UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

.semipermeabilitatea . Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. prin faptul că este vie. fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. Mediul de dispersie este apa. Unele substanţe anorganice (SiO2. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie. se hidratează. alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. astfel că se poate lega de alte molecule. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. agregate. fenomenul se numeşte precipitare. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. CaCO3).este o însuşire a materiei vii. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. Fig. şi este ireversibil. Cu soluţia de iod se colorează în galben. depinzând de densitatea dipolilor. comportându-se ca un dipol. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). . Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. formol. Citop1asma. se poate deplasa uşor.3). de diverse mărimi. cât şi de particularităţile de structură a acestora.excitabilitatea . În cazul când gradul de hidratare scade. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. a materiei vii. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. crescând în volum. Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare. cât şi în integrarea ionilor liberi. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe. particule sau granule. Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig. Proprietăţile chimice ale citoplasmei. prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: .creşterea . pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă.în procesul de metabolism este necesar oxigenul.respiraţia . ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată. greu mobilă.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. molecule. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă. forme care depind de starea fiziologică a celulei. a citoplasmei.nutriţia . pot participa la alcătuirea peretelui celular.citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern.formă moleculară sau de ioni. fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. 3. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. Apa în stare legată. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei. . sublimat corosiv. Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. . deci se face selectiv. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. 3 – coacervat. apos. Proprietăţile fizice ale citoplasmei.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. . Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). este un element de structură. 6 .mişcarea .

care tapisează reţeaua microfibrilară. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 . membranele plasmatice (tonoplastul.80 Å. În general. în timp ce la celulele cu perete celular. Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0. de cicloză. În nucleoplasmă. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN). La plantele inferioare. Este un corpuscul sferic.4. 1961). unicelulare. la aerisire.A).anterozoizii etc. creştere. protamine. localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. în anul 1931. Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei.D). S-au emis mai unitare” (Robertson). La plantele superioare. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig. celulele sunt uninucleate. fapt pentru care se numesc acariote. Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite).4. .5 mm în oosfera de la Cycas. A .B. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. proteine reziduale.). Brown.C. se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. se găsesc histone. La microscopul electronic.înmulţirea . mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare. Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 . toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. procariote sau protocariote. E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig. Compoziţia chimică. înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote. UItrastructura unei membrane elementare. UItrastructura citoplasmei.în anumite faze ale dezvoltării.) execută mişcări. Obişnuit. O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson. La unele plante (cele inferioare). În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. vindecarea rănilor etc. nucleul nu este diferenţiat. membrana nucleară. NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. este asemănătoare cu a citoplasmei. apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig.C fosfoaminolipidice. înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior. (Singer şi Nicholson). citoplasma execută o mişcare continuă. plasmalema. cea mitocondrială etc. citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. care sunt capabile de a reproduce un organism nou. A. oval. descoperit de către R. lenticular sau sub formă de bastonaş.

sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare.B – structură internă: 1-cromonemă.A – morfologie Fig. ribonucleaze. constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie. i – perete celular. g – aparat Golgi. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. 3 – cromatidă. dt – dictiozomi.5). După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . Cromozom izobrachial în metafază: externă. ne apare dublă şi prevăzută cu pori. a – spirale majore. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). j – plasmodesme. fc – fibrile cromatice. Fig. 5. în special ADN. h – vacuole. cu compoziţie chimică complexă. b – nucleol. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu. d . cromatină şi nucleoplasmă.citoplasmă.7.1 – satelit. fn – fibrile nucleoloase. unul sau câţiva nucleoli. c – membrană nucleară. f – cloroplaste. peptidaze. observată la microscopul electronic. Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană. Structura nucleului. Cromozomii. enolaze.enzime. care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului.cromomeră. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig.2 – constricţie secundară. 3 – centromer. fosfataze. esteraze. În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată. Cromozom heterobrachial. ca: aldolaze. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. 6 – matrix. 2. numite cromocentre. 6. 8 . 4 – calimă. 5 – centromer. În interfază (perioada de „repaus"). 1 – cromonemă. b – spirale minore. Fig. lipaze. Membrana nucleară. dezoxiribonucleaze etc. e – mitocondrie.cu braţele egale. Cromatina este bogată în nucleoproteide.

Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. 10).heterobrachiali . se formează ARN-r şi ARN-t. cloroplaste. Cu ajutorul microscopului fotonic. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate. fructe şi seminţe necoapte etc.cu braţe inegale şi cefalobrachiali. amidon) sau de acumulare (lipide.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. clopot. Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. iv – invaginaţie. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. tulpini ierboase. Rolul nucleului. plastidele se clasifică în s – sacul. Ele au rol elaborator (de pigmenţi. Fiecare cromonemă spiralată. stea. cu aspect de constricţie.8). cât şi între celulă şi mediu. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. Fig.7). granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. proteine). a. denumită calima (Fig. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. prins de constricţia secundară (Fig. cu forme variate: de panglică. orientate paralel cu axul mare al organului. împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida. discuri granare. cu unul din braţe foarte scurt. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare.). favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. În nucleu. locul unde se face sinteza proteică. În nucleu se sintetizează ARN-m. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. (amiloplaste. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. participând la formarea şi îngroşarea membranei. Reticulul endoplasmatic: t – tubul. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. învelită de o peliculă fină. având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. şi cu participarea nucleolului. ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. Locul de prindere al celor două braţe. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. se numeşte granum (Fig. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. mp – perete celular.6). PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. de formă sferică sau ovoidă. fiind numite cromatofori. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru).8. 9 . se numeşte centromer. ajungând până la 50 într-o celulă. 9). carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. proteinoplaste). clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. La algele verzi. numit stroma. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi. adesea conţinând pirenoizi. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. ramuri tinere. numită matrix. care contribuie la sinteza proteică. v – vacuolă. Nucleul are rol important în metabolismul celular. După pigmentul elaborat. cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. oleoplaste. la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted.

la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. celule sexuale. dimensiuni mici. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. Sunt prezente în toate celulele. dar independent de cea celulară. filamente sau lanţuri de grăuncioare. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. prezente în toate organele plantelor. numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. c – carotenoidoplaste. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. licopina. Ultrastructura cloroplastului. care au câte un singur granum primar. Foiţa internă. 12). prin invaginare formează creste numite de G. Leucoplastele sunt plastide incolore. enzime. cât şi în organele subterane (morcov). bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. fără pigmenţi şi de n – nucleu. poligonală sau aciculară (Fig. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. cu dimensiuni cuprinse între 0. mai ales în meristeme. Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. Ultrastructura granumului. în funcţie de 10 . Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. pedunculaţi numiţi oxizomi. c. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. Privite la microscopul electronic. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. ADN plastidial. de culoare roşie. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic. Fig. excepţie făcând bacteriile. a unor bastonaşe.3 şi 10 µ lungime. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. Se înmulţesc prin diviziune. (Fig. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. 11.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina. b. Forma. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. în fructe. Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. 10. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. 9.Fig. vitamine şi plastoglobuli. xantofila). Fig. ARN. iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. 13). 11). portocalie sau galbenă. Carotenoidoplastele au formă sferică. epidermice etc.

provenite din a – vezicule periferice (golgiene). formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli. 12. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. muşchi. B – tip tubulis. de 200 Å grosime. 14.tub. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. generarea şi regenerarea de endomembrane. de 50 – 200 Å. conţinând ADN. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice. unele gimnosperme. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare. multe vezicule mici. 2 . Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. C – oxizomi. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. Dictiozom: s – saculi.creastă. veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic. 11 . aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie. rezervor de energie al celulei vii. 14). înmugurirea saculilor.Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. md – membrană dublă. Fig. ferigi. 13. enzime. cu rol în sinteza peretelui celular.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice.matrix. Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice. condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. transmiţându-se la celulele fiice.5 . Infrastructural. numite şi aparatul lui Golgi. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). lizozomii. cuprinde două elemente: dictiozomul. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie. şi ARN. B – criste cu oxizomi. peroxizomii. format din 4-6 saculi aplatizaţi. Fig. constituite din ribonucleoproteide. 4 .foiţă internă. acumularea şi transportul proteinelor. sinteza. grăsimi. 1 – foiţă externă. golgiene. la alge. unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. 3 .

fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. este numit suc vacuolar sau celular.la Euphorbia. aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide.D). 5. pungi). a. Granulele de Fig. 6 . carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). glucide (glucoză. de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel). Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă. proteine. uleiuri volatile ş. cât şi în latexuri. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. 2 – la porumb. sulfaţi. Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. 15). rizomi. malic. străbătându-se.la stejar. Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. din protoplasmă. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu). inulină). dioxid de siliciu).a. oxalic). 12 . mai multe cristale sudate în partea lor mediană. Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte. dispuse mai multe în pachete. 3 – la fasole. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . tuberculi.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. formând un granul compus. cu aspect colţuros. taninuri. Aceste cristale pot avea forme diferite. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule. b. zaharoză. capetele fiind libere. 1 – la grâu.Cristale minerale. incluziuni apoase limitate de tonoplast. tartric. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. (Fig. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). în celulele adulte. În celulele frunzei de Ficus elastica. alcaloizi.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii. cloruri). pe un schelet celulozic se depune CaCO3. numite macle.la cartof. mari şi mai puţine (adesea una singură). 15. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. mai puţin vâscos ca citoplasma. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. mai rar alcalină. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). latex. Reacţia sucului celular este acidă. săruri minerale (fosfaţi. mucilagii. acizi organici (citric. în endoderm şi ţesuturile măduvei. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. 16. Conţinutul fluid. iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. carbonat de calciu. limitat de tonoplast.

microfibrilă. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. hemiceluloză ş. C.micelă. cât şi în procesele de osmoză.membrană secundara.a. răşini. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. suberina. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice.M. fizici şi biologici. MS. lignina. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue.18. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. 17. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. saculi proveniţi din dictiozomi. 17. lamela mediană se clivează. mc – membrană plasmatică. Originea şi formarea peretelui celular. În telofază. formându-se peretele secundar sau membrana secundară. lm – lamelă mijlocie. Fig. pectaţi de calciu şi fosfor. elaborând granulaţii fine. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. cit – citoplasmă Fig.PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. alcătuind fragmoplastul. vizibile doar la microscopul electronic. cimentate de către substanţele pectice. firele fusului nuclear se contractă. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. cutina. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice. în regiunea ecuatorială a celulei.diferite forme de cristale. care se grupează sub forma unei foiţe. format din substanţe pectice. sp. B – ursini. 13 . E – scheletul cistolitului Fig. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice. mF. La locul de întâlnire a mai multor celule. peptidice. Cristale minerale: A – rafide. formând meaturi. de 80 Å în diametru. 18). ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele.substanţe pectice. sintetizează straturi de celuloză. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa.molecula de glucoză. m2 – membrană secundară. iar dintre acestea menţionăm: ceara. Celulele fiice. alăturate. taninuri. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. Peste aceste granulaţii veziculare. rezistent la acţiunea unor factori chimici. săruri minerale etc. are rol protector. m – membrană primară. 16. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. elastic.

21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. are loc şi centrifug. au formă de lentilă. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. duritate şi rezistenţă.nucleu. străbătute de plasmodesme. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. . areolate şi semiareolate. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. cu aspect de streşini. Modificările secundare ale peretelui celular . care se grupează în fibre. Lamela milocie. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină.19. numite modificări secundare . cutină etc.dispuse paralel cu suprafata celulei. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. Fig. uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. Microfibrilele sunt orientate paralel. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. reticulate. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. De asemenea. uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. În secţiune transversală. m. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi.20). numită torus. 14 Fig. Creşterea prin apoziţie se face centripet. care imprimă peretelui celular soliditate. 2 – peretele necutinizat. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete.pături depuse. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. Dintre aceste modificări. rămân punctuaţiuni. cu spaţii intermicrofibrilare. ce străbate punctuaţiunea. din loc în loc. scalariforme. În cazul fibrelor de sclerenchim. porţiuni neîngroşate. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig. Creşterea peretelui celular. şi este specifică peretelui secundar. adică intercalarea de noi micele de celuloză. produse de citoplasmă. 3 – perete cutinizat. Punctuaţiunile pot fi: simple. prezintă o îngroşare suberoasă.19). suberină. În membranele secundare. colenchim şi la vasele de lemn inelate. în ochiurile de microfibrile. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni. În urma diviziunii. spiralate. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. atât în suprafaţă cât şi în grosime. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. peretele celular continuă să crească. peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică.

Pereţii vaselor lemnoase. 1. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire. Pe frunzele unor palmieri. Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. 3. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic. pe lângă că sunt lignificaţi. 22. În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A . cum ar fi: oxalat de calciu. se valorifică sub numele de guma arabica. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. mucilaginoasă. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig. 7. aşa cum este cazul la Acacia. D . care se pot colecta şi valorifica.suberificare. Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. şi de dispariţie a peretului celular. procesul de lignificare este caracteristic. 5. 5. Coralina). dioxid de siliciu etc. menţionam: 1. La plantele lemnoase. B). celulele sunt moarte. 8. caz în care se formează guma sau cleiul. brad. pe tulpini. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). 22.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor.Lichefierea este procesul de dizolvare.cerificare. TEST DE AUTOEVALUARE NR.)La fructul de Pyrus.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. formare şi rolul peretelui celular. La completa suberificare. ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă. sub acţiunea unor fermenţi.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. 6. 6.I. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste.Enumeraţi organitele celulare. B .1. molid. Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă).Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. 15 . Astfel. C. numită suberină. 2. impermeabilă pentru apă şi gaze. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. C . 2. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei.Explicaţi originea. 4. 21).Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular. 7.Fig. pustiu) (Fig. prune). 4. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. lumenul lor fiind umplut cu aer.Taninizarea.Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. 3. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. adesea. 22. În mod frecvent. carbonat de calciu. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate.Precizaţi rolul ribozomilor. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara.

3 ore. indirectă (mitoza. Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. evidenţiindu-se placa ecuatorială. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt.interfază. Fig. 23. ciclul mitotic durează 19. anafaza. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. 23).DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. rămân legate numai prin centromer (Fig. metafaza. adică cromozomii se autoduplică. continuată de individualizarea cromozomilor. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. profaza.anafază. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal.24. somatică sau tipică). II . Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza).profază. homeotipică.diviziune g-h – telofază. Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . La bob (Vicia faba). diviziune ecvaţională. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. şi telofaza. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. reducerea cromatică). Metafaza. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic. Fig. Tot acum. iar cromozomii. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. iar mitoza doar 2 ore. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. începe formarea fusului acromatic. Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice. cromozomii). egal cu al celulei mamă. un rol important îl are 16 . se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. centriolii. Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). diviziunea ecvaţională. Procesul de înmulţire este universal. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp). Diviziunea indirectă (mitoza):a . a. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. asterii. proces denumit citocineză. e-f . clivaţi longitudinal. de maturaţie. I . c-d – metafază.Diviziunea indirectă (mitoza. b. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. se dispun la ecuatorul fusului acromatic. dispar nucleolii şi membrana nucleară. 23).diviziune heterotipică. Profaza (Fig.

formându-se peretele despărţitor. se dispun unul lângă altul. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). 24). deci se formează perechi omoloage. Semnificaţia meiozei. Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). TEST DE AUTOEVALUARE NR. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire.Tipurile principale de diviziune celulară. Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. dau impresia unei singure structuri. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului.Diviziunea reducţională (meioza). Spre deosebire de mitoză. iar la ferigi .Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. 17 . deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. c. în timpul fecundaţiei. numai că cromozomii se replică o singură dată. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate.I. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări.2. La unele alege. În această fază. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi.centromerul. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. iar în etapele mai târzii.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. proveniţi de la tată şi mamă. în meioză. Telofaza . La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. 3. 2. În continuare se desfăşoară metafaza. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. diplofaza este reprezentată de zigot. formându-se doi nuclei haploizi.debutează cu formarea celor doi nuclei fii. cromozomii omologi. cromozomii suferă modificări inverse. 1. După cum se cunoaşte. La muşchi predomină haplofaza.diplofaza. Finalul telofazei coincide cu citocineza. separaţi în anafază. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. formând perechi de bivalenţi. egal cu al celulei mame din care provin. rezultând două celule fiice diploide. obligatoriu are loc o alternanţă de faze. refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. anafaza şi telofaza meiozei. prin îndepărtarea celor două centromere. deci au loc două diviziuni. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. La cele mai multe plante inferioare. gameţii proveniţi de la mamă si tată.

Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. După gradul de diferenţiere a celulelor. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). Din ultima categorie se pot amintit suberul. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice.Meristem la pin silvestru Fig. fie prin asocirea de celule libere. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice . senzitive şi de mişcare. constituind o unitate fiziologică. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. secretoare şi glandulare. şi ţesuturi definitive (specializate) . 18 . -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii. cu proprietatea de a se divide necontenit. alcătuite din celule tinere. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice. Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. de depozitare. -sunt interdependente. protectoare. Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare. după origine. elementele de sclerenchim etc. îndeplinind aceiaşi funcţie.Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. gradul de diferenţiere. structură şi origine. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere. conducătoare şi de transfuzie. mecanice. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate.formate din celule diferenţiate şi specializate. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. Fig. atât din punct de vedere structural. subordonate unităţii organismului din care fac parte.26. aerifere. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc. cu caracter embrionar. asimilatoare.25. absorbante. vasele de lemn. formând o unitate anatomică permanentă. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice.

celulozici (Fig. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale. meristemul are forma de con. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă.25). muşchi şi ferigi. epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . pe-periblem.ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. care va genera razele de floem 19 . -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. pil-pilcriză. constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig. Meristemele . ce rădăcină: d-dermatogen. MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. Haberiandt. deci origine în ţesuturile embrionului. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. strâns unite între ele . cu nucleu mare. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. bogate în citoplasmă. en-endoderm. cu pereţii celulari subţiri. pc-pericielu. La Gymnospermae şi la Angiospermae. adesea şi fără vacuole. promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. Hanstein. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. promeristemele au mai multe celule iniţiale. intercalare şi laterale. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. numite iniţiale de raza. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare.27). consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. distingând: Fig. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom.26). ci-celule iniţiale. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor.Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ. După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. primare şi secundare. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale.fără plastide colorate.27. În vârful rădăcinii.Ţesutul meristematic este format din celule mici. La alge. .

La gimnosperme. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. ab-sorbanţi. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. .la Sequoia acestea ajung le 900y. în lungul organului. ducând la o subţiere şi alunecare a lor. numit periderm. ca un manşon. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. iar spre interior dă naştere la lemn secundar. În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar. astfel.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. Schema diviziunii celulelor cambiale .II-III -formarea fragmoplastului.2—iniţiale fusiforme.lemn secundar. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare. l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar. de asemenea.şi de xilem secundar. alcătuit din: vase liberene. ale scoarţei. 2-4. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. etc.liber raza. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor. cu activitate limitată în timp. Fig.28). ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. Fig. iar însecţiune are aspect de inel.29.28. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. Felogenul nou se localizează spre interiorul organului. Menţionăm. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. cambiul nu este etalat. cambiul formează un strat neîntrerupt. 20 . că iniţialele de rază generează razele medulare secundare.în timp ce la Robinia ating 200y. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă.Se poate. Obişnuit. altele lungi. însă. denumite iniţiale fusiforme (Fig. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric).în secţiune radiara. sub cel care şi-a încheiat activitatea. întâlni şi sub formă de benzi. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat. Celule cambiale 1. glandulari. format din: vase lemnoase. cum ar fi celulele epidermice. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. fibre libriforme şi parenchim lemnos. stomatele şi hidatodele.

21 . 3. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului. Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei. celulele stomatice. mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori). cerificaţi sau minerali-zaţi. se pot clasifica în mai multe categorii. rizoderma. au citoplasmă dispusă spre periferie. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive. 4. exoderma şi endoderma. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule.30). Bromeliaceae etc. Picea abies (molid). glandele nectarif ere. alcătuite din celule parenchimati-ce. cutinizaţi.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm). de formă tabulară sau poliedrică. elemente florale. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. glandele digestive.3. celulele secretoara. cu pereţii externi îngroşaţi.Ce este histologia? 2. În cazul frunzei de la unele Coniferales.I. o vacuolă mare. şi primare (dermatogen. cu pereţii îngroşaţi. Celulele epidermice sunt vii. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. la cele de apă etc). Pereţii laterali sunt subţiri. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE. 1. Ficus elastica. cât şi la unii lăstari. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. strâns unite între ele. Formaţiunile epidermice. încă nediferenţiate (meristemoide). la unele Begoniaceae. fructe). hidatodele. uneori ondulaţi. de exemplu: la leandru (Nerium oleander). aici aparţinând epiderma. frunze.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice.Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. După origine ţesuturi-le de acoperire. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. adică hipoderma. Abies alba (brad). enumerate mai sus.TEST DE AUTOEVALUARE NR.

La leandru (Nerium oleander). La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. acestea fiind denumite epistomatice. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. 115 la plopul negru şi tisă.31.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei. Fig. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat. graminee).D-la Anemone. 90-130 la pin. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor. care are rol în micşorarea transpiraţiei. aride. 4-cameră suprastomatică. c-ostiolă.31.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. 300-500 la stejar.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă.31. cu cameră suprastomatică (Fig. dispuse faţă în faţă. 1200 la cununiţă etc.C-la Pinus. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil. Astfel. plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali). Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă.d-celule anexă. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită.31. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig. 70-100 la frasin. 100-150 la tel. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. Celulele stomatice conţin cloroplaste.A şi D).atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit. ghiocel. a-celuie epidermice.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele.b-celule sto-matice.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali). Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul. Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. sunt mai groşi.B-în secţiune. iluminat. a ostiolei.A şi D).Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus. numită ostiolă. lăsând între ele o deschidere.mai subţiri şi celulozici. 48 la dud.3-cameră substomatică. formându-se şi o cameră suprastomatică. Fig. Plantele adaptate la climate secetoase. fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice. 30. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede. întunecoase. 22 .C).

Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul. contra atacului unor dăunători (omizi.săl cii) etc.un toment. ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara.conici (la urzică). Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne.32. constituind peri unicelulari sau pluricelulari. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig.Endoderma este un ţesut suberos primar. îndeplinind funcţii protectoare.. plopul alb (Populus alba) etc. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. 2-peri unicelulari la Ranunculus.Diferite tipuri de peri. chiar mineralizaţi. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. Cutisul poate fi uni sau pluristratificat.6). RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare.Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le.Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc.continânduse cu o parte liberă. Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu.2-5). apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină. separând-o pe aceasta de cilindrul central. 1.32.6-peri stelaţi la Elaegnus. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa). Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). La stejarul pufos (Quercus pubescens). zmeur (Rubus). a transpiraţiei excesive. l-papile pe petalele de Primula. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei. în transportul seminţelor (plopi. având forma unor tuburi (cei radiculari). urticanti (Urtica dioica) etc. Pot fi simpli sau ramificaţi. Organele multor specii din regiunele stepice. vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc.eu aspect de disc. bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi.nu-mită corpul sau capul părului. Celulele rizodermei sunt vii. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători. mur. perii formează o pâslă.Fig.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc. Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis. senzitivi. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi. a perderilor de căldură în timpul nopţii. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante. îndeplinind rol protector. înfiptă în epidermă. secretori.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 . ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum).Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. ierbivore).32. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi.de agăţare sau sunt decretori. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm.teiul alb (Tilia tomentosa). insecte. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii. 2.

dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. f-felogen. ct . îl înveleşte perfect.parenchim. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. Suberul este un ţesut elastic. fd . numit suber tare. ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. având diferite utilizări. suberul are o culoare brun-roşcată. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. cât şi pe: tuberculi. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar.felogen. sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut.34). care Fig. fiind elastic şi flexibil.ţesut de umplere. suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş..34. Cel mai adesea. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. fructe.33). salcia. celulele conţinând betulină. La dracilă. zada etc. La salba moale (Euonymus europaeus). ramuri. Stejarul. rezultat din activitatea felogenului. Celulele suberificate mor. Fig. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. fiind înlocuite de suber. salcâm etc. multistratificat. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). tulpini. La mesteacăn (Betula pendula). pinul.feloderm . Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. pa-parenchim.33. în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. glădiţă. suberul are o aşezare regulată. În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. periciclului şi chiar liberului secundar.strat de suberină. 24 . pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. La plantele lemnoase. ţu . aşa nu mitul suber moale sau plută. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. uşor.cuticulă. fg. rădăcini mai bătrâne.pa . cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig.. caz în care celulele mor. suberul se formează la periferia organelor. cu aspect de brazde longitudinale neregulate. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului. s-suber. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze. fd-feloderm. pe ramurile tinere. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. La stejarul de plută (Quercus suber).

mult mai eficent sub aspect protectiv. din activitatea cambiului. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. având o structură histologică complexă. În cazuri mai rare. în timp ce la alte specii (frasin. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig. Ţesuturile. în unele piese florale şi în fructele crude. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare.a. cu pereţii mult cutaţi. La măr.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. având căpături adânci. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor. sub epidermă. tei pucios). rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. care împinge straturile de deasupra. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor. de depozitare. de absorţie.. 1. de umplutură. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. după funcţia pe care o îndeplinesc.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. Picea abies ş. rupândule.acvifere şi aerifere. prismatică. aderent toată viaţa plantei. la multe plante ierboase (Fam. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. salcie. plop. La conifere. 25 . alcătuit din celule vii. ca de exemplu: razele medu-lare secundare.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. 3. TEST DE AUTOEVALUARE NR. salcâm. fibrile liberene şi lemnoase. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul. De asemenea. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară.I.Asteraceae. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. speciile de Cyperus. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). Juneus. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş. soc. măduvă. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. celulele de umplere nu se suberifică.35). ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). multe Cactacee. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică.Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat.ritidomul poate fi: persistent. scoruş. mesteacăn. fie. par. care pat fi de diferite forme. Chenopodiaceae ş. În funcţie de durată. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. stejar. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia. Prunus avium ete.fie sub formă de inele la Betula pendula. strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. Deci. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. iar la fag. Apiaceae.). ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare.a.4. trofice. Abies alba. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene.).

Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant.tuberculii sau tuberculii. (Fig. Sempervivum si fam. motiv pentru care se clasifiă în. mari. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite.37).36).măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice. end-endoderm. cc-cordoanele lui Gaspary. fructe. Fig. au pereţii subţiri. săgeţile indică drumul servei brute. caracteristic rădăcinilor aeriene. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. frunze. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum. avide de a reţine o mare cantitate de apă. d-floem. parenchim liberian şi lemnos.Cactaceae). situate sub epiderma superioară.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig. Aceste . în vacuole.Fig. cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu. X-xilem. La plantele lemnoase. ţp-ţesut palisadic. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari.celule se comportă ca adevărate 26 . Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. fără cloroplaste. numit velamen sau velamen radicum.35. rzrizodermă. epi-epider-mă inferioară. tulpini. ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. am-amidon. al-aleuronă. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. izediiametrice sau alungite. p-periciclu. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. cl-eloroplaste. ţl-ţesut lacunos. rizomii. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale. Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. B-fasole. vacuolele mari.37.extern şi intern. substanţele de rezervă se depun în scoarţă. sc-seoarţă.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor).ep-epidermă superioară. Cel mai adesea. seminţe). cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. bulbii.36. muguri. bulbo. iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. Fig.

numite ţesuturi mecanice.rezervoare pentru apă. pline cu aer (Fig.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. cu pereţii îngroşaţi. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . B. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice. frunze şi unele piese florale. uneori şi cloroplaste. cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice.).canal aerifer. zăpadă etc. Fig. Iridaeeae sau Liliaceae. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre.a). frunze. celulele mecanice se grupează în. Colenchimul tabular (Fig. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. Solonaceae. Parenchim aerifer: A . care exercită forţe de presiune. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. Cactaeeae.i. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare.38. cu pereţii subţiri. răsucire etc. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă.de formă prozenchimatică sau parenchimatică. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 .38).39. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. tabular şi lacunar (Fig.39.parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . de formă prozenchimatică. Colenchimul are origine primară. la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. ploaie.. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. întindere. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. la unele Euphorbiaceae.s-sclerite. Leamiaceae. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae. Amaryllidaceaei. iar după modul de îngroşare a pereţilor. mai adeseta din celule de formă stelată. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor. Chenopodiaceae. colenchimuri şi sclerenchimuri. La plantele ierboase. flori. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere. având conţinut celular. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. cu organite. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig. determinând răsucirea frunzei. acestea se îndoaie spre pământ.b). Celulele colenchimului sunt vii.39). celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune).

frasin (Fraxinus excelsior). colenchimul este situat în scoarţa tulpinii. cel mai adesea lignifieaţi. b-colenchim angular la soc. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite. Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri. SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. fie ca un manşon continuu. se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. o anumită elasticitate si flexibilitate. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen). străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate.40. Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). a-colenchim tabular în scoarţa de curpen.mucilagii. în floemul din tulpina de la molid (Picea abies). ca de exemplu la soc (Sambucus nigra).puternic îngroşaţi.cât şi în carnea unor Vicia (b). În general. Fig. ca la alun (Corylus avellana). cu aspect de os.39.40.stejar (Quercus robur) etc. Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere. parenchimul lemnos. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste. ca la iederă (Hedera helix). cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig.40.cristale de oxalat de calciu etc.în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate.strâns unite între ele. 28 . tegumentul seminal şi pericarpul fructelor.osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase).a şi b). măduva organelor vegetative. fructe. întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate. SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. scoarţă primară. Salvia glutinosa). După forma şi dimensiunea celulelor componente. Brachisclereide în scoarţa pendula).. cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. stejar (Quercus robur). Glechoma hederacea. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide. în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). macroselereide (Fig. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor. imediat sub epidermă. mesteacăn (Betula Fig. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus). în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate.39. După origine. Se sclerifică celule din epidermă. iar cei radiari subţiri. c-colenchim afânat la susai. Colenchimul lacunar sau afinat (Fig. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae.asigurând pe lângă rezistenţă la rupere.b). fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea. carpen (Carpinus betulus).

29 . scleren-chim periciclic. zadă (Larix decidua)etc. La plantele superioare (ferigi. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice. sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase. cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop. de regulă.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice.care însoţesc liberul secundar.41. a. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. ascuţite la capete. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar.f iind bine reprezentat. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare. dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea).cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig. corn etc). de la câţiva mm (4-12 mm la tei). rezistent de la esenţele tari (carpen. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă. La unele plante apar fibre în structura primară. La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză.Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) . stejar. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice. lemnul dur şi d-la alun. lungi de 0.). b-la stejar. este foarte mare. secundar de la cele mai multe plante. este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag. Seva brută. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). salcie ş. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. Deci aici aparţin fibrele liberiene. medular sau cortical.5-3 mm. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform.exceptându-le pe cele de libri-form. aşezate cap la cap. fibre libriforme .Diferite tipuri de butonieră. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos. gimnosperme şi angiosperme).a. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus. numite după locul de formare. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi. reprezintă celule alungite. lipsite de conţinut celular.41). ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi. de forma unor tuburi. lemnoase.

plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y . 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a. se face prin intermediul ţesutului conducător liberian.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig.b).44.42. 0 traheidă provine dintr-o singură celulă.A şi B (a.d-punctate. deci la angiosperme.43. d)izolate din lemnul de fag. Aceasta poate fi simplă sau multiplă. b1.43).o lungime ce variază între175 şi 1900. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. de sus în jos (descendent). în general. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate. c-la stejar. lipsite de conţinut celular (moarte). Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină.42. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică.b). încât ciruculaţia sevei .b-la pin. Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1. c-reticulate. VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare.Seva elaborată care este o soluţie de materii organice. Traheele sau vasele perfecte. Fig. În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi. numite elemente de vase (Fig. Fig.5 m. Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect. brute se face greoi (încet).însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină.42. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică.B(c). în mod 30 .Tipuri de trahee. tulpină şi frunze.Fig. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie.b2-spiralate. e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. a-inelate.a. Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu).

reticu-late. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. pt-peretele speciilor de conifere. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate.45. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor. 2-sec. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. şi anume la Psilophytales (Rhynia. vasele lemnoase. Fig.(Fig. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. traheidei. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform.longitudinală. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. spiralate. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. nelignificaţi. t-torus. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea.45). considerate ca cele mai primitive. frecvente mai ales la Gnetales. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar. în curs de creştere. traheidele inelate şi spiralate. la plantele acvatice şi cele parazite. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite. alungite. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. au apărut la pteridofitele fosile. după un anumit timp de funcţionare se astupă.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. celulozici. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. punctate etc. fusiforme. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos. La familia Magnoliaceae. bp-baza punctuaţiei.a. Magnoliaceae şi Amentiferae. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. fiind frecvente la Dicotyledonatae. În general. alcătuit din celule vii.d).45. Vasele inelate au pereţii subţiri.uniform sau neuniform. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate.b1-b2. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. care pătrund prim 31 . scalariforme. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii.transversală.44. La unele plante. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. adică celulele se păstrează vii. l-sec. Din punct de vedere evolutiv.c.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. realizându-se adevărate ornamentaţii. la Robinia pseudaeacia. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig.

Vas Liberian în sec. astupându-le (Fig. de parenchim liberian şi fibre liberiene. Fig. La ferigi şi gimnosperme. ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. una va da naştere la celula anexă. 3-lamelă mediană . citoplasmatică. Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu.47.45).punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase. având toţi pereţii ciuruiţi. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. tuburile ciuruite devin anucleate. formând aşanumitele plăci multiple (Fig.6-reticul endoplasmatic. în care apare o singură vacuolă mare. tuburile ciuruite sunt dispersate.47). 2-celulă anexă. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. favorizând o mai bună conservare. longitudinală(a). Obişnuit. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie.46. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar.placă Fig. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. La Angiosperme. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite.46). Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. 53-pseudovacuolă. 2-peliculă citoplasmatică.4-placă ciuruită. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite. odată cu formarea tubului ciuruit. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae. 32 . în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros. caloză periferică. dar sunt mai scurte decât acesta. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). după care mor şi se formează altele noi. încât la maturitate. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. aceasta se numeşte simplă.4-nodul median de caloză. tuburile ciuruite au forma de celule alungite. cu pereţii terminali înclinaţi.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă. Cel mai adesea. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. cealată prin alungire va forma vasul liberian. permitând circulaţia sevei în sens transversal.

la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig. asucţite la capete. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. deci sunt simple . distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu. care pot fi: hadrocentrice. acesta poartă numele de hadrom. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). constituind liberul tare. FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare. fie Iiberiene. fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea. bogate în amidon. 33 . înconjurat de lemn (Fig. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene. spiralate sau reticulate. In structura rădăcinii. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. 2. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. c-bicolateral. cu elemente la care diametrul este mai mic. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. cu o dispoziţie în alternanţă.5. x-xilem. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase.48. scalariforme. având liberul central.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. 1. adică libero-lemnoase. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase). punctate şi chiar spiralate). de câţiva centimetri lungime. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. -fascicule bicolaterale.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia. având rol mecanic. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare. Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. Cucurbitaceae etc. b-colsteral închis.Celulele anexe au formă prozenchimatică.a şi b). Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim.d şi e). cb-cambiu. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. e-hadrocentric. cu pereţi subţiri. purtând numele de floem. TEST DE AUTOEVALUARE NR.48. dleptocentric. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. -fascicule concentrice. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte.48. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. Fig. fie lemnoase. cu pereţii îngroşaţi. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. celule anexe. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. deci sunt celule alungite. Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice.I. precum şi îngroşări variate (reticulate. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. parenchim lemnos şi fibre libriforme.Solonaceae.48. sunt vii.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. iar când între lemn şi liber se află zona cambială.). acestaeste închis (Fig. ca de exemplu întulpina de la tei. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. parenchim liberian şi fibre liberiene.

Gonvallaria majalis.49). ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus).participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. b. La tei.Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. taninuri. 6.Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile. d. răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. fenomen numit gutaţie. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie). gume.Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. e.51). tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice. 5. 1.m.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special.a. fiind numite nectarine extraflorale. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară. răşini.Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei. de origine epidermică. Syringa vulgaris. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături.B-glandă adultă:cs-celule A.50. mult căutat de insecte. Hidatodele pasive (Fig.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. Viola. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig. secreţie (sec). perii sunt emergente cu o structură complicată. cut-cuticulă.extremitatea unui secretoare. balsamuri. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor. După locul unde se depun substanţele secretate.perii glandulari pe frunză.3. este reprezentat prin epiderma superioară. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă. fiind caracteristice pentru multe specii de plante. susţinută de un picior.). Fig. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. pe stipele. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. ţesutul nectarifer.. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. cu secreţie internă. localizat pe sepale.50).49. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a. c. Glandele nectarifere sau nectarinele. alcaloizi. păr glandular. sunt structuri.uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte. mugilagii. Lilium. de exemplu: Rosa ap. La Drosera rotundifolia (roua cerului). putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. Hidatodele sau stomatele acvifere. dar 34 . Jasminum ş.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. B. nectar etc. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. mirositoare.

sec. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale.52. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri. e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare.51. Asteraceae. căptuşite cu celule secretoare. sau uleiuri şi răşini. transversală prin frunza de nalbă.54.traneide. se găsesc celule cu ulei eteric.Celule secretoare:A. fructe). Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae. c.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare. deci schizogen. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. a. B-sec. se formează prin îndepărtarea celulelor.epitem.Canale secretoare sau rezinifere. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. b. tulpini. în canale se poate găsi răşini. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. tr .Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc. Pinaceae. de dafin. prin care se elimină apa sub formă de picături. dispuse printre celulele ţesutului 35 .). La Rhus typhina (oţetar).Ţesuturi cu secreţie intracelulară. astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. 2. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig.52). Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare. latexuri).Pungi (buzunare) secretoare. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). ep. Fig. Hypericaceae etc. Fig. care lasă între ele o deschidere permanentă. 3. Apiaceae. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei.53.moarte. Hidatodă pasivă: s . uleiuri sau răşini. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare. Myrtaceae.Ţesuturi cu secreţie intercelulară. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. mărginite de un strat de celule secretoare.unele Asteraceae etc. Fig. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase. rezinifer la pin (a-d). diferite substanţe de secreţie (răşini. balsamuri. Araceae. Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari.stomată acviferă. Magnoliaceae .53).

. cu numeroşi nuclei (structură cenocitică). În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere.numite si vase laticifere. Frangula alnus (cruşân). se găsesc celule cu mucilagii.în scoarţa si măduva de la tei. au dispărut. Picea abies (molid). În peţiolul frunzelor de la Prunus sp. Salix sp. ajungând la mai mulţi metri. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. Laticiferele nearticulate sau adevărate. Urticaceae etc. provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. Urticaceae etc. Papaveraceae. Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). Moraceae. Asclepiadaceae.care au mare însemnătate economică. Campanulaceae. alcătuind tuburi. de asemenea. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. (sălcii). La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. Dupa origine şi alcătuire. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. se găsesc celule oxalifere.Rhamnaceae. aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate.. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine).54. 36 . la care pereţii despărţitori (transversali). aşezate cap la cap.B). Alnus sp. iar la nalbă (Althaea officinalis). Conţinutul acestor celule este latexul. nuc. se întâlnesc enzime peptonizante. (anini). La speciile din familia Tiliaceae . care secretă latexuri. celule mucilaginoase (Fig. Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. prezente în scoarţa unor plante lemnoase. Manihot) etc. Quercus robur (stejar). ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). formând tuburi cu latex. Euphorbiaceae.54). Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis.palisadic (Fig.

. bilaterală (împărţindu-se în două planuri). Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. primele cormofite (Psilophytinele). de sus în jos.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. La Gimnosperme şi la cele 37 . orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. tulpină sau frunză . La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. structura.. întâlnită la organele cu formă cilindrică. de a regenera un individ nou. . alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. alcătuite din celule somatice. dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie).Orientarea in spaţiu. Ontogenetic. apărute în silurian. Picea abies etc. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. care constituie rădăcinile. prezentau o axă ramificată dichotomic. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. . iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope. crescând ortotrop.numite butaşi. adaptate la mediul terestru. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). în care sunt conturate. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. este o caracteristică comună a plantelor. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. fie pot apare structuri mai complicate.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. asemănătoare. nediferenţiate însa în organe adevărate. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. cu funcţie de nutriţie (rădăcina. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. si anume: rădăcina. regenerarea. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). iar la alte plante are rol în regenerare. numită telom. în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. . orientarea în spaţiu. RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. distingându-se un pol bazal şi altul apical.tulpina şi frunza) şi organe de reproducere. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. Ontogenetic. tulpina si frunzele. originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. de exemplu: fragmente de rădăcină.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf. simetria. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. organele vegetative care alcătuiesc cormul. cu creştere drept în sus sau în jos. Filogenetic şi ontogenetic. prin diferenţierea zigotului. au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta).Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri). aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe.

alcătuind în ansamblu sistemul 38 . 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra. încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă. sunt vii si bogate în amidon. creşte şi devine rădăcina principală. Lemna minor -lintiţă etc). a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. rămînînd activi. iar vârful Fig. rolul lor fiind preluat de micorize.. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). după germinare. regiunea netedă. Ramificaţiile rădăcinii.55). pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti. . au formă parenchimatică. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. diferenţiaţi din celulele rizbdermei. -Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei.occidentalis. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. formându-se exoderma sau cutisul. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. periblemul şi pleromul. Bromeliaceae şi Araceae epifite. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile. Thuja orientalis. regiunea piliferă si regiunea aspră. scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. nu au peri radiculari. Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul.). Ea corespunde. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ.2-3 cm. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. iar locul lor este preluat de altele noi. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. mai rar pînă la 20-30 de zile. piloriza.trifoişte.cit si specializarea celulelor. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. -Regiunea aspră. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. în general.mai multe dicotiledonate. si zonei meristemelor primare : protodermul. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. de alungirea rădăcinii. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. sunt unicelulari. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia.Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. Celulele din straturile externe se exfoliază. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. (Fig. 2-regiunea netedă.55.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. derma-togenul. prin radicele de diferite ordine. terţiare (de ordinul II) etc.pa-perisori meristemul primordial. timp după care mor.Piloriza. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei.Butomus umbellatus -roşăţea. Pinus sylvestris. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). Vârful vegetativ.Cupressus sempervirens etc. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă). La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă). meristemul fundamental . -Regiunea piliferă. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). De asemenea. Perişorii absorbanţi. Th. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică.

39 . iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. Selaginella). TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. b-c petraea). 8 la fag. La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig.Prx-protoxilem. acvatice şi aeriene. molid (Picea abies) ş. (sec. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel. primi. în mod mecanic. care la rândul lor se pot ramifica asemănător. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. rămuroasă. aceasta este diplostihă (Fam.Per-periciclu. Forme de rădăcini:a-pivotantă. radicular sau rădăcina plantei.Fig.m. si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale. End-endoderm. la unele din cele actuale (Lycopodium. La Pteridofite. şi iese la exterior (Fig.a. Fig. M-meristem. b). ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba).Rădăcinile pivotante (Fig. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic. S-scoarţă.56. b. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase.d).longitudinală) .Rădăcinile rămuroase (Fig.58). sub forma unui pivot sau ţăruş. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. b-dichotomic. d-fasciculată. tei (Tilia cordata).56.În acest caz.tiv. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară. a. etc.58.iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici.58. 58.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul. care la rândul lor.58.gorun (Quercus Fig.57. de exemplu: carpen (Carpinus betulus).B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu.rădăcina are un tip de ramificare arhaic. La ferigile lemnoase fosile.57). în şiruri longitudinale sau ortostihuri.a). stejar (Quercus robur) etc. se ramifică în acelaşi fel. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale. de exemplu: 2 la răşinoase.56.Apiaceae). În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini. c. din periciclu. numit dichotomic (Fig. Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig.paltin (Acer pseudoplatanus). care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală. rădicelele iau naştere din endoderm.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec.

2.Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen). Sunt rădăcini care apar pe tulpini. crampoane ca la iederă Fig. Obişnuit. La plantele lemnoase. cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia.Carpinus betulus (carpen). cu funcţii mecanice.Begonia sp. 3 . frecventă în pădurile de la noi. În cursul adaptării la mediu.Rădăcini aeriene fixatoare.de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu).D). Rosa canina (măceş). ra – rădăcini. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale.Corylus avellana (alun). grupate ca un mănunchi sau fascicul. plopi (Populus sp. pivotant-trasant. 3. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. C . determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron). gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc. bogate în aerenchimuri (Fig. adică de sistemul de înrădăcinare. de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă). tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol. Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie. la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori. Robinia pseudacacia (salcâm) ş. Rădăcinile normale.60). lungi şi subţiri. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant.Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon). Rădăcinile metamorfozate. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. Rubus idaeus(zmeur). ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă).F ziduri).prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. Philodendron) . 40 . cârcei. pe rizomi şi bulbi. Acer negundo (arţar american). rădăcinile pot fi: normale. vârsta plantei.Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. Pinul (Pinus sylvestris).59).cultivat şi la noi.(begonie). spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza).). Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate. sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. sub formă de.cu geotropism negativ. fără a-i parazita). când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). iar în locul ei se formează rădăcini adventive.a. funcţii care adesea devin predominante.rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală. Apar la noduri. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol. fixarea ei. fenomen denumit metamorfozare.mai frecvente sunt: 1.Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini. terţiare ş. helix -(iederă).59.). în afara funcţiilor proprii. la care pe (ceapă).tei (Tilia sp. B .Zea mays (porumb):D . După originea. adică ramuri scurte. fie din muguri dorminzi (origine exogenă). Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive. de condiţiile edafice şi climatice. pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni.la Allium cepa (Fig.a. Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. fiind variabil chiar la aceiaşi specie.59. Rădăcini adventive:A . adventive şi metamorfozate. Rădăcinile adventive.

a. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc.grâuşor . (Fig. Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp).Rădăcini haustoriale (sugătoare). caracteristice plantelor din familia Fabaceae. pin . Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.62).Rădăcini cu nodozităţi.Pinus sylvestris. gherghină . hst-haustori.a. Orobanche sp. fag .C-la aglică. Rădăcini cu micorize. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi. Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante. rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale.64).Corylus avellana.stejar . cu care sug hrana de la planta gazdă.Rădăcini asimilatoare. 5. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste.4.Bahlia variabilis.Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori.Rizophora).B-la vâsc. 41 Fig. 7. Cuscuta europaea (cuscută). de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos. care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov . întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre.. ca de exemplu.Rădăcini proptitoare (Fig. Rădăcini tuberizate (Fig. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus.Fagus sylvatica etc.detaliu.61). Elaeagnaceae ş. La unele specii de orchidee epifite. Fig. .Betula pendula. brad Abies alba. specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig.Ranunculus ficaria ş. Fig.Daucus carota. Rădăcini tuberizate: A . 6.B-radicele tuberizate la gherghină.61. de exemplu: Vîscum album (vâsc).63. A .65).60. molid -Picea abies.62.Filipendula vulgaris. Fig.(lupoaie). 9. 10. trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate. aglică . la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig. înfingându-se în sol.66). mesteacăn . Rădăcini aeriene care înmagazinează apa.Quercus robur. numite haustori.tuberizarea rădacinii principale la morcov.). B -aspect general.Betulaceae.63). 8. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase. alun .

deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie.Orchis morio (sec.67).abs-perişori absorbanţi. ierboase sau lemnoase.). D .cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature.Quercus robur.transv.celule cu micelii. Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . h. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere. B . ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul. Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A). Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon . Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri. care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. Fig.65. brânduşa de toamnă .) riz rizodermă.mic . Fig. fragment de rădăcină mărit (B).bulbul tras la adâncime. p.64.Rădăcini contractile (Fig.11.ectomicoriză la rădăcina de stejar .66. 42 . tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus. c.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele. ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară.Colchicum autumnale etc.hife. Fig.endomicoriză la rădăcina de poroinic . Micorize: C .67. Fig.

B -fază iniţială în formarea structurii.exoderma.xl . HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. ex. Fig.exoderma. procambiul şi meristemul fundamental).măduvă.mx-metaxilem. fl. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă.scoarţa. alcătuită. 43 .68. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene.lb-fascicul liberian.Rizoderma.end-endoderma.rm-rază medulară.pr -floem precursor.fascicul lemnos. protejat de piloriză. cu pereţii subţiri. prin diferenţiere.69. La unele specii de plante (Citrus). rz-rizoderma. px-protoxilem. C -structură deplin formată. Fig. sc. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi. strâns unite între ele. pcperieiclu. sc -parenchimul cortical.lib. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară.cilindru central. deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală. lm. este învelişul exterior.ex . în mod obişnuit.Ferigile actuale.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie).fascicul liberian.mmăduvă. en-endoderma. Meristemele primare.lb. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă. cc . m. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma.schemă. carc intern decarnbiu. Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. scoarţa şi cilindrul central. pcpericiclu. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A .

Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig. specii de salcie . Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar . Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii.69). localizate în apropierea periciclului. îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale. a-b).sprijinite de periciclu. dispuse alternativ şi radiar. dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase.68.Araceae).Scoarţa este pluristratificată (Fig. castan comestibil-Castanea sativa.69). celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar. 70.B). mugurii adventivi. Spre limita superioară a regiunii pilifere.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis.68. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special. mici. dud -Morus alba. celule de parenchim liberian. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase. separate între ele prin raze medulare (Fig.69. fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. celule anexe (numai la angiosperme) şi. cu pereţii subţiri. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate. elemente conducătoare.în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi. (Fig. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. Cel mai adesea. uneori. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. Dracaena. generând radicele.68.numite celule de pasaj. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.69). Rosaceae. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei.Quercus robur. Din loc în loc. în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma.ţesut de apărare specific regiunii aspre. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform. vii.). situate sub rizodermă. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh). Myrtaceae etc. unele monocotiledonate (Agave. rareori stratificat (la Smilax). numit velamen.iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste.. adesea cu modificări speci-ale.68. 2. reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule. lipsindu-le pereţii ciuruiţi. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu.La plantele epifite (Orchidaceae. laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam. Prin dedtiferenţiere. celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele.bogate în amidon.alcătuită din celule parenchi-matice vii. celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină. rizoderma se exfoliază. îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. La gimnosperme. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie. Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule. Endoderma terţiară (Fig. de unde şi numele de teacă amiliferă. cambiul. Fasciculele liberiene sunt alcătuite. în formă de potcoavă. primele vase liberiene nu sunt specializate.cu îngroşări 44 . Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. cu lumen mic. perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior. fascicule conducătoare şi măduvă. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor.Salix sp.70. parenchimul cortical şi endoderma. de pasaj. cu celulele strâns unite. din tuburi ciuruite.

La multe plante. cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria.alcătuite din câteva şiruri de celule. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. Vasele de protoxilem se formează primele. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber. p-periciclu. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). Lemnul secundar depus an de an în straturi. numite secundare.pin sil-vestru (Pinus sylvestris). Şi felogenul funcţionează bifacial.C). salcâm (Robinia pseudacacia).Ophioglossum. Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular. de contur sinuos. în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul. din loc în loc. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt. după un anumit timp (câţiva ani). uneori chiar din liber. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare. cambiul generează raze medulare secundare. celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare.generând spre exterior suber iar spre interior feloderm. La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare.felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului. de exemplu: un canal în partea centrală la brad. flsmonocotiledonate se întâineşte. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. se pot sclerifica. în dreptul fasciculelor de liber primar. scoarţa primară sau chiar din rizodermă.octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa).este strivit şi eu timpul dispare.rezultând o pătură continuă de cambiu. care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. pe cele două feţe ale lor. numai liber secundar. încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen). formând razele medulare. Pe măsura îngroşării. regulă. 71.cambiu.cele două. rădăcina îngroşânduse parţial. structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. constituind metaxilemul. între 2 şi 7.71). Fig.m-măduvă. în secţiune transversală (Fig. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. Măduva. tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur). Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar. pături generatoare funcţionează bifacial. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate).68.reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. peste cel primar. Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh). împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. ph-floem. generând. care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. La monocotiledonate măduva se păstrează. De. de regu-lă. xs-lemn secundar. structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem. end-endodermă. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat. La conifere numărul perechilor de fascicule variază. mai ales la monocotiledonate. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. Liberul primar fiind împins spre periferie. rmsecundare. mx-metaxilem. care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. care se va divide şi radiar. alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. 45 .

Co . cu creştere terminală.72. de apărare etc. Fig. Ccolet.Descrieţi structura primară a rădăcinii. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.protofile.epicotil. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. pf-primordii foliare. Fp. Pe lânga aceste funcţii. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină. 2. M . dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere. Rp -rădăciniţă.cotiledoane. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor. de înmulţire vegetativă. cu geotropism negativ. 46 . alcătuiesc ritidomul. împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele.muguraş. sub forma unui ax fundamental. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. numit telom. 1. tulpina. Totalitatea peridermelor formate succesiv. ca organ cu structură anatomică determinată. tulpina poate îndeplini: rol asimilator.IV): Hy . r-primordiile mugurilor axilari. 3.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii.I. a apărut la cormofitele arhaice. Fig. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial.6.hipocotil. TEST DE AUTOEVALUARE NR. cu simetrie radiară. Din punct de vedere filogenetic. Ep .Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. îl constituie încrengătura Bryophyta. şi obişnuit. de pe un rizom orizontal. de depozitare a unor substanţe de rezervă. 4. ele crapă şi se exfoliază.73.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. florilor şi mai tîrziu a fructelor.II. Tulpina este un organ articulat.Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior.III.

Tulpina este un organ articulat. din tigelă ia naştere. mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. ca la nuc (Juglaris regia).a. sălcii etc.sânger).a. pe care se prind frunzele şi internoduri.74).la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari.73). Mugurii dorminzi sau preventivi. numiţi şi muguri adormiţi. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. culoare. Lateral. Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor. ca la plop (Populus sp.dârmox.de la bază spre vârf (acropetal). deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. avînd un important rol biologic în regenerare. părozitate etc. când se numesc pedicelaţi. 47 . mod de dispunere pe ax. carpen. asociate cu altele(numărul solzilor. hipocotilul.MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii. adică dispuşi în linie orizontală.la Robinia pseudacacia (salcâm). Cornus sanguinea . După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari.72). După unele din aceste caracteristici. care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile. internodurilor. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. La Frangula alnus (cruşân). putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani.a. la noduri. cireş (Prunus avium. unii deasupra celorlalţi. pe frunze şi chiar pe rădăcini. sunt generaţi de periciclu. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. Mugurii adventivi. adică porţiuni mai umflate. florali şi micşti.). carpen (Carpinus betulus). nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. epicotilul (Fig. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. caprifoi (Lonicera xylosteum). Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. Forsythia ş. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală. caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. -muguri axilari sau aterali.formă şi organele pe care le generează. La o plantula imediat după germinare se pot distinde. seriali.. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). epicotilul sau axul epicotil.m. alcătuită din noduri. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari. în axila frunzelor. baza. La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). plop negru.).ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. iar din gemulă (muguraş). Obişnuit. După poziţie mugurii. când sunt dispuşi în linie verticală. peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii.). se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. La plantele superioare. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor.

denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică. tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal.). mî-mugure de înlocuire.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari.1).76. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică.II. prin creşterea mugurilor axilari. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale.B .vâsc -Viscum album). Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. 2-monopodial caulinar. Pinus.Tipuri de ramificare la ordinulI. iar alungirea în 48 . întâlnită la unele pteridofite (Cl.74.Syringa vulgaris.. 75.a. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. Tipuri de muguri:A . dorminzi şi adventivi.(Galanthus nivalis). 3. formată numai din axul principal. a-mugure adormit. Picea. La unele specii cu muguri opuşi (liliac . Ramificarea simpodială (Fig. ccicatricele bracteelor. b-muguri florali.ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal. ma-mugure axilar. In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea. b-muguri laterali. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial. ccicatrice foliară.3.este o formă rimimitivă.Salix: a-parte distrusă de îngheţ. : palmieri ş. moare sau se transformă în floare. mai scurte diecât tulpina principală.75. Quercus. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. rămânând simplă.III etc.Ramificarea dichotomică (Fig. condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. ca de exemplu: Abies. Fagus. având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic. D .75.Ramificarea monopodială (Fig. Larix. Acer.Fraxinus etc. La majoritatea plantelor.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod. aşa cum ar fi la ghiocel. Fig.75.2). C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal. formându-se două ramuri egale. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig.Fig. numită monocaulă. r-ramuri. constă în faptul că (B) la fag. Macroblast (A) şi microblas t 2.

columnară.B).. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală. adesea au ramurile. ce pornescde la baza tulpinii. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. Malus. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate.cât şi trunchiul gros. globulară. ramificate (Fig. forma secţiunii. HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi. În raport cu modul de organizare. de exemplu speciile de Juncus. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. . A. astfel.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal.76.). pendentă etc. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. Betula. mai scurt. macroblaste sau dolichoblaste. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare.Pinus sau flori la Malus. Sub influienţa factorilor de mediu. sferică. de orientare şi dispunere a ramurilor. crescută în ultimul an. arborii din aceiaşi specie. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix. habitusul poate fi variabil. cu ramuri numeroase şi întinse lateral. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. scurte. purtând frunze la Larix. au coroana strânsă. TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. ramificată. cununiţă. Scirpus.Calamusul. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi. orientarea în spaţiu. luând înfăţişarea de tufă. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. durata vieţii etc. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. consistenţă. deci îmbracă o formă forestieră. tulpinile pot fi: aeriene . ramurile prezinte creşteri anuale inegale. In masiv. formată pe parcursul evoluţiei.a. microblaste sau brachiblaste (Fig. (mur. anuale normale. măceş ş. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi). ramuri scurte. noduri rare şi intenoduri lungi. având creşteri anuale reduse. de aceiaşi mărime. care au creşteri.aspect numit formă specifică. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. turtită. un arbore crescut izolat are o coroană largă.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). fiind tipul 49 . agriş. cu internodii pline sau goale. cu ramuri mai puţine. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul. luând aspectul în formă de drapel. care este o tulpină neramificată. asemanător cu culmul. zmeur. subterane şi acvatice. Tilia. pline sau goale. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. noduri dese şi internodii foarte. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori. adică după habitusul sau portul lor. A).).Pyrus etc. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. mai scurte.76. După mediul în care trăiesc plantele. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer. mai rar cu măduvă. clasificându-se după modul de organizare. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. Arbuştii cu ramificare simpodială.

.întinzânduse pe sol. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat. Alnus viridis . S. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit.gălbejoară. Apiaceae ş. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. rădăcinilor adventive. -tulpinile procumbente. Ficus sp.77. 79. Salvia nutans). întinse pe pămînt. un microblast cărnos. şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat. -urcătoare sau scadente. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente. neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave. volubile.2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. culcate pe sol. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. Lysimachia nummularia .).79. Lamiaceae.retusa.a.hamei. cu creştere erectă.(l) şi Hedera helix (2). foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3). S. Bilderdykia dumetorum .1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig.77).cel mai răspândit. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.a.79. apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus). tulpină neramificată. Taraxacum ş.tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului. de exemplu: fam. -tulpinile prostrate. fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig.curpen de pădure (Fig. fixată cu ajutorul lawsoniana.3). Fig.Ficus sp.hrişcă deasă.79. -nutante.anin verde etc. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă.).iar restul arcuit în sus.Hedera helix (Fig. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri). fără frunze. Sempervivum) şi stipesul. ce cresc vertical. răsucite în jurul suportului..Tulpini ortotrope.reticulata etc.Tulpini plagiotrope. aşa cum 50 Fig. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea . . cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte.sâlnic. 2. de exemplu la Humulus lupulus . având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică.. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. Asteraceae (Compositae). cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă). -geniculate. 78). dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens).). După orientarea în spaţiu. aşa cum întâlnim la Campis radicans . Primula.trâmbiţă (Fig. tulpinile aeriene pot fi: 1. Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1).Campis radicans.78. purtând la vârf florile (Galanthus.

Iris sp.81). frunzele fiind parţial sau total reduse. cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă. porumbar .81. R.Tulpini tuberizate.a.Corydalis sp. muguri şi rădăcini adventive.Ramuri transformate în cârcei.Paris quedrifolia..bulb de Lilium. lăcrămioară . având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare). muchiate.b-filocladii Ephedra distachya. 3. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială. măcriş iepuresc .Convallaria majalis.Prunus spinosa. modificări care se numesc metamorfoze. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. cărnoase. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii.cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. Lilium sp.. aşa cum întâlnim la .Oxalis acetosella etc. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada). ş.). reprezintă ramificaţii ale rizomilor. pir gros . 4. protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an). reprezentând tulpini lăţite.Maianthemum bifolium. 2.81). sunt microblaste scurte şi cărnoase. 2. -Bulbo-tuberi. (Fig.Agropyron repens. -Tuberculi. turtite.80. Polygonatum. 3.rizom de brebenei . mături – Cytisus scoparius. Tulpini asimilatoare. sunt microblaste îngroşate. adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă.c). microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă . de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus.întâlnim la jneapăn (Pinus mugo).). care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă. de exemplu la Fig. cu Fig. ca la dalac . cărnoase şi lemnoase. cu creştere indefinită. stânjenei . tulpinile metamorfozate pot fi: 1. acoperită de suber. De pe ei se dezvoltă tulpini florifere. sp. Tulpini subterane. a).Cynodon dactylon etc.Polygonatum latifolium..spini la Crataegus. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp. cu frunze Corydalis. simple sau ramificate.După consistenţa lor.80. fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig.Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse.80. tulpinile pot fi: ierboase.80.ş. cum ar fi la păducel .Ramuri transformate în spini.Colchicum 51 .a.hypoglossum (Fig.b). (Fig. c. care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. porţiune care este lignificată. După funcţiile pe care le îndeplinesc. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m). glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. lăcrămiţă .1. aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon . -Stoloni. TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. scvamiforme. Cactus sp. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris. cu creştere definită. unde ramurile au aspectul unor nuiele. II. cu rol de aparare. şi simpodială. reprezintă microblaste subterane.tubercul de -Bulbii. Equisetum la Ruscus aculeatus. cladodiile.Crataegus monogyna (Fig. Prin modul lor de organizare. Din această categorie amintim: filocladiile. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază. tulpini virgate sau juncoide.

a parenchimurilor corticale şi medulare. completată la unele plante şi de meristemul intercalar. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical.corpus" (Schmidt. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. zona periferică (inel iniţial).a. c. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. meristemui medular. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite.). Gladiolus imbricatus ş. 52 .Polygonum amphibium ş. Buvat. scufundate în apă (Utricularia. alcătuit din cordoane. Teoria "celulei apicale . elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. 1845. iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare). spre faţa internă. şi. 1924). fără a fi fixate (lintiţa .autumnale. situat în partea centrală a conului.iniţiale unice" (Naege1i. dintre care amintim: 1.Lemna minor. din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante. rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. mai întâi liberul primar. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. 1952). Teoria "tunica . pestişoara -Salvinia natans şi submerse.cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. 1948. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. Această teorie se verifică numai la algele brune. alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n. b. procambiul şi meristeraul fundamental). determinând creşterea în grosime a tulpinii. se individualizează şi un inel procambial. corpusul. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. cu aspect continuu. formată din celule care se divid mai puţin activ . alcătuit din mai multe straturi de celule. adică plutesc pe suprafaţa apei. Vallisneria etc. 4. 3. pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . muşchi şi unele ferigi. 2. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată.).tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). şi apoi. 1868-1870). elementele lemnului primar. din care se va forma măduva. Ultimele două teorii. apropiate ca idee. troscotul de baltă . Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . Procambiul va genera spre exterior. zona apical-centrală. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. scoarţa şi cilindrul central. foarte apropiate la plantele lemnoase. Prin dezvoltarea vârfului vegetativ. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. Hoffmeister.). procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. 1862).a. are un caracter tranzitoriu.

83. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri. La Equisetum. cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae). razele medulare şi măduva). Atât hipoderma.Epiderma este un ţesut primar. răşini etc.a.. caz în care tulpinile se numesc polistelice.83.. individualizarea frunzelor etc.eustel. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. şi anume: epiderma. fiecare fascicul are o endoderma proprie.83. motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate. continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae). Selix ş.. având pereţiisubţiri. acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei.82. iar printre ele se află peri tectori şi secretori. scoarţa şi cilindrul central (Fig. începând de la periferie spre centru. de raze medulare înguste.dictyostel. Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice.atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom). deosebim trei zone. cerificaţi sau mineralizaţi).Evoluţia stelului: 1 . Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice.2). prin colenchimatizare.protostel. în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate. celule secretoare izolate (Lauraceae). 2 . procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon. 53 .83.La tei. Fig. Atunci când endoderma lipseşte. despărţite de raze medulare (Fig.actinostel. m-măduvă cloroplaste. pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie). 6 . la nivelul epidermei se Fig.5). cu raze medulare înguste. cu e-epiderma. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig. 4 . La unele plante. Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul.1). pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae). Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi. iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi.4).82). limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. f-fasc. a tulpinii: 2. alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc.3). ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae). 1. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor. În scoarţă. alcătuit dintr-o coloană centrală.83. sc . lignificaţi. latexuri. celule oxalifere.).Schema structurii primare află stomate. alcătuind hipoderma. 3 . caracteristic ferigilor primitive (Rhynia).la care xilemul este lobat (Fig. La tulpinile tinere. La pteridofite şi unele specii de Primula. deci nu există cilindru central.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase.Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. caz numit astelie. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară).sifonostel. liliac etc. 3. 5 .scoarţa . cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi. libero-lemnos. uleiuri eterice. La unele specii din familia Moraceae. Acer. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig.83. urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). se pot întâlni sclereide izolate. Când inelul de procambiu devine cambiu. Obişnuit. continuă de xilem. celulozici şi spaţii intercelulare. format dintr-un singur strat de celule strâns unite. canale rezinifere (la răşinoase). celule mari.

scl-sclerenchim. lb-liber. străbătut de raze medulare înguste. cilindrul central este de tip atactostel (Fig.84. alcătuita din celule parenchimatice. protofloemul fiind dispus spre exterior.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig. cu rol mecanic. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental. Epiderma este unistrată.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig. În fasciculul colateral. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase). sc-scoarţă.83.. Solonaceae. anexe. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig.85. numit canal medular sau lacună.cr-canal rezinifer.libepidermă. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule. Cilindrul central începe cu periciclul. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare. Fig. iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice.pcparenchim liberian.ca-celule procambiu. La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. iar cea a xilemului centrifug. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern). urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte. rm-rază medulară. La stejar şi unele monocotiledonate. Cucurbitaceae etc..84).85). p.v-vase lemnoase. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber. 54 . Lamiaceae etc. Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive. plm-parenchim lemnos. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. tc-tub ciuruit. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae).cf-cambiu fascicular. Endoderma lipseşte. diferenţierea floemului are loc centripet. formându-se fibre periciclice. derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă.La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate.xl-xilem. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă. uneori şi felogenul. La familiile Myrtaceae. Apiaecae. periciclul este sclerificat total.iar tulpinile se numesc fistuloase. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus).6). m-măduvă. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae. sclerificarea are loc numai la periferia floemului. care adesea se pot sclerifica. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol. iar la altele (tei). Scoarţa apare pluristratificată.

Măduva ocupă partea centrală a tulpinii. având celulele sclerificate.. La fiecare nod. sc scoarţă.A. cc-cilindru central.lb-floem.xilem. la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat. . px-protoxilem. .B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. scA . alcătuind razele medulare.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).C-la monocotiledonate. Scoarţa este pluristratifi-cată.liber. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. din care unele. f.xl-xilem. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. xl .h-hipodermă. 3.detaliu. întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice. diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. p-periciclu. rm-rază medulară.Structura primară a tulpinii de stejar.86. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise. comunică între ele în mod direct.(Fig.mx-metaxilem. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ). care reprezintă o continuarea razelor medulare.epiderma.schemă.86.87.88.m-măduvă. 2.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne.începutul diferenţierii scoarţă. e . MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei. fl felogenului. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat. prelungindu-se printre fascicule. Fig. organe care au aceiaşi origine. sunt destinate frunzelor.Fig. se face în 55 Fig. B-opuse.87. B .A. având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma).Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig. ep . iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul. diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central. Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului.endodermă. Endoderma nu este distinctă. numite urme foliare. ps . Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice.B).Endoderma nu este distinctă.parenchim sclerificat.pc-procambiu. Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma. la nivelul nodurilor. cu liberul orientat spre exterior. Plecarea urmelor foliare.

specifică tulpinii. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare. fără plăci ciuruite. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. iar liberul din celule scur-te. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. la răşinoase. 56 . străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. numărului. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. generând liber secundar şi inele de lemn.doua la Lamiaceae. La plantele lemnoase. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. unde se unesc cu fasciculele caulinare. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. de exemplu la Corylus este de 11 cm. cu xilemul (protoxilemul) endarh. urmele foliare pătrund adânc în tulpină. Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. de inel. După G. La monocotiledonate. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. lemn secundar şi raze medulare secundare. ajungându-se astfel. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. Abies). 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. lucru datorat prezenţei. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. urmele foliare pătrund oblic în tulpină. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii).moduri diferite. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. par-curg în jos câteva internoduri. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. cu cambiile interfasciculare. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. curbânduse apoi spre periferie. 89).90). mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. mărimea. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). Pe lângă traheide dispuse vertical. Chauveaud. Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. numite traheide de rază (Fig. La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. Clematis etc. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. După prezenţa. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae.

pf-parenchim r.insule etc.int-cambiu interfascicular. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f .m-măduvă.end-endodermă. fundamental. distingându-se trei tipuri t . ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple. Diospyros (abanos) etc.parenchim lemnos. Sequoia) şi la unele angiosperme. principale: a)Parenchim lemnos terminal.p.fibre. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. v.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A . 57 .col-colenchim.90.m.sector schematic.intrlemn timpuriu. localizate la noduri.89. dispuse oblic (Fig.ph-floem. anumită constanţă. subţiri. cr-canal rezinifer. Quercus.x-xilem. sub p .i. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului. radiară (B) şitangenţială (G): l.vp-vas de lemn timpuriu.sc p-scoarţă parenchimatica.traheide. Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig. în lemnul secundar apar şi traheide. b)Parenchim difuz sau metatraheal.ct-cuticulă. Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi.-rază medulară.vt-vas de lemn târziu. La unele specii exotice. ca la Magnolia (magnolie). formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu.Fig. Parenchimul lemnos. aşa cum întâlnim la Pyrus.91.(sălcii).ta-teacă amiliferă. Robinia (salcâm) etc. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme. cb. cb.periciclu sclerenchimatic.t-lemn târziu. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor. pe lângă trahee. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali. epidermă. Lemnul secundar la tei.ptransversală.p scl.trahee. transversală (A). fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi.a-punctuaţiune areolată.acambiu intrafascicular. În masa lemnului. Thuja. Fig. B -sec.sc col -scoarţă colenehimatizată.px -protoxilem.91). Salix sp.epinel anual. format din celule vii. mai ales la foioase.r – raze medulare. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase. Juniperus. Tsuga.l. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme. La multe plante dicotiledonate.

f-felogn. u-ursini.92.l2-liber secundar. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig. fiind numit lemn timpuriu. s-suber. cl-colenchim.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ.t-tile.94. pc-perciciu. Inele anuale. m-măduvă.cr-canal rezinifer.scp-scoarţă primară.ia-inel anual.Structura secundară a tulpinii la tei (sect. Lemnul care se formează primăvara. c-raze medulare. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic.a. Fig. c-cambiu. ca la Acer.transv.transv.93).. în general.x2-inele anuale. Fig. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale). iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb.fl-fibre liberiene.95.92. m.93.92). rm-raze medulare.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene.lp-lemn de primăvară. parabolic sau ondulat. grupat în vecinătatea vaselor. c-zona cambială. fd-feloderm. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos.long. lp-lemn primar.transv) ep-epiderma. denumit lemn târziu.secţ. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig. Fig. datorită unei activităţi fiziologice mai intense. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual.. pe care le înconjoară parţial sau total.B.f-felogen. 58 Fig. lt-lemn târziu. La conifere.măduvă. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale. . lemn de toamnă.x1 . pd -parenchim de dilatare.l-lemn primar.pc-scoarţă primară. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. lemn de primăvară.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal.): s-suber.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ. ls-lemn secundar. Fraxinus ş.l1-liber primar.

Obişnuit. ca la Pyrus.95). Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice.94 ). cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene.abanos. În unele cazuri (după defolieri. impregnarea acestora cu gome.Swietenia . La răşinoase rar se formează tile. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. Fagus sylvatica. In concluzie. vârsta şi factorii de mediu. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar. Vasele liberiene. activă fiziologic. Fibrele liberiene secundare. stejar la 20. parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig.93. la salcâm ia 5 ani.. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. răşini. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. ci şi de condiţiile climatice. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent. plopi). traumatismele etc. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă. Cornus mas (corn). celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig.).. în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică..a.95). de culaare mai închisă. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii.în special în canalele rezinifere. îngheţuri târzii). Fraxinus ş. Juglans ş. în timp ce la Betula. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. de culoare albă. 59 . Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. ca la Betula pendula. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme. ca de exemplu la Quercus. frasin la 40 ani etc. caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. Duramenificarea începe la vârste diferite. fiziologic inactivă. Acer sp. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros . separate de razele medulare largi. ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. formată din inelele cele mai tinere. Tilia cordata etc. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. numit inimă roşie. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. la multe specii lemnoase. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. cu pereţii îngroşaţi. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. Picea etc.92. Fagul formează un duramen fals. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun). celule anexe. în fiecare an se formează câte un inel anual... ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului).a. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul).duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. taninuri etc. Juglans regia (nuc). iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare. Populus sp. foarte strânse (portocal). de exemplu la pin între 20 şi 30 ani. proces denumit duramenificare. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica.acaju ş. cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. Popuius. La plantele lemnoase. rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. Deci.. mai lăţitecătre periferie. în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari.a. Liberul secundar.

Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber. aşezate în serii regulate. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. dar pot apare şi celule moarte. Apare mai târziu decât cambiul. vii. îndeplinind funcţiuni mecanice. Salix etc.suberificate. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. pe parcurs mai multe zone de felogen.Liber perimedular. Ritidomul. plop şi multiseriate la paltin.92.. Gentianaceae.). Felogenul sau zona generatoare. la stejar.). Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. salcâm. Asclepiadaceae. La Carpinus betulus. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. ca la coacăz. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. din primul strat al scoarţei (carpen. La tei. Razele medulare sunt uniseriate la brad. Corylus avellana ş. liberul este strivit. Fagus sylvatica. dispunându-se radiar. iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. numite traheide transversale.a. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae. Solonaceae. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. subero-felodermică. soc etc. aşa cum este cazul la tei (Fig.. mesteacăn. straturi de suber. iar în locul lui se formează altele. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii. cu rol în conducerea apei.dispuse izolat sau grupate în pachete. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. tei etc. stejar. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. se formează ritidomul. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. producând numai suber. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. stejar ori în grupe la fag. scoruş). iar spre interior feloderm. Astfel. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. iar la arţar unul la doi ani. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). molid. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig. însă. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului. La Tilia. 60 . Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. Când straturile de celule rămân celulozice.viţă de vie etc. din straturile mai profunde ale scoarţei. este alcătuit din celule vii.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. ca la frasin. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn. fascicule. cu aspect de pachete. Se poate diferenţia din epidermă (salcie. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. ulm. Suberul este alcătuit din celule moarte.93). Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. din endodermă sau periciclu. Cel mai adesea. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei. 2. tei. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. castan comestibil numai unul. după care este înlocuit de un altul mai profund. 93). scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. etc. feloderm şi uneori chiar liber secundar. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. felogenul activează o perioadă mai scurtă. alungite în sens radiar. Felodermul. ţesutul generat se numeşte feloid. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. fag. La majoritatea speciilor lemnoase apar.

). transpiraţia şi schimbul de gaze. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba. 4.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. 3. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. iar când este localizată spre vârf. din straturile lui superficiale.a. Primordiile foliare au forme variate: de negi. rezultă frunze cu limb spatulat. De asemenea. de solzi sau de umflături circulare etc. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa.m. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie.7. fie de la vârf spre bază. limb şi anexe foliare. sub formă de primordiu.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. ulterior şi în limb. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. simetrie bilaterală. de nutriţie carnivoră. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza.TEST DE AUTOEVALUARE NR. se formează frunze palmat-compuse.Precizaţi funcţiile tulpinei. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. 1.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. de absorbţie. numit filogen. înmulţire vegetativă etc. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor. 61 . În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal. La unele gimnosperme (Welwitschia. Syringa ş. Dosera roturuffifolia (roua cerului). ramificare şi mugurii.I.Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza. metamorfozate şi cele subterane. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol. morfologia. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. 2. Pinus etc). Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta. formând împreună lăstarul. Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. cu creştere limitată.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

Corylus.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii.imbricată. plană. 5/13. tei).Picea. 7 .a. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig.Hedera helix.d= divergenţa. Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie.numărul ortostihurilor. Mozaicul foliar: A .4 .l07). atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus.valvată.. conduplicată. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag .echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale. Fagus. Plantele.plană.109. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn). în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies.convolută . luate fiecare în parte. 2/5 la cea pentastihă (stejar. În cazul dispoziţiei alterne.110.revolută. 5 . involută. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula. Ulmus. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. 108. larg raspândită la plantele lemnoase. care înconjoară axul de mai multe ori. ca nişte elice. câte doua. Fig. care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă. încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii.începând de la baza spre vârf. Rumex).plicata.Pinus etc). 67 . 6 . Pyrus etc). c = numărul spirelor unui ciclu şi o .gorun). Acer ş. 2 .3/8 la cea octostihă.. 3 . Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. punectele de inserţie ale frunzelor. Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. Tipuri de foliaţie: 1. plicată. urmează o linie spirală (spirala generatoare). revolută. numite unghiuri de divergenţă. care înaintează mereu în spirală. 3 . În 1947.conduplicată. Prefoliaţie:1 .alterne. Quercus etc). 2/18 etc. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus.circinată. 4 . Fig. B 2 .contortă.după formula: d= unde d =c/o.).involută.

contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae .Mozaic foliar. ca de exemplu la Acer . Redera helix (Fig.frunze de forme şi mărimi variate. rogozuri).convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. frunza răsucindu-se în spirală.Anizofilie. diferite sunt dispuse în a celaşi plan. Cycas). ulm. Foliaţia (Fig. valvata. de la vârf spre bază (ferigi. Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele.Dintre acestea amintim: Fig. 3.112. deci sunt metamorfozate.cârcei din ultima foliolă ls mazăre .Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare. Convolvulaceae). 2.111.ca la Hedera helix. la niveluri diferite. ANIZOFILIE. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1. R.Aesculus.l09) poate fi: apertă ca la plop. fără a se umbri una pe alta. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). 68 .Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei.110).E-stipele transformate în cârcei la Smilax.B-Berberis vulgaris. fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună). unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta.cassubicus etc. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni. Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice. Morus alba. imbricată. FRUNZE METAMORFOZATE Fig. Ranunculus auricomus.6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma. cârcei din peţiol la curpen (D).

DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie. Neottia nidus avis (cuibuşor).Frunzele plantelor carnivore (insectivore). Cele mai multe specii de conifere. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare. frunzele cad după 2-15 ani. Laurus nobilis (dafin) ş. lipicioşi şi sensibili. 2. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare).Metamorfoze foliare: A . care se racordează la 69 . plantă carnivora.113.curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului.turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm).Sarraceni).frunzele trăiesc un an întreg.Frunze cu rol protector(Fig. 6.spin.. Filodiile. Hepatica. fie numai părţi de limb (Carduus . solzi.filodii la Acacia. E . frunzele fiind monociclice. Olea europaea (măslin). peţioluri lăţite cu rol asimilator. iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) .rouă cerului .112). Cirsium -pălămida. sunt lung peţiolate. frunzele dispuse într-o rozetă bazală. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase. frunze suculente la Agave (B). la Ilex aquifolium (laur). Sempervivum marmoreum (Fig. întâlnite la specii de Acacia (Fig. 4. perpendicular pe ax.A). ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum).La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi. Fig. Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare. încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată. Din cele peste 450 specii carnivore de plante.Nepenthes. AIdrovanda. Carlina . cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari.Brosera aparţinând genurilor Prosera. 3.ll3. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice.Aloe (C). peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere.113.113. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari. e . 5. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin.D). fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia.111).frunza mărita.113. rotundifolia.E). transformate în spini.ll3. La Asarum europaeum (pochivnic). aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig. iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. Pinguicula şi Utricularia. a unei lame de meristem secundar. cunoscute pe glob.frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda.1. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. In cazul coniferelor. petiolul (Clematis vitalba .B). eşalonat. A1oe arborescens (fig. prevăzută cu peri glandulari. la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D).Frunze suculente.Frunze cu rol de agăţare (Fig. La Drosera rotundifolia (Fig. în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia).C). încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice. toate frunzele sunt reduse la solzi.a. Dionaea) sau în urne (Utricularia.

Cycas revoluta. Picea abies (Fig. formându-se frunze monofaciale. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. în timp ce la frunza monofaciala. frunza are o formă aciculară. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară. m-mezofil. astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. molid. st-stomate. în general. end-endodermă. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică.116). La pin. ienupăr.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim.114). dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. ph-floem. La gimnosperme. 70 Fig.st-stomată. end-endoderma.115. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule.h-hipoderma. m-mezofil. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice.x-xilem. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice.dorsală). Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. faţa de tulpina. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe. tisa . . cr-canal rezinifer. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. Ginkgo biloba. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. Frunzele cu limbul orientat vertical. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma. stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. Într-o secţiune transversală prin frunză.116). prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. ventrală) şi una inferioară (abaxială. ph-floem. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad.114.suberul peridermic al ramurii. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă.pp-ţesut de transfuzie. frunza având deci structură bifacială (Fig. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). scl-sclerenchim.h-hipoderma. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica. Stomatele sunt de tip xerofit. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. deosebim: epiderma. fiind denumite ecvifaciale. În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară . continuă la Pinus sylvestris (Fig.cr-canal rezinifer. Squoia giganteea.x-xilem.

Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma. superioară (adaxiala. diferite ca număr:1 la ienupăr.x-xilem.1-2 la molid. p-ţesut palisadic.. l-ţesut lacunos. 71 . parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). taninuri. Gnetum ş.dorsală). Epiderma este unistratificată.ţesut de transfuzie. h-hipoderma. phfloem. ventrală) şi una inferioară (abaxială. pp. ori numai în partea floemului la Larix decidua. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar.col-colenchim. Ea înconjoară periferic limbul. mezofilul este omogen. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. substanţe produse în decursul anului. ct-cristale. Sequoia..st-stomată.scl-sclerenchim. Larix decidua etc. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie. alcătuit din celule vii.5-12 la pin. rar bi sau multistrată. Celulele parenchimatice pot conţine răşini.2 la brad.117.c-celule colectoare.epidermă. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e. În frunza de la Abies alba. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. cu cuticulă evidentă.st-stomate.cr-canal rezinifer.x-xilem. prevăzută cu stomate si adesea cu peri.a.end-endodermă. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri.La pini şi alte câteva conifere. La Ginkgo. se află câte două fascicule conducătoare. Fig. de tipul ţesutului asimilator septat. 3 la jneapăn si pin strob. Pinus sylvestris. l-ţesut lacunos . deosebindu-se ce epiderma. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă).ph-floem.116. Thuja.p-ţesut palisadic.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig.Ephedra distachya (cârcel). amidon.

118. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig. La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. La plantele acvatice submerse (Elodea. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice. săbiuţă.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos. cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. Cyperacese. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. steluţă). Fig. este însoţit de colenchim. Quercus. garoafă. vâsc). Carpinus. celulele epidermice au pereţii subţiri. Myriophyllum etc. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. măcris iepuresc. sclereide de Euonymus.117).Structura peţioIului La multe plante.În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. buzunare secretoare. 72 . lasând între ele lacune aerifere. În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator.). un număr mai mic de stomate.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. Nuphar) . Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată.grâul). Structura anatomică devine. tot mai simplă în nervurile de ordin superior.săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara. stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. celulele conţinând cloroplaste. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus). Aparatul libero-lemnos. fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă. relativ sărace în cloroplaste. C-la diferite forme etc.). găsindu-se numai câteva traheide. are un singur fascicul libero-lemnos. adesea. parenchimatice. Thea sinensis .a. canale. şi de regulă. P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu. spre epiderma inferioară. fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). la plantele de umbră. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late.a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus .Poate fi omogenă. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic.117).laurocireş. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu. astfel. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Fagus. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. bogate în cloroplaste. de tip lacunos la stânjenel (Iris) . Palmae).ceai ş. caracteristice majorităţii speciilor lemnoase. ţesutul mecanic reducându-se. Allium etc. Betula etc).). Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri.B-la Salix.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel.

STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului.I.8. variabile ca număr (Fig. 4. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum . La peţiol. ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare.faţă de tulpină.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 . un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise. TEST DE AUTOEVALUARE NR.118).castan porcesc). 1.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze. Rezistenţa peţiolului.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia. situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător. 3. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. 2.

putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata. fie prin spori. si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare.Fragmentarea. de la un fragment de organ. 2. roşii (Rodophyta). dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori. rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale. 5.rizomi).dintre care amintim: 1.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28. drajoni. lăstari.La Diatomeae. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă.(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta).Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare.Salvinia.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. Înmulţirea vegetativă este un proces normal.La bacterii .În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci.La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului. prin înmulţire. tulpini subterane (bulbi. 3.000 la plopul alb (Populus alba).000. caracteristică multor plante acvatice (Elodea. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ. ca la Armillaria mellea (ghebe). 2. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale).). şi se înmulţeşte prin sciziparitate. nucleul este individualizat. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. numite propagule. 4. înmulţirea se realizează prin sciziparitate. ca la drojdii (Saccharomyces). Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. unde nucleul nu este individualizat morfologic. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată. procedeu aplicat în cultura ciupercilor. alge galben-brune (Chrysophyta). muguri tuberizaţi (bulbi. înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată). 74 . larg răspândit în lumea plantelor. c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc).La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate. circa 38. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. a. Lemna ş. La multe specii de Spermatophyta. tuberule).ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor. dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare .La muşchi (Bryophyta). În cazuri mai rare.tuberculi.a.

diploidă. 1. ferigi. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. f iind numit spermatie. uneori şi cu organite de mişcare. sunt microspori. mobil sau imobi1.Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. ferigi etc.După formă. Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). mobil sau imobil.b. la muşchi. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi. dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. întâlnită la plantele mai evoluate.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). 3. pomicultură ş1 horticultura) .) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate. gametul femel. ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. Vaucheria dintre alge. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. mărime şi strutură. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. Dintre numeroasele tipuri de spori. iar sacul embrionar este macrospor. sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. 2. spori imobili. cu nucleu. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. denumită portaltoi). REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). 75 .formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. adică inegali. citoplasmă. cel femel fiind mai mare. fecundaţia se numeşte oogamie.Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor. Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. care este mai mic. microgametul sau anterozoidul. ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. amintim: endosporii. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic. întâlnită la Fucus. la Bryophyta. pe o plantă care are rădăcini. caz în care nu se formează gameţi.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie .marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. sporii mobili (zoosporii). despicătura. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. numită ou sau zigot. 4. se formează o celulă specializată. deci celulele sexuale sunt haploide. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. dar cu formă exterioară. iar cei masculi mai mic.Izogamia. Obişnuit. exosporii. asemănătoare (izogameţi).Heterogamia (anizogamia). La spermatofite grăuncioarele de polen. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. muşchi. în urma meiozei. reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial. licheni.

Zigotul este dipioid. fiind numită şi gameto-fit. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. ferigi şi sperrnatofite . Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. numită încă şi spo-rofit. organismele pot fi clasificate în: 1. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). formânduse. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. formându-se spori.Plante diplobionte. fază în care se formează gameţi. faza diploidă sau diplofaza (2n). După durata. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. spori ce vor genera o nouă planta haploidă. 2. 76 . Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae).Plante haplobionte. deci cu două faze vegetative. 3. şi respectiv. provenind din unirea celor gemeţi.Plante haplo-diplobionte.

long.120.n. plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar.F-grăuncior de polen. 2. Abies. 2.br-bractee. grupate în inflorescenţe simple. Picea. Taxus. Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. micropil.Hi-micropil.c. numiţi grăuncioare de polen.D-bractee şi carpelă în secţ . numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială). 1.E-ovul. formându-se tetraspori haploizi (microspori). REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită. La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi).g—celulă generativă . omolog eu sacul embrionar de la angiosperme. s.C-solz secţ.9. Cfemelă (con).a. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.end. Fig.dispuşi în spirală.arh-arhegon. Ginkgo etc.prin floarea masculă. sub care se află camera polenică. I.la Juniperus 4-6. cu frunze aciculare şi persistente. cu flori unisexuate. numite amenţi sau conuri.vnuc-nucelă. Florile mascule la pin: Fig.120) sunt grupate în conuri. 3. lipită de două celule protaliene. .m. delimitându-se astfel doi saci cuaer.E-secţ. Conul are o structură complexă. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). transv. Larix ş.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi. îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită.c. În cele ce urmează.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare. Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule. dispuse la extremitatea ramurilor.c-solz carpeler. 1.prin stamină. br-bractee. celulă vegetativă. D-stamină cu saci carpelar cu ovule.prim-endosperm primar. polenici deschişi. Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine). Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi.care sufera meioza. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina).în care prin meioză. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta. a-axa ovul. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă.a-saci cu aer.în timp ce la Taxus sunt 5. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen).Florile bărbăteşti la pin (Fig. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili).TEST DE AUTOEVALUARE NR.119) se găsesc la vârful unor ramuri. fiecare cu un integument.s.long.s-sac i polenici. La baza florilor se găsesc bractei protectoare .p cameră polenică. inflorescenţei.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris). nudă. B-floare masculă. în general.c.-celule protaliene.Descrieţi alternanţa de generaţii.119.ovtransv. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. cu referiri şi la alte gimnosperme.p. La completa 77 .B-inflorescenţă în secţ.la Cucressus 2-4. ca nucleu voluminos. Florile femele (Fig. .

unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. larice etc.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). La Araucaria şi Taxus. tintegument. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. cu câte o mică aripioară.Transformări post fecundaţie.121. mai multe cotiledoane şi un muguraş. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. tulpiniţă. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. Picea. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele. la pin. 6-arhegoane.şi endosporului. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. Larix. La Abies.121). din care etajul inferior. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. La pin. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). cele cărnoase de la ienupăr. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. Sporofitul are dimensiuni mari. 5. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). Aici germinează. încă de la început se formează numai un singur embrion. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. urmate de diferenţierea pereţilor celulari. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. sunt interpretate ca organe fructiforme. Pseudotsuga. reprezentat de planta însăşi. structură complexă şi durată lungă. i-celula mamă a endospermului primar. la Gnetales şi Taxus 2. care se resoarbe. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. 78 . molid. una din spermatii fecundează oosfera. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). La pin se găsesc două arhegoane. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. 4. 3. La contactul cu gâtul arhegonului. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). fiind împrăştiate de vânt.. formând un ţesut nutritiv. iar celălat se resoarbe.Polenizarea ai fecundatia. brad. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. din care se va dezvolta unul singur. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. va fi împins în endospermul primar. m-micropil. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă). al primordiilor embrionare. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului. care domină aproape întreg ciclul vital. conturat. Alternanţa de faze. end-endosperm primar. La polul micropilar al endospermului. solzii carpelari lignificaţi. La finele celui de al doilea an. Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. Fig. Arhegoanele rudimentare. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare.

Wieland ş. Teoria euanţiei sau a florii adevărate.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. hermafrodite. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. în formă de con şi au periant.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. cât şi flori femele (Alnus. Juglans ). Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată. După această teorie plantele lemnoase apetale. . stamine şi carpele.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme.). CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. De asemenea.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. Fagus. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. I. care au flori mari. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar. Arber.susţinută de Bessey. 1. 4. cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. 2. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. provenit din concreşterea carpelelor. Parkin. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). Juglandaceae etc. după fecundaţie. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). trioice şi poligame.a. Engler.a. 79 . cu un număr mare de stamine şi carpele. floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. Carpinus. dioice. Betulaceae. Quercus. După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. Corylus. Warning. iar frunzele în sepale. Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. De asemenea.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. Hallier. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. ş. care emite teoria foliară. ranunculaceele etc.10.m. Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. petale. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. întotdeauna închisă în fruct. dispuse spirociclic. Fagaceae. pro tejate de învelişuri. care aveau flori hermafrodite. Organele reproducătoare.) ar fi cele mai primitive. În evoluţia florii primitive. Un alt argument de primitivitate este prezen. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. După teoria telomică. După Goethe. cel mai adesea. formatoare de gameţi. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales).TEST DE AUTOEVALUARE NR. bazate pe dovezi fitopaleontologice. consideră că floarea este un con modificat.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

protejat de epidermă sau exoteciu.2-eusincarp. Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici.celula generativă (Fig. 2-la tei. prin mai multe di. din care: una mare .paracarp.Apiaceae. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. polenici.l30.transv. 3-la anin. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure).iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără.129. antera are forma unui mic mamelon. C-celule parietale care La maturitate. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral. Fig.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului.csp-celule sporogene. Boraginaeeae. 5-la stejar 3. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă .cvcelulă vegetativă.131.B). grăuncioarelor de polen variază mult. stratul tranzitoriu şi stratul tapet. fiecare specie (Fig. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. cp-celule mecanic. B-structura grăunciorului de polen: ex-exină. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina).cu nuclei haploizi. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi. rezultând peretele anterei. dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă.sp-spini.Forme de grăuncioare de polen: Fig. Lamiaceae etc).Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. sporogenă. Prin diviziune tangenţială. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. t-strat tapet. prin anteră. numiţi spermatii. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam.florii (Iris) şi oscilante. În interior se disting două celule inegale.l30. 4-lisicarp. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică .Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. Dprin deschiderea anterei. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen.A). 85 . 4-la carpen. prinse de filament printr-un singur punct. prin meioză. fenomen uşurat de structura stratului secţ. Într-o fază incipientă. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. 2. Forma. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen. A. E1 poate fi monocarpelar. în secţiune transversală de contur trapezoidal.omoloagă ca anteridiul. Asteraceae. care prin diviziune. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată.int-intină. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului. B-iniţialele ascilor mascul. Celula parietală se divide de două ori succesiv. parietale.129). dă Fig.sm-strat mecanic.va da naştere la doi gameţi masculi imobili.cg-celulă generativă.celula vegetativa.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare.n-nucleu. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici .130. 1-la plop. Celula sporogenă.

având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig.a. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig.131). externă.lib.3-ovar infer.133. în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula). o-oosferă. Crassulaceae. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. Fig. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor. În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului. alcătuit dintr-o epidermă calotă. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. Gineceul monocarpelar este şi monolocular.e-integument extem. Pyrus etc. infer şi semiinfer (Fig.). 2-axilară (la Aquilegia). lobat. După modul de concreştere a carpelelor. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer. Tulipa etc. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor. ch-chalază. având forme variate: foliaceu şi colorat.ant-antipodă. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. pentacarpelar (Caryophyllaceae.centrală şi placentaţia este centrală. cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula.int. măciucat..i.134. iar la cel lisicarp.122). În evoluţie. Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola). Tulipa). un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător. La florile cu stile egale le numim homostile. integument intern.sc-sac embrionar. numinduse ginobazic (fam.Ranunculaceae. stilul şi stigmatul (Fig. penicelat.). paracarp şi lisicarp.iar florile sunt epigine (Malus. ovarul poate fi: super. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă. placentaţia fiind parietală. Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul. m-micropil. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale.iar modul de dispunere placentaţie. sin. Stigmatul este partea terminală a gineceului.132. Ovarul este partea bazală a gineceului.int. disciform. filiform şi lung.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor).Boraginaceae). se numeşte semiinfer iar florile perigine.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp. Viola) sau plurilocular (Lilium.ovulele se prind de coloana h-hil.f-fasc. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus.tricarpelar (fam.Iridaceae.l33). . una internă. Liliaceae). plumos etc. Liliaceae ş. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular.).nuc-nucelă. alteori este foarte lung (Zea mays). la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului.lemn. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. 3-centrală (La Primula). Fabaceae. Brassicaceae.Structura ovului la axilară (Fig. prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană. gineceul cenocarp poate fi: eusincarp.La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană). La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor.2ovar semiinfer . ca la reprezentanţii fam. angiosperme:fun-funicul. Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae.Poziţia ovarului în floare:l-ovar super.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. uni sau pluriloculară. iar sinergidă.132).Are lungimi diferite.clStilul este o prelungire a ovarului. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen. Zona internă a peretelui ovarului.

Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar. Fig. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive. Fabaceae etc). format din 3 celule. trei anti.a. La polul opus. atunci când se divide succesiv. în locul denumit chalază. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central. se formează sacul embrionar. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc).nc-macrospori sterili. suprapuse în şir longitudinal. caz în care ovulul este răsturnat.).substanţe.n. Juglans ş. anatrope.care posedă 8 nuclei. După forma lor şi orientarea faţă de placentă.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide. se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela.f.o-oosferă.cal-calotă. adesea însă se dezorganizează. subepidermică.m. din apropierea micropilului. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. diploid). Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. int. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos. Din dezvoltarea primordiului. ovulele pot fi: ortotrope. în jurul lui diferenţindu-se două integumente. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus). 87 . chalazial se află trei celule. În nucelă.e şi int.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr.3-prima diviziune a iniţialei.i -integumente. un orificiu. se formează sacul embrionar tipic. 2-iniţială mărită.135.7-11 dezvoltarea sacului embrionar. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul.dând naştere la o calotă (Amentiflore). Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. adică micropilul. care alcătuiesc antipodele. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei.pnuclei polari. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. campilotrope.5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar . care vor reţine şi hrăni microsporii. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele. rezultând patru celule haploide (macrospori).4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b.-macrospor fertil. m-micropil. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). s-sinergide.ns-celula centrală (nucleu secundar). numită şi arhespor.. care cuprinde oosfera cu două sinergide. numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei.a-antipode. mai întâi.i-celula iniţială . plecându-se de la o celulă iniţială.6-ovul cu macrosporul fertil.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. Schema. pe carpele. care la partea superioară lasă o mică deschidere. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor. grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi.

Sophora.Lamiaceae. 88 . la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului.cu papile secretoare de lichid vâscos. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara.a. 2. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. La plantele acvatice. boli e. polenizarea este ornitofilă. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. deci este hidrofilă. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. secetă. stigmatele sunt plumoase sau penicelate. H. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă).Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele. fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen.Precizaţi principalele teorii asupra originii florii. Prunus aerasifera. La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. Daphne mezereum ş. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame).).m. la Vitis. Toamna înfloresc mai puţine specii. Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame).) sau după înfrunzire (Tilia. polenul greu şi cade pe stigmat. La unele plante florile se deschid ziua. iar dintre acestea cităm: Bederea helix. polenizarea se realizeză de către apă. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. apa. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam.triloba. indirectă. realizată de insecte.TEST DE AUTOEVALUARE NR.a. Quercus. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată.). În vederea realizării autopolenizării. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. insectele. Corydalis. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). Scrophulariaceae . florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc.Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. se reali -zează cu polen străin.Unele flori se deschid o singură dată. ieşite din fioare. Cornus. Fagaceae. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală. fie simultan cu înfrunzirea (Fagus. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). 5.Descrieţi prganele de reproducere. cât şi la cele cu flori bisexuate. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula.Descrieţi macrosporangiile. permiţând polenizarea şi fecundarea. I. la altele noaptea. Robinia s.). Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). Anemone. cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate.a. Laburnum. au florile mari şi viu colorate. 1. Pulmonaria ş. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). înaintea înfrunzirii (Salix.staminele au antere oscilante. La multe Orchidaceae (în special tropicale).m.tc. Ulmua etc. În scopul sporirii producţiei.11.). Sambucua. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. cele perene înfloresc în fiecare an. polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială. florile bisexuate au anumite adaptări. Polenizarea încrucişată. şi anume: vântul. Prunug mahaleb ş. Plantele cu polenizare entomofilă. omul etc. 4. 3. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica. Gleditschia. păsările.). Scilla bifolia. Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată.a. heterogamă sau alogamă.

Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. Transformări postfecundaţie. 89 . cu mai multe forme: partenogeneză. numit helobial. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). numită zigot accesoriu. tulpiniţă. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului.12. fenomen numit porogamie. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. mucilaginoase secretate . Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală.se îndreaptă spre sacul embrionar. unde datorită fenomenului de chimiotactism. embrionul formându-se fără fecmndaţie. adică chalazogamie.doane şi muguraş. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. Nymphaeaceae etc. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului. înainte de formarea embrionului. Carpinus.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. După un anumit interval de la fecundaţie. ca la Betula. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. Roascaceae. fecundaţia este dublă.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. alcătuit din radiculă. 1. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. Corylias.Precizaţi transformările post fecundaţie. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. După un timp scurt. În urma acestor modificări profunde. rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului). La majoritatea angiospermelor. suplimen.fie din sinergide. tari. fenomen numit apomixie. din care ia naştere embrionul. Mai rar pătrunderea are loc prin chalază. apogamia. I. cei doi zigoţi încep să se dividă. La angiosperme. grăunciorul de polen germinează. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae.). unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. dar mai întâi se formează endospermul secundar. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. începe imediat după fecundare. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză). formânduse tubul polenic. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. de peri sau de substanţele cleioase. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce. octant. 4. parcurgând etapele de cvadrant. cotile. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. La scurt timp de la feeundatie. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Celula bazală se divide după mai multe planuri. va da naştere la embrion.

ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia. B . eliptică etc. reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării.caruncul la toporaşi (c).137). oxalat de calciu. Ariloidul se aseamănă cu arilul. Fig. La tei (Fig.carancul la ricin. iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). Micropilul. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor.embrion şi endosperm secundar (albumen). peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul. lignificaţi (macrosclereide). alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi. periferice. care corespunde cu testa.4-testa. cu pereţii neângroşaţi. Santalaceae).6-tegmen. celulozici. micropilul. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule. au asperităţi. C . subţiri. dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus. Testa este dură. Aesculus hippocastanum. 7-albumen. Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. 90 . ovoidă. abia vizibile cu ochiul liber. două zone: una externă numită testa şi alta internă . 2-straturi rostopască (Chelidonium majus).verrucosus). situat lângă hil sau opus.carunculul şi strofiola. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. comprimată lateral. Arilul se dezvoltă din funicul.cu pereţii puternic îngroşaţi. piriformă. reniformă. vizibil ca o pată mare. D. aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă.ariloid la salba râioasă (arld).cum sunt: arilul. Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei.la palmierul Lodoicea sechellarum. 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă. Anexele tegumentului seminal: A .137.E. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul.3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii.termen.136.l36).Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei. moarte.SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. Seminţele pot fi foarte mici. ariloidui. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. Fig.aril la tisă (ar). Seminţele pot avea formă sferică. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig.tegumentul lipseşte. O sămânţa este constituită din: tegument.cu rol în dezorganizarea stratului mecanic. alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia). Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg). Urmează tegmenul. Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază. Ea este alcătuită din celule alungite radiar. La unele plante semiparazite (Loranthaceae.

Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. Solonaceae ş.endendosperm. Niymphaea.cornos-hemicelulozic (Coffea). alungite. deci 91 . numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. Învelişul care constituie fructul se. Quercus. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp. La unele plante.care proeminează în locul ovarului.139). Euphorbiaceae. Physalis.Fagus. fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice.albuminată. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm. La formarea fructului. Tipuri de seminţe: A . întregul periant. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus).Dianthus. stigmatul (Papaver). Clasificarea fructelor.exalbuminată.caliciul. Obişnuit. o1eaginos (Linum.. La teiul pucios (Fig. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu. din care unele au generat peri stelaţi. care au delimitat lojele.). Piper etc.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. Quercus.stejar (Fig. împreună cu câteva straturi de mezo. receptaculul. caliciul. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule. Menţionăm faptul că la Fragaria. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane.138).endospermul secundar sau albumenul .ea la Morus. FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor.e-cotiledoane. cu pereţi subţiri. suculente.aleuronic (la Fabaceae). Fig.Uneori. endocarp. ca la Fragaria. aşa ca la filia.Fyrus).cu perisperm. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei). sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii. provenit din epiderma internă a carpelei. epicarpul este format din celule poliedrice. pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate. e-embrion. Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae. Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm.a). Acer etc.rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. D .caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta. La unele plante. pe lângă endosperm. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae). La Quercus robur . Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide).138.crescut mult în grosime. adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute. provenit din mezofilul carpelei. Corylus. Clematis vitalba curpen de pădure)}.).având un ţesut special de rezervă .baza corolei şi a androceului (la Malus.stilul şi stigmatul (la Quercus).) sau la cârlige. Epicarpul. la fel şi septele ovarului eusincarp.per-perisperm.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus.Hedianthus)..ca la Canna indica. Juglans etc). Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. numit perisperm (ax. Fagus. acesta poate fi: amilaceu (Poaceae. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie). endocarpul este format din celule mari. cu peretele exterior cutinizat.albumen cu perisperm. mezocarp. mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. străbătut de nervuri cu vase conducătoare. ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului.l40). B . fie neted sau cu ţepi la castan porcesc. Physalia. C .la exterior.Ficus carica etc.Fabaceae. care devin groase ( la fam.

Fructele simple uscate (Fig. Vacciniuau Atropa ş.Fructe uscate: achenă (a-Quercus. capsulă (n-Euonymus .142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi.iColutea):1-silicvă.Fructe cărnoase. de exemplu la Vitis silvestris. Drupa are endocarpul sclerificat.capsulă dehiscentă la Aesculus. 5-endocarp. Capsula drupaceae. bl-sâmbure). 141. 2 –mezocarp colenchimatizat. Fructele simple.indehiscente şi dehiscente. 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri.). bFagus. .bfoarte gros. Juglans sau fibros la Cocos nucifera. adăpostind o singură sămânţă. se numesc fruct simple.samară (d-Fraxinus. păstaie (h-fiobinia. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. Fructele simple cărnoase (Fig.a.din fiecare floare se formează un singur fruct.g-foliculă.140.b-bacă la Ligustrum.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. Aesculus hippocastanum. numit sâmbure.c-Carpinus). iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae.l41). 3-mezocarp intern cu nervuri.139. Ribes. Baca care are pericarpul în întregime cărnos. pot fi cărnoase şi uscate. Olea europaea etc. Fig. Fig.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe.fdisamară la Acer. 6-nervură. m-siliculă (Lunaria).142.7-sclereide Fig.Structura ghindei:1-epicarp. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. după consistenţă. la care pericarpul (membranos sau 92 Fig. Ligustrum. d. c-drupă dehiscentă la Juglans. 5-nervură. se caracterizează prin epicarp subţire. e-Ulmus). mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus.o-Syringa). conţinând una sau mai multe seminţe. Dintre fructele uscate indehicante.4yona int a mezocarpului. mai frecvente sunt: achena.4-braehisclereide.

Carpinus. Helleborus etc. polidrupa (Rubus) etc. Ananas sativa etc. cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae).polidrupa la Rubus idaeus (agriş). nu esete concrescut cu sămânţa (ex.la cea septicidă (Lilium.).B .unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi. tipul foarte răspîndit . 4 Paeonia peregrina.fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger . de regulă.144). numeroase seminţe. 3 .ca la Juglans regia. Bigitalis) şi loculicidă (Datura. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.păr.măcieşa la Rosa. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară. iar dintre tipurile cele mai frecente.unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului. formând o aripă (Betula. Arachis hypogea (alune de pământ). dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig.păstăia. Păstăile leguminoaselor la 93 .gutui).).).l45). 5. Paeonia. ca la pepene.ca la Fomoideae (măr. capsula. D .144. în două valve. care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii.la Platanus. polifolicula (la Helleborus. la care pericarpul este lăţit. Din acesta mare categorie amintim: poama. Fructele uscate dehiscente conţin. Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver).pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae).fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex. Spiraea ş. Fructe false: 1 .Plante autochore.provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum). drupa dehiscentă (pseudodrupă). 14 5. Magnolia.a.măsălariţă). plantele sunt grupate în două mari categorii: 1.3asincona şi 3b-secţ.poliachenă la Fig.143.2-soroză la Morus. măceaşa. la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă.). Fructele false provin din ovar. ca la Ceratonia siliqua. paponida. Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig. Brassicaceae). Maclura. Longit prin smochină la Ficus carica.pseudodrupa la Viburnum.lemnos).la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). silicva. Ficus.pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur).4-ananas la Amnas sativa. Fig. Morus. care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază. Ulmus etc. Fructe compuse: 1. Din această categorie menţionăm: poliachena. Fructe multiple: A .poama la Malus (măr). cităm: folicula.fraga la Fragaria.polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus. la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele. C .polifoliculă la . cariopsa. silicula. ca de exemplu la Platanus. Fraxinus. 2 Ranunculus acris. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris). Fig. dovleac.143). fraga la Fragaria. ghinda la Quercus. E . jirul la Fagus etc. samara. provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex.polidrupa la Rubus caesius regia) (mur).

6. Populus. salcâm şi castan porcesc? 7.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae. antrenând şi seminţele. 3. cu o coroană de peri la un capăt (Salix.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2. Şalix.a. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore.Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii.Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5. apă.m. ţepi încovoiaţi.Plante allochore. seminţe aripate (Catalpa). cu fructele respective. animale. Betula. Caryophyllaceae).care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt. Epilobium). Typha (papură).Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4.). stejar.Lappula sgarrosa (Lipici).Precizaţi modul de formare şi rolul fructului. I. Corydalis. 2. Xanthium strumarium (cornuţi) ş. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc. Fraxinus. jirul. 1. capsula se deschide brusc şi cu zgomot. ghinda. Veveriţa răspândeşte alunele.).Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1. Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci).Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag. care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m.stuf) etc. 5.Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari. Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale.Descrieţi principalele tipuri de fructe. La unele plante fructele au cârlige. Chelidonium majus. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. La Hura crepitans. 10.întreaga inflorescenţă.Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia. TEST DE AUTOEVALUARE NR. are o bractee însoţitoare ca la Tilia. Ulmus etc.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae. 6.13. fructe aripate (Acer. La slăbănog (Impatiens noli tangere). Arctium lappa (brusture).Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase. 94 . ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu. aerenchim dezvoltat etc. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic). Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore. paltin. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă.a. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. Populus.uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă.Cocos nucifera (cocos).Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2. capsula suculentă se desface brusc în 5 valve. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. Phragmites astraiis (trestie.Enumeraţi anexele seminţei. Ericaceae etc. seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă.Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8.

în 1979. a impulsionat cercetările botanice din România.). MĂRII. iar V. Tr. alături de cele populare româneşti. Hurmuzachi. Contribuţii însemnate la studiul florei. pufuliţă. Borza. luminiţă. precum şi pe cele germane şi franceze.spânz ş.SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. publică date asupra florei din Bucovina. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante.m. L. Grecescu. Numeroşi botanişti. Grecescu.jud. K. lăcrămioare. toporaşi. A.Baumgarten (1816. De atunci şi până în zilele noastre.a. care pe lângă mai multe monografii. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop. zorele etc. Săvulescu. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. Szabo. Brandză (născut la Viişoara.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului". M Răvăruţ.1846). Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului.a.Botoşani). a cunoscut şi a denumit plantele. ţăranul. A. Al. G.Czinhak. Borză. apoi o a doua ediţie în 1939. V. G.000 de numiri de plante spontane şi cultivate. şi I. flora Moldovei a fost studiată de J. iarba dragostei.d. Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor.încât trebuie considerat precursorul botanicii. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România". D. 95 . În anul 1898. F. În anul 1902.friguroasă. iar Knapp. Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al. În anul 1898.d. Procopianu-Propcopovici etc. iarba SF. Nyarady ş. C.a. iarba crucii. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. Procopianu-Procopovici . M Fuss. Brandză şi D. Beldie.d. C. Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie . publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea. obrântitoare. dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei.m. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. E. inspirat după A. scop în care le-a botezat. margeluşe. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856). ochiul lui Cristos. Morariu.Jussieu. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac. Tr. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). Buia. Schur (1866). I. Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856). Ştefureac ş. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial. măselariţă. în secolul al XIX-lea. a vegetaţiei sunt aduse de Al. Guebhard şi J. Zach. poporul român. C. date întregite de cercetările efectuate de Fr. Grinţescu. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D. Simonkai. Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale. ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării.a. Tot în acest secol. clasificate după un sistem parţial original. frăsinel. Georgescu. Borbas. postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române".m. publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al. lăcrămiţa.leacuri sau ornament. A. Degen. grîuşor. Butură. Fl.m. spinul lui Cristos etc. Ana Paucă. dându-le numiri proprii după graiul său. Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius. în special.d. elaborează prima hartă cu vegetaţia României. În anul 1906. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare.). evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan. D.iar dintre aceştia menţionăm: J. Porcius. Ungar ş. Primele lucrări botanice aveau caracter floristic. Herbich.

(stejar pufos). În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca. Populus. taxonomie experimentală.frainetto (gîrniţa). citologie. diferenţiată morfoanatomic şi genetic.Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. Specia este alcătuită din populaţii. Bucureşti etc. un escotop preferent şi un areal propriu. Acer. ecologie şi fitogeografie. embriologie.babylonica (salcie plîngătoare)'. răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ. fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea. Q. Q. Al. Încă din 1925. Genul grupează specii înrudite. care este o rasă geografică. ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. originea. capraea (salcie caprească). S. Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele. dar nu şi reproductiv. Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G. Simpson). Pinaceae cu genurile 96 . petraea (gorun) etc. rosmarinifolia (salcie de nisipuri). S. Iaşi. CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia.viminalis (mlaje). la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României. purpurea (răchită roşie). genetică. Q. Progresele înregistrate de fitopaleontologie. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu).fragilis (salcie plesnitoare). Ribes. Paralel cu cercetările floristice. Borza. S. anatomie.elaeagnos (răchită albă). Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. Rubus. Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor. s-a editat monumentala lucrare "Flora R. Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. S. S.Sub egida Academiei Române. având aceiaşi structură genetică. -biotipul este o populaţie locală elementară. pubescens . urmate de cele regionale. editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata".). cerris (cer). palinologie. Lathyrus ş. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. Fagus. biochimie şi biogeografie. structura. Ulmus. ea rămâne mereu actuală. Quercus robur (steriar). -subspecia. Fraxinus. cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. S. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. orientalis (cărpiniţă). anatomie vegetală.România". dând descendenţi viabili şi fertili. Roşa. alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă). Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (.S.a). în perioada 1952-1976. Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. genetică. serologie. izolată reproductiv de alte specii. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. chimie. cu indivizi interfecunzi. -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo). funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare. Q. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. operă în 13 volume. stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. S. Salix alba. ca de exemplu: fam.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj.

sau atae (CI.Salicales are o singură familie (Salicaceae). Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . Al. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C. Oleaceae. Morariu. Mycobionta. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante. gimnospermele şi angiospermele. Bryobionta şi Cormobionta. Lauraceae şi Berberidaceae. Scrophulariaceae. medicinale. Bacillariophyta. Betulaceae cu genurile Alnuş. cromatofori diferit coloraţi. iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D.Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. ciclul de dezvoltare. toxice. Betulaceae şi Fabaceae. Betula. Pinatae. Carpinus. autotrofă. Phaeophyta. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10. Magnoliaceae. Chadefeud şi L. biochimismul. Poaceae).Abies. Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante. Goniferopsida). Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). Grecescu. se exprimă în limba latină. Emberger ş. fie terminaţia .ales.phyceae (la alge . Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri). I. D. Anthoxanthum . cauloid şi filoid. având obârşia din algele străvechi. Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi). Chrysophyta. uneori cu o diferenţiere în rizoid. Tr. sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. de diferite forme şi dimensiuni. Veroniea . Cedrus etc.Prodan. în 1735. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Brandză.În clasa Diandra. deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia .).aceae (Aceraceae. Rosaceae. Pinophyta. Euglenophyta. Se întâlnesc şi familii monotipice.liliac. Monocotyledonatae). Pseudotsuga.phyta (Bryophyta. Borza. În cazul familiei. E.a. Linne. Tiliaceae. M. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. De Candolle. A. ex.a. denumirii genului se adaugă.Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul. Beldie. L. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere. Pinus. furajere. Basidiomycetes). 97 . însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic. Fabaceae).viţelar din fam. Fagales este alcătuit din fam.d. Picea. Spermatophyta etc. Ştefureac. filogenetice ( Adanson. Xanthophyta. Syringa vulgaris . Ord. I. Chlorophyta. din fam. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta). de ex: fam. Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. iar nutriţia este. Nyaraday. Sistemul de clasificare elaborat de C. bazate pe unele caractere morfologice. la rădăcina. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii.şopîrliţe din fam. cu organizare morfostructurală simplă. Rhodophyta. Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. Phycobionta. cât şi al celeilate unităţi. din care mai cunoscute sunt fam. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. fără nucleu individualizat. ş. Gnetatae. izolate sau coloniale.000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. A1. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). Juss ieu. Ord. în majoritate terestre. Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre).m. Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate. heterotrofe sau autotrofe. Larix. Dicotyledonatae. Tsuga. Numele familiei. aşa cum sunt: pteridofitele. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu. Corylus. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine. Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. terminaţia .În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa.) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice. în general. Au urmat sisteme de clasificare artificiale. fam.

numit corm.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. sămânţa fiind închisă în fruct. 1. Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă. 98 . II. care au corpul diferenţiat. în general lemnoase. TEST DE AUTOEVALUARE NR.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta).1. cunoscute ca fosile din Silurian. înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2.Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv. 3. include gimnospermele.

spirili (de spirală). ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii.grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei. fără nucleu individualizat . biochimice.acelulare. adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune.5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. în structura virusurilor (Fig. Bacteriile au dimensiuni reduse. Clasificarea virusurilor.capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. format dintr-o moleculă de ADN sau ARN. numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus . patogene. variolei etc). prismatice. 99 .) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. împărţit în 3 subordine: 1. Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă. liniară sau circulară.146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. unicelulare.146. Shema structuri virusurilor. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate. Până în prezent nu există o concepţie unitară. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular. Adesea.cuprinse între 0. fie un cromozom.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage). 3 – peplos. Electronomicroscopic. Fig. Origine şi filogenie. 3. turbării. Virusurile au forme variate (cilindrice. distruse prin liză. Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă. bacili (de bastonaş).Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor).Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos. rombice. mono sau bicatenară. de ac cu gămălie etc. în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare. Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. vibrioni (de virgulă). S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare. Virusurile sunt entităţi infecţioase.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze.2–capsidă. care ajungând în citoplasmă.SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare. submicroscopice .1 etc). spirocheţi (cu spire laxe). fără echipament enzimatic. solitare sau grupate în colonii. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus. protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. cubice. Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene.1. ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). 1–genom viral. poliomelitei. fiziologice şi gazda parazitată. deci fără metabolism propriu. producând boli numite viroze.147) : coci (sferice). virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. Rubus virus . rar hrănindu-se şi autotrof. 2. dar clasificările existente au la bază criterii morfologice.

5 Fig.– se monotriche (Fig. r – ribozomi.X. ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. Fig. cu pigmenţi. n – nucleoid. V. mezozomi (pachete de membrane vehiculare). 10 – vibrioni.149. aşa numitele forme de involuţie.11. m-formaţiuni mitocondriale.tetracoci. fie un smoc de peri monotriche. producătoare de energie calorică. aparat nuclear (nucleoid). diplobacili.stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine).5-stafilococi. putând prezenta: un cil la unul din poli. Protoplastul este alcătuit din citoplasmă.149). 100 . Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină. prelungiri scurte. Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă.c . p.bacterii cromogene.bacterii de fermentaţie sau diastasiegene. . l .147. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: . alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. 2 -diplococi. Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice. stafilobacili etc.Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie.148). Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme. Structura celulei (Fig. numindu Fig.sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. perete celular.De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate. celulei – peritriche. Nucleoidul este lipsit de membrană. 3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche. g .Structura celulei bacteriene:c -capsulă.coci. Mişcarea. streptococi (ca şiragul de mărgele ) . m. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor .diplococi. 4 – peritriche. I. Nutriţia. tetracoci. În cazul cocilor grupaţi se distinge. mureină etc. ribozomi. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul.Y.c-membrană citoplasmatică. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile. 4-streptococi.bacterii termogene.vacuole. la ambii poli – amfitrche. producătoare de lumină .Bacterii mobile: 1 .corpusculi polifosfatic. 7 – bacili. 2 – amfitriche. 6-sarcina. fiind formată din compuşi celulozo – pectici.148. f-picături de grăsime. p . 8 -diplobacili. streptobacili.cili.Forme de bacterii.bacterii fotogene. de culoare diferită. care înveleşte plastul. 9 –bacterii filamentoase.spirili. proteici. Cele cu cili sunt mobile. un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni. triplococi.

aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor. saprofite sau parazite. care împart bacteriile în mai multe ordine. Lactobacillus bulgaricus). mobile. Clasificarea bacteriilor. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. C0o. 2. Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D.2. TEST DE AUTOEVALUARE NR. acid sulfuric etc. din C02 şi H2O (Cromatium. Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante. saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. A. Origine şi filogenie. pasteurianum). Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi.Ce importanţă au bacteriile? 5.Ordinul Actinomycetales. motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. formând nodozităţi. Importanţa bacteriilor. saprofite sau parazite.Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). fosforului. fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. sulfuroase. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe. Prin alcătuirea lor simplă. 1. cuprinde bacterii în formă de spirală.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie. Thiocystis etc). H.Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2. Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic. sulfului etc. necroze etc.a). celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). 4. 3. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului. lactice).Urme de bacterii se cunosc din Precambrian. decolorări.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă. iar unele simbionte (Azotobacter. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. butirice. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă. II. în general ciclul geobiologic. cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti. putregaiuri. amoniac. producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase. 3.Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 . Ordinul Spirochetales.descompun substanţele proteice în apă. Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A. Rhizobium). myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori.Precizaţi structura celulei bacteriene. fierului.. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor.a. care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali.Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului. azotului. Înmulţire. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. din care amintim: 1. fiind anaerobe. Bergey. include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. aureomicina ş. izolate sau coloniale. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. Actinomicetele. Bacillus putrifieans ş. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. Proteas vulgaris. N. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi). Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. . şi cele fototrofe. actinomicina.

Ordinul Chroococcales. protoplastului. Înmulţire. Înmulţirea. incluziuni. Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde. Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria.eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori. izolate sau reunite în colonii. Algele albastre sunt organisme primitive.l50. în condiţii nefavorabile. de formă sferică sau alungită. filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps.apărute încă din Precambrian. Algele albastre. foarte vechi. alcătuieşte teaca gelatinoasă. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma. care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină. ficoeritina. 2). lamelare etc. fără pigmenţi.cleiul pămîntului (Pig. Mişcarea. 1-Chroococaus turgidus. numit ficocianina.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa. Structura celulei (Fig. 102 . 3). iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc). clorofila a şi carotenoizii). Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii.l50. Obişnuit. chr– (ficocianina.Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist). autotrofe. se face prin spori care se formează în sporociste. Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite. asemănător cu glicogenul. Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele. Tot în condiţii neprielnice. Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos. următoarea mai groasă. Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune . care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite. aderentă de citoplasmă numită locula. Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine. Nutriţia. cuprinde cianoficee filamentoase. c–centroplasmă. Formele 2–Nostoc commune. din care amintim: 1. ca şi bacteriile. având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă. rar heterotrofe.citoplasmă şi un nucleu difuz. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice. care Fig. continuă sau întreruptă şi care este vagina.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş).formează colonii de 2-4 celule. filamentoase. precum şi anumite Cromoplasmă. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. Coloniile au formă variată: globuloase. 2. după unii specialişti. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150. Chroococaus turgidus (Fig. În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee. iar cea externă.l).A). Origine şi filogenie. l–loculă.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă.150.cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi. numite heterociste. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile.150. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă. celulele respective dau naştere la noi plante. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni. Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe .

iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. adică sunt plante diplobionte. obişnuit autotrofe. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim. Oogonul şi anteridia de la Chara. 2. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie. 103 . Pe baza caracterelor citologice. La Coleochaete. au derivat probabil şi cromofiţele. Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. incluziunile şi peretele celular. zigotul prin germinare generează carposporofitul. nucleul. adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. Dispun de flageli heteroconţi. autotrofe. constituind un mare progres biologic. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice. reprezentând un imens progres evolutiv.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. amintind fructificaţiile. învelişurile celulare particulare etc.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. iar produsul de asimilaţie este amidonul. au clorofilă a şi c uneori şi e.el devine liber. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală. gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. amidon de. verde. Dintr-un strămoş sau grup apropiat. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor. dependent de gametofit. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. prezentând o mare diversitate. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte. iar când zigotul se formează în gametocistul femei. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre.amintesc de gametangi. amintind de plantele terestre. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori).formaţi în sporocişti. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. aparatul flagelar. 1. floridee ca produs de asimilaţie. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. micro şi macrofite. lipsa stadiilor cu flageli etc. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. Diferenţierea talului într-un rizoid. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă.Grupul cromofiţelor. Talul variază în limite foarte largi. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. La rodofite. îndeplinind rol protector. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe. De asemenea. amintind de briofite. cât şi prin cei indirecţi (meiospori). În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor. în special a ficoeritrinei. iar cele mai primitive sunt mixotrofe. clorofila a şi d. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul. galben-aurie. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite). este la fel o linie închisă. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. respectiv de sporangi. la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. cromatoforii. verde-gălbuie. 3.

xantofilele şi ficobilinele. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele. Pirenoidul este extraplastidial. La formele cocoide anterior.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. La Cryptomonas (Fig. characteristic. uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci. N – nucleu. iar celălalt mai scurt şi pectinat.Asexuat se multiplică prin zoospori. cu multe caractere primitive. celula este eliptică sau reniformă. constituind o structură unică în cadrul algelor. posterior. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. mod de viaţă. Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. Dinofitele cu periplast se divid transversal. de culoare bruna. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. doi flageli heteroconţi. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire. de culoare brună brun gălbui sau roşie.151). peste tot în apă chiar şi pe zăpadă. Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. Structura celulei (Fig. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. salmastre şi marine. situat în partea bazală. brun-gălbui. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. pulsatilă.). Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe.151. Structura celulei. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. p – periplast. Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă. unul anterior. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal. n – Origine şi filogenie. cu un nucleol. 1978). l53. cum ar fi: clorofila a şi c. Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. solitare sau coloniale. fiind bilobate. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. inseraţi ventral. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. împreună cu care au fost longitudinal ventral. pe partea Fig.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. Diviziunea are loc în plan longitudinal. Origine si filogenie. pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei. un sistem pulsar complex. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid. Reproducerea este izo sau anizogamă. constituind un ram închis. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris).152). Răspândire. cele cu teca oblic. numite cingulum şi suculus. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. Nucleul este sferic-ovoid. Noctiluca milaris este o specie diplofazică. ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976. cu simetrie dorsiventrală. Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. Au unele asemănări cu rodofitele. la Cryptomonas: cri–criptă. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori. şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite. Înmulţirea.Se nucleol. heteromorfi. Învelişul celular. mai lung şi plumos. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat. iar la cele “nude” printr-un periplast. pirenoid. identificate încă din Permian.

fc – flagel cingular. cr –cromatofor. fp – flagel posterior. vp – vacuolă pulsatilă. cm – corpi muciferi. spu – sistem pulsar. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină. Organizarea celulei.000 de specii. un periplast flexibil.152.grup de tranziţie. fs – flagel sulcar. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). Fig. Fig. fo – fotoreceptor. if – invaginare flavelară. l-2 cromatofori dispuşi parietal.155. nucleu cu nucleol. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii). gcrz – globul de crizolaminarină. Sub 105 . 1 – Dinobryon. B – porţiune mărită flagel anterior. o vacuolă pulsatilă. n – nucleu. pi – pirenoid. ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l. su . m – mitocondrii. tr – trihocist. preponderent unicelulare. care este produsul principal de sinteză.153. Celula prezintă doi cili heteroconţi. fiind răspândite în ape continentale şi marine. st – stigmă. cr – cromatofor. Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig. pres – presculus.154. Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. N – nucleu. cig – cigulum. A – colonie Golgi. aparat Golgi şi uneori o stigmă. fa – palmedoidă.Dinofite:1–Peridium. pi – pirenoid. asociată cu xantofila. 2 – Ceratium Fig. n – nucleol. care maschează clorofila a şi c.suculus. protoplasma. 2 – Hydrurus.

intrând în compoziţia fitoplanctonului. totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice). La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică.La formele loricate se divide doar protoplastul. tecile se îndepărtează puţin. sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie. 106 . ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. Clasificare. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice. ziduri şi stânci hipoteca. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară.plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig. ecologice. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună. cu un tip particular de perete celular. Diatomeele sunt larg faţă. haploizi fiind numai gameţii. Înainte de diviziune. Cromatoforii au culoare brună. Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli. nl – umede. Înmulţirea sexuată este o izo. r – rafă. Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii. privită lateral. cât şi o crăpătură longitudinală. Origine. filogenie. Înmulţire.154). deci una din celule este mai mare. special. prin larga participare în componenţa planctonului. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ). sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară. dar adaptate la anumite condiţii de viaţa. câte una de fiecare.156. anizo sau oogamie. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca. Unele specii prezintă un înveliş extern.155). numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. numită rafa. Răspândire. reproducere. mod de viaţa şi importanţă. Celulele fiice preiau tecile celulei mame. B – privită din Răspândire. Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe. ca la Dinobryon (Fig. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). Formele cu rafă au mişcări active.. mod de viaţă şi importanţa. prezenţa sau absenţa rafei. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic. Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee.156).Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide. Organizarea celulei (Fig. ept – epiteca. din care: unul central şi doi terminali. Prin aceste exigenţe noduli laterali. după care îşi reface cele două valve. una din celule părăsind lorica. hpt – răspândite în mări. iar în stadiul Fig. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. fiind preponderent autotrofe. format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. Speciile monadoide se divid longitudinal. În urma diviziunilor repetate. în ape dulci şi salmastre. protoplastul creşte. iar după tipul de simetrie . poligonală. de culoare brună. pe soluri. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). n – nodul central . La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). unicelulare solitare şi coloniale. dar fără aparat flagelar. modul de reproducere ete. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2. Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. Îmnulţire. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată.ornamentaţie. reproducere. recunoaşterea precisă a gradului de poluare.

iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună). Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae.Origine. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. şi anteridie. Anterozoizii sunt heteroconţi.a. caracteristică este structura cu "piese în H". având apogeul în Cretacic şi terţiar. Organizare. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer. Înmulţire. Ordinul Vaucheriales. fiecare zoospor fiind biflagelat. rar macroscopice. Celula. Vaucheria sessilis: A – tal. Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. verde-gălbui. iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral.157). La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. Ciclul este haplofazic. cu o mare diversitate morfoanatomică. xantofile. La speciile dulcicole. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e. Au evoluat paralel cu crizofiţele. caractere prin care se aseamănă cu Fucus. cauloid şi filoid. iar amidonul lipseşte. fucosanul. ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. Produsul de asimilaţie este diferit.. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. filamentoase. Macrocystis ş. Oricine. Clasificare. fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. 157. bandiform sau diferenţiat în rizoid.microscopice. cu 6 ordine. conţin iod. are unul sau mai mulţi cromatofori. Feofitele au cromatofori discoidali.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare. pe lângă ceilalţi constituenţi. filogenie. clorofila a şi c. Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite. fixat de substrat cu Fig. tubular. cu tal sifonai. lamelare.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile. iar sexuat prin izo sau oogamie. solitare . La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului. macrofite. şi anume: laminaria. de culoare verde. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice. cu tal de culoare verde. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat. Vegetativ. Diatomeele sunt foarte vechi. rar sunt dulcicole. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. cît şi xantofilă. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. Vaucheria are specii terestre şi acvatice.reproducere. brom. iar la formele filamentoase (Tribonema). reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. picături de ulei. manita. C . Trăiesc în mările şi oceanele reci. putând atinge dimensiuni mari. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. De asemenea. 107 . diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile. aşa ca la Laminaria. săruri de potasiu şi substanţe pectice. separat de restul talului printr-un perete despărţitor. răspândite în mediul acvatic. filogenie. B – oogon rizoizi incolori (Pig.

dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. La Laminaria hyperborea. Cystoseira (Fig. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. brom etc. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. Clasificare. feofitele sunt grupate în trei clase. având tal heterotrih până la cel 108 . Răspândire mod de viaţă.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. Medula este alcătuită din celule alungite. 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului. Fucus vesiculosus.3A. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. 2A. În raport cu gradul de organizare al talului. ca la Fucus.Feofitele sunt marine. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. gametociştii formandu-se în conceptacule. Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria). iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide. La Fucus ciclul este diplofazic. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus.2C.2D – formarea anteroiziilor. 4 – zigot. Din loc în loc. Algele brune au o mare capacitate de regenerare. alcătuind "Marea Sargaselor".3C – formarea oosferelor. .acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale. Zoosporii şi gameţii au flageli. anizo sau o oogamie. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. alginaţi. ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. cauloidul este peren.158). 3B. Înmulţire.conceptacole cu anteridii şi oogoane. determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer. Fig. iar filoidul anual şi palmat-fidat. iod. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar. mici. Meristemele şi ţesuturile definitive. apropie algele brune de cormofite. numite aerocişti.158. vitamine. cilindric. Sargassum natans şi S. ca furaj şi îngrăşăminte. Reproducerea sexuată poate fi o izo. dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise. 2B. celulele medulei se îndepărtează. acoperind zeci de Km2. devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde. cu rol în conducerea substanţelor nutritive. numit meristoderm. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria). celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. importanţă. 1. reproducere şi ciclu de dezvoltare. primare şi secundare.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii.

Batrachospernum monilifere. discoidală sau sferică.cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie.saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori. 2 – spermatociste. 3 – carpogon. care maschează clorofila a şi d. De asemenea. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. obişnuit. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. dominând ficoeritrina. 9 – 10 – formarea carposporilor. Cystoseira). Mitoza este de tip clasic. sunt coloraţi în roşu la formele marine. Cromatoforii. cu mai multe linii evolutive. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. constituind un grup filetic închis. zoizii lipsesc. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. filogenie. Feofitele. L. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. diferenţiat în rizoid. Origine. Algele brune reprezintă un grup străvechi. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. Organizare. Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea.Celula este uni sau plurinucleată. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. Reproducerea fiind o oogamie. 109 .Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . cauloid şi filoid (Fucus. 4 – 6 – fecundaţia.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae). Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon). Sphacelaria. 2. şi în violet sau oliv la cele dulcicole.ază feofite cu tal bandiform. Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. cât şi în ape dulcicole. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf. Trăiesc în mări şi oceane. ulterior s-au specializat şi diferenţiat. cauloid şi filoid. grupe. grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid. cu două straturi de celule corticale şi unul median.uneori gigantic şi gametofit microscopic. Fucus). Cutleria şi Dictyota. lamelar sau diferenţiat în rizoid. cu sporofit bine dezvoltat. fiind de formă lamelară. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit. Asteroxylon etc. Natura pigmenţilor feoficeelor. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite. Talul poate fi filamentos. Fig. ).159.

dependent de gametofit. Fosile certe se cunosc din Ordovician. agaroidul (de la Gelidium. Zigotul.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. cu tal filamentos. Alga este haplobiontă.cu toate că înmulţirea. Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. cu un nucleol . 1.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii. lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare. numite gonimoblaste. Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul.Înmulţire. În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile.l60). La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3. respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. Prezenţa ficocianinei. menţionăm: Batrachospermum. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională). 1. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul. rezultat în urma fecundaţiei.microscopic. Nucleul este mare. de culoare roşie. dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. numită ampulă sau rezervor. ca: agarul. eliptic sau sferic. filogenie. grupează alge roşii cu tal primitiv. reproducere şi ciclu de dezvoltare. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. Corallina. numită stigmă. 110 .Clasa Bangiophyceae. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. aparţin la doua clase.care ies dintr-o adâncitură. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic. reuneşte rodofitele cele mai evoluate. Vegetează. rotund.Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. Ceramium. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. Carpogonul are aspectul unei butelii. TEST DE AUTOEVALUARE NR. pe substrat calcaros şi la adâncimi mari. în special. iar unele specii ale genului Porphyra.Clasa Floridophyceae. articulat.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. Organizare. La. la noduri cu verticile de ramuri. situată la partea anterioară a corpului. Celula are un nucleu individualizat.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte.numit endozom.159). permiţând modificarea formei. de pe care pornesc flagelii. cu unul sau doi flageli. tipul fundamental (Ceramium. se formează zigotul. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre. numit carposporofit. din zigot se formează un sporofit diploid . descoperirea unor genuri intermediare. 2. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n).3. Clasificare. cu tal foliaceu. Ceramium) şi o serie de vitamine. mod de viaţă şi importanţă. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie. apar gametocişti. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig. În ea se găsesc vacuole. Reproducerea este o trihogamie. Polysiphonia). De aici. Gelidium etc Origine.159. II. iar anumiţi produşi metabolici. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig. Răspândire. fiind în conexiune şi cu nucleul. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă. le conferă rodofitelor importanţă economică. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie.

de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. vacuole. phot – fotoreceptor. stigmă. stea etc. Clasificare. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic. Nutriţia. p. clopot. Aparatul vegetativ este foarte variat. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă.160. st – sigma. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. prin produsul de asimilaţie (amidon). Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. evoluând paralel cu protocariotele. filogenie. Origine. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. În condiţii nefavorabile. haplodiplobiontă şi diplobiontă. chl – cromatofor. ziduri). Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. uneori mai mulţi. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a. Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. prin închistare. anizogamie şi oogamie. asexuată şi sexuată. bl – blefaroplast. numită zoosporocist.). şi heterotalic. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. un nucleu (la unele mai mulţi). pirenoizi etc. euglenele trec la o viaţă latentă. rar heterotrofe sau mixotrofe. cu cromatofori de formă variată (disc. cit şi cu algele verzi. din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili.cp – paramilum. vp – vacuolă pulsatilă. cromatofori. În celulă se află citoplasmă. panglică. Organizare. adică ambele sexe ale cu colonii fiice. După durata celor două faze (generaţii). Fig. dict – dictiozomi. clorofitele sintetizează amidonul adevărat. cit – citoplasmă. cs – cuticulă striată. într-un plan longitudinal. Volvex aureux. Înmulţire. În procesul de asimilaţie. ch – cromozomi. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor. Euglenofitele îşi au originea în protofite. Euglena viridis : n – nucleu. Prin caracterele de organizare şi structură celulară. Coniugatophyceae 111 Fig. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal. Înmulţirea.161. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie.

din care amintim doar 5. Ordinul Ulotrichales. zoosporilor. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar. Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie. pe ziduri.alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. solitare sau în colonii. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U.163). pe sol umed. având flageli egali.şi Charophyceae. 112 . latissima. unde participă la formarea planctonului. grupează algele verzi propriu-zise.1'– zoosporange. În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. Zoosporii şi gameţii au 2. 3 – anterozoizi. după unii autori. Înmulţirea sexuată este o izogamie. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox).cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). pe care se află pirenoizi. 5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. 4 – zigot. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar. grupează alge verzi unicelulare solitare.162. Trăiesc în ape dulci (Chlorella.163.Clasa Chlorophyceae. În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. ca nişte peri. Această clasă. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii. scoarţa arborilor. 2' – gamet. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită. Unele sunt mobile. Fig. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor). 4 sau mai mulţi flageli. unicelulare. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. Unele specii se înmulţesc prin diviziune. răspândite în oceane. 4 – oogon dupa 2 – gametangiu. tetraflagelaţi. Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera. este o algă frecventă în apele dulci. rezultând zigotul. prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. adeseori reunite în perniţe mici. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. fecundaţie. sunt sferice.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie. cuprinde 6 ordine. Ordinul Chlorococcales (Protococcales). cu talul alcătuit din filamente ramificate. cu talul pluricelular filamentos. Celula are în citoplasmă un nucleu. Ulothrix zonata: Fig. Coloniile de Volvox aureus (Fig. mări şi ape dulci. anteridii şi oogoane. cât şi alge pluricelulare. legaţi între ei prin plasmodesme.3' – copularea gameţilor. rar poate fi şi oogamie. Ulothrix zonata (Fig. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1. formând un înveliş protector. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi. fără flageli.162). răspândite în ape dulci.161). iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori. lăsând impresia unui archegon. 1. 6 – zoospor. disciforme. Ordinul Volvocales. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi. cu zoospori.

2 – conjugarea. Caulerpa polifera – tal . Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). grupează alge filamentoase.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric. în anumite stadii de dezvoltare. Fig. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral. verzi. c – cornulă. mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular. În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea.164.cr – cromatofor. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o).Fig. numite filoide. e – celule corticate. Ordinul Siphonales (Bryopsidales). simplu sau ramificat.Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . Spirogyra: 1 – celulă mărită. Celulele talului sunt alungite. Alga trăieşte 113 Fig. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. numite lâna broaştei.166. Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare. Talul este ramificat şi fixat de substrat. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare. grupează alge verzi cu tal unicelular. care amintesc organele cormofitelor. Cloroplastele sunt numeroase şi mici. talul sifonal. conţine un singur nucleu. z – zgot. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste). răspândite cel mai adesea în ape dulci. Caulerpa prolifera (Fig. f – foliole.165. fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. târâtor numit cauloid.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se. Genul Cladophora cuprinde numeroase specii. n – nucleu.La unii reprezentanţi.

care cade pe fundul apei şi iernează. acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie. Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi. Chara fragilis (Fig.Origine. înmulţirea sexuată este o conjugare. cu talul alcătuit din filamente libere. După unii autori. Prin dezvoltarea sporofitului. în sensul formării talului filamentos.l66). curgătoare. care trăieşte în ape stătătoare. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte. cu organizare complexă. Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi.dispuşi spiralat. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. brune. cit şi algele din ord. Chlorococcales. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. 165). Origine. 1.nu au dat naştere la nici un alt grup de plante. diviziunea celulei. continuându-se cu alte celule scurte. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. astfel format. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor.în mările calde.Daţi exemple de alge verzi.Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. dar de sexe diferite. nefixate de substrat. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale. Oogoanele sunt mari. bălţi. formată din noduri şi internoduri. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte. Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci.Clasa Charophyceae. iar sexuat prin conjugare (Fig. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. Genul Spirogyra (mătasea broaştei). pluricelular.166). au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae). iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor. în special chlamidomonadaceele. Flagelii lipsesc în toate stadiile. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă. dar fără a avea legături de filiaţie. Clasa Conjugatophyceae. ovoide.Cum se înmulţesc clorofitele? 3. TEST DE AUTOEVALUARE NR II. filogenie. cuprinde un număr mare de specii. Ulotrichales. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. fuzionând (cistogamie). având corpul. 114 . reuneşte alge verzi haplobionte. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate. Conţinutul uneia trece în cealaltă. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. Din ele ar fi derivat algele din ord. Zigotul. 3. 4. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. acoperit de doua valve.emit câte o prelungire una spre alta. cu talul pluricelular. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. 2. constituind un ram de evoluţie închis. care formează coronula. Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre. cu cromatofori sub formă de panglică. evidenţiind un înalt grad de evoluţie. locul prin care pătrund anterozoizi.4.

numită peridie. care prin diviziunea nucleului. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune. Fig.). Prin caracterele lor morfologice distinctive. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. alb. Răspândire. înmulţire şi ciclul vital. care ulterior îşi resorb flagelul. formată din mixamoebozigoţi. Mycophyta şi Lichenophyta.cu talul de tip plasmodiu. simbionte. 5-6 – plasmodiu. având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 . 3 – mixamoebe. Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi. reface plasmodiul plurinucleat. Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade. pe substrat organic în descompunere. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. heterotrofe saprofite. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu. Organizare. sporifere. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi). Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. plasmodiu şi sporocarpii. brun etc.167). Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. 7 – corpuri sporifere. au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. 8 . Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe. cu structură granulară. Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). 2 mixospor. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire. în care se găsesc numeroşi nuclei. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. rezultând mixamoebe. Arcyria feruginea (sporangi deschişi). în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. de culoare negricioasă. Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte. diferit colorat (roşu.167. 2 – mixomanadă. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi. în păduri. galben. cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. în ea fiind înglobaţi nucleii.168). adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă.168. varia: a – sporangi.SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. hialină la exterior şi endoplasma. Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig. c – spori. Lycogala epiderum (Fig. Ca structură. Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni.Stemonitis fusacorpuri b – elateră.

fitogenie. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. Ciupercile se înmulţesc vegetativ.a). pe anumite organe numite bazidii se. aşa cum ar fi: ascosporii. ţesuturi false. mixomonadele). care se formează în sporociste sau sporangiospori. Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. iar fiecare celulă are citoplasmă. cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. Nutriţia ciupercilor.distingem: exospori şi endospori. numite conidiofori. unul sau mai mulţi nudei. unicelulare. La ciupercile inferioare. Se mai întâlnesc condriosomi. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice. brună.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife.mixosporii). vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. în organele sporifere sau la suprafaţă. Conidiile. La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae). Origine. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior). formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică. unicelular. asexuat şi sexuat. rar la cel acvatic Morfologie. numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. din care unele parazite. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii). Endospori se formează în organe sporogene. neseptat şi plurinucleat. iar cele tari de scleroţi. neagră etc. corpul vegetativ este un sifonoplast. la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. Peretele celular. Ciupercile pot fi monofage. Produsul de rezervă este glicogenul. Culoarea miceliului poate fi: albă. lipide ş. la bazidiomicete. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite. hemiceluloză etc. cenuşie. din care au evoluat regresiv . Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. Sunt plante heterotrofe. corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. lipsite de clorofilă. producând boli numite micoze. ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI. pot constitui. altele sunt saprofite pe resturi organice. formează bazidiosporii. Înmulţirea. Tot exogen. fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii. Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive. înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. prin îngrămădirea lor.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă.Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular. În citoplasmă se află unul. Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi. celuloză. ramificat. bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. pot fi unicelulare. este denumit miceliu secundar.000de specii. celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). numărând peste l00. atunci când atacă mai multe specii de plante. cu unele bacterii sau insecte. FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. Basidiomycetae). Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. adică un miceliu tubular. iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. când atacă o singură gazdă sau polifage. deci heterotrofe :saprofite sau parazite. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori). extrem de variat. iar cel cu doi nuclei (dicariotic). După modul de formare. Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul.care au membrană. doi sau mai mulţi nuclei. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. nucleoul şi un număr mic de cromozomi. Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. Structura. Hifele miceliene.cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . adaptate la mediul terestru. apropiat de ciuperci (Archimycetes).

ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. tipul de înmulţire. heterotalice. organele sexuale formându-se pe taluri diferite. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. fiind numită şi cistogamie. emiţând 117 Fig. alcătuite prin împletirea hifelor. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare.169.miceliu cu sporangi tineri. c – sporangiofor. Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu.teleutosporii (la Uredinales). ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere. căzuţi în apă. iar meioza asigură revenirea la haplofază. Clasificare. Phycomyeetae.4. aflate la capetele celor două hife miceliene. La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. 2sporange de diseminare matur. Basidiomycetae şi Deuteromycetae. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie. prin pseudopode. 6 – zigospor matur.170. dicariofaza sau faza binucleiata. 7 . Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. . Deseori. După criterii filogenetice. CLASA PHYCOMYCETAE Fig. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. 3. Mucor mucedo 1. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. Ascomycetae. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast.5 – gametangiogamia. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie. Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. Ciupercile inferioare. Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi. structura talului. Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. gametangiogamie şi somatogamie. sunt homotalice iar cele superioare . Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie. în general.

în special. formând după germinare noi micelii. Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. producând pagube însemnate la plante. Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie).de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). numită impropriu şi oogamie. numite picnidii.). septat. Sporii au formă ovală sau sferică. Rhizopus stolonifer (R. în care se formează ascosporii. Ascosporii. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii). Phytophtora fagi (Fig. prezintă unele afinităţi cu ascomicetele. Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş. din care se formează micelii heterotalice. în majoritate obligat parazite.171). pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii. De pe miceliu apar ramuri verticilate. conţinutul unui gametangiu trece în celălalt. Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie. capabili de germinaţie. cu câte o conidie de forma unei lămâi. Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii.Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia). fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. de numita aşcogamie (Fig. separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi.haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. răspândite în mediul aerian. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. având loc plasmogamia şi apoi cariogamia.a. sunt hialini sau gălbui.l70). Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi. iar sexuat prin heterogametangiogamie. din fam. care au ca organ caracteristic asca. Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife.169).adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte. sporangiofori pe care se găsesc sporangi. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate. oidii). Prin resorbţia membranei la locul de contact. care reprezintă faza de lungă durată. Conidiile se formează. cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. Familia Saprolegniaceae. Sexuat se. În general. înmulţeşte prin izogametangiogamie . de sexe diferite. care la germinare se divide reducţional. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales). În cazul când apare miceliul secundar. devenind gametocişti (gametangii). Fiecare celulă are un singur nucleu. Corpul vegetativ este un miceliu. ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. Mucoraceae. Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. hrănindu-se prin intermediul haustorilor. Unele genuri de zigomicete (Endomyces. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti. Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb). Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii. rar saprofite. formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori. cu celulele aşezate cap la cap.care se separă de restul hifei printr-un perete transversal. pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. scleroţi şi înmugurire (drojdiile).Prin germinare. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat. alcătuind hifele miceliului primar. nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. ce formează pe substrat o pâslă. germinează direct. organ de rezistenţă. Prin stomate ies conidiofori izolaţi. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). nigricans). Syncephalis etc. provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite. rezultă 118 .

5 – formarea filamentelor formându-se. 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia. Torula.172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. 4 . se transformă în ască. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere.000 specii. fără corpuri sporifere şi are două ordine.Această celulă zigot. cauzând pagube mari. care au formă de cupă sau disc. fiind larg deschise. a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană. numite parafize. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. deci sunt descoperite. prin diviziunea nucleului.în majoritatea cazurilor. Ascomicetele numără peste 18.notată cu "C"). într-un strat fertil sau himeniu. adică ascosporii. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. Torulopsis .micelii primare heterotalice (+ şi -). Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize. reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene). trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia . reuneşte ciuperci saprofite. un corp de fructificaţie sau ascofruct. (Fig.Pe unul din aceste miceilii. cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. rezultă mai mulţi nuclei.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor. având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii. iar nucleii sânt în perechi (dicarion). iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul. În anteridiu (anteridie). închişi în ască.Endomyces . Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire. cu rol de gameţi masculi. în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza. 119 . pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. Remarcăm că. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar. deosebim: cleistotecii cu ascospori. Din zigotul fecundat se formează hife ascogene. Ascogonul are forma unei butelii. SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor .miceliu primar .ascospori Fig. ascogene. de scurtă durată.Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a).Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. Ordinul Protascales. asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie. Clasificare ascomicetelor. peritecii. multe din ele fiind parazite pe plante şi animale. dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. având loc mai întâi plasmogamia. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase.cu talul unicelular. rupere pereşilor corpului de fructificaţie.171.ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------.

Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite. Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig.175). SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme. având aspectul unor şiraguri de mărgele.147. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului. 2 – eliberarea ascosporilor. Ordinul Perisporiales (Brysiphales). parazite intercelular. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin. printr-un proces de fermentaţie alcoolică. În condiţii nefavorabile. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate). apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină. asce cu ascospori.2 – tal unicelular. se înmulţesc prin conidii de tip Oidium. Asexuat.Produc boli la plante numite "făinări".Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii.5 – miceliu binucleiat. iar sexuat prin somatogamie. Ordinul Taphrinales (Exoascales). Prin maturarea Fig. 3. 3 – colonie -).175. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. Fig. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului. iar din P. grupează ciupercile cu miceliul filamentos. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie. Ordinul Plectascales. fiind ectoparazite . formată prin înmugurire. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi. 120 .173. Taphrina pruni (Fig. cd – conidiofori. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig.Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . – Aspergillus. producând deformări ale organelor.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei.Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ).7 – chlamidospor. adică hipertrofierea fructelor.173). măciucaţi sau ramificaţi (Fig. ciaviforme claviformina. celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori. În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule. produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare.Celulele miceliului sunt binucleiate. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre. 4 – ască. copularea conidiilor. Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie.4 – 2 – Penicillium. prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli. înmulţinduse. caracter după care sunt împărţite în ordine. ramificat. dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic. iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş. descompune hexozele. 6 – c – conidii fructe atacate.

T. Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori. păr. sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare. 2 – Verpa 1.176). care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. Phacidaceae. cu corpuri sporifere mari (Fig. primă vara.de tip periteciu. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei.1). Reuneşte ciuperci parazite pe plante. căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului. fag. cireş etc. cu ascofructul comestibil. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras).172. alcătuit din asce şi parafize. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. Tuberaestivum. cibarium. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun. de culoare roşie coral. asemănători cu tuberculi de cartof. Din fam. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul. Grupează ciuperci parazite sau saprofite. foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. tei etc. Fig. în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori.Peziza coccinea care are apotecii mari.brumale etc. fistulos. declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals. 121 . din fam. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. Din fam. prezentând numeroase alveole. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). producând strome colorate în roşu. Dasyscypha willkommii: Fig. cleistoteciile având fulcrele ramificate.făinarea frasinilor şi a altor specii.) răni canceroase.176. Stratul himenial. care susţine o căciulită de culoare brună. cu aspect de urechiuşe. f – apotecii.. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată.1 – Morchella esculenta.177. cu organul sporifer caracteristic. Ordinul Discomycetales. de culoare brună şi pedicelul scurt. care au corpul de fructificaţie un apoteciu. Ordinul Tuberales. având stromele de culoare portocaliu-roşiatică. CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate. numite: trufe. cupă. Ordinul Sphaeriales. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag). care formează strome brun-negricioase.177). N. diferenţiat în picior de culoare albă. Ascocarpii sunt globuloşi. galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen. se. Din familia Pezizaceae. Morchella esculenta (zbârciogul). întîlneşte Diatrype stigma. alun. de diferite forme (disc. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa). Helotiasceae.. în care se află ascele. Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. T. Ordinul Pyrenomicetales. bohemica. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. cu strome negre şi tari.2 – ramură cu cancer. iar Phyllactinia suffulta . glădiţa. la care ascele au formă de butelie. în pădurile noastre se întâlneşte.simple sau ramificate (Fig.

Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1. iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport. de scurtă durată. care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. rezultând 2-4 nuclei haploizi. 9 – bazidie cu bazidiospori. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar.178). După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. care prin creştere da naştere miceliului secundar. iar partea bazală. pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct. Cei doi nuclei din celuă se divid simultan. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). din care doi migrează spre vârful celulei. Bazidiile se pot forma direct pe micelii. 4-7 – creşterea miceliului secundar. se apropie şi are loc plasmogamia (P). ia naştere. rezultând 4 nuclei. caz în care se numesc holobazidii sau septete.178.179). 122 . Mai târziu. asemănător hifelor ascogene. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). După un timp.În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. cîte o anză (cârlig) laterală.Fig. fiind denumita fragmobazidii. formate din împletirea hifelor miceliene secundare. Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni. de lungă durată. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. dicariotic. depozitare.179. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig. care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. rezultând o celulă dicariotică. Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. urmată de alta normală. haploide. Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R). protecţie etc.bazidiospori. în urma unor modificări citologice. rezultă micelii primare. prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare. cu un singur nucleu este separată de.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. Baziddile pot fi întregi. cu celule uninucleiate. Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. cea superioară printr-un perete. un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar. În bazidiofructe. Capetele a două micelii primare (hife). nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori. fie în anumite zone fertile. dicariotic. 2 .secreţie. celule terminale. nucleul din anză ajunge în celula bazală. 8 – miceliu diocariotic. 3 – coptlarea a două 10).

1 – Polyporus hispidus. din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre. carpen.182. Hydnum repandum .. din care mai importante sunt.1–Clavaria aurea.meloşel). vb – velum parţiale. mesteacăn.ciuciulete (Fig. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze.000 specii.2–Polyphorus betulinus Fig. numită himeniu . ordinul este împărţit în mai multe familii.2–Hydnum repandum. formosa . grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig. Acest ordin numără circa 13. plop. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme. 2 – Fomes fomentarius . Ciuperca Cantharellus cibarius .2). pe care se dezvoltă o regiune fertilă. creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată. Familia Corticaceae. Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea . trunchiuri căzute etc. p – pileus. Familia Clavariaceae.180.barba ursului. C. dinţi sau ţepi. fag etc. cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste.botrytis. satana.s– stipes. pe care se află bazidiile. 3 – Merulius lacrymans Fig. C.2–B.1–Boletus edulis.lam–lame acoperite de himeniu.184. ramuri.1). După modul de organizare a corpurilor sporifere. şi produce putrezirea lemnului. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar. C.burete ţepos (Fig.1–Polyporus sulphureus. aparţinând la 4 ordine. coralloides .183.3). are 123 Fig.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii. Fig.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes). Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe. 18o.3–Psalliota campestris:m–miceliu.181.l8o. Ordinul Hymenomycetales. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior.

Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). Polyporus sulphureus(Fig. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig. crustă sau pălărie cu picior. cu bazidiofructul olivaceu şi B. cu latex alb.183). Ultima specie apare în grupuri numeroase. cauzând putrezirea albă a lemnului. de asemenea. care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. 2). pantherina (burete pestriţ). Coprinus atramentarius (popenchi). Se dezvoltă pe fag. de culoare roşie-gălbuie. are pălăria de culoare. Familia Polyporaceae. velum parţiale se rupe. De pe rizomorfe . de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie. nuc etc. Este o ciupercă comestibilă (Fig. zonată în inele anuale.181. A. Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). de culoare roşietică sau albă în tinereţe. numai în păduri. are pălăria de culoare roz-brunie (Fig.bureţi iuţi). Prin creşterea ciupercii. formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă. copită. pe soluri grase. ce creşte prin păşuni. producând putregaiul roşu.cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. prezintă pălăriia bombată. ciupercă de pivniţă). prezintă corpuri sporifere cărnoase.2). Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. 124 . margini de păduri. hulubioare. comestibile. La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa. cu bazidiofructele de culoare gălbuie. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar). prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. pitoancă). Famila Boletaceae. producând putregaiul alb (Fig. sub formă de copită. Dintre speciile de ciuperci toxice. Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie. dispuse radiar.182. la unele ciuperci. ulm. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe).185. are pălăria de culoare brun . stejar etc.. pratensis şi P. 1) şi creşte frecvent în paduri. Familia Agaricaceae.183. văcălie). Psalliota arvensis. are pălăria campanulată.181. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale. apoi devine dur. 182. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă. Polyporus hispidus (Fig. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. piperatus (iuţari . trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor. Fomes fomentarius (iască. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. numită velum parţiale. pajişti. (burete de casă. sylvatica . apoi negricioasă. reprezentând un rest al membranei velum universale.184. în special pe arborii căzuţi. tari.cenuşie. Genul Fomes are corpurile sporifere perene. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. Boletus satans (hrib ţigănesc. mămătarcă. numită vo1va. enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. Russula vesca (vineţică. cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes.1). pita pădurii.1). mult apreciată. moi şi de culoare cenuşie. cu picior.cit şi în ciupercării. are corpul sporifer peren. produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. phaloides (buretele viperei). are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar. L. În stadiile tinere. otrăvitoare. lăptuci). menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă.regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase. carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul. Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri. Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase. De asemenea.3). 2).184. se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu). Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile. Polyporus squamosus ( buretele păstrăv).care elimină picături de apă (Fig. unele pot fi micoritice şi mai rar parazite. albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. cu rol de protecţie al regiunii himeniale.1). alcătuind cortina. 3). P. Dintre ciupercile micoritice. denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei. Merulius lacrymans. iute (Fig. cărnoasă. Comestibile sunt. de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig. căpătând o culoare neagră la maturitate.toamna se dezvoltă bazidiofructele. pălăria şarpelui).2).183. care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare.l80. asemănătoare cu o pălărie. A. crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. hrib veninos). pâinea pământului). de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi. prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. Boletus edulis (hrib. moale şi gălbui în tinereţe.lutens de culoare gălbuie. pe partea superioară. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale.

185. de forma unei căciulite alveolate (Fig. sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile.184.1). învelite într-o membrană numită peridie.186. 1 – Amanita muscaria. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor).186. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate. 2 – A.1 – Russula sp.186. pergamentoasă şi tare. 5 – Phallus impudicus.Amanita caesarea (crăiţe.186.5). Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. 4 Scleroderma auratiacum. Fig.pyriforme. Lycoperdon gemmatum. 2 – L. reunite în 4 ordine: Tremellales. care execută mişcări higroscopice (Fig. Fig. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba.2). Familia Phallaceae. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie. Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos).4). de culoare măslinie şi miros de cadavru. Geaster hygrometricus (steaua pământului). 3 – Geaster hygrometruicus. Uredinales şi Ustilaginales.Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai). 3 – Cantharellus cibarius. care are corpul sporifer în primele faze subteran. are corpul sporifer la început subteran.3). burete domnesc). Auriculariales. Ordinul Gasteromycetales. 2 – Lactarius piperatus. care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig. Fig. cu solzi albi în partea superioară (Fig. Lycoperdum pyriforme (Fig186.185. iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă.caesarea. are corpul piriform. albe-brunii.186. apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi.Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac.2). 125 .

188).uredosor cu uredospori. cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. În ciclul biologic predomină miceliul secundar.187). infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. 4 – uredospori. Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie.a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. 4 – teleutosor cu teleutospori. 2 – picnidie cu picnospori. fiind saprofite. 5 – bazidie cu bazidiospori. fiind heteroice. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria. evonymi-capraearum. fel de pungi. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad). Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice. ci doar organe de sporulaţie. Uredinalele sunt endoparazite.Ficnosporii se formează în picnidii. Auricularia sambucina. Teleutosporii formaţi în teleutosori.heterotalie. binucleiaţi.din miceliul secundar. 2 – ecidie cu ecidiospori. heteroieă pe pin strob si coacăz etc. Ceraştium ş. Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. Fig. Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . 5 – teleutospori. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc. Ecidiosporii se formează în ecidii. Ordinul Uredinales. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. cu diferite tipuri de spori. dar cu bazidiile septate. Cronartium ribicola. 3 – ecidiospori.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele. 3 . 187. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig.formate din miceliul primar. Fig. S. numiţi şi spori de vară. cu bazidia septată. fiind unicelulari. din familia Malampsoraceae (Fig. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. Aceştia căzând pe sol. Bazidiosporii sunt haploizi. un. apoi germinează şi se formează probazidia. tăciuni şi mălură. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă. 188. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal. cinerea. Ordinul Ustilagineles. unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri.

foliaceu. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste. Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici. După teoria monofiletică. iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. simetrie dorsiventrală. fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. respectiv din algele roşii. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice. având aspectul unei tufe ramificate.). se află un strat de hife strâns împletite. Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate. Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina. Polyporus officinalis ş. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele.189. Lobaria pulmonaria etc). formată din hife strânse. unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită. au talul lamelar. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. după caracteristicele conidiilor.1). CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. acele şi conurile de conifere). Origine şi filogenie.) De asemenea. având talul de forme variate. Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia.modula. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda.a. în special. Lichenii sunt plante de talie mică. Structura. spre exterior. toxice. constituind un fel de scoarţă sau cortex. talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite. vizibile cu ochiul liber. În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe .(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. menţionăm: Cytospora Fusarium. În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante. Unele specii au în constituţia lor principii active.). Rhizocarpon geographicum). Importanţa ciupercilor. Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales). iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei. Anatomic. Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare. 127 . La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară.a. Lichenii frunzoşi. cu rol de susţinere. În cazul talului heteromer (Fig. Cetraria islandica. puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina. numite gonidii. Usnea barbata ş. Unele ciuperci sunt micorizante. care alcătuiesc stratul gonidial. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară. asca şi bazidia fiind omoloage.

B l89.189. 6 – Roccella tinctoria. înconjurate de miceliul ciupercii. Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. Cora pavonia. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu. formează un lichen – zonă gonidială. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. generând ascospori în asce.190. D – scorţă internă. Clasificarea lichenilor. la germinare. numite cefalodii. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. co parteneră.00 de specii. 2 – Lecanora sp. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei. te – teciu. tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa. din regiunile tropicale). Sorediile sunt grupe mici de alge. secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă. se – cortex. 128 . 4 – Xanthoria parietina. Ascosporii. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre. Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes.Înmulţire. a – apotecii. Pe talul unor licheni (Lobaria. 3 – Centaria islandica. 5 – Usnea barbata. când ciuperca fiind o discomicetă. Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. observa nişte umflături cu aspect de gale. grupate în apotecii (Fig. se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes. ri – rizoizi. go – gonidii. CLASA ASCOLICHENES Fig.189. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex. propagare de soredii sau separare de izidii. ep – epiteciu.2). zm – zonă medulară. numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig. C – medula. care numără peste 20. 1 – Cladonia rangiferina. Peltigera). După felul ciupercii din constituţie lichenii. E – rizine.

Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure. în scop medicinal (Centraria islandica). Parmelia. Dăunătoare sunt speciile. ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor. are talul foliaceu.mătreaţa brazilor (Fig.3) .lichenul manei. care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia. 190.1). Cetraria is1andica (Fig.).m. Rhizocarpon geographicum (lichen crustos). histidine ş. manoza.lichenul galben (Fig. pyxidata. folosite ca principii colorante. Alături de bacterii şi alge. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare. l90. lichenii sunt pionerii stâncăriilor. l90. Importanţa lichenilor. acizi organici. Usnea etc. Xanthoria parietina. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină.Ordinul Discolichenes.6). contribuind la formarea solului. 190. iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor.190. trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben. Ciadonia etc. De asemenea.lichenul renilor (Fig. ramnoza. acizi aminici. ciuperca având corpul sporifer un apoteciu. Rocela tinctoria (Fig. Xanthoria parietina . se întâlneşte frecvent pe stânci de granit.. Dintre cele mai frecvente specii. Usnea barbata . are talul fruticulos. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina. comun pe ziduri.4). enumerăm: Cladonia rangiferina . 129 . garduri. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne.cu tal fruticulos. Grupează majoritatea lichenilor. servind ca hrană pentru reni. în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină.a).5). întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră.lichen de munte. răspândite în toate mediile. Altă specie frecventă este C.

Cloroplastele au şi clorofila b. creşterea terminală. amintind de protostelul rinialelor.SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. alcătuit din picior. se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii. în general. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică. În dezvoltarea ontogenetică a capsulei. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. epidermă. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie.care îndeplinesc rolul rădăcinilor. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). dar care formează tot spori. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini. chiar elemente conducătoare. Sporul (meiosporul) generează. independentă. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. reprezentate printr-un parenchim conducător. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. faţă de clorofite. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. sunt fixate de substrat prin rizoizi. mecanice. partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). briosporii care reiau ciclul.Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite. Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice. Frunzişoare1e sunt simple.ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare. cât şi de cormofite. cu sau fără nervură. axial. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. alcătuit din picior setă şi capsulă. prin meioză. Gametofitul. numită spor o gem. generând planta. Sporogonul (sporof itul).). cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. numită corm. se formează pe tal şi sunt pedicelaţi. de pteridofite. Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. în special. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme. păduri etc. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare.191). La pteridofite. Ciclul de dezvoltare. Protonema şi planta. prin mitoze.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). deci rămâne un tal. diferenţiat în ţesuturi mecanice. de timpuriu. de scurtă durată şi dependentă de gametofit. dependentă de partea vegetativă. câte doi dintr-o celulă mamă. Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare. un muşchi diotic. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. cu anteridii şi arhegoane (Fig. a sporangilor (capsula) şi Fig. Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. cât şi cel cormoidic. La unele specii se poate diferenţia. iar în arhegon o singură oosferă. care reprezintă gametofitul.191. conducătoare etc. Rizoizii. Gametofitul talos. inclusiv). tipice. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . de origine epidermală.sporogonul. Gametangii. La briofite. Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. În anteridie se formează anterozoizi. Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. Anteridia şi arhegonul. În capsulă se formează. cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) .

7 – columela.5– arhegon. prin arhegoniofor. respectiv arhegoniofori. Fig. ramificate. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule.192. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant. numite anteridiofori. variat ornamentat. 3 – urnă. l– scufie. Cele peste l0. Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor. transv.amfiteciu şi alta internă sau endoteciu. Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. terminaţi disciform. Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed.6–capsulă deschisă. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales . Fig. În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere. B–secţiune longit. 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a). Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate.193. 131 . spori şi elatere. Hepaticatae şi Bryatae. 3 – tal femel cu arhegoniofori (g). 6 – arhespor.8–secţ. cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului.iar la Hepaticatae.000 de specii sunt grupate în 5 ordine. Marchantia polymorpha. în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase. s – stomate şi a – anteridii.7– elatere şi spori. 4 – apofiză. iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. capsula nu are columelă şi caliptră. 193). cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). Rizoizii sunt unice1uiari. asemănătoare unor bulbili. ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă. 2 – opercu.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. prin sporogon. 2–secţiune long.setă. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului. zonă în care se dezvoltă. Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor. 5. Clasificarea briofite1or. gametangii. prin anteridiofor. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon.

Sporogonul este diferenţiat în picior. Polytrichidae şi Buxbaumidae .Ordinul Jungermaniales. S. Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. 2 – sporogon mărit. având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă. Sphagnum sp. numite Fig. terminată cu un căpăcel numit opercul.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig. acutifolium. apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv. SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae. rizoid. a – rest din arhegon. însă la maturitate este ridicată de un pedicel. Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides. cu rol în diseminarea sporilor. Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini. cuprinde forme cu gametofit cormoidic. moarte. c – capsulă. un parenchim şi central elemente conducătoare. Unele celule sunt mai mari şi hialine. squarrosum etc. frunzişoare. cu un singur gen . iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. 3 – Mnium undulatum. format din celule mecanice. Bryidae . iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern. numite hialociste. setă şi capsulă.194. datorită mediului acid.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. Dintre speciile genului Sphagnum (Fig. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. transformându-se în turba. alcătuind peristomul. o – opercul.Capsula sporogonului nu are setă. mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. care are numeroase specii oligotrofe. Capsula este alcătuită din urnă.Sphagnum. numit pseudopodiu. 1 – Dicratum scoperium. sporogon.În cazul genului Polytrichum după epidermă. Andreaeidae. 4 – ps – pseudopodiu. leptoide. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. wulffianum. se carbonizează. ramuri şi frunze. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi . 132 . numită apofiză. Prin pădurile umbrite de la noi. mai dezvoltat la Pcalytrichaceae .194). cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. Hylocomium splendens. turficole. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici.hiroide. 2 – Funaria hygrometrica. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule.195.

Multe specii cresc pe sol. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. pentru combustibil şi ca îngrăşământ. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri. iar unii pe stânci. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri. Hylocomium splendens (Fig. Predominarea gametofitului. Polytrichum pe glob. este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase. adaptându-se. Mnium undalatum (Fig. anterozoizii ciliaţi. 195. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii. la mediul terestru. Pe solurile uscate. cu capsulă mare şi asimetrică. Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci. acoperită de o caliptră mare şi franjurată. altele pe sporangi. se întalneşte Polytrichum juniperum. Prin pădurile de conifere. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic.196. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer. cu pH acid. În pădurile de foioase. conservă grăuncioarele de polen. 195. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic. protonema filamentoasă cu cloroplaste. opercul. Ecologie. Briofiţele au un important rol ecologic. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. Origine şi filogenie . Sfagnetele. răspândiţi în variate condiţii de mediu. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae. iar capsula este 4-6 muchiată. Briofitele au legături §i cu psilofitele. frecvent se întalneşte Atrichum undulatum. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis.1) şi Eurhynchium striatum. pe soluri argiloase. de dimensiuni mici. 133 . Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. pe ramuri în descompunere. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . 195.196). Prin păduri cu soluri reavene. prin turba produsă în cadrul lor. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. în special în cele montane. moderat acide de pînă la acide.2). Se opercul. răspândire şi importanţă. Muşchi au o largă răspândire Fig.frânghiuţă (Fig.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase. cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. întâlnindu-se pe substraturi variate. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris.2).

7 zigot. Cormul are o structură morfoanatomică complexă. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed. Fig.trofosporofile. sau pseudodicotomic. întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive.frunze şi rădăcină. cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. grupate într-un cilindru central. mitoză generează embrionul. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar. numit stel.. fiind reprezentat mas. cât şi sexuat. Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. numit corm. În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. stoloni. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile.ce prin dezvoltare devine plantulă. Frunzele sunt de două feluri: mici. Cele peste 300. tuberculiform. rar filamentos. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. de scurtă durată.. lipseşte. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). 197). cu corpul vegetativ vascularizat. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. muguri tuberizaţi. până la câţiva metri. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. se succed obligatoriu două generaţii. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. 1 – corm. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ). numit corm. Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. care prin 3 – secţ. La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară). rar poate fi şi monopodială.197. 4 – sporange cu spori. desprinse dintr-un strămoş algal. Corpul este diferenţiat în tulpină. 8 – plantulă pe protal. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . cel mai adesea fiind taloidic. cu care începe gametofitul.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. în general. care prin germinare generează embrionul. tetrade de spori (n). 2 – lob foliar cu sori. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie. care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă.00 de specii de cormofite de pe glob. uneori lemnoasă. prin sor. cu dimensiuni de la câţiva centimetri. Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. formându-se pe protale monoice sau dioice.

pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă. Fig. Japonia. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze. 198. 2 – Asteroxylon. După gradul de evoluţie. Madagascar şi Florida. cu 10 specii arbustive. 199. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. Australia. 1 – Rhynia. întregi. în simbioză au ciuperci micoritice. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. sp – sporangi. Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. ramificat cu protostel. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor. uninervate. iar de pe rizom plecau rizoizi. pe care se găsesc frunze solzoase. Frunzele sunt de tip rnicrofil. organizare şi particularităţile ciclului biologic. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. Lycopodiatae. Rinialele au o mare importanţă filogenetică. 198. cu rizoizi în loc de rădăcină. frunze de tip microfil. Protalul este cilindric. eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. Fig.2 – 135 . La Rhynia (Fig. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). Hornea avea un rizom tuberculiform.2) posedă pe tulpini frunze mici. care au corpul diferenţiat în rădăcină. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. cunoscute ca fosile din Silurian. subteran. dispuse spiralat sau opus. rar bifide. Cuprinde primele pteridofite. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel. Dintre pislofitatele străvechi.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. situaţi în vârful ramurilor. Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale. actinostel şi sifonostel. tulpina şi frunze. Asteroxylon (Fig. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. 198.1). Ordinul Rhynia1es.

sempervirescentă . 200 Huperzia selego Fig.Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. 4 – În macrosporange cu macrospori. Lycopodiam clavatum . 3 – spor. grupate în 5 ordine . Pe protal se formează anteridiile. terminate într-o aristă fină. Ordinul Proto1epidodendrenales. Grupează numai reprezentanţi fosili. Selaginella helvetica: 1 – planta. este 9 – zigot. Huprezia selago. Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin. astăzi supravieţuind doar 7 genuri. cu humus de tip moder. Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. sesile. reavăn jilave până la 136 .pedicuţă (Fig.Gener sporofilă cu sporange. este o plantă semilemnoasă.10-11 – plantulă. 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide. Se1aginellales. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . dispuse spiralat.Lycopodiaceae. reavene până la reavăn jilave. indică humus de tip moder. supra sau subteran. După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul. Legidodendronales şi Isoetales). saprofit. L. Din germinarea sporului se formează protalul monoic. 4 – spor în curs de germinare.199). de formă tuberculiformă şi este incolor. pe soluri oligotrofe şi Fig. fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici. din Silurian şi Devonian.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. 8 – arhegoane cu oosfere. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig. molidişuri. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri. Au dominat Paleozoicul. 5 – protal. 3 – microsporange cu microspori. reprezentată de un protal monoic sau dioic. complanatur n etc. 200). cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera. Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). cu mai multe specii la noi. acide până la moderat acide. 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. f – tapet. i – ligulă. Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. (m). 201.

cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. cu frunze de tip microfil. cu frunze mici şi inegale. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere. creşte pe stânci umede. În urma germinării sporilor se formează protale dioice. dispuse pe 4 rânduri (Fig . Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente. la vârf cu numeroşi dinţi. ramificate dicotomie. Familia Selaginellaceae. având câte un sporange. iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate. de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris. cu 2 genuri actuale. dispuse altern sau opus.a.Isoetaceae. având la bază o anexă solzoasă. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. Selaginella helvetica . numită ligulă. calcaroase din regiunea montană. dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş. pe glob însumează cea 600 de specii. Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi. Are tulpină ierboasă.struţişor. Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer. Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. concrescute într-un manşon sau teacă. iar la noi fiind cunoscute numai două specii. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice. Ordinul Isoetales Are o singură familie .jilav-umede. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme.20l). 137 . subalpină şi alpină. Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. târâtoare.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele.

bospice de sporofile. 2 – tulpini sterile. creşte frecvent prin locurile umede. diferenţiaţi pe sexe. creşte în lungul văilor umede.202. E. prin germinarea sporilor. Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite. anteridii. Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni. în vârf cu spic sporifer. întâlnim la: Equisetum hiemale E.Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. 3 – sporofile cu sporangi. 8 – zigot ăn dezvoltare. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi. Sporofitul are în sol un rizom articulat. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. 3 – sporofilă cu tuberculi. Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. 5 – spor cu arhegoane. verzi. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile.cu verticile de ramuri la noduri. Are. cu rădăcini Fig. prinse de substrat prin rizoizi.Clasific are. 4 – spori. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. Tulpinile asimilatoare. Importanţă economica. de asemenea. coada calului (Fig. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 . 6 – anterozoid. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi. Equisetum arvense: 1 – Fig 203.La ambele specii. prin fâneţe şi culturi. se formează la germinare 2 protale dioice. pe terenuri nisipoase. 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse. Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ). Equsetu m arvense.coada calului (Fig.ramosissimun etc . indicând soluri cu exces de umiditate. tulpini fertile şi sterile. Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile. are şi el tulpini sterile şi fertile. palustre . formând fitocenoze. După împrăştierea sporilor.202). apar mai târziu şi au ramuri verticilate. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile.203). O singură tulpină verde. sterile. Equisetum telematia . sunt brunii şi neramificate. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale. nutritive de elatere desfăcute rezervă. asimilatoare.

care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. din care prin meioză se formează numeroşi spori. având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. La ferigi sporofitul este dominant. sectate sau lobate. este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. 204). alcătuind sori. 139 .Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. întregi sau incizate. cât şi arhegoane cu oosferă. fertil. de pe rizom. iar unele din cele tropicale sunt arborescente. Embrionul format după fecundare din zigot. compuse. Cele peste 10. acoperiţi în multe cazuri de induzie. iar protalul este anual. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. reprezentat prin spor şi protal. 204. unul verde. dând naştere la protale monoice. peren. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat. iar în sistemele mai noi în 8 subclase. unistrat la leptosporangiate. germinează. asimilator şi altul gălbui.clasificare. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc. numită induzie (Fig. Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede. Frunzele sunt de tip macrofil. În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen. Fig. frunze. steril. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. deci de scurtă durată. format dintr-o celulă epidermală. rar dioice la ferigile heterospore. verde şi pluristratificată. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. Sporangii sunt grupaţi în sori. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. Frunzele sunt macrofile. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. Răspândire. anual se formează o frunză cu 2 segmente. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. Sporangele are la exterior un perete gros. Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. având formă de lamă foliacee. prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. Aceştia. Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic. intrând la finele acestuia în declin. stoloni subterani. bulbile epifile şi fragmente de protal. în condiţii de umezeală şi de temperatură. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. fosile. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire. iar gametofitul este de scurtă durată. acoperiţi sau nu de o membrană. care apare prin pajiştile de munte.

lemnoase şi erbacee. Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate . Subclasa POLYPODIIDAE 140 . cu 2 genuri de ferigi străvechi.Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. răspândite în zona tropicală şi temperată.

pe dos cu sori rari. Dryopteris filix-mas . nuzi. acoperit cu rare palei 3. moderat acide pînă la neutre. de la protostel şi pană la eustel. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). dispuşi pe 2 rânduri paralele.ferigă (Fig 205). prin păduri şi stâncării. are frunzele dublu penat sectate.In pădurile noastre cresc numeroase specii. sectate . iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet. Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. moderat acide până la slab acide. sori rotunzi şi 141 . Ordinul Filicales. cresc Asplenium trichomanes (straşnic). 1. pe soluri reavene până la jlave-umede. acide. limba cerbului). are 2. în amestecuri.Phylitis scolopendium. amestecuri şi prin molidişe. 2. 2-3 penatisectat. purtând pe dos sori rotunzi. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana.2-5 penatisectate. rar întregi. lungi de peste 1 m.Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. cu sorii alungiţi. lamina lanceolată. Fig 206.Are sori nuzi. s-sori. cu troficitate scăzută până la ridicată. În locuri stâncoase. acoperiţi de o induzie reniformă. Dryopteris robertiana este o specie calco-filă. Matteuccia struthiopteris (spata dracului). cu structura cilindrului central variabilă. se recunoaşte după frunzele mari. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei.000 de specii.ruta muraria (ruginiţa). A. l). specie perenă. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). În făgetele de pe povârnişuri şi chei. pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare . este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană. În făgetele montane. care poate fi recunoscută după 1-planta.Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197.iarbă dulce (Fig 306. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. crăpături de stânci în pădurile umbrite. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede. specifică Fig 205. cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb. se întâlneşte pe văi. răspândita până în etajul subalpin. cu frunzele penatisectate şi sori mari. fără induziu. rotunzi şi confluenţi. dublu penatisectată. pe humus de tip moder-mull şi moder.Specia este comună în pădurile montane. Frunzele sunt de tip macrof il.Prin zavoaile de la gurile Dunării. cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă).Reuneşte ferigi. cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. 2).In aceliaşi condiţii ecologice. sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. cu rol în deschiderea sporangelui. în majoritate ierboase.calcicolă (Fig 206.Polipodiidele sunt izospore.foliola cu sori.sori cu induzie rasucita.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic. grupate în tufă. (solzi). cu induzie rudimentară.Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului). fără induziu. Cele aproximativ 9.

pe soluri scheletice. afânate şi cu umiditate ridicată.acoperiţi de un induziu în formă de scut. rar în cea colinară.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. pe soluri cu humus de tip moder. În zona montană. tăieturi de păduri. umede. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 . acide. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului).Se întâlneşte în feăgete şi molidişe. plantaţii şi în pajiştile montane.

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

4-con.In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri. ca si prin seminte cu sau fara aripa.Acele sunt tot câte două în teacă. 3-con mascul.3-flori femele.nana. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte.Arbore exotic. Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere. Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste.tisă (Fig 215). Conurile sunt mici şi ovoide. dispuse spiralat.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel.Arbore indigen cu frunze căzătoare. este un arbust dioic. 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig. 1-ramură cu frunze.Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase.communis ssp. caduce şi dispuse pestimat. 4-sămînţă.Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor. cu frunze aciculare. . Juniperus communis -ienupăr (Fig 214).zadă). Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele. având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală. iar rădăcinile emit pneumatofori. 148 . purtătoare a unui singur ovul erect.Din ordinul Taxales.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor. 213 ) cea externă). Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori. uneori gigantici. Pinus sylvestris: Fig 213.Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril. Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste. . cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212. la noi creşte spontan specia Taxus baccată .Vegetează la limita superioară a molidişurilor. Larix decidua (larice.Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12).asemănătoare cu ale pinului silvestru. pungente. În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. introdus la noi în scop decorativ.In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J.. cu frunze aciculare şi conuri mici. familia Taxaceae. cu frunze semipervirescente. pe stâncării calcaroase. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră.2-floare masculă. dar numai câte una sau două. pe ramuri nutante. specii din genul Thuja şi Cupressus. dispuse câte 3 în vesticii.

Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă. 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă.tulpină de plantă femelă. 2-2A . formare a unui endosperm secundar. 149 . fără canale rezinifere. cu frunze aciculare . uninerve . Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216. Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide.4 floare femela. prin sământa. rar liane. iar perechea superioară devine cărnoasă.Cele femele au carpela fertila (terminală). aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice. fără canale rezinifere. Este un arbore dioic. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora. un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului.Fig 214. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare.floare mascula. Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. deci reprezintă giranosperme evoluate. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară. cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase.ramura cu flori mascule. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. la bază cu un periant rudimentar. aparţinând familei Ephedraceae. fiind singura parte netoxică. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun. început de dublă fecundatie. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic. Tisa are un lemn foarte valoros. cu frunze variate ca formă. sunt caractere ce le apropie de angiosperme.Apare un început de ovar. alcătuit din mai multe bractei. cu un perigon redus. înconjurată de câteva perechi de solzi sterili. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege. cărnoasă. jud. 6sect long. polenizarea prin insecte. Vrancea). prin floare femela. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6). 4-floare femela Fig 215. 3. 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula. 2. fiecare floare cu câte o bractee. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei. 5 . Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. 5-sect long. jud.

a ovarului şi a seminţei închise în fruct. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul. opus sau în verticil. o au gnetatele. Cycadales. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor. floarea 150 . cu cilindrul central un eustel până la atactostel. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales. dispuse pe tulpini altern. Frunzele au forme şi mărimi diferite. 136). au determinat modificări morfo-anatomice. probabil chiar mai înainte. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. rămuroase şi fasciculate.Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta. protejândul dând naştere în evoluţie la pistil. în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta. Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor. argumente în acest sens fiind. Pinofitele cele mai vechi.Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul. cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae. liane).). de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. care sunt cele mai evoluate gimnosperme.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble. Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului.000 de specii. Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate. arbuşti. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii.Pot fiŞ întregi. formele de tranziţie. pteridospermalele. din ovarul căruia a rezultat fructul. Lathraea. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. Cordaitales. lobate. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. sectate şi compuse. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori. din lipsa fosilelor mezozoice. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae.IV pag.formând fitocenoze.Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor.O poziţie aparte. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă.a.şi leptosporangiate. Origine şi filogenie. cât şi ierboase (anuale şi perene). Rădăcinile pot fi pivotante. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate. peste 10. În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. evoluând paralel cu ferigile eu. Orobanche ş. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate.

la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). Caryophyllidae şi Asteridae. simetrie actinomorfă. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171.. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. drupe). apocarp. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. gineceul. variabile ca număr. De regulă. A. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. Pe baza caracterelor morfo-anatomice. frecvent pe tipul 5 sau 4. serologice etc. Dilleniidae. cu cilindrul central de tip eustel. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. rar bicolateral şi dispuse concentric. cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys). cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată. L. numărul mare de stamine. cotiledoanele lipsesc. achene. Rosidae. apărute în Jurasic. cu un singur cotiledon. La Viscum.000 genuri cu aproximativ 300. flori unisexua te. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. ovar sincarp inferior etc. rar sincarp. Aristolochiales. fructe de diferite tipuri (folicule. La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu. Nymphaeales şi Papaverales.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul). stamine şi pistile libere. lemnoase şi ierboase. Cele cea 10. Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. cu aspect de con (familia Magnoliaceae). dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. adoptate şi de botanişti români. Embrionul are două cotiledoane. Frunza este de forma variată. Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii.C ronquist. bace. Zimmerman n).G. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. cu numeroase petale libere. excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. Ranunculales. angiospermele. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). rar zigomorfă. Obişnuit. obişnuit. solitară. 151 . atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae. biochimice. policarpelar. cu 58 de ordine.sau hemiciclice. menţionăm: periantul format din elemente libere. la care fie s-a redus sau sunt concrescute. zigomorfe. Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. rar 2. Takhtajianşi W. Cuscuta etc. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. Clasificare. cu 19 orine. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae. Piperales. diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. raspândite pe tot globul.policarpicelor primitive este bisexuata. florile sunt diplochlamidee. Hamamelidae. subtropicală şi tropicală. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. capsule . Liliiadae şi Arecidae.000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii.000 de specii lemnoase şi ierboase. După sistemele mai recente de clasificare (A. cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă. Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor. de regulă peţiolată.

M. Japonia. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum. de exemplu: Magnolia acuminata. pe tipul 3. Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3). dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive. bogate în uleiuri volatile. camphora (arbore de camfor). Asarum europaeum .) lB. Au frunze mari. Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C. iar din fructe se extrage uleiuri eterice. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. cu flori ciclice. unisexuate sau bisexuate. Florile sunt mari. cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua. după formula florală: @P∞A∞G∞ . cu 6 loje. Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. M. rar persistente. cu înveliş colorat. Din cele 200 de specii. Capsula este globuloasa. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice.Fructul este o bacă sau drupă.2-diagrama florală. vii si semanături. caduce.lAfloare (secţ. fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale.actinomorfe sau zigomorfe. grandiflora. C. clematitis . genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi. Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase.floare (secţ. Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea).Dintre familiile cuprinse în acest ordin. 3+3G(6-4). capsulă. cu dispoziţie ciclică. cu humus de tip mull. simple. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri. stelata. cu frunze persistente.a.long.mărul lupului (Fig. M. unii din ei cultivaţi şi la noi. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave. kobus ş. tufărişuri.Frunzele sunt mari cordate sau peltate. Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare. alterne. Fig216.Asarum e uropaeum:1. spontane în regiunile calde.răspândit China. lung peţiolate. indicând un grad de superioritate. La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă.Aristolochia elemaţitis: l-planta. A. coriacee. cu rizomi şi rădăcini adventive.). multispermă. cu formula florală*%P(3)A6+6 .213) se întalneste prin lizere. având numeroase stamine şi carpele. dispuse spiralat pe un receptacul alungit. Familia Aristolochiaceae include plante ierboase. piperul lupului (Fig 217). menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae. stipelate. dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi.217. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele. Fig. rar lemnoase.Acest ordin cuprinde o singură familie. Florile sunt mici. nediferenţiat.pochivnic. natante sau 152 .long. nuculă sau bacă. pe soluri cu troficitate ridicată. bisexuate.fruct.

se apropie si este înrudit cu magnolialele. băţile Crapina. peţiolate sau sesile. 1A. apocarpie ş.Florile sunt mari.) şi alcaloizi (aconitina. de mere efect peisagistic. simple sau compuse. în majoritate ierboase (perene.fruct corolă. de asemenea. a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc. creste în apele calde. alcătuind. variate ca formă. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare. formează fitocenoze întinse. anemofilă rar ornitofilă. cel mai adesea bisexuate. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium). termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar. în mod spiralat. spirociclie. ocrotit. rar opuse (Clematis). N. fie diferenţiat în Fig 219. Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae.Formula florală este: P3+3A ∞G∞ . bisexuate. ciclic sau hemiciclic. 153 . decozina.In Delta Dunării. heleborina etc.. originar din bazinul Amazonului. Helleborus purpurescen Fig 220. sunt multiple. Floril e sunt viu colorate. Tro11ius europaeus caliciu şi 1. Staminele şi carpelele sunt numeroase. dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale. Ordinul Ranunculales Prin polimerie.folicule.emerse.Fructele de regulă. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. numita fovea.La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. Frunzele cu sau fără stipele. Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae.plantă.thermalis (dreţe. este mai frecvent decat cel alb. libere şi dispuse spiralat.Embrionul este mic si are doua cotiledoane.Clematis ). alterne. Jijila.a.Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii. Nuphar luteuro (nufărul galben). fitocenoze. lotus var. un nufăr cu frunze foarte mari. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb). bace. achene. lotus). În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia.

pepiniere şi în semănături.222. iar florile sunt zigomorfe.).Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. În pajistile montane. Prin locuri mlăştinoase.Isopyrum ţhalictroides .Planta este ocrotită.bulbuci de munte (Fig 220. Subfarailia He11eboroideae.Flori relativ mari. albe-galbene (A. 1. dispuse în raceme.1). prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule). vulparia).dezonina s. se întalneşte Caltha palustris ssp.a. jnepenişuri. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale.lucioase.Ranunculus ficaria (3).). Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede. Actaea spicata (orbalţul). cu humus de tip mull. 2-fruct multiplu Fig. 2afucte. toxicum. 3 -Ane mona nemorosa. A. anthora). pe langă pîraie şi zăvoaie.cu flori mari. avand flori mici. neodorante. A. 3b-diagramă florală. laetacalcea calului (Fig 221.1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere. cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul. iar fructul este o bacă neagră. tauricum.Unele specii au flori galbene (A. violete sau purpurii (A.spanzul (Fig 219). cordate si magini dintate. galbene.Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate. albe. purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. Isopyrum thalictroides. cu Fig 221. cu tepala superioară sub forma de coif sau cască. are numeroase specii la noi..a.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal. 3a-fruct multiplu. Caltha palustris ssp. 154 . laeta (1). spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag). se întalneste Trollius europaeus. Prin liziere. Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii. pe soluri cu troficitate ridicată. la folicule . apare mai frecvent în subzona fagului. indicand acumulare de humus.găinuşi (Fig 222. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus. este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane. Helleborus purpurascens . pe stancării. 2-Ane mona ranunculoides. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa. moldavicum s. liziera pădurilor. mull-moder şi reavan-jilave. frunze mari. dar cele mai multe specii au florile albastre.

transsilvanica .trei răi (Fig 223.Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă. cu frunze opuse.221.1). mari. Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222. În pajiştile uscate. este o plantă perenă. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi. În zona de munte. Clematis vitalba (curpenul de pădure). altele sunt toxice pentru animale. ficaria grausor. fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară. galbene-aurii si frunze sesile. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază. spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală.3). se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului.Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. . cu periant din 4 (rar 5) foliole.gălbinele de munte (Fig 224. terminale . cu florile mov-purpuriu. imparipenate. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă. cu flori solitare. transsilvanica (2) Fig 224. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară). începand de la campie şi pană în zona montane.(omag).crucea voinicului (Fig 223. cu lacinii liniare. iar prin păduri. cu flori mari. specie stoloniferă. viticella. cu lacinii îngust liniare. albastre-violet. este un endemism carpatic. carpaticus . Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă. peţiolulate. vernală. livezi. Aquilegia (căldăruşe). bdiagrama.păştiţa albă (Fig 222. deci întalnim fenomenul de heterofilie.piciorul cocoşului (Fig. palmat-sectate. cu florile de culoare galbenauriu. cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi. primăvara timpuriu. 155 .Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . cu cate 3-9 foliole. Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator).Se recunoaşte după frunzele bazale. avand frunzele lobate şi florile albastre. 2Ranunculus carpaticus: a. C.Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului). R. se intalneste Pulsatilla alba (deditei). u:ntisor (Fig. lung peţiolate. cordat sau reniform. începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană. adunate în inflorescenţe cimoase .3). Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. este o liană. Importanta ranunculaceelor. tufărişuri. este o specie perenă.Specia este răs-pandită în pădurile montane. Multe specii sunt utilizate în scop medicinal. caracteristic pentru făgetele carpatine. penat sectate. are frunze tot trilobate. Aco niturn sp. sunt cultivate în scop ornamental.poliachena . cu un verticil de 3 frunze. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată. lung peţiolate. frecvent este R. H.224. Ranunculus auricum (1). 1).Flori albe sau verzui albe.Fig 223.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii. Consolida (nemţişor) etc. frecventă în toate pădurile.2). Hepatica nobilis . Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale.nemorosa . Montana. Hepatica nobilis (1) şi H.2). prin chei. se recunoaşte după frunzele trilobate.2).Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar. A. cu limb rotund. amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri.

Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase. cu frunze simple sau compuse. Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate. Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. c ramură cu spini. b.Berberis vulgaris: a .Florile sunt actinomorfe . Se recunoaşte după frunzele persistente.225. Fig. pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate.dracila (Fig.fructifera. K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule. d-diagramă florală. este un arbust spinos. Ordinul Papavera1es 156 . Berberis vulgaris . Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta. originară din America de Nord.Creşte în special în etajul colinar. Mahonia aquifolium (mahonie).ramură floriferă. alterne. caduce sau persistente. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune. se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. rar ierboase. imparipenatcompuse. Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia. trimere . de regulă arbuşti.225).

rhoeas (mac roşu de camp). Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere. la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior. Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează.diagramă. P. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii. in special pe calcarele din zona montana. actinomorfe sau zigomorfe. este o specie perenă. neutre Fig 227.226). frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F.In pepiniere si lizire.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. Vaillantii (fumurita). stancoase. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice. vernală. somniferum. cat şi din punct de vedere biochimic.Androceul 157 . lasand impresia a două majus a . Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent.Chelidonium două mănunchiuri de cate trei. cu frunze divizate. Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă.Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. sferic. dubium (mac alb). Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo .orientale (macul turcesc). şi embriologic. rar indehiscent. P. c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. reprezentanţi lemnoşi.Fructul este o capsulă. cu una sau două petale pintenate. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi.rostopască.Intreaga plantă conţine latex portocaliu.În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei).226.buruieni segetale şi ruderale.4G(oo -2 ) .227). 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi. cu nectare şi staminele grupate în Fig. Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta. fără stipele. frecvente prin locuri cultivate si ruderale. nigelariţă (Fig. Fructul este o capsulă silicviformă. P. Corydalis bulbosa: 1-sect. sunt mici.solida are tuberculul. hybridum . bisexuate si cu numar variabil de elemente.Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse. capnoides. pe soluri jilav-umede. 3-fruct. cu canale laticifere şi latex incolor. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate.Larg cultivată este specia P. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig. avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi. folosită în scop medicinal şi alimentar. Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi. cu frunze alterne. predominant. iar ca specie ornamentala se foloseşte P. colorat în alb sau portocaliu.Se recunoaşte după tuberculul gol în floare. frecventă în păduri. zigomorfe.cu flori galbui-albe. cu frunze sectate. În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum. cu flori ciclice. prin pînă la moderat acide. Chelidonium majus . compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. 4. Florile grupate în inflorescenţe racemoase. lobate sau sectate. cu frunze alterne. stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) .sect prin tubercul C . C. in general nestipelate. Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere. iar corola consta din 2 cicluri de petale. creşte prin locurile umbroase. bogat în chelidonină şi berberină.

ramurg cu fructe şi frunze. Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti.Nu are reprezentanţi în flora noastră. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2). U. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii. unisexuate sau bisexuate. Magnoliales. cu un număr variabil de stamine şi carpele. achenă. C. Gineceul este apocarp pană la sincarp. cu fructul drupă.Invelişul floral poate lipsi sau este simplu. Frunzele sunt mari. adesea asimetrice. Introduse în scop ornamental.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee. lung pedunculate. orientalis şi P.x hybrida (platan). păroase.Ovarul este superior sau inferior. masculă.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar. 5-fioare fascicule (glomerule).Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic . apropindu-se de ord.Florile sunt bisexuate sau unisexuate. Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri. creşte în Banat şi Oltenia. prin parcuri.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. minor ulm de camp (Fig. răspândite în regiunile calde.În scoarţă au fibre liberie ne lungi. răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin. cu ritidom neted care se desface în placi mari. stipelate. iar polenizarea este anemofilă. grupate în inflorescenţe cimoase. cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. C. ale cărui specii sunt arbori înalţi. din 6-4 elemente. Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină). specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană. achlamidee. adesea simple si stipelate. din care cităm: U. australis (sambovină). se întalneste Platanul occidentalis. occidentalis este introdus în scop ornamental.228). Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată. Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive.este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae).Fructul cel mai adesea este o samară. P. cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute. rar haplo sau he-terochlamidee. cat şi de rosacee.). Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. palmat-lobate. iar florile sunt apetale. polimere pană la tetramere. Rîrşova. cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate. Greci. cu Fig 228. format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură. sepaloid. ciclice. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri. cu frunze alterne sau opuse. cu frunze alterne. Florile sunt mici. Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 . Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii. monoici. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor. glabra (montana) .ulm de munte. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate. rar drupă.Platanus . Cheia etc.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme.

cu frunze simple. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară. volubilă.au laticifere nearticulate. Humulus lupulus (hamei). tufărişuri. întregi. lobate şi creşte prin zăvoaie. iar cele femele toamna. în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. nigra (dud negru). Prin aparatamente. cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde. Din Boehmeria nivea (ramie). stipelate. cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 . mult redus la cele femele. cu 2-3-6 carpele şi ovar infer. alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus). reunite în inflorescenţe cimoase. În liziere.La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). se extrage fibre textile de mare rezistenţă. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. ♀P5G(2) .Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului. cu frunze simple sau compuse. ♀P5-4G(2). receptaculul sau axele inflorescenţei. cu periant nediferenţiat. fără laticifere. pe soluri cu troficitate ridicată. obişnuit monoice. cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii. simple sau compuse. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. este plantă perenă. prin liziere. răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. rar arbuşti. formand amenţi.Florile sunt unisexuat monoice. pendule. sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura). cu. frecvent penat-lobate. reunite într-un fruct fals şi compus. conţinand lupulină. uneori protejate de un periant. plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică). iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă. bogate în resturi organice. cu fibre textile iar organele. avand faţa superioară a frunzelor scabră. În sudul ţării. ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe. Filogenetic. la care participă perigonul (Morus). persistente. prevăzute cu o cupă.Formula florală este: ♂P5A5 . alterne. rar lemnoase. închizand în interior numeroase nucule. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei. Fructul este o achenă. Pe terenurile. stipelate.duda sau soroza . Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. întregi şi persistente. cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 . frunzele mari. Florile sunt unisexuate. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite.Periantul este alcătuit din 5 elemente. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine.Reuneşte arbori şi arbuşti. plantă tropicală.este comstibil. rar lipsă. (păduri de luncă). dispuse altern.La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar. grupate în cirne sau raceme stranse.La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea. Fructul . pentru garduri.Florile femele sunt situate la varful axelor. alterne. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara. frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa).cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase.Florile sunt unisexuat dioice. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul). vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi. Familia Urticaceae Include plante ierboase. uneori concrescute .Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . alcătuit din 4-lacinii. cu frunze căzătoare mai rar persistente. se presupune că fagalele. vii şi în scop ornamental. Florile sunt unisexuat monoice.Periantul este simplu. Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. ulterior şi în scop medicinal. stipelate. Familia Fagaceae Cuprinde arbori. şi lemnul are multiple întrebuinţări. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent.

♀P3+3G(3).Cupa provine din proliferarea receptaculul. Fagus sylvatica: 1Fig 330. auriculate. Fructele sunt achene.Prin simplificare.diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. liniari şi nepeţiolaţi. 3 floare fem hibrizi.pauciflore. 2. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore. cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299. taurica.floare femela. fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei. trimuchiate . prevăzută cu solzi sau ţepi. înconjurate de o cupă lemnoasă. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii. caracterizează prin muguri fusiformi. orientalis (fag oriental. liniari şi spatulaţi. iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului. 160 . În pădurile din sudul ţării. inflorescenţe mascule globuloase. eliberînd 2-1 achene (jir). în procesul evoluţiei. Genul Fagus (fag) se. Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. sporadic mai apare şi hibridul F.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar).Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv. F. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 . marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. alcătuind făgete pure. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve. 2-floare mascula. poate fi recunoscut după apendiculi cupei. Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula. Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute. de caucaz). 31. Castanea. foliacei. atat dicaziile amenţilor masculi. Larg răspandit. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica. care are apendiculii cupei subulaţi.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi.

1 . con cu fructe. amenţi tomentoşi. Ilex . iar la Carpinus achenele au o aripă. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. relicte glaciare. cu bacterii. Castanea sativa (castanul comestibil). cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent.Amentii masculi se formează din anul precedent. Dintre speciile mediteraneene. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă.Alnus glutinosa: . formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă.Carpinus betulus.Fructele. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi. Corylus sau la florile femele la Alnus. se mai întîlnesc două specii. aşa cum 161 . Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. Florile mascule au doua stamine la Betula.gorun (Fig. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi. care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase. Q. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti. în special în turbării. Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate. cu lujerii glabri şi verucoşi. .230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică. neauriculate şi ghinde sesile.ament femel. În Carpatii Orientali. 2.Betula pendula. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii. Q. concrescuţi. La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă. frainetto (gîrniţa). iar cei femeli în anul înfloririi. coccifera etc.3.pubescens (mesteacănul pufos). În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232. întalnit si la noi. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. creşte prin locuri umede.Corylus B. Q. ♂P2+2G(2) . avand ramificare sirapodială. caracteristica. apare Fig 232. pubescenţi. este un arbore mediteranean. Q. prevăzută cu apendici ţepoşi. subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare. Q. Q. etajului subalpin. A. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. susţinute de o bractee lobată la Alnus. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara. 6achene. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti.Fig 231. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4). Betula.Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). Betula. Genul Betula (mesteacăn). cu lujeri anuali avellana. cat şi staminele ramificate. cu frunze sempervirescente. În zona montană. incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A. amintim: Quercus suber (stejarul de plută). pedunculiflora (stejar brumăriu). iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase. 3. Q. cu stipelele caduce si dispuse altern. iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi. 2B-fruct.petraea.3). sunt achene sau samare. pubescens (stejarul pufos).ramură înflorită.

Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i.Polenizarea este anemofilă. afară ieşind doar stigmatele roşii. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar.Are flori unisexuate. 162 . sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile. avand achena cu o aripă trilobată. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri. arbore cu ritidom brun întunecat. S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase. Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România. la maturitate de culoare neagră.ramură cu flori femele şi amenţi masculi. dure.Florile femele au doua carpele şi ovarul infer. maxima este cultivat prin parcuri.nucul (Fig.carpen (Fig 232. în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni. lobul median fiind mult mai mare. spontan în Banat. adanc brăzdat şi fructe sferice.floare femelă cu hipsofile (D. dispuse altern. 5drupe false. cu flori unisexuat monoice. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. care apar din muguii axilari ai anului anterior. Oltenia. nigra (nucul negru american).sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6. 25-3). 4.b) şi perigon (I-III).aici având limita sudica a arealului mondial. Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus. Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae.7). uleiuri si substanţe aromatice. alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole. cu înveliş exterior cărnos indehiscent. frecvent în pădurile din zona deluroasă.Speciile conţin taninuri. fără stipele. Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. S1. C. Fig 233 Juglans regia: 1. care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina. Pe suprafeţe reduse. colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat. evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant. 3. cu frunze imparipenatcompuse. Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca). Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte. Juglans regia . Genul Carpinus are la noi două specii: C.2).1). specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă. 6.este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. orierrtalis (cărpiniţă). nana (mesteacăn pitic).floare mascula văzută din spate. C. iar C. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi. iar cel mai cunoscut la noi este. a chalazogamiei şi prin structura florală. betulus. 2-floare mascula din faţă.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232.

Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane.La fel. R. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării. 1-Ribes rubrum.Ramurile sunt spinoase.2). folosite în stare proaspătă sau preparate. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes. pe stîncării.agriş (Fig. sau roşcată. pentamere.Flori alburiu galbene-verzui. Florile sunt dialipetale. bace roşii.rubrum -coacăzul roşu (Fig. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. are bacele roşii. suculente. iarbă de urechi). 2-R. cu un rizom napiforrn.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate.inodorus (iasomie.petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre. lamaiţă). Ph. R.234. bisexuate si fructul folicula. coronarius. Ph. obişnuit bisexuate.235). creste spontan în pădurile montane. androceu cu stamine libere (dialistemon).Fructul este o bacă globuloasă. se întîlneşte prin pădurile montane. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase. răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii). ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride. cu ovar super sau infer.aplpinum (coacăz de munte). 163 .1). latifolius. se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane. adesea fiind cultivat pentru fructele sale. R. cu peste 150 de specii arbustive.nigrum (coacăzul negru). Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph.umede si stancoase. gros şi frunze cărnoase. cu caractere bine conturate. cu androceul din mai multe verticile de stamine. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă. adesea pubescentă sau glandulos setoasă. bogate în vitamina C.Se întalneste prin păduri şi tufişuri. frecvent cultivat pentru bacele negre. R. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată.234. gălbuie. solitare sau cate 23. uva-crispa: A-floare. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. cu gust acrişor.Dintre reprezentanţii mai comuni.aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental. Ribes uva-crispa . prin locuri umbroase. R. rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar. adesea redus la 2-1 cicluri. Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate. văi umbrite şi umede în zona montană.

Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga.1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides.verde-gălbui. Pe stancării. încat formează mici pajigti pe stâncării. cu un periant sepaloid.luteoviridis. cu petale palid-galbene. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa).Obişnuit. frunzele sunt dispuse în rozete. stellaris si S. pentamere. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă).237.Florile sunt bisexuate.iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană. cu petalele forilor de culoare roză. din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere. 5. marmoreum. În zona montană. androceu din 5. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene. 255). telephinum (fabaria).Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte). ruthenicum.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. av and florile galbene. cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii. Fig 236. paniculata.Sempervium montanum Fig.3. Toate speciile sunt foarte decorative. cu periant dublu.Saxifraga paniculata. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S. În etajul subalpin şi alpin.Numai pe stancării calcaroase se întalneste S.Fig 235. cu o inflorescenţă corimboasă.4-partit.Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob. cu petalele albe sau purpuriu punctate. pe stancării calcaroase creşte S. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari. cuprinzînd 3-11 flori stelate. 164 .verzişoara de munte (Fig. Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă. Pe lînga paraile montane creşte S. cu florile roşii. S.rar 3-5 carpele.adesea unite. mai rar altern sau opus. cuneifolia. cu rozete de frunze grase. prin păduri si stancării se întalneste S.

Florile sunt dialipetale. bisexuate. 2. -Sorbus. avand frunzele cu stipele perechi.secţ prin floare la Spiraea. nucule. adesea reducandu-se la 2. cu androceul din mai multe verticile de stamine. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. pentamere. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. concavă sau urceolată. Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii. Fructele pot fi multiple.diagramă. lemnoase şi ierboase.prin floare la Prunus. unicarpelare etc. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi.La formarea fructului participă adesea şi axa florală. care poate fi convexă.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste.Din cele cateva familii existente pe glob.cicluri. prin floare.eu poziţie variabilă. bace. stipelate. acoperite cu peri glandulari.Fructele sunt de tipuri variate: folicule. Fig 238.diagramă. fructe multiple etc. în funcţie de axa florala. Flori actinomorfe. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae. persistent si corolă din 5 petale libere. dar cea mai cunoscută este D.Polenizarea este entomofilă. drupe.prin floare la Rosa. 165 . ordinul se apropie de policarpice. 4. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig. cu caliciu simplu sau dublu.diagramă florală. În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera. l. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase.238) . În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul). care are o rozetă de frunze. cu frunze alterne. bisexuate. 3. rar anemofilă. simplesau compuse. 2secţ.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine. rotundifo1ia (rouă cerului). Ordinul Rosales Prin staminele numeroase.diagramă florală. false.secţ. secţ. 4.

Hibridul S. În parcuri se cultivă numeroase specii exotice. 5. Subfamilia Spiraeoideae. prin floare. creste prin locuri umede. Rubus idaeus:1. 2.ramura cu flori si fructe. tipul de gineceu şi fruct.fragment de lastar. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). dispuse în corimb. Rosa canina: 1. cu flori mici. cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2.văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari. Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 . fiind foarte decorativa. S. Fructul este de tipul foliculei.carpela cu stilul paros. Aruncus dioicus (vulgaris) .sect. albe. Rubus hirtus : 1.cuprinde cel mai adesea arbuşti.sect prin floare. 2.Fig 239.japonica etc. familia se împarte în 4 subfamilii. 3. douglasii. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav.ramura cu Frunze. prin fruct Fig 240. chei. 3. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana.diagrama.receptacul cu caliciu persistent.sect. Potentilla alba: Planta si fruct flori.barba popii. Fig 241. dintre care mai frecvente sunt: S. 4.ramura cu Fig 242. vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. După forma receptaculului. 2.

243. avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta).zemeurul (Fig. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin. trandafir). florile au culoare brun roşcată.. Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. G. hirtus . montanum (cerenţel de munte). palma te sau penate. cu fructele cilindrice şi alungite. cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar.şapte degete. crescand pe soluri oligotrofice. P.viu colorate.fragul de pădure (Fig. R. cu frunzele trifoliate. făgete şi amestecuri. cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul. sunt specii ce apar în lungul parailor. Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere. spinossisima etc. alba. foliole. Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. 3-multifoliate. aleppicum. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş. Potentilla micrantha (făgurel). cităm: R.Formula florală este următoarea: *K5. creşte în toate pădurile din etajul forestier.măceş (Fig.mur (Fig. iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat. Prin locuri umede.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti. uneori prin culturi de paioese.alpina (trandafirul de munte).Creste în pădurile termofile. viridis prin: stolonii mai lungi. 239). iar receptaculul este convex. în mod frecvent apare P. Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene. se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe.240). parchete.este globuloasă. 167 . Planta creşte în pădurile xero-mezofile.Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat. lanceolate. vesca. alnete. Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti. indicand soluri tasate. Fructele sunt poliachene sau polidrupe. argentea (scrantitoare ) . frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă. G.241). jnepenişuri şi în etajul alpin. 242). recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră.orimbifera. Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere. se identifica după frunzele cu 5. frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior. Prin zăvoaie şi luncile raurilor.244). cărnos (fraga) şi comestibil. F.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie. Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P. mătăsos păroase şi florile albe. gallica (răsură). lăţită în formă de vagină. deosebindu-se de F. canina . viridis (fragi sau căpşuni de camp) .sclipeţi (Fig. Rubus idaeus . G. înrădăcinandu-se de la noduri. cu caliciul lipit. abundă în tăieturile de pădure. R.Florile sunt mari. cuprinde cu predilecţie specii ierboase. la fel şi R. margini de păduri.este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu.Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii. frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă.Fig. R. F. Fructul. Genul Potentilla.rivale (căltunul doamnei). acide. în molidisurile subalpine. alcătuind un fruct fals -măceaşa. Caesius (murul de zăvoi).palustris (Comarum palustre) . putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P. batătorite. reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi. 5+5C5A G. cu frunze compuse.fraga. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior. în special în cele de cvercinee. se întalneşte R. galbene şi cel mai adesea solitare. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate.

la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos. monogyna . M. cu ramurile fără spini.In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. cu ramurile spinoase. In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P. creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică. pentagyna. 2. cu fructul fals.păducel sau gherghinar (Fig. sylvestris. are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus.dinţii terminali foliolei mijloeii. 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane. Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti. Pyrus (par).Fig 243. Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. originar din Siberia.măr pădureţ (Fig.diagramă. M prunifolia.Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. Fructul (para) conţine în pulpă sclereide. spectabilis din China. drupacee. cu frunzele mai alungite. domestica (măr) are origine hibridă. Genul Crataegus cuprinde specii arbustive. C. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. la noi spontan si larg răspandit fiind M.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda. P. elaeagrifolia (păr argintiu). 3-viridis. 4. are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri. cominunis (par). M. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse.245). Japonia etc. Fragaria vesca: 1 -fruct. roşii mai rar negre. pyraster .care are fructele de culoare neagră .păr pădureţ (Fig. şi fructe false.246). 168 . Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. este larg răspandit în pădurile de foioase.247). originar din Japonia. numit poamă. P.

întalneşte S.B-ramură cu fructe prin fruct.prin floare. Sporadic în pădurile sudicese. 169 . Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte. 2-fruct.Pyrus pyraster: 1.prin fruct Fig 249. 2-floare sectionata Fig 246.domestica. Fig 246 Prunus avium: l.cu formula florală:* îCCt-A. cu frunze imparipenat compuse. iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S. 3. 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă.secţ. 2. torminalis (sorb). dublu serate pană la slab lobulate.aria.249).cireşul păsăresc (Fig. . Prunus (Cerasus) avium . importante din punct de vedere economic. are frunzele simple. fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară. Subfamilia Prunoidae.ramura cu flori.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi.ramură cu flori. 4-secţ.0 G-.avand frunze simple. se întalneşte diseminat în pădurile de foioase. Sorbus aucuparia .Fructul este o drupa monospermă.fruct Fig 247.diagramă. şi lobate.248). Malus sylvestris: ramura cu flori.Fig 245.scoruş de munte (Fig. S.Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori.Crataegus monogyna: Fig 248. 3-secţ A-ramură cu flori.Prunus padus: l-ramură cu flori.2. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.

hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme.0A5-4. În sere. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase. 3 . adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini. cuprinzand plante lemnoase si ierboase. cerasifera (corcoduş) etc. adesea grupate în raceme.Florile. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251. Pe văiile montane se întalneşte P. cu peste 12. actinomorfe.fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale. avand ramurile spinoase şi drapele globuloase.Florile sunt uşor zigomorfe. verzui. 250.dispuse altern. cu frunze simple. prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig. este frecvent cultivat în scop ornam. iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve. P.Mimosa. bisexuate şi pentamere. senegal se extrage gumarabica. persica (piersic ).10-2G1. rar cultivate în zonele temperate.pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig. P. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee. Adesea în gardurile vii.cerasus (vis in). este o specie cu port de arbust. insiţitia (goldan). la noi. sunt zigomorfe.Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig. În scop ornamental. amygdalus (migdal). rareori simple . În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P. 4-5 mere. Cuprinde peste 10.iar în silvostepa sudică.251). În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P.Acacia . se cultivă Mimosa pudica.floare. Reducerea numărului de elemente florale. stipele modificate în spini etc. sunt paripenant compuse. receptaculul cupuliform ş. familii. formand deseori tufărişuri. proveniţi din ramuri modificate.cerasifera var pissardii (corcoduş roşu). cu frunze stipelate compuse.Formula florală este: %K5-4C5-4.250. 2.spinosa (porumbar). P.au formula florala : *K5-4C5-4A54. unicarpelar. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse. Frunzele. P. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase.Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule. se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig. mai rar indehiscentă. cu funzele roşii. Genul Acacia are numeroase specii tropicale. fruticosa (vişinel) şi P.2). P.a. Frunzele sunt compuse si stipelate.padus (Padus racemosa) . Gineceul este super. Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important.250 1.3. 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale.252) . 170 .Polenizarea este entomofilă. P.cu spinimari. iar de la A. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul). trifureaţi.249).000 de specii raspandite pe glob.000 de specii. 3) .Diagrame florale: 1 . iar ramura florifera.Androceul este diplostemon. 2 . lungi si late. Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic. obişnuit. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii. arme niaca (cais). 3. cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae).Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor. Familia Fabaceae (Papilionaceae). rezistent la seceta. P. ∞G1.mălinul (Fig. gamopetale (Fig. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc). Cercis siliquastrum:1-frunza. cu deosebire în Dobrogea. interesanta datorită mişcărilor seismonastice.Pastăile sunt mari. P. tenella (migdalul pitic). motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere. domestica (prun). la noi.rar actinomorfe. iar florile mici.

cu flori galbene aurii. rar unisperma. v.cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul . Florile grupate în raceme. este o specie perenă. caliciu bilateral şi corolă galbenă.rar dialisepal.vexillum. Melilotus. caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă.Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite). pilosa. f-pistil. Genista tinctoria . iar acestea pe cele doua inferioare. 255).Intră în alcătuirea şibliacului. lemnubobului (Fig. Polenizarea este entomofila.Creşte la margini. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius.Fig. n-stigmat. rarişti de pădure si stancarii.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5. cele trifoliate de la Trifolium. k-caliciu. frunzelor simple de la Genista. sessilifolia este o specie calcicolă.drobiţă (Fig. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). Pastaia este polisperma.Petala superioară .254). începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine. 171 .vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale . 1. 2. G. arbust de pana la l. rar solitare . Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf.(9)+1G1. hirsutus (drob) e. Androceul poate fi monadelf. restul frunzei fiind metamorfozat în carcei.253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu. cu estivatie imbricat descendenta. grupate în raceme terminale. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite. s-stamine. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate.254 Genista tinctoria 1.Creşte prin locuri uscate. cu frunze trifoliate pe dos argintii.sunt zigornorfe. Genul Cytisus are mai multe specii la noi. cu flori galbene si păstaia păroasă. Vicia).carina (luntrită). Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus.G. 2-floare desfăcută. nigricans – bobiţel. Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile. Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. alterne şi flori galbene. libere sau unite . poieni şi prin tăieturi. cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple. Genista sagittalis). Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G.20 m.Specia este frecventa prin poieni. pentamere. c-carina.alae sau aripioare. de păduri. grupate în racem terminal. a-alae. numai în pădurea Babadag.tufărişuri.Caliciul este gamosepal. Dintre acestea la noi creşte spontan. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar.C. Januensis . iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G. subarbustive şi ierboase. dintre care enumerăm: C. xerofită. stancării şi tufărişuri.ste un arbust cu frunze trifoliate. tot cu frunze simple. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala. Fig.Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive. Medicago. ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni. cuprinde specii arbustive.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii. asimilatoare.

rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat.albuş (sulfina albă). 172 .Obişnuit. asimilatoare (virgate). ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil. cu flori galbene şi M.257. este un arbust cu ramuri 5-muchiate. corola avand numai vexil.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete.256 ).si mai tarziu albăstrui-verzui. asemănător cu T.1B-păstăi. L. avand flori mici galbene şi păstăia mică.Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături. 2C-caliciu. Medicago . venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile.256 1A . are florile purpurii. Genul Astragalus este bogat în specii.salcamas. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium. M. Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber).Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. liniare si încovoiate. flori si fructe. cuprind la noi numeroase specii. 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic. plantă cu flori.Fig. ramură cu păstăile mari.iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T. L.offieinalis (sulfină). Melilotus. lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede. întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu.Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig. stipele. cu flori în raceme dese. cu flori albe. avand frunze imparipenat compuse. pratense (trifoiul roşu). tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole. o substanţă toxica. Medicago faleata .256.care la presare se înegresc. de culoare purpuriu-violetă. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole. Lathyrus vernus (pupezele) . repens.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel. drob). niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. amorfă). cu păstaia monospermă (Fig.conţinand citizina.2E-sămanţă. creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile. L.Medicago falcata. Trifolium medium (trifoiul de pădure).lucerna galbene (Fig.1).Se întalneste prin tufărişuri. reniformă.

Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen. Pisum sativum (mazăre). cu flori albastre. cu lujerii nespinoşi. au elementele florale dispuse ciclic. uneori reunite în mănunchiuri. Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase. Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae. mirositoare. Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule. Florile sunt albe. drupe sau nucule. Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant). cu frunze întregi. este Robinia pseudacacia (salcâm). cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene). căţărătoare. 173 . dispuse în raceme pendente. cu lujeri glanduloşi şi R. Clasificaţi plantele din familia Rosaceae. glanduloase. opuse rar altern şi persistente. Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. la noi. cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori. Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine. bace.viscosa (salcam roşu). hispida.Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali. de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole).Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental. Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin.În mezofilul frunzelor. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. O plantă lemnoasă. Florile pe tipul patru. Lens culinaris (linte). care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. iar Fig.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini.257. dar acoperiţi cu sete roşi. În scop ornamental mai sunt introduse: R. cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină). Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar. Vicia faba (bob) etc. cu uleiuri eterice. Cicer arietinum (naut).: Bruguiera şi Rhizophora. mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi. mirositoare. iar ovarul inferior si cu un singur stil.Dintre genurile cele mai răspandite amintim. Glycine hispida (soia). Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple.

arbust mediteranean. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. azotate. de culoare argintie. alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici.Formula florală este: *K4. pe faţa interioară galbene. palustre etc. globul osus este sursa principală de eucaliptoi.Se plantează în perdelele de protecţie. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie. frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. în special. prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri. (2) . în Fig 258. fiind acidofile.2C4. in subzona fagului.are flori mici roşcate sau albe. creste prin locuri u mede . cu peri scurţi. E.mocirloase.Fructele sunt comestibile. Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E. doborâturile. larg răspândite sunt E. montanum (pufuliţă).Creşte spontan pe stancării. Elaeagnus angus tifolia. umbrite . sempervirescente şi fruct bacă. are florile cu 4 sepale. Epilobium angustifolium . Prin locuri umede. E. Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis. prin sirurile de peri de pe tulpină.Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale.Fructul este o drupa falsă.de arbori gi arbuşti. angustifolium. sălcioară ). Capsulele sunt lungi de 4-3 cm.Elaeagnaceae . Fructul cel mai adesea. arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C.258). cu pedicelii păroşi.zburătoare. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). amestecuri.(salcie mirositoare. pentru garduri vii şi în scop 174 .Epilobium angustifolium: special. specie invadante în tăieturile. alpina spre limita superioară a acestora. Florile sunt actinomorfe. o capsula alungită. este o capsulă cu seminţe numeroase. C. pe soluri cu troficitate ridicată. 2-fIoare. hirsutum. grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4.prin floare. malul paraielor montane şi în Delta Dunării. avand florile cu două sepale. dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri.Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei).2A8. dispuse în raceme simple. Familia Onagraceae Grupează. 5-sămanţă. iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi. amygdalina).2C0A8. Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică . roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit. răscoage (Fig. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. Se deosebeşte de E. Circaea lutetiana (tilişca). sau compuse.4G1. creşte în Indonezia şi Malayezia.4G (4) . Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare). E. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ. ulei eteric folosit în combaterea tusei. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. cu frunze ovat-lanceolate. şleauri. neutre pană la slab acide. Frunzele sunt simple.cu nodozităţi pe rădăcini. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. bogate în vitamine.

solitare sau grupate în inflorescenţe.la care frunzele au peţiolul aripat. C.Florile sunt bisexuate şi unisexuate. Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae. In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai).Cotinus coggyria. 2. Fig 260 . zigomorfe.260 . ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani. se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). avand fructul o drupă cu cateva seminţe. Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic.ornamental. Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri.(5-2) La noi.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale.1).G5-2.răşini şi balsam.nobilis (mandarin) si C.Se cultivăîn scop ornamental. cu frunze penatpartite şi fructul o capsula. cu canale rezinifere intraliberiene. Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat. Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase. Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare. actinomorfe. plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile. prevăzute la partea externă cu pungi secretoare. Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii. 175 . iar endocarpul este format din celule mari. interes prezintă genul Citrus. Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase.260.2). cu frunze fără stipele.2+2.Rhus typhina. suculente şi bogate în vitamine (Fig. Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale. este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. Cotinus coggygria .259). Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde. C.avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur).1. iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals). spontan. care are fructele mari (bacă). a-floare. Paradisii (grepfruit).floare. are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere. mai raspândite în zonele calde. amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu). flori mari. În scop ornamental sunt introduse : b-fructe. aurantiacum (portocal). Are frunze imparipenat compuse. arbuşti şi specii ierboase. bogate în tanin. Pte1ea trifoliata (ptelea). cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente. Rhus typhina . roz-purpurii pană la albe.scumpia (Fig. În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5.oţetar (Fig.

Formula florală se prezintă astfel :*K5. având frunze imparipenat compuse.In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata.Aesculus hippocastanum. răspîndite cu predileţie în regiunile calde. grupate în panicule erecte. Flori. A. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori. Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon. ale căror specii sunt arbori şi arbuşti. monspessulanum (jugastru de Banat). 4C5. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3). Familia Hippocastanaceae Este o familie mică. fiind un hibrid dintre A.Fig. în mod frecvent. platanoides (arţar. prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. 6Afruct. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă. fără. originară din China.frunză. 7A-fruct. Florile sunt actinomorfe. alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig.262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. 7-A. de fapt disamară ce se desparte la maturitate. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc). zigomorfe. verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi.261). cu frunze simple. secţ. 4A5+5 . Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor. 3-floare bisexuala. uneori lipsă. rar penat-compuse şi dispuse altern. poligame sau dioice (Fig. 5A-fruct. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă. este cultivat în scop ornamental si are florile albe.prin floarea masculă.flori. 4-diagramă.pavia. paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. este introdus A. originar din Balcani. arbuşti şi liane. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. Acer campstre (jugastru) şi A. palmat-lobate.carnea are florile roz-carnee.cu înveliş floral heterochlamideu. caracterizate prin frunze opuse.262.Prin parcuri. A. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. 5~Acer platanoides . garduri vii şi în liziere. stipele si flori mici. palmat-compuse. A. hippocastanum şi A. au frunzele trilobate. 1. care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor.262). în timp ce A. Fructul este samară. pseudoplatanus -frunză. tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. pe tipul 5 (Fig. cu frunze penat-compuse şi flori dioice. tetra sau pentamer.261 . 176 . 2diagrama Fig.campestre -frunza.4+4G(2). negundo (arţar american). 6-A. mici.

O. Genul Geranium.Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. cate una. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase.pe marginea drumurilor şi străzilor. Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive. care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici). Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . stipelate. lung peţiolate. stricta şi O. Polenizarea este entomofilă. mari şi grupate în fascicule.Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit. pentamere :*K5C5A5+5G(5). iar fructul o capsulă lung rostrată. Zygophyllaceae). actinomorfe. au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. Planta creste prin păduri. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete. Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase.Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe. cu frunze compuse. Florile sunt bisexuate. fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide. care la deschidere aruncă seminţele la distanta.5+5+G(5). Florile sunt bisexuate actinomorfe. palamat-incizate sau penat-sectate. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5. corniculata.măcrişul iepurelui (Fig. care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează.263. pentamere. de jos în sus. Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase. acetosella . cu 1-2 seminţe în fiecare lojă. Fig. Fructul este o capsulă loculicidă. cu frunze imaparipenat-compuse. (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. cu peri glandulari şi frunze stipelate. împreună cu o porţiune de rostru. Genul Qxalis cuprinde mai multe specii. mai rar zigomorfe (fam. dintre care mai cunoscute sunt: O.263).La maturitate lojele se desfac. 177 . ajutand la pătrunderea seminţelor în sol. Foliolele efectuează mişcări nictinastice.

umede si staţiuni umbrite. alungit cilindică.fruct Geranium phaeumb. cu nodurile umflate şi frunze alterne. crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană. slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe. Florile au 3 sepale. Impatiens noli-tangere .slăbănog (Fig.năpraznic (Fig. are flori mici. împrăştind seminţele. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici. slab acide pînă la neutre.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată.Geranium robertianum . de culoare închis violetă. cu frunzele întregi şi flori zigomorfe. precum şi flori roşii. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană. Impatiens nolitangere: 1. G.Planta emană un miros neplăcut. moderat acida pană la neutre. Geranium robertianum a.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate. roşii-roze. Fructele sunt capsule cărnoase.pălăria cucului (Fig. G. Planta este frecventă în luminişuri de păduri. Fig 264. marginea acestora. împrăştind seminţele. este o plantă înaltă de. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat. prezintă frunzele bazale mai mari. G. indicînd soluri cu troficitate ridicată. iar G.264). fiind răspîndită în păduri. cu segmentele înguste şi florile mari. livezi. tufărişuri. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium.diagrama 178 . sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate. Specia este răspandită prin poieni. Florile sunt mai mari. Familia Linaceae Fig 265. G. ovate sau eliptice. luminişuri şi prin locuri umede. reavene pînă la reavăn-jilave.diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase. Fructul este o capsulă cărnoasa. (muşcate).Petalele în număr de 5. pînă la 120 cm.fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale. care crapă exploziv la atingere. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru. pentamere: % K35C5A5G(5). verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. pe langă pîraie si în fîneţele umede.265). la margini de păduri. pendulă. phaeum . au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii. toate de culoare galbenă.

sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta. cu Tropaeolus majus (conduraş. prin pajişti se întalneşte L. pe marginea pădurilor. Cornus mas: 1. pentamere. Ordinul Cornales. Grupează familii de arbori şi arbuşti. în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2). pe tipul 5. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare). Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi.corn (Fig 226). Rutales. care se fixeaza de suport cu radacini adventive. Fig 266. cu ovar infer si caliciu redus. originar din Peru. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. azuri. colţunaş ). tetramere. 2ramura cu fructe. verzui.diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii. iar dintre acestea cităm: L.floare vazuta din fata.flavum. cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui. la noi. Sf. opuse si flori tetraciclice. Letea. Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae. Fructul este o drupa cu endocarp carnos. (in galben). Pe litoralul Mării Negre. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. 4sect long. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente.se întalneşte L. cat şi specii ierboase. pe terenuri sărăturoase. actinomorfe.ramura cu flori. Descrieţi familia Hippocastanaceae. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). Cornus mas.iedera (Fig. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord.Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai. aşa cum sunt la Hedera helix.Buzău. cultivat în scop ornamental. cu flori actinomorfe. cu peduncul articulat. Celastrales. 179 .Cuprinde mai multe specii ierboase.catharticum (ineaţă) etc. hirsutum (in mare). în pajiştile din zona colinară si montana. C. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). prin floare5. halofil. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori . si Rhamnales. având Frunze opuse si flori tetraciclice. 3. se intalneste in toate padurile de foioase. cu frunze întrebi. Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor. Spontan. adesea pentamere. opuse sau alterne. grupate în inforescente de tip umbela. cu frunze simple. Genul Linum are mai multe specii la noi. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri. arbust spinos. cu flori bisexuate.Cheorghe.Florile sunt mici. asiatic. cu flori mari. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele.

costate. Fig. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei. folosite in scop medicinal. galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare). iar testa concregte cu pericarpul..Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. cu radacini mari. 1. perena. cu internodurile.forma stilopodiului şi structura mericarpului. cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată.4-sect. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă.Panax Ginseng este o specie ierboasa.fruct 180 . temporar ataşate de axa mediană (carpofor). Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig. aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. Tulpinile sunt fistuloase.). Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule. Fig 269. alcătuind stilopodiul. originara din China. de regulă.Ovarul este bilocular. oleo-renzine.involucel. fără peţiol.diagramă frunză. rar întregi (Bupleurum). Sanicula europaea: a. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii..263). de culoare alba. la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe.268. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice.Frunzele sunt alterne. prin floare.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse. Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei. amplexicaule.Seminţele au mult endosperm si embrionul mic.alcaloizi etc. Sepalele sunt mici. articulate. 267. numit în cazul umbelei . 3-floare. uneori lipsesc. în organele vegetative. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile). involucru.floare. . 2-fruct 3.cu cate un ovul anatrop în fiecare locul. iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior.

Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. 4. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari. poieni şi în pajişti. Conium maculatum (cucuta de gradină). În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica). largă răspândire are în toate pădurile T. grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii. Fructele sunt ovoidale.Dintre speciile genului Torilis. stejărete.radacina. hirsutum (asmătui sălbatic). indicînd soluri cu troficitate ridicată. slab acide pînă la neutre.fruct tanar.umbela. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. în lungul pâraielor. planta monument al naturii.sect. Fig 270.271) apare frecvent pe coaste însorite. long. avand frunze 2-3 penat-sectate. Daucus carota . iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch. Eryngium campestre (scaiul dracului.deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel. 2. creşte Angelica archangelica (angelică). cu un involucru alcătuit din numeroase foliole. umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate. nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile. rostogol). Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. 3. crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată. reavăn-jilave.morcov sălbatic (Fig.fruct. japoniea (hasmaţuchi).cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. cu un rizom pivotant si tulpina robusta.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate. 181 . cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede. A. 6. iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului. Daucus carota: 1.sect.sylvestris (hăsmăciuca) şi A. Culoarea florilor este albă sau roşie. Numai în zona montane.piciorul caprei (Fig. înaltă de pînă la 1 m. Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă.portiune de tulpina cu frunze. răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti. cu humus de tip mull. Aegopodium podagraria . rigide şi florile în capitule ovoidale. de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa).269). are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271. Sanicula europaea -sânişoară (Fig.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri. în liziere si tufarisuri. 5. uncinaţi. Specia este frecventă în pădurile de şleau. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie).270) este o plantă perenă . sylvestris. 7. se recunoaşte după frunzele spinoase. fără involucru şi involucel .Pe margini de păduri si în liziere. 2diagrama. crucea pamantului). făgete şi aninişuri. Aegopodium podagraria: 1. cu ghimpi moi. pînă la umed-jilave.floare. Prin fruct.cu tulpina fistuloasă. frecvent în pajişti si poieni.Subfamilia Sanculoideae.

Apium graveolens ( ţelina). răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere. Levesticum officinale (leuştean). şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune.. Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. europaeus (salba moale. sativa (morcov). Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig. alungit lanceolate sau ovat eliptice.1).: E. E-fruct secţionat si sămînţă.(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri. verzui. Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau. Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``. se cultivă în scop alimentar. 2). de culoare portocalie.4A5.4G(4-2). D-flon. cu frunze simple.B-fructe. Ane turn graveolens (mărar).Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. Petroselinum hortense. stejărete de luncă în zona colinară. Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase .flori. 1 . E.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică.272. prin floare. cu frunze alterne. la noi.laur (Fig. E-secţ. 182 . Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple. etc. arbuşti. menţionăm. iar Daucus caro ta ssp. persistente. aproape rotunzi. arbust cu lăstarul tetramuchiat.272. stipelate sau nestipelate.2 . pieloase. nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare. Fig. E. (pătrunjel). voniceriu).Ilex aquifolium: A-ramură cu flori. C-boboc floral. F-fruct. verrucosa. B. cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe. Specia este ocrotită. de regulă lobată. Fructul este o capsula. chimen). cu 2-3 sâmburi. Creşte sporadic prin zăvoaie. cu 4-5 loji. persistente si florile de culoare brun-purpurie.4C5. 272. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5. Pastinaca sativa (păstîrnac). uneori aripata. Din această familie. Dintre speciile spontane de la noi.D . G-sămînţă.C. spinos dinţate sau întregi. creşte numai Ilex aquifolium . prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze. F-diagramă. cu flori mici. Fructul este o drupă.

catharticus (spinul cerbului). V. cel mai adesea. obişnuit cu cţrcei.tricuspidata (viţă japoneză). tetra sau pentamere. În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P. păliur (Fig 273).fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane. Frangula alnus (crusîn. grupate în cime compuse. galbene verzui. frecvent bisexuate.4C5. aldehide. Rutales şi Sapindales. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti. Florile sunt mici. bisexuate. Zizyphus jujuba este un arbust spinos. actinomorfe.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2). tetra sau pentamere. uscate. pe tipul 5. arbuşti spinoşi. din care : unul oblic.4A5.multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. la marginea pădurilor.Fructul. având stipelele transformate in spini. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul). cu o aripă circulară. cu formula florală:*K5. actinomorfe. începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană. Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic.4G(4-2). cu flori pe tipul 4 şi drupele negre. Fig 273.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. Dintre speciile ierboase. galbene-verzui. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire. La noi. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh.cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile. În stepa şi silvostepă dobrogeană. b –floare. Celastrales . cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos. paţachină) este un arbust nespinos . din care se extrage terpene .Fructul este uscat subglobulos comprimat. c. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi.răspîndiţi predominant în regiunile calde. acid santalic folosite în medicină.dispuşi opus frunzelor care sînt alterne.ce se întîlneşte prin zăvoaie. plăcut mirositoare. adesea palmat-lobate sau compuse. adesea stipelate. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. mlaştini şi păduri umede. Prin locuri stâncoase. cu frunze simple. mici. Fructul este o bacă suculentă. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans. poligame. în dicazii axilare. stipelate. care dă renumitul lemn de santal. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente. erect. este o bacă drupacee. Florile sînt hermafrodite. Florile sunt mici.vinifera (viţa de vie) are peste 2. răspîndit în India şi Malayezia.cu flori pentamere . izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos. 183 .Caliciul este rudimentar. iar dintre acestea cităm: Santalum album.

epithymoides are hipsofilele portocalii. seguieriana (laptele cucului. asimilatoare. Sămânţa este prevăzută cu un caruncul. care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice. 1-ciaţiu. Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. Polenizarea poate fi anemofilă. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii. 0A-1.274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. grupate în 3-diagrama unei cianţiu. cu periant dublu la unele specii tropicale. Formula florală este: ♂ P5-1 . iar gineceul este bicarpelar. iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate. Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig. Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus). este o specie perenă. La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . cu suc cleios. Gineceul este situat pe ginofor. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. iar în 184 . ♀ P5-1 .cyparissias .suculente sau lemnoase. rar zigomorfe. ciaţii. cu periant trimer. Loranthus europaeus (vâscul de stejar).cu flori unisexuate. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. aşezate în jurul unei flori femele. E. rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate.Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu. stipelate. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E. Florile sunt mici. Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M. super.amintim pe cele ale genului Thesium. iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce. ♀ P3-6G(2) .274. actinomorfe.) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice.semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă. înconjurat de discul nectarifer. gălbui sau purpuri.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). perennis (breiul). are frunzele caduce. aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig.nicaaensis (stepposa). fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. cactoide. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar. Sunt plante monoice sau dioice. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. laptele cucului).cu rizom şi tulpini în tufe. Ciaţiile au glande bicornute. Inflorescenţele sunt complexe. Prin pădurile umbroase. iar alteori sunt suculente. Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. entomofilă sau mirmecofilă. dar şi specii cu frunzele reduse la spini. pe tipul 4 sau 6. iar în cele din zona silvostepei şi stepei E. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită). verzi. Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. Fructul este o capsulă. tanin. iar E. Fructul este o baca falsă. încât dupa unii ar deriva din geraniale.274) . amygdaloides (alior. arborescenţi în zonele tropicale.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă. Florile sunt unisexuate. E. fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia). ce se întâlnesc la noi. 0G(3).cu frunze relativ mari. actinomorfe.larg răspândite. unisexuate sau bisexuate.cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele. În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B.semiparazite. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme). Androceul are 9-12 stamine.

Prin florile bisexuate. Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. ovata. romanica (bujor românesc). considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. sinensis 185 . Fructul este o drupă sau o neculă. Ordinul Theales Grupează arbori.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple. ciclică şi bisexuate. termofile. Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae. În structura lemnului au traheide scalariforme. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". derivă din ranunculale. raspândite în Asia de est şi sud-est. În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P .pădurile sudice. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. arbuşti. în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1. pieloase şi flori unisexuat monoice.cişmir). cimitire. Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D. un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice. Din familia Paeoniaceae. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. cu unele cicluri polimere. având fructele capsule sau drupe. cu flori ciclice. în flora noastră spontană. Th. 2-diagrama. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. cu frunze sempervirescente. peregrina var.275. uniovulat şi corola redusă sau lipseşte. adesea. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae. dispuse parietal. Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. liane şi specii ierboase . răspândit în pădurile din sudul ţării. cu frunze divizate şi flori mari. se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor). În partea sudică a ţarii. Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. Fig. roşii. actinomorfe. având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice. dintre care amintim: P. Pe lângă familia Dilleniaceae. apare M.officinalis. P. se apropie de ordinul Dilleniales. Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică.răspândite cu predilecţie în regiunile calde. Dilenialele. La noi se cultivă prin parcuri. unicarpelar. Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii. Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula.care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania). având seminţele bogate în endosperm. liliac sălbatic). tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste.blagayana (iedera albă). bisexuate.

frecventă prin poieni. adesea stipelate. utilizate în scop medicinal şi H. cu ovarul superior. parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. arvensis (trei fraţi pătaţi). este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. răspândită prin locuri umede. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. bisexuate. Fig. Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. perforatum (sunătoare.(ceaiul chinezesc). are flori mari. unilocular si placentaţie parietală. 4-diagrama. pe tipul 4 sau 5. V. în toată zona montană. cu frunze alterne. este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri. Florile au periant dublu. terase. se întâlneşte frecvent prin poieni. H. colţunii popii (Fig. mai rar prin apartamente. tufărişuri. Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. V. rarituri. recunoscându-se după tulpina hirsută. Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate. stipelate şi flori solitare. iar la noi. V. pojarniţă). odorata (tămâioară). amintim: Hypericum hirsutum. maculatum. hirta (toporaşi). 2-stigmat.276). miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. 3-fruct. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. V. pajişti. Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. liziere şi pepiniere. Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică. Viola reichenbachiana . roşii şi se cultivă la noi în sere. în păduri. Familia Tamaricaceae 186 . adică în etajul montan superior. Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. biflora (viorele galbene). în cel subalpin şi alpin. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec. numai ierboşi. japonica (camelia). Formula florală este: %K5C5A5G(3). are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. V. marginea pădurilor şi tufărişuri. pe terenurile cultivate. acide. Th. cu frunzele opuse sau alterne. Dilleniales. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole. pe lângă marginea pâraielor.276. jenepenişuri.toporaşi. are flori albe. Gineceul din 3 carpele unite. Viola reichenbachiana:1-stipele. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord.

actinomorfe sau zigomorfe. Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2). În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale).278.277. bogat în specii (fam. având semiţe alungite.Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor. rar arbustive. 2-diagrama Fig. în sudul ţării şi în estul României. Frunzele sunt alterne. un element foarte important în determinarea speciilor. cu aspect de sept membranos. sincarp. cel mai adesea sunt specii arbustive. adesea salinizate. frunzele fiind scvamiforme sau mici. Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere. creşte pe aluviuni nisipoase. Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică). florile bisexuate. nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase. se menţine un timp pe 187 . Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie. fără bractei. numit septum. rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare.Reprezentanţii acestei familii. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi.Sunt actinomorfe.Cardaniine glanduligera: l-fruct. liniare. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară. cu gineceul superior. peretele fals. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme. cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . cu frunze alterne. pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental. deci androceul este tetradinam. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase. Fig. Tamarix ramosissima (cătina roşie). Se foloseşte des în perdelele de protecţie.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales.Capparaceae). iar cele 4 interne sunt mai lungi.

dintre care amintim: C. napus (napi).278). 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. ca şi la resedaceae. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. dispuse în raceme. are frunzele alterne. moderat acide până la neutre. bulbifera . fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. 3-Thlaspi arvense: A-floare . în silvostepă şi prin pepiniere. 188 . frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică. În ţesuturile cruciferelor. C. Planta este frecventă în pădurile de foioase. are florile albe. preferând staţiunile bogate în nitraţi. Florile sunt mari. cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie.B-fruct. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor. Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză).. este o buruiana frecventă în liziere.coltigor (Fig. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii. Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme. grupate în raceme corimboase. fiind comună în pădurile de foioase. D-samanţă. care se recunoaşte după rizomul alb.peduncul. amara (stupitui cucului). B-fruct C. violet purpurii. orizontal. boschete. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. tăieturi de pădure şi în tufărişuri. jilave.277).Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată. 2-Sinapis arvensis: C-floare. glanduligera (breabăn) (Fig. cu frunze lung peţiolate. Fig. margini de păduri. este o plantă înaltă de până la 100 cm.quinquefo1ia. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede. Descurainia sophia (voinicica). are florile purpuriu-violete. rotund reniforme şi flori albe. reavene pâna la reavan-jilave. se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. B. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. rapa (rapita) etc. B. C.279. cu frunze trifoliate.

279. prin locuri umbroase. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică. Prin pepiniere. cu 1-2 glande nectarifere. rediviva (lopăţica). prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. alcatuită din două articole suprapuse. care cuprinde specii ierboase. răspândite. aproape rotundă. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae. cu flori mici. În pădurile montane. având florile mascule cu 3 stamine. Came1ina. 2. Comune sunt speciile: Salix alba. acoperite de peri fini. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare. palid galbui. Sinapis arvensis . Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. având florile mari. Bracteolele au marginile întregi. iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi.279.1). frecvent în pajişti. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae.Florile sunt mici. S. Silicula este mare. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. apoi alungit după înflorire. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . are frunzele lirat penat lobate sau fidate. margini de pădure. de ex. cu frunze alungit lanceolate. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S. fiind o buruiană comună.abundentă în tăieturi.279. Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. grupate într-un racem. în special prin făgete. iar polenizarea este entomorilă. Lepidium. care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. cu florile nude. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. strietissimum. lat-eliptică. Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. tufariiguri şi liziere. Ovarul este unilocular. Androceul din 2-12 stamine. Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave. din care amintim: S.2). membranoase şi septumul alb argintiu. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. loeselii. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. comprimată şi aripată. orientale. grupate în amenţi. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. alcătuirea gineceului. Specia se cultivă prin gradini. Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. creşte L. se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile. întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. S. iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. S. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae.punguli^a (Fig. cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. liziere şi locuri ruderale. purpurea (rachită roşie). pe soluri bogate în humus. rosmarinifolia (salecie de 189 . coaste. triandra. 3. indehiscente. în special. care prin tipul de inflorescenţă. capraea (salcie căprească). lomntiform (gâtuit între seminţe). muştar de câmp (Fig. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. unisexuate. S. care creşte pe malul râurilor. având valvele subţirl. alcătuind zavoaie. în emisfera nordică. lucios. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus. chei.: speciile genului Alyssum (ciucugoara). S. fragiils (salcie plesnitoare). Specia este foarte comună prin culturi. zigomorfe.rapiţă. Draba. Rapistrum perenne (ciurlan alb). indică asemănări cu tamaricaceele. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). foarte turtită. scurf peţiolafe. cu lujerii fragili şi florile bistaminate. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent. amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. sagitate.?^. păroase. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare. în scop ornamental. S. Capsella etc. cu flori mari. cu septui alb sclipitor.5). tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. ? P G.

deltoide.281. în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). 281. Fructul este baciform. este frecvent cultivată în scop ornamental.1). 190 . fenomen numit dinamochorie.280). unisexuate. lung pedunculate. Echinocystis lobata . cu frunzele. fiecare purtând câte o floare. Bracteile sunt incizate. cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. Bryonia alba . Florile sunt gamopetale. Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate.mutătoare. sinuate sau palmat-lobate. 2. pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P. în general. Genul Populus (plopi). liziere şi pe gardurile din localitaţi.plopul tremurător (Fig. Ecballium elaterium (plesnitoare). iar mugurii au 3 solzi. tremula .280. este o plantă monoică. se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral). Cuprinde plante ierboase rar lemnoase. adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. abundenţă pe nisipuri etc. Populus tremula: 1-floare masculă. Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. cuprinde specii de arbori înalţi. Se întâlneşte frecvent în tufărişuri. nestipelate. ramificată şi frunzele ovat cordate. la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă. În lunci şi locuri umede. cu o adaptare interesantă. Prin zăvoaie. iar fructele sunt alungite şi globuloase.floare femelă peponidă. este o plantă urcătoare.bostănaş spinos (Fig. alimentar şi furajer. veziculos umflate. prevazută cu un disccupuliform(Fig.nisip). Florile unisexual monoice. Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. împărătească (Fig. babylonica (salcie plângătoare). frecvent se cultivă plopii negri hibrizi. recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară.♀ K(5)C(5)G(3-5) .28o). sunt mici şi de culoare alba. cu lobii inegal sinuat dinţaţi. Ordinul Cucurbita1es Fig. cu tulpina scadentă. Frunzele sunt alterne. invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde. acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. repede crescători. lung pedunculate. S. 2 ).

cu frunzele alterne. c-floare femelă Fig 282. curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice. 191 . Bombacaceae ).secţ. Prin fruct cu o sămânţă. iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare. cu caliciul dublu.281. bfloare femelă. Citrullus lanatus (pepene verde). Filogenetic. Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. Malvaceae. formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam.1. adesea întregi şi cu stipelele caduce. iar polenizarea se face de către insecte.282.2). Echinoczstis lobata: a-floare masculă. c-fruct. rar ierboase. Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete). Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. b-floare masculă. Cucumis melo (pepene galben).2. Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule. Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc). pe tipul 5. iar prin structura androceului cu asteralele. C. Brzonia alba: a-racem fructifer. Fructul este o nuculă monospermă. uneori cu un cerc extern de staminodii.Fig. d. pepo (dovleac) etc. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei.m. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). abundă prin zavoaie şi parchete. Lithops etc. turtită. retroflexus. dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). răspândită în fâneţe. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. are flori unisexuate. bisexuate sau unisexuate. are Cereus giganteus. cel mai adesea muchiate şi articulate. iar R. ovoidală. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. fiind actinomorfe sau zigomorfe. haplochlamidee. specii de Phyl1ocactus. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. cu flori mici. s piculifo1ius.a. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. având flori actinomorfe. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae. actinimorfe :*P5-1. caudatus şi A. au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii. Fructul este o achena trimuchiată. fimbriate. cu periant simplu.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă. americana (cârmâz). cărnoase şi florile bisexuate. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. laciniate. iar de aici prin sălbăticire. creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. atât în zona ciscarpatică. Prezentaţi familia Ericaceae. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . având petalele albe sau roze. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. sesile. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi. cât şi în cea transcarpatică. D. Cel mai comun este A. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş. Forma tulpinilor poate fi colunmanară. iar formula florală este : *P6-3A9. are tulpinile ramificate. păduri de gorun şi stejar rărite. Fructul este o bacă. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată. grupate în inflorescenţe spiciforme. apartamente. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. A. adesea formează buruienişuri. în sere. ocrotită prin lege. Echinocactus.. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. iar numai pe stâncării calcaroase creşte D. flageliformă etc. Suaeda maritima. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. compactus se întâlneşte în pajiştile montane. laciniile bi sau trifide.8-3G(4-2). liziere şi chiar marginea pădurilor. D. semicilindrice. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. pe lângă garduri. Florile. R. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor. globuloasă. persistent la Rumex. funzele liniare. Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana.. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică. Rumex obtusifolius (ştevia). Florile sunt mici.

Genţiana asclepiadea .zăvoaie. care sunt pe tipul 4. tetra sau pentamere. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. gamosepale şi gamopetale. Florile sunt pe tipul 5. aubertii. Androceul este alcătuit din 5. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale. cât şi în pădurile de fag. iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord. Prin pajiştile montane.fiind o plantă de lumină până la semiumbra.iar florile de culoare albastră azurie. Frunzele sunt întregi.288) . verna. Prefloraţia este contortă. Plumbago europaea este o specie foarte rară. Genţiana lutea (Fig. bistorta (răculeţ). G. pe vaile umede.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare.4 sau 2 stamine.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . glabră şi fistuloasă. pentru decorarea chioşcurilor. adică în boboc petalele sunt răsucite. Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor. având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat. introdusă în scop ornamental. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. prin jnepenişuri. Ovulele au un singur integument. turbării. este o specie lemnoasa. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. care creşte numai la Hagieni. rar în cea colinară. stâlpilor de iluminat.lumânărica pământului (Fig. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae. Florile sunt de tipul 5. Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. cu gineceul bicarpelar. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării. Swertia perennis are corola rotată. B. cruciata etc. Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri. 198 . toxifera (curara).289) şi G. crescând pe stâncării. G. judeţul Constanţa. Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină. sunt scurf pedicelate. punctata au florile de culoare galbenă. răspândiţi în zona tropicală. locuri pietroase. prin molidişuri. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi. iar placentaţia este parientală sau axilară.cu corola campanulată.molidişelor. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice. lanceolate. iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă. frecvent este P.sică). G.Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. concrescute cu tubul corolei. ciliata. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. G. Se întâlneşte pe marginea pădurilor. opuse sau verticilate. Asterales). volubilă. kotschyana. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. cu flori bisexuate şi unisexuate. superior. jnepenişuri şi ienuperete. Limonium. Frunzele sunt opuse.în regiunea montană şi subalpină. alcătuit din 2 carpele. au florile de culoare albastră. amestecuri de fag şi răşinoase. S..

gamopetale. cu flori albe. pieloase şi persistente. Gineceul este bicarpelar. caduce.Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează. liziere şi tufărişuri.Fig. groase. Florile sunt besexuate. alcătuindă un gimnostemiu.cuprinzând plante ierboase. arbustive. cactoide. cu flori solitare. liane sau suculente. libere. sere. fiind mai heliofilă. Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase. iar multe din ele au laticifere articulate. Prin apartamente.cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. herbacea (Fig. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul). Longitudinală prin floareŞ 3-fruct.289. 199 . Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu).288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. iar polenul este aglutinat în tetrade. opuse. mai frecvent în ţinuturile tropicale. roze sau galbene şi frunze lanceolate. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. cu frunze nestipelate. pentamere. cu adaptări legate de polenizare. Frunzele sunt simple. aproape de stigmat. fructul separându-seîn două folicule fusiforme. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil. semipervirescente. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. albastre şi frunze pieloase. Adesea. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. Staminele sunt sessile. opuse. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. 290) are frunzele mai subţiri. V. 2secţ.

Corola albă. uşor arcuit. eliptice sau obovate. 200 . Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară).acoperite cu sete rigide. Caraorman). grupate câte 8-12 în cime laxe. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2).2). cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri. Polenizarea este entomofilă. prin tufărişuri.saponine.dintre care enumerăm: G.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară. În organe are lacticifere şi este toxică. În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea. substanţă cu miros placut. pe stâncării. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră. având flori de culoare alburie. 291. cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu. Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase.iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). Apare frecvent pe dune nisipoase. ajunge până la 12cm. Sporadic este întrodusă în scop ornamental. cu coronula staminală în format de cornet.folosită la aromatizarea vinului şi tutunului.Conţin alcaloizi.5-corola ventricil.Fructele sunt perechi de folicule. 191.vinariţa (Fig. este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. iar la noi prezintă numai Fig. C.uncinate. uninervate. sărături şi stufărişuri. Cultivată. tetramere. la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă. tanin şi substanţe tinctoriale. fie capituliforme.292).290. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie.fruct. desfăcută. Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola. uneori ca plantă meliferă. odoratum .4 .mucronate . iar frunzele dispuse în verticil (6-9). campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe. este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană. lung pedunculate. Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi.actum are tulpină volubilă sau târâtoare. Flori de culoare verziu-brună. glabră.glicozide. Speciile de la noi au flori actinomorfe. Fructul bifolicular. cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate. laxe sau condensate.cu rizomi subţiri.Fructul cu 2 mericarpe sferice. Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină.1). 1-Vinca herbacea: specii ierboase.

G.mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri.cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla.293. schultesii .are florile galbene.prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium.Fig.lax ramificate.cu frunze opuse.cu o inflorescenţă terminală.cucută de pădure (Fig.are tulpini mai înalte. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată. Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil.reavene pina la reavan— jalave. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan.295). G.292. Din ovar rezultă două bace concrescute .taurina (steluţă).^[c/c^A(-]G/-?--?7'). 2-floare. Galium odoratum: a-floare Fig.moderat până la slab acidofile. subcorimboasă. verum (sânzâiene sau drăgaica).pentamere:^TK/(. Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase. simple . Viburnuni) cu rubiaceele.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A.în special în fagete. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 .cynanchica.bogată şi extinsă.sectate sau penate şi nestipelate. Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe. şi anume prin: inflorescenţa capituliformă. rar ierboase. fiind foarte frecventă în pădurile de gleau. caliciul redus.

este o specie nitrofilă. 202 . racemosa (socul roşu).opulus: . 3-secţ longit.1. Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple.liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie.fiind diseminat în toate pădurile. Prin floare. V. L. Numai în zona montană se întâlneşte S.291.295.fructele au culoare roşie. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi. Prin făgete şi molidige se întâlneşte L.2 sămânţă.291. c-fruct.pe dos tomentoase şi fructele negre.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre. a-petală. xylosteum (caprifoi).2-Periploca graeca: a-ramură cu flori.roşii (Fig.apoi galbene şi fructele.cu tulpini ierboase. ebulus (bozul).călinul (Fig.placut mirositoare . (Fi floare. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană.e ste frecvent în păduri. 4-fruct.ni gra soc Fig. nigra cu bacele negrealbăstrui.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului. cu bacele albastre. o94.cu florile la început albe. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană.Cznachum vincetoxicum: 2Fig. s-sepală. S. lantana (dîmox).pe substrat calcaros. ovar cu stil şi stigmat 1).2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii. caerulea.cel mai adesea.la care măduva ramurilor este roşcată.G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use. V.brumate. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L.294. S. 5c-sămânţă g. b-coronulă.se recunoaşte după frunzele întregi.

. Organele vegetative conţin uleiuri eterice.0[C(5-4)A4]G(2).296.296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede. 1-Sambucus nigra: A-fructe. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş.începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere.trifurcat. tripteris.cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă.294. bisexuate . 1-Lonicera xylosteum: a-fructe.montana.Fructul este o nuculă. Valeriana officinalis: 2-3 floare.vai umede şi stâncării. cu flori actonoforme. Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe. V. Specia se întâlneşte în păduri.grupate în dicaziu umbeliform. 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi.295. În zona montană.Fig. prin floare. Valeriana officinalis – odolean (Fig.acizi organici şi enzime. 5-fruct fidate. 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente).cu frunzele opuse. 203 .a. având frunzele imparipenat sectate sau Fig. 4-secţ.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5). Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina.cresc speciile:V.alcaloizi.prin păduri. Diervilla florida.grupate în capitul terminal.prin locuri umbroase şi umede. de culoare galbena-verzuie.

N [c fR^Al^^f^') .scaiul voinicului (Fig. transsilvanica are frunzele tulpinale penate. Fig.înconjurate la baza de foliole inolucrale.298.liliachii sau albastre.Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine.Foliolele involucrale sunt liniar subulate . C.297.floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. cu laciniile: alungite.Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus.serate şi florile în capitule. iar pe marginea pîdurilor montane creşte K. Gineceul este sincarp. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme. Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui.cu capitule mari şi flori liliachii-roşii.recunoscându-se după tulpina înaltă. Fig.cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui. iar fructul o achena coronată.care se întâlneşte numai în regiunea montană.298) . lucida. 297. cu flori liliachii sau albe.ochroleuca (sipica) .cât şi pe marginea apelor.pe vaile umede din păduri. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase. fiind buruieni.zîvoaie şi pe malul râurilor. dintre care mai răspândite sunt: S. Specia este comună pe văi.inferior. Genul Scabiosa are câteva specii. P.în majoritate anuale. Cephalaria pilosa . Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester . c-secţ.Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei. longifolia.sambucifolia. bb-fruct. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii. trans.mai lungi decât capitulul. zigomorfe^|°K/(. lirate. cu frunzele opuse şi flori bisexuate..frecventă în toată ţara şi S.prezintă o tulpină viguroasă.scăius (Fig.bicarpelar. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee. Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei. Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului).1) .apare prin tufărişuri.V. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile. Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee. 204 .Florile au culoare liliachie..

Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri. penat fidate şi florile albastre.frasin (Fig. c-floare masculă.grupate in panicule terminale §i baca neagra. în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană.bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/.Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig. iar în cele din Banat. răspândită în subzona fagului. lunci şi zăvoaie. Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . F.299. 300. Se recunoaşte după frunzele alterne. muchiate.cu frunze nestipelate..min^e elipsoidale. pallisae (frasin pufos de baltă). folosindu-se în scop alimentar 205 . rar lemnoşi. 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. ca de exemplu: Forsythia. elegantissimus . verzi. batat). cantabrica. Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare.l) se recunoaşte după florile fără periant. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene.liliac (Fig.9). Prin locuri aride. samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum).cu flori albe:-galbui. grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară. iar polenizarea entomofila. are florile mari. cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere. b-floare bisexuată. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. arbuşti. actinomorfe. în formă de pâlnie sau hipocrateriformă.2 ). capsulă (Syringa). 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării.29. liliac transilvănean). pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C. este o specie endemică.v [C C/)A?] G/p s . volubili. excelsior .con^inind 1-4 se. ori monoice şi samara la bază rotunjită. Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi. O buruiană comună în pepiniere.300. Syringa vulgaris . Jasminum fruticans (iasomie). crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor. ornus (mojdrean) are flori cu petale albe. este un arbust ce creţte numai în Dobrogea. josikaea (lemnul vântului. Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. Phillyrea etc. F. liane). crescând în staţiuni umede (Delta Dunării). 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura). poligame sau bisexuate. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens.300.Fig. în rest este cultivat. dispuse opus. Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. S. la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului). Calystegia sepium (cupa vacii). C. În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce.Inflorescenţa poate fi racem sau cima. dispuse într-o paniculă terminală.măslin). Florile actinomorfe. frunzele trifoliate şi ramurile virgate. Florile hermafrodite au corola gamopetală. iar fructul este o capsulă.Lemnul ciinesc se. fără stipele. se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării.. Fontanesia. în Fig. în zavoaie. mai ales pe substraturi calcaroase. cu frunzele alterne. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente. F. gamopetale.simple sau compuse.

Prunus. Florile sunt galbene la speciile de pădure. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. Symphytum officinale: 1-secţ. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra. Corola este în formă de pâlnie. iar înainte de cădere albastră-cerulee. mai păroase. dispuse în cime gloemrulare. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. Caliciul este gamosepal. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. P. floare. Florile. la care florile sunt mici. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). C. creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile. Longit. officinalis (Fig. marginea pădurilor. tulpini înalte de până la 50 cm.561). rar zigomorfe. pentamere. la început au culoare roşie. 206 .Cuscuta. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar. iar corola tubuloasă. racem. bisexuate: ^ K/r ^[C/.302. formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . 302). campanulat şi persistent. L. crescând prin tufărişuri. Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. parchete şi zăvoaie. nestipelate. simple. Fig. Quercus. mollis. cu fornice subulate. are un rizom gros. officinale are florile de culoare alb-gălbui. în majoritate cu frunzele păroase. Ulmus etc. apoi albastru-violacee. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer.303. Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix. Prin Fig.) C. Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. parazite. se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată. actinoniorfe. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate.rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. Florile sunt pentamere. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . Fraxinus.^AJ G/^v. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. P. Crataegus. alterne. 5 fornice (proeminenţe). Rosa. roşie sau roşie-violacee. P. la intrarea în tub. spic. rubra (plămânăriţa). europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. cu circa 200 de specii. umbelă falsă sau capitul umbeliform. 2-diagramă Prin floare. Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. la ulte specii prezintă. Cotinus.

iar fructul apocarpoid. Fructul este o bacă sferică.^AK"lG/c. prin zăvoaie şi stufărişuri. cu 4 nucule netede. începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată. dulcamara . 303). 207 . întregi sau sedate. La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane. Genul Anchusa are numeroase specii.504). S. iar gineceul este superior şi bicarpelar. se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. Caliciul este gamosepal. Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri. S. marginea pădurilor din silvostepă. Genul Solanum are flori rotate. Din genul Lappula cităm numai specia L.lăsniciorul (Fig. de culoare albă. de marimea unei cireşe. roză sau violetă. lucitoare. squarrosa (lipici). iar pentru industria tutunului .iarba lui Tatin. iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii.S. reavân jilave până la jilav-umede. având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. solanina. zăvoaie şi stufărişuri. rossicum. cu flori solitare sau grupate în cime. creşte ca liană la marginea Fig. creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. S. pe tipul 5. cu pediceli glandulos pubescenţi. zigomorfe. sylvatica. liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui. Corola. Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului. cu florile roşii. tătăneasa (Fig. Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale. creşte prin tufărişuri. rar actinomorfe. de asemenea. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. tuberosum (cartof) şi S. cum ar fi: nicotina.506). închisa complet în calciul acrescent. Corola este campanulat tubuloasă.păpălău (Fig. sunt frecvent cultivate în scop alimentar. moderat până la slab acidifile. în păduri. Echium vulgare (iarba şarpelui). lucioasă. Creşte în staţiuni cu soluri fertile. rotată. S. arăţel). cu vinişoare violete. la început verde şi apoi neagră. cu frunzele simple. cordatum (brustur negru). liane sau epifite. este gamopetală. roşie portocalie. rar câte doua la un loc. pentamere. până la murdar galbenă. la interior murdar brună. Capsicum annuum (ardei). margini şi rarişti de pădure. Prin tufărişuri. tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol. scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede._p). caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale. Fructul poate fi bacă sau capsulă.Nicotiana tabacum (tutun). hioscianina etc. Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale. M.Solanum dulcamara: tufărişurilor. E. poate atinge o înălţime de până la 2 m. officinale . Physalis alkekengi .304. atropina.505). persistent. rar lemnoase. nestipelate şi dispuse altern. foarte otravitoare. are florile zigomorfe. Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. buruiană frecventă în liziere. Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi.. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore). mlaştinoase. Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. la exterior brun-violetă sau brun-roşcată. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. M. melongena (vinete).

cu flori roşietice sau roze.1). 2. C-ramură fructiferă diagramă.307. Fig.mutulică (Fig. Test de autoevaluare 208 . D-fruct. prin locuri umede. Veronica: 6-floare.. de semiumbră. Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). în special în făgetele de pe surducuri. 1-Scopolia carnioloca: A-fruct. B-caliciu deschis. ruderal. Scopolia carniolica . roşie. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase. margini şi tăieturi de pădure. este un arbust spinos. Linaria: 4-floare în secţ.Fig.Fig. pe soluri bogate.307. indicatoare de acumulări de nitraţi. sunt specii nitrofile.cătina de garduri (Fig. Scrophulariaceae: 1-floare. Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă. cu utilizpri medicinale. B-secţ longit. Lycium barbarum . 3-fruct. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit.305.2). este o plantă toxică care creşte în pădurile montane. cu fruct fructe.. 5fructiferă nespinoasă. fiind o specie.306. Prin floare. B-ramură diagramă.307. în special în pădurile montane. iar fructul este o bacă elipsoidală.308. E-sămânţă Fig. C-gineceu secţ.

are flori violete până la feruginoase. V. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum. Descrieţi familia Solonaceae. vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor). pe văile umede. cu placentaţie parietală sau axilară.coada mielului (Fig. jilav-umede. D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria). Fig. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare.) şi saponine.l). E-sămânţă Fig.309. 209 . C-capsula. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig. Prin ovar. Scrophularia nodosa . pe soluri cu troficitate ridicată.2. Caracterizaţi familia Boraginaceae. întotdeauna zigomorfă. rinantosidă etc. iarbă neagră (Fig. La Verbascum corola este radiară. Ce stiţi despre familia Oleaceae. Fructul este capsulă sau bacă. 309.1. 308). Tulpina este 4unghiulară. scutelarină. B-secţ prin gineceu. Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor.1). B-rădăcină şi frunze bazale. Scrophularia şi 2 la Veronica.bubernic.Descrieţi familia Caprifoliaceae. creşte în paăurile de foioase. sincarp. iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. are fiecare lojă câte două ovule anatrope. încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. Gineceul bicarpelar. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii. în zăvoaie şi tăieturi de pădure.C-secţ. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. 4 la Digitalis. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee.309. Prin floare. D-fruct. 310. nearipata. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. phoeniceum .

rarişti şi tăieturi de pădure. B-secţ. cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă.este frecvent în păduri. cu soluri afânate. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. S. umede. Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. Prin turbării şi mlaştini. creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie). albastre-violacei.310. Bsecţ. iar cele superioare azurii. 311. tăieturi de pădure.2). poieni şi fâneţele umede montane. Se întâlneşte în toate pădurile umbroase. iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. stricta (silur). Specia apare frecvent în tufărişuri. 210 . lanata (degeţel lanat).2.Fig. abundentă în tufărişuri. este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental. vernalis (iarbă neagră).1). Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite. frecventă în tufărişuri. Paulownia tomentosa (Fig. creşte în făgetele colinare şi montane. începând din zona colinară şi până în cea montană. rostkoviana. Digitalis grandiflora . Dintre acestea menţionăm: E. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui. Prin tulpină S. are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale. are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest.degetar galben (Fig. M. iar D. cu frunze mari. salisburgensis.309.31o. scopolii .brânca porcului (fig. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă.2). E. Prin tulpină Fig.310. Florile sunt brun-roşietice. este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice. bihariense (sor cu frate). începând din zona colinară şi până în etajul subalpin. lung peţiolate şi flori mari. plăcut mirositoare. galbene-sulfurii. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare.1.

211 . Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. Lathraea squamaria . în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). parazitând pe rădăcinile de Alnus.311. P. officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită. P. tetramere. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie. urticifolia – iarba şarpelui (Fig. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). Ordinul Lamiales M. cu 22 specii la noi. V. de asmenea. numai specii semiparazite. de culoare galbenă dau brunie. Longit. de preferinţă pe soluri acide. liziere. unilaterale. fiind bogat în specii. chamaedrys -stejărel (Fig.indica) sau sărăturoase (P. din care sunt introduse la noi. solziforme. Prin floare Fig.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede. prevăzute cu vezicule mici. media. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. are. 1-Veronica Montana. Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie.1) se recunoaşte după capsula comprimată. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. maritime. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. V.şoplrliţa de munte. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme. cu solzi distanţaţi. V. Fagus. groasă. tinoave. tufărişuri. acoperit de soizi groşi. (Fig. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. îngust sedate. Florile sunt bisexuate şi unisexuate.Fig.muma pădurii (Fig. Genul Rhinanthus (clocotici). dispuse în raceme dese. având un rizom ramificat. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. fiind răspândite pe soluri acide. 1. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. margini de păduri. 311. parazite pe rădăcinile fanerogamelor.3) este o specie de talie mai înaltă. 2-Lathraea squamaria: A-secţ.311. Carpinus.311. Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat. poieni. Este o specie. insectivore. 4laciniat şi androceu din 2 stamine. montană . ce creşte în pădurile din zona montană. iar fructele sunt capsule. V. Creşte prin păduri.310.311. Coryllus etc. cu frunzele reduse. tenuiflora). umbroase.2) este parazită. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. terenuri nisipoase (P. cărnoasă. P. Preferă păduri umede.Paulownia tomentosa: Afruct. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. pe soluri cu troficitate mijiocie. Florile de culoare alb-roziu. lanceolata).

rar unisexuate. iar florile pentamere. întregi sau lobate. pe soluri cu troficitate ridicată. unul anterior. 314). Teucriurm.p] G/^ ^.312. cu frunze nestipelate. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. liziere şi prin locuri ruderale. prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde. Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale. opuse. favorizându-i mişcarea. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. grupate în 2-8 verticile distanţate. în vârf cu antera. tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. cinsteţ (Fig. hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental.configuraţie caracteristică: 'l° K/. formând faciesuri. Florile sunt mari. Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. slab acide până la neutre şi jilav-umede.Se înrudeşte cu ord. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană.jale cleioasă. Lamium galeobdolon: 1. iar altul posterior. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti. 212 . 313) are tulpini înalte până la 120 cm. V. nestipelate.bălbisă (Fig. încă de la înflorire este împărţit în 4 loji.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului.^[C/r ^A? ^. galbene. Salvia glutinosa . mai scurt şi lăţit. labiul superior lipseşte sau este redus. sunt simple.. sunt scurt pedicelate. arbustive şi arborescente. androceul este didinam.urzică moartă galbena (Fig. reavăn-jilave până la jilav-umede. Frunzele opuse. Stachys sylvatica . Gineceul bicarpelar. bisexuate. ovat cordate şi crenat serate. Lamium galeobdolon . Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate. moderat acide până la neutre. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia. plăcut mirositoare. lung şi curbat. Prin avortarea unei stamina. Funcţionează după principiul pârghiei. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. situat sub labiul superior. au o Fig. ' La genurile Ajuga. care la maturitate devin tetrachene. Florile roşii. hispide şi glandulos păroase în partea superioară.

de culoare p u r p u ri e . în lungul pâraielor de munte. Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. Ocium basilicum (busuioc ).gura lupului (Fig.313. Galeopsis speciosa (cânepiţa). Stachys sylvatica: a-floare Fig. urzică moartă). Satureja hortensis (cimbru). abundă în parcehete şi pe văile din păduri.dumbravnic (Fig. Salvia splendens (salvie roşie). Scutellaria altissima . 213 . Mentha piperita (mentă). r o z ă s a u a l b ă . Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată. Melitis melissophyllum Fig. Prin tufarişuri. cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă. În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe. Rosmarinus officinalis (rosmarin). iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale. de cu1oare albastră violacee. Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei. ovate. cu frunze peţiolate.314. cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. Fig.315. G. Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului. fiind răspândit pe marginea pădurilor. în parchete. marginea pădurilor şi pe malul apelor. iar florile au corola albastră violetă. 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. grandiflora (iarba neagră). creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P. aromatic. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. pubescens (zebră) are corols purpurie. cu baza trunchiată sau cordată. acuminate.Fig.4-caliciu Meltis me1issophyllum . bilabiată. alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica).3-floare.316. 2-frunză.

în vârf cu 5(3) dinţi. nestipelate. răspândită în pădurile colinare şi montane. 5-6. C. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. trachelium. 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite.petalelor unite. labiată. C. Caliciul este redus şI greu de distins. 318). Gineceul este bicarpelar. populează stâncăriile montane şi alpine etc. având o buză superioară redusă la 2 Fig. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. Florile sunt pentamere. 1-diagramă Ph. gamopetale. 214 .floare tubuloasă. reunite într-o inflorescenţă Fig. actinomorfe şi zigomorfe. care alcătuiesc involucrul. alterne. inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia. spic (Cichorium). Fructul este o capsulă. sunt bisexuate. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb. Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. cu filamentele libere. Genul Phyteuma (cărbune) are. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. apar în pădurile de foioase.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi.G/-yx şi prezintă adaptări variate. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. foarte mare şi bogată în specii. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee. pilniată şi ligulată. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. spre deosebire de Campanula. fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). cu laticifere şi frunze simple. Androceul are 5 stamine. tropicali. C.317. alcătuind o inflorescenţă condensată. legate de polenizarea entomofilă. numită calatidiu (Fig. 2-capitul la Matricaria. răspândiţi în zona tropicală. rar arbuşti mici. carpatica. patula. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. corimb (Achillea). sibirica cresc în pajişti. formând un tub ăn jurul stilului. care la maturitate alcătuieşte papusul. favorizând diseminarea prin vânt.318. C. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. cu corola în formă de clopot. înconjurată de un involucru. C. Campanula abientina: ompactă. alpina. abietina . persicifolia. sesil sau susţinut de un rostru. C. Florile actinomorfe şi zigomorfe. iar ovarul inferior. cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. capital (Leonto podium). 3floare ligulată. indicând numărul la Arctium. Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. molidişuri şi jnepenişuri. Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. florile cu laciniile concrescute la vârf. 7.clopoţei (Fig.

). unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. vulgaris (cruciuliţă) şi S. Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. molidişuri. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană. sub formă de populaţii relativ compacte. prin făgete. simulând.Formula florală este: Fructul este o achenă. În organele vegetative nu au laticifere. humus de tip mull sau mull-moder. bogate în ulei şi aleuronă. Creşte în zona colinară şi montană. Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral.cruciuliţă parviflora.221.captalan.319). cu florile radiare. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. vernalis (spălăcioasă). brădete. glicozide. (Fig. un polizaharid. galbene.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. pe malul pâraielor. iar seminţele sunt lipsite de endosperm. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate. fuchsii . Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate.Fushsii:1floare. dar produc uleiuri eterice. reavan-jilave până la jilav-umede. pârloage şi locuri ruderale. având florile ligulate galbene. amestecuri. Petasites hybridus . uneori considerate ca familii. dorio. Senecio nemorensis ssp.Tripleurospermum inodorum. 3-diagramă Fig. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus. Fig. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii. S. slab acide până la neutre.320. astfel. 3.000 de specii. Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. o floare. taraxacină etc. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp. Familia Astersceae cuprinde circa l. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig. brusture (Fig. pe aluviunile râurilor. pepinere. Latexul conţine substanţe amare (absintină.319. rezine. S. cu sau fără papus. uleiur eterice. 2-fruct cu papus. atenuate în peţ'iolul aripat. fosilile fiind cunoscute din Terţiar. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute. creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 .000 de genuri cu aproximativ 20. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. 1-Erigeron Canadensis. sunt buruieni frecvente în liziere. margini de păduri. lat ovate. pe fundul văilor. este împărţită în 2 subfamilii. răspândite pe tot globul. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere. cauciuc. alcaloizi. pe văile montane.

cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre.înălţime de până la 40 cm şi este groasă.2 ). rotundifolium. canadensis . Bfloare ligulată. A.322. văi montane. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. 321. locuri ruderale. atenuate în peţiol lung. Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii. Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor. 321. iar florile sunt tubuloase. formând buruienişuri.). În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum . raspândite prin culture.ciulin (Fig. Antodiile sunt mari. filiforme.scai. Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. C.romaniţă nemirositoare (Fig.pălămida. fâneţe. iar cele tulpinale sunt sesile. cu florile galbene. lungi şi înguste.5). vulgare . Genul Carduus are numeroase specii. iar din cele mai frecvente cităm: A. Galinsoga parviflora . 322. văi umede. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. creşte pe rupturi şi râpe. iar mai frecvente în pajişti. Creşte prin locuri umede. tăieturi de pădure. La exemplarele numai cu flori femele. Tussilago farfara (podbal). distans ş. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară. personata etc. cu florile ligulate de culoare albă. creşte prin tufărişuri şi păduri. Creşte abundent la marginea pădurilor.323. pe margini de pădure. pepiniere. margini şi tăieturi de pădure.căpşunic etc. 2-Carduus nutans: a-achenă Fig. care apar. nutans .bătrâniş (Fig. A. acanthoides . frunze mari. de până la 6 cm în diametru. lappa. Ch. şi în parchete. malul pâraielor. C. neuniforme şi cordate la bază.busuioc sălbatic (Fig. se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare.2) abundă ca buruiană în culturi. C. are o tulpină înaltă până la 2 m. Genul Cirsium are numeroase specii. lat ovate. cordate. la vârf cu o coronulă. crispus. cu florile ligulate de culoare albă. Chrysanthemum leucanthemum (margareta).a. arvense .321. 1-Carduus acanthoides. parchete (C. Achenele au un papus alb murdar. zăvoaie şi este medicinală. acestea sunt tubuloase. iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. de 5-6 cm în diametru. tomentosum). Inula helenium (iarbă mare). rarişti şi tăieturi de padure. pe marginea pădurilor. C-achenă 216 . abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze. millefolium (codiţa şoricelului). C. pe văile montane. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. iar florile ligulate numeroase. locuri ruderale. este frecventă în pajişti. Fig. de culoare roşiatică. sunt: C. Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A. E. eliptice.1.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. Solidago virgaurea (splinuţa). acoperită de scvame. lung peţiolate şi antodiul mare. Frunzele sunt mari.

pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. tufărişuri. Genul Artemisia (pelin) are multe specii. iar Sonchus arvensis. pe malul apelor. serriola (321. liziere.creşte în ppdurile umbroase. iar comune prin liziere. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă . floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii". poieni şi margini de pădure.2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. în general buruieni.4). Hieracium rojorâtense (fig. iar H. sunt: A. specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor. iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. 324. neutre până la moderat acide. iar în tufărişurile din silvostepă L. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti. Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. S. cu florile purpurii sau portocalii. în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. murorum creşte în toate pădurile montane. mai ales în făgete şi gorunete. S. absinthium (pelin alb) şi A. Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. vulgaris (pelin negru). asper. 325).1). aurantiacum (ruşuliţă). Cichorium intybus . sunt frecvente în pajişti. zigomorfe. 217 .324. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina. H. reavene până la reavan jilave. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure).Centaurea (pesmă) este bogată în specii. Aposeris foetida .crestată (Fig. iar organele vegetative conţin laticifere articulate. Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi. dar se întâlneşte şi în jnepenişuri. începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. Leontopodium alpinum (albumiţa. tăieturi de pădure. în vârf cu 5 dinţişori. 323) şi Taraxacum officinale (păpădie). se întâlneşte în fâneţe. Specia este endemica. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. tufărişuri.cicoarea (Fig.

m. . cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive.324. Tagetes sp. ramificate monopodial. Chrysanthemum indicum (crizanteme). cu fascicule bicolaterale închise. CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: .frunzele sunt simple.sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii). Zinnia eIegans (cârciumărese). 1-Hieracium levitomentosum: A.325. 2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Cosmos sp.embrionul are un singur cotiledon. Lactuca sativa (salată). Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae. . iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare. Calendula officinalis (filimica).Fig. Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. B-fruct cu papus. . cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae. Cfloare. Dahlia varisbilis (dalii). 218 . Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. deseori fasciculate. Gerbera ş. Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon). medicinal şi ornamental.florile sunt mici.cilindrul central este adesea atactostel.a. având teaca dezvoltată.Fig. .

pe baza caracterelor evolutive. care creşte prin ape stagnante. cu limbul sagitat. 5-diagramă Fig. bisexuate. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre. prin şanţuri şi mlaştini. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord. 219 . iar ovarul din 6 carpele. Alisma plantago-aquatica . cu frunze heteromorfe şi flori trimere. liniare.limbarişa (Fig. Nymphaeales. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme.327. Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae.2-plantă. Liliidae şi Arecidae. Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală.Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. Clasa Liliatae. lacuri. cu circa 9 specii existente în flora globului. lat liniare. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. hemiciclia şi carpelele apocarpe. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. Androceul are 5 stamine. 4-fruct.Caracterele enumerate. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă. iar cele aeriene sunt lung pediculate. verzi şi 3 petale alb sau palid roze. lanceolate sau spatulate. cu 3 sepale ovate. Alisma plantago-aquatica: 1. natante. se împarte în 3 subclase: Alismidae. Creşte pe malul râurilor. trimere. Fig. cu limbul mare. cu flori actinomorfe. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea). Florile sunt trimere. acvatice. lin curgătoare şi stufărişuri. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. ovat şi baza corodată. Din cele 6 genuri. numeroase de la unii reprezentanţi. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile.326. 326) care are frunzele inferioare sesile. de 2 ori mai lungi decât pistilele. seminţele exalbuminate. 3-floare.

absorbante şi flori mici. zegrasul). coriacei. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse. submersă şi prezintă frunze reniforme.. Hydrocharis morsus-ranae . iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. Fig. La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. eliptice sau ovate. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen . unisexual monoice. Florile sunt nude. pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. superior. Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede. natantă. dispuse pe două cicluri. Ruscus). răspândită în apele sărate şi salmastre. este o specie stoloniferă./. este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. cu perigon petaloid. 220 . Dupfă fecundare. sincarp. din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. Androceul este alcătuit din 6 stamine. bisexuate. semicilindrice şi frunzele natante mari. Fructul este o bacă multisperma. sunt pentaciclice. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă. iar P.bibilica. se recunoaşte după frunzele lanceolate. liniare sau lanceolate şi florile bisexuate. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare. lung peţiolate. cu frunze întregi. Ambele specii sunt frecvente în lacuri. formând fitocenoze întinse. plutitoare şi flori albe. cel mai adesea. Florile. Potamogeton crispus (broscăriţa).G/. cu perigonul petaloid. 328. Florile au un perigom lat campanulat. creşte Fritilaria meleagris .^. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. plutitoare. cu nuanţe roşiatice sau violacee. trimere. Ovarul este apocarp. cu perigon sepaloid şi ovar inferior. tricarpelar. având frunzele întregi. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe. actinomorfe. trimere. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat. bisexuate şi grupate în spice terminale. cele tulpinale cu o teacă alungită. având frunzele liniare şi flori unisexual monoice. sincarp. cu frunze reniforme. tubercul). Din familia Najadaceae. frecvent geofite (cu bulb. amintim pe Najas marina (inariţa de mare). Elodea canadensis (ciuma apelor). pe soluri bogate în humus. adesea apetale. este submersă şi dioică. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. Spre toamnă formează muguri de iernare. 327). ciclice. leurdă). bălţi şi prin apele lin curgătoare. pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. provenită din concreşterea tecii celor doua frunze. Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. Se recunoaşte uşor după frunzele plane. rizom. rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane.Potamogeton.\ . iar fructul. cu troficitate foarte ridicată.)A. Fructul este o capsulă sau bacă. este dioică. verde gălbui. pe tipul trei: ^P.iarba broaştei (Fig.^. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă.^. Allium ursinum (usturoi de pădure. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. lalea pestriţă (Fig. este o bacă. cu numeroase specii.

2-Polzgonatum verticillatum 221 . verticillatum (Fig. gorunete şi stejărete termofile. montana.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. reavăn-jilave până la jilav-umede. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră. pe un fond purpuriu. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. Paris quadrifolia . cu pete brunii şi albe. Creşte prin păduri. Allium ursinum: 1-diagramă Fig.l). în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. dispuse în verticil. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig. pătate în formă de şah.329). moderat acidifile.328. 331. articulari. Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. Fig. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi. 330.330. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”. Fig. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F. P.dalac (Fig. dar frunzele sunt opuse. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. moderat acide până la neutre. P.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil. 330. asemănătoare cu precedenta. în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată.329.2) este răspândit în pădurile montane. latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau.

333. hypoglossum are cladodiile mai lăţite. în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe).canis . iar R. Speciile de ghimpe sunt ocrotite.331.2). Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) . sporadic. se întâlneşte prin poieni. Scilla bifolia Fig. grupate într-un racem terminal. Erythronium dens . se întâlneşte Lilium martagon . cu florile nutante roze.Fig. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie).1. dur.2.2) este o specie vernală.măseaua ciutei (Fig.1 Maianthemum bifolium Fig. în special. moderat acide până la neutre. 222 . punctate cu purpuriu închis.331.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia. cu ramurile cladodificate. plantă toxică. Fig.331. pe soluri cu troficitate ridicată.1.333. în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate. albe. În pădurile din sudul ţării.333. mirositoare. răspândită în toate pădurile de foioase. Prin fîneţele şi tufărişurile montane. 333.viorea (Fig. cu miros specific. fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii. cât şi florile mici. roşiatice sau violacee.Paris quadrifolia: aFig. rărituri şi păduri. atenuate într-un spin ascuţit.crinul de pădure (Fig. Prin făgetele colinare şi montane. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate. rigide.Fig.332). este răspândită prin păduri.332. bruniu pătate.

graecus (Fig. 4-Leucajum vernum. urcând până în etajul montan inferior (Fig. înaltă până la 250 cm. G.3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată). în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori.334. cu florile dioice. flexuoasă şi ramificată. apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. Lilium candidum (crin). verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării. iar ovarul este 223 . având 2 macule verzi. coprine). ţepoase. Clivia. şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. mai ales în regiunile tropicale. flori actinomorfe sau zigomorfe.1). iar A. 2-gineceu. cu flori brune până la negru-purpuriu. Narcisus. este răspândit în stejaretele de luncă.graecus. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. Hyacinthus orientalis (zambilă). Genul Leucojum se deosebeşte de Fig. A. L. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă). aestivum (ghiocei bogaţi) . dispuşi etajat.334 1-Galanthus nivalis. 334. Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. Cel mai comun este G. Aloe etc. porum (praz). 334. cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20. caracterizate prin frunze ensiforme. sesile şi flori alb-gălbui. Genul Asparagus are mai multe specii la noi. concrescut la bază într-un tub. Tulipa gesneriana (lalea). una la bază şi alta la vârful foliolei.4). plicatus (Fig. Polianthes ş.Fig. extracarpatice. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. tenuifolius (umbra iepurelui.caracterizată prin frunze mari. G. 334. agăţătoare. cu plante ierboase perene. A. A. Iris: 1-floare.plicatus. cu floarea solitară. Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi. grupate în cime unipare. 5-L. 334. sativum (usturoi).335. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede.aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare). tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior.a. distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf. ovate. o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă). 3-diagramă. sparanghel sălbatic). Ordinul Iridales Fig. Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. În pădurile de stejari termofili. Cuprinde numai familia Iridaceae. mai frecvent în sudul ţării.3-G. Narcisus stellaris (narcise. apare V. Perigonul este petaloid. nigrum. Creşte prin poieni. având nervaţiunea frunzei reticulată.2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. Androceul este alcătuit din 5 stamine.ghiocel (Fig. având o tulpină lemnoasă. cu flori solitare. de luncă.2-G.5. nivalis .

întregi sau fidaţi. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă. în regiunea de câmpie şi deluroasă. Prin locuri mlăştinoase. creşte. În staţiuni similare. k-lob median al stigmatului. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). pătate negricios-purpuriu..KG/T^. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. ovarul inferior.336. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. b-ovar răsucit. moesiacus (brânduşe galbene). Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. Tot în rărişti de pădure. dar mai uscate primavara abundă C. comun este I. tufărişuri. cu tepalele rozee. o-polinie. întinsă şi lobată. Prin păduri. flori zigomorfe. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. frunze alterne întregi. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales. a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. purpurea. caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase. margini de pădure. cu tuberculi globuloşi. având o inflorescenţă mare. C. I. păduri rărite. tufărişuri. creşte O. numită label. multifloră. Fructul este o capsulă. Fig. frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul.. În fâneţele montane. n-conectiv. cu pinten nectarifer.2A. inferior. rar roze sau albe până la gălbui. adesea epifite. de obicei trilobat. 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. untul vacii). cu florile deschis violet purpurii. f-pinten. galbene. alcătuind ginostemul. 336). care au rădăcini adventive şi micotrofe.p. labiate şi pintenate. heuffelianus (brânduşe de primăvara. 224 . În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) .Fig. având laciniile perigonului aurii. adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. Formula florală este: 4' P^. cu flori deschis galbene. dispuse în racem îndesuit. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea. ruthenica.. Genul Crocus are mai multe specii la noi. apare în mod frecvent prin poieni. cu flori mari. 335). Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. e-label. tricarpelar şi răsucit cu 180°. sambucina (bozior). cu flori care au simetrie radiară. de munte). Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. FloriIe au culori variate şi au labeul. mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. tufărişuri. plăcut mirositoare. din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi. pseudacorus (stânjenel de baltă). din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig. O.tricarpelar. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). cu un perigon colorat albastru-liliachiu. g-ginostemiu. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. a-bractee. p-staminodii. c-d-tepale.

.. care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. cu flori solitare.G^). 225 .^. rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase.388. Neottia nidus-avis (cuibuşor. adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. lung pintenate.^A. Fig. destul de rar. 2-diagramă L. iar florile sunt albe. Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. prin pajişti. rar în molidişuri. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. având 2 frunze lat ovate. răspândită prin păduri şi rarişti. multinervate şi tepale verzui. sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior.P. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase. C. Luzula luzuloides: 1-floare. cu labelul ovoidal. Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). Cephalanthera damasonium (căpuşnica). mari. tendinţa de colectare. 338. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior. Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^. multinervate şi flori gălbui-verzui. creşte Nigritella rubra (sângele voinicului).337. extrem acidifile până la moderat acidifile. cu labeul sub formă de coif. luzuloides (mălaiul cucului) . L. Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice. cu flori roze şi miros de vanilie. cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme. Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană. veziculos umflat în formă de papuc. adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni. cel mai adesea albe. rar câte 2-4. tâinji) este o orchidee saprofită. iar specia este ocrotită ca monument al naturii. grupate într-un spic terminal. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici.337. nepintenate.Fig. rozee. fiind specifică pădurilor de foioase.

cu humus de tip mull-moder sau moder. iar J. unisexuate la Carex (Fig.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. cât şi dioice. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. culminând cu florile simplificate.l).6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite. numite glume şi grupate în spiculeţe. alcatuită din celule stelate. În făgete. ovarul fiind superior. sylvatica cu spicele nutante şi C. C. C. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi. Florile sunt mici. sylvatica (horşti). 4. 5. Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice. pilosa. 226 . Caracterizaţi familia Poaceae. 4-7).bumbăcăriţă. Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. indicând procese de gleizare a solului. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum . cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare.7-floarea masculă. iar androceul totalizează 3(2) stamine. frecvent. C. bisexuate sau unisexuate. se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate. Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei. brevicolis.339. mlăştinoase. situate în axila unor hipsofile. se mai întâlnesc: C. În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie.L. cu măduvă continuă. cu inflorescenţă umbelată. C. digitata. are tulpina lipsită de frunze. prevăzute cu o teacă vaginată. pilosa. care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. pipirig). fiind o specie indicatoare de soluri acide. Floarea la Cyperaceae: 1. Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. se întâlneşte L. 339. staţiuni cu umiditate ridicată. effusus (rugină. în covorul aerbaceu predomină speciile: C. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus. Prin zăvoaie. numită urticulă.montana etc. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. frecvent. inflexus prezintă măduva întreruptă. largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). Pe sărături umede creşte J. brizoides. apogeu atins la genul Carex. În formaţiunile forestiere. 339). 3-diagrama la Eriophorum. J. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă. având reprezentanţi ierboşi hidrofili. unilocular. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). unde diseminarea este zoochora. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig.pendula. Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. gerardi. care îşi au originea în lilialele arhaice. Prin turbării şi bahne. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. adesea. În pădurile de câmpie şi colinare. Fig.

În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii. bicarenată. La baza fiecărui spiculeţ. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal. inferioară. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale. numită culm sau pai. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. sp. reprezentând perigonul sepaloid. 227 . Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa). g-gineceu. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. a-androceu panicule. Florile sunt bisexuate. îngust. redus. când spiculeţele sunt lung pedicelate. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale. Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos.000 de specii pe glob. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. despicatâ în lung. se află două glume. cel mai adesea. pi-palea cu stoloni. de mare însemnatate economică. Între vagină şi limb. alterne. numită ligulă. Fructul este o cariopsă. adesea. Familia Poaceae cuprinde cca 4. multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe).Ordinul Poales Are o singură familie. cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. protejată de palea superioară sau internă. continuându-se cu un limb lung. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume. În axila paleii superioare se află 2 lodicule. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. 340). iar mai sus de acestea se găsesc doua palei.palea superioară. Frunzele sunt liniare.340. din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. se gaseşte o formaţiune membranoasă. După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule. reunite în spiculeţe mici.

iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig. adesea abundentă în covorul ierbaceu este C. Se întâlneşte în pădurile umbroase. Festuca drymeia (păiuş de pădure. slab acide până la neutre.343.Fig. are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane. pe soluri moderat acide. cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. la bază cu un smoc de peri scurţi. F. indicând soluri cu troficitate ridicată. este o specie perenă. fiind indicatoare de litosoluri. gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. 341). Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. În etajul subalpin. În tufărişurile.342. Abundă prin făgete. Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. pe soluri acide.341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. formând fitocenoze. scradă). F.obsiga de pădure (Fig. deşi şi moi. b. în locul jnepenişurilor defrişate. prezintă la noduri peri lungi.spiculeţ desfăcut Fig. adesea se instalează C. din care unele răspândite în păduri. 228 . 342). Brachypodium sylvaticum . villosa. epigeios (trestioara de câmp). lizierele şi pădurile rărite din silvostepă.

având perigonul redus. uniflore.1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă. numită spadice. P.B(pirul gros). făgete. Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte.p. iar fructul o drupă sau 229 . în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană. adesea unisexuate. M. trimere. glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului. care au flori mici. cu perigon sepaloid sau redus. cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. Oryza sativa (orez). Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. Hordeum vulgare (orz). Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. prezintă paniculul răsfirat. cel mai adesea în pădurile de foioase. Secale cereale (secară). angustifolia este mult mai comună. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). Reprezentanţi au frunze mari. 344. dispuse în vârful tulpinii. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. din ordinele Juncales.golomăţul de pădure (Fig. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. grupate în inflorescenţe dese. dioice. numit "palmier".2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu).a. aind florile unisexuate. este şi ea comună prin păduri. nemoralis (firuţă). Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae).ssp. Florile sint mici. Prin pepiniere. pe soluri acide. se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate. Bambusa arundinacea (bambus). fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase. lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute. rar apocarp. 344. Dactylis polygama . Poa pratensis . zigomorf. sincarp. Zea mays(porumb) ş. Filogenia subclasei Liliidae. tufărişuri şi stâncării. Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. cu cite o singura floare fertilă. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). molidişuri şi jnepenişuri. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. fiind răspândit.Milium effusum meişor (Fig. buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig.2). 345). dezvoltată şi denumită spată. cu fertilitate scăzută. nutans are spiculeţele nutante. P. începând din zona de câmpie şi până în cea montană.firuţa de livadă (Fig. ondulate. fiind răspândită prin gorunete. pe soluri bogate în humus. Cyperales şi Poales.244. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. ce le imprimă un aspect caracteristic. cel mai adesea. regiunea ligulară. Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri. grupate într-o inflorescenţă caracteristică. înconjurat de o hipsofilă.

spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. Laptele uleios şi nutritiv (copra. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. sincarp. toate acoperite de spata (hipsofila) colorată. monoice. e-partea de sus a spadicelui Fig. pe soluri bogate în humus. cu brazdă transversală evidentă. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm. Rizomul este tuberos. cu un exocarp neted şi dur. La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. iar frunzele sunt maculate. Moldova) şi se deosebeşte de A. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos. cu sau fărp periant. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere. 2-spadice: a-flori female. lapte de cocos). Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. cu un rizom orizontal puternic. A.Calla palustris Prin balţi. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). de asemenea. lungi până la 60 cm. cu miros aromatic. 3545). Au. Cocos nucifera (cocotierul). iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios. format din 3-1 carpele. Muntenia. fibros şi endocarpul pietros.346. un mezocarp gros.achenă.d-flori sterile. cilindric sau ovoidal. orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile. Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. locuri mlaştinoase. b-flori mascule. iar florile sunt mici. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior. c. cu o frunză bracteantă de 2230 . de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase. Florile mici. Frunzele sunt ensiforme. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente. Fig. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată. are fructul o nucă uriaşă.345.

5 cm. umiditatea. Fructul este o bacă roşie. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. de asemenea. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe. compact. Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile. (spadice). încă din Cretacic. cu flori mici. Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. trisulca. În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale. Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. lucru care este posibil. unisexual monoice. grupate în inflorescenţe alungite. iar formula florală este: ^P^A^ . iar spatul este lung de 6-7 cm. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. brusc şi scurt acuminate. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . aparent în continuarea tulpinii. iar L. acvatice. ovat cordate sau reniforme. se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. cu spatul mare alb. de lungă durată şi analize de laborator. reflectă condiţiile edafice. grupate în verticile glomerulare. pe un spadice. Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. alcatuind fitocenoze. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. cu spatul adesea caduc. reacţia . la forme ierboase. Perigonul este redus la un smoc de peri fini. prevăzut cu rădăcini mici. cu tulpina redusă la un disc plutitor. bracteate şi cu un pistil unicarpelar. Nevoile practicii. lucioase. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre. Spicul este cilindric. Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. oferite de arboretul analizat. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). adesea.5ori mai lungă. L. $ ^(D*.cală sălbatică. verzui la exterior şi alb la interior. decât analizele de laborator. alte ori din plante izolate. cum ar fi: troficitatea solului. este comună în apele stagnante. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. prin abundenţă şi vitalitate. adesea formând comunitaţi întinse. lung peţiolate. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. natante. aparţinând la diferite specii. cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. cu frunze. Sapadicele are o lungime de până la 2. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. gabba are o apariţie sporadică. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. coada smeului (Fig. Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. angustifolia. cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. iar cele femele sunt nude. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. cele de lumina. nude şi aşezate până la vârf. Colocasia esculenta (taro). Stratul arborescent şi cel arbustiv. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). 346).tipul de humus. învelite de un spat caduc. Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase. cât şi în vitalitatea ei. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. Filogenia arecidelor. cu frunze liniare şi flori mici.

prezintă frunze groase. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată. de creştere al puieţilor. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. De asemenea. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului. calde şi uscate. dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente.asigură mediul de germinare al seminţelor. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. cu troficitate scăzută. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. care joacă rol compensator. Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. fiind maxim către limitele arealului. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. vegetând bine pe soluri slab acide. în plină lumină. indică soluri acide. vegetează numai în pădurile de răşinoase. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase. iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. 232 . mai rece. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. verzigalbene. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. La câmpie se refugiază pe vai. În climatul continental excesiv al Rusiei. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. la limitele arealului. frecvente aici pe tot felul de substrate. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). cu valorii apropiate minimului. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. jilave. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. pe lângă cursuri de apă. în climatul nordic. deci nu mai are valoare indicatoare. lucioase şi formează populaţii dese. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). verziîntunecate. Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. cât şi pe cele puternic acide. subţiri. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă.

Lapsana communis. Mezofite . Symphytum tuberosum. iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. Circaea lutetiana (tilişcă). Lycopodium clavatum (pedicuţă). Melica nutans. iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). glanduligera. Symphytum cordatum (brustur negru) ş. Sanicula europaea (sânişoară). Paris quadrifolia (dalac). usturoi de pădure). 4. Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull.jilave: Anemone ranunculoides. Hierochloe repens. uniflora. Huperzia selago (brădişor). Arum maculatum. Euphorbia amygdaloides. Cytisus hirsutus. O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. în special în perioada de vară: Lychnis coronaria. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. acestea indică că staţiunea este suficient de umedă.plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). menţionam: Actaea spicata (orbalţ). officinalis. Dryopteris filix mas.vegetând bine. uneori şi făgetelor montane. Geranium robertianum. Lithospermum purpureo-caerulemn. Beldie şi C. solida. Poapratensis ssp.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius. au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. Milium effusum. C.a. 2.plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc. Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. Homogyne alpina (rotungioare). Iris pumila . se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. Glechoma hederacea. D. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Cardamine bulbifera. nigricans. Silene otites. Vioa reichenbachiana. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. Aegopodium podagraria. Chiriţă (1967). C. Digitalis lanata. Lathyrus vernus. Xero-mezofite. 3. Stellaria holosteia. Brachypodium sylvaticum. Athyrium filix-femina. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. Euphorbia amygdaloides (alior. Melica nutans. Fragaria viridis. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). Polygonatum latifolium. Xerofite . Lamium galeobdolon. Allium ursinum.a. pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate. Isopyrum thalictroides (găinuşi). laptele cucului). Anemone sylvestris (păştiţa albă). Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol.specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. Mercurialis perennis (trepădătoare). Deschampsia flexuosa (târsoc). Mycelis muralis. Campanula persicifolia. Categorii de plante indieatoare Al. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase. A. Cardamine bulbifera (colţişor). etc. Luzula sylvatica (horşti). V. Rhytiadelphus triqueter.disjuncata. Indicaţiile negative completează pe cele pozitive. angustifolia. M. Lathyrus vernus (pupezele). compactitate şi înţelenire. Corydalis bulbosa. Vinca herbacea. Beldie. Allium ursinum (leurdă. Mercurialis perennis. Soldanella hungarica (degetăruţ). Polytrichum commune ş. Cardamine glanduligera (breabăn). Veronica chamaedrys. Vaccinium myrtillus (afin). prezenţa humusului de tip mull. Ephedra distachya. Galium schultesii. C. Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. Al. etc. Vrebascum phoeniceum. Calluna vulgaris (iarba neagră).etc. 233 . celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. Mezohigrofite . Luzula luzuloides. Asarum europaeum. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. Melica uniflora (mărgică). dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. cu complexul adsortiv nesaturat. La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens. 1960. Calamagrostis epigeios . reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică.

C.nigricans. Brachypodium sylvaticum. juniperinum. Huperzia selago. Torilis japonica etc.Cardamine impatiens. E. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides.a. Rhytiadelphus trqgueter. G. 4. Salvia glutinosa. B. C.pseudovina. C. Polytrichum communae.Oligotrofe. Calluna vulgaris. Descahmpsia flexuosa. Melampyrum sylvaticum. Poa pratensis ssp. Deschampsia flexuosa.fuchsii. Carex brizoides.officinalis.Polytrichum commune. Mezotrofe. Petasites hybridus. Sanicula europaea .. C.85(100) %): Athyrium filix-femina. Ranunculus auricomus. 2. Lamium galeobdolon.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) . Polygonatum verticillatum. Circaea luetiana. C. Impatiens noli-tangere.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios. Higrofite.cu gradul de saturaţie în baze (V). Sphagnum acutifolium. Deschampsia caespitosa. Huperzia selago.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria. Cytisus hirsutus. D.sylvatica. vitis-idaea. Euphorbia amygdaloides. V. Luzula sylvatica. Stachys sylvatica. Festuca gigantea.pH =3. Dryopteris carthusiana.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 . Lysimachia nummularia.rubra.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. 5. Galium odoratum. Maianthemum bifolium. Calluna vulgaris. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. Nitrofile. Chrysosplenium alternifolium. Filipendula ulmaria.robertianum.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara. Veronica urticifolia. Vaccinium myrtillus. Oxalis acetosella.a. Holcus mollis. Lihospermum purpureo-caeruleum. Festuca valesiaca. Hieracium transsilvanicum.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1.Acidifile .plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. 2. Vaccinium myrtillus. etc. Poa nemoralis. Allium ursinum.Valeriana officinalis ş. Moderat acidifile-neutrofile . C. C. major. Symphytum cordatum. Dryopteris filix-mas. Dryopteris disjuncta. Veronica officinalis etc. Soldanella hungarica ssp. Stellaria holostea. Stellaria nemorum. Solanum dulcamara.plante de staţiuni cu soluri acide. Moderat acidifile . Homogyne alpina.juniperinum ş. Carex brizoides. Luzula sylvatica.filix-mas. Homogyne alpina. Milium effusum. Urtica dioica. S. Hieracium transsilvanicum. Polygonatum latifolium. Paris quadrifolia.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata. Genista sagittalis. 5. Sanicula europaea. Equisetum telmateia. Calluna vulgaris. V. Anthriscus caerifolium. Carex pilosa. Isopyrum thalictroides.5): Bruckenthalia spiculifolia.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea. 3. Senecio nemorensis ssp. Circaea luteliana.major. Luzula luzuloides. Orthilia secunda. sylvatica. Soldanella hungarica ssp. 3. Campanula abietina. Pulmonaria officinalis. Carex pendula. F. michelii.vitis-idaea. L. P. Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea. Geum urbanum. Calamagrostis arundinacea. V. Convallaria majalis. Cardamine glanduligera.pilosa.Eurifite . praecox.angustifolia. Festuca drymeia.Vaccinium myrtillus. P. P.55(5. Ranunculus auricomus. Epilobium montanum. vitis-idaea ş. Calluna vulgaris.V. Orthilia secunda.a. Mercurialis perennis. Orthilia secunda. Ballota nigra. sylvatica. Asarum europaeum. Viola reichenbachiana etc. Mycelis muralis. squarrosum. Paris quadrifolia. Veronica spicata. Luzula luzuloides. 01igo-mezotrofe. Geranium phaeum. Potentilla alba. Veronica urticifolia. Rhytiadelphus triqueter etc. Soldanella hungarica. Lapsana communis. Symphytum cordatum. Carex brizoides. Salvia glutinosa. Epilobium angustifolium. Carex pilosa. D. 6. Rubus hirtus. Vaccinium myrtillus . Cytisus hirsutus. Deschampsia caespitosa. Eutrofe.

Mentha aquatica. R. terase. pH==6. 5. Festuca valesiaca. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe. Fragaria viridis. Carex pilosa. C. Alliaria petiolata.2(8):Actaea spicata. Lathyrus vernus.a. Cardamine bulbifera. Viola hirta ş.Lithospermum purpureo-caeruleum.alcaline. Stejărete. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. Digitalis lanata.sylvatica. Senecio nemorensis ssp. Symphytum officinale ş. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. Carex brizoides. Cytisus austriacus ş. Asperula cynanchica.hypog1ossum ş. riparia. Poa pratensis ssp. Artemisia austriaca. Stachys sylvatica. amestecuri de cer şi gârniţă. Lycopus europaeus. În funcţie de orografia terenului. Solanum dulcamara. Poa pratensis ssp. F. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria. C. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. Pulmonaria officinalis. cassubicus .a. caracteristice humusului de tip mull. Poa pratensis angustifolia.Stachys palustris.5 (8): Aegopodium podagraria. Viola suavis. Iris pseudacorus. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. gârniţete. 2. Lathyrus vernus. Ruscus aculeatus. În stejaretele din câmpiile joase. Asperula cynanchica. pe terase şi platouri. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. Chrysopogon gryllus. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. Lysimachia nummularia. Carex riparia.. Ruhus caesius. considerate şi ca indicatoare diferenţiale. Galium aparine. Cytisus hirsutus. S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. Fragaria viridjis. durata de inundaţie. Adonis vernalis. Dorycnium herbaceum. Arboretele sunt instalate în câmpii joase. Veronica incana. Teucrium chamaedrys. Bidens tripartita. mezofite. Cytisus nigricans. Polygonatum latifoium. Linaria genistifolia. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile. fuchsii. În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. Caracteristice sunt: Arum orientale. Zăvoaie. Convallaria majalis . Ranunculus auricomus. pH= 5-7. separându-se numeraese variante şi faciesuri. Lychnis coronaria. Arborete de stejar pufos. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. Filipendula vulgaris. Poa pratensis ssp. Eupatorium cannabinum. 7. Veronica spicata. Galium odoratum. 4. Lamium galeobdolon. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline. Bupleurum falcatum. Teucrium chamaedrys. Milium effusum. Thalictrum minus. Lychnis coronaria. Euphorbia amygdaloides. Geum urbanum.vulgaris. C. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. 4 Plante neutrofile. Mycelis muralis. Genista tinctoria.angustifolia. Rubus caesius. angustjfolia.Anemone ranunculoides. Lysimachia nummularia.Viola miriabilis etc. 235 . Inula ensifolia. Geranium phaeuia. abundente sunt: Carex acutiformis. Stejărete de stejar brumariu. Mycelis muralis. plopişuri. C. Pulmonaria officinalis. Eupatorium cannabinum. distingându-se câteva tipuri. 6. 5-7. Glechoma hederacea. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie.a. Bothriochloa ischaemum. Festuca valesiaca. pe versanţi moderat înclinaţi. Ranunculus carpaticus. Pulmonaria officinalis. Solanum dulcamara. Dactylis glomerata.Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. Allium ursinum. Scutellaria galericulata. Sedum maximum.Paris quadrifolia. caryophyllea. Dintre cele mai frecvente specii. schultesii. vulgaris. G. Leucojum vernum. Geum urbanum. 3. Tordylium maximum. Parietaria officinalis. Lithospermum purpureo-caeruleum. Galium odoratum.Şleauri de câmpie.Gorunete. Symphytum cordaturn ş. Stachys germanica. Asarum europaeum.a.g1anduligera. Sunt răspândite în podişuri. Berteroa incana. Lithospermum purpureocaeruleum. Phragmites australis. L. R.a. Festuca valesiaca. P. Polygonatum latifolium. Glechoma hederacea. Polygonum hydropiper. Agrostis stolonifera. Iris pseudacorus. iar ca diferentiale: Genista tinctoria. L. angustifolia. Geranium robertianum. Cerete. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. Cardamine bulbifera. Silene nutans. platouri. Geum urbanum. Arum maculatum. nemoralis.

cu soluri scheletice. Dactylis polygama. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. Deschampsia flexuosa. formate pe calcare. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. caracteristică este Carex pilosa. Polygonatum latifolium. Luzula luzuloides. Genista tinctoria. Lamium galeobdlon. Stellaria holostea. Lathyrus vernus. Rubus hirtus. Mycelis muralis. deseori din plante razleţe. Luzula luzuloides. Carex pilosa. Euphorbia amygdaloides. Dryopteris filix-mas. Rhytiadelphus triqueter. Dryopteris carthusiana. Rubus hirtus. În treimea superioară a versanţilor. Luzula luzuloides. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. Oxalis acetosella. Rubus hirtus. major. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice. acide până la moderat acide. Pleurozium schreberi. Olteniei şi Banatului. Pulmonaria officinalis. Cardamine glanduligera. Sardamine glanduligera. cu troficitate scăzută. Pleurozium schreberi.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei. În condiţiile unui spor de umiditate. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella. vernus. Luzula luzuloides. Athyrium filix-femina. Cardamine glanduligera. Calluna vulgaris. Carex pilosa. Luzula luzuloides. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. Vaccinium myrtillus. Luzula sylvatica. Genista tinctoria. În staţiunile cu soluri acide . Mycelis muralis. Melica uniflora. Glechoma hederacea. 9. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. Epllobium montanum. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. Vaccinium myrtillus. Oxalis acetosella. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. Sanicula europaea. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase.Şleauri de deal fără fag. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus.Veronica officinalis. Homogyne alpina. Făgete colinare. Lathyrus niger. Veronica offiecinalis. Hylocomium splendens. pseudogleizate. Etajul pădurilor de molid. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. Polytrichum communae etc. În staţiunile cu soluri brune. cu troficitate scăzută. Stellaria holostea.bulbifera. La altitudini mai mici. Symphytum cordatum. Ranunculus carpaticus. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. Majanthemum bifolium. 10. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. Caractersitice sint: Galium oratum. L. iar pe versanţii inclinaţi. Orthilia secunda. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. Molidişe. Galium schultesii. Asarum europaeum. Calamagrostis arundinacea. Galium odoratum. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune. Stellaria holostea. 12. distingându-se numeroase tipuri. 11. în porţiunile mai luminate.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. Galium odoratum. Brachypodium sylvaticum. 236 . Hieracium transsilvanicum. iar pe solurile podzolite. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. Hylocomium splendens. 8. Luzula Luzuloides. Poa nemoralis. prezintă un covor ierbaceu variabil. Poa nemorlais. Milium effusum. Hieracium transsilvanicum. Salvia glutinosa. C. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. Pulmonaria rubra. pe soluri brune-galbui. Soldanella hungarica ssp. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. Hederahelix. Rhytiadelphus triqueter. şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. Geum urbanum.

având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului.Fitocenoza are o structură verticală.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic . iar asociaţia este o unitate abstractă. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei. fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. adică studiază structura.tipizării şi clasificării lor.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor. raporturile dintre componentele fitocenozei. al răspândirii. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. deci analitic. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză. corelaţiile cu mediul abiotic. de funcţiile acestuia în biosferă. funcţiile. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. evoluţia. Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal. de raporturile dintre fitocenoze. tipizarea şi clasificarea fitocenozelor. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie. una orizontală şi o alta temporală. dintre acestea. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. După Sukaciov.precum şi dezvoltarea. Fitocenoza. constituie parte integrantă a biocenozei. precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu. înţeleasă ca o comunitate de plante. 237 . Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. 2. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie.

ordinul şi clasa. Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină.comunităţi de crăpături de stânci. Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor. 2.Lemnetea W. cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet.Cl.comunităţi natante de lintiţă. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi. dintre numeroasele sisteme propuse. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion.Asplenietea rupestris Br. Fagetalia. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată.-B1.1947 . pentru zona temperată a Europei. Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată.Thlaspetea rotundifolii Br. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice). reflectat prin formele de viaţă componente.-B1. Carpino-Fagetum.1947 – comunităţi de depozite de tufuri. având grupe de specii caracteristice.Adiantetea Br. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare.et Vlieger 1957). 3. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă.1934 .Cl. Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei.Oberdorfer 1957 . Ordinul grupează alianţe asemănătoare. Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate.-B1. Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea.Cl. aşa cum sunt: subasociaţia. Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important. prin stratificare.comunităţi de stâncării litorale. 4. 5. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite.ap.Crithmo-Limonietea Br.1964) şi se prezintă astfel: 1. utilizând criterii diferite. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae.Querco-Fagetea Br.Cl.comunităţi de grohotişuri. în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul. Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term. Carpinion.Koch et R.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910). 238 . Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa.-Bl.Tuxen 1954. Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare.Cl.-B1. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă.1947 . cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale". varianta şi faciesul.

Tx. 1942 .Asteretea tripolimi (Westh.et Prsg. 16.Alnetea glutinosae Br.comunităţi de pajişti halofile.Tx.Erico-Pinetea Horvat 1956 .Secalinetea Br. 9. dinamica sezonală şi cea multianuală.Elyno-Seslerietea Br.1931 .comunităţi de buruienişuri montane.comunităţi natante fixate.et Tx.CI. Salicetea purpureae Moor 1958 .comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.et Prsg.Ammophiletea Br.comunităţi din culturi de praşitoare.-B1.-B1.et Tx.-Bl.Oxycocco-Sphagnetea Br.1947 . Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia.Querco robori-petraeae Br.et Beeft.1943 ..Ruppietea maritimae J.-Bl.-Bl.1948 . 25.Cl. 12. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ). 37.comunităţi de pârloage.1947 .comunităţi halofile de plajă.Salicetea herbaceae Br.Cl. 41.Cl. 40.1950 .comunităţi halofile natante.-B1.)Br.Tx.1939 .et Prsg.1953 .comunităţi de stuf şi rogozuri. 24.et Tx. 33.Tx.comunităţi de plante suculente.1943 .1950 .et Vlieger 1937 .1943 .comunităţi de dune litorale.comunităţi de pâraie.Cl.comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.et Tx.Bidentetea tripartitii R.1960 . 28.comunităţi pitice de rogoz.Cl.Cl.Spartinetea R.Querco-Fagetea Br. respectiv a ecosistemelor.Tx.Cl.comunităţi de păduri de pin cu Erica.Cl.comunităţi de tinoave.comunitsii din tăieturi de pădure. 11.Tx. 35. 36. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor.Prsg. 15.Tx. 31.-Bl.comunităţi cu Ericaceae.Cl.-B1. 239 .et Tx. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.-Bl. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.-Bl.1937 .et Tx1943 . 19. 39.comunităţi de păduri de foioase acidifile. 13. Betulo -Adenostyletea Br. 38.1943.comunităţi de răchite de mal.Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide.Plantaginetea majoris R.Potametea R. 20.Cl.Tx. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere).-B1.Cl.Chenopodietea Br. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.Cl.Cl.Arrhenatheretea R.Salicornietea Br.comunităţi de păduri de foioase bazifile.-Bl.Tx.Cl.Isoeto-Nanojuncetea Br.-B1. 27.et R.comunităţi primare arcto-alpine acidofile.Juncetea Br. 14.-B1.1962 .Cl.Caricetea curvulae Br.Cl. structura verticală şi orizontală.Cl.Cl..-B1.Cl.et Prsg.Cakiletea maritimae (R.Cl. 34. 22.1943-comunităţi de pajişti xerofile.Cl.1948 .Cl.-Bl.1962 . 42.-B1.1943 .Tx.Onopordietea Br. 30. Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza. 7.comunităţi suculente halofile.et Prsg.Vaccinio-Piceetea Br.et R.Juncetea maritimi Br.1943 .1950 .1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase.Cl.Mo1inio.comunităţi de pajişti îngrăşate.Corynephoretea Br.et R. 25.6.Lohm.et Tx.1950)Br.-B1.Calluno-Ulicetea Br.Litorelletea Br.1964 – comunităţi de pajişti halofile.comunităţi de zăcători de zăpadă.-Bl.Cl. 10.Festuco-Brometea Br.Cl. 32.1943-comunităţi submerse de margini de iaz.-B1.Sedo-Scleranthetea Br.Cl. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim.Montio-Cardaminetea Br.Cl. 18.1948 .-Bl.1943 .-Bl. 17.comunităţi de pajişti umede.1962 .comunităţi de păduri de luncă cu anin.Cl.Cl.Cl. 8.Epilobietea angustifolii R.C1.1942 . În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar.comunităţi ruderale.1952 em.Cl.Zoosteretea marinae Pign. 21.Cl.et R.Cl.comunităţi de apă salmastră.1943 .comunităţi de pe aluviuni.-Bl.-Bl. staţiunile ocupate şi ecotopul.1961 26.Cl.Tx.Phragmitetea Tx.-B1.comunităţi anuale de pe nisipuri. 29.Tx.Cl.1955 .

cele diferenţiale. pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai. de 400-5 m2 . Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente. 240 . Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). în cele de deal. Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari). pentru cele montane în iulie. fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om.care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. regiune. aparaturî şi un timp îndelungat). al reliefului şi substratului. geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă. cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. în iunie-iulie. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie. molidişe în iulie-august. stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 . a arbuştilor. substratului. a muşchilor şi litiera. păduri pluriene – 2500m2 . se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). zăvoaie în iulie-august. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. zone. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate.stâncăriile calcaroase sau mlaştinile. caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). La nivel de asociaţie. implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale. acestea apar doar preferenţial. În anumite staţiuni. combinaţia caracteristică.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului. Făgete în mai-iulie. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. ordinului şi clasei. Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal). Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii. efectuându-se releveuri (descrieri). Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu. omogenitatea.5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 . Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. în cele subalpine şi alpine în iulie-august. cum ar fi: cele de sărături. în timp ce la păduri şi pajişti. numărul mediu de specii. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante). păduri polidominante echiene .iar în cazul celei de turbării. speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici. parcurgându-se terenul în diagonală. a ierburilor. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. notând întâi vegetaţia arborilor.

3. utilizându-se aprecierile expeditive. de Picea abies . înălţimea mijlocie a vegetaţiei. frecvenţă sau constanţă. coroanele se ating între ele. Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare. notată pe strate. de exemplu într-o fitocenoză de molid . Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă.se aplică pentru fiecare strat în parte. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată. subdominante.6 trepte: + =exemplare puţine. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei.1 -consistenţă foarte rară. localizarea. Stabilirea acoperirii. În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat.7 -consistenţă aproape plină. rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii. Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători. până la 241 . indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica. la înălţimea pieptului. Indicii de abundenţă-dominanţă. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente.troficitate etc. Speciile dominante.6-0.2 -consistenţă extrem de scăzută. privind de jos în sus. 0.9-0. cât şi stratul ierbaceu. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer. luând ca unitate cifra 1 . consistenţa se diminuează. cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. de Fagus sylvatica . consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).făgete) sau polidominante (codominante). creind fitomediul.fag sau de stejar.1-0. acoperirea. Stratificarea arborilor. arboretul este poienit sau degradat. Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină.Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită.aciditate. acoperire redusă.indicatoare şi specii însoţitoare. care are . În cazul când coroanele sunt mai rare. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante. Indicele de bază.molidişe. nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %. suprafaţa ridicării. În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare. predomină în vegetaţia respectivă. expoziţia. fără a socoti şi stratul arbuştilor. dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare. se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte. un rol fitocenotic redus.de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar). diferenţiale. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. neîncheiate şi apar luminişuri. 0. înclinarea.4 -consistenţă rară. edificatoare. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări. aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte. 0. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet). arboretul are luminişuri (goluri mari).).adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş.cât şi pentru fiecare specie în parte. 1 =mai multe exemplare. arborii nu se înfluenţează între ei. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate. În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor. golurile din coronament ajung la cel mult 0. 0. arboretul destul de închis. Speciile indicatoare. Dominantele. Speciile însoţitoare au o participare variabilă. altitudinea.3-0.

fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile.5.mezofile.apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct.arenarii etc.La fel procedam şi cu releveurile următoare.1968: 0 =acoperire de 0 .astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice. 5 =acoperire mai mare de 3/4. Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri.inmlaştinite. se trec în continuarea 242 . reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive.1/10 din suprafaţă. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă. iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului. iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă.halofile.pajişti mezofile..9 % 2 =acoperire de 4 .abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere. Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie". iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior.9 % 8 =acoperire de 64-80. 2 =foarte multe exemplare.8. Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col.înscriind speciile aflate în compoziţie. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile. stabilite în faza de teren.9 % 3 =acoperire de 9-15.păduri de foioase mezofile.9 % 7 =acoperire de 49-65. În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere.9 % 4 =acoperire de 16-24.1). Începem cu primul releveu. bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii. notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei.xero-mezofile. 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă. Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul.9 % 1 =acoperire de 1.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab.9 % 5 =acoperire de 25-35. indiferent de numărul exemplarelor. notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie.xerofile. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale. Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler.0.9 % 6 =acoperire de 56-43. Stratul ierbaceu. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii.

Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor. Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). iar N este numărul total de releveuri.V=81-100 %.listei floristice.Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere.Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120. în ordinea prezenţei lor descrescânde.în care P este prezenţa. Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel. Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N . iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa). ele reprezentând speciile difereaţiale. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 .II = 21-40. În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K).III =41-60. Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu. IV=61-80. operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor.

+ ...+ .+ ..+ + ..+ .+ .+ + ..+ + 1 + ......+ ...+ .....+ .+ .+ 5 Cyanchum vincetoxicum .+ .2 Vicia sylvatica .+ ...2 Melica altissima ..2 Sedum maximum ...+ 3 Milium effusum .+ ...+ ....+ .6 Lapsana communis + + ..+ ...+ + ..+ + .+ ..+ + + .+ .+ ..+ + .+ + 3 Asarum europaeum .8 Galium odoratum + ..+ .5 Corydalis bulbosa .+ + 5 Campanula persicifolia ..+ + + ...+ .+ + + 9 Corydalis solida ....Boşcaiu......+ .Dactylis polygama + ...+ 5 Carex divulsa ...+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima ...+ + ...+ + . Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri...+ + ....+ + .+ + ....+ + ..+ ...+ .8 Glechoma hederecea ssp.+ ..+ + + ...+ + ..+ ..+ .etc)..1970....+ + ...1964-1973.+ .+ .1 ....+ . După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 ...+ 6 Poa pratensis angustifolia .+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius ..+ + .+ 7 Prunella vulgaris ..1 + .+ .3 Scrophularia nodosa ...+ + .....+ ....+ ...+ + ...1 Ajuga reptans ..+ + .4 Torilis japonica .. Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo.+ .. iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2).+ + .6 Geum urbanum .+ + ..+ .6 Brachypodium pinnatum ...+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra .7 Calamintha clinopodium .+ + + ..+ + + + .+ + 6 Anemone ranunculoides .2 Stachys sylvatica .1959......+ + .+ + ....+ ..1971..+ .+ ..5 Agrimonia eupatoria ..+ .+ + + + + 7 Campanula rapunculus .+ ....+ + 8 Stellaria holostea 1 + ..+ .+ + 7 Isopyrum thalictrodes + .+ + .+ ...+ + + . Dihoru şi Doniţă.+ .+ + ..+ ....+ .+ ....+ .+ ..+ .+ .+ + 7 Cardamine bulbifera + ..+ 3 Veronica chamaedrys .+ 7 Mycelis muralis + + + .. Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie.+ + ..+ 8 Bilderdykia dumetorum .+ 7 Melica nutans .+ + + + + + + 9 Galium aparine .+ + 4 Anthriscus sylvestris .. Tabelul de asociaţie.+ ..+ + ..+ .+ + 7 Melica uniflora + .. Borza..+ + .+ ....+ + ..+ + + .6 Pulmonaria officinalis ... hirsuta + .+ .+ .+ 7 Alliaria petiolata + + ..+ .+ + .+ ...+ .+ + + ...+ ..+ + .+ ..+ ..+ .+ + + ....+ ...7 Lathyrus vernus + + ...+ ..+ + + .+ + .......+ .2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor.2 Allium ursinum ...

S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 ..+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + . ...+ + .+ + . .apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată.+ ..+ + .. . Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N ..+ + .În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă.1 + .5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F. ...+ .+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria .1 5 .+ . 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str. .. .II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + .. .+ .+ .+ . . se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b ....+ + .caracteristice.Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte.I V H Eua Lathyrus vernus + + . .. în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă. E. Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 ..... .II M Em Acer platanoides .. Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică.+ + + ..1 + 1 ..+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + . .+ ..S S . . Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură.S S ..+ + + .+ + + + .. legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie.+ ..+ + II I 245 .5 5 .. K b.+ + II I G Em Galium odoratum + .+ . În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri.II I H E Cardamine bulbifera + ..+ .f. . iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii.2 2 .

.+ + II Em Cornus sanguinea .+ .+ + .I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + .+ ..+ .+ + + ..+ ..+ + ..+ .+ + .+ II I Eua Bilderdykia dumetorum .+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + .+ .+ ......+ .+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + ..II I E Corydalis solida .....+ ....H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + .+ + .......II I Em Glechoma hederecea hirsute + .......+ .+ + .+ + .1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia .+ II I Em Melica uniflora + ...+ + II I Eua Rosa canina ..+ ...+ + II Em Scrophularia nodosa .+ ....+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + ...+ ...+ .+ .+ ....+ .+ ...II Em Ajuga reptans ..+ ..+ II I Em Milium effusum .+ + + .+ II SM Ligustrum vulgare .+ .+ + II I E Anemone ranunculoides .+ ...+ .+ .+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + ....1 + ....+ ..+ .+ ..+ + + ..+ ......+ .+ + ...+ + .+ ...+ + + .+ + + .II E Pyrus pyraster .....+ + .+ + .I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + .+ ...+ ...II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + ....I Eua Asarum europaeum .+ .+ .+ ..+ II 246 Em Mycelis muralis ...+ II Eua Anthriscus sylvestris .+ + .+ + .+ .+ .+ + .+ .+ .+ .....+ ..+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa ..+ .+ .+ ....+ ....+ + .+ ...+ + ..+ .I Sm Carex divulsa ..I E Allium ursium .+ ......1 + ...II I Em Lapsana comunis + .+ + II I Eua Stachys sylvatica .+ .+ .+ ...+ .II I Eua Melica nutans .+ + ..+ ..II I Eua Geum urbanum ..+ + II I Em Fraxinus excelsior + .+ .+ + + ...II I Eua Pulmonaria officinalis ..+ + .+ .+ + + ..II Eua Vicia sylvatica .....

. 2=17..+ + + + II I B Euonymus verrucosa + .. Eua-eurasiatice.+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + . T-terofit.+ . Elemente floristice: Cp-circumpolare....+ + . În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii.... H-hemicriptofit..+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia .. G-geofit. E-europene.....+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 .+ .+ .+ + .I Sm Sorbus torminalis ...l.... Forme biologice: M-macrofanerofit. Em-european mediu.+ + ... B(Pn)-balcano-panonice.II Sm Asaparagus teunifolius . 1=5.+ .+ + + .+ .+ .+ .+ ....+ + . Sedum maximum..+ ..+ + ..+ .+ .+ + ..+ ..II I Em Cornus mas .+ ..+ 1 ..+ .5 .+ + + ..+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris .+ ...II I B Quercus petraea dalechampii .....II Eua Cynanchum vincetoxicum .5 %.+ + . B-balcanice. Ct-continentale..+ + . 3 = 37.I Sm Scutellaria altissima .m-microfanerofit.+ 1 + .......+ + . introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă... Ch-camefit.. Sm-submediteraniene.+ + II E Sambucus nigra ..+ .... Staphylea pinnata.+ .II I Eua Brachypodium pinnatum ..Ppn-pontic-panonice. Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0.+ ..iar pentru a şi b. pentru speciile comune celor două releveuri...sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri.I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris.0. Th-terohemicriptofit.+ I V Cp Calamintha clinopodium .+ .+ ...+ + .Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys ....+ + .I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana ..+ + + + .+ .II Eua Torilis japonica ... 4 = 62.+ + ..5 ......+ ..+ ..+ .+ II I Alte specii Eua Galium aparine ....+ II Ct Melica altissima .+ ...II I E Agrimonia eupatoria .+ + + + ..+ .+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum .I V E Campanula rapunculus .+ + + .+ .+ . 247 ..5.. 5 =87..+ + + + 1 1 + 1 ..+ ....+ .+ + + .

Thymus s p.bulbi. Vinca minor (saschiu) . alianţă. grupează plantele anuale.la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N). 51 -60 % ş. -trofomorfe . 21-30 %.Soo 1964-1973).Hemikryptophyta (H).Therophyta (Th).V.ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin). Aici aparţin plantele care au rizomi.calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare.a.adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil. Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă). -hidromorfe .la fel şi pentru ecoforme. a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %.41-50 %. După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1. 248 . Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie. 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice..în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională. adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice.m.(arbuştii).Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric).plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare. iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere. bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante. Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante. iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi.a. Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică . Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente.iar părţile aeriene mor la venirea iernii.ll-20%. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor. Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic. -acidomorfe . deci caracterul cenotic.m.Chamaephyta (Ch).protejaţi iarna de stratul de zăpadă. ordin.întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă.Geophyta (G). climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale . 1965. 3.La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti.organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului. Marea variabiltate a reliefului.categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului . Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri.vitis-idaea (merişor).vitalitate) asemănătoare.l-l0 %.România este situată la o răscruce fitogeografică. Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice.cuprinzând plantele lemnoase. 4. (cimbrişor).cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol. Denumirea lor se face după una din speciile componente.clasă).tuberculi. 5. 2. între vestul oceanic şi estul continental al Europei. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col.Phanerophyta (Ph).categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic.Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş.se alcătuieşte apoi o matrice.d.

nordul Olteniei şi Muntenei. Borza (1960.luncii şi Deltei Dunătrii După H.provincia daco-ilirică III .Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I .348).împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi. localizate în câmpiile Someşului. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone. Podişul Bârladului şi Bucovina. Al.Vegetaţia edafică din bălţile. Q. Provinciile floristice ale României (după Al.Provincia Daco-ilirică. (1965). Abies alba.în flora României cresc un număr de 3. Fagus sylvatica. Q.348.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană. 3.admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană.frainetto. Borza (1947-1949). regiuni. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului. 4.caracterizată prin păduri de Quecus robur. este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă.provincia euxinică VI .Provincia euxinică. După Al. 5. localizată în împrejurimile Mangaliei.Provincia Central europeană est-carpatică. Picea abies. Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. cuprinzând păduri de Quercus cerris. boreal. a Galaţilor şi cea a Dobrogei. având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate.Fig. arcto-alpin. cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană.Provincia Baleano-moesiacă.apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic.provincia central europeană est carpatică II .1965). Beldie (1977-1979) ar fi de 3.provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V .Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea.339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi. 1. altaic) 14% 249 .provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV . cu mai multe provincii la noi.reprezentată de silvostepă. Crişului şi Timişului. fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice. Meuse1 şi co1ab. subarctic.petraea. iar după Al. 2. Q. După Al.pubescens.063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi. Borza (1957).

fiind relativ uniform.Q. În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul. 1. 2.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris.din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1. balcanic.Etajul nemoral.frainetto).cu molidul sau cu ambele. 2. Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m . Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al.apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene. În acest etaj predomină molidişele pure. sarmatic. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic. ponto-panonic.1979).distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 . Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie. -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate.asociat cu alţi edificatori.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine. Pe baza speciilor edificatoare de păduri.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice. Be1die (1977.alcătuit din păduri de foioase.iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi. cu un climat mai blând şi suficent de umed.al elementelor endemice şi a celor relictare etc.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m. submediteranien.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m. subatlantic.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul. -subzona silvostepei sudice.Zona stepei: -subzona stepei cu graminee. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic. 3. moesiac.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase. cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical. mediteranean) 8% -sud-estic (iliric.ponto-siberian.

superioară.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr.350.Doniţă şi col. Carpaţii României (după D.Doniţă şi col.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor. sudic şi vestic.şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est. La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig.au stabilit o regionalizare.Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine.349).Ixan. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.350).caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix. Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig.zadă sau zâmbru.în 1978. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale. Fig. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N.Schema etajării vegetaţiei în sudice..cât 251 . 4. Bryas octopetala.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării.pe alocuri şi cele de smirdar.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul. În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid. relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei.. 3.Carex curvula.partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc.alcătuită din patru diviziuni regionale.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase.1979) În cazul lanţului carpatic. Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N. între 2000-2200 şi 2500 m.349. din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic.

351).Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu. în Oltenia. Siret. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă). Pe văile pâraielor cu puţină apă. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică. şisturi verzi. Climatul este uscat. Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei. Substratul pedogenetic. În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului.iar în Moldova Centrală să fie de 9.5°C. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. marne. În Moldova mai apar nisipuri. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae). aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis.aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole.cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei.Festucetum valesiacae. -Silvostepa nordică. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură). dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig. Banat şi Crişana. S. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa.calcare). sudul şi centrul Moldovei. 252 .cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm.este loessul. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc. Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă. Buzău. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10. iar în Dobrogea se întâlnesc calcare. roci eruptive.şi podişul plan din sudul ei.Camphorosmetum annuae. Paşcovschi şi N. Obionetum pedunculatae.Climatul este temperat continental excesiv.cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă. Querco-Ulmetum. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului. În Dobrogea apar şi litosoluri. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente.în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile.centrul bazinului transilvănean.în general. Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi. scăzând la 8.pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi.reprezentate prin rendzine.a.5° şi 11°C. Fraxino-Ulmetum.6°C în silvostepa nordică a Moldovei.mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea.Agropyretum pectiniformae ş. reduse în prezent la mici insule. Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei. Muntenia.

Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc). Ulmus minor. constiuite din stejari sudici.cerris. Lychnis coronaria (curcubeu). E.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis.Cotinus coggygria (scumpie). Ligustrum vulgare. Euonymus europaeus. Stellaria holostea ş. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă).351. aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ). Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz). termofiii (Quercus pedunculiflora.Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei.a. Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as. C.Q. Rhamnus cathartics.cordata.cât şi piemonturile din Banat şi Crişana. Zona nemorală Ocupă podişurile joase.fruticosa. iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale. Q. pratensis ssp.sanguinea.Celtis glabrata (sâmbovină). Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc. Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin).Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). P. Acer campestre. P. angustifolia. Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat. Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei.a. Viburnum iantana.a. în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia. Bărăgan. Paeonia peregrina (bujor) ş.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei. Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş. destul de mozaicat. amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc). Dactylis polygama. Q. de nisip). Prunus spinqsa. Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase. Viola hirta.Pruno spinosae-Crataegetum). În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă. cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ). fragmentate. iar în stratul ierbaceu.pubescens.Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. Q. Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă. 253 . se întâlnesc specii xerofile. Prunus tenella. pitic. T. iar în Dobrogea apar şi litosoluri.verrucosa. centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis. din Moldova de Nord. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor.m. Fraxinus ornus (morjdrean). Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic). În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna. Dintre fitocenozele lemnoase care Fig. Stejăretele brumării. Prunus avium. Dobrogea). Prunus mahaleb (vişin turcesc). Cornus mas.virgiliana. Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm). Polygonatum latifolium. În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa.

Corylus avellana (alun).. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp.angustifolia (firuţă). 254 .praecox (rogozuri). Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). a. Q. Veronica chamaedrys (şopârliţă).petraea). cireşul. pseudogleizate şi vertisoluri. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur. A. luturi.Subzona pădurilor de stejari mezofili. Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă).frainetto (gârniţa).a. cea a pădurilor de stejari mezofili şi b. Prunus spinosa (porumbar). Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). F. iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris. În cazul versanţilor umbriţi. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis. mai rar Fraxinus excelsior (frasin). În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase. Chrysanthemum corymbosum. Poa nemoralis (firuţă). argile şi pietrişuri. Scilla bifolia (viorele). Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili. b. Sambucu 'nigra (soc). Viburnum lantana (dârmox). Fragaria viridis (frag). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Euonymus europaeus (salbă moale).petraea ssp.Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Vicia cracca (măzăriche) . Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto). Asarum europaeum (pochivnic). Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon). extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris). iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite.rupicola (păiuş). iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. arţarul tătărăsc (Acer tataricum). alcătuit din roci loessoide. iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. C. Corydalis solida. părul pădureţ (Pyrus pyraster). iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate. Poa pratensis ssp. verrucosa (salbă rîioase ). Convallaria majalis (lăcămioarg). iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn. în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Astfel. Lychnis coronaria. Medicago lupulina (trifoi mărunt).a.a.a.m. bogat în specii. Crataegus monogyna (paducel). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii.Lathyrus vernus (orăştică).bulbosa (brebenei). E. A. Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger).petraea). Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae. Lysimachia nummularia (rotunjoară). În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure.bihariense (sor cu frate) ş. Carpinus betulus (carpen) ş. C.polycarpa (gorun transilvănean). Lonicera xylosteum (caprifoi). uşor podzolit până la pseudogleizat. Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a. Cornus mas (corn). Melampyrum nemorosum. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q. Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole. Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca. abundente sunt: Carex caryophyllea.a. Glechoma hederacea (sâlnic).paţachină ). Koeleria pyramidata etc.nemorosa (păştiţă albă) ş. M. Rosa canina (măceş).m. În stratul ierbaceu. mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ). Dactylis polygama (golomăţ). Potentilla micrantha (făgurel) ş. Malus sylvestris (măr pădureţ).Coronilla varia (coronişte).Substratul geologic este variabil. Viola rechenbachiana (toporaşi). Querco robori-Carpineturn. cum ar fi: Acer campestre (jugastru). Pyrus pyraster (păr pădureţ). tataricum (arţar tătăresc ). frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale). Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat. Carex pilosa (rogoz).

Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m.hirtus (rug). cea mai reprezentativă. iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). Rubus idaeus (zmeur). Circaea lutetiana (tilişca). deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. reprezentat prin roci sedimentare (fliş. dolomite. Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. marne. molid sau cu amebele. cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). cu veri răcoroase. cu caracter oceanic. mai călduros. iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. frecvente sunt şi solurile brune acide. în asociaţia Deschampsio-Fagetum. Querco -Ulmetum. Climatul este relativ uniform. Sanicula europaea (sânişoară). relativ umede şi iernile nu prea aspre. al gorunetelor. 255 . iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. Symphytum cordatum (brustur negru).polycarpa. Adoxa moschate11ina (fraguliţă). cuarţite). având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7.5-9°C. Carex sylvatica (şovar). Al doilea subetaj. Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). Paris quadrifolia (dalac). Cardamine bulbifera (colţişor). Aremonio-Fagetum.a. Primul este cel al fagului. Festuco-Fagetum. cel al gorunului. cu lunci ceva mai bine dezvoltate. corespunzătoare la două subetaje. filite. Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. glanduligera (breabăn). pietrişuri. Galium schultesii (cucuta albă de pădure). 1. De asemenea.dalechampii şi ssp. beneficează de un climat suboceanic. Covorul ierbaceu este discontinu.iar verile sunt suficent de calde. pe un relief fragmentat. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. C. Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine. podzolice argiloiluviale. având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. În tipologia forestieră. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure. aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării. reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină). Veronica officinalis (ventrilică). Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). calcare. În cazul amestecurilor de fag cu brad. făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. gresii. al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine.petraea. târsoc). b. Pe solurile cu troficitate mai scăzută. ssp. Subetajul superior. după caracterul florii ierboase. Deschampsio-Fagetum. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi. pe marne -pseudorendzinele). Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. gneisuri.5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. Pe solurile eutrofe. Galium odoratum (vinariţă). cum ar fi: Symphyto-Fagetum. Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate. În zona de munte substratul geologic este variat.Fâşia zonală a făgetelor montane. cât şi prin speciile edificatoare. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure. cristaline (şisturi. distingându-se două climate tipice.Pajiştile. cu temperaturi medii anuale de 7. Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative. Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. Geranium robertianum (năpraznic). aşa cum ar fi: nisipuri. Subetajui inferior. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). Asarum europaeum (pochivnic). Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). umede şi nebulozitate mai mare. adesea pseudogleizate. iar iernile nu sunt prea aspre. calcare). făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin.rendzinele. Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). Sambucus racemosa (soc roşu) etc. În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. iar în Banat urcă chiar la 1450 m. predomină speciile acidofile. R. eruptive. Blechno-Fagetum etc. instalate în locul pădurilor. Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. a. din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). argile.

valesiaca.În sudul ţării. este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. Viola hirta). Relieful este fragmentat. ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). Genista tinetoria. Corylus avellana (alun). Cornus sanguinea (sânger) ş. iar apariţia speciilor Festuca heterophylla. Rosa canina etc. cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite. Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). predominantă.platyphyllos şi T. având ca principali edificatori Quercus petraea ssp. Hieracium transsilvanicum. În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae. În stratul ierbaceu. Lathyrus niger.dalechampii . Unele specii. cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile. Glechoma hederacea ssp. Ranunculus cassubicus. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor). Climatul este rece şi umed. mai umezi.coriariaefolia). Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării. Oryzopsis virescens. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. Vegetaţia lemnoasă. F. Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna. Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides. Carex pilosa. în condiţiile unui climat mai uscat. pe soluri feritile de acumulare. 256 . indică soluri cu fertilitate bună. Nectaroscordo-Tiletum. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum). fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. Ligustrum vulgare (lemn câinesc).pentagyna. gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. Lapsana communis. apar şi fitocenoze de fag.Festuco-Fagtum. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. frasinii (Fraxinus excelsior. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru). grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis. Ligustrum vulgare. Rosa canina (măceş). În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului).polycarpa. C.hirsuta. având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). T. Cornus mas. dominat de roci sedimentare. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor. cristaline şi eruptive. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc. Euonymus verrucosa. Poa nemoralis (firuţă de pădure). cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm.m. iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj. ca: Euphorbia amygdaloides.a.dalechampii şi ssp. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum.hirsutus (drob). pe versanţi umbriţi. F. Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice. Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto). uscăciune şi acidifiere. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. C. Melica uniflora. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică). iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris. apar asociaţii de păduri amestecate.petraea ce formează etajul superior al arboretului. sorb (Sorbus torminalis) etc. În subetajul gorunilor. cu înălţime mai redusă. paltinul de câmp (Acer platanoideş). Mycelis muralis. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale.a. La baza versanţilor. Pulmonaria offieinalis. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). Mercurialis ovata. jugastru (Acer campestre). Geum urbanum ş. tomentosa (codominant)). Festucetum rubrae.

jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid. Rodnei. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm. Rhytiadelphus triqueter.major (degetăruţ).fuchsii (cruciuliţă). Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag). Calamintha baumgarteni. fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase. dese şi monotone. Festuca amethistina. Orthilia secunda (perişor).cât şi ca fragmente în Ceahlău. Senecio nemorensis ssp. Saxifraga paniculata.În Ceahlău. Bucegi. Vaccinium myrtillus (afin). exemplare izolate de Pinus sylvestris. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare. Asplenium distentifolium (ferigi). Moneses uniflora (părăluţă de munte).xylosteum (caprifoi). Arbuştii şi subarbuştii sunt rari. Priroula minima. Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire. grohotişuri şi brâne. a arbuştilor. Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as. P. Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure.cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae).5° C.a. Oxyria digyna ş. Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali. L. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Parâng-Cindrel.Rhodoreto-Vaccin turn). larice şi zâmbru. de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui).Cembreto-Piceetum abietis). Ciucaş. Carex sempervirens (rogoz). Rosa alpina. Climatul este rece şi umed. Rodnei.Huperzia sellago (pedicuţă). Dryopteris dilatata.juniperinum etc. Adenostylo-Doronicetum etc. Polytriehuna communae.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as. V. Pe lângă molid. Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile. Juniperetum nanae. Ciucaş.Campanulo-Juniperetum. Bucegi. Stratul ierbos este slab dezvoltat. Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as. Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae). Ţarcu-Godeanu-Retezat). Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc. Trisetum ciliare. muşchii: Hylocomium splendens. Homogyne alpina (rotungioare ) .Lycopodium clavatum (brădişor). al graniţelor şi calcarelor. Junipero-Bruckenthalietum). reprezentaţi de: Lonicera n-gra. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile. caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum.în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii. În molidişurile din staţiunile mai umede. Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor). Călimani. Molidişurile sunt păduri masive. printre care şi cele de la Cheile Bicazului. D. Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline . Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad).vitis-idaea (merişor). Soldanella pusilla. Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului. alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc). Betula pendula (mesteacăn).paltinul de munte (Acer pseudoplatanus).disjuncta. Făgăraş. Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 . mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia). D. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii. Soldanella hungarica ssp. austriacum(iarba ciutei).m.Hieracium transsilvanicum (vulturică). Apuseni. iar în Călimani. Relieful este fragmentat. Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi.

formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase. Tarcu-Godeanu-Retezat. aflate în continuă evoluţie. Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică. tufărişuri de cătină roşie (as . Delta fluvio. Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. Sărăturile.Quercetum roboris258 . Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. Gindrel. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice. Grohotişurile. ce alternează cu vârful celor mai înalte dune. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Juncus trifidus.de rugină alpină (Elynetum myosuroides). Primula minima. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. Spirodello-Salvinietum. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. teritoriul deltei este împărţit în două părţi. Trapetum natantis. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). Cladonia rangif erina. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. Salicetum triandrae). Campanula alpina. între ele şi mare. versanţii sunt abrupţi. iarba iepurelui (as.a.bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice. dintre dune. Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae). din conglomerate şi calcare în Bucegi. Thamnolia vermicularis etc. Gnaphalium supinum ş.2. Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă. Delta Dunării este un complex de braţe.Juncetum trifidi). Draba kotschyi ş. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari. adică în Munţii Rodnei. Climatul foarte aspru. climat şi de vegetaţie. tufărişuri de subarbuşti scunzi. japşe şi grinduri.5° până la . Climatul este blând şi umed. un mozaic de comunităţi vegetale.Salicetum albae-fragilis. Parâng. canale. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală.Calamgrosti-Tamariceturn). de origine marină.a. Oxyria digyna. Făgăraş.marină. Phyteuma nanum. grupate în insulele Letea. Trisetum alpestre. Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. Făgăraş. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. În lungul braţelor. numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa).Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. Hydrochariti-Stratiotetum. Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as.sud. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). numită hasmac. ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei. iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum). Sf. papurişuri şi comunităţi de rogoz. Călimani. hornurile şi jgheaburile sunt abundente. atribuită de mulţi autori la silvostepa marină. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as.Seslerietum coerulantis). apar suprafeţe cu grinduri fluviatile. iar pe baza deosebirilor de substrat. pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică. aparţinând în mare parte stepei. canale şi ghioluri. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini. Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă.5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm). Caraorman. crestele înguste.Salicetum herbsceae. Parâng-Gindrel. Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans. Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea. Festuca versicoior.

Bupleurum tenuissimum. Carex colchica (ligerica) . Alyssum borzaeanum. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae). Lepidium latifolium. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei. în staţiunile joase. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. Eryngium maritimum. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium. Gypsophila panniculata. Convolvuletum persici etc. Vitis sylvestris. O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani. Agrosti-Caricetum distantis ş. Silene thymifolia. Salsola soda. Stachys maritima. Limonium gmelini. a Munteniei şi Olteniei). Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp. la suprafaţă. Secalinetum silvestris. Local. stejari şi frasini. Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse.a. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. Helichrysum arenarium. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp. facultative sau suportante şi accidentale.pedunculiflorae). Convolvulus persicus. Lepidium cartilagineum ş. Ephedra distachya. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri. Constanţa şi Tuzla. Suaeda maritima.l. Juncetum acuti-maritimi. Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. Secale silvstre. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. pe litoral. edificate de Scabiosa ucranica. fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. cât şi Juncetum maritimi. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum. plantele halofile pot fi: obligatorii. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului. Crambe maritima. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 . în Moldova. Puccinellia distans ş.250 . preferante. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe. Hordelymus asper. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea.a. Glematis vitalba şi Hedera helix.500 g%. sabulosus.a. Halocnemum strobilaceum. Artemisia arenaria ş. Aster tripolium. Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia. Carex colchica. Arguzia sibirica. Pe terenurile umede. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia.sabulosus. Ephedro-Caricetum colchicae.a. putând rezista la concentraţii care variază între 0. Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca. ş.a. Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile. Festucetum vaginatae. mobilitate şi textură. Plantago indica.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol.

Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori. Carici rostratum-Sphagnum recurvi. C. Asociaţiile dominante. viminalis (mlaje). Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. S. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ). Populus nigra (plop negru). Dintre speciile plutitoare. Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc. stătătoare. C. pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. S. Carici flavae-Eriophoretum ş. A.cruşin) etc. cum ar fi: Carex rostrata. Frangula alnus (paţachină. Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. pipernicite (var.limosa. menţionăm: Lemna minor. Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă).a. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). Iris pseudacorus (stânjenel de baltă). Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale.Puccinellia distans Crypsis aculeata. Caricetum acutiformis-ripariae. Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. Alisma plantago-aquatica. triandra (salcie cu frunze de persic). iar numai puţine specii sunt plutitoare. Epilobium hirsutum (pufuliţă). Scheuchezeria palustris.angustifolia . Ranunculus repens. Nuphar luteum (nufăr galben). Potamogeton natans (broscariţa). se întâlnesc şi esenţe lemnoase. aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). Alnus glutinosa (anin negru). C. 260 . B. Juncus effusus. Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă). Pe lângă unele specii de ferigi. Vulpina.cinerea (zălog ). Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). Juncus gerardi. Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive.Nymphoides peltata (plutniţa).a. purpurea (răchită roşie ). Andromeda polifolia. Ligularia sibirica.intermedia (roua cerului) etc. . Sparganium erectum (buzduganul de apa). Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. bahne şi tinoave. Eriophorum gracile (bumbăcariţă). din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . riparia. Salvinia natans (peştişoara) ş. Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei.a. Scirpus sylvaticus. Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos. din aer.incana (anin alb). care accelerează procesul de acidifiere. Bolboschoenetum maritimi. T.fragilis (salcie plesnitoare).turfosa) şi uneori Picea abies. Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare).limosa (rogoz). D. Glycerietum maximae. cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş). Typha latifolia. fără rădăcini. Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben). Festuca pseudovina. L. Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei.pendula (mesteacăn). Caricetum vulpinae.Sphagneturn nemorei. Trapa natans (ciulin de baltă) etc. iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale. Carex acutiformis. Stachys palustris (bălbisă). Drosera anglica (roua cerului) etc.S. P. Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. având o floră săracă în specii. Symphytum officinale. Glyceria maxima (mana apei). S. dar luxuriantă. nefixate.tremula (plop tremurător). Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. S. Sium latifolium (copiţel). Rhynchospora alba. Dosrea rotundifolia.amintim: Salix alba (răchită albă). Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. Caricetum gracilis. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum.a. Dominante sunt speciile genului Sphagnum. La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării.trsulca (lintiţă). Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă). care se depun odată cu apa de precipitaţii. Vaccinium vitis-idaea.P.

5. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei). fragilis. Salix alba.Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3. P.Ulmus minor. F. De-a lungul pâraielor montane. Urticetum dioicae (comunitate de urzică ). În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile. iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). Clematis vitalba.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 . Alnus glutinosa.Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4. răspândire mai mare având as.m. Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică). Fraxinus excelsior.Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. triandra. Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). prin locurile de staţionare a animalelor. cât şi arbuştii: Cornus sanguinea. În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru). adesea inundate. 6. sub formă de benzi. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris.se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb). Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse.a. Euonymus europaeus.Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10. formând fitocenoze antropofile. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere. situate în lungul apelor.cinerea. Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică). Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). S. pe terenurile bătătorite.Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. iar în Delta Dunării şi Periploca graeca. Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc.Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin. 7.nigra. ca: Quercus robur.Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8. S. Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă). Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba. Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor).Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir).pallisae (frasin pufos) etc. Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba. Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş. Ligustrum vulgare.a. S. Salici-Populetum. incana etc. A. pur sau în amestec cu sălcii şi răchite. Crataegus monogyna ş. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot).Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. Sambcetum ebuli (comunitate de boz). Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae. pe marginea drumurilor.

14.Acatrinei Gh. did.Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei. . Turcu Gh. 20.Dicţionar etnobotanic. Bucureşti. 1971. . Bucureşti. Tome I. 1979. 15. .Tipogr. . . şi ped. 20. did..Andrei M. . Ceres. 1973. Ed.Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18. partea a II-a. 13. Ed. Ceres. 21.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus. Bucureşti. 19. Danciu M. 13. Bucureşti.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic. 12. Ed..Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase.. Academiei. 2. Bucureşti.Citologie vegetală.I-VII. 15.Uitrastructura plantelor. Bucureşti.Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România. Ed.Ed. 9.Burduja C.Introducere în studiul covorului vegetal..Trăite de Botanique. 1981.Borza Al. Agro-Silvică. Ed. Agro-Silvică. .. Bucureşti.Anghe1 I. Academiei.Matienko B. Ed. 1908-1931. şi ped. 17. Mihai Gh. Munchen. 3. Boşcaiu N. Ed.1960. . şi enciclopedică.II. Bucureşti... Ed. 1967. şi ped. 1960. 22. 17. 5. 6.Flora indicatoare din pădurile noastre.Anghel Gh. 1965. 19.Enumeraţi speciile genului Symphytum. . Cluj.. 1965.Ivan D. Cluj. 1975. Răvăruţ M. şi ped.Curs de geobotanică. 1978. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1.Hodişan I. .. 1979.Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium. .Borza Al. 10. . 1976. Şi ped. dif.. 4. Ed. Ed.Ultrastructura celulei vegetale. . Carta Moldavska .. 1971.Borza Al. ..Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae. 11. Doniţa N. .Curs de botanică generală.Beldie Al. Chiriţă C. Academiei. şi ped. 18. 1928-1934.Prezentaţi silvostepa.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae.Anghe1 I.Grinţescu I. 1933. Ed.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae. Todor I. 21. did.Hegi H. – Botanică sistematică. Brezeanu A.. Ed. naţ. 12.Ivan D.Morariu I.-Botanica generală şi sistematică.. Ceres.Parascan D. Bucureşti. 1947-1949.Flora indicatoare din pădurile noastre. .Anatomia plantelor.Beldie Al.Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă. Ed. Iaşi.Morariu I. 7.. 1966.. Bucureşti.Bucureşti. Bucureşti. 1968. 1973. Toma N. did.Geobotanica.Emberger L. Doiniţa N. 16. .Descrieţi o floare de la graminee. 8...Biologia celulei vegetale.Ciobanu I. 16. did. Chişinău .. Bucureşti. şt.Morfologia plantelor. 262 . Pop I. – Botanică sistematică.Illustrierte Flora von Mittel-Europa. 14..11. Ed. Bucureşti. 1975. .Enumeraţi caracterele clasei Liliatae.Chadefaud M. Ed.

Popescu Gh. Răvăruţ M.. 24.S.Toma N. Toma C.Danciu M..Lehrbuch der Botanik. Lungu L. -Citologie vegetala. 1976-1931. (1973).Botanică sistematică. 1975-1977. Nyarady A.. colab. Grigore S..116. Ed.I-V.Anghel I. (1964) Hegi... Doniţă N. Ed.Curs de botanică generală..Paşcovschi S. Anghe1 Gh.Morfologia şi anatomia plantelor.I-XII (19521976).(1966).69... 30. 1983. Buia A l. Toma C. Turenschi E... Peterfi Şt. Ciocîr1an V. (1983). Toma N... I-IV. Edizioni Calderini. (1976-1981). did. şi ped.117.Toma C. Provenienţa figurilor Fig. si com.Şerbănescu-Jitariu G.. Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing.. Bucureşti.colab. Bucureşti..I-XIII-Ed..Botanica şi Fiziologia Plantelor. Jena. şi ped.Histologia. 29..Tratat de algologie.. Do1tu M.X X X Flora Republicii Socialiste România. 34.115. 31. vol. Brukenthal. 1973. 1980.colab. 37. colab.colab.. (1980). did...Turenschi E... Cambridge. Sibiu. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere. Mo1dovan I.Parascan D. did. 1967. Bucureşti.vol. Ed. 32. H. Ed.Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. vol. 1985. Hodişan I. -Sistematica delle piante inferiori. . Morariu I. 1952-1976. Bucuresti.. (1971)..Păun M.Peterfi Şt. Ed. Stud. 27..Vignioli L. Popescu A. Bucureşti. Noll F. 25. Bucureşti. 1980.Ionescu Al.Anatomia plantelor. ..R. Toma C. Braşov. 1964-1980. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D..Botanică. 1978. 1971. 26. (1985) .. (1983). şi ped. Academiei. Turenschi E.. 1967..137.Răvăruţ M. şi ped. Mititelu D. Danciu M.114.. Ed. .-Dendrologia. .. 39.23.Strasburger E. şi ped. VEB G. I . Muz. University Press. Iaşi.Ştefureac Tr.... (1975-1977). Răvăruţ M.(1908-1931). (1983). Vignioli L. did.. Mor1ova I.Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică. şi ped. 1980. 33.. Cristurean I.Todor 1...Sanda V. Bologna. 35.X X X Flora Europaea. did. Ed. Chirilă C. Flora R.. Bucureşti..85. Bucureşti. Ionescu Al.Botanică.Fischer Verlag.86. 1964. Pazmany D. Pop I. 28.Răvăruţ M. Ifteni L. Bucureşti. Ed. 1991... Mihai Gh.. Academiei. 1979.Pop I.Stănescu V.Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România. 36. did. . Şerbănescu-Jitariu Gabriela.. 38. (1967). Academiei...Coştiug Mihaela Ing. Bucureşti..63.Danciu M..139 şi 140 sunt preluate după Parascan D.. Anghel I. Morariu I. Iaşi.Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 ...

..... 5 1............ Forma.7.4......2............2.. Ribozomii..............4................. 27 Capitolul II Histologia .....1......................... 30 2................ şi dimensiunile celulelor.........3...............................................1.. Gneralităţi.......1.....4.................... Constituienţi protoplasmatici................. Meristeme primare.4...... 43 264 ...... 31 2. Ţesuturi meristematice.. 1... 5 1.....3... Constituienţi paraplasmatici.......... 36 2.. 33 2.. Nucleul........ 1......... 30 2..........1. Consideraţii general morfologice şi structurale.... Peretele celular.....2... 1......... 2..4...... Felogenul.............2............ Ţesuturi de protecţie primare................3.. 36 2.. 17 1. 1.. 15 1.............. 2............1.. Condriomul celular...............1..13 ........ 1..1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia.. 34 2.... Meristeme secundare........2.....3...1........3..2.......................3...........1.......... Ţesuturi de protecţie secundare.........4............. Re ticului endoplasmatic... 11 1.........1...4..4..4.......................... Plastidomul celular..2....................... 2..1.... Cambiul..... Generalităţi.1..........................4.. Ţesuturi meristemoide..................... Meristeme primordiale.............. 19 1........... Dictiozomii..................................1..... 31 2...4...............6...................1..1..1........................4.4.CUPRINS Introducere.....3.......................3..........4...2.... 1........... 35 2...... 40 2....... Citoplasmă...... 1.............5............ 35 2........................3..3............1.... Ţesuturi definitive. Diviziunea celulei....4.... Incluziunile ergastice solide.......................4....4..2........4.. 20 1... Ţesuturi trofice sau fundamentale....... Ţesuturi de protecţie.........4... Constituienţii celulei vegetale... 18 1.......................4 1.4........ Vacuomul celular..3.... Clasificarea ţesuturilor..................................2..3..... 1.......2.....................1.5..........

....3......4.............. 63 3.......4......... 120 3.. Tipuri morfologice de tulpini........ 85 3.............2.2.....4..2.....1. 117 3............3............. Ţesutul conducător liberian..... 86 3.4........ Morfologia rădăcinii.. 3......... 72 3.4... Ţesuturi asimilatoare........1...........................4...1...2....2.. 118 3..... Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional..2..2...... lo7 3........... Fascicule conducătoare...... 44 2.2...........1.......2......4..... lo9 3........ Structura secundară a tulpinii.. Originea filogenetică a frunzei.........4...........4....... Ramificarea rădăcinii....... 45 2..... 50 2. Anizofilie.........2......... Ţesuturi secretoare... Frunze metamorfozate.. 64 3.2.2...4. Sclerenchimul scleros sau sclereide.....".5....... Ţesuturi cie absorbţie........................................2..... 49 2....... 98 3.....2.. 80 3.......4........ R ă d ă <s i n a...........1...... 125 3. 46 2.....3...... 110 3......2...2.... Colenchimul........ 81 3........4...4.3...3..4.....................3.4............ Structura peţiolului.2.2.. Ţesuturi mecanice.......4......... Sclerenchimul.......... Structura secundară a rădăcinii..4......... Ţesuturi conducătoare.2.3...... Structura frunzei la ang io sperme.5.....3......1..4. Tipuri morfologice de rădăcini................ F r u n z a .......4.3... Anatomia tulpinii.........................5........1...... 91 3........4... 43 2....2...... Mugurii. 56 2........ Structura primară a tulpinii............ 121 3....5..3.... 46 2......mozaic foliar şi heterofilie.3..........1....2..... Structura primară a rădăcinii.... 123 3... Filotaxia-Divergenţa foliară.... Habituşul arborilor.............2.............. Structura frunzei la gimnosperme..1.............2.......4..4........................3.......2.4..1......4. Consideraţii generale..... 129 265 .2....3..... 73 3..... 51 2.4.1.4.....1..... Anatomia rădăcinii. 63 3..3.....2.............2...........2.2......... 67 3.... 3......4............. Prefoliaţie şi foliaţie. Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive..........2..............2.... Tulpini aeriene metamorfozate............................. 66 3........... 80 3..3.......2. Io6 3................ 47 2.... 3.......... 30 3......1. Ţesuturi de depozitare......3.....2...... 85 3...4.......2....3....... 65 3.. I08 3.2.4.. 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a..4.......5..4.... Vasele lemnoase..............3..... 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor....... Ţesuturi acvifere.... Ramificarea tulpinii.......... 43 2... Durata vieţii frunzelor şi căderea lor...........1........4..2.5.... 43 2........4.....4......................1......4. Ţesuturi aerifere....................1.. 3.2....3.... Morfogeneza frunzei...4. 45 2......3.....3............ Anatomia frunzei.....4.3.........4...... 67 3........3.............3..4.2........... T u 1 p i n a ..............4...3.2........ Generalităţi....4. 123 3..........................5.........1.........1..3.. Tipuri de ramuri... Morfologia frunzei... Morfologia tulpinii.......... 119 3. 54 2....2............1...3. Fibre sclerenchimatice..........3....

..... 183 7.............4.......2.... 175 7........... 129 4...... Fructul..............9........... 182 7..........1.....1. 143 4................ Morfologia şi anatomia florii..... încrengătura Pteridophyta. 177 7..................... încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae).....2........... Reprezentarea grafică a florii.. Clasa Archlmycetae. 224 Clasa Bryatae......... 129 4.... 197 1.... 130 4... 169 6..încrengătura Chlorophyta....... încrengătura Cryptophyta..... 165 5...3... albastre)..... 169 6....... 'Fecundatia.........1.... Alcătuirea florii.. 180 7...4..2.. 221 Clasa Hepaticatae................................. Clasa Basidiomyeetae............... 142 4.................. încrengătura Bryophyta......... 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA..... 186 7.............4................................3. înflorirea şi polenizarea.... înmulţirea vegetativă la plantele inferioare........ 131 4....4............2... Caractere generale... încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii). 152 4..............1......... 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta).....4..1... 136 4.... 154 4.....................3.....6.................1.............2........ 166 5..... încrengătura Phaeophyta (Alge brune).......5.....................2................... încrengătura Euglenophyta.7..... 133 4.......Io ............. Clasificarea plantelor......... 137 7...........4................3....... 138 4.........7... încrengătura Rhodophyta.....4... 165 5.2.......4......... 217 8.... Tipuri de fecundat ie..1..... Clasa Deuteromycetae.......................1.............. 199 2...... înmulţirea vegetativă la plantele superioare............1... 132 4.........4............... încrengătura Cyanophyta (Alge........»........... 139 4. Sămînţa.................. 228 10. Reproducerea la Gymnospermae.......... 194 8e2.... încrengătura Lichenophyta. Reproducerea la Angiospermae.... 178 7.. Clasa Phyeomicetae..... 175 7.... Reproducerea sexuată. 228 266 .................... încrengătura Mycophyta...........2.........5....................... 194 8......2.4.... Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România.. încrengătura Virophyta (Virusuri).... Categorii sistematice şi nomenclatură.................1..... încrengătura Bacteriophyta (Bacterii). înmulţirea vegetativă (asexuată)................................. 163 5*2.................................8.... încrengătura Myxophyta....1........ 153 4....... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA. Generalităţi.3...2. Concepţii asupra originii florii......... 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA............ 137 4..... încrengătura Dinophyta. încrengătura Xaathophyta ......................2....... Clasa Ascomycetae.......... 2o8 5....... 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive........2. 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA............... 131 4.......... 221 9... 170 6........2.....2.......4.....2............2......9.................2... Alternanţa de faze (generaţii).....6..4......1.. 179 7. 199 3... Inflorescenţe.......4.......................3.........2...................................4...3.. 2ol 4...........2.....

......1......3.......3..6.......... Subclasa Arecidae.................. 263 10....4..4. Zona silvostepei.... Subclasa Asteridae................ încrengătura Pinophyta.............. 252 10....2................. 244 Clasa Taxatae........1.. 4o7 13... încrengătura Magnoliophyta.. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor.1........1..... Subclasa Magnoliidae.......Clasa Psilophytatae....... Elemente floristice... 248 Clasa Gnetatae...... Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor......1..... 4o5 13.................... 399 12.... Subclasa Dilleniidae....................1........4.. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România.................. 231 Clasa Equisetatae..........4.................. Subclasa Rosidae..4... 379 11..4...3...............3..........3.....3.. 234 Clasa Filicatae. 379 11........2....................5. 12. 383 11...3......1.......... Procedeul analizei diferenţiale...2.... Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae)............ 358 10....... 242 Clasa Bennettitae. 250 10....... 4o7 13..... 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie..3. 361 10....... 325 lo..2............. Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale. Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu.............................2.4.........3. 3o6 10..... 241 Clasa Cycadatae..... 4o3 12..2.. Separarea asociaţiilor........................ Subclasa Alismidae'.. Zona s-tepei ............ 391 12...2.... Clasa Liliatae (Monocotyledonatae )............................ 243 Clasa Pinatae.3....1...................... Etaje şi subetaje de vegetaţie....2......... 4o9 13..... 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare.......................... 251 10.................3............. 359 10............... 271 10. 236 10............. 4o2 12... 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României.............. 4o9 13... 320 10......................................................... 4o5 13...4......3...3. Obiectul şi definiţia fitocenologiei....... Subclasa Caryophyllidae.......... Nomenclatura unităţilor de clasificare.. Procedeul grupelor cenologice.... 391 12.................3...1....1.....3...2.....2...2......... Subclasa Liliidae..2...1... încadrarea unităţilor în sistem..................3....4................................ Zonele şi subzonele de vegetaţie din România.... 230 Clasa Lycopodiatae...............1.......... Subclasa Hamamelidae........................ 41o 267 ...... 39o 12. Categorii de plante indicatoare. Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice.4................2..2........1...................3... 12......................-3......1........2....... 399 12...... 393 12. învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale..........1.......................... 248 10.... 243 Clasa Ginkgoatae....

............ Etajul subalpin.......6...... 414 13............................ 426 268 ........4....7... Etajul alpin......9....... Etajul memorai..........4.....................4............4....... Vegetaţia ruderală şi segetală............1c Vegetaţia de săraturi..H....... Vegetaţia palustră şi acvatică............13....5.....4..................... 420 13. 423 13.3..............8........ Vegetaţia Deltei Dunării.....4................. 422 13...... Etajul boreal...... 412 13. 418 13..... 425 13.4.................4....13.... Zona nemorată...... 421 13.4........ Vegetaţia de nisipuri......12.... 419 1%4. 426 BIBLIOGRAFIE..........4.4. Vegetaţia de luncă....... 423 I3..........

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful