561). Cotinus. actinoniorfe. cu fornice subulate. formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . officinalis (Fig. racem.

se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. officinale . foarte otravitoare. S. iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii. albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri. zigomorfe. marginea pădurilor din silvostepă.506). cu frunzele simple.lăsniciorul (Fig.păpălău (Fig. roză sau violetă. liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui. tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol. creşte ca liană la marginea Fig. întregi sau sedate. tătăneasa (Fig. de marimea unei cireşe. buruiană frecventă în liziere. închisa complet în calciul acrescent. iar gineceul este superior şi bicarpelar. se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată._p). cum ar fi: nicotina. solanina.505). la exterior brun-violetă sau brun-roşcată.S. M. rossicum. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore). Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale. roşie portocalie. margini şi rarişti de pădure. rotată. poate atinge o înălţime de până la 2 m. squarrosa (lipici). mlaştinoase. Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. Capsicum annuum (ardei). având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. cordatum (brustur negru). Creşte în staţiuni cu soluri fertile. cu vinişoare violete.Solanum dulcamara: tufărişurilor. are florile zigomorfe. lucioasă. Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale.. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului. creşte prin tufărişuri. Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. arăţel). rar lemnoase. hioscianina etc. Corola. S. atropina. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. cu flori solitare sau grupate în cime. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. Corola este campanulat tubuloasă. lucitoare. liane sau epifite. 303). la început verde şi apoi neagră. S. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). de asemenea. scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede. Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. de culoare albă. zăvoaie şi stufărişuri. nestipelate şi dispuse altern. cu florile roşii. Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. pentamere. Echium vulgare (iarba şarpelui).504). E. iar pentru industria tutunului . Genul Solanum are flori rotate. Physalis alkekengi . pe tipul 5. Din genul Lappula cităm numai specia L. Genul Anchusa are numeroase specii. la interior murdar brună. este gamopetală. până la murdar galbenă. Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. dulcamara .^AK"lG/c. iar fructul apocarpoid. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. cu 4 nucule netede. sylvatica.304. Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi. M. reavân jilave până la jilav-umede. rar câte doua la un loc. prin zăvoaie şi stufărişuri. Caliciul este gamosepal. 207 . începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. cu pediceli glandulos pubescenţi. Fructul este o bacă sferică. tuberosum (cartof) şi S. melongena (vinete). moderat până la slab acidifile. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. rar actinomorfe. Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii.iarba lui Tatin. multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale. S. caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni. Prin tufărişuri. Fructul poate fi bacă sau capsulă. persistent. sunt frecvent cultivate în scop alimentar. La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane. în păduri.Nicotiana tabacum (tutun).

E-sămânţă Fig.305. Linaria: 4-floare în secţ.Fig. ruderal. C-gineceu secţ.308.2). 3-fruct. Test de autoevaluare 208 . fiind o specie. cu fruct fructe. Prin floare. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. 5fructiferă nespinoasă. iar fructul este o bacă elipsoidală. indicatoare de acumulări de nitraţi. pe soluri bogate.307. 2. roşie. cu flori roşietice sau roze.Fig.mutulică (Fig.. este un arbust spinos. este o plantă toxică care creşte în pădurile montane. sunt specii nitrofile. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit. în special în pădurile montane. Lycium barbarum . 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase.1).. Scrophulariaceae: 1-floare. Scopolia carniolica .cătina de garduri (Fig. Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă. D-fruct. Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). B-ramură diagramă. B-caliciu deschis. 1-Scopolia carnioloca: A-fruct.306. prin locuri umede. Veronica: 6-floare. margini şi tăieturi de pădure. B-secţ longit.307. C-ramură fructiferă diagramă. de semiumbră. cu utilizpri medicinale. Fig.307. în special în făgetele de pe surducuri.

sincarp. Prin floare. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum.Descrieţi familia Caprifoliaceae. Descrieţi familia Solonaceae. La Verbascum corola este radiară. rinantosidă etc. Prin ovar.) şi saponine.coada mielului (Fig. creşte în paăurile de foioase.309. are fiecare lojă câte două ovule anatrope. vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. 310. jilav-umede. 309. C-capsula. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. 4 la Digitalis. are flori violete până la feruginoase. Gineceul bicarpelar. V. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii. Scrophularia nodosa .bubernic. Tulpina este 4unghiulară. B-secţ prin gineceu. D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria).l). iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie.2. B-rădăcină şi frunze bazale. Fig. cu placentaţie parietală sau axilară. în zăvoaie şi tăieturi de pădure. 308). nearipata. 209 . D-fruct. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor).1. întotdeauna zigomorfă.309. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare. Scrophularia şi 2 la Veronica. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig.C-secţ. Fructul este capsulă sau bacă. E-sămânţă Fig. Ce stiţi despre familia Oleaceae. încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. phoeniceum . pe soluri cu troficitate ridicată. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. iarbă neagră (Fig.1). Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor. pe văile umede. Caracterizaţi familia Boraginaceae. scutelarină. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină.

E. începând din zona colinară şi până în etajul subalpin. albastre-violacei.309.310. Prin turbării şi mlaştini. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă. creşte în făgetele colinare şi montane. este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice.este frecvent în păduri. stricta (silur). este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental. bihariense (sor cu frate). lanata (degeţel lanat). Florile sunt brun-roşietice. Digitalis grandiflora . iar D. S. tăieturi de pădure. M. are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest. cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă. rostkoviana. începând din zona colinară şi până în cea montană. lung peţiolate şi flori mari. cu frunze mari. poieni şi fâneţele umede montane. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. Dintre acestea menţionăm: E.2. B-secţ. Paulownia tomentosa (Fig. creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie).Fig. umede.2). Prin tulpină S. 210 . Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite.1. vernalis (iarbă neagră). Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite. iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. frecventă în tufărişuri. plăcut mirositoare.degetar galben (Fig. 311. abundentă în tufărişuri. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale.2). Specia apare frecvent în tufărişuri.1). rarişti şi tăieturi de pădure. galbene-sulfurii. cu soluri afânate.31o. Se întâlneşte în toate pădurile umbroase. iar cele superioare azurii. Bsecţ. scopolii . salisburgensis. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare. Prin tulpină Fig.310. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui.brânca porcului (fig.

(Fig. parazitând pe rădăcinile de Alnus. lanceolata). Florile sunt bisexuate şi unisexuate. 311. chamaedrys -stejărel (Fig. pe soluri cu troficitate mijiocie. Creşte prin păduri. tetramere. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede.311. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. P. prevăzute cu vezicule mici. fiind bogat în specii.311. sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie. dispuse în raceme dese.Fig. Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat. margini de păduri. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. urticifolia – iarba şarpelui (Fig. cu solzi distanţaţi.3) este o specie de talie mai înaltă.310. de asmenea. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). cu frunzele reduse. umbroase.1) se recunoaşte după capsula comprimată. 2-Lathraea squamaria: A-secţ. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. terenuri nisipoase (P. V. parazite pe rădăcinile fanerogamelor. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. Carpinus. Lathraea squamaria . 4laciniat şi androceu din 2 stamine. de culoare galbenă dau brunie. P. acoperit de soizi groşi. media. cărnoasă.muma pădurii (Fig.Paulownia tomentosa: Afruct. îngust sedate. insectivore. V. din care sunt introduse la noi. cu 22 specii la noi. în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). Coryllus etc. V. tinoave. având un rizom ramificat. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie.indica) sau sărăturoase (P. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. are. Prin floare Fig. groasă. liziere.2) este parazită. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. unilaterale. ce creşte în pădurile din zona montană. Este o specie. Florile de culoare alb-roziu. poieni. Genul Rhinanthus (clocotici). tufărişuri. de preferinţă pe soluri acide. fiind răspândite pe soluri acide. 1. Fagus. officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită. Preferă păduri umede. iar fructele sunt capsule. V. maritime. Ordinul Lamiales M. Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. numai specii semiparazite. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. 211 .şoplrliţa de munte.311. solziforme. tenuiflora). montană .311. 1-Veronica Montana. P. Longit.

. Frunzele opuse. Florile sunt mari. întregi sau lobate. labiul superior lipseşte sau este redus. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. nestipelate. prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. 313) are tulpini înalte până la 120 cm. plăcut mirositoare. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia. pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată. Stachys sylvatica . tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. opuse. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase.312. Prin avortarea unei stamina. Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate. Teucriurm.bălbisă (Fig. pe soluri cu troficitate ridicată. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde. androceul este didinam. care la maturitate devin tetrachene. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană. slab acide până la neutre şi jilav-umede.configuraţie caracteristică: 'l° K/. cinsteţ (Fig. Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale. hispide şi glandulos păroase în partea superioară.Se înrudeşte cu ord. rar unisexuate. ovat cordate şi crenat serate. mai scurt şi lăţit. sunt scurt pedicelate. 212 . Lamium galeobdolon: 1. arbustive şi arborescente. iar altul posterior. liziere şi prin locuri ruderale. grupate în 2-8 verticile distanţate. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. Salvia glutinosa . încă de la înflorire este împărţit în 4 loji. Florile roşii. au o Fig. formând faciesuri.p] G/^ ^. Funcţionează după principiul pârghiei.urzică moartă galbena (Fig. V. reavăn-jilave până la jilav-umede. favorizându-i mişcarea.jale cleioasă. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. situat sub labiul superior. cu frunze nestipelate. în vârf cu antera. unul anterior. 314). hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental. sunt simple.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului. Gineceul bicarpelar. ' La genurile Ajuga. Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. bisexuate. galbene. iar florile pentamere. Lamium galeobdolon . moderat acide până la neutre.^[C/r ^A? ^. lung şi curbat. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti.

aromatic. în parchete. iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale. Scutellaria altissima . Salvia splendens (salvie roşie). Fig. 213 .315. 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. cu frunze peţiolate. r o z ă s a u a l b ă . În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. de cu1oare albastră violacee.gura lupului (Fig. Mentha piperita (mentă). alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica). marginea pădurilor şi pe malul apelor. Rosmarinus officinalis (rosmarin). urzică moartă). bilabiată.dumbravnic (Fig. ovate. abundă în parcehete şi pe văile din păduri. Melitis melissophyllum Fig. Prin tufarişuri.Fig. G. Stachys sylvatica: a-floare Fig. se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe. de culoare p u r p u ri e . Satureja hortensis (cimbru). grandiflora (iarba neagră). iar florile au corola albastră violetă. pubescens (zebră) are corols purpurie. Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. Galeopsis speciosa (cânepiţa). 2-frunză. cu baza trunchiată sau cordată. în lungul pâraielor de munte. fiind răspândit pe marginea pădurilor. Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată.316.4-caliciu Meltis me1issophyllum . Ocium basilicum (busuioc ). Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei. cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă. Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului.3-floare. cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. acuminate.313.314.

cu filamentele libere. alpina. trachelium. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. 318). cu corola în formă de clopot.floare tubuloasă. C.317. alcătuind o inflorescenţă condensată. actinomorfe şi zigomorfe. rar arbuşti mici. numită calatidiu (Fig. având o buză superioară redusă la 2 Fig. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. apar în pădurile de foioase. 2-capitul la Matricaria. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. patula. 7. 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase. înconjurată de un involucru. care la maturitate alcătuieşte papusul. spic (Cichorium). fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi.318. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. reunite într-o inflorescenţă Fig. Florile sunt pentamere. tropicali. Campanula abientina: ompactă. sunt bisexuate. legate de polenizarea entomofilă. labiată.petalelor unite. Florile actinomorfe şi zigomorfe. C. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee. Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase. pilniată şi ligulată. care alcătuiesc involucrul. Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. alterne. gamopetale. sibirica cresc în pajişti. răspândiţi în zona tropicală. C. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. Caliciul este redus şI greu de distins. nestipelate. spre deosebire de Campanula. cu laticifere şi frunze simple. C.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi. 214 . 5-6. Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. persicifolia. Gineceul este bicarpelar.G/-yx şi prezintă adaptări variate. în vârf cu 5(3) dinţi. C. 3floare ligulată. răspândită în pădurile colinare şi montane. formând un tub ăn jurul stilului. florile cu laciniile concrescute la vârf. indicând numărul la Arctium.clopoţei (Fig. carpatica. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. molidişuri şi jnepenişuri. abietina . Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. favorizând diseminarea prin vânt. Genul Phyteuma (cărbune) are. iar ovarul inferior. Fructul este o capsulă. foarte mare şi bogată în specii. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. capital (Leonto podium). Androceul are 5 stamine. C. sesil sau susţinut de un rostru. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia. corimb (Achillea). cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite. 1-diagramă Ph. populează stâncăriile montane şi alpine etc. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb.

Tripleurospermum inodorum. Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate. molidişuri.221.cruciuliţă parviflora. fuchsii .Formula florală este: Fructul este o achenă. unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate.000 de genuri cu aproximativ 20. fosilile fiind cunoscute din Terţiar. iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus.Fushsii:1floare. având florile ligulate galbene. amestecuri. o floare. Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 . iar seminţele sunt lipsite de endosperm. Familia Astersceae cuprinde circa l. (Fig. cauciuc. vernalis (spălăcioasă). bogate în ulei şi aleuronă. un polizaharid. pârloage şi locuri ruderale. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral. creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. Creşte în zona colinară şi montană. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. dorio. glicozide.319. pe văile montane. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig. Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase. simulând. vulgaris (cruciuliţă) şi S. galbene. dar produc uleiuri eterice. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii. lat ovate. cu florile radiare. sunt buruieni frecvente în liziere. cu sau fără papus. S. În organele vegetative nu au laticifere. Latexul conţine substanţe amare (absintină. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp.320. 3. sub formă de populaţii relativ compacte. rezine. margini de păduri. răspândite pe tot globul. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană. uneori considerate ca familii. 3-diagramă Fig. pe malul pâraielor. Senecio nemorensis ssp. Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. este împărţită în 2 subfamilii. prin făgete. pepinere. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate.000 de specii. S. pe aluviunile râurilor.). atenuate în peţ'iolul aripat. 1-Erigeron Canadensis.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. brusture (Fig. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. pe fundul văilor. Fig. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere. reavan-jilave până la jilav-umede.captalan. astfel. uleiur eterice.319). alcaloizi. taraxacină etc. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. humus de tip mull sau mull-moder. Petasites hybridus . 2-fruct cu papus. brădete. slab acide până la neutre.

2-Carduus nutans: a-achenă Fig.scai. Inula helenium (iarbă mare). crispus. În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum .romaniţă nemirositoare (Fig. eliptice. de 5-6 cm în diametru. 321. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. filiforme. iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. 321. formând buruienişuri.5). frunze mari. Antodiile sunt mari. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară. care apar.2) abundă ca buruiană în culturi. Tussilago farfara (podbal).înălţime de până la 40 cm şi este groasă. Ch. E. iar din cele mai frecvente cităm: A. acoperită de scvame. văi montane. Genul Cirsium are numeroase specii. Galinsoga parviflora . Chrysanthemum leucanthemum (margareta). Solidago virgaurea (splinuţa). lat ovate.pălămida. fâneţe. pe văile montane.căpşunic etc. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor. Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. creşte pe rupturi şi râpe. 322. acanthoides . este frecventă în pajişti.2 ). acestea sunt tubuloase. C. cordate. iar cele tulpinale sunt sesile. A. arvense . se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare.321. lung peţiolate şi antodiul mare. Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii. zăvoaie şi este medicinală. lappa. C. malul pâraielor. pe margini de pădure. locuri ruderale. Genul Carduus are numeroase specii. margini şi tăieturi de pădure. rarişti şi tăieturi de padure. 1-Carduus acanthoides. iar mai frecvente în pajişti. la vârf cu o coronulă. locuri ruderale. raspândite prin culture. tăieturi de pădure. cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre.a. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. de până la 6 cm în diametru. are o tulpină înaltă până la 2 m.bătrâniş (Fig. Creşte prin locuri umede.).323. cu florile ligulate de culoare albă. canadensis . vulgare . cu florile galbene. Bfloare ligulată. Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A. pe marginea pădurilor. sunt: C. Creşte abundent la marginea pădurilor. neuniforme şi cordate la bază. Frunzele sunt mari.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. atenuate în peţiol lung. iar florile ligulate numeroase. pepiniere. parchete (C. Achenele au un papus alb murdar.1. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară.322. rotundifolium. iar florile sunt tubuloase. C. distans ş. Fig. de culoare roşiatică. cu florile ligulate de culoare albă. A. C-achenă 216 . Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. millefolium (codiţa şoricelului). personata etc. La exemplarele numai cu flori femele. tomentosum). nutans . C. creşte prin tufărişuri şi păduri. văi umede. abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze.ciulin (Fig.busuioc sălbatic (Fig. lungi şi înguste. şi în parchete.

pe malul apelor. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti. dar se întâlneşte şi în jnepenişuri. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina. 217 . iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. reavene până la reavan jilave. Cichorium intybus . floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii".2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. liziere. tufărişuri.324. iar Sonchus arvensis. iar H. asper. Hieracium rojorâtense (fig.1). H. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure).4). zigomorfe. Leontopodium alpinum (albumiţa. poieni şi margini de pădure. tăieturi de pădure. S. cu florile purpurii sau portocalii. absinthium (pelin alb) şi A. în vârf cu 5 dinţişori. sunt: A. Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. Aposeris foetida . iar comune prin liziere. Specia este endemica. cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. iar în tufărişurile din silvostepă L. Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. sunt frecvente în pajişti. în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. 325). serriola (321. mai ales în făgete şi gorunete. se întâlneşte în fâneţe.crestată (Fig.creşte în ppdurile umbroase. 323) şi Taraxacum officinale (păpădie). S.cicoarea (Fig. murorum creşte în toate pădurile montane. vulgaris (pelin negru). Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi. începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. neutre până la moderat acide. în general buruieni. 324. aurantiacum (ruşuliţă).Centaurea (pesmă) este bogată în specii. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă . iar organele vegetative conţin laticifere articulate. pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. Genul Artemisia (pelin) are multe specii. tufărişuri.

cu fascicule bicolaterale închise. Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. Cosmos sp. B-fruct cu papus. .cilindrul central este adesea atactostel. iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare. Dahlia varisbilis (dalii).a. Calendula officinalis (filimica).frunzele sunt simple. medicinal şi ornamental. CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: . Zinnia eIegans (cârciumărese). cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive. . Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae. având teaca dezvoltată. Tagetes sp.Fig. 2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. . . 1-Hieracium levitomentosum: A. Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae.embrionul are un singur cotiledon. 218 .florile sunt mici. Gerbera ş. Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. Cfloare. trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon).sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii).325. cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). Lactuca sativa (salată). Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. deseori fasciculate.324. ramificate monopodial.m. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Chrysanthemum indicum (crizanteme).Fig.

Clasa Liliatae. ovat şi baza corodată. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. cu limbul sagitat. liniare. Florile sunt trimere. prin şanţuri şi mlaştini. Liliidae şi Arecidae. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. trimere.327. lat liniare. numeroase de la unii reprezentanţi. lin curgătoare şi stufărişuri. de 2 ori mai lungi decât pistilele. 326) care are frunzele inferioare sesile. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre.Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. cu circa 9 specii existente în flora globului.326. Nymphaeales. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. lanceolate sau spatulate. cu frunze heteromorfe şi flori trimere. 4-fruct. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile. acvatice. natante. lacuri. Din cele 6 genuri.Caracterele enumerate.2-plantă. Androceul are 5 stamine. bisexuate. pe baza caracterelor evolutive. Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae. care creşte prin ape stagnante. cu 3 sepale ovate. 3-floare. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord. hemiciclia şi carpelele apocarpe. iar ovarul din 6 carpele. cu limbul mare. Creşte pe malul râurilor. Alisma plantago-aquatica: 1. Fig. 219 . Alisma plantago-aquatica . 5-diagramă Fig. iar cele aeriene sunt lung pediculate. Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală. se împarte în 3 subclase: Alismidae. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă.limbarişa (Fig. seminţele exalbuminate. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme. verzi şi 3 petale alb sau palid roze. cu flori actinomorfe. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea).

submersă şi prezintă frunze reniforme.)A. iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. coriacei.^. Fig. bălţi şi prin apele lin curgătoare. plutitoare. creşte Fritilaria meleagris . adesea apetale. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. Ambele specii sunt frecvente în lacuri. cu perigon sepaloid şi ovar inferior. La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse. Din familia Najadaceae.^. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă. Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe.bibilica. cu frunze reniforme. Androceul este alcătuit din 6 stamine. pe soluri bogate în humus. plutitoare şi flori albe. cu numeroase specii. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. lalea pestriţă (Fig. Dupfă fecundare. În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede. Se recunoaşte uşor după frunzele plane. zegrasul). Spre toamnă formează muguri de iernare. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse.Potamogeton. eliptice sau ovate. liniare sau lanceolate şi florile bisexuate.iarba broaştei (Fig. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă. pe tipul trei: ^P. leurdă). superior. trimere. pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. cu perigonul petaloid. iar P. formând fitocenoze întinse. 328. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen . este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. rizom. cu nuanţe roşiatice sau violacee. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare. provenită din concreşterea tecii celor doua frunze.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare. pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. lung peţiolate. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. frecvent geofite (cu bulb. cu perigon petaloid. sunt pentaciclice. bisexuate. răspândită în apele sărate şi salmastre. este submersă şi dioică. actinomorfe.G/./.. Ruscus). dispuse pe două cicluri. Florile sunt nude. Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. Allium ursinum (usturoi de pădure. 327). din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. Ovarul este apocarp. Fructul este o bacă multisperma. natantă. cu troficitate foarte ridicată.\ . este dioică. unisexual monoice. amintim pe Najas marina (inariţa de mare). verde gălbui. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. iar fructul. sincarp. sincarp. Hydrocharis morsus-ranae . tricarpelar. bisexuate şi grupate în spice terminale. tubercul). Fructul este o capsulă sau bacă. este o specie stoloniferă. 220 . rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane. Florile au un perigom lat campanulat. Potamogeton crispus (broscăriţa). cu frunze întregi. Elodea canadensis (ciuma apelor).^. se recunoaşte după frunzele lanceolate. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. având frunzele liniare şi flori unisexual monoice. absorbante şi flori mici. cele tulpinale cu o teacă alungită. având frunzele întregi. este o bacă. cel mai adesea. trimere. semicilindrice şi frunzele natante mari. ciclice. Florile.

2-Polzgonatum verticillatum 221 . latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau. Fig. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”. Fig. 331. gorunete şi stejărete termofile. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig.l). în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată.329). cu pete brunii şi albe. verticillatum (Fig. în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. pătate în formă de şah. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră.329. Paris quadrifolia . Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. moderat acide până la neutre. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. dispuse în verticil. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. articulari. reavăn-jilave până la jilav-umede. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F.330. 330.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. pe un fond purpuriu. P. dar frunzele sunt opuse. 330.2) este răspândit în pădurile montane.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil. asemănătoare cu precedenta.dalac (Fig. P. Creşte prin păduri. montana.328. moderat acidifile. Allium ursinum: 1-diagramă Fig.

măseaua ciutei (Fig.331.Paris quadrifolia: aFig. în special.2.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia.332). fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii. în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate. moderat acide până la neutre. Speciile de ghimpe sunt ocrotite. cu florile nutante roze. grupate într-un racem terminal.2) este o specie vernală. albe. pe soluri cu troficitate ridicată. în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe).1. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie).Fig. roşiatice sau violacee. cu ramurile cladodificate. 333. mirositoare. În pădurile din sudul ţării. Fig.crinul de pădure (Fig. bruniu pătate. hypoglossum are cladodiile mai lăţite. rigide. atenuate într-un spin ascuţit.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) . sporadic. este răspândită prin păduri. plantă toxică.1 Maianthemum bifolium Fig.333.viorea (Fig. cât şi florile mici.2). se întâlneşte Lilium martagon .332. 222 . rărituri şi păduri. Prin fîneţele şi tufărişurile montane. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate. dur. răspândită în toate pădurile de foioase.333. Erythronium dens .331.331. punctate cu purpuriu închis. cu miros specific.Fig. Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase.1.canis . Scilla bifolia Fig. 333. se întâlneşte prin poieni. iar R. Prin făgetele colinare şi montane.

mai frecvent în sudul ţării. Iris: 1-floare.ghiocel (Fig. având nervaţiunea frunzei reticulată. tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. Cuprinde numai familia Iridaceae. Narcisus. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede. concrescut la bază într-un tub. având 2 macule verzi. în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori. G. sativum (usturoi). grupate în cime unipare. apare V.334 1-Galanthus nivalis. Lilium candidum (crin). şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. flexuoasă şi ramificată. apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare). extracarpatice. caracterizate prin frunze ensiforme. Creşte prin poieni. cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. Hyacinthus orientalis (zambilă). G. flori actinomorfe sau zigomorfe.Fig. Genul Leucojum se deosebeşte de Fig. 4-Leucajum vernum. 334.335. cu flori brune până la negru-purpuriu. plicatus (Fig. 334. Perigonul este petaloid. mai ales în regiunile tropicale.a. una la bază şi alta la vârful foliolei. În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. cu floarea solitară. A. nivalis . Ordinul Iridales Fig.5. 2-gineceu. sparanghel sălbatic). Genul Asparagus are mai multe specii la noi. 3-diagramă. cu plante ierboase perene.aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare. aestivum (ghiocei bogaţi) . graecus (Fig. agăţătoare. Polianthes ş. 5-L. urcând până în etajul montan inferior (Fig. În pădurile de stejari termofili.3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată). Tulipa gesneriana (lalea). Androceul este alcătuit din 5 stamine. iar A.334. A.2-G. L. dispuşi etajat.1). cu florile dioice. având o tulpină lemnoasă.plicatus. 334. coprine). o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă). este răspândit în stejaretele de luncă. Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. tenuifolius (umbra iepurelui. 334. sesile şi flori alb-gălbui.2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării. nigrum. înaltă până la 250 cm. Cel mai comun este G.graecus. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă). Clivia. ţepoase.3-G.caracterizată prin frunze mari. iar ovarul este 223 . cu flori solitare. Narcisus stellaris (narcise. A. de luncă. ovate. porum (praz). distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf. Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi. Aloe etc.4).

f-pinten. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. pătate negricios-purpuriu. a-bractee. ovarul inferior. untul vacii). heuffelianus (brânduşe de primăvara. cu flori mari. alcătuind ginostemul. p-staminodii. flori zigomorfe. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. k-lob median al stigmatului. în regiunea de câmpie şi deluroasă. comun este I. Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. purpurea. de munte). cu pinten nectarifer.KG/T^.tricarpelar. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee.. numită label. Genul Crocus are mai multe specii la noi. caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase. dispuse în racem îndesuit. adesea epifite. multifloră. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. cu flori deschis galbene. n-conectiv. labiate şi pintenate. tricarpelar şi răsucit cu 180°. În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) . În staţiuni similare. având o inflorescenţă mare. care au rădăcini adventive şi micotrofe. de obicei trilobat. întinsă şi lobată. Fructul este o capsulă. g-ginostemiu. rar roze sau albe până la gălbui. 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). b-ovar răsucit. O. cu un perigon colorat albastru-liliachiu. Prin locuri mlăştinoase. plăcut mirositoare. Fig. dar mai uscate primavara abundă C. o-polinie. Formula florală este: 4' P^. cu tuberculi globuloşi. 335). moesiacus (brânduşe galbene). creşte O. ruthenica. a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. pseudacorus (stânjenel de baltă). Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. I. Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. margini de pădure. tufărişuri. C. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea.336. cu florile deschis violet purpurii. tufărişuri.p. întregi sau fidaţi. apare în mod frecvent prin poieni. Tot în rărişti de pădure. mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. FloriIe au culori variate şi au labeul. păduri rărite. cu tepalele rozee. din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig. creşte. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). cu flori care au simetrie radiară. frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul. având laciniile perigonului aurii.. sambucina (bozior). adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. Prin păduri. inferior. din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi. c-d-tepale. În fâneţele montane. galbene. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales. e-label. frunze alterne întregi. 336). 224 .. tufărişuri.2A.Fig.

fiind specifică pădurilor de foioase. multinervate şi flori gălbui-verzui. nepintenate. L. rar câte 2-4. Cephalanthera damasonium (căpuşnica).337. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior.337. cu labeul sub formă de coif. extrem acidifile până la moderat acidifile. tendinţa de colectare. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. destul de rar. sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior. 225 . creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. luzuloides (mălaiul cucului) . Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^.^. prin pajişti. rozee. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. C. grupate într-un spic terminal.. veziculos umflat în formă de papuc. tâinji) este o orchidee saprofită. lung pintenate. Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană. Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere. cel mai adesea albe. cu flori solitare.^A. cu flori roze şi miros de vanilie. rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase. multinervate şi tepale verzui. mari. Neottia nidus-avis (cuibuşor. adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. creşte Nigritella rubra (sângele voinicului). care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. 338. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici. având 2 frunze lat ovate. iar specia este ocrotită ca monument al naturii.P. răspândită prin păduri şi rarişti. iar florile sunt albe. 2-diagramă L. Fig.388. Luzula luzuloides: 1-floare. cu labelul ovoidal. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. rar în molidişuri.G^). cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme.. Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice. Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni.Fig.

l). Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice.montana etc. frecvent. digitata. Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. frecvent. cu humus de tip mull-moder sau moder. iar J. sylvatica cu spicele nutante şi C.L. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. 3-diagrama la Eriophorum. Pe sărături umede creşte J. unisexuate la Carex (Fig. Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. C. largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). C. situate în axila unor hipsofile. Prin zăvoaie. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig. se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate.7-floarea masculă. unde diseminarea este zoochora. are tulpina lipsită de frunze. prevăzute cu o teacă vaginată. C. brizoides. 5. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum . alcatuită din celule stelate. În pădurile de câmpie şi colinare. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă. numită urticulă. În formaţiunile forestiere. În făgete.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. pilosa. se mai întâlnesc: C. pipirig). 339). cât şi dioice. cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare. Fig. numite glume şi grupate în spiculeţe. 4-7). fiind o specie indicatoare de soluri acide. Prin turbării şi bahne. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. brevicolis. adesea.6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite. bisexuate sau unisexuate. staţiuni cu umiditate ridicată. ovarul fiind superior. având reprezentanţi ierboşi hidrofili. culminând cu florile simplificate. cu inflorescenţă umbelată. unilocular. 339.bumbăcăriţă. inflexus prezintă măduva întreruptă. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus. Floarea la Cyperaceae: 1. În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie. care îşi au originea în lilialele arhaice. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. în covorul aerbaceu predomină speciile: C. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae. C. se întâlneşte L. Caracterizaţi familia Poaceae.pendula. mlăştinoase. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). pilosa. cu măduvă continuă. iar androceul totalizează 3(2) stamine. apogeu atins la genul Carex. 4. 226 . Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei. sylvatica (horşti). Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. indicând procese de gleizare a solului. effusus (rugină. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig. J. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. Florile sunt mici. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi.339. gerardi.

multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe). 227 . Florile sunt bisexuate. După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. La baza fiecărui spiculeţ.340. protejată de palea superioară sau internă. se gaseşte o formaţiune membranoasă. g-gineceu. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa). Frunzele sunt liniare. inferioară. din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. îngust. despicatâ în lung. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale. adesea. În axila paleii superioare se află 2 lodicule. alterne. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. Între vagină şi limb. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. de mare însemnatate economică. când spiculeţele sunt lung pedicelate. numită ligulă. Fructul este o cariopsă. se află două glume. redus. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. a-androceu panicule. continuându-se cu un limb lung. iar mai sus de acestea se găsesc doua palei. reprezentând perigonul sepaloid. 340). reunite în spiculeţe mici. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. cel mai adesea. pi-palea cu stoloni.palea superioară.Ordinul Poales Are o singură familie. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare. Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale. sp. În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii.000 de specii pe glob. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. numită culm sau pai. Familia Poaceae cuprinde cca 4. bicarenată. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume.

228 . cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. pe soluri moderat acide. Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. b. F. 342). Festuca drymeia (păiuş de pădure. lizierele şi pădurile rărite din silvostepă. Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. formând fitocenoze. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. din care unele răspândite în păduri.spiculeţ desfăcut Fig. fiind indicatoare de litosoluri. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig.343. În etajul subalpin.342.341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. villosa. 341). epigeios (trestioara de câmp). pe soluri acide. este o specie perenă. scradă). F. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane. deşi şi moi. adesea se instalează C. slab acide până la neutre. indicând soluri cu troficitate ridicată.obsiga de pădure (Fig. iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant. Se întâlneşte în pădurile umbroase. la bază cu un smoc de peri scurţi. adesea abundentă în covorul ierbaceu este C.Fig. în locul jnepenişurilor defrişate. prezintă la noduri peri lungi. Brachypodium sylvaticum . În tufărişurile. Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. Abundă prin făgete.

făgete. fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. M. rar apocarp. P.p.244.2). formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte. Filogenia subclasei Liliidae.firuţa de livadă (Fig. fiind răspândită prin gorunete. ondulate.B(pirul gros). ce le imprimă un aspect caracteristic. tufărişuri şi stâncării. aind florile unisexuate. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). nemoralis (firuţă). dezvoltată şi denumită spată. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. fiind răspândit.Milium effusum meişor (Fig. grupate în inflorescenţe dese. glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului.a. Oryza sativa (orez). 345). 344. Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae). Zea mays(porumb) ş. care au flori mici. având perigonul redus. 344. P. angustifolia este mult mai comună. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). molidişuri şi jnepenişuri. Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. uniflore. Prin pepiniere. cu fertilitate scăzută. înconjurat de o hipsofilă. cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. iar fructul o drupă sau 229 . Secale cereale (secară). fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase. începând din zona de câmpie şi până în cea montană. dioice. 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă. Florile sint mici. Hordeum vulgare (orz). trimere. Bambusa arundinacea (bambus). pe soluri acide. din ordinele Juncales. numit "palmier". cu perigon sepaloid sau redus. Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. cel mai adesea în pădurile de foioase. adesea unisexuate. prezintă paniculul răsfirat. Poa pratensis . Dactylis polygama . grupate într-o inflorescenţă caracteristică. Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri. Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. pe soluri bogate în humus.golomăţul de pădure (Fig. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate. Reprezentanţi au frunze mari.1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. sincarp. lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute. numită spadice.2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu). zigomorf. buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig. Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. dispuse în vârful tulpinii. Cyperales şi Poales. cel mai adesea. Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. este şi ea comună prin păduri. în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană. nutans are spiculeţele nutante. regiunea ligulară.ssp. cu cite o singura floare fertilă.

Cocos nucifera (cocotierul). lapte de cocos).d-flori sterile.achenă. b-flori mascule. cu sau fărp periant. A. iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios.345. iar frunzele sunt maculate. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente. format din 3-1 carpele. Moldova) şi se deosebeşte de A. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile. de asemenea. Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. e-partea de sus a spadicelui Fig. Frunzele sunt ensiforme. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos. toate acoperite de spata (hipsofila) colorată. Florile mici. 2-spadice: a-flori female. Fig. locuri mlaştinoase. Au. fibros şi endocarpul pietros. cu miros aromatic. sincarp. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. iar florile sunt mici. Muntenia. Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. monoice. Laptele uleios şi nutritiv (copra. cu un exocarp neted şi dur. pe soluri bogate în humus. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm. cu o frunză bracteantă de 2230 . Rizomul este tuberos. spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. 3545). are fructul o nucă uriaşă. cilindric sau ovoidal. c. cu un rizom orizontal puternic. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere.Calla palustris Prin balţi. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior.346. un mezocarp gros. cu brazdă transversală evidentă. lungi până la 60 cm. orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase.

reflectă condiţiile edafice. cu tulpina redusă la un disc plutitor. Nevoile practicii. la forme ierboase. aparent în continuarea tulpinii. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . cu flori mici. liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. cu spatul mare alb. Spicul este cilindric. bracteate şi cu un pistil unicarpelar. decât analizele de laborator. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. prevăzut cu rădăcini mici. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. iar L. reacţia . unisexual monoice.5ori mai lungă. cât şi în vitalitatea ei. Perigonul este redus la un smoc de peri fini. grupate în verticile glomerulare. cu spatul adesea caduc. L. cu frunze liniare şi flori mici. se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. gabba are o apariţie sporadică. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile. lucioase. iar formula florală este: ^P^A^ . oferite de arboretul analizat. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. alcatuind fitocenoze.cală sălbatică. cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. nude şi aşezate până la vârf. lung peţiolate. Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. de lungă durată şi analize de laborator. trisulca. Sapadicele are o lungime de până la 2. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale. cum ar fi: troficitatea solului. iar cele femele sunt nude. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase. $ ^(D*. brusc şi scurt acuminate. Stratul arborescent şi cel arbustiv. învelite de un spat caduc. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. adesea. pe un spadice. este comună în apele stagnante. Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. natante. ovat cordate sau reniforme. În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . încă din Cretacic. 5 cm. cu frunze. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. (spadice). aparţinând la diferite specii. coada smeului (Fig. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe. umiditatea. În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). acvatice. iar spatul este lung de 6-7 cm. Fructul este o bacă roşie. compact. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. de asemenea. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). adesea formând comunitaţi întinse. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. prin abundenţă şi vitalitate. Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. lucru care este posibil. Colocasia esculenta (taro). grupate în inflorescenţe alungite. alte ori din plante izolate. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. Filogenia arecidelor. 346). verzui la exterior şi alb la interior.tipul de humus. angustifolia. cele de lumina.

Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase. cu troficitate scăzută. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. 232 . calde şi uscate. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. care joacă rol compensator. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. în climatul nordic. jilave. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente. iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. De asemenea. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. în plină lumină. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. cu valorii apropiate minimului. mai rece. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. lucioase şi formează populaţii dese. pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă. În climatul continental excesiv al Rusiei. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată. cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. Luzula luzuloides (mălaiul cucului).asigură mediul de germinare al seminţelor. cât şi pe cele puternic acide. la limitele arealului. verziîntunecate. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. fiind maxim către limitele arealului. Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. de creştere al puieţilor. pe lângă cursuri de apă. prezintă frunze groase. vegetează numai în pădurile de răşinoase. verzigalbene. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. deci nu mai are valoare indicatoare. vegetând bine pe soluri slab acide. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. indică soluri acide. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. frecvente aici pe tot felul de substrate. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. La câmpie se refugiază pe vai. subţiri.

Symphytum tuberosum. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. Beldie şi C. Lamium galeobdolon. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc. Vioa reichenbachiana. Mycelis muralis. La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens. Rhytiadelphus triqueter. Asarum europaeum. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase. etc. Athyrium filix-femina. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. Allium ursinum (leurdă. Cardamine glanduligera (breabăn). 4. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. 3. Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. Polytrichum commune ş. Cardamine bulbifera. Soldanella hungarica (degetăruţ). Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. prezenţa humusului de tip mull. Mercurialis perennis (trepădătoare). V. Xerofite . Cytisus hirsutus. C. O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. uniflora. compactitate şi înţelenire. Vrebascum phoeniceum. Brachypodium sylvaticum. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol. 1960. Iris pumila . Vinca herbacea. glanduligera. Cardamine bulbifera (colţişor). Campanula persicifolia. Vaccinium myrtillus (afin). Calluna vulgaris (iarba neagră). Euphorbia amygdaloides. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). Euphorbia amygdaloides (alior.plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . Lathyrus vernus (pupezele). D. Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. Hierochloe repens. acestea indică că staţiunea este suficient de umedă. uneori şi făgetelor montane. Luzula luzuloides. Lathyrus vernus. iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). Mezofite . Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. Athyrium filix-femina (spinarea lupului).jilave: Anemone ranunculoides. Calamagrostis epigeios . Geranium robertianum. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). 2. menţionam: Actaea spicata (orbalţ).disjuncata. dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. Deschampsia flexuosa (târsoc). Galium schultesii. etc. Dryopteris filix mas. Beldie. Xero-mezofite. Allium ursinum. angustifolia. Polygonatum latifolium. C. reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. Aegopodium podagraria. usturoi de pădure). iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. laptele cucului). Paris quadrifolia (dalac). Anemone sylvestris (păştiţa albă). Sanicula europaea (sânişoară). cu complexul adsortiv nesaturat. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). Milium effusum. Luzula sylvatica (horşti). Corydalis bulbosa. Melica nutans. Arum maculatum.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius.plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. officinalis. Veronica chamaedrys.etc.vegetând bine. Melica uniflora (mărgică). în special în perioada de vară: Lychnis coronaria. Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull.a. Categorii de plante indieatoare Al. Poapratensis ssp. Symphytum cordatum (brustur negru) ş. Huperzia selago (brădişor). Lapsana communis. solida. Lycopodium clavatum (pedicuţă). Ephedra distachya. se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. C. Circaea lutetiana (tilişcă). A. Lithospermum purpureo-caerulemn.a. M. Silene otites. Digitalis lanata. Al. au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. Indicaţiile negative completează pe cele pozitive. pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate. Mezohigrofite . Mercurialis perennis. nigricans. Homogyne alpina (rotungioare). Glechoma hederacea. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică. Melica nutans. 233 . Fragaria viridis.specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. Chiriţă (1967). Stellaria holosteia.

C. Cardamine glanduligera. Dryopteris filix-mas. Orthilia secunda. Oxalis acetosella. Poa nemoralis. Carex brizoides. Lihospermum purpureo-caeruleum. Impatiens noli-tangere. Petasites hybridus. Cytisus hirsutus.juniperinum ş.Polytrichum commune. Festuca gigantea. 2. Rubus hirtus.Oligotrofe. Viola reichenbachiana etc.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera. 4. Galium odoratum.Cardamine impatiens. Rhytiadelphus triqueter etc.angustifolia.major.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. 5.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 . S. Vaccinium myrtillus. michelii. Festuca drymeia. F. Circaea luteliana. Salvia glutinosa. Luzula luzuloides.55(5. Deschampsia caespitosa. L. V. Veronica spicata.Eurifite . Deschampsia caespitosa. Veronica urticifolia. Melampyrum sylvaticum.officinalis. C. V. Asarum europaeum. Hieracium transsilvanicum. praecox. Maianthemum bifolium. Higrofite. Anthriscus caerifolium. Carex brizoides. Deschampsia flexuosa. Carex pilosa. Cytisus hirsutus.pseudovina. C. Veronica officinalis etc.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios. Salvia glutinosa. Sanicula europaea. Carex brizoides. 2.robertianum. Vaccinium myrtillus . Mezotrofe. Luzula sylvatica. Soldanella hungarica. Senecio nemorensis ssp. Ballota nigra. Poa pratensis ssp.85(100) %): Athyrium filix-femina. Euphorbia amygdaloides. Moderat acidifile . Veronica urticifolia. G.filix-mas. Geum urbanum.V.rubra.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1. Orthilia secunda.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria. P. 3. etc. Calluna vulgaris. Calluna vulgaris. Stachys sylvatica. Equisetum telmateia. Dryopteris disjuncta. Descahmpsia flexuosa. Symphytum cordatum. C. squarrosum. Solanum dulcamara. Soldanella hungarica ssp. D. Nitrofile. Chrysosplenium alternifolium. B.fuchsii. Lysimachia nummularia. major. Filipendula ulmaria. 01igo-mezotrofe.5): Bruckenthalia spiculifolia. Vaccinium myrtillus. Mycelis muralis. Calluna vulgaris.Acidifile . sylvatica. Soldanella hungarica ssp.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara.sylvatica.vitis-idaea. Symphytum cordatum.. Pulmonaria officinalis. Convallaria majalis. Luzula sylvatica. P. C. Circaea luetiana. Potentilla alba. Campanula abietina. Polytrichum communae. P.a.plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive. Carex pendula. Epilobium angustifolium. Mercurialis perennis. Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea. Ranunculus auricomus. Genista sagittalis. Sphagnum acutifolium. Allium ursinum. D.plante de staţiuni cu soluri acide. Isopyrum thalictroides. Polygonatum latifolium. 6. Luzula luzuloides. C. Moderat acidifile-neutrofile . Paris quadrifolia.Valeriana officinalis ş. Paris quadrifolia. V.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata. Eutrofe. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides. Stellaria nemorum. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. E. C. Urtica dioica. Carex pilosa. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. Dryopteris carthusiana.a. Huperzia selago.a.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) .nigricans. Festuca valesiaca. vitis-idaea ş.pilosa. Milium effusum. Epilobium montanum. sylvatica. Ranunculus auricomus. Geranium phaeum. vitis-idaea. Calamagrostis arundinacea. Lapsana communis. Lamium galeobdolon. Calluna vulgaris.cu gradul de saturaţie în baze (V). Huperzia selago. juniperinum. Polygonatum verticillatum. Homogyne alpina. 3.pH =3.Vaccinium myrtillus. Brachypodium sylvaticum. Orthilia secunda. Sanicula europaea . Stellaria holostea. Holcus mollis. Homogyne alpina. Hieracium transsilvanicum. 5. Rhytiadelphus trqgueter.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea. Torilis japonica etc.

Geranium phaeuia. Chrysopogon gryllus. Lycopus europaeus. Senecio nemorensis ssp.sylvatica. Cerete. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. L. Galium odoratum. Tordylium maximum. Pulmonaria officinalis. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. Teucrium chamaedrys. Festuca valesiaca. Ranunculus auricomus. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. Alliaria petiolata. Arborete de stejar pufos.alcaline. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie. C. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite. vulgaris. Lithospermum purpureo-caeruleum. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile.Paris quadrifolia. Lychnis coronaria. Filipendula vulgaris. pH==6. Bothriochloa ischaemum.a. C. Stejărete de stejar brumariu. Genista tinctoria.angustifolia. angustifolia.g1anduligera. Fragaria viridjis.Lithospermum purpureo-caeruleum. Parietaria officinalis. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. Digitalis lanata. 235 . Poa pratensis ssp. Teucrium chamaedrys. Berteroa incana. C. Polygonum hydropiper. caryophyllea. 6. Poa pratensis angustifolia. Polygonatum latifoium. Galium odoratum. Thalictrum minus. Geum urbanum. Geum urbanum. Cytisus hirsutus. schultesii. iar ca diferentiale: Genista tinctoria. Carex riparia. 4. Lysimachia nummularia. Mentha aquatica.Stachys palustris. terase. fuchsii. Mycelis muralis. nemoralis. Asperula cynanchica. Dorycnium herbaceum.Şleauri de câmpie. Iris pseudacorus. Cytisus austriacus ş. separându-se numeraese variante şi faciesuri.5 (8): Aegopodium podagraria. Allium ursinum. Lathyrus vernus. Stejărete. 3. Cardamine bulbifera. Linaria genistifolia. mezofite. Symphytum officinale ş. Stachys germanica. amestecuri de cer şi gârniţă. pe versanţi moderat înclinaţi.vulgaris. C. Carex brizoides. Veronica spicata. Solanum dulcamara. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. Agrostis stolonifera. Zăvoaie. Ruscus aculeatus. angustjfolia. Stachys sylvatica. Sunt răspândite în podişuri. Glechoma hederacea. Lysimachia nummularia. Festuca valesiaca. gârniţete. L. S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. Ranunculus carpaticus. F. pe terase şi platouri. Rubus caesius. Veronica incana. Lamium galeobdolon. Ruhus caesius. Dactylis glomerata. Euphorbia amygdaloides. Asarum europaeum. Lychnis coronaria. R. R. Polygonatum latifolium. Cardamine bulbifera. Adonis vernalis. abundente sunt: Carex acutiformis. durata de inundaţie. Lathyrus vernus.Anemone ranunculoides.a. În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. pH= 5-7. distingându-se câteva tipuri. Solanum dulcamara. Leucojum vernum. Convallaria majalis .. Mycelis muralis. cassubicus . considerate şi ca indicatoare diferenţiale. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. Galium aparine. P. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. 2. Pulmonaria officinalis. Carex pilosa.a. 7. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. caracteristice humusului de tip mull. riparia. Glechoma hederacea.Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. 5. 5-7. Eupatorium cannabinum.hypog1ossum ş. Sedum maximum.a. plopişuri. În stejaretele din câmpiile joase.Gorunete.2(8):Actaea spicata. Inula ensifolia. Bupleurum falcatum. Eupatorium cannabinum. Bidens tripartita.a. Geum urbanum. G. Pulmonaria officinalis. 4 Plante neutrofile. Dintre cele mai frecvente specii. Scutellaria galericulata. Poa pratensis ssp. Silene nutans. Symphytum cordaturn ş. Iris pseudacorus. Viola hirta ş. În funcţie de orografia terenului. Arboretele sunt instalate în câmpii joase. Geranium robertianum. Artemisia austriaca.Viola miriabilis etc. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. platouri. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria. Milium effusum. Arum maculatum. Viola suavis. Cytisus nigricans. Asperula cynanchica. Phragmites australis. Poa pratensis ssp. Lithospermum purpureocaeruleum. Festuca valesiaca.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline. Caracteristice sunt: Arum orientale. Fragaria viridis.

prezintă un covor ierbaceu variabil.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. Euphorbia amygdaloides. Pulmonaria rubra. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice. Luzula luzuloides. deseori din plante razleţe. Rubus hirtus. Luzula luzuloides. Hederahelix. În staţiunile cu soluri brune. L. Epllobium montanum. Dactylis polygama. Genista tinctoria. Poa nemoralis. caracteristică este Carex pilosa. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri. Calamagrostis arundinacea. Caractersitice sint: Galium oratum. Poa nemorlais. Molidişe. Genista tinctoria. cu soluri scheletice. 8. Ranunculus carpaticus. cu troficitate scăzută. pe soluri brune-galbui. Pleurozium schreberi. Oxalis acetosella. Deschampsia flexuosa. Olteniei şi Banatului. Melica uniflora. Pleurozium schreberi. 12. Hylocomium splendens. Rubus hirtus. Symphytum cordatum. Pulmonaria officinalis. Orthilia secunda. pseudogleizate. Rhytiadelphus triqueter.bulbifera. Carex pilosa. Stellaria holostea. În condiţiile unui spor de umiditate. distingându-se numeroase tipuri. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. Cardamine glanduligera. Calluna vulgaris. iar pe solurile podzolite. Lathyrus vernus. Lamium galeobdlon. Cardamine glanduligera. Glechoma hederacea. Polytrichum communae etc. Luzula Luzuloides.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei. Stellaria holostea. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase. Vaccinium myrtillus. Luzula luzuloides. Carex pilosa. Rhytiadelphus triqueter. Soldanella hungarica ssp. 9. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. cu troficitate scăzută. 10. 236 . Sanicula europaea. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune. major.Şleauri de deal fără fag. Rubus hirtus. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. Lathyrus niger. Vaccinium myrtillus. 11. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. În staţiunile cu soluri acide . Milium effusum. În treimea superioară a versanţilor. Salvia glutinosa. Mycelis muralis.Veronica officinalis. Luzula luzuloides. Mycelis muralis. Luzula sylvatica. Făgete colinare. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea. Polygonatum latifolium. Dryopteris filix-mas. Sardamine glanduligera. Hieracium transsilvanicum. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. C. Oxalis acetosella. formate pe calcare. Brachypodium sylvaticum. Geum urbanum. Etajul pădurilor de molid. Dryopteris carthusiana. Galium odoratum. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. Asarum europaeum. acide până la moderat acide. Veronica offiecinalis. Hieracium transsilvanicum. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. vernus. Athyrium filix-femina. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. Luzula luzuloides. La altitudini mai mici. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus. Hylocomium splendens. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. Homogyne alpina. Galium schultesii. iar pe versanţii inclinaţi. Stellaria holostea. Majanthemum bifolium. Galium odoratum. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. în porţiunile mai luminate.

Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei. raporturile dintre componentele fitocenozei. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. După Sukaciov. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie. una orizontală şi o alta temporală. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului. Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. corelaţiile cu mediul abiotic. al răspândirii. înţeleasă ca o comunitate de plante. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal. Fitocenoza. iar asociaţia este o unitate abstractă. 2. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă.tipizării şi clasificării lor.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. tipizarea şi clasificarea fitocenozelor. deci analitic. funcţiile.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic . fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. de funcţiile acestuia în biosferă. constituie parte integrantă a biocenozei. precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu.Fitocenoza are o structură verticală. dintre acestea. 237 . evoluţia. de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. adică studiază structura. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei.precum şi dezvoltarea. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic. Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. de raporturile dintre fitocenoze. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză.

Fagetalia. Carpino-Fagetum. având grupe de specii caracteristice. Ordinul grupează alianţe asemănătoare. reflectat prin formele de viaţă componente.ap. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate.comunităţi natante de lintiţă.-B1.-B1.-B1.1947 . dintre numeroasele sisteme propuse. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare. Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor. aşa cum sunt: subasociaţia. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910). 2. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion.comunităţi de crăpături de stânci. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă.Cl.Crithmo-Limonietea Br.Tuxen 1954. prin stratificare. Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa. pentru zona temperată a Europei. 3. 5. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum.Asplenietea rupestris Br. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi.comunităţi de grohotişuri.comunităţi de stâncării litorale.Koch et R.Adiantetea Br.Cl. Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă. Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae. 4. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată.-B1.et Vlieger 1957). Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941. posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale".1964) şi se prezintă astfel: 1.Cl. Carpinion. Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". 238 .1947 . Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important. în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul. utilizând criterii diferite.Oberdorfer 1957 .Thlaspetea rotundifolii Br.Querco-Fagetea Br. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice).Lemnetea W.1947 – comunităţi de depozite de tufuri.1934 . cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet. Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice. Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină.Cl.Cl. Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea. ordinul şi clasa.-Bl. varianta şi faciesul.

37.Alnetea glutinosae Br.Vaccinio-Piceetea Br.-B1.Tx.-B1. 20. 17.-Bl.1961 26. staţiunile ocupate şi ecotopul.-B1.-Bl..Cl.Tx. 34.comunităţi de pajişti umede.Ammophiletea Br. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim.Querco robori-petraeae Br. 41.-Bl.-B1.et Tx.Ruppietea maritimae J. 30.-B1.1962 .Erico-Pinetea Horvat 1956 .Cl.-Bl.Isoeto-Nanojuncetea Br.comunităţi de păduri de foioase acidifile.1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase.comunităţi de pajişti halofile.Cl.-B1.comunităţi de păduri de pin cu Erica.Mo1inio.Zoosteretea marinae Pign.-Bl.Chenopodietea Br.Cl.1931 .Cl.Asteretea tripolimi (Westh. 7.comunităţi de pâraie.Cl.1950)Br. 11. Betulo -Adenostyletea Br.et R. 22.et Prsg.-Bl.Festuco-Brometea Br.comunităţi de plante suculente.comunităţi de buruienişuri montane.et Tx.1943 .comunităţi de pârloage.Potametea R.Bidentetea tripartitii R.1947 .Onopordietea Br. 14.Cl.Cl. În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar.-B1.Cl.Cl.Juncetea Br.1947 . 25.et Prsg.Tx.1962 .-B1.-B1.1943 . 42.CI. Salicetea purpureae Moor 1958 .Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide. dinamica sezonală şi cea multianuală.et Prsg.Tx.Tx.Salicetea herbaceae Br. 27.1948 .Cl.Cl. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.1960 .comunităţi halofile natante.6.-B1.Cl. 25.comunităţi de păduri de foioase bazifile.Litorelletea Br.Salicornietea Br. Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza.1942 .-B1. 9.comunităţi din culturi de praşitoare. 32.Calluno-Ulicetea Br.-Bl.Cakiletea maritimae (R.Cl.Phragmitetea Tx.Cl.1948 .Sedo-Scleranthetea Br. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.comunităţi de pajişti îngrăşate.Tx. 29.1952 em.comunităţi de apă salmastră.-B1.1943 .comunitsii din tăieturi de pădure. 1942 .1937 .Cl.et Tx.Cl.-Bl.comunităţi de păduri de luncă cu anin.Tx.Cl.Epilobietea angustifolii R. 33. respectiv a ecosistemelor.Secalinetea Br.Tx. 15.1950 .1950 .Cl.1948 .1950 . 31.Cl.Cl.Cl.-Bl.comunităţi anuale de pe nisipuri.1962 .-Bl. 18.-Bl.comunităţi de dune litorale.comunităţi cu Ericaceae.et Tx.Corynephoretea Br. 36.1943 .1943 .Elyno-Seslerietea Br.et R.Caricetea curvulae Br. structura verticală şi orizontală.1943.1964 – comunităţi de pajişti halofile.1943 .comunităţi natante fixate.Spartinetea R.Cl. Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia. 21.Cl.Arrhenatheretea R.Querco-Fagetea Br.-Bl.comunităţi de zăcători de zăpadă.Cl.1943-comunităţi submerse de margini de iaz. 39.Cl. 24.Lohm.C1.comunităţi ruderale.1939 .comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.et Tx. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ).1955 .et Prsg.1943-comunităţi de pajişti xerofile. 239 . 8. 35.Tx.Cl. 13.Cl. 16.-Bl.et Tx..Cl. 38.comunităţi de tinoave. 10.comunităţi primare arcto-alpine acidofile.comunităţi pitice de rogoz. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere). 28.Montio-Cardaminetea Br.Cl.Tx.Cl. 19. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.Tx.Tx.Cl.comunităţi de stuf şi rogozuri. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor.Oxycocco-Sphagnetea Br.et R.et Prsg.et R.1953 .Juncetea maritimi Br. 40.)Br.comunităţi de răchite de mal.et Beeft. 12.Prsg.Plantaginetea majoris R.et Tx1943 .Cl.comunităţi de pe aluviuni.Cl.comunităţi suculente halofile.Cl.comunităţi halofile de plajă.comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.1943 .et Vlieger 1937 .

forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). acestea apar doar preferenţial. a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza. a arbuştilor. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. în iunie-iulie. Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente. zone. al reliefului şi substratului. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei. în cele de deal. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante). numărul mediu de specii. Făgete în mai-iulie. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale. pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai. în timp ce la păduri şi pajişti. Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. parcurgându-se terenul în diagonală. compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. omogenitatea. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate. păduri pluriene – 2500m2 . 240 . stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. notând întâi vegetaţia arborilor. La nivel de asociaţie. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie. ordinului şi clasei. cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici. Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. a ierburilor.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. păduri polidominante echiene . de 400-5 m2 . molidişe în iulie-august. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. substratului. Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei. geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă. a muşchilor şi litiera. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. pentru cele montane în iulie. Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii.iar în cazul celei de turbării. astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 . Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. cum ar fi: cele de sărături. zăvoaie în iulie-august. Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om.5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 .stâncăriile calcaroase sau mlaştinile. implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. combinaţia caracteristică. în cele subalpine şi alpine în iulie-august. a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal). cele diferenţiale. efectuându-se releveuri (descrieri). În anumite staţiuni.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu. regiune. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului. aparaturî şi un timp îndelungat).care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari).

diferenţiale. Dominantele. Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină. subdominante. predomină în vegetaţia respectivă. privind de jos în sus. acoperirea.3-0. Speciile indicatoare. 0.troficitate etc. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %. 0. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. Speciile însoţitoare au o participare variabilă. cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători. de Picea abies . suprafaţa ridicării. Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă. încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată.7 -consistenţă aproape plină. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer. Indicii de abundenţă-dominanţă. cât şi stratul ierbaceu. de Fagus sylvatica . acoperire redusă. expoziţia.se aplică pentru fiecare strat în parte. fără a socoti şi stratul arbuştilor. Stratificarea arborilor. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei.1 -consistenţă foarte rară. arboretul destul de închis. se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte. neîncheiate şi apar luminişuri. utilizându-se aprecierile expeditive.aciditate. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări.2 -consistenţă extrem de scăzută.6 trepte: + =exemplare puţine. Stabilirea acoperirii. până la 241 .3. altitudinea. de exemplu într-o fitocenoză de molid .adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş. arboretul are luminişuri (goluri mari). În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. la înălţimea pieptului. consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar).molidişe. notată pe strate. consistenţa se diminuează. arboretul este poienit sau degradat. un rol fitocenotic redus. Indicele de bază. arborii nu se înfluenţează între ei. rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet).9-0. speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici. coroanele se ating între ele. În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare. frecvenţă sau constanţă. În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor.6-0. nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. luând ca unitate cifra 1 . Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. 1 =mai multe exemplare. În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat.indicatoare şi specii însoţitoare.fag sau de stejar. 0.Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită. creind fitomediul.4 -consistenţă rară. oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate.1-0. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. localizarea. edificatoare. aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte.cât şi pentru fiecare specie în parte. În cazul când coroanele sunt mai rare. 0. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare. Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale.). care are . înclinarea. golurile din coronament ajung la cel mult 0. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente. Speciile dominante.făgete) sau polidominante (codominante). dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare. înălţimea mijlocie a vegetaţiei.

apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct.La fel procedam şi cu releveurile următoare.arenarii etc. reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab.0. Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor.9 % 4 =acoperire de 16-24.8.5. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei. Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul. iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar. stabilite în faza de teren. notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col.abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale.pajişti mezofile.astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice.inmlaştinite.mezofile. În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere.9 % 8 =acoperire de 64-80. Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler.halofile. indiferent de numărul exemplarelor. Începem cu primul releveu. Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie".păduri de foioase mezofile.1). Stratul ierbaceu.înscriind speciile aflate în compoziţie. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile.1/10 din suprafaţă.9 % 7 =acoperire de 49-65. 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă. Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă.9 % 3 =acoperire de 9-15. bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii.1968: 0 =acoperire de 0 . iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii. fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători. 5 =acoperire mai mare de 3/4.9 % 1 =acoperire de 1.xerofile. notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie.9 % 2 =acoperire de 4 . 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă. iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior.9 % 6 =acoperire de 56-43. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor. se trec în continuarea 242 . 2 =foarte multe exemplare..xero-mezofile.9 % 5 =acoperire de 25-35. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile.

II = 21-40.Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120. IV=61-80. Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N . iar N este numărul total de releveuri. ele reprezentând speciile difereaţiale.V=81-100 %. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 . În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K).Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere. în ordinea prezenţei lor descrescânde. iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa). Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor. operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor. Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu.listei floristice. Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel.în care P este prezenţa.III =41-60.

+ 7 Prunella vulgaris .+ + .....+ ..2 Melica altissima ....+ + .+ ..+ + ....2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor...+ + + + ......+ ..+ + + ..+ + ......+ ...etc). Borza.2 Stachys sylvatica .+ 5 Carex divulsa ..+ + + .+ ...+ .....+ .+ + ...+ + .+ + ......+ .8 Glechoma hederecea ssp...+ + 8 Stellaria holostea 1 + .2 Sedum maximum .....+ + .+ + .+ + + .+ + + ...+ + .+ 7 Melica nutans .5 Agrimonia eupatoria .+ ...3 Scrophularia nodosa ....+ .+ ..+ .+ .....+ .+ .+ .+ .+ ...1959.+ ..+ + + .+ + .1 Ajuga reptans ..+ + .+ ..+ 3 Milium effusum ..+ + 7 Cardamine bulbifera + .+ + + + + 7 Campanula rapunculus .+ .+ .+ + .+ + ..4 Torilis japonica .1971..+ .. Tabelul de asociaţie.+ + ...+ .+ + + .+ + + + + + + 9 Galium aparine ..+ 7 Alliaria petiolata + + ..+ .+ .+ ..+ ....2 Vicia sylvatica . Dihoru şi Doniţă...+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra .+ .7 Calamintha clinopodium .+ 5 Cyanchum vincetoxicum ..+ + + .. hirsuta + .+ .+ + + 9 Corydalis solida .+ + ..+ + ......+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima .+ ...+ + ..+ ..+ .6 Lapsana communis + + ..+ + 7 Isopyrum thalictrodes + .+ + .+ ...+ + .+ .+ ... Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo.+ 3 Veronica chamaedrys ..+ ...+ + ... iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2).. Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri...+ .+ + .6 Pulmonaria officinalis ....+ ..+ + 1 + .+ .1964-1973.6 Brachypodium pinnatum ..+ .+ .+ .+ .+ + 5 Campanula persicifolia .2 Allium ursinum ...+ .+ ...+ .+ + .+ ...+ + 6 Anemone ranunculoides .+ ..+ + .+ .....Boşcaiu......+ + 4 Anthriscus sylvestris .+ 8 Bilderdykia dumetorum .+ + 3 Asarum europaeum .Dactylis polygama + ..+ .+ .+ + ..+ .+ .+ + .+ .+ + ....+ ...5 Corydalis bulbosa ..+ + + ... Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie.. După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 ...+ .8 Galium odoratum + ..+ ..+ ..+ 7 Mycelis muralis + + + ..1970...+ 6 Poa pratensis angustifolia ..7 Lathyrus vernus + + ..1 + .+ + 7 Melica uniflora + .+ + ..1 ...+ ..+ + + .+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius .+ .+ .6 Geum urbanum ...........+ ...+ + ..+ + ...+ .

.S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 ... .+ . .. .+ + ..1 5 . Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură.+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + .+ + .Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte. Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică.+ . E.II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + ..apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată.+ + . .S S . 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str.+ . K b.S S . în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă..+ + II I G Em Galium odoratum + ..I V H Eua Lathyrus vernus + + . .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria .+ ..+ . ..+ ..+ + . . Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N ..+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + ..În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă.+ .5 5 .. iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii.1 + 1 . .+ + II I 245 . legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie...+ .f.+ ...II I H E Cardamine bulbifera + . .+ + + + ..caracteristice.2 2 . .1 + .. .. se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b ..+ + + .+ + ..+ + + ..II M Em Acer platanoides . Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 ...5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F.. În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri.+ . .+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + ..

+ + .+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + ..1 + .....+ ...+ + II I Em Fraxinus excelsior + ..+ .+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + ..II I Em Glechoma hederecea hirsute + .+ + II Em Scrophularia nodosa ...+ ..+ .+ + .+ ....+ .+ .+ .II I Em Lapsana comunis + ...+ + .+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + ..+ .+ + + ...+ ...+ ..+ .II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + .+ + + .+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + ....+ .+ + .+ II I Em Milium effusum .+ ..+ .+ ...+ + ..+ .I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + ..+ .H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + .+ .+ ......+ II SM Ligustrum vulgare ..+ .+ + + .+ .+ ...+ .1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia ....+ .II E Pyrus pyraster ..+ .+ .+ + II Em Cornus sanguinea .....+ II Eua Anthriscus sylvestris .+ + II I Eua Stachys sylvatica ..+ + ............+ ..I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + .+ ....+ II I Eua Bilderdykia dumetorum .+ ...I Eua Asarum europaeum ..+ + .+ ..II Eua Vicia sylvatica .+ + .+ .+ .+ .+ + .....+ .+ + .....II I Eua Geum urbanum ..II Em Ajuga reptans ..+ .+ .+ + + .+ + .+ + .+ .II I Eua Pulmonaria officinalis .....+ .+ .+ + .+ ..+ .+ .+ .+ ...+ ......II I Eua Melica nutans ..I Sm Carex divulsa ....+ ......+ II 246 Em Mycelis muralis ......+ + .+ + + ..+ + .I E Allium ursium .+ II I Em Melica uniflora + .+ + II I Eua Rosa canina .+ .+ .....+ ..+ .II I E Corydalis solida ..+ ...+ + .+ + + ..+ + II I E Anemone ranunculoides .+ ...1 + .+ .....+ + + .+ + .+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa .

..II I E Agrimonia eupatoria .II Sm Asaparagus teunifolius ...+ ....5 %.+ . G-geofit. 5 =87... introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă.+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia ....+ + .. Elemente floristice: Cp-circumpolare... Eua-eurasiatice.+ ..+ .+ + + . 247 . pentru speciile comune celor două releveuri.+ 1 + .I Sm Scutellaria altissima ..+ II I Alte specii Eua Galium aparine ..+ + ....+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 . T-terofit.+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + ..+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris .m-microfanerofit. E-europene..0.....Ppn-pontic-panonice..+ + ..II I Eua Brachypodium pinnatum ..I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana .+ + .Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys .+ .+ ..sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri....... Em-european mediu.+ + ..+ I V Cp Calamintha clinopodium .I V E Campanula rapunculus .5.+ ....+ ..+ ....I Sm Sorbus torminalis .+ . H-hemicriptofit. În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii..+ + + + 1 1 + 1 .+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum .+ + .+ .+ .+ .+ ..II I Em Cornus mas .+ .. 3 = 37. B(Pn)-balcano-panonice.+ + + .+ ..+ + .+ + + + ..+ . B-balcanice..+ + ...+ .+ ..+ 1 .. Sm-submediteraniene. Staphylea pinnata.+ + + + . Sedum maximum.+ .+ . Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0..+ + + + II I B Euonymus verrucosa + . 4 = 62.+ ..5 .. Th-terohemicriptofit.+ ...I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris... 1=5.+ + ...+ ..5 .+ + II E Sambucus nigra .II Eua Cynanchum vincetoxicum .+ .. Ch-camefit...iar pentru a şi b.+ + ..+ ... Ct-continentale.+ ....+ .II I B Quercus petraea dalechampii ...+ + + ......+ + ..+ .+ + + ..+ II Ct Melica altissima .l... Forme biologice: M-macrofanerofit.II Eua Torilis japonica .+ + .+ .. 2=17.

vitis-idaea (merişor).vitalitate) asemănătoare.adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil. alianţă. -acidomorfe . Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă).m.la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N).Phanerophyta (Ph). Vinca minor (saschiu) . Thymus s p.România este situată la o răscruce fitogeografică.în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională. 4. Denumirea lor se face după una din speciile componente.. Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie.clasă). iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere. 21-30 %. -hidromorfe .Chamaephyta (Ch). Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri. După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1. 5.la fel şi pentru ecoforme.Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă.cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol. 2.se alcătuieşte apoi o matrice.categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului . Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice.ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin). 51 -60 % ş.41-50 %. între vestul oceanic şi estul continental al Europei.V. adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice. Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante. 1965.organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului. -trofomorfe .Geophyta (G). Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică . iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi. grupează plantele anuale. (cimbrişor).protejaţi iarna de stratul de zăpadă.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col. 248 . Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente.ll-20%. deci caracterul cenotic.bulbi.d.iar părţile aeriene mor la venirea iernii.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric). Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic.tuberculi. 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice. a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %.a. bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante.l-l0 %.întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă.calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare.cuprinzând plantele lemnoase.plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare.Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş. 3. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor.La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti.Soo 1964-1973). Marea variabiltate a reliefului.m.a. Aici aparţin plantele care au rizomi. ordin.Therophyta (Th). climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale .(arbuştii).Hemikryptophyta (H).

subarctic.Provincia Baleano-moesiacă. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi. 5.provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V . Podişul Bârladului şi Bucovina. iar după Al. Fagus sylvatica. nordul Olteniei şi Muntenei. 3. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest.Vegetaţia edafică din bălţile.împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. Borza (1960.Provincia euxinică. 1.caracterizată prin păduri de Quecus robur. având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate. Picea abies. Meuse1 şi co1ab. După Al.339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi.petraea.apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone.Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I .Fig.Provincia Central europeană est-carpatică.Provincia Daco-ilirică. cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană.provincia daco-ilirică III . Beldie (1977-1979) ar fi de 3.în flora României cresc un număr de 3. cu mai multe provincii la noi. Provinciile floristice ale României (după Al.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului.pubescens.348). Borza (1957). regiuni. fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice. Borza (1947-1949). localizate în câmpiile Someşului.luncii şi Deltei Dunătrii După H. Q. Abies alba. a Galaţilor şi cea a Dobrogei. Al. După Al. localizată în împrejurimile Mangaliei.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană. cuprinzând păduri de Quercus cerris.1965).provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV . 2. boreal.admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană.063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi. arcto-alpin. altaic) 14% 249 .provincia central europeană est carpatică II . Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. Crişului şi Timişului. 4. Q.348.frainetto. este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă. Q.reprezentată de silvostepă. (1965).Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea.provincia euxinică VI .

mediteranean) 8% -sud-estic (iliric. balcanic.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris.cu molidul sau cu ambele.Etajul nemoral. Be1die (1977.apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene.Q. Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie. sarmatic.frainetto). 1.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice. Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m .al elementelor endemice şi a celor relictare etc.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie.Zona stepei: -subzona stepei cu graminee.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic. moesiac. 3. 2. În acest etaj predomină molidişele pure.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul. submediteranien. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României. 2. subatlantic.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic. cu un climat mai blând şi suficent de umed. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii. Pe baza speciilor edificatoare de păduri.asociat cu alţi edificatori.ponto-siberian.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m.1979).distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 .iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi. -subzona silvostepei sudice. cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m. fiind relativ uniform. În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul. ponto-panonic.din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1.alcătuit din păduri de foioase. -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate.

Schema etajării vegetaţiei în sudice.au stabilit o regionalizare.pe alocuri şi cele de smirdar.şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est. În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid.în 1978.Ixan. din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic.350).Doniţă şi col.Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr.350.Carex curvula. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor.partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc. 4.cât 251 .alcătuită din patru diviziuni regionale.1979) În cazul lanţului carpatic.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul. Bryas octopetala.caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix.zadă sau zâmbru.. Carpaţii României (după D. relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei. Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig.superioară. Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N. sudic şi vestic.. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N.Doniţă şi col.349). Fig. La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig.349.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării. între 2000-2200 şi 2500 m. 3.

roci eruptive. Querco-Ulmetum.cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă. în Oltenia. În Dobrogea apar şi litosoluri. În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului. marne.centrul bazinului transilvănean. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură).mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. -Silvostepa nordică. Buzău. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae).şi podişul plan din sudul ei.Climatul este temperat continental excesiv. aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis.în general.reprezentate prin rendzine.în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile. Fraxino-Ulmetum.Camphorosmetum annuae.este loessul. 351). iar în Dobrogea se întâlnesc calcare. Siret. Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei.pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C.cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului.Festucetum valesiacae.cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm. sudul şi centrul Moldovei. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc. Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi. 252 . dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea. În Moldova mai apar nisipuri. Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10. Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă.6°C în silvostepa nordică a Moldovei.5° şi 11°C.a. Muntenia. S. Pe văile pâraielor cu puţină apă. reduse în prezent la mici insule. Banat şi Crişana.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa.Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu.aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . Paşcovschi şi N.Agropyretum pectiniformae ş. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă). Climatul este uscat.5°C.calcare). şisturi verzi. Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). scăzând la 8.iar în Moldova Centrală să fie de 9. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii. Substratul pedogenetic. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei. Obionetum pedunculatae.

cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei. Fraxinus ornus (morjdrean). Viburnum iantana.cerris. de nisip). în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia.fruticosa. Bărăgan. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). Ulmus minor. Stejăretele brumării. Lychnis coronaria (curcubeu). Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă.a. Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş. aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ).pubescens. Dobrogea). iar în Dobrogea apar şi litosoluri.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis.verrucosa.351. Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc). Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic). Q. Zona nemorală Ocupă podişurile joase. P. În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. P. fragmentate.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei.a.sanguinea. Dintre fitocenozele lemnoase care Fig. Q.Pruno spinosae-Crataegetum). Prunus avium. cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ). angustifolia. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă).Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. C. Stellaria holostea ş. Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei. pitic. Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc. iar în stratul ierbaceu. Polygonatum latifolium.Celtis glabrata (sâmbovină). pratensis ssp. din Moldova de Nord. Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz). Euonymus europaeus. Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase. Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as. Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). Paeonia peregrina (bujor) ş. Viola hirta. E. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor.Cotinus coggygria (scumpie). În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna.virgiliana. În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa. Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat.Q. T. Cornus mas. În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete. amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc). Rhamnus cathartics. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis. centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei. Prunus tenella. se întâlnesc specii xerofile. Prunus spinqsa. destul de mozaicat. Acer campestre. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale.a. Ligustrum vulgare. Dactylis polygama.m. termofiii (Quercus pedunculiflora.Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. constiuite din stejari sudici. Prunus mahaleb (vişin turcesc). Q. cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm). 253 .Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin).cât şi piemonturile din Banat şi Crişana. iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna.cordata.

Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto).m.paţachină ).a.frainetto (gârniţa). Corydalis solida. mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ). abundente sunt: Carex caryophyllea.Coronilla varia (coronişte). jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris). iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. Pyrus pyraster (păr pădureţ). M. C. Potentilla micrantha (făgurel) ş. verrucosa (salbă rîioase ).nemorosa (păştiţă albă) ş. Dactylis polygama (golomăţ). arţarul tătărăsc (Acer tataricum). Lychnis coronaria.polycarpa (gorun transilvănean). Carex pilosa (rogoz). argile şi pietrişuri. C.a.praecox (rogozuri).a. tataricum (arţar tătăresc ). extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). 254 .angustifolia (firuţă). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii. cireşul. Querco robori-Carpineturn. Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). Convallaria majalis (lăcămioarg). Carpinus betulus (carpen) ş.a. Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris. Glechoma hederacea (sâlnic). Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă). Chrysanthemum corymbosum. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp. în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Lonicera xylosteum (caprifoi). Scilla bifolia (viorele). mai rar Fraxinus excelsior (frasin). Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae.bihariense (sor cu frate) ş. iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. A. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur. pseudogleizate şi vertisoluri. Corylus avellana (alun).Substratul geologic este variabil. Viburnum lantana (dârmox).petraea). Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili.. frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale). Q. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a. uşor podzolit până la pseudogleizat.Subzona pădurilor de stejari mezofili. E. Sambucu 'nigra (soc). cea a pădurilor de stejari mezofili şi b. iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn. Malus sylvestris (măr pădureţ). iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate.Lathyrus vernus (orăştică).m. Cornus mas (corn). Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin. Asarum europaeum (pochivnic). Euonymus europaeus (salbă moale).rupicola (păiuş). Veronica chamaedrys (şopârliţă). părul pădureţ (Pyrus pyraster). Poa pratensis ssp. În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase. Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole. cum ar fi: Acer campestre (jugastru). În cazul versanţilor umbriţi. Crataegus monogyna (paducel). bogat în specii. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. Melampyrum nemorosum. a. Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger). Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. luturi. alcătuit din roci loessoide. Poa nemoralis (firuţă). Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q. iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite. Isopyrum thalictroides (găinuşi). F.a.petraea ssp. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Vicia cracca (măzăriche) . Prunus spinosa (porumbar). Lysimachia nummularia (rotunjoară). Koeleria pyramidata etc. Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca. Astfel. În stratul ierbaceu. Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon). iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). A. b. Fragaria viridis (frag). În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure.Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş.petraea). Rosa canina (măceş). Viola rechenbachiana (toporaşi). Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat.bulbosa (brebenei).

dalechampii şi ssp. eruptive. podzolice argiloiluviale. din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin. târsoc).5-9°C. beneficează de un climat suboceanic. marne. R. aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării.Pajiştile. În zona de munte substratul geologic este variat. molid sau cu amebele. Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. ssp. pe marne -pseudorendzinele). al gorunetelor. Subetajul superior. argile. Adoxa moschate11ina (fraguliţă). făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. În cazul amestecurilor de fag cu brad. Deschampsio-Fagetum. Galium schultesii (cucuta albă de pădure). 1. având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7. instalate în locul pădurilor. Sambucus racemosa (soc roşu) etc. pe un relief fragmentat. Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi. deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. calcare). iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative. Circaea lutetiana (tilişca). Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). De asemenea. cea mai reprezentativă. Festuco-Fagetum. Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină). dolomite. În tipologia forestieră.5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. iar iernile nu sunt prea aspre. a. Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate. cel al gorunului.petraea. aşa cum ar fi: nisipuri. cuarţite). cât şi prin speciile edificatoare. Symphytum cordatum (brustur negru). reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine. Blechno-Fagetum etc. Veronica officinalis (ventrilică). Pe solurile cu troficitate mai scăzută. gneisuri. Asarum europaeum (pochivnic). frecvente sunt şi solurile brune acide. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure. Geranium robertianum (năpraznic). Climatul este relativ uniform. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). cu veri răcoroase. cu temperaturi medii anuale de 7.hirtus (rug). 255 . Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine. Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. gresii. Covorul ierbaceu este discontinu. Subetajui inferior. Galium odoratum (vinariţă). cu lunci ceva mai bine dezvoltate. Pe solurile eutrofe. reprezentat prin roci sedimentare (fliş. În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. iar în Banat urcă chiar la 1450 m. Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. Paris quadrifolia (dalac). cum ar fi: Symphyto-Fagetum. Primul este cel al fagului. după caracterul florii ierboase. cristaline (şisturi. glanduligera (breabăn). pietrişuri. Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. Aremonio-Fagetum. Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). Al doilea subetaj. în asociaţia Deschampsio-Fagetum. Sanicula europaea (sânişoară).polycarpa. C. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure.Fâşia zonală a făgetelor montane. iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). mai călduros. adesea pseudogleizate. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Querco -Ulmetum. Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). distingându-se două climate tipice. filite. Cardamine bulbifera (colţişor).a.iar verile sunt suficent de calde. relativ umede şi iernile nu prea aspre. b. Carex sylvatica (şovar). Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. umede şi nebulozitate mai mare. predomină speciile acidofile. calcare. cu caracter oceanic. Rubus idaeus (zmeur). corespunzătoare la două subetaje.rendzinele.

În sudul ţării. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor).dalechampii şi ssp. uscăciune şi acidifiere. Cornus mas. La baza versanţilor. pe soluri feritile de acumulare. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum. mai umezi. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor. predominantă. Cornus sanguinea (sânger) ş. cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite. cu înălţime mai redusă. dominat de roci sedimentare. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp.Festuco-Fagtum. sorb (Sorbus torminalis) etc. Glechoma hederacea ssp. Euonymus verrucosa.platyphyllos şi T. Mercurialis ovata. gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. paltinul de câmp (Acer platanoideş). Corylus avellana (alun). Mycelis muralis. având ca principali edificatori Quercus petraea ssp. Relieful este fragmentat. este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării. apar şi fitocenoze de fag. Carex pilosa. Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj.hirsutus (drob). Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. Genista tinetoria.hirsuta.m. valesiaca. Climatul este rece şi umed. cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate. tomentosa (codominant)). Hieracium transsilvanicum. Rosa canina etc.pentagyna.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. F. Ranunculus cassubicus.a. În stratul ierbaceu.dalechampii . În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). C. Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). apar asociaţii de păduri amestecate. Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides. iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică). Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto). iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). jugastru (Acer campestre). frasinii (Fraxinus excelsior. Festucetum rubrae. Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). ca: Euphorbia amygdaloides. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru). Melica uniflora.coriariaefolia). Rosa canina (măceş). Lapsana communis. indică soluri cu fertilitate bună. Unele specii. În subetajul gorunilor. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă. Lathyrus niger. fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. F. mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. Poa nemoralis (firuţă de pădure). Pulmonaria offieinalis. cristaline şi eruptive. Ligustrum vulgare. În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului). În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. Oryzopsis virescens. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc. Vegetaţia lemnoasă.polycarpa. pe versanţi umbriţi. Viola hirta). Nectaroscordo-Tiletum. Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis.petraea ce formează etajul superior al arboretului. cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile. 256 . iar apariţia speciilor Festuca heterophylla.a. Geum urbanum ş. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum). C. în condiţiile unui climat mai uscat. T.

Molidişurile sunt păduri masive. Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as. dese şi monotone. Polytriehuna communae. Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc.paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Pe lângă molid.disjuncta. Arbuştii şi subarbuştii sunt rari.a. de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui).5° C. Apuseni. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor).juniperinum etc. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii. mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia).Huperzia sellago (pedicuţă). L.m. Junipero-Bruckenthalietum).vitis-idaea (merişor).cât şi ca fragmente în Ceahlău. Saxifraga paniculata.în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. Bucegi. Parâng-Cindrel. Juniperetum nanae. Priroula minima. Soldanella pusilla. Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Orthilia secunda (perişor). grohotişuri şi brâne. Bucegi. Călimani. Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag). Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as. a arbuştilor. Moneses uniflora (părăluţă de munte). iar în Călimani. Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile. reprezentaţi de: Lonicera n-gra. Asplenium distentifolium (ferigi). Trisetum ciliare. Oxyria digyna ş. Făgăraş. P. Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 . Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire. D. jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid.Cembreto-Piceetum abietis).Hieracium transsilvanicum (vulturică). Relieful este fragmentat. Rhytiadelphus triqueter. Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad). Ciucaş. Adenostylo-Doronicetum etc. Rodnei. Calamintha baumgarteni. Ţarcu-Godeanu-Retezat). Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului. Senecio nemorensis ssp. muşchii: Hylocomium splendens. Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as. În molidişurile din staţiunile mai umede.fuchsii (cruciuliţă). Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure. D. Rodnei. Betula pendula (mesteacăn).cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae). caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum. exemplare izolate de Pinus sylvestris. Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae). printre care şi cele de la Cheile Bicazului. Rosa alpina.major (degetăruţ). fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase.Rhodoreto-Vaccin turn). Homogyne alpina (rotungioare ) . Climatul este rece şi umed.Campanulo-Juniperetum. Festuca amethistina. Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi. Ciucaş. larice şi zâmbru.Lycopodium clavatum (brădişor). Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile.În Ceahlău. Carex sempervirens (rogoz). Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline . V. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare. al graniţelor şi calcarelor. Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali. Vaccinium myrtillus (afin). Soldanella hungarica ssp. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm.xylosteum (caprifoi). Stratul ierbos este slab dezvoltat. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. Dryopteris dilatata. austriacum(iarba ciutei). alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc).

grupate în insulele Letea. japşe şi grinduri. teritoriul deltei este împărţit în două părţi. Climatul este blând şi umed. Parâng-Gindrel. Gnaphalium supinum ş. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae. versanţii sunt abrupţi. formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase.a. Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as. iarba iepurelui (as. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini. iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum). Hydrochariti-Stratiotetum. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. din conglomerate şi calcare în Bucegi. ce alternează cu vârful celor mai înalte dune. ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică.Calamgrosti-Tamariceturn).bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. Cladonia rangif erina. Caraorman. Oxyria digyna. climat şi de vegetaţie.5° până la . tufărişuri de cătină roşie (as . Thamnolia vermicularis etc. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice. Delta fluvio. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). Trisetum alpestre. Tarcu-Godeanu-Retezat. adică în Munţii Rodnei. tufărişuri de subarbuşti scunzi. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. canale. aparţinând în mare parte stepei.Salicetum herbsceae. între ele şi mare. Făgăraş. crestele înguste.Seslerietum coerulantis).Salicetum albae-fragilis. În lungul braţelor. Spirodello-Salvinietum. este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0. atribuită de mulţi autori la silvostepa marină. Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as. Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari.de rugină alpină (Elynetum myosuroides). Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans. Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat.5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm). Draba kotschyi ş.Juncetum trifidi). Juncus trifidus. un mozaic de comunităţi vegetale. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. Phyteuma nanum.2. aflate în continuă evoluţie. canale şi ghioluri. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). de origine marină. Făgăraş. Campanula alpina. Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă. Parâng. Delta Dunării este un complex de braţe. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă. Gindrel. pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică.a. Sărăturile. papurişuri şi comunităţi de rogoz. Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării. dintre dune. Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei.sud. Grohotişurile. numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa). Salicetum triandrae). Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală. Primula minima.Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. hornurile şi jgheaburile sunt abundente. iar pe baza deosebirilor de substrat. Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae). Călimani.marină. Festuca versicoior. Trapetum natantis.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Sf. numită hasmac. Climatul foarte aspru. apar suprafeţe cu grinduri fluviatile.Quercetum roboris258 .

Convolvulus persicus. stejari şi frasini. Aster tripolium. sabulosus.sabulosus. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium. Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. mobilitate şi textură. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. în Moldova. ş. Suaeda maritima. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse. O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea. edificate de Scabiosa ucranica.a. Local. Carex colchica. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului. Festucetum vaginatae. cât şi Juncetum maritimi. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum. Arguzia sibirica. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii.a. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae. Stachys maritima. Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Secalinetum silvestris. Crambe maritima. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe.a. Bupleurum tenuissimum. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. Agrosti-Caricetum distantis ş. Secale silvstre. Alyssum borzaeanum. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani.a. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. Halocnemum strobilaceum. Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp. în staţiunile joase. preferante. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. Salsola soda. Limonium gmelini. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia. Ephedra distachya. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea. Lepidium latifolium. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol. Glematis vitalba şi Hedera helix. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae). Gypsophila panniculata.250 . Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. plantele halofile pot fi: obligatorii. Lepidium cartilagineum ş. Artemisia arenaria ş. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia. Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. Silene thymifolia.pedunculiflorae). pe litoral. Convolvuletum persici etc. Vitis sylvestris. Helichrysum arenarium.a. Pe terenurile umede. Eryngium maritimum. Puccinellia distans ş. putând rezista la concentraţii care variază între 0. la suprafaţă. facultative sau suportante şi accidentale. Constanţa şi Tuzla. Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori. Carex colchica (ligerica) . Plantago indica. Ephedro-Caricetum colchicae.l. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 . a Munteniei şi Olteniei). Juncetum acuti-maritimi. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp.500 g%. Hordelymus asper. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca.

Sparganium erectum (buzduganul de apa). Populus nigra (plop negru). Iris pseudacorus (stânjenel de baltă). Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei. Nuphar luteum (nufăr galben).turfosa) şi uneori Picea abies. Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc. Carex acutiformis. iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale. Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă). pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. purpurea (răchită roşie ). S. Vulpina. T. 260 . Pe lângă unele specii de ferigi.a. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). nefixate. stătătoare. Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben). Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). Ranunculus repens. Rhynchospora alba. Asociaţiile dominante. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ). Festuca pseudovina. Juncus effusus.tremula (plop tremurător). Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. riparia.pendula (mesteacăn). Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. S. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. L. din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş).cinerea (zălog ). pipernicite (var. Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive. D. Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). Scheuchezeria palustris. A.a.Puccinellia distans Crypsis aculeata.cruşin) etc. B. care se depun odată cu apa de precipitaţii.S. Caricetum vulpinae. Carici flavae-Eriophoretum ş. Trapa natans (ciulin de baltă) etc.amintim: Salix alba (răchită albă). Carici rostratum-Sphagnum recurvi. dar luxuriantă.Nymphoides peltata (plutniţa). Scirpus sylvaticus. P. bahne şi tinoave. viminalis (mlaje). Alnus glutinosa (anin negru). Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă). Bolboschoenetum maritimi. fără rădăcini.limosa.fragilis (salcie plesnitoare). Vaccinium vitis-idaea. Dosrea rotundifolia. Eriophorum gracile (bumbăcariţă). În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare). S. Typha latifolia. cum ar fi: Carex rostrata. Dominante sunt speciile genului Sphagnum. Glyceria maxima (mana apei). Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale. La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării. Ligularia sibirica.a. Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. care accelerează procesul de acidifiere.a. Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. Sium latifolium (copiţel). Juncus gerardi. se întâlnesc şi esenţe lemnoase. Potamogeton natans (broscariţa). S. Glycerietum maximae. Stachys palustris (bălbisă).intermedia (roua cerului) etc. C. iar numai puţine specii sunt plutitoare. aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). Drosera anglica (roua cerului) etc.trsulca (lintiţă). Caricetum acutiformis-ripariae. Alisma plantago-aquatica. Symphytum officinale. din aer. Caricetum gracilis. Dintre speciile plutitoare. Frangula alnus (paţachină. Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini.limosa (rogoz). Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori.P. având o floră săracă în specii. Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. Salvinia natans (peştişoara) ş. Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei. Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă). Andromeda polifolia.angustifolia . Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos.incana (anin alb). Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum. C. Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. triandra (salcie cu frunze de persic). menţionăm: Lemna minor. Epilobium hirsutum (pufuliţă). C. .Sphagneturn nemorei.

F. Urticetum dioicae (comunitate de urzică ). Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş.a. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei). cât şi arbuştii: Cornus sanguinea.Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4. iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). S. fragilis. Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba. pur sau în amestec cu sălcii şi răchite. adesea inundate. 5. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir). sub formă de benzi. triandra. Clematis vitalba. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică).Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3. Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae.Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile. Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). 6. Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc.Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată.m. 7. În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru).Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae.Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin. incana etc. Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor). Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă). De-a lungul pâraielor montane. prin locurile de staţionare a animalelor.se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb). Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse. Ligustrum vulgare. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere. Salix alba.cinerea.Ulmus minor.Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8. răspândire mai mare având as. Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 . Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). A. Sambcetum ebuli (comunitate de boz).Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. pe marginea drumurilor. Euonymus europaeus. În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. Salici-Populetum. pe terenurile bătătorite. ca: Quercus robur. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris. Crataegus monogyna ş. Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1.pallisae (frasin pufos) etc. Alnus glutinosa.a. S.nigra. formând fitocenoze antropofile. iar în Delta Dunării şi Periploca graeca. Fraxinus excelsior. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot).Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. S. P. Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică). Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. situate în lungul apelor.

1967.Acatrinei Gh..Anghe1 I.Burduja C. Munchen. Academiei. Ceres. 1928-1934.Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium.-Botanica generală şi sistematică. 15. Danciu M.Borza Al. 17. Ed. Bucureşti.Anghel Gh. Agro-Silvică.Citologie vegetală..Morfologia plantelor. did. Bucureşti. 1976. Boşcaiu N. 16. Bucureşti.Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase. 1975.Emberger L. Agro-Silvică. 1973.Flora indicatoare din pădurile noastre. Ed. 4.Anatomia plantelor.Prezentaţi silvostepa. – Botanică sistematică.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae.Parascan D.Biologia celulei vegetale.. 1966. Toma N. dif. Bucureşti. Tome I.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic.Ivan D. Ceres. 5. 1933. 22. şi enciclopedică. Brezeanu A. Cluj. Bucureşti.Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae. . Mihai Gh. 6. – Botanică sistematică.Ivan D. Bucureşti.Borza Al. 14.11. 19.Matienko B.. 1947-1949.Dicţionar etnobotanic. Academiei. 10. Bucureşti. did. . Doiniţa N. 1971. did. Carta Moldavska . şi ped. Chişinău . şi ped. Ed. 1975. şi ped. Ed. Ed. 20.Beldie Al.Introducere în studiul covorului vegetal.Grinţescu I. Cluj.Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18.... 12.Morariu I. 1981.. . 21. 1965. . Bucureşti. . Şi ped.. . . 3. 11.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei.Enumeraţi speciile genului Symphytum. partea a II-a. 1960. 13. Ed..I-VII.Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă..Morariu I. Bucureşti. 1968.. Ed..Tipogr.. . Bucureşti. .Ultrastructura celulei vegetale. Ed. Răvăruţ M. Bucureşti. 16. 1908-1931.Borza Al. şi ped.. 17. 1979. 1979.Andrei M. . Bucureşti.Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae.Ed. BIBLIOGRAFIE 1.II. . Todor I.Curs de geobotanică.Hegi H. did. . 18.. . . did.Trăite de Botanique. Turcu Gh.. Bucureşti. Ed. Ed. Academiei.1960.. naţ.Chadefaud M.Curs de botanică generală.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus. 1965. 20. Pop I. 12.Ciobanu I.Flora indicatoare din pădurile noastre. Iaşi. 1971. Ed. 21.Anghe1 I. . 2. Doniţa N. Bucureşti. .Descrieţi o floare de la graminee. 13. . 9. şi ped. 1973..Illustrierte Flora von Mittel-Europa.Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22. Chiriţă C. 15.Beldie Al. Ed.. 262 .Uitrastructura plantelor.Bucureşti. Ceres.Hodişan I. Ed.Enumeraţi caracterele clasei Liliatae. 8. 7. şt. Ed. 14. 19. Ed.Geobotanica. . 1978.

117. (1983). 26. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere.. Ed.. (1964) Hegi. .137. Provenienţa figurilor Fig. Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing... 29. Stud. Morariu I. Cristurean I. Bologna..Morfologia şi anatomia plantelor. Bucureşti. -Sistematica delle piante inferiori. Turenschi E. Ed.. 1964. 1985. Bucureşti. Bucuresti.S. Ed. Edizioni Calderini.23. şi ped. 1967. Hodişan I.R. Nyarady A. şi ped. H. Bucureşti. did.. did.. Ionescu Al.-Dendrologia. Grigore S. Ifteni L..116. Răvăruţ M.. Popescu Gh... Iaşi. 1983.. did.139 şi 140 sunt preluate după Parascan D..Şerbănescu-Jitariu G. I-IV. Ed.Botanică sistematică. . Flora R. Mo1dovan I. colab..I-V. 1980. Anghel I. Vignioli L. did.Coştiug Mihaela Ing... -Citologie vegetala.Răvăruţ M. şi ped. Lungu L...Histologia.Botanică. Bucureşti..Ionescu Al.. Popescu A. Muz. 1976-1931.Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică. Academiei. 1967.... 1964-1980.. 1979. (1983).. 1980. 34.Botanica şi Fiziologia Plantelor.. Cambridge..Danciu M. Doniţă N.Danciu M. şi ped.Stănescu V. Mihai Gh. Ed.. 1973.69.Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. VEB G. 32. Răvăruţ M.. Anghe1 Gh.Toma C. Ciocîr1an V. Bucureşti. şi ped..114. Bucureşti... . .X X X Flora Europaea. 39.63. si com. Mititelu D.Lehrbuch der Botanik. .. Toma N. Chirilă C. University Press. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D. Bucureşti. Toma C. 28. Ed.. 1980.85. (1975-1977). Peterfi Şt.. (1973).. Pop I.colab. Toma C. Braşov..Parascan D. 30. Sibiu.. Do1tu M. Brukenthal.Răvăruţ M.Curs de botanică generală..colab. 33. Turenschi E. (1980).. Iaşi.Sanda V. 24. vol. Academiei. 37.. (1967). vol...Turenschi E. 27.I-XIII-Ed.115. 1978.Paşcovschi S.Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România.Păun M..Toma N. did.(1908-1931). 1952-1976. Toma C. 1971. Noll F. Pazmany D.Tratat de algologie. Morariu I. (1976-1981). Academiei..Botanică. Jena. did. 1991.X X X Flora Republicii Socialiste România. Bucureşti. şi ped. 31. Danciu M. Buia A l.Peterfi Şt. Ed. Bucureşti. 25. Mor1ova I... 35... (1971).. (1983). I . 1975-1977.Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 .Anghel I.(1966). 36.. colab.Todor 1. Ed.Strasburger E. Şerbănescu-Jitariu Gabriela.vol.colab.Vignioli L.Pop I.Anatomia plantelor. (1985) .I-XII (19521976)..Ştefureac Tr.86.. 38.Fischer Verlag.

Incluziunile ergastice solide............ 18 1.............. 34 2............... 43 264 .... 1...........2...................................... Forma... Ribozomii...... Ţesuturi de protecţie... 31 2. 5 1....1.3...... 5 1............3.....1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia.3.... Ţesuturi de protecţie primare.............5...5.............7..2........... 35 2.......... Meristeme secundare.... şi dimensiunile celulelor....... Re ticului endoplasmatic................2.................6....4.....1..... 30 2........................1.. 1.... 19 1...3......... 20 1.........2.......13 ... Ţesuturi definitive........... 27 Capitolul II Histologia .........................................4.......... Vacuomul celular................... Felogenul.... Clasificarea ţesuturilor.........1...4....... Generalităţi.. Nucleul..... 1......4.....................1.................. Constituienţi paraplasmatici... 35 2......... Meristeme primordiale... Condriomul celular..........2.1..................1............ 40 2..............1...........2... 33 2.......... 31 2...........4 1.......... Gneralităţi........3........... 36 2.......... 17 1..... 1. Plastidomul celular............ Ţesuturi trofice sau fundamentale.........1...................... Peretele celular..... 2..........4..2.4...........4.....3.......1......1... Ţesuturi meristematice...4.4.............................3.......... 1............... Diviziunea celulei.....4............ Constituienţii celulei vegetale..........1.......... 1......4..2................ 2....2.4..3.............. Dictiozomii.......4........2........1...4...4...4........................ 1. Cambiul............... Ţesuturi meristemoide......... 30 2................1......1... 2... Meristeme primare.............3..................1.......4....... Citoplasmă...... 36 2.1...4......4..3.........CUPRINS Introducere...................3.. 11 1.. Ţesuturi de protecţie secundare........3......... Constituienţi protoplasmatici... Consideraţii general morfologice şi structurale.....4............2...... 15 1. 1...................

.....................2............ 45 2....... Ramificarea tulpinii.....2............2..1.....5.....3... 3............ Structura primară a rădăcinii...4...4...3... Frunze metamorfozate... 65 3...1. 63 3......... Structura secundară a tulpinii.4.........4.............. 43 2..........2.................................2.......... Originea filogenetică a frunzei.... Tipuri morfologice de tulpini..."..... Anatomia rădăcinii.mozaic foliar şi heterofilie..2........... Anizofilie........ Morfogeneza frunzei....3............................4.............. Ţesuturi aerifere.4..... Consideraţii generale......3.................... 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a... Ramificarea rădăcinii..2.. 63 3........ 67 3......3..... Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional...... Ţesuturi conducătoare...4.4....3.........4..........1...5......... 51 2. Prefoliaţie şi foliaţie....... 64 3.... 43 2..1.. T u 1 p i n a ... Structura secundară a rădăcinii.3.................. Ţesuturi cie absorbţie......3......... Mugurii.4..4... 54 2. 129 265 . 44 2.2....3... Ţesuturi secretoare.4.............3.................4.2.... Filotaxia-Divergenţa foliară....4......2.4..........2... Morfologia frunzei............4..... 3. I08 3..2.3............3.......... 46 2.......... Structura peţiolului.2..4..3.. 47 2.......... 117 3..2.............2.......2... Ţesutul conducător liberian.......2..1........2...... 123 3.... 3....... lo7 3............. 49 2.......... 98 3.. Morfologia tulpinii..............5.. Tulpini aeriene metamorfozate...2......1..............3.....2...........4......5..3.. 66 3.......... 67 3............ 72 3...................3..2.2. R ă d ă <s i n a....4... 80 3...2..........2. 43 2.... Morfologia rădăcinii..4....... F r u n z a ...........1. 3..4. 85 3...................4.4....4.......... 91 3..1..3....2......1. Tipuri morfologice de rădăcini..2... 110 3...4.................4.1..... 50 2.................2.....4...... Habituşul arborilor... Ţesuturi mecanice.........3....... Anatomia tulpinii......... 56 2............ 46 2.......... Sclerenchimul........3...........................3.2. Structura frunzei la ang io sperme..2...3...2........2......... Generalităţi.....2.... 120 3...................3....3.3..........1.....3....3.4...4........5......4....... 30 3............2.3......... Ţesuturi de depozitare.4..... Fascicule conducătoare....4... Vasele lemnoase....... lo9 3..............2......1...2.... Durata vieţii frunzelor şi căderea lor.1.....4.. Structura frunzei la gimnosperme.......2..... 81 3......4..1...1.....4.......4... 119 3.........2............4..... Anatomia frunzei............. Io6 3.....1...1...... 86 3......... 125 3. Structura primară a tulpinii............... 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor............ 123 3......5....... Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive.... Ţesuturi asimilatoare. Fibre sclerenchimatice..4...... 121 3..... 80 3................. Colenchimul. 85 3..... 118 3......... Tipuri de ramuri.2.1........1..................2...2.....5..... Sclerenchimul scleros sau sclereide.4.4.. 45 2......3.. 73 3....... Ţesuturi acvifere.....4..

153 4.............. 182 7...... încrengătura Rhodophyta........ Clasa Basidiomyeetae..... 183 7. 224 Clasa Bryatae........ Reproducerea sexuată...........1..... 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA.. Clasa Archlmycetae....................... 228 10.......2....................... Alcătuirea florii..3......... 221 9...........1....1................. 152 4.............................. 143 4.. 175 7.. 2ol 4....Io ......... înmulţirea vegetativă la plantele superioare.4........... 163 5*2............. 194 8.. încrengătura Cyanophyta (Alge. Clasificarea plantelor..... 129 4.2................4........ Morfologia şi anatomia florii..2... înflorirea şi polenizarea.............7...................9...... 199 3................... 131 4.. 132 4.2.......»......... încrengătura Pteridophyta...3.... 178 7.........încrengătura Chlorophyta.................. 139 4.......... Concepţii asupra originii florii........... 137 7.........2...........4............. 166 5....2..... 217 8. 142 4... 228 266 ............. 130 4..1. Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România..2.. încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii)...... 165 5............... încrengătura Lichenophyta...2................. albastre).. 169 6......1..2.........3....... 137 4............ încrengătura Dinophyta...............1.1.. 170 6..... 138 4....4....4......4. Sămînţa...... 186 7.....4.....2...... 194 8e2....... 154 4........... Caractere generale..4................. 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta)................ încrengătura Euglenophyta....... 129 4............... 131 4................... 199 2...................2............. Alternanţa de faze (generaţii)......4.... 180 7.......1. 133 4.2. 2o8 5...5.... 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA....... Inflorescenţe..... 177 7....... Clasa Phyeomicetae.......1.............. Reproducerea la Angiospermae...4................ 169 6............4..................8.........1. încrengătura Xaathophyta ...............1.....5.....4.2.............. înmulţirea vegetativă la plantele inferioare...... 165 5................. 136 4....2.. 179 7........... Fructul.................. înmulţirea vegetativă (asexuată)...... Tipuri de fecundat ie....3................................... 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA......2.. 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive.. 197 1........................... Categorii sistematice şi nomenclatură..............9.. încrengătura Myxophyta.......2..............4..1........... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA.3............................... încrengătura Cryptophyta......................6........ 175 7..................................... încrengătura Mycophyta..... încrengătura Phaeophyta (Alge brune)... încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae)... încrengătura Virophyta (Virusuri).... încrengătura Bacteriophyta (Bacterii)..3...4............... 221 Clasa Hepaticatae... Generalităţi. 'Fecundatia.................2.... Reproducerea la Gymnospermae. Clasa Ascomycetae. încrengătura Bryophyta.2........7........... Clasa Deuteromycetae..3...... Reprezentarea grafică a florii........6..2........

...3...... 12.... 3o6 10. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor.. 393 12............... Separarea asociaţiilor....4... 242 Clasa Bennettitae.................................................... 391 12.. 248 10...................3..................... 250 10. 379 11...... Subclasa Alismidae'.................. 263 10.............. Zona s-tepei ................................ Subclasa Hamamelidae. Subclasa Magnoliidae......... 243 Clasa Pinatae.4.... 358 10..................................1............1........ 41o 267 .....1................. Subclasa Dilleniidae........ Subclasa Caryophyllidae..... 234 Clasa Filicatae... 236 10.......... încrengătura Magnoliophyta...........1..3..........1.....3........3...2........... 4o5 13... 399 12..........1. încrengătura Pinophyta............... Etaje şi subetaje de vegetaţie........2.......3........1.... 248 Clasa Gnetatae..4............... 230 Clasa Lycopodiatae.............4..3........2.......... Subclasa Liliidae..1..... Zonele şi subzonele de vegetaţie din România.... Subclasa Asteridae...2.............. 271 10.3..............1.... 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare........4....2........1..4......... 320 10............. Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice..........4..............-3.... încadrarea unităţilor în sistem.......... 4o9 13.2..........2..2...................... Categorii de plante indicatoare. Obiectul şi definiţia fitocenologiei. Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale...... Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu. învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale....4...................... 4o3 12.... 252 10........... Procedeul analizei diferenţiale. Subclasa Arecidae. 325 lo. 243 Clasa Ginkgoatae......3.....3.. Nomenclatura unităţilor de clasificare....3... Clasa Liliatae (Monocotyledonatae ).....................1.1......... 4o9 13..2..........2............. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România. 391 12............3........................ 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României................. 241 Clasa Cycadatae....... 4o7 13..........2............ Subclasa Rosidae....3..........1.....1. Zona silvostepei.............. Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor.... 383 11.... Elemente floristice. 4o2 12. 359 10.....1...3..............Clasa Psilophytatae..................... 39o 12.2....5........ 4o7 13....4. 12.4.....2...... 379 11.. 361 10.................2....3......................... 4o5 13... 231 Clasa Equisetatae....... 399 12................ 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie........6........3...... Procedeul grupelor cenologice............3... Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae)........2................. 251 10......... 244 Clasa Taxatae..

........ 425 13... 426 BIBLIOGRAFIE. 420 13...... 418 13......13......... Etajul alpin.............4.4......4..8. Vegetaţia de luncă.........6................ 423 13.. Vegetaţia palustră şi acvatică.................1c Vegetaţia de săraturi. Vegetaţia ruderală şi segetală.12...... Etajul boreal....4.4................. 422 13................... 423 I3.9.... Vegetaţia de nisipuri..........4..............5.... Vegetaţia Deltei Dunării.....4..... 421 13.. 419 1%4.........3..... Zona nemorată......13.......... 414 13.... 412 13..............4... 426 268 ..4.......................4.......H.............................4....... Etajul memorai...................... Etajul subalpin...7.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful