P. 1
Botanic A

Botanic A

|Views: 1,291|Likes:
Published by Cristina Todireanu

More info:

Published by: Cristina Todireanu on Jan 29, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/04/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Prof. univ. dr. Climent HOREANU

BOTANICĂ FORESTIERĂ
-CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ- EDIŢIE REVIZUITĂ -

- 2008 -

INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII
Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte, aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă, funcţiile, evoluţia, clasificarea, răspândirea lor pe glob, în timp şi spaţiu, gruparea lor în comunităţi de viaţa, cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor, indiferent dacă sunt inferioare sau superioare, dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică, urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. Din seria infinită a exemplelor, edificator este să amintim banalele mucegaiuri, aparţinând genurilor Penicillium, Aspergillus, Streptomyces, neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor, căpătând astfel o însemnătate capitală. Plantele sunt răspândite pe întreg globul, îndeplinind un rol cosmic deosebit, fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20), substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială, eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte, şi încă de timpuriu, a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline, cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, cum ar fi: a.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor, ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă. Din anatomie s-au separat citologia - ştiinţa despre celulă şi histologia - ştiinţa despre ţesuturi. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată, a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. b.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea plantelor, clasificându-le într-un sistem natural, bazat pe descendenţa unora din altele, făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale. c.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului, legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu, cât şi cu structura acestuia. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia), care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii); fitogeografia (geografie botanică), ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern. O ramură a fitocenologiei, cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. d.Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica, cronologia), ştiinţă care studiază apariţia, dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului, utilizând ca material de cercetare fosilele; filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie, gen, familie, ordin etc.), iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală, începând de la faza de ou şi până la maturitate. Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. e.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. În afara acestor ramuri ale botanicii, se individualizează discipline cu caracter mai restrâns, care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia, care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice, al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice; botanica agricolă, ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă; botanică farmaceutică, ocupându-se cu studiul plantelor medicinale; botanică horticolă, cea ornamentală etc.

2

PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI
Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote, reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii, cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese enzimatice interrelate şi interdependente ce determină metabolismul celular, întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. Funcţionează ca un sistem deschis, de tip biologic, caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare. Organizarea celulară, proprie celor două regnuri, în decursul evoluţiei, s-a diferenţiat atât structural, cât şi funcţional. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică, în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele, formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul, care favorizează procesele osmotice de schimb, lucru care nu are loc în cazul celulei animale. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor, iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon, paramilon, inulină, cristale proteice, picături de ulei ş.m.a. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).

CONSIDERAŢII GENERAL MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE
Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară, de natură celulozică, acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul, mitocondriile, ribozomii, dictiozomii, plastidele, vacuolele, reticulul endoplasmatic, incluziuni lichide şi solide. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste, iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică, se numesc gimnoplaste. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor, aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete, zoosporii multor alge, spermatozoizii plantelor superioare etc. Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. La majoritatea plantelor, celula prezintă un singur nucleu, fiind uninucleate. Există şi celule cu mai mulţi nuclei, numite plurinucleate sau cenocite. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu, celula este numită plasmodiu, iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste.

FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR
După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc, celulele pot avea forme variate, şi anume: sferice, ovale, cilindrice, prismatice, fusiforme, tabelare şi stelate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor, celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig.l):parenchimatice - cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice), aşa cum se întâlnesc în epidermă, scoarţă, mezofil şi măduvă; prozenchimatice - cu unul din diametre mai mare, alungite în sensul longitudinal al organului, de ex.: fibrele mecanice, vasele conducatoare etc. O formă particulară o au idioblastele, ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai), celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari, în general, fiind vizibile numai la microscop, 3

măsurând între 10 şi 100 µ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l µ, în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm, iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Fig.1.Diferite forme de celule: a-parenchimatice; b-prozenchimatice; c-stelate; d- idioblast

CONSTITUENŢII CELULEI VEGETALE (ORGANITE CELULARE)
Celula vegetală protejată de un perete celular, are un corp celular propriu-zis, reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii, cum sunt: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidomul, condriomul, dictiozomii, ribozomii ş.a., cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice, care alcătuiesc paraplasma. Peretele celular sau membrana celulară, împreună cu cilii şi flagelii, alcătuiesc alloplasma (Fig.2).

CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA
Masa fundamentală a celulei vii, în care sunt incluse toate celelate formaţiuni, este citoplasma, care este hialină, incoloră şi de consistenţă gelatinoasă, semifluida, puţin mai refringentă decât apa. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma, plasmalema şi tonoplastul. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. Plasmalema sau membrana citoplasmatică, este o peliculă subţire de citoplasmă, mai consistentă decât hialoplasma, limitând-o pe aceasta la exterior, spre peretele celular. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică, este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. Fig.2.Schema organizării unei celule Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi vegetale: 1-2 perete celular;3membrane plasmatice. punctuaţiune; 4 - membrană nucleară; Compoziţia chimică. Citoplasma, din punct de vedere 5 - reticul endoplasmatic; 6 - dictiozom; chimic, este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice, 7- nucleu şi nucleol; 8 - proplastidă; lipidice şi soluţii cristaloide, putându-se afla în stare de gel şi 9- grăsimi; 10 – vacuolă; 11 - granul de ca sol. amidon; 12 - cloroplast; Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod 13 – mitocondrie; 14 - citoplasmă. constant a următoarelor elemente: C, H, 0, N, P, S, CI, Si, K, Na, Mg, Fe. Carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul, constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%), motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu, Al, B, Zn, I, Mn, Ti, 4

Ag, Au, Ra, Sr, Ru, Cr, Cs). Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei, ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Substanţe organice. În metabolismul celular, un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. Dintre aceştia enumerăm: protidele, acizii nucleici, lipidele, glucidele, vitaminele şi enzimele. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii, reprezentând 40 – 50 % din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate, solubile în apă, cristalizabile, ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (-NH2). Radicalul „R" poate avea caracter alifatic, aromatic sau heterociclic. Se comportă ca amfoliţi, disociind în soluţie apoasă, atât ca bază, cât şi ca acid, formând ioni dubli sau amfiioni. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi, iar în mediu acid ca baze. Aminoacizii se pot combina între ei, formând peptide (-C0-NH). Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi, iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare, alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare, formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter, formând combinaţii cu acizii şi bazele. Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple), formate numai din aminoacizi, solubile în apă, aşa cum sunt gliadinele, globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate), care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. Din această ultimă categorie, frecvente la plante sunt: fosfoproteidele, glicoproteidele şi lipoproteidele. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele, alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe, formaţi din nucleotizi, alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină, guanină) sau pirimidinica (citozina, timina, uracilul), legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. Purtătorul informaţiei ereditare, prezent în nucleu şi alte organite celulare, este acidul dezoxiribonucleic (ADN), în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina, guanina, citozina şi timina. Acidul ribonucleic (ARN), format în nucleu şi localizat în celulă, este alcătuit din riboză şi bazele: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Lipidele (lipoidele), sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici, răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. Lipidele pot fi: simple (gliceride, steride, ceride) şi complexe (fosfolipide, fosfoaminolipide), insolubile în apă, cu rol plastic. Dintre lipidele complexe, proprii numai plantelor, amintim: cutina, suberina şi sapropolenina. Glucidele sunt substanţe ternare, alcătuite din C, 0, H, fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei, fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon), fie ca poliglucide de constituţie (celuloza, hemiceluloza, pectina, lignina etc.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze, trioze, pentoze, hexoze), dizaharidelor (zaharoza, maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon, celuloză, glicogen, pectine, mucilagii, inulină, lignină, heterozidice: antociani, flavone, alcaloizi, nucleozide). Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele, enzimele şi hormonii. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, PP, C) şi liposolubile (A, D). Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele, kinetinele şi giberelinele. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari, aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul, xantofila, fucoxantina, licopina, capsatina); alcaloizii (atropina, cafeina, chinina, vanilina ş.a); acizii organici (lactic, malic , citric , tartric etc.); antibioticele, fitoncidele, răşinile, latexurile, taninurile, uleiurile volatile ş.a. Substanţele anorganice. În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice, absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice, fie se întâlnesc în vacuole, solvite în apă sub 5

Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. sublimat corosiv. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare. . a citoplasmei. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). Unele substanţe anorganice (SiO2. ele se contopesc mai multe la un loc iar 2 – cu hidratare micşorată. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. .în procesul de metabolism este necesar oxigenul. formol. este un element de structură. Schema procesului de coacervaţie: Dacă particulele coloidale pierd învelişul 1 – particulă coloidală puternic hidratată. Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool.semipermeabilitatea . prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: . Proprietăţile fizice ale citoplasmei.formă moleculară sau de ioni. fenomenul se numeşte precipitare. deci se face selectiv. Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. molecule. În cazul când gradul de hidratare scade.respiraţia . Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. Proprietăţile chimice ale citoplasmei. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig. Cu soluţia de iod se colorează în galben. greu mobilă. CaCO3). a materiei vii. Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. . . Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. depinzând de densitatea dipolilor. 3. 6 . astfel că se poate lega de alte molecule. pot participa la alcătuirea peretelui celular. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un loc. Mediul de dispersie este apa. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. forme care depind de starea fiziologică a celulei. Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor.nutriţia .citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern. se hidratează. şi este ireversibil. Citop1asma. 3 – coacervat. Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare.3). iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. apos. se poate deplasa uşor. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). comportându-se ca un dipol. . crescând în volum. de diverse mărimi. fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi. agregate. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa.este o însuşire a materiei vii. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă. iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie. cât şi în integrarea ionilor liberi.mişcarea .excitabilitatea . particule sau granule. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă. Fig. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. Apa în stare legată.creşterea . strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă. prin faptul că este vie. cât şi de particularităţile de structură a acestora. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi.

se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor. pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN). S-au emis mai unitare” (Robertson).4. de cicloză.C fosfoaminolipidice. toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. UItrastructura unei membrane elementare.5 mm în oosfera de la Cycas. fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) Fig.A). Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. în timp ce la celulele cu perete celular. nucleul nu este diferenţiat. fapt pentru care se numesc acariote. înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). protamine. proteine reziduale. plasmalema. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat. Este un corpuscul sferic. citoplasma execută o mişcare continuă. cu polii hidrofobi faţă în modelele Danielii şi Davson. oval. lenticular sau sub formă de bastonaş.înmulţirea . A. La unele plante (cele inferioare). membranele plasmatice (tonoplastul. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi. O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson.) execută mişcări. Obişnuit.C. unicelulare. D – modelul „membrane faţă şi cei hidrofili spre exterior. Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei. NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. lipoproteide şi un număr însemnat de 7 . Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0.80 Å.D). antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor. . vindecarea rănilor etc. creştere. În nucleoplasmă. mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare. Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 .). celulele sunt uninucleate. La microscopul electronic. La plantele inferioare.în anumite faze ale dezvoltării. care sunt capabile de a reproduce un organism nou. de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. procariote sau protocariote. localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. cea mitocondrială etc. UItrastructura citoplasmei. la aerisire. în anul 1931.B. apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig. care tapisează reţeaua microfibrilară. 1961). E – modelul mozaicului fluid multe modele de organizare (Fig. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite). se găsesc histone. citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. (Singer şi Nicholson). La plantele superioare. membrana nucleară. Compoziţia chimică. Brown.anterozoizii etc. A . descoperit de către R. este asemănătoare cu a citoplasmei.4. În general. înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote.

fc – fibrile cromatice. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali . b – nucleol. nucleul este alcătuit din membrană nucleară. a – spirale majore. Structura nucleului. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic.1 – satelit. fosfataze.B – structură internă: 1-cromonemă. lipaze. 3 – cromatidă. care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului. peptidaze. ne apare dublă şi prevăzută cu pori. 8 . Fig. h – vacuole. d . sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare. Fig. 5 – centromer. f – cloroplaste. cromatină şi nucleoplasmă. Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3µ fără membrană. cu compoziţie chimică complexă. 4 – calimă. dt – dictiozomi. Cromozom heterobrachial. observată la microscopul electronic. şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere). i – perete celular. 1 – cromonemă. ca: aldolaze. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu. responsabile de transmiterea caracterelor ereditare. e – mitocondrie.7.cu braţele egale. numite cromocentre. în special ADN. 5. 3 – centromer. c – membrană nucleară.citoplasmă. esteraze. Membrana nucleară. 6 – matrix.2 – constricţie secundară. constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie.5). b – spirale minore. 6.enzime. Cromatina este bogată în nucleoproteide. Cromozom izobrachial în metafază: externă. În interfază (perioada de „repaus"). În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată.A – morfologie Fig. dezoxiribonucleaze etc. Cromozomii.cromomeră. ribonucleaze. fn – fibrile nucleoloase. j – plasmodesme. unul sau câţiva nucleoli. enolaze. g – aparat Golgi. ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig. 2.

la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor.). Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. ramuri tinere. discuri granare. învelită de o peliculă fină. tulpini ierboase. favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă. 10). mp – perete celular. Reticulul endoplasmatic: t – tubul. 9).Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. Fiecare cromonemă spiralată. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. cu aspect de constricţie.cu braţe inegale şi cefalobrachiali. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. v – vacuolă. La algele verzi. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. (amiloplaste. a. Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi. oleoplaste. proteinoplaste). cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. Locul de prindere al celor două braţe. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi.8). şi cu participarea nucleolului. fiind numite cromatofori. În nucleu se sintetizează ARN-m. numită matrix. iv – invaginaţie. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit. denumită calima (Fig. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală. 9 . adesea conţinând pirenoizi.6). ciupercilor şi de la unele angiosperme parazite. cu forme variate: de panglică. se formează ARN-r şi ARN-t. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. Ele au rol elaborator (de pigmenţi. Cu ajutorul microscopului fotonic. fructe şi seminţe necoapte etc. de formă sferică sau ovoidă.8. plastidele se clasifică în s – sacul. clopot. stea. prins de constricţia secundară (Fig. fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig. Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 µ în diametru). clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste p – plasmodesme. În nucleu. Rolul nucleului. care se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular. care contribuie la sinteza proteică. participând la formarea şi îngroşarea membranei. se numeşte granum (Fig. cu unul din braţe foarte scurt. numit stroma. se numeşte centromer. cât şi între celulă şi mediu. Nucleul are rol important în metabolismul celular.heterobrachiali . cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor. proteine). PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale. vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate. orientate paralel cu axul mare al organului. granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină.7). ajungând până la 50 într-o celulă. Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate. cloroplaste. împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida. Fig. amidon) sau de acumulare (lipide. locul unde se face sinteza proteică. După pigmentul elaborat.

portocalie sau galbenă. Foiţa internă. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. a unor bastonaşe. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. care au câte un singur granum primar. În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. enzime. în funcţie de 10 . ADN plastidial. cât şi în organele subterane (morcov). ARN. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici. mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. Forma. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule. dimensiuni mici. (Fig. mai ales în meristeme. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina. c – carotenoidoplaste. în fructe.Fig. prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale. mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. Ultrastructura granumului.3 şi 10 µ lungime. Sunt prezente în toate celulele. de culoare roşie. excepţie făcând bacteriile. 9. Carotenoidoplastele au formă sferică. Privite la microscopul electronic. cu dimensiuni cuprinse între 0. Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor. 11). Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. iar la cele inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. poligonală sau aciculară (Fig. prezente în toate organele plantelor. 10. Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente. xantofila). 12). vitamine şi plastoglobuli. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. Leucoplastele sunt plastide incolore. epidermice etc. 11. celule sexuale. pedunculaţi numiţi oxizomi. dar independent de cea celulară. Fig. prin invaginare formează creste numite de G. Fig. fără pigmenţi şi de n – nucleu. bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. 13). iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. c. b. Celulă din fructul de Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau Crataegus: cloroplaste îmbătrânite. Se înmulţesc prin diviziune. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare. filamente sau lanţuri de grăuncioare. Ultrastructura cloroplastului. licopina.

unele gimnosperme. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare. legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i. lizozomii. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic.tub. cuprinde două elemente: dictiozomul. şi ARN. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie. 1 – foiţă externă. ferigi. 3 . unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. golgiene. Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice. înmugurirea saculilor.5 . veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor. alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. Infrastructural. md – membrană dublă. peroxizomii. formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli. cu rol în sinteza peretelui celular. acumularea şi transportul proteinelor. condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare. Dictiozom: s – saculi. 11 . B – criste cu oxizomi. 13. enzime. organite cu rol în curăţirea celulei de părţile moarte. sinteza. format din 4-6 saculi aplatizaţi.Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe. grăsimi. limitaţi de o membrană elementară şi mai Fig.creastă. rezervor de energie al celulei vii. constituite din ribonucleoproteide. secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. 14. provenite din a – vezicule periferice (golgiene). Fig. B – tip tubulis. care se răspândesc în citoplasmă (Fig. conţinând ADN. 2 . numite şi aparatul lui Golgi. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă. de 200 Å grosime. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom). Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice.matrix. de 50 – 200 Å. 14). multe vezicule mici. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare. generarea şi regenerarea de endomembrane. muşchi. transmiţându-se la celulele fiice. 12. C – oxizomi.foiţă internă. 4 . Fig.stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice. la alge. aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie.

de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel). străbătându-se. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice. incluziuni apoase limitate de tonoplast. carbonat de calciu. sulfaţi. 2 – la porumb. 16. uleiuri volatile ş. 5. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu. Aceste cristale pot avea forme diferite. proteine. Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. a. aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide. mucilagii.a. cloruri). mai multe cristale sudate în partea lor mediană. Reacţia sucului celular este acidă. fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. formând un granul compus. Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern. (Fig.la cartof. inulină). tuberculi. mari şi mai puţine (adesea una singură). este numit suc vacuolar sau celular. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. Granulele de Fig. În celulele frunzei de Ficus elastica. 15). capetele fiind libere. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă.Cristale minerale. mai rar alcalină.la Euphorbia. tartric. numite macle. Diferite granule de amidon: amidon se pot asocia. dispuse mai multe în pachete. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule. Amidonul se depune ca rezerve în seminţe.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale. iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4). b. taninuri. 12 . din protoplasmă. pe un schelet celulozic se depune CaCO3. latex. acizi organici (citric. carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). cu aspect colţuros. zaharoză. pungi). în endoderm şi ţesuturile măduvei. 1 – la grâu. glucide (glucoză.CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii. mai puţin vâscos ca citoplasma. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este 4 . 15. dioxid de siliciu). 3 – la fasole. Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte. malic. prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil.la stejar. Conţinutul fluid. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu). alcaloizi. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. rizomi. variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). oxalic). INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. în celulele adulte.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). limitat de tonoplast. săruri minerale (fosfaţi.D). cât şi în latexuri. 6 . Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică.

diferite forme de cristale. Originea şi formarea peretelui celular. are rol protector. pectaţi de calciu şi fosfor. cit – citoplasmă Fig. vizibile doar la microscopul electronic. sintetizează straturi de celuloză. sp. m2 – membrană secundară. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice.substanţe pectice. lm – lamelă mijlocie. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. C. mF. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice. Peste aceste granulaţii veziculare.molecula de glucoză. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. alăturate. formând meaturi. fiind un produs de secreţie al protoplasmei. firele fusului nuclear se contractă. E – scheletul cistolitului Fig. taninuri.M. elaborând granulaţii fine.a. MS. care se grupează sub forma unei foiţe. În telofază. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. fizici şi biologici. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele. 18). saculi proveniţi din dictiozomi. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. de 80 Å în diametru. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. Cristale minerale: A – rafide. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. cimentate de către substanţele pectice. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa.18. răşini. m – membrană primară.membrană secundara. mc – membrană plasmatică. cutina. 17. B – ursini. Celulele fiice. format din substanţe pectice. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. cât şi în procesele de osmoză. alcătuind fragmoplastul. Fig. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. 16. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. lignina. elastic. suberina. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. 13 .micelă. iar dintre acestea menţionăm: ceara. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. lamela mediană se clivează. săruri minerale etc. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice.PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de un perete rigid. hemiceluloză ş. 17. formându-se peretele secundar sau membrana secundară.microfibrilă. peptidice. La locul de întâlnire a mai multor celule. în regiunea ecuatorială a celulei. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. rezistent la acţiunea unor factori chimici.

peretele celular continuă să crească. rămân punctuaţiuni. prezintă o îngroşare suberoasă. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. areolate şi semiareolate. porţiuni neîngroşate. 3 – perete cutinizat. adică intercalarea de noi micele de celuloză. Lamela milocie. În urma diviziunii. participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. ce străbate punctuaţiunea. Fig. uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. atât în suprafaţă cât şi în grosime. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate.19. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. 14 Fig. numită torus. 2 – peretele necutinizat. m. Creşterea peretelui celular. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. care imprimă peretelui celular soliditate. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete. După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. neuniform la fibrele de a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n. Microfibrilele sunt orientate paralel.dispuse paralel cu suprafata celulei. Creşterea prin apoziţie se face centripet. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. scalariforme. spiralate. Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. În membranele secundare. produse de citoplasmă. . reticulate. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină. cutină etc. În secţiune transversală.20). uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de Fig. în ochiurile de microfibrile. Dintre aceste modificări. Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi.19). numite modificări secundare . Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. colenchim şi la vasele de lemn inelate. şi este specifică peretelui secundar. De asemenea. străbătute de plasmodesme. Punctuaţiunile pot fi: simple. care se grupează în fibre. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. duritate şi rezistenţă. Modificările secundare ale peretelui celular . peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. cu spaţii intermicrofibrilare.pături depuse. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. au formă de lentilă. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie lemn cu punctuaţiuni. cu aspect de streşini. are loc şi centrifug. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. suberină. În cazul fibrelor de sclerenchim. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular. din loc în loc. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile.nucleu.

Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor. B). Pe frunzele unor palmieri. cum ar fi: oxalat de calciu. 22. 4.suberificare. În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută).)La fructul de Pyrus. numită suberină. C. pe lângă că sunt lignificaţi.Precizaţi rolul ribozomilor.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic.1. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. 22.Fig. Pereţii vaselor lemnoase. procesul de lignificare este caracteristic. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). prune). formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig. ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă. 5. 21). impermeabilă pentru apă şi gaze. lumenul lor fiind umplut cu aer. se valorifică sub numele de guma arabica. 6. D .I. pustiu) (Fig. CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. brad. şi de dispariţie a peretului celular. 4. 15 . dioxid de siliciu etc. pe tulpini. La plantele lemnoase.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic. la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă. La completa suberificare. celulele sunt moarte. aşa cum este cazul la Acacia. carbonat de calciu. formare şi rolul peretelui celular. Coralina). 2. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri. caz în care se formează guma sau cleiul. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. 5.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular. Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor. 22. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02. Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă). 6.Explicaţi originea. care se pot colecta şi valorifica. molid.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. 7. 7. 3. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei.cerificare. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor. Astfel. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). 2. B . mucilaginoasă. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate. 1. 8.Lichefierea este procesul de dizolvare.Enumeraţi organitele celulare. În mod frecvent. Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 22 Modificările secundare ale peretelui celular: A . cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină.Taninizarea. O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin. adesea. menţionam: 1.cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. C . sub acţiunea unor fermenţi. 3.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor.

indirectă (mitoza. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. diviziunea ecvaţională.DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. de maturaţie. sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). continuată de individualizarea cromozomilor. Fig. Procesul de înmulţire este universal. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone).diviziune g-h – telofază. centriolii.anafază. e-f . Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza).24. cromozomii).diviziune heterotipică. separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom. formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi. urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice. metafaza. dispar nucleolii şi membrana nucleară. Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. se dispun la ecuatorul fusului acromatic. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă. clivaţi longitudinal. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. La bob (Vicia faba). Fig.interfază. rămân legate numai prin centromer (Fig.profază. somatică sau tipică). începe formarea fusului acromatic. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. c-d – metafază. adică cromozomii se autoduplică. iar mitoza doar 2 ore.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. evidenţiindu-se placa ecuatorială. adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic. Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. Profaza (Fig. I . proces denumit citocineză. Schema diviziunii reducţionale: (meioza) b . homeotipică. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. II . anafaza. 23. profaza.Diviziunea indirectă (mitoza. diviziune ecvaţională. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. Metafaza.3 ore. Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp). Tot acum. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt. Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. un rol important îl are 16 . 23). şi telofaza. a. Diviziunea indirectă (mitoza):a . somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. reducerea cromatică). asterii. Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. ciclul mitotic durează 19. 23). se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. egal cu al celulei mamă. b. iar cromozomii.

obligatoriu are loc o alternanţă de faze. 17 . rezultând două celule fiice diploide. prin îndepărtarea celor două centromere. La cele mai multe plante inferioare. cromozomii omologi.debutează cu formarea celor doi nuclei fii. Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. 2. deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant.Diviziunea reducţională (meioza). proveniţi de la tată şi mamă. La finele profazei dispare membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic. egal cu al celulei mame din care provin. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. formându-se peretele despărţitor.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. formându-se doi nuclei haploizi. dau impresia unei singure structuri.centromerul. se dispun unul lângă altul.Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. gameţii proveniţi de la mamă si tată. Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. Finalul telofazei coincide cu citocineza. În această fază.Tipurile principale de diviziune celulară. numai că cromozomii se replică o singură dată. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. După cum se cunoaşte. reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). diplofaza este reprezentată de zigot. cromozomii suferă modificări inverse. La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. Spre deosebire de mitoză. deci se formează perechi omoloage. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate. TEST DE AUTOEVALUARE NR. În continuare se desfăşoară metafaza. iar la ferigi . Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. 3. Telofaza . La muşchi predomină haplofaza. iar în etapele mai târzii. în meioză. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. c. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide.diplofaza. anafaza şi telofaza meiozei. Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). fiecare având în nucleu 2n cromozomi. 24). deci au loc două diviziuni. Semnificaţia meiozei. în timpul fecundaţiei. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. separaţi în anafază. aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. La unele alege.2. 1. formând perechi de bivalenţi. La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă.I.

26. gradul de diferenţiere. ŢESUTURI MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU FORMATIVE) Sunt ţesuturi tinere. senzitive şi de mişcare. subordonate unităţii organismului din care fac parte. secretoare şi glandulare. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. fie prin asocirea de celule libere. Din ultima categorie se pot amintit suberul. structură şi origine. formând o unitate anatomică permanentă.formate din celule diferenţiate şi specializate. Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc. particularităţile anatomo-fiziologice şi genetice. acestea pot fi: parenchimatice şi prozenchimatice. de depozitare. atât din punct de vedere structural. Fig. cu caracter embrionar. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme. alcătuite din celule tinere. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative). prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. aerifere. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice.25. Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice . vasele de lemn.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. asimilatoare. şi ţesuturi definitive (specializate) .Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor. după origine. cu proprietatea de a se divide necontenit. constituind o unitate fiziologică. 18 .Meristem la pin silvestru Fig. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare. După gradul de diferenţiere a celulelor. elementele de sclerenchim etc. conducătoare şi de transfuzie. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. mecanice. Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. îndeplinind aceiaşi funcţie. protectoare. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii. -sunt interdependente. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. absorbante.

meristemul are forma de con. consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. pil-pilcriză.celulozici (Fig. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). numite iniţiale de raza. Haberiandt. prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în pl-plerom. promeristemele iau naştere dintr-o singură celulă iniţială. periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). strâns unite între ele .fără plastide colorate.25). cu pereţii celulari subţiri. intercalare şi laterale. . reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă.Formarea foiţelor histogene la -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ. care va genera razele de floem 19 . constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig.26). cu nucleu mare. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. pe-periblem.27. ce rădăcină: d-dermatogen. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. distingând: Fig. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor. În vârful rădăcinii. adesea şi fără vacuole. primare şi secundare. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. en-endoderm. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. deci origine în ţesuturile embrionului. Meristemele . al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate.Ţesutul meristematic este format din celule mici.ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. promeristemele au mai multe celule iniţiale. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ. Recunoaşte şi un al patrulea meristem . bogate în citoplasmă. muşchi şi ferigi. La Gymnospermae şi la Angiospermae.27). ci-celule iniţiale. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale. Hanstein. pc-pericielu. La alge. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din celule ceva mai mari decât pot fi: apicale.

2—iniţiale fusiforme.în timp ce la Robinia ating 200y. cu activitate limitată în timp. cum ar fi celulele epidermice. în lungul organului. 20 . cambiul nu este etalat. iar spre interior dă naştere la lemn secundar.Se poate. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). ale scoarţei. de asemenea.La gimnosperme.şi de xilem secundar. Celule cambiale 1. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. sub cel care şi-a încheiat activitatea. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată. ab-sorbanţi.II-III -formarea fragmoplastului. 2-4. În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. fibre libriforme şi parenchim lemnos. 3-fragmoplast secundar Cambiul activează bifacial (bipleuric).iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat. numit periderm.liber raza.28). etc. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare. La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. alcătuit din: vase liberene.în secţiune radiara. cambiul formează un strat neîntrerupt. . Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor. însă. denumite iniţiale fusiforme (Fig. Fig. Schema diviziunii celulelor cambiale . ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus. În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. întâlni şi sub formă de benzi. glandulari. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber. Menţionăm. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. Fig.28. altele lungi. astfel. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. că iniţialele de rază generează razele medulare secundare. Felogenul nou se localizează spre interiorul organului.lemn secundar. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar. format din: vase lemnoase. ducând la o subţiere şi alunecare a lor. stomatele şi hidatodele. Obişnuit.la Sequoia acestea ajung le 900y. ca un manşon. l-ini-ţiale de (haşurate) 1-3 . iar însecţiune are aspect de inel.29.

sau învelitoare se împart în două categorii: primare.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Formaţiunile epidermice. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE. celulele secretoara. 4. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. enumerate mai sus. exoderma şi endoderma.3. la cele de apă etc). Abies alba (brad). şi primare (dermatogen. se pot clasifica în mai multe categorii. mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule.30). cerificaţi sau minerali-zaţi. hidatodele. de formă tabulară sau poliedrică. cu pereţii externi îngroşaţi. de exemplu: la leandru (Nerium oleander). fructe). ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive. EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. rizoderma. ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale protoderm). papilele secretoare şi perii epidermici (tectori sau protectori şi cei secretori).Ce este histologia? 2. cu pereţii îngroşaţi. Celulele stomatice se formează prin diviziunea unor celule epidermale tinere. strâns unite între ele. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. Bromeliaceae etc. Pereţii laterali sunt subţiri. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. frunze. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. Ficus elastica. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului.I. adică hipoderma. o vacuolă mare. care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. glandele digestive. glandele nectarif ere. După origine ţesuturi-le de acoperire. 1. uneori ondulaţi. au citoplasmă dispusă spre periferie. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de gaze dintre plantă şi mediul extern. 3. Aceste celule sunt denumite celule stomatice. În cazul frunzei de la unele Coniferales. cutinizaţi. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru). alcătuite din celule parenchimati-ce. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. încă nediferenţiate (meristemoide).Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. 21 . celulele stomatice. aici aparţinând epiderma. Celulele epidermice sunt vii.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. la unele Begoniaceae. Picea abies (molid). elemente florale. cât şi la unii lăstari. Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei.

mai subţiri şi celulozici. înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. 115 la plopul negru şi tisă. Fig. fapt care are implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. iluminat. a-celuie epidermice. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară. plantele care cresc în condiţii normale de umezeală.atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero.31. Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. acestea fiind denumite epistomatice.C-la Pinus. întunecoase.b-celule sto-matice. Celulele stomatice conţin cloroplaste. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele. Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil.iar cei dinspre celulele anexe(dorsali). 70-100 la frasin.d-celule anexă. 22 .31. în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă.A şi D). dispuse faţă în faţă. aride.O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede. ghiocel.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus. Fig. lăsând între ele o deschidere. Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. cu cameră suprastomatică (Fig. sunt mai groşi. care are rol în micşorarea transpiraţiei. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. Plantele adaptate la climate secetoase. 300-500 la stejar. graminee). La leandru (Nerium oleander). numită ostiolă. La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice.D-la Anemone.C). Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica).A şi D). La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. 100-150 la tel. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor. Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali). c-ostiolă. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig.3-cameră substomatică. 1200 la cununiţă etc. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul. 30. 48 la dud. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice. 90-130 la pin. 4-cameră suprastomatică.31. stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. a ostiolei. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii.B-în secţiune.31.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă. formându-se şi o cameră suprastomatică. Astfel.

1. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată. Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători. bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. urticanti (Urtica dioica) etc..Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei.nu-mită corpul sau capul părului.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc. La stejarul pufos (Quercus pubescens). a transpiraţiei excesive. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu. contra atacului unor dăunători (omizi. îndeplinind rol protector. insecte.6-peri stelaţi la Elaegnus.săl cii) etc. ierbivore).Fig.continânduse cu o parte liberă. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. în transportul seminţelor (plopi. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. l-papile pe petalele de Primula. înfiptă în epidermă.teiul alb (Tilia tomentosa). acoperind regiunea piliferă a rădăcinii.32. Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante. perii formează o pâslă.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig. vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc. apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi.un toment. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm. 2-peri unicelulari la Ranunculus. Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul.de agăţare sau sunt decretori. constituind peri unicelulari sau pluricelulari. având forma unor tuburi (cei radiculari). chiar mineralizaţi. RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare.2-5). zmeur (Rubus). plopul alb (Populus alba) etc. 2.Diferite tipuri de peri.conici (la urzică).Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le. Cutisul poate fi uni sau pluristratificat. îndeplinind funcţii protectoare. secretori.32. ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă. Organele multor specii din regiunele stepice.Aceştia din urmă sunt plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc. separând-o pe aceasta de cilindrul central. Pot fi simpli sau ramificaţi. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri.PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază. Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici.eu aspect de disc. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi. Celulele rizodermei sunt vii. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi Fig.32. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un 23 . Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa). mur.6).Endoderma este un ţesut suberos primar. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum). a perderilor de căldură în timpul nopţii. senzitivi.

Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central. dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor.ţesut de umplere. fiind înlocuite de suber. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. ramuri. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. periciclului şi chiar liberului secundar. fg. având diferite utilizări. aşa nu mitul suber moale sau plută. f-felogen. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. fructe. Cel mai adesea. ct . ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. multistratificat. care Fig. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri.33. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). glădiţă. Fig. salcia. În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. La dracilă. pa-parenchim. cât şi pe: tuberculi. La mesteacăn (Betula pendula). rezultat din activitatea felogenului. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. rădăcini mai bătrâne. Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig. tulpini.. sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. s-suber. suberul are o culoare brun-roşcată. Celulele suberificate mor. La stejarul de plută (Quercus suber).felogen. suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. zada etc. pinul. fd . în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. suberul se formează la periferia organelor. numit suber tare.strat de suberină.33). caz în care celulele mor. Suberul este un ţesut elastic.pa . fd-feloderm. celulele conţinând betulină.feloderm . ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau naştere în urma activităţi meristernului secundar numit felogen. uşor. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. salcâm etc. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului.parenchim. îl înveleşte perfect. cu aspect de brazde longitudinale neregulate. pe ramurile tinere. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare. pe lujeri suberul se crapă de timpuriu.cuticulă. La plantele lemnoase.. fiind elastic şi flexibil. ţu . 24 . suberul are o aşezare regulată.34.34). cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. La salba moale (Euonymus europaeus). Stejarul. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze.

par. tei pucios). scoruş. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig.Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat.35). la multe plante ierboase (Fam. de depozitare. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste. Chenopodiaceae ş. alcătuit din celule vii. având căpături adânci. fie. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. 3. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. În cazuri mai rare. De asemenea. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). În funcţie de durată. Ţesuturile. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. salcâm. salcie. speciile de Cyperus. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. după funcţia pe care o îndeplinesc.4. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). La măr. 25 . ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. Deci. Prunus avium ete. Picea abies ş. de absorţie.).Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia.Asteraceae. unele Euphorbiaceae din deserturi etc. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. iar la fag. fibrile liberene şi lemnoase. cu pereţii mult cutaţi. de umplutură. plop. TEST DE AUTOEVALUARE NR. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. prismatică. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare.a. din activitatea cambiului. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. măduvă. ţesutul de umplere se suberifică la scurt timp după formare. mesteacăn. mult mai eficent sub aspect protectiv. aderent toată viaţa plantei. în timp ce la alte specii (frasin.acvifere şi aerifere. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. adicăşi în unele rădăcini aeriene şi acvatice.).fie sub formă de inele la Betula pendula.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom. sub epidermă.. având o structură histologică complexă.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. stejar. Apiaceae. celulele de umplere nu se suberifică. Abies alba. Juneus. multe Cactacee.ritidomul poate fi: persistent. ca de exemplu: razele medu-lare secundare. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. care pat fi de diferite forme. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. rupândule.I. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină.a.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor. soc. care împinge straturile de deasupra. La conifere. Ţesuturile parenchimatice provin fie din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. în unele piese florale şi în fructele crude. trofice. 1.

Fig.Cactaceae). Fig. Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. p-periciclu. izediiametrice sau alungite. rizomii.37). fără cloroplaste.35. tulpini. muguri. Fig. numit velamen sau velamen radicum. cl-eloroplaste.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu. bulbo. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active. al-aleuronă. rzrizodermă. seminţe). care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum.37. ţp-ţesut palisadic. vacuolele mari.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor). frunze. mari. au pereţii subţiri. avide de a reţine o mare cantitate de apă.ep-epidermă superioară. iar în frunzele gramineelor este reprezentat de celulele buliforme. Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii.tuberculii sau tuberculii. Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. end-endoderm. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. Sempervivum si fam. am-amidon. fructe. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă. bulbii. La plantele lemnoase. situate sub epiderma superioară. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. X-xilem. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase.36. în vacuole. ţl-ţesut lacunos. substanţele de rezervă se depun în scoarţă. Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. d-floem.36).celule se comportă ca adevărate 26 . Cel mai adesea. Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice. B-fasole. sc-seoarţă. caracteristic rădăcinilor aeriene. săgeţile indică drumul servei brute. parenchim liberian şi lemnos. cc-cordoanele lui Gaspary. epi-epider-mă inferioară. ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. motiv pentru care se clasifiă în. Aceste . (Fig.extern şi intern.

canal aerifer. Solonaceae. care exercită forţe de presiune. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig.i. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) 27 . răsucire etc. Colenchimul are origine primară. la unele Euphorbiaceae. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). tabular şi lacunar (Fig. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre.de formă prozenchimatică sau parenchimatică. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar. Cactaeeae. Se întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae.a). ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. Leamiaceae. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. celulele mecanice se grupează în. cu pereţii subţiri. cu pereţii inegal îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. având conţinut celular. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice. Chenopodiaceae. La plantele ierboase. ploaie. frunze. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă.parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. zăpadă etc. cu organite. acestea se îndoaie spre pământ. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. întindere. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere. care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor. frunze şi unele piese florale.rezervoare pentru apă. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc. cu pereţii îngroşaţi. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate.. iar după modul de îngroşare a pereţilor. numite ţesuturi mecanice. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. Colenchimul tabular (Fig. ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri.38). la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. mai adeseta din celule de formă stelată. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. Parenchim aerifer: A . aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae.).39). de formă prozenchimatică.39. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. pline cu aer (Fig. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase.38. Iridaeeae sau Liliaceae. Amaryllidaceaei. determinând răsucirea frunzei. flori. uneori şi cloroplaste.b).39. colenchimuri şi sclerenchimuri. Fig. fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . Celulele colenchimului sunt vii.s-sclerite. B.

SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus). 28 . Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). Glechoma hederacea. În general. fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea. carpen (Carpinus betulus).în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. ca la iederă (Hedera helix). o anumită elasticitate si flexibilitate.mucilagii. imediat sub epidermă. întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate. colenchimul este situat în scoarţa tulpinii. se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. în floemul din tulpina de la molid (Picea abies). scoarţă primară. Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere.40. Brachisclereide în scoarţa pendula). cel mai adesea lignifieaţi. Salvia glutinosa). parenchimul lemnos.40.40. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor.puternic îngroşaţi. ca la alun (Corylus avellana). sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. c-colenchim afânat la susai. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae.39. Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate.frasin (Fraxinus excelsior).osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). După forma şi dimensiunea celulelor componente.cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi.b). SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte. în macrosclereida în seminţele de tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). ca de exemplu la soc (Sambucus nigra).cât şi în carnea unor Vicia (b). Se sclerifică celule din epidermă. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen). Colenchimul lacunar sau afinat (Fig. iar cei radiari subţiri. în pericarpul unor fructe de Laburnum (a): uscate. Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite. fie ca un manşon continuu. fructe. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste.strâns unite între ele.stejar (Quercus robur) etc. Fig. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor. macroselereide (Fig. mesteacăn (Betula Fig.39. a-colenchim tabular în scoarţa de curpen. stejar (Quercus robur). b-colenchim angular la soc. străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate. După origine..a şi b).asigurând pe lângă rezistenţă la rupere. cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi. măduva organelor vegetative.cristale de oxalat de calciu etc. cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig. cu aspect de os. Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri.

fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. lemnul dur şi d-la alun. este foarte mare. reprezintă celule alungite. de regulă. străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice.exceptându-le pe cele de libri-form. La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului. ascuţite la capete. fibre libriforme . rezistent de la esenţele tari (carpen.5-3 mm. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă. b-la stejar. aşezate cap la cap. salcie ş. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. La unele plante apar fibre în structura primară. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare. dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. lemnoase. medular sau cortical. La plantele superioare (ferigi.f iind bine reprezentat. Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. fiind dis-puse împrăştiat e-la castan comstibil. gimnosperme şi angiosperme). Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi. este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi. zadă (Larix decidua)etc. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos. denumit ţesut conducător sau aparat conducător. FIBRE SCLERENCHIMATICE Sunt celule prozenchimatice. lungi de 0. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea). cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop.). sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. Deci aici aparţin fibrele liberiene.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. de forma unor tuburi. de la câţiva mm (4-12 mm la tei). Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus.cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de Fig. stejar.41). numite după locul de formare. iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate.41. lipsite de conţinut celular. scleren-chim periciclic. secundar de la cele mai multe plante. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă.a. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). a. Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului a-la fag. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici.Diferite tipuri de butonieră. Seva brută. care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase.Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) . Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. 29 . cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. corn etc).care însoţesc liberul secundar.

Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică.A şi B (a. se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. b1.a. c-la stejar. brute se face greoi (încet).42. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y . Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină. În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect.5 m. Fig.însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu). Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică.b).42.Tipuri de trahee. deci la angiosperme. d)izolate din lemnul de fag.o lungime ce variază între175 şi 1900.43. încât ciruculaţia sevei . Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate.d-punctate. tulpină şi frunze.43).44. Aceasta poate fi simplă sau multiplă. Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri Fig. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cde traheide (B): a. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină.b-la pin. în general. Traheele sau vasele perfecte. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. numite elemente de vase (Fig. c-reticulate. plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide.42.Fig.b).Seva elaborată care este o soluţie de materii organice. e-parenchim Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. în mod 30 .b2-spiralate. VASELE LEMNOASE Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. de sus în jos (descendent). 0 traheidă provine dintr-o singură celulă.B(c). a-inelate. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. Fig. lipsite de conţinut celular (moarte).

fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă. fiind frecvente la Dicotyledonatae. adică celulele se păstrează vii. pt-peretele speciilor de conifere. lmfiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea lamela mijlocie.c.45. după un anumit timp de funcţionare se astupă.45).uniform sau neuniform. fusiforme. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru lemnul ferigilor. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile.longitudinală. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite. Fig. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru dp-deschiderea punctuaţiei. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos. au apărut la pteridofitele fosile. la Robinia pseudaeacia. deci îndeplinesc şi rol de susţinere. l-sec. frecvente mai ales la Gnetales. Magnoliaceae şi Amentiferae. şi anume la Psilophytales (Rhynia. fibre libriforme cu punctuaţiuni încrucişate. bp-baza punctuaţiei. spiralate.44. realizându-se adevărate ornamentaţii. Vasele inelate au pereţii subţiri. punctate etc. reticu-late. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre.b1-b2. alungite. dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. scalariforme. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. în curs de creştere. care pătrund prim 31 .45. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar.d). vasele lemnoase. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. 2-sec. nelignificaţi. În general. La familia Magnoliaceae. Din punct de vedere evolutiv.transversală. considerate ca cele mai primitive. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. traheidele inelate şi spiralate.a.Punctuatiune areolată în gimnospermelor (Fig. La unele plante. t-torus. traheidei. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. O astfel de formaţiune privită din faţă secţiune tangenţială la apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia traheidele din lemnul de pin: sevei. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. celulozici. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple.(Fig. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform. alcătuit din celule vii. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul Fig. la plantele acvatice şi cele parazite. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos.

odată cu formarea tubului ciuruit. 3-lamelă mediană . 32 . dar sunt mai scurte decât acesta. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. aceasta se numeşte simplă. 53-pseudovacuolă. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. cealată prin alungire va forma vasul liberian. cu pereţii terminali înclinaţi. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie. tuburile ciuruite devin anucleate. în care apare o singură vacuolă mare. permitând circulaţia sevei în sens transversal. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros.placă Fig. formând aşanumitele plăci multiple (Fig.punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase.46. fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii.4-nodul median de caloză.46). În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite. tuburile ciuruite au forma de celule alungite.45). citoplasmatică. tuburile ciuruite sunt dispersate. având toţi pereţii ciuruiţi. Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. încât la maturitate. La ferigi şi gimnosperme. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. 2-peliculă citoplasmatică. favorizând o mai bună conservare. longitudinală(a). La Angiosperme. de parenchim liberian şi fibre liberiene. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. astupându-le (Fig.6-reticul endoplasmatic. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei.4-placă ciuruită. Obişnuit. Fig. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani.47). Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. aerului şi hifelor unor ciuperci parazite.Vas Liberian în sec. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. Cel mai adesea.47. Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă ciuruită:1-pseudovaeuolă. caloză periferică. una va da naştere la celula anexă. 2-celulă anexă. după care mor şi se formează altele noi. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi ciuruite şi celule de parenchim liberian la Pteridophytae şi Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae.

ca de exemplu întulpina de la tei. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. e-hadrocentric. -fascicule bicolaterale.48. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. având rol mecanic. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. deci sunt celule alungite. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în lungime şi au lumen îngust. sunt vii. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. cu o dispoziţie în alternanţă. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase).48. Cucurbitaceae etc.5. Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. Fig. Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu. spiralate sau reticulate. asucţite la capete. dleptocentric. 1. de câţiva centimetri lungime. cu elemente la care diametrul este mai mic. Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul. b-colsteral închis. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. cu pereţii îngroşaţi.d şi e). punctate şi chiar spiralate). fie lemnoase. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. c-bicolateral. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene.I. x-xilem.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia. fie Iiberiene.a şi b). parenchim liberian şi fibre liberiene. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. 33 . fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea. cu pereţi subţiri. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. acesta poartă numele de hadrom. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: -fascicule colaterale. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. celule anexe. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice. In structura rădăcinii. adică libero-lemnoase. 2. iar când între lemn şi liber se află zona cambială.Solonaceae. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. TEST DE AUTOEVALUARE NR. având liberul central. acestaeste închis (Fig. -fascicule concentrice. bogate în amidon. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte.Celulele anexe au formă prozenchimatică. constituind liberul tare.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. care pot fi: hadrocentrice.48. precum şi îngroşări variate (reticulate. purtând numele de floem.48.). scalariforme. înconjurat de lemn (Fig. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh). FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare. parenchim lemnos şi fibre libriforme. cb-cambiu. deci sunt simple .

ţesutul nectarifer. 1. e. mirositoare. Viola. Lilium.participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig. ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice. este reprezentat prin epiderma superioară.50. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a. Hidatodele sau stomatele acvifere. Gonvallaria majalis.50). Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. 6. Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. fiind numite nectarine extraflorale. balsamuri. 5. secreţie (sec).Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile. alcaloizi. iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul. răşini. de origine epidermică. cut-cuticulă. B. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie). perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor.B-glandă adultă:cs-celule A. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special. răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. pe stipele. b.perii glandulari pe frunză. de exemplu: Rosa ap.49). fenomen numit gutaţie. nectar etc.a.). Jasminum ş. respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4.3. După locul unde se depun substanţele secretate. mult căutat de insecte. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice.m.51). Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin).uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte. perii sunt emergente cu o structură complicată.Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. d. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă. dar 34 . susţinută de un picior.49. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. Hidatodele pasive (Fig. tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. mugilagii. localizat pe sepale.Glande digestive la Drosera rotundifolia: inflorescenţei de hamei. sunt structuri.. fiind caracteristice pentru multe specii de plante. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. La Drosera rotundifolia (roua cerului).Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele Fig. care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare. păr glandular. Syringa vulgaris. celule sau grupe de celule care au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice. Glandele nectarifere sau nectarinele. La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). taninuri.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive. gume. c. La tei. Pe bracteele florilor femele de la hamei (Humulus lupulus). putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor.extremitatea unui secretoare. Fig. cu secreţie internă.

Fazele succesive în dezvoltarea unui canal Anacardiaceae etc.epitem. prin care se elimină apa sub formă de picături. deci schizogen.sCelulele secretoare interne produc celula secretoare.53. mărginite de un strat de celule secretoare.traneide. e-secţiunea longitudinală prin În canalul colector al canalelor se adună canalul rezinifer. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri. balsamuri. Fig. care lasă între ele o deschidere permanentă. aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. transversală prin frunza răspândite în difertele organe ale plantei. a. Fig.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. în canale se poate găsi răşini.54. Pinaceae. de dafin. c. latexuri). Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari.moarte. Apiaceae. 3. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare. La Rhus typhina (oţetar).).53).52. ep.51. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale. Araceae. dispuse printre celulele ţesutului 35 . rezinifer la pin (a-d). se formează prin îndepărtarea celulelor.unele Asteraceae etc. Magnoliaceae . protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. B-sec. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae. astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. căptuşite cu celule secretoare. se găsesc celule cu ulei eteric. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. sau uleiuri şi răşini. Hypericaceae etc. Asteraceae. uleiuri sau răşini. Myrtaceae. diferite substanţe de secreţie (răşini. fructe). La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare.52). Fig. b. Pungile sunt localizate în ţesuturile mai profunde ale diferitelor organe (frunze. iar dintre familiile ce au cm-celule mucilaginoase. Hidatodă pasivă: s . Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt Fig. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare. transversală prin frunza de nalbă.Pungi (buzunare) secretoare.stomată acviferă.sec.Celule secretoare:A. tr .Canale secretoare sau rezinifere. tulpini.Ţesuturi cu secreţie intercelulară. 2.

36 . laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. Picea abies (molid).. cu numeroşi nuclei (structură cenocitică).numite si vase laticifere. Laticiferele nearticulate sau adevărate.Rhamnaceae.B). alcătuind tuburi. În peţiolul frunzelor de la Prunus sp. care secretă latexuri. Quercus robur (stejar). Alnus sp. celule mucilaginoase (Fig. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). Asclepiadaceae. Papaveraceae. (anini). Manihot) etc. se găsesc celule cu mucilagii. Conţinutul acestor celule este latexul.care au mare însemnătate economică.54. Frangula alnus (cruşân). Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. Euphorbiaceae. (sălcii).. se întâlnesc enzime peptonizante. Urticaceae etc. ajungând la mai mulţi metri. Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). formând tuburi cu latex.în scoarţa si măduva de la tei. nuc. iar la nalbă (Althaea officinalis). Campanulaceae. se găsesc celule oxalifere. aşezate cap la cap. Dupa origine şi alcătuire. prezente în scoarţa unor plante lemnoase.palisadic (Fig. la care pereţii despărţitori (transversali). ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae. În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. au dispărut. la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. Urticaceae etc. provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. Salix sp. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine). de asemenea. Moraceae. La speciile din familia Tiliaceae .54).

deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. de sus în jos. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. si anume: rădăcina. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina. nediferenţiate însa în organe adevărate. RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. orientarea în spaţiu. Ontogenetic. tulpina si frunzele. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. de exemplu: fragmente de rădăcină. crescând ortotrop. apărute în silurian. organele vegetative care alcătuiesc cormul. în care sunt conturate. Filogenetic şi ontogenetic. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. tulpină sau frunză . deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. de a regenera un individ nou. Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). prin diferenţierea zigotului. iar la alte plante are rol în regenerare. Picea abies etc. . care constituie rădăcinile. asemănătoare. orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope.Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri). cu funcţie de nutriţie (rădăcina. La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. simetria. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. primele cormofite (Psilophytinele). Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. structura. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. adaptate la mediul terestru.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf. . este o caracteristică comună a plantelor. întâlnită la organele cu formă cilindrică..Orientarea in spaţiu. La Gimnosperme şi la cele 37 . dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie). distingându-se un pol bazal şi altul apical.numite butaşi. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe. Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. . au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. fie pot apare structuri mai complicate. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. alcătuite din celule somatice.Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. Ontogenetic. Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). bilaterală (împărţindu-se în două planuri).tulpina şi frunza) şi organe de reproducere. regenerarea. cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. . cu creştere drept în sus sau în jos. de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba. Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. numită telom. prezentau o axă ramificată dichotomic. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative.

diferenţiaţi din celulele rizbdermei. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică. piloriza. Celulele din straturile externe se exfoliază. formându-se exoderma sau cutisul. Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. derma-togenul. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. Perişorii absorbanţi. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia. La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă). Bromeliaceae şi Araceae epifite. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. 4compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau regiunea aspra. nu au peri radiculari. rolul lor fiind preluat de micorize. Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă. Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul. din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. periblemul şi pleromul. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă). de alungirea rădăcinii.Cupressus sempervirens etc. Pinus sylvestris. scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. -Regiunea aspră.55.trifoişte. . De asemenea. Thuja orientalis. iar locul lor este preluat de altele noi.2-3 cm. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. Th. cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: absorbanti.. în general. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi. prin radicele de diferite ordine. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi.Piloriza. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0. timp după care mor. cu rolul de a proteja vîrful vegetativ. -Regiunea piliferă. mai rar pînă la 20-30 de zile. -Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei. terţiare (de ordinul II) etc. Lemna minor -lintiţă etc). Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata .pa-perisori meristemul primordial. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. Vârful vegetativ.Butomus umbellatus -roşăţea. sunt unicelulari. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă).). încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. Ramificaţiile rădăcinii.occidentalis. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii). alcătuind în ansamblu sistemul 38 . regiunea piliferă si regiunea aspră. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei.mai multe dicotiledonate. meristemul fundamental . regiunea netedă.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi 3-regiunea piliferă. iar vârful Fig. creşte şi devine rădăcina principală. de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880.cit si specializarea celulelor. Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. (Fig. sunt vii si bogate în amidon.Organizarea vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de virfului rădăcinii:1 rizomitra. si zonei meristemelor primare : protodermul. Ea corespunde. au formă parenchimatică. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile. rămînînd activi. avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). după germinare.55). 2-regiunea netedă.

de exemplu: carpen (Carpinus betulus).paltin (Acer pseudoplatanus). care la rândul lor.B-C -stadii în formarea radicelelor numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu. stejar (Quercus robur) etc. radicular sau rădăcina plantei. (sec. 8 la fag. aşa cum întâlnim la brad (Abies alba). d-fasciculată.a. din periciclu. primi. Fig. iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. Selaginella). aceasta este diplostihă (Fam.m. tei (Tilia cordata).b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale. în mod mecanic. a. Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală.d). La Pteridofite.Rădăcinile pivotante (Fig. în şiruri longitudinale sau ortostihuri. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane. b-c petraea). si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale. b).56. molid (Picea abies) ş. M-meristem. Rădăcinile fibroase sau fasciculate sunt caracteristice monocotiledonatelor (Fig. care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel. se ramifică în acelaşi fel.56. 58. transversală prin rădăcina cu structura fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se primară.58. rămuroasă.tiv. La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig. c.gorun (Quercus Fig. rădicelele iau naştere din endoderm. b. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. sub forma unui pivot sau ţăruş. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig.Apiaceae).58.56. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase.a). La ferigile lemnoase fosile.Per-periciclu. În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini. de exemplu: 2 la răşinoase. End-endoderm. numit dichotomic (Fig.58). şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale.57. S-scoarţă. etc. care la rândul lor se pot ramifica asemănător.57). şi iese la exterior (Fig. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale.În acest caz.Rădăcinile rămuroase (Fig.Fig. Forme de rădăcini:a-pivotantă. b-dichotomic. la unele din cele actuale (Lycopodium.Prx-protoxilem.longitudinală) .iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici.58. 39 . acvatice şi aeriene.rădăcina are un tip de ramificare arhaic.Originea şi dezvoltarea radicelelor: Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al A-sec. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic.

tei (Tilia sp. adică de sistemul de înrădăcinare. Sunt rădăcini care apar pe tulpini.cu geotropism negativ. Rădăcinile normale.Hedera adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. de condiţiile edafice şi climatice. 3. Rădăcinile metamorfozate. adventive şi metamorfozate. plopi (Populus sp. adică ramuri scurte. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale. de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă). sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul. când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund).prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. După originea. iar în locul ei se formează rădăcini adventive. tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol.59. fie din muguri dorminzi (origine exogenă). Apar la noduri. determinând modificări în morfologia sau anatomia organului. cu funcţii mecanice. bogate în aerenchimuri (Fig. ra – rădăcini. Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate.59. Obişnuit. B . Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. 40 . pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală.Polygonatum latifolium (pecetea lui tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini Solomon).a. Rosa canina (măceş). iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant.Begonia sp. pivotant-trasant. Pinul (Pinus sylvestris). Rădăcinile adventive.Corylus avellana (alun).cultivat şi la noi. cârcei. la care pe (ceapă).Zea mays (porumb):D . Philodendron) . vârsta plantei.(begonie).Rădăcini aeriene fixatoare.F ziduri).de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu). 2.).59). se are în vedere şi adâncimea de pătrundere în sol.rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. sub formă de.Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus generat de felogen). crampoane ca la iederă Fig. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă). Acer negundo (arţar american). fiind variabil chiar la aceiaşi specie. La plantele lemnoase. terţiare ş.generând lăstari aerieni numiţi drajoni. fenomen denumit metamorfozare. la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori. frecventă în pădurile de la noi. Robinia pseudacacia (salcâm) ş. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. C . spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza). 3 . funcţii care adesea devin predominante. Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive. Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie.60). grupate ca un mănunchi sau fascicul. pe rizomi şi bulbi.Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini.Carpinus betulus (carpen).). rădăcinile pot fi: normale. cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia.D). pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni. acestea rămân scurte servind la căţărarea şi Monstera deliciosa (filodendron).la Allium cepa (Fig. în afara funcţiilor proprii. În cursul adaptării la mediu.mai frecvente sunt: 1. Rădăcini adventive:A . lungi şi subţiri. fără a-i parazita). Rubus idaeus(zmeur). fixarea ei. helix -(iederă).a.

A . Cuscuta europaea (cuscută).Ranunculus ficaria ş. Rădăcini tuberizate: A . la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor. Fig.a.B-radicele tuberizate la gherghină.61. întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre. gherghină . care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov .66).65).Rădăcini haustoriale:A-la cuscută. Elaeagnaceae ş.Filipendula vulgaris. Fig. 6. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin transfor-marea leucoplastelor şi cromoplas-telor în cloroplaste.Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori. Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante. înfingându-se în sol.Rădăcini asimilatoare. Orobanche sp.61).a.63).Bahlia variabilis. fag . . pin . 5. trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate. brad Abies alba. cu care sug hrana de la planta gazdă. (Fig. molid -Picea abies. specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig. La unele specii de orchidee epifite. 9. de exemplu: Vîscum album (vâsc).Rizophora)..B-la vâsc. Fig. B -aspect general. Rădăcini cu micorize.62. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc. având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus.Rădăcini proptitoare (Fig.Betulaceae. mesteacăn . specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale.63.C-la aglică.Rădăcini haustoriale (sugătoare). rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.4.62). Rizoderma rădăcinilor aeriene este pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum.detaliu. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase.Betula pendula.). de pe ramuri se formează rădăcini adventive care se alungesc în jos.tuberizarea rădacinii principale la morcov. Rădăcini aeriene care înmagazinează apa. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi.Corylus avellana.Fagus sylvatica etc.stejar . Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp).grâuşor .64). hst-haustori. alun . aglică . ca de exemplu. 10.Quercus robur. 41 Fig. numite haustori. 8.Pinus sylvestris.Rădăcini cu nodozităţi.60. 7. Rădăcini tuberizate (Fig.(lupoaie). caracteristice plantelor din familia Fabaceae.Daucus carota.

Colchicum autumnale etc.Rădăcini contractile (Fig.bulbul tras la adâncime. Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri. Fig.) riz rizodermă. ce asigură creşterea în grosime datorită activităţii meristemelor secundare: cambiul şi felogenul. p.Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele. c. h. Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon .64.). Micorize: C .67.11. tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.hife. Fig.ectomicoriză la rădăcina de stejar . care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime.67).abs-perişori absorbanţi.66.mic .65.transv.Quercus robur. B .Orchis morio (sec.celule cu micelii.endomicoriză la rădăcina de poroinic . ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară. deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie. ierboase sau lemnoase. D . STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere. 42 . Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A). fragment de rădăcină mărit (B). brânduşa de toamnă . Fig.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature. Fig.

Ferigile actuale. B -fază iniţială în formarea structurii.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie). cu pereţii subţiri.rm-rază medulară. protejat de piloriză. carc intern decarnbiu.68.lb. sc -parenchimul cortical. Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene. 43 . ex. scoarţa şi cilindrul central. fl. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.schemă. en-endoderma. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma.mx-metaxilem.xl . Fig. este învelişul exterior.mmăduvă.ex .Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea piliferă se transformă în perişori absorbanţi.69. Meristemele primare.cilindru central. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele. C -structură deplin formată. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă structura primară. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. în mod obişnuit. alcătuită. prin diferenţiere. pcpericiclu. deci vîrful vegetativ are o poziţie sub-terminală. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A .Rizoderma. lm.exoderma. strâns unite între ele.măduvă.scoarţa.exoderma. procambiul şi meristemul fundamental).fascicul lemnos.lib. La unele specii de plante (Citrus). px-protoxilem.end-endoderma.pr -floem precursor.lb-fascicul liberian. HISTOGENEZA ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR PRIMARE Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. pcperieiclu. rz-rizoderma. cc . Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. m. Fig.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă. sc.fascicul liberian.

70. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie.numite celule de pasaj. (Fig. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor îngroşări eliptice numite benzile.iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis.68.alcătuită din celule parenchi-matice vii. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii. fascicule conducătoare şi măduvă. cambiul.70.69). Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh). celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele.68.68. perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior.ţesut de apărare specific regiunii aspre. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. lipsindu-le pereţii ciuruiţi.68.69). Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule.în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi. îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale.. Dracaena. uneori.La plantele epifite (Orchidaceae. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. dispuse alternativ şi radiar. de unde şi numele de teacă amiliferă. celule de parenchim liberian. primele vase liberiene nu sunt specializate. unele monocotiledonate (Agave. Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. localizate în apropierea periciclului. separate între ele prin raze medulare (Fig. Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei. situate sub rizodermă. dispuse în alternanţă cu celulele endodermei. cu lumen mic. La gimnosperme. rizoderma se exfoliază.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig. specii de salcie . reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare. Paricidul pluristratificat se întâlneşte la gimnosperme. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special. din tuburi ciuruite. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu. Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii.B). fiind alcătuită din celule cu toţi pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. 2. celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină.c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform. cu pereţii subţiri. rareori stratificat (la Smilax).sprijinite de periciclu. alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.69. Endoderma terţiară (Fig. de pasaj. este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase.). Rosaceae. endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma. Fasciculele liberiene sunt alcătuite. generând radicele. castan comestibil-Castanea sativa. elemente conducătoare.Salix sp. mugurii adventivi. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate.69).Quercus robur. Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-). celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar. Din loc în loc. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule. în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic.cu îngroşări 44 .Araceae). Myrtaceae etc. mici. a-b).Scoarţa este pluristratificată (Fig. Spre limita superioară a regiunii pilifere. Prin dedtiferenţiere. parenchimul cortical şi endoderma. îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. numit velamen. Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar . laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam. spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. Cel mai adesea. celule anexe (numai la angiosperme) şi. cu celulele strâns unite.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei. adesea cu modificări speci-ale. în formă de potcoavă. dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase. vii.bogate în amidon. dud -Morus alba.

Pe măsura îngroşării. începutul formării structurii secundare La dieotiledonatele ierboase şi unele a rădăcinii: c . în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul. 45 . xs-lemn secundar. Măduva. La monocotiledonate măduva se păstrează.Ophioglossum. cambiul generează raze medulare secundare. mx-metaxilem. cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în liberul primar la Araucaria. uneori chiar din liber.68. peste cel primar. constituind metaxilemul. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare.este strivit şi eu timpul dispare. se pot sclerifica. structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi). dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la. formând razele medulare. numite secundare.m-măduvă.rezultând o pătură continuă de cambiu. end-endodermă. din loc în loc. numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului. după un anumit timp (câţiva ani). Vasele de protoxilem se formează primele.felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. de regu-lă. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt. mai ales la monocotiledonate. Fig. ph-floem. flsmonocotiledonate se întâineşte. lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat. Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular. Şi felogenul funcţionează bifacial.generând spre exterior suber iar spre interior feloderm.cele două. care se va divide şi radiar. deci după încetarea creş-terii în zona respectivă. rădăcina îngroşânduse parţial. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu. alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim.cambiu. ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber. Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh). structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi px-protoxilem. numai liber secundar. salcâm (Robinia pseudacacia).octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare. La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii. pe cele două feţe ale lor. tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur). La unele specii de Ranunculus seformează raze medulare. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere.pin sil-vestru (Pinus sylvestris).alcătuite din câteva şiruri de celule. împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies). generând. iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar.C). care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare. locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig.reticulate sau cu punctuaţiuni areolate. îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului. regulă. La multe plante. Lemnul secundar depus an de an în straturi. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar. care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive. în secţiune transversală (Fig. de exemplu: un canal în partea centrală la brad. în dreptul fasciculelor de liber primar.71). De. rmsecundare. între 2 şi 7. alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. Liberul primar fiind împins spre periferie. pături generatoare funcţionează bifacial. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar. care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar. Ulterior se formează cambiu şila faţa externă a fascicu-lelor lemnoase. La conifere numărul perechilor de fascicule variază. scoarţa primară sau chiar din rizodermă. care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. p-periciclu. cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie. 71. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate). încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen). de contur sinuos.

pf-primordii foliare. 1. cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic. Fig. tulpina. Fig.IV): Hy . dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere. a apărut la cormofitele arhaice.cotiledoane. Pe lânga aceste funcţii. cu geotropism negativ. tulpina poate îndeplini: rol asimilator. 2.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. Ep . Ccolet. 46 .72. Tulpina este un organ articulat.II. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale. sub forma unui ax fundamental.III. ele crapă şi se exfoliază.protofile. şi obişnuit. Rp -rădăciniţă.epicotil. Totalitatea peridermelor formate succesiv. îl constituie încrengătura Bryophyta. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. Co . împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare.Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior. ca organ cu structură anatomică determinată. TEST DE AUTOEVALUARE NR.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină. florilor şi mai tîrziu a fructelor.hipocotil.Descrieţi structura primară a rădăcinii. care se leagă prin baza sa cu rădăcina.muguraş. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. de pe un rizom orizontal. 3. cu creştere terminală. numit telom. Din punct de vedere filogenetic. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor. alcătuiesc ritidomul. de înmulţire vegetativă. 4.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii.6.I. de apărare etc. r-primordiile mugurilor axilari. M . Fp. de depozitare a unor substanţe de rezervă.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I.73. cu simetrie radiară.

avînd un important rol biologic în regenerare. baza.m.sânger). ca la nuc (Juglaris regia). plop negru.MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii. alcătuită din noduri. asociate cu altele(numărul solzilor. din tigelă ia naştere. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă.). următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă. epicotilul (Fig.la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. părozitate etc.. la noduri.73). castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. hipocotilul. iar din gemulă (muguraş). Tulpina este un organ articulat. Mugurii adventivi. După unele din aceste caracteristici. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. pe frunze şi chiar pe rădăcini.la Robinia pseudacacia (salcâm). carpen (Carpinus betulus).a. în axila frunzelor. Lateral. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. culoare. când se numesc pedicelaţi. pe care se prind frunzele şi internoduri. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. adică porţiuni mai umflate.). sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari. florali şi micşti. epicotilul sau axul epicotil. Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). unii deasupra celorlalţi. se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei. Forsythia ş. La o plantula imediat după germinare se pot distinde.ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). Obişnuit. caprifoi (Lonicera xylosteum). La plantele superioare. mugurii sunt protejaţi de o pâslă deasă de peri. carpen. seriali. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. sălcii etc. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). La Frangula alnus (cruşân). internodurilor.dârmox. Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş.a. adică dispuşi în linie orizontală. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor. -muguri axilari sau aterali.74). sunt generaţi de periciclu.a.72). La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane. când sunt dispuşi în linie verticală. Mugurii dorminzi sau preventivi. peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii.de la bază spre vârf (acropetal).dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare. mod de dispunere pe ax. 47 . deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. ca la plop (Populus sp.formă şi organele pe care le generează. Cornus sanguinea . tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii. numiţi şi muguri adormiţi. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig. cireş (Prunus avium. caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală.). După poziţie mugurii.

Macroblast (A) şi microblas t 2.2).ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal.Fraxinus etc.Salix: a-parte distrusă de îngheţ.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea. moare sau se transformă în floare.75.II. tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal.74.1). întâlnită la unele pteridofite (Cl. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. prin creşterea mugurilor axilari. ma-mugure axilar.vâsc -Viscum album). denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă. Picea. 75. ccicatricele bracteelor. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând 3-simpodial.Tipuri de ramificare la ordinulI. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1..(Galanthus nivalis). Pinus. condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale.Syringa vulgaris. aşa cum ar fi la ghiocel.Ramificarea monopodială (Fig. având ca rezultat constituirea sistemului tulpina: 1-dichotomic.3. b-muguri laterali. Quercus. constă în faptul că (B) la fag. La majoritatea plantelor. mai scurte diecât tulpina principală. a-mugure adormit.Ramificarea dichotomică (Fig. formându-se două ramuri egale. ccicatrice foliară. Acer.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de Fig.Fig. 3. Tipuri de muguri:A .III etc. Fig. dorminzi şi adventivi. iar alungirea în 48 . mî-mugure de înlocuire.75.este o formă rimimitivă. formată numai din axul principal. r-ramuri. 2-monopodial caulinar. Fagus.B .76. La unele specii cu muguri opuşi (liliac . Ramificarea simpodială (Fig.a. rămânând simplă. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod. D . ca de exemplu: Abies. castan porcesc -Aesculus hippocastanum.). Larix.75. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. numită monocaulă. b-muguri florali. Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. : palmieri ş.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ. C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal.

ramificată. HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi.Pyrus etc. Betula. globulară. care au creşteri. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. consistenţă. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. ramurile prezinte creşteri anuale inegale. noduri rare şi intenoduri lungi.columnară.. macroblaste sau dolichoblaste. astfel. măceş ş. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. de aceiaşi mărime. fiind tipul 49 . deci îmbracă o formă forestieră. forma secţiunii.). În raport cu modul de organizare. adesea au ramurile. mai rar cu măduvă. sferică. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori. adică după habitusul sau portul lor. ramificate (Fig. agriş. ce pornescde la baza tulpinii. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix. grupate spre vârf iar trunchiul mai lung. ramuri scurte. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. După înfăţişarea coroanei putem deosebi arbori cu coroană piramidală. . TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate.cât şi trunchiul gros. luând aspectul în formă de drapel. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. Scirpus. cu ramuri mai puţine.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). durata vieţii etc. microblaste sau brachiblaste (Fig. scurte. subterane şi acvatice. Tilia. un arbore crescut izolat are o coroană largă. care este o tulpină neramificată.76.Pinus sau flori la Malus. de exemplu speciile de Juncus. A).a. turtită. cu internodii pline sau goale. In masiv. habitusul poate fi variabil. A. noduri dese şi internodii foarte. luând înfăţişarea de tufă. pline sau goale. Sub influienţa factorilor de mediu. orientarea în spaţiu. crescută în ultimul an.aspect numit formă specifică. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. formată pe parcursul evoluţiei. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. purtând frunze la Larix. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. asemanător cu culmul. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. clasificându-se după modul de organizare. Arbuştii cu ramificare simpodială. având creşteri anuale reduse. anuale normale.Calamusul. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi). de orientare şi dispunere a ramurilor. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi. pendentă etc.76. zmeur. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase. mai scurte.). Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural. După mediul în care trăiesc plantele. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. cu ramuri numeroase şi întinse lateral. mai scurt. au coroana strânsă. Malus. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. tulpinile pot fi: aeriene .B). cununiţă. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer.continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă. arborii din aceiaşi specie. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. (mur.

Alnus viridis . volubile.).2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . -geniculate. .a. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius Fig. Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente. Primula. -tulpinile procumbente. Sempervivum) şi stipesul. Lysimachia nummularia . fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig.întinzânduse pe sol.Campis radicans. culcate pe sol.79. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.sâlnic. apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus).curpen de pădure (Fig.reticulata etc. răsucite în jurul suportului.).cel mai răspândit..tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului. Apiaceae ş. fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.Tulpini plagiotrope.iar restul arcuit în sus.(l) şi Hedera helix (2). alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea .77. de exemplu: fam.hamei.).gălbejoară. întinse pe pămînt. un microblast cărnos. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri).Ficus sp. -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit.hrişcă deasă.1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă.3). Lamiaceae. cu creştere erectă. neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave.cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică.retusa. Taraxacum ş. Ficus sp. tulpină neramificată.79. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. aşa cum întâlnim la Campis radicans . S. După orientarea în spaţiu. Fig.79. Asteraceae (Compositae). S. purtând la vârf florile (Galanthus. de exemplu la Humulus lupulus .. 78).trâmbiţă (Fig. aşa cum 50 Fig. -nutante. fără frunze.78. Salvia nutans).Hedera helix (Fig. tulpinile aeriene pot fi: 1.Tulpini ortotrope. fixată cu ajutorul lawsoniana. Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1). -tulpinile prostrate. La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă). 2.a. dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus procumbens). -urcătoare sau scadente.anin verde etc. 79. rădăcinilor adventive. ce cresc vertical. . şi ele au stereomul nu prea bine dezvoltat.77). întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat. Bilderdykia dumetorum . foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3).

Tulpini aeriene metamorfozate :afrunze reduse.Cynodon dactylon etc. fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig. tulpinile metamorfozate pot fi: 1. ca la dalac . scvamiforme.rizom de brebenei . arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază.Agropyron repens.hypoglossum (Fig.. microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă .b). cărnoase. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă. -Stoloni.Colchicum 51 .80. sunt microblaste îngroşate.81). aşa cum întâlnim la . lăcrămiţă .80.Polygonatum latifolium. porţiune care este lignificată. R. protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an).a. sp. de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus.81.Oxalis acetosella etc. c. 4.Ramuri transformate în cârcei. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris. 2. După funcţiile pe care le îndeplinesc. cărnoase şi lemnoase.Corydalis sp.c). acoperită de suber.întâlnim la jneapăn (Pinus mugo).Prunus spinosa... reprezentând tulpini lăţite. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă.a. Tulpini subterane. La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. simple sau ramificate. De pe ei se dezvoltă tulpini florifere. unde ramurile au aspectul unor nuiele.80. de exemplu la Fig. reprezintă microblaste subterane. modificări care se numesc metamorfoze. reprezintă ramificaţii ale rizomilor. aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon .spini la Crataegus. care conţin clorenchimuri ce îndeplinesc funcţia de fotosinteză. -Bulbo-tuberi. cu creştere definită. glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. Prin modul lor de organizare. TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare). Polygonatum.Ramuri transformate în spini.Paris quedrifolia. pir gros . muchiate. care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp. Tulpini asimilatoare.cîrcel cladodii la Genista sagrţtalZis. cladodiile.ş. cu Fig. frunzele fiind parţial sau total reduse. mături – Cytisus scoparius.Maianthemum bifolium. stânjenei . Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada). cum ar fi la păducel . Lilium sp. 3. sunt microblaste scurte şi cărnoase.Tulpini tuberizate.tubercul de -Bulbii. tulpinile pot fi: ierboase.Convallaria majalis.80. Cactus sp.). II.După consistenţa lor. (Fig. muguri şi rădăcini adventive.b-filocladii Ephedra distachya. şi simpodială. 3. Equisetum la Ruscus aculeatus. cu rol de aparare. tulpini virgate sau juncoide. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: -Rizomii. cu frunze Corydalis.). ş. porumbar . adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m). cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor . tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. măcriş iepuresc . -Tuberculi. Din această categorie amintim: filocladiile. 2.81). (Fig.Crataegus monogyna (Fig.Iris sp.bulb de Lilium.1. cu creştere indefinită. lăcrămioară . a). Ramificarea rizomilor poate fi monopodială. turtite.

Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare).). are un caracter tranzitoriu. foarte apropiate la plantele lemnoase. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. Procambiul va genera spre exterior. Prin dezvoltarea vârfului vegetativ.autumnale. c. muşchi şi unele ferigi. Buvat. adică plutesc pe suprafaţa apei.). pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. Gladiolus imbricatus ş. cu aspect continuu. situat în partea centrală a conului. alcătuit din mai multe straturi de celule. 1952). Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n.corpus" (Schmidt. completată la unele plante şi de meristemul intercalar. se individualizează şi un inel procambial. 52 . din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. Teoria "celulei apicale .tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă.a.). explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. din care se va forma măduva. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată. 1862). TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante. ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical. Ultimele două teorii. 2. Teoria "tunica .cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei. scufundate în apă (Utricularia. 1948. spre faţa internă. alcătuit din cordoane. scoarţa şi cilindrul central. 1845. procambiul şi meristeraul fundamental). zona periferică (inel iniţial). b. formată din celule care se divid mai puţin activ . Hoffmeister. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare.iniţiale unice" (Naege1i. 3. mai întâi liberul primar. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. meristemui medular. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. a parenchimurilor corticale şi medulare.Polygonum amphibium ş. şi. zona apical-centrală. corpusul. 4. fără a fi fixate (lintiţa . troscotul de baltă . dintre care amintim: 1.Lemna minor. 1868-1870). Teoria "inelului iniţial" (Plantefol.a. elementele lemnului primar. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. Această teorie se verifică numai la algele brune. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale. determinând creşterea în grosime a tulpinii. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma. şi apoi. 1924). alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. Vallisneria etc. rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. apropiate ca idee.

2 . răşini etc. alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc. şi anume: epiderma. celule mari. urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig. format dintr-un singur strat de celule strâns unite.83.Epiderma este un ţesut primar. La Equisetum.2).dictyostel. fiecare fascicul are o endoderma proprie. se pot întâlni sclereide izolate.83. 1.83. 3 . latexuri. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice. La tulpinile tinere. uleiuri eterice. iar printre ele se află peri tectori şi secretori.a.actinostel. cu raze medulare înguste. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei. pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae).eustel. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor. 6 . scoarţa şi cilindrul central (Fig.. In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar.sifonostel. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri.diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină. Când inelul de procambiu devine cambiu.). Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi. La pteridofite şi unele specii de Primula.1).5).protostel. 4 . Obişnuit. începând de la periferie spre centru.82. 53 . celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon. sc . 5 . caz în care tulpinile se numesc polistelice.Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. cerificaţi sau mineralizaţi). având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. alcătuit dintr-o coloană centrală.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase. La unele plante. În scoarţă. Atunci când endoderma lipseşte.4).83. cu e-epiderma.3). continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae). razele medulare şi măduva). liliac etc.83.la care xilemul este lobat (Fig. La unele specii din familia Moraceae. iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele. f-fasc. cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi. Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate. ce1ule şi canale cu mucilagii (la Malvaceae).. în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate. celule secretoare izolate (Lauraceae).scoarţa . lignificaţi.82). individualizarea frunzelor etc. Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul. deci nu există cilindru central. a tulpinii: 2. libero-lemnos.Schema structurii primare află stomate. canale rezinifere (la răşinoase). caz numit astelie. m-măduvă cloroplaste. Fig.. Selix ş. continuă de xilem. pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie). Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice.Evoluţia stelului: 1 . ccCel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cilindrucentral. Atât hipoderma.atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom). având pereţiisubţiri. prin colenchimatizare. despărţite de raze medulare (Fig.La tei. la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig. Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. celule oxalifere.83. de raze medulare înguste. celulozici şi spaţii intercelulare. cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae). Acer. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. caracteristic ferigilor primitive (Rhynia). deosebim trei zone. 3. motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid. la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. la nivelul epidermei se Fig. alcătuind hipoderma. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. Ultimul strat al scoarţei este endoderma. îrifaşurată de o teacă de floem (Fig.

care adesea se pot sclerifica. plm-parenchim lemnos. derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă. protofloemul fiind dispus spre exterior. de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig. Solonaceae. m-măduvă. ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae. Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive.cr-canal rezinifer.84). diferenţierea floemului are loc centripet. periciclul este sclerificat total.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig. iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice. La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. lb-liber. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae). Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon. cu pereţii subţiri sau sclerificaţi (Ruscus). Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase). numit canal medular sau lacună.6). La familiile Myrtaceae. La stejar şi unele monocotiledonate. Structura primară a tulpinii la pin: eparenchim fundamental. formându-se fibre periciclice. Lamiaceae etc. Apiaecae. În fasciculul colateral. Cilindrul central începe cu periciclul. protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber..cf-cambiu fascicular. formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere. atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol. Cucurbitaceae etc. iar la altele (tei).v-vase lemnoase. anexe. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1. Centrul tulpinii este ocupat de măduvă. fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern). uneori şi felogenul. p. iar cea a xilemului centrifug. cilindrul central este de tip atactostel (Fig. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare.ca-celule procambiu. alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi. Endoderma lipseşte. încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte. cu rol mecanic.pcparenchim liberian.85.La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate. Epiderma este unistrată.iar tulpinile se numesc fistuloase.85). urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase. Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare.scl-sclerenchim. Procambiul generează spre interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg. alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. sc-scoarţă. străbătut de raze medulare înguste. sclerificarea are loc numai la periferia floemului. rm-rază medulară..xl-xilem. alcătuita din celule parenchimatice. tc-tub ciuruit.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfFig.libepidermă.84.83. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim. Fig. Scoarţa apare pluristratificată. 54 .

e . diversele fascicule se ramifică în diferite moduri.B).88.86. sc scoarţă. Scoarţa este pluristratifi-cată.87. sunt destinate frunzelor.parenchim sclerificat. xl . se face în 55 Fig.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne. întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice.Fig. ps . scA . rm-rază medulară.lb-floem.86.m-măduvă.detaliu.A.endodermă.Structura primară a tulpinii de ghimpe (Ruscus aculeatus-Monocotyledonatae) (Fig.mx-metaxilem.liber. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat. p-periciclu. 2. organe care au aceiaşi origine. . B-opuse.A. în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului. .începutul diferenţierii scoarţă. Măduva ocupă partea centrală a tulpinii. la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat. numite urme foliare. px-protoxilem. alcătuind razele medulare.(Fig.Endoderma nu este distinctă.87. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei. ep . prelungindu-se printre fascicule. Endoderma nu este distinctă. Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice. din care unele. diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central.C-la monocotiledonate. Plecarea urmelor foliare. iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul. fl felogenului. La fiecare nod. Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ).pc-procambiu.h-hipodermă.B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma). iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. Fig. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat. care reprezintă o continuarea razelor medulare.Structura primară a tulpinii de stejar. la nivelul nodurilor. cc-cilindru central.xilem. având celulele sclerificate. 3.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).xl-xilem. cu liberul orientat spre exterior. f.epiderma..schemă. Fasciculele de la periferie sunt mai mici. Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. comunică între ele în mod direct. B .

la răşinoase.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. iar liberul din celule scur-te. Pe lângă traheide dispuse vertical.doua la Lamiaceae. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja.moduri diferite. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. După prezenţa. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. numărului. generând liber secundar şi inele de lemn. ajungându-se astfel. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. fără plăci ciuruite. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. Chauveaud. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor. specifică tulpinii. După G. Abies). Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). urmele foliare pătrund oblic în tulpină. TRECEREA FASCICULELOR CONDUCĂTOARE DIN RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează. curbânduse apoi spre periferie. La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. de exemplu la Corylus este de 11 cm. par-curg în jos câteva internoduri. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. cu xilemul (protoxilemul) endarh. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. unde se unesc cu fasciculele caulinare. La monocotiledonate. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul. La plantele lemnoase. cu cambiile interfasciculare. Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare. de inel. mărimea. Clematis etc. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. urmele foliare pătrund adânc în tulpină. 56 . mai ales dispoziţia fasciculelor conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotile-donate. lemn secundar şi raze medulare secundare. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. mărimei şi direcţiei urmelor foliare. 89). cambiul provine din procambiu şi are formă circulară.90). lucru datorat prezenţei. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne. numite traheide de rază (Fig.

În masa lemnului.89. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă.Fig.ph-floem. formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual. Diospyros (abanos) etc. epidermă. transversală (A). La multe plante dicotiledonate. în lemnul secundar apar şi traheide. La unele specii exotice.fibre. ca la Magnolia (magnolie). v. dispuse oblic (Fig.t-lemn târziu.90. pe lângă trahee.ptransversală. radiară (B) şitangenţială (G): l.r – raze medulare.trahee. anumită constanţă. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului.vp-vas de lemn timpuriu. fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi. Lemnul secundar la tei. b)Parenchim difuz sau metatraheal.sc p-scoarţă parenchimatica. cr-canal rezinifer.x-xilem. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme.(sălcii).-rază medulară. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix. B -sec.intrlemn timpuriu.int-cambiu interfascicular. cb. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme. subţiri.periciclu sclerenchimatic. depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase. Parenchimul lemnos.m-măduvă. Quercus. Thuja.p.sector schematic.insule etc. format din celule vii.traheide.col-colenchim.91).vt-vas de lemn târziu. aşa cum întâlnim la Pyrus. Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi. 57 .parenchim lemnos. principale: a)Parenchim lemnos terminal.p scl.i. Robinia (salcâm) etc.91. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor. localizate la noduri. Sequoia) şi la unele angiosperme. mai ales la foioase.ct-cuticulă. Formarea structurii secundare a tulpinii de Fig. fundamental. Salix sp.ta-teacă amiliferă. sub p .pf-parenchim r.Lemnul secundar de pin în secţiune Aristolochia durior:A . Fig. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple.sc col -scoarţă colenehimatizată.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu.a-punctuaţiune areolată.m.px -protoxilem. cb. Juniperus. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali.acambiu intrafascicular.end-endodermă.l.epinel anual. distingându-se trei tipuri t . Tsuga. Secţiune angenţială Localizarea parenehimului lemnos prezintă o (A) şi radiara (B): f .

Fig.95. La conifere. lemn de primăvară.93. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale).Structura secundară a tulpinii la tei (sect.f-felogen. c-zona cambială. s-suber. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig.l2-liber secundar.transv. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos.. pd -parenchim de dilatare.ia-inel anual..92. m.l1-liber primar.fl-fibre liberiene. pc-perciciu. m-măduvă. grupat în vecinătatea vaselor.x1 .Structura secundară a tulpinii la pin (secţ. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale.l-lemn primar. lemn de toamnă. Fraxinus ş.x2-inele anuale. Fig.92.): s-suber. în general. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb.Tile formate în vasele bătrâne: A secţ.măduvă. fd-feloderm. datorită unei activităţi fiziologice mai intense. c-cambiu. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. .long. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic.93).lp-lemn de primăvară. Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează.c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal.transv) ep-epiderma.Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene. Inele anuale.94.secţ. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig. c-raze medulare. fiind numit lemn timpuriu.92). pe care le înconjoară parţial sau total. lp-lemn primar.a. Lemnul care se formează primăvara. cl-colenchim. u-ursini.pc-scoarţă primară. Fig. denumit lemn târziu. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie.B. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual.t-tile. lt-lemn târziu. ls-lemn secundar. ca la Acer.scp-scoarţă primară. f-felogn. parabolic sau ondulat.transv. 58 Fig.cr-canal rezinifer. rm-raze medulare.

numit inimă roşie.Obişnuit. Juglans regia (nuc). fiziologic inactivă. frasin la 40 ani etc. Liberul secundar.acaju ş. îngheţuri târzii). Tilia cordata etc. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste.în special în canalele rezinifere. impregnarea acestora cu gome. celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig.95). Fagul formează un duramen fals. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar. caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila. stejar la 20. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii.. ci şi de condiţiile climatice. răşini. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun). plopi). în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. traumatismele etc.95). ca la Pyrus. Fagus sylvatica.94 ). cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene. proces denumit duramenificare.. separate de razele medulare largi. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig.a.abanos. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani. la multe specii lemnoase. Juglans ş. La răşinoase rar se formează tile. formată din inelele cele mai tinere. iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare.duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica. Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor.). distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. Fibrele liberiene secundare. mai lăţitecătre periferie. ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă. celule anexe. vârsta şi factorii de mediu.. Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt alcătuite din cellule prozenchimatice. în fiecare an se formează câte un inel anual. Fraxinus ş.a. Acer sp. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. ca de exemplu la Quercus. Deci. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. de culoare albă. Duramenificarea începe la vârste diferite. Popuius. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii. ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului)..93. cu pereţii îngroşaţi. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme.a. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. activă fiziologic. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. Populus sp. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros .. Picea etc.. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. în timp ce la Betula. Cornus mas (corn). ca la Betula pendula. Vasele liberiene.Swietenia . cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. La plantele lemnoase. de culaare mai închisă. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. In concluzie. În unele cazuri (după defolieri. parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată. 59 . Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul). cu pereţii transversali perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic. taninuri etc. La esenţele cu lemnul moale (sălcii. în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. la salcâm ia 5 ani. foarte strânse (portocal).92. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax.

uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. ca la coacăz. Ritidomul. scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul.suberificate. aşa cum este cazul la tei (Fig. Solonaceae. plop şi multiseriate la paltin. cu rol în conducerea apei. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. fag. mesteacăn.a. molid. iar spre interior feloderm. tei etc. se formează ritidomul. Cel mai adesea.. La Tilia. 60 . deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. fascicule.dispuse izolat sau grupate în pachete. după care este înlocuit de un altul mai profund. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. 2. feloderm şi uneori chiar liber secundar. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. Asclepiadaceae. Felogenul sau zona generatoare. La majoritatea speciilor lemnoase apar. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar.. pe parcurs mai multe zone de felogen. stejar. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. îndeplinind funcţiuni mecanice. scoruş). tei. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale (Apocynaceae. generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. vii. La tei. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii.93).Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei. la stejar. din primul strat al scoarţei (carpen. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber. liberul este strivit. Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare. însă. iar în locul lui se formează altele. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. castan comestibil numai unul. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice.). Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. Corylus avellana ş. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. aşezate în serii regulate. ca la frasin. Fagus sylvatica. din straturile mai profunde ale scoarţei. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. numite traheide transversale. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). Se poate diferenţia din epidermă (salcie. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. etc. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare.92.). Suberul este alcătuit din celule moarte. Când straturile de celule rămân celulozice. în timp ce cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig. crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii. Apare mai târziu decât cambiul. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. Razele medulare sunt uniseriate la brad. Astfel. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. iar la arţar unul la doi ani. La Carpinus betulus. dar pot apare şi celule moarte. producând numai suber. felogenul activează o perioadă mai scurtă. 93). motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. salcâm. soc etc. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. subero-felodermică. ţesutul generat se numeşte feloid. cu aspect de pachete. Gentianaceae. ulm. din endodermă sau periciclu. dispunându-se radiar. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene.Liber perimedular. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn. este alcătuit din celule vii. Salix etc. straturi de suber. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. alungite în sens radiar.viţă de vie etc. stejar ori în grupe la fag. iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului. Felodermul.

transpiraţia şi schimbul de gaze. Syringa ş. Pinus etc). din straturile lui superficiale. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. înmulţire vegetativă etc. fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane.TEST DE AUTOEVALUARE NR. Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. iar când este localizată spre vârf. Primordiile foliare au forme variate: de negi. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta. zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa. de solzi sau de umflături circulare etc. Diferenţierea morfologică a limbului se face treptat. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. 2. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. sub formă de primordiu.Precizaţi funcţiile tulpinei. 3.primordiul transformându-se fie începând de la bază spre vârf. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar. Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor.). limb şi anexe foliare. Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. 61 .Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza. 1.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme. fie de la vârf spre bază.m. 4. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. de absorbţie. simetrie bilaterală. formând împreună lăstarul. De asemenea.7. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. cu creştere limitată. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. Dosera roturuffifolia (roua cerului).I. de nutriţie carnivoră. Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la pteridofitet Ginkgo biloba. rezultă frunze cu limb spatulat.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple. ramificare şi mugurii. La unele gimnosperme (Welwitschia. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. morfologia.a. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. ulterior şi în limb. metamorfozate şi cele subterane. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. numit filogen. se formează frunze palmat-compuse.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal.

La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte.

TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL
1.Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Ele pot fi subţiri sau îngroşate, bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.96), cotiledoanele sunt scoase din sol, au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze, apoi se usucă şi cad, de exemplu la Carpinus betulus (carpen), Fagus sylvatica (fag), Malus sylvestris (măr pădureţ), Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol, fiind groase, bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste, ca la Quercus sp.(stejari). La plantele parazite (Cuscuta,Orobanche),semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrion. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. 2.Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor foliare şi au rol protector, caduce la muguri şi persistente la bulbi, rizomi etc. 3.Nomofilele, frunze tipice sau mijlocii (normale), verzi cu rol

Fig.96.Plantulă de fag: r-rădăcină;cl-colet; h-hipocotil;epicotil, f-protofile;mg-muguraş; ccotiledoane.

Fig.97. Hipsofile la Quercus pedunculiflora - stejar brumăriu (a); Galanthus nivalis - ghiocel (b) şi Calla aethiopica - cală (c). principal în fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu, la plantele mature). Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe), iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). 4.Hipsofilele, ultimele organe foliare, incomplet dezvoltate, care se formează la înflorirea plantei. In general, hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig.97),fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe , elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae, Asteraceae, glumele de la Poaceae, spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae, bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis, bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp.), castan comestibil (Castanea sativa),fag (Fagus sylvatica) etc.

ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI
Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor, cu maximă dezvoltare în devonian,adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate, lipsite de frunze şi rădăcini. 62

Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1.Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat, denumite telomi primordiali, caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium), după această teorie, ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor, trecând prin mai multe forme intermediare. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală,foliarizându-se, cât şi o concreştere a acestora, ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. Poziţia orizontală a devenit mai avantajoasă pentru fotosinteză, determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. 2.Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială, diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame, din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. După ambele teorii, frunza are origine caulinara, lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate, cu aspect de frunză asimilatoare. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.

Fig.98. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I - forma circulară; II - forma eliptică; III - forma ovală; a,b transversala; d,e - mediana.

Fig.93. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula); 2-romboidală (Betula pendula); 3-reniforma (Asarum europaeum); 4-cordată (Tilia cordata); 5-triunghiulară (Populus robusta); 6-eliptică (Fagus sylvatica); 7-ovată (Syringa vulgaris); 8-obovată (Viburnum lantana); 9-deltoidă (Populus nigra); 10-lanceolată (Salix fragilis); 11-oblanceolata; 12-aciculara (Pinus sp.); 13-subulată(Juniperus communis ) ; 14-liniară (Brachypodium sylvaticum).

MORFOLOGIA FRUNZEI
O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina, peţiol şi teacă. Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. 1.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei, principalu organ asimilator. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii; simple şi compuse. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală, baza, vârful, marginea,nervaţiunea etc. a)Forma limbului. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei 63

forme de baza: eliptică, ovala şi circulară (Fig.98). Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag), Viburnum lantana (dârmox) ş.a.(Fig.99), caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. Forma ovala, întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ), Prunus avium (cireş păsăresc),Carpinus betulus (carpen), Syringa vulgaris (liliac) etc., prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. Forma circulară sau rotundă, întâlnită la Populus tremula (plop tremurător), Celastrus orbiculata etc., are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei); reniformă, ca la Asarum europaeum (pochivnic), Glechoma hederacea (sâlnic); romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn); triunghiulară la Populus robusta; deltoideă ca la Populus nigra(plop negru); obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) ; Fig.l00 ,Diferite forme ale bazei limbului:1otundă; 2-cordată; 3-sagitată; 4-hastată; 5-reniformă; oblanceolată la Salix cinerea (zălog); lanceolată ca la Salix alba (răchită albă);sagitată ca la Sagittaria 6-cuneată; 7- atenuată; 8-acută; 9-dilatata; l0sagittifoiia (săgeata apei);hastată la Rumex auriculată; ll-asimetrică

Fig.101.Vârful limbului:l-acut(Salix alba); 2Fig.102.Marginea limbului:A - cu inciziuni mici: 1acuminat (Prunus padus); 3-obtuz (Viscum întreagă;2-serată;3-dinţata;4-crenată; 5-sinuată. B album); 4-rotund (Cotinus);5-retezat (Coronilla); cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat;2-fidat;36-emarginat (Colutea);7-oncordat (Oxalis ) ;8partit; 4-sectat. b-tipul palmat. cuspidat (Verbascum); 9-mucronat (Vicia); 10spinos (Cirsium). acetosella (măcriş mărunt); spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi); ensiformă la Iris germanica (stânjenel);lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea), runcinate la Taraxacum officinale (păpădie); lineare la Gramineae (Poaceae); aciculare ca la Abies ,Picea, Pinus,Larix,Taxus etc; subulate (scurte , înguste ,ascuţite si rigide),la Juniperus communis (ienupăr) etc. b)Baza limbului prezintă numeroase forme, dintre care cităm: rotunda, la Pyrus piraster; cordată ca la Tilia cordata; reniformă la pochivnic; auriculată ca la Quercus robur (stejar); cuneată la Bellis perennis (bănuţi);acută la Salix alba;asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. (Fig.l00). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig.101): ascuţit sau acut ca la Salix alba; acuminat la Syringa vulgaris, Tilia cordata; obtuz la Vâscum album (vâsc); rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ), Asarum europaeum (pochivnic); emarginat ca la Abies alba (brad); mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă); obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. d)Marginea limbului poate fi (Fig.lo2): întreaga (Syringa vulgaris, Asarum europaeum); ondulata, cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. La limbul cu inciziuni mici, după forma dinţilor şi a inciziilor, se deosebesc următoarele tipuri: serate, cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi, ca la Tilia cordataţ Ulmus minor, Carpinus betulus ş.a.;crenate, cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului, de exemplu la Glechoma hederacea (silnic); dinţate,adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana - dârmox); sinuate, cu inciziile si dinţii rotunjiţi, ca la Populus tremula (plop tremurător). 64

Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată, iar segmentele se numesc lobi. Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba); lobate, când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului, deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci, aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar), Q.petraea (gorun);penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană, de exemplu la Sorbus torminalis (sorb); penat-partite,caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană, ca la Crataegus Fig.l03.Dispoziţia nervurilor: A - uninervă;B fflonogyna (păducel) şi penat-sectate, inciziile ajung până la nervura mediană,ca la Valeriana officinaiis,(odolean). - dichotomica ; C - curbinervă;paralela (D); Frunzele palmat-lobate, după adâncimea lobilor, pot E -palmată; F - penată fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică);palmat-fidate la Ricinus communis (ricin); palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. e)Nervaţiunea (Fig.l03), adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba, uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris, Picea abies ,Abies alba etc), arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon),paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure), penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag, stejar,carpen etc), palmată la Platanus, Acer etc. Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa,culoarea sau părozitatea. Suprafaţa limbului Fig.104.Tipuri de frunze compuse: 1imparipenat-compuse; 2 - paripenat-compuse; poate fi: netedă, plisată, canaliculată. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se 3 - dublupenat-compusă;4 - palmat-compusă; numesc concolore (Abies concolor), dar cel mai adesea au 5. - trifoliată. culori diferite discolore (Populus alba, Tilia argintea etc.).Obişnuit, frunzele sunt verzi, de aici şi denumirea de viridis, virens, virescens; uneori sunt colorate în: roşu (rubrum,sanguineum, purpurascens ,atrorubens), galben (luteum, flavum, aureum)etc. Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori, acestea se numesc varietate. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi), scabre (peri rigizi), lanate (peri deşi şi lungi), pubescente (peri scurţi), tomentoase (cu peri deşi), glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). Frunzele compuse. Prezinte mai multe foliole, peţiolulate, dispuse pe un rahis comun (Pig.l04). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis, frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse, foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse, ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim), Rosa canina (măceş), Fraxinus excelsior (frasin), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc. Când foliola terminală lipseşte, este transformată în setă sau cârcel, frunzele sunt paripenatcompuse,ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă), Gymnocladus dioica (roşcov de Canada), Lathyrus vernus (pupezele),Vicia sylvatica (măzăriche) etc. b)Palmat-compuse, foliolele se prind direct de vârful rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben), Ptelea trifoliata, Melilotus officinalis (sulfină), Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş.a., sau cu mai multe foliole sesile,ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). 2.Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei, orientarea limbului în poziţia cea mai 65

favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul are forme variate: cilindrică, turtită, canaliculată.De asemenea, poate fi umflat, aripat etc. La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu, îndeplinind funcţia de fotosinteză, fiind denumit filodiu. Obişnuit, peţiolul este monosimetric, rar poate fi torsionat sau imetric. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile, fiind de mai multe feluri (Fig.l05): amplexicaule, la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel); perfoliate, când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium, Thlaspi perfoliatum ( punguliţă); decurente, atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă, Fig.l05. Frunze sesile: 1 - sesilă propriu- Verbaseum thapsiforme - lumânărică) şi conate în cazul când zisă; 2 - amplexicaulă; bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium 3 - perfoliată;4- conată; 5-ecurentă. caprifoi). 3.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului, ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). Deseori, teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica - angelică), lunga şi cilindrică la Cyperaceae, fie despicată la Poeceae, iar la Scirpus (pipirig), Juncus (rugina), unde frunza este redusă la teacă, funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină.

ANEXELE FOLIARE
La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig.l06).

Fig.l06. Anexele foliare: 1 - stipele înguste la fag; 2 - stipele concrescute laRosa; 3 - ochree; A - ligulă la Poa trivialis (firuţă). a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei, situate între peţiol şi frunză, adeseori caduce. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa), se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). La Galium verum (sânziene), stipelele sunt interpeţiolare, asemănătoare cu frunzele. b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. c)Ligula este o formaţiune membranoasă, situată între teacă şi limb, cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).

FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ
Fig.107.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă; B-tristihă ;Cpentastihă;a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate, determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ, corelat cu dezvoltarea ulterioară. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei 66

câte doua. punectele de inserţie ale frunzelor. Tipuri de foliaţie: 1. Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. care înconjoară axul de mai multe ori. plană. tei).110. 7 . 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn). Ulmus. involută. Corylus. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag . urmează o linie spirală (spirala generatoare). luate fiecare în parte. numite unghiuri de divergenţă. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Fig. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată.Hedera helix. potrivit căreia frunzele se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii. 2/18 etc. atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus.. larg raspândită la plantele lemnoase. revolută. Pyrus etc). 5/13. 2/5 la cea pentastihă (stejar. Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula.numărul ortostihurilor.imbricată.începând de la baza spre vârf. care înaintează mereu în spirală. Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie.valvată.4 .). ca nişte elice. Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus.elaborează teoria elicelor foliare multiple şi contiguităţii. 3 .contortă. B 2 .Picea. 6 .3/8 la cea octostihă. 108. 3 . 67 . Prefoliaţie:1 .involută. Fig. 4 . Plantele.circinată. c = numărul spirelor unui ciclu şi o .după formula: d= unde d =c/o. Fig.convolută .conduplicată.gorun).alterne. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced.109.Pinus etc). Acer ş. În cazul dispoziţiei alterne. În 1947. conduplicată. când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul nervurii mediane (Rosa. Quercus etc).revolută. Fagus. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies. Mozaicul foliar: A . 2 .plană.d= divergenţa.echitantă Aesculus hippocastanum Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. 5 . plicată. Rumex). care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă.l07). încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig.plicata.a.. Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale.

Convolvulaceae).Mozaic foliar.Dintre acestea amintim: Fig.110). fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună). valvata.frunze de forme şi mărimi variate. de la vârf spre bază (ferigi. Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. deci sunt metamorfozate. Morus alba.Aesculus.convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată. fără a se umbri una pe alta. ulm. frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). rogozuri). Foliaţia (Fig. contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae . Frunzele pot îndeplini şi alte funcţii nespecifice.cassubicus etc. Redera helix (Fig. imbricată.E-stipele transformate în cârcei la Smilax. la niveluri diferite.112. Cycas). Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma. ca de exemplu la Acer . diferite sunt dispuse în a celaşi plan.111. 3. cârcei din peţiol la curpen (D).B-Berberis vulgaris.l09) poate fi: apertă ca la plop.Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare.ca la Hedera helix. 2. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni. frunza răsucindu-se în spirală.6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca. MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1. R.cârcei din ultima foliolă ls mazăre .Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare. unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta. ANIZOFILIE. Ranunculus auricomus. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi (stânjenei.Anizofilie. 68 . FRUNZE METAMORFOZATE Fig.

a. 2.A). iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) . e . Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului.113. Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare. La Drosera rotundifolia (Fig.frunza mărita. prevăzută cu peri glandulari. la noi cresc doar 1o specii Sempervivum (D). fie numai părţi de limb (Carduus . încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer. frunzele cad după 2-15 ani.ll3.La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi. petiolul (Clematis vitalba . frunze suculente la Agave (B). sunt lung peţiolate.frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau pleiociclice. DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie. solzi. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin.turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm).frunzele trăiesc un an întreg. lipicioşi şi sensibili. la Ilex aquifolium (laur). Din cele peste 450 specii carnivore de plante. perpendicular pe ax. Hepatica. Cele mai multe specii de conifere.Frunze cu rol de agăţare (Fig.spin. AIdrovanda. frunzele fiind monociclice. dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare.113.. Laurus nobilis (dafin) ş.Sarraceni). 4. fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia. transformate în spini. caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca. Cirsium -pălămida.D). peţioluri lăţite cu rol asimilator.111).113. Neottia nidus avis (cuibuşor). In cazul coniferelor. încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată. rotundifolia.Metamorfoze foliare: A .Nepenthes.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile.Frunze cu rol protector(Fig. eşalonat. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase.112).B). 6. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice.1. aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate. Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda.E). în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia). Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice. întâlnite la specii de Acacia (Fig.Frunzele plantelor carnivore (insectivore). E . ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). cunoscute pe glob. a unei lame de meristem secundar.C). La Asarum europaeum (pochivnic). Fig.rouă cerului .curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei.filodii la Acacia. care se racordează la 69 . cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari.Aloe (C).ll3. Filodiile. Sempervivum marmoreum (Fig.Frunze suculente. toate frunzele sunt reduse la solzi. frunzele dispuse într-o rozetă bazală. Carlina . iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare). 3. A1oe arborescens (fig. Olea europaea (măslin). 5. plantă carnivora. Pinguicula şi Utricularia.113. Dionaea) sau în urne (Utricularia.Brosera aparţinând genurilor Prosera.

Squoia giganteea.x-xilem. . În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară . La pin. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). Stomatele sunt de tip xerofit. Ginkgo biloba. tisa . prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică.cr-canal rezinifer. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică. ventrală) şi una inferioară (abaxială.h-hipoderma. frunza având deci structură bifacială (Fig. cr-canal rezinifer. formându-se frunze monofaciale. scl-sclerenchim. deosebim: epiderma. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului. ph-floem.114.x-xilem. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. faţa de tulpina. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială.h-hipoderma.suberul peridermic al ramurii. Picea abies (Fig. molid.115.114). Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. în general.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim. ienupăr. iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. continuă la Pinus sylvestris (Fig. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME Fig.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. m-mezofil. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. end-endoderma.st-stomată. m-mezofil.116). în timp ce la frunza monofaciala. ph-floem. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. Frunzele cu limbul orientat vertical.dorsală). fiind denumite ecvifaciale. Cycas revoluta. end-endodermă. La gimnosperme. frunza are o formă aciculară.116). stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. 70 Fig. st-stomate.pp-ţesut de transfuzie. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate. Într-o secţiune transversală prin frunză.

5-12 la pin. alcătuit din celule vii. p-ţesut palisadic.scl-sclerenchim. Fig. ventrală) şi una inferioară (abaxială. ori numai în partea floemului la Larix decidua. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri. ct-cristale.ph-floem. Pinus sylvestris. Epiderma este unistratificată. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate.x-xilem. Thuja. Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. deosebindu-se ce epiderma. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie.epidermă.cr-canal rezinifer.La pini şi alte câteva conifere.ţesut de transfuzie. 71 . delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar. l-ţesut lacunos.col-colenchim. taninuri.end-endodermă.1-2 la molid. amidon. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). Celulele parenchimatice pot conţine răşini..117.p-ţesut palisadic. de tipul ţesutului asimilator septat. La Ginkgo. se află câte două fascicule conducătoare. Sequoia. substanţe produse în decursul anului. h-hipoderma. pp.st-stomată.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere. diferite ca număr:1 la ienupăr.Ephedra distachya (cârcel). prevăzută cu stomate si adesea cu peri.. mezofilul este omogen. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. Gnetum ş. superioară (adaxiala.2 la brad. În frunza de la Abies alba.x-xilem. phfloem. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. cu cuticulă evidentă.116.st-stomate. 3 la jneapăn si pin strob.c-celule colectoare. rar bi sau multistrată.a. l-ţesut lacunos . Structura frunzei la Fagus sylvatica:e.dorsală). Larix decidua etc. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza. Ea înconjoară periferic limbul. Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă). Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig.

spre epiderma inferioară.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos. de tip lacunos la stânjenel (Iris) . frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. Carpinus. fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă. măcris iepuresc. săbiuţă. 72 .în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic. caracteristice majorităţii speciilor lemnoase. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara.grâul). C-la diferite forme etc. nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. sclereide de Euonymus.118. celulele epidermice au pereţii subţiri. relativ sărace în cloroplaste.La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. în celulele mezofilului se pot găsi cristale la diferite plante: A-la de oxalat de calc iu. stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. Thea sinensis . La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt.117).117). are un singur fascicul libero-lemnos. steluţă).a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus .săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. La plantele acvatice submerse (Elodea. fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). un număr mai mic de stomate. Myriophyllum etc.ceai ş.Structura peţioIului La multe plante. Aparatul libero-lemnos. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. stomatele sunt localizate în epiderma inferioară. ţesutul mecanic reducându-se. Structura anatomică devine. Quercus. Allium etc. Cyperacese. cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară.). La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late. Palmae). este însoţit de colenchim. canale. parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele. parenchimatice. Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. Fig. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. celulele conţinând cloroplaste. şi de regulă. lasând între ele lacune aerifere. iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi.În ultimele ramificaţii ai liberul este redus. vâsc). Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil.laurocireş. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului. Nuphar) . garoafă. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic. găsindu-se numai câteva traheide.B-la Salix. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus). Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri. tot mai simplă în nervurile de ordin superior.). P-la PIatanusj E-la În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase Corylus. Fagus.a. Betula etc).Poate fi omogenă. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig. bogate în cloroplaste. la plantele de umbră. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. astfel. buzunare secretoare. adesea. F-la Alnus variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu.).

La peţiol.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime. Rezistenţa peţiolului. TEST DE AUTOEVALUARE NR.8. 1.castan porcesc). 3.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia. variabile ca număr (Fig.I.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate.STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului.faţă de tulpină. ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma. 4. un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise.118).Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 73 . 2. Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum .susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător.

de la un fragment de organ. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă.a.rizomi). a. Înmulţirea vegetativă este un proces normal. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la păpădie (Taraxacum officicinale). ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. înmulţirea se realizează prin sciziparitate. larg răspândit în lumea plantelor. 2. 5.La muşchi (Bryophyta). dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite. fie prin spori. alge galben-brune (Chrysophyta). numite propagule. nucleul este individualizat.La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului.ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă. Lemna ş. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. ca la drojdii (Saccharomyces). tuberule). 2. rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata. La multe specii de Spermatophyta. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat.La bacterii . c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc). caracteristică multor plante acvatice (Elodea.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28. procedeu aplicat în cultura ciupercilor.Fragmentarea. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori. drajoni. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi. si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare.000 la plopul alb (Populus alba).Salvinia.(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta).dintre care amintim: 1.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate. prin înmulţire. Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă. circa 38.Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare.tuberculi. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria). muguri tuberizaţi (bulbi. În cazuri mai rare. ca la Armillaria mellea (ghebe). Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei.).000.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi.În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. şi se înmulţeşte prin sciziparitate. unde nucleul nu este individualizat morfologic. înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată). 74 . tulpini subterane (bulbi. 4. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ. brune (Phaeophyta) şi la algele verzi (Chlorophyta). lăstari. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare .La Diatomeae. având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată. 3. roşii (Rodophyta).

f iind numit spermatie. La spermatofite grăuncioarele de polen.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie . Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). mobil sau imobi1. Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. dar cu formă exterioară. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci). reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). caz în care nu se formează gameţi. sunt microspori. în urma meiozei. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili. iar cei masculi mai mic. despicătura. lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. exosporii. la muşchi. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. 4. gametul femel.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. muşchi.După formă. adică inegali. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. Dintre numeroasele tipuri de spori. numită ou sau zigot. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. mobil sau imobil. pomicultură ş1 horticultura) . sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. uneori şi cu organite de mişcare. microgametul sau anterozoidul. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. licheni. pe o plantă care are rădăcini. se formează o celulă specializată. care este mai mic. 75 . cu nucleu.Heterogamia (anizogamia). ferigi. Vaucheria dintre alge. asemănătoare (izogameţi). sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. 1. mărime şi strutură. prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). sporii mobili (zoosporii). 3. diploidă. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi sporii de la muşchi ori ferigi. fecundaţia se numeşte oogamie.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi. citoplasmă. Obişnuit. deci celulele sexuale sunt haploide. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. întâlnită la plantele mai evoluate.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. denumită portaltoi).Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor. întâlnită la Fucus. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. ferigi etc. iar sacul embrionar este macrospor. amintim: endosporii.) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc).Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. spori imobili. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate.Izogamia. 2. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. la Bryophyta.b. cel femel fiind mai mare. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau sper-matiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic.

Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. deci cu două faze vegetative. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. formându-se spori. Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. faza diploidă sau diplofaza (2n). 3.Plante haplo-diplobionte.ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia. numită încă şi spo-rofit.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic. unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante. organismele pot fi clasificate în: 1. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. 2.Plante diplobionte. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. formânduse. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. După durata. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. fiind numită şi gameto-fit. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. ferigi şi sperrnatofite . spori ce vor genera o nouă planta haploidă.reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile inferioare. şi respectiv. fază în care se formează gameţi. 76 . din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi. care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. provenind din unirea celor gemeţi.Plante haplobionte. Zigotul este dipioid.

cu frunze aciculare şi persistente. Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule. br-bractee.în timp ce la Taxus sunt 5. delimitându-se astfel doi saci cuaer. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă.C-solz secţ.la Cucressus 2-4. Florile femele (Fig. Picea. transv.s-sac i polenici. lipită de două celule protaliene.end. . inflorescenţei. omolog eu sacul embrionar de la angiosperme. grupate în inflorescenţe simple.s.arh-arhegon. La completa 77 . nudă. La baza florilor se găsesc bractei protectoare . fiecare cu un integument. celulă vegetativă.Descrieţi alternanţa de generaţii.la Juniperus 4-6.E-secţ. s. Conul are o structură complexă.care sufera meioza. În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen). Taxus.119. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus.g—celulă generativă . Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti. ca nucleu voluminos. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele).Hi-micropil.c. 3. în general. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina). numiţi grăuncioare de polen. B-floare masculă.n.D-bractee şi carpelă în secţ . La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi).long. Ginkgo etc. D-stamină cu saci carpelar cu ovule. 2.p.long.120) sunt grupate în conuri.-celule protaliene.119) se găsesc la vârful unor ramuri. Larix ş. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas. 1.se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris).prin stamină. Fig.ovtransv. Florile mascule la pin: Fig.a. .9.m.120.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare.în care prin meioză.c-solz carpeler.c. REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială).br-bractee. îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită.prim-endosperm primar. 2. Abies.F-grăuncior de polen. cu referiri şi la alte gimnosperme. plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi.a-saci cu aer. sub care se află camera polenică. a-axa ovul.prin floarea masculă. 1.c.TEST DE AUTOEVALUARE NR.vnuc-nucelă. cu flori unisexuate. micropil.p cameră polenică. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili). În cele ce urmează.Florile bărbăteşti la pin (Fig. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta.E-ovul. formându-se tetraspori haploizi (microspori). Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine). Florile femele la pin: A-inflorescentă A-Inflorescenţa masculă.B-inflorescenţă în secţ. polenici deschişi. dispuse la extremitatea ramurilor. numite amenţi sau conuri. Cfemelă (con). I.dispuşi în spirală.

. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. Picea. m-micropil. 78 . Gimnospermele sunt plante haplodiplo bionte. 5. va fi împins în endospermul primar. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). La pin. 6-arhegoane. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. solzii carpelari lignificaţi.121). tintegument. urmate de diferenţierea pereţilor celulari. Fig. 3. Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă).121. sunt interpretate ca organe fructiforme. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse. molid. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului. se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. La Araucaria şi Taxus. la pin. care se resoarbe. La pin se găsesc două arhegoane. În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. conturat. încă de la început se formează numai un singur embrion. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo.dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). La contactul cu gâtul arhegonului. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal. reprezentat de planta însăşi. tulpiniţă. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. La finele celui de al doilea an. din care etajul inferior. La Abies. formând un ţesut nutritiv. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. Larix. iar celălat se resoarbe. brad. cu câte o mică aripioară.Transformări post fecundaţie. Aici germinează. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă). Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). al primordiilor embrionare. din care se va dezvolta unul singur. care domină aproape întreg ciclul vital. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală). Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. La polul micropilar al endospermului. fiind împrăştiate de vânt. Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi.şi endosporului. cele cărnoase de la ienupăr. end-endosperm primar. la Gnetales şi Taxus 2. 4. La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. structură complexă şi durată lungă. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă.Glametofitul mascul este reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele. sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. larice etc. Arhegoanele rudimentare. una din spermatii fecundează oosfera. Sporofitul are dimensiuni mari. Pseudotsuga. Alternanţa de faze.Polenizarea ai fecundatia. i-celula mamă a endospermului primar. mai multe cotiledoane şi un muguraş.

Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. întotdeauna închisă în fruct. De asemenea. Un alt argument de primitivitate este prezen. După această teorie plantele lemnoase apetale.m. I. 2. Carpinus. 79 . care emite teoria foliară. ranunculaceele etc. după fecundaţie. Parkin.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3.). cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar. 4. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante. Quercus. care au flori mari. floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. Fagus. ş. Betulaceae. dispuse spirociclic.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. stamine şi carpele. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. bazate pe dovezi fitopaleontologice. Wieland ş.a.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. care aveau flori hermafrodite. cu un număr mare de stamine şi carpele. După teoria telomică.TEST DE AUTOEVALUARE NR. . Arber. Organele reproducătoare. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. trioice şi poligame. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele). pro tejate de învelişuri.) ar fi cele mai primitive. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales). un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. Hallier. formatoare de gameţi.10. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. Juglandaceae etc. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală. cât şi flori femele (Alnus. iar frunzele în sepale. Corylus. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. provenit din concreşterea carpelelor.susţinută de Bessey. consideră că floarea este un con modificat. Engler. cel mai adesea. În evoluţia florii primitive. dioice. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. Teoria euanţiei sau a florii adevărate. hermafrodite.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme. După această teorie cele mai primitive angiosperme sunt magnoliaceele. Juglans ). Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. 1. petale. După Goethe. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). Warning. în formă de con şi au periant.a. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. De asemenea. la care vârful axului s-a transformat în receptacul. Fagaceae.

Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi, ca la Salix, Humulus (hamei). Urtica (urzică) . Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi, ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă), Silene (guşa porumbelului) etc. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule, flori femele si flori hermafrodite, aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie), Garex (rogoz). O floare tipică (Fig.122) are următoarea alcătuire: receptacul, învelişuri florale şi organe reproducătoare. Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale, petale, stamine şi carpele). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile, acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice, la care toate părţile florale sunt dispuse pe receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae; hemiciclice, la care învelişul floral este dispus Fig.122. Schema organizări unei flori la în verticil iar organele reproducătoare în spirală, aşa cum se angiosperme :r-receptacul; Sp-sepale; întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha, Ranunculus, pet-petale; a-antere; ov-ovar; o-ovul; Trollius etc.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de p-polen; tp-tub polenic;st-stil; sgangiosperme, când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri stigmat. concentrice. După numărul ciclurilor dintr-o floare, acestea pot fi: monociclice (Salix, Fraxinus), diciclice,trieiclice (Acer), tetraciclice(Ligustrum, Euonymus s.a. ).pentaciclice (Geranium),Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme. După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere, trimere, tetramere, pentamere, hexamere şi polimere. Simetria florilor poate fi; radiară, florile numindu-se actinomorfe, tipul predominant la angiosperme; bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică, caz în care florile sunt zigomorfe, ca la fam. Fabaceae, Lamiaceae, Scrophulariaceae etc.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice,ca la Canna incica. Ontogenetic ,părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral.

INFLORESCENŢE
Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus, Tulba, Narcisus ş.a.) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori compuse. După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa pedicelilor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite. a.Inflorescenţe monopodiale (Fig.123). Axul principal are creştere continuă, iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf, precum şi în mod centripet. Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul,alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile(Plantago). Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor,aşa cum întâlnim la Salix, Populus, Betula, Corylus, Quercus, Juglans ş.a. Racemul, pe axul principal se dispun flori pedunculate, înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus - mălin, Robinia pseudacacia - salcâm, Capsella bursa pastoris - traista ciobanului etc). Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie 80

aproape la acelaşi nivel, de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc), Pyrus pyraster (păr pădureţ), Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.a.

Fig.123. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic; 2-racem; 3-corimb; 4-umbelă; 5 - spadice; 6-capitul; 7-calatidiu; a-dicaziu; b1 şi b2-monocaziu; c-pleiocaziu. Spadixul, se aseamănă cu spicul, numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată, ca la Calla palustris, Arum macuiaturn (rodul pămîntului), Typha (papură). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime, înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul, de exemplu: Cornus mas (corn), Prunus avium (cireş păsăresc), Primula (ciuboţica cucului) etc. Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile de Trifolium, Eryngium, Scabiosa etc. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel), iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia), Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice),caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare, adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai principale amintim; racemul compus ca la Vitis sylvestris, corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte), umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam.Apiaceae, calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ), spic compus ca la Agropyron repens (pir), Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul, ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului), Cala-magrostia arundinacea (trestioară), Avena fatua (odos), specii de Bromus (obsidă), de Festuca (păiuş) ş,a. b.Inflorescenţe simpodiale (Fig.l23,B). Axul principal are o creştere definită, se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare. Apariţia florilor se face succesiv, de la vârf spre bază şi centrifug. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară, dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral, terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam.Boraginaceae. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă), cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam.Juncaceae. Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o fioare, ramificare care se continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dichotomie. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia). 81

Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de exemplu la Fam.Euphorbiaceae, Crassulaceae, Butomaceae etc. Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp), dicaziu compus (Silene, Saponaria). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau , heterotactice,alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple, simpodiale sau monopodiale. Spre exemplificare, cităm: racem de umbele la Hedera helix, racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan), corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului), umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros), panicul de alatidii la Artemisia absinthium (pelin alb), dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu), spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen), amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc.

REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII
În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame.

Fig.124. Tipuri de diagrame florale:1 - la Ranuculus; 2 - Pyrus pyraster; 3 - Corydalis; 4 - la Liliaceae.

Fig.125.Tipuri si forme de caliciu: 1- dialisepal; 2- gamosepal şi infundibuliform; 3- caliciu din perişori; 4- caliciu acrescent; gr- campanulat; 6- urceolat; 7- globulos a.Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere, cifre şi diferite semne convenţionale. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu, C=corola, A=androceu, G=gineceu, P=perigon), iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Semnul ,,∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + '', iar lipsa cu „ o ''. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()'', iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari ,,[]''. În cazul florilor actinomorfe, în faţa formulei florale se pune o steluţă „*",iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. Dacă ovarul este inferior, deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă, iar în cazul celui superior, liniuţa se pune sub cifre. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. În cazul florilor bisexuate se foloseşte semnul „o", iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule,♀ = femele. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule florale: tei *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) ; nuc 82

- P2+2A6-20,P2+2G(2); lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) ; salcâm %K(5)C5A(9)+1 ; Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) ;Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii,piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. Ţinându-se cont de simetria florii, de dispoziţia şi numărul părţilor florale, în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există; la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.124).Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor,începând de la exterior, cu sepalele şi se continuă spre interior. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei, iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate, petalele prin arcuri necarenate, staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni transversale schematice ale ovarului, evidenţindu-se numărul carpelelor, al locurilor şi tipul de placentaţie. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte, iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură.

MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII
Axa florii este un microblast cu creştere definită, având extremitatea superioară umflată, lăţită, alungită , scobită şi numită receptacul, iar internodul situat sub floare, când există se numeşte peduncul sau pedicel floral. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă, numit şi hipanţi (Rosa canina, Prunus avium), de disc (Fragaria vesca), de butelie (Galanthus nivalis), conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. Periantul sau învelişurile florale, cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor), caz în care se numeşte dublu. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare, numite tepale, acestea formează perigonul sau periantul simplu. Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus, Convallaria, Scilla etc.), sepaloid (Luzula, Rumex, Urtica ş.a.). Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia, Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la Convallaria majalis (lăcrămioară), Muscari racemosum (ceapa ciorii), Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase ,fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum - bumbăcariţă), iar la alte specii lipseşte complet (Salix, Fraxinus etc). Caliciul (Fig.125), reprezintă totalitatea sepalelor, care sunt frunze modificate, obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic. Sepalele pot fi, la unele plante, reduse la perişori, dinţi sau ţepi, iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa,Iris). Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae, Ranunculaecae, Rosaceae, Apiaceae etc., ori concrescute şi se numeşte gamosepal, aşa cum este cazul fam. Campanulaceae, Gentianaceae, Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.

Fig.126. Tipuri de corolă: l-dialipetală; Fig.127. Morfologia unei stamine: 2-gamopetală şi campanulată; f-filament staminal; an-anteră;cn-conectiv; 3-hipocrateriformă . şl-şanţ lateral; şm-şanţ median;th-teca. Caliciul gamopetal poate fii tubulos (Manthus),infundibuliform (Primula),campanulat (Gentiana), urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă), globulos (Silene) etc. După tipul de simetrie, caliciul este actinomorf (ex. la fam. Primulaceae , Boraginaceae ) sau 83

zigomorf (fam. Fabaceae, Lamiaceae), iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi, după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae, Solonaceae), mai rar acrescent, învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile, cel extern numindu-se calicul (la Fragaria, Malva, Potentilla). Corola (Fig.126), este al doilea verticil al periantului, alcătuită din frunzişoare viu colorate, numite petale.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală, frecventă la Ranuncuiaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc, iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex.fam.Asteraceae, Boraginaceae,Lamiaceae, Primulaceae, Solonaceae ş.a.). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula), campanulată (Campanula), infundibuliformă (Convolvulus), urceolata (Vacciniuro). rotată (Solanum tuberosum), hipocrateriformă (Syringa vulgaris), iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa), ligulată (Taraxacum) etc. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans, Alnus, Betula, Carpinus, Fagus, Quercus etc. În cazul florilor „bătute'' (involte), numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia, Rosa). Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). 1.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare. O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă, filamentul şi alta fertilă, antera (Fig.127), iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită, pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana), egale ca lungime, mai rar de lungimi diferite.

Fig.128. Tipuri de androceu: 1-dialistemon; 2-gamostemon; 3-4-monadelf; 5-diadelf. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale, deosebim: androceul didinam, caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte, precum şi androceul tetradinam, adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. Androceul didinam se întâlneşte la fam. Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae , iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine, androceul poate fi dialistemon (Fig.l28), când staminele sunt libere sau gamostemon, caz în care staminele sunt unite, în special prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături); diadelf, caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm); triadelf, din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere, fenomen danumit sinanterie, fiind frecvent la plantele din fam. Asteraceae Obişnuit, staminele se înseră pe receptacul, dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam. Solonaceae, Frimulaceae, Lamiaceae etc. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos, cu puţine elemente liberiene. Antera este partea fertilă a staminei, alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece , fiecare cu doi saci polenici (microsporangi).La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). După dispoziţia anterelor pe filament, acestea pot fi: introrse, cu sacii polenici spre interiorul florii,ca la speciile genului Mentha; extrorse, cu sacii polenici spre exteriorul 84

4-la carpen. în secţiune transversală de contur trapezoidal. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate alcătuiesc cele trei straturi. mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui isp-iniţiale ale sacilor polenici .cu nuclei haploizi. protejat de epidermă sau exoteciu.131. dă Fig.n-nucleu. numiţi spermatii.sm-strat mecanic.2-eusincarp. prin mai multe di. prin anteră. antera are forma unui mic mamelon.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului. din care: una mare .Apiaceae.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. 1-la plop.florii (Iris) şi oscilante.l30. dar sunt caracteristice pentru ap-epidermă. Celula sporogenă.Forme de grăuncioare de polen: Fig. Lamiaceae etc). polenici. fiecare specie (Fig. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă .B). rezultând peretele anterei.l30. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic. fenomen uşurat de structura stratului secţ. 5-la stejar 3.cvcelulă vegetativă.celula generativă (Fig.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. 4-lisicarp.cg-celulă generativă. Prin diviziune tangenţială. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului. sporogenă. stratul tranzitoriu şi stratul tapet. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam.Stadii succesive în naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen.celula vegetativa.A). B-structura grăunciorului de polen: ex-exină.130. grăuncioarelor de polen variază mult. În interior se disting două celule inegale. A. evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului nediferenţiată. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. B-iniţialele ascilor mascul.129.transv.va da naştere la doi gameţi masculi imobili. ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). C-celule parietale care La maturitate. parietale.paracarp. Boraginaeeae. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina). Dprin deschiderea anterei. 85 . 3-la anin. care prin diviziune.129). Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. Forma. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen.omoloagă ca anteridiul. Asteraceae. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen.int-intină. Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici. 2. Celula parietală se divide de două ori succesiv. t-strat tapet. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei.iar dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării primordiului din conul de creştere al axului floral. omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică . prinse de filament printr-un singur punct. E1 poate fi monocarpelar. prin meioză.csp-celule sporogene.sp-spini. Fig. 2-la tei. cp-celule mecanic. Într-o fază incipientă.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare.

).132). Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae. Zona internă a peretelui ovarului. Crassulaceae. placentaţia fiind parietală. în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula).tricarpelar (fam.133.Ranunculaceae. ch-chalază.int.Boraginaceae). infer şi semiinfer (Fig.Iridaceae.iar modul de dispunere placentaţie.2ovar semiinfer .. 3-centrală (La Primula).e-integument extem. măciucat. având forme variate: foliaceu şi colorat.int. dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. ca la reprezentanţii fam. Fig. Stigmatul este partea terminală a gineceului. La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. Liliaceae ş. stilul şi stigmatul (Fig. Brassicaceae. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană). . numinduse ginobazic (fam. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor.i.ant-antipodă. sin.clStilul este o prelungire a ovarului. se numeşte semiinfer iar florile perigine. După modul de concreştere a carpelelor. disciform.lemn.122). Fabaceae. alcătuit dintr-o epidermă calotă.134. la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor.centrală şi placentaţia este centrală.Are lungimi diferite. Viola) sau plurilocular (Lilium. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen. Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer. La florile cu stile egale le numim homostile. n2-celulă centrală Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus.). Tipuri de placentatie: l-parietală (la Viola). În evoluţie. În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului.ovulele se prind de coloana h-hil.3-ovar infer. filiform şi lung.Poziţia ovarului în floare:l-ovar super.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară.). gineceul cenocarp poate fi: eusincarp. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular. integument intern.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp.lib. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă. Pyrus etc. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de 86 Fig. ovarul poate fi: super.sc-sac embrionar. m-micropil. externă. Tulipa etc. alteori este foarte lung (Zea mays).nuc-nucelă. paracarp şi lisicarp.Structura ovului la axilară (Fig. o-oosferă.f-fasc. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula. lobat.iar florile sunt epigine (Malus. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale. angiosperme:fun-funicul. Liliaceae).132. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig. iar la cel lisicarp. un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător. uni sau pluriloculară. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. 2-axilară (la Aquilegia). Ovarul este partea bazală a gineceului. Gineceul monocarpelar este şi monolocular.a. Tulipa). Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul.l33). una internă. pentacarpelar (Caryophyllaceae. plumos etc.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor). împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular. iar sinergidă. prinzându-se pe recetacul în partea lui mediană.La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este Fig.131). penicelat.

subepidermică. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus).5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar .cal-calotă. Fig. După forma lor şi orientarea faţă de placentă.e şi int. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. din care cea din mijloc este oosfera (gemetul femeiesc). chalazial se află trei celule. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. atunci când se divide succesiv. 87 . se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. Din dezvoltarea primordiului.care posedă 8 nuclei.i -integumente. pe carpele.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). Juglans ş. 2-iniţială mărită. Fabaceae etc). format din 3 celule. numită şi arhespor. campilotrope.135.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. se formează sacul embrionar tipic. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar. int.pnuclei polari.). caz în care ovulul este răsturnat. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive. grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi. care vor reţine şi hrăni microsporii. În nucelă. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. m-micropil.a-antipode. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele. numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei. anatrope.a. în jurul lui diferenţindu-se două integumente. suprapuse în şir longitudinal. plecându-se de la o celulă iniţială. adică micropilul.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr.nc-macrospori sterili. ovulele pot fi: ortotrope. Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar..i-celula iniţială . care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. mai întâi. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional.3-prima diviziune a iniţialei. diploid).n.ns-celula centrală (nucleu secundar). un orificiu. Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. se formează sacul embrionar. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii.f. trei anti. adesea însă se dezorganizează. în locul denumit chalază.dând naştere la o calotă (Amentiflore).substanţe. care alcătuiesc antipodele.6-ovul cu macrosporul fertil. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. care cuprinde oosfera cu două sinergide. La polul opus.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide. Schema.7-11 dezvoltarea sacului embrionar.o-oosferă. tip la care nucela sa curbează în aşa fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază. s-sinergide. rezultând patru celule haploide (macrospori). din apropierea micropilului. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor. care la partea superioară lasă o mică deschidere. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos.m.-macrospor fertil.

Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie. florile bisexuate au anumite adaptări. indirectă. cele perene înfloresc în fiecare an.Lamiaceae. În scopul sporirii producţiei. stigmatele sunt plumoase sau penicelate.) sau după înfrunzire (Tilia. la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. ieşite din fioare.tc. la Vitis.m. au florile mari şi viu colorate. Sambucua. păsările.m. Scilla bifolia. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula. Plantele cu polenizare entomofilă. se reali -zează cu polen străin. Pulmonaria ş. Daphne mezereum ş.). La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate.).TEST DE AUTOEVALUARE NR. fie simultan cu înfrunzirea (Fagus. Sophora. Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). Prunug mahaleb ş. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. I.). Scrophulariaceae . La multe Orchidaceae (în special tropicale).). heterogamă sau alogamă. Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame). La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. cât şi la cele cu flori bisexuate. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger. polenul greu şi cade pe stigmat.triloba.Descrieţi prganele de reproducere. 5.a. Ulmua etc. înaintea înfrunzirii (Salix. realizată de insecte.Descrieţi macrosporangiile. La unele plante florile se deschid ziua. la altele noaptea. polenizarea este ornitofilă. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil. omul etc. Laburnum.Precizaţi principalele teorii asupra originii florii. fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame). 2. 1. La plantele acvatice. Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată. 3. Polenizarea încrucişată. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae. Toamna înfloresc mai puţine specii.staminele au antere oscilante. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae. fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc. secetă. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). Fagaceae. Cornus. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. Corydalis.). cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica.Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele.cu papile secretoare de lichid vâscos. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală. H. 4. apa. 88 . insectele. Robinia s. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). iar dintre acestea cităm: Bederea helix. polenizarea se realizeză de către apă. Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. Quercus. Anemone. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată.a. Prunus aerasifera.11.Unele flori se deschid o singură dată. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate.a. permiţând polenizarea şi fecundarea. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. deci este hidrofilă. boli e. şi anume: vântul. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis). Gleditschia.a. În vederea realizării autopolenizării.

are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. începe imediat după fecundare.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. În urma acestor modificări profunde. fenomen numit apomixie. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului). tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil.FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. înainte de formarea embrionului. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar. Celula bazală se divide după mai multe planuri. La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). parcurgând etapele de cvadrant.se îndreaptă spre sacul embrionar. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. 4. suplimen. cu mai multe forme: partenogeneză. formânduse tubul polenic. numit helobial. adică chalazogamie. dar mai întâi se formează endospermul secundar. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. Carpinus. de peri sau de substanţele cleioase. Roascaceae. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. tulpiniţă.doane şi muguraş. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă.Precizaţi transformările post fecundaţie. După un timp scurt. Corylias. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. Transformări postfecundaţie. numită zigot accesoriu. grăunciorul de polen germinează. fenomen numit porogamie. din care ia naştere embrionul. La angiosperme.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. unde datorită fenomenului de chimiotactism. cei doi zigoţi încep să se dividă. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. tari. mucilaginoase secretate . rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). 1. fecundaţia este dublă.fie din sinergide.). ca la Betula. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. TEST DE AUTOEVALUARE NR. După un anumit interval de la fecundaţie. embrionul formându-se fără fecmndaţie. cotile.12. Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. apogamia. alcătuit din radiculă. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă triploidă. La scurt timp de la feeundatie. va da naştere la embrion. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză).Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3. Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari. rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. octant. La majoritatea angiospermelor. Nymphaeaceae etc. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. I. 89 . Mai rar pătrunderea are loc prin chalază.

ariloid la salba râioasă (arld). Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul. Ea este alcătuită din celule alungite radiar. eliptică etc. care corespunde cu testa. D. Testa este dură.verrucosus). comprimată lateral. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule.carancul la ricin. La tei (Fig.E. subţiri. ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia. O sămânţa este constituită din: tegument.4-testa.cu pereţii puternic îngroşaţi. 90 . moarte. Santalaceae). deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. oxalat de calciu.la palmierul Lodoicea sechellarum. 2-straturi rostopască (Chelidonium majus). piriformă.tegumentul lipseşte. 5-linia întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în luminoasă. peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. situat lângă hil sau opus.3-cristale de Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii.cu rol în dezorganizarea stratului mecanic.aril la tisă (ar). circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum.137).Structura tegumentului seminal Strofiola este o expansiune a rafei. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). Fig. dar porneşte din regiunea micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus. două zone: una externă numită testa şi alta internă .carunculul şi strofiola. celulozici. C . Seminţele pot fi foarte mici.l36). lignificaţi (macrosclereide). reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării. periferice.137. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul.termen.SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. au asperităţi. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia). Micropilul. iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. ariloidui. micropilul. Fig. Urmează tegmenul. Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg). Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted.embrion şi endosperm secundar (albumen). adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. vizibil ca o pată mare. 7-albumen.6-tegmen. Ariloidul se aseamănă cu arilul. alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice. Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază.136. reniformă. Aesculus hippocastanum. Anexele tegumentului seminal: A . Arilul se dezvoltă din funicul. aşa cum întâlnim la la teiul pucios: l-cuticulă. abia vizibile cu ochiul liber.caruncul la toporaşi (c). La unele plante semiparazite (Loranthaceae. ovoidă. Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în timpul germinării seminţei. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul. Seminţele pot avea formă sferică.cum sunt: arilul. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi. B . cu pereţii neângroşaţi.

întregul periant.Fyrus). Învelişul care constituie fructul se. endocarpul este format din celule mari. endocarp. La unele plante.rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig. caliciul. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei).l40). La Quercus robur .având un ţesut special de rezervă .exalbuminată. Menţionăm faptul că la Fragaria. acesta poate fi: amilaceu (Poaceae.stilul şi stigmatul (la Quercus).138. suculente.baza corolei şi a androceului (la Malus. Corylus. Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm.crescut mult în grosime. Obişnuit.albuminată. adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute. o1eaginos (Linum. sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii.caliciul. împreună cu câteva straturi de mezo. pe lângă endosperm.a). Acer etc. receptaculul. cu pereţi subţiri.Fabaceae.e-cotiledoane. la fel şi septele ovarului eusincarp. Physalis.ea la Morus.cu perisperm. Endocarpul se dezorganizează de timpuriu. mezocarp.la exterior. La teiul pucios (Fig. La unele plante. provenit din epiderma internă a carpelei. FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor. numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus). Fagus. Clematis vitalba curpen de pădure)}. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial. subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae).endospermul secundar sau albumenul .. numit perisperm (ax. e-embrion. pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp. Euphorbiaceae. din care unele au generat peri stelaţi. Niymphaea.per-perisperm. C . Piper etc. La formarea fructului.138). D .Fagus.139). deci 91 . străbătut de nervuri cu vase conducătoare. epicarpul este format din celule poliedrice. B .albumen cu perisperm.Ficus carica etc. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie).care proeminează în locul ovarului.După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul.). care au delimitat lojele.cornos-hemicelulozic (Coffea). mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii.aleuronic (la Fabaceae). Juglans etc). Tipuri de seminţe: A . Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide). stigmatul (Papaver). fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice. Epicarpul. provenit din mezofilul carpelei.).Uneori. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule. Quercus. ca la Fragaria. Fig. aşa ca la filia.ca la Canna indica.endendosperm.Dianthus. Physalia. alungite. iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane. care devin groase ( la fam. Solonaceae ş.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp..stejar (Fig. Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm.caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta.) sau la cârlige. Clasificarea fructelor. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. cu peretele exterior cutinizat. ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate.Hedianthus). fie neted sau cu ţepi la castan porcesc. Quercus. Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae.

140. se caracterizează prin epicarp subţire. capsulă (n-Euonymus .Structura ghindei:1-epicarp. Fig.bfoarte gros.: a-drupă (Prunus padus a1-fructe. numit sâmbure. Ligustrum.fdisamară la Acer. 2 –mezocarp colenchimatizat. la care pericarpul (membranos sau 92 Fig. 141. Capsula drupaceae. Juglans sau fibros la Cocos nucifera.Fructe uscate: achenă (a-Quercus. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae.b-bacă la Ligustrum.samară (d-Fraxinus. Fructele simple uscate (Fig. pot fi cărnoase şi uscate. Ribes. Drupa are endocarpul sclerificat.4-braehisclereide. d.indehiscente şi dehiscente. 6-nervură.l41).139. Olea europaea etc. după consistenţă. 5-endocarp.Fructe cărnoase. se numesc fruct simple. de exemplu la Vitis silvestris.7-sclereide Fig. m-siliculă (Lunaria). 2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri.g-foliculă. adăpostind o singură sămânţă. conţinând una sau mai multe seminţe. Fructele simple. bFagus.142.din fiecare floare se formează un singur fruct. Baca care are pericarpul în întregime cărnos. e-Ulmus). mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. bl-sâmbure). fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex.c-Carpinus). păstaie (h-fiobinia. Fig. c-drupă dehiscentă la Juglans.).142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi. mai frecvente sunt: achena. Vacciniuau Atropa ş. Dintre fructele uscate indehicante.o-Syringa). . Aesculus hippocastanum.a. Fructele simple cărnoase (Fig. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. 5-nervură.4yona int a mezocarpului.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. 3-mezocarp intern cu nervuri.capsulă dehiscentă la Aesculus.iColutea):1-silicvă.

polifolicula (la Helleborus. capsula.polidrupa la Rubus caesius regia) (mur).fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger .fraga la Fragaria.ca la Fomoideae (măr. D . Bigitalis) şi loculicidă (Datura. Păstăile leguminoaselor la 93 . care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. Fig. ca la Ceratonia siliqua.unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi. Ananas sativa etc. formând o aripă (Betula. Spiraea ş. la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă.). 14 5. nu esete concrescut cu sămânţa (ex.3asincona şi 3b-secţ.pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae). Carpinus. Brassicaceae).144. 2 Ranunculus acris.B .polifoliculă la pseudobaca la Ribes uva-crispi Helleborus. tipul foarte răspîndit .provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum).143). la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. Paeonia. Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver).polidrupa la Rubus idaeus (agriş). ca la pepene. Ulmus etc. jirul la Fagus etc. Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig. dovleac. plantele sunt grupate în două mari categorii: 1. polidrupa (Rubus) etc. C . Fructele uscate dehiscente conţin. numeroase seminţe. Arachis hypogea (alune de pământ). Maclura. Fig. măceaşa. ghinda la Quercus. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris). Magnolia.poama la Malus (măr). Fraxinus.păstăia. Helleborus etc.2-soroză la Morus.).la Platanus.la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). paponida.unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului. După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele. dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig. la care pericarpul este lăţit. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară. cariopsa.lemnos).păr. Ficus.). iar dintre tipurile cele mai frecente. Din această categorie menţionăm: poliachena.la cea septicidă (Lilium.polifoliculă la .măcieşa la Rosa.poliachenă la Fig. silicula.). 4 Paeonia peregrina. în două valve.pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans (zmeur). de regulă.ca la Juglans regia. Fructe false: 1 .143.l45). Longit prin smochină la Ficus carica.măsălariţă). cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae).fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex. provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex.Plante autochore. samara.pseudodrupa la Viburnum.144). care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază. Fructe compuse: 1. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă.a. cităm: folicula. fraga la Fragaria. Morus. Fructe multiple: A . Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig. Fructele false provin din ovar. E . silicva. Din acesta mare categorie amintim: poama. 5. 3 .gutui). drupa dehiscentă (pseudodrupă).4-ananas la Amnas sativa. ca de exemplu la Platanus.

Prin ce se deosebeşte ţesutul assimilator palisadic de cel lacunar? 4. 5.m. animale. Şalix.Enumeraţi fructele simple uscate şi cărnoase.Din ce este alcătuit un grăuncior de pollen şi un ovul la gimnosperme? 9.seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae.întreaga inflorescenţă. stejar. Chelidonium majus. Caryophyllaceae). 94 . Xanthium strumarium (cornuţi) ş. salcâm şi castan porcesc? 7. Ulmus etc. apă. unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc.Din ce se formează sămânţa ş ice structură are? 11.Din ce este alcătuită o celulă şi care sunt organitele celulare? 2. seminţe aripate (Catalpa). Populus.Din ce provine sămânţa şi care este structura ecsteia? 2.Din ce este alcătuit cilindrul central al rădăcinii ş ice fel de fascicole conducătoare are? 5. Populus.Ce deosebiri remarcaţi la următoarele funze: fag. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae. La unele plante fructele au cârlige. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc zoochore. seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. cu fructele respective. are o bractee însoţitoare ca la Tilia.Plante allochore.Lappula sgarrosa (Lipici).Descrieţi ovulul la angiosperme şi cum este fecundaţia. ghinda.agăţându-se de blana animalelor şi de îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari.stuf) etc. Corydalis. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. Fraxinus. 2.Enumeraţi anexele seminţei.). antrenând şi seminţele. Ericaceae etc. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore.uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă.Cocos nucifera (cocos).a.Ce este felogenul şi la ce fel de ţesuturi dă naştere? 3.Ce tipuri de seminţe cunoaşteţi? 4. fructe aripate (Acer. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci). capsula se deschide brusc şi cu zgomot. Arctium lappa (brusture). 10.Descrieţi principalele tipuri de fructe.Ce fel de înmulţire este butăşirea şi marcotajul? 8.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt.). capsula suculentă se desface brusc în 5 valve. Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale.Cum se realizează răspândirea fructelor şi seminţelor? TEST DE AUTOEVALUARE PE SEMESTRUL I 1. 3. fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m. 6. ţepi încovoiaţi. La Hura crepitans. Betula. aerenchim dezvoltat etc.Explicaţi cum se formează structura secundară a tulpinii. 1. La slăbănog (Impatiens noli tangere). Typha (papură).Precizaţi modul de formare şi rolul fructului. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu. jirul. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă. Veveriţa răspândeşte alunele. Phragmites astraiis (trestie. I. Epilobium). paltin.13. 6. cu o coroană de peri la un capăt (Salix.a. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic).

Tr.m. Tr.a. Primele lucrări botanice aveau caracter floristic. Românul a fost preocupat să folosească plantele pentru alimentaţie . Tot în acest secol.m.încât trebuie considerat precursorul botanicii. Preocupările botanice în Muntenia încep ceva mai tîrziu. date întregite de cercetările efectuate de Fr. care publică între 1879-1883 "Prodromul florii române".Botoşani). a vegetaţiei sunt aduse de Al. evidenţiem pe cele întreprinse de Iuliu Prodan. De atunci şi până în zilele noastre.). D. publică în 1923 ediţia I-a din "Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România". frăsinel. F. D. iar Knapp.d.în 1979. Panţu publică lucrarea "Plantele cunoscute de poporul român" unde enumera denumirile ştiinţifice. clasificate după un sistem parţial original. Grecescu. 95 . C. flora Moldovei a fost studiată de J. Înfiinţarea grădinilor botanice la Iaşi (1856). Ungar ş. A. şi I.friguroasă.Czinhak.jud.a. apoi o a doua ediţie în 1939. Alte denumiri reflectă sentimentalismul şi gingăşia (ciuboţica cucului. scop în care le-a botezat. Contribuţii importante la etnobotanica românească au adus Florian Porcius.). Butură. Porcius. M Răvăruţ. Prima lucrare de sinteză asupra florei ţării noastre o datorăm botanistului D. lăcrămioare.a. În anul 1906. în special. margeluşe. V. Morariu. în secolul al XIX-lea. Grecescu. pufuliţă. A. ocupîndu-se de inventarierea şi răspîndirea plantelor din diferite regiuni ale ţării. Nyarady ş. Schur (1866). Beldie. inspirat după A.a. În anul 1902. iar V. obrântitoare. ochiul lui Cristos. Borza. ţăranul. Un dicţionar etnobotanic care cuprinde toate numirile plantelor din flora noastră este publicat în 1968 de Al. M Fuss.d. dar sunt impulsionate de înfiinţarea Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1856). Brandză (născut la Viişoara. publică "Conspectul florei României" în care sunt cuprinse peste 2500 specii de plante. L. alături de cele populare româneşti. a cunoscut şi a denumit plantele. Herbich. Pe unele le-a botezat după anumite credinţe (iarba fiarelor. Procopianu-Propcopovici etc. C. Hurmuzachi. G.publică în 1885 "Flora fanerogamă a fostului district al Năsăudului".leacuri sau ornament. spinul lui Cristos etc. Szabo. Fl. Guebhard şi J. elaborează prima hartă cu vegetaţia României. iarba crucii. luminiţă. publică date asupra florei din Bucovina.spânz ş. lăcrămiţa. Începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea preocupările pentru cercetarea florei şi vegetaţiei devin mai susţinute. care pe lângă mai multe monografii. iarba dragostei. Simonkai. K.m. grîuşor. Grinţescu. MĂRII.Jussieu. În anul 1898. în dicţionarul limbii române s-au adunat peste 5. Contribuţii însemnate la studiul florei. măselariţă. Bucureşti (1860) şi Cluj (1872). publicându-se numeroase monografii asupra unor genuri de plante (Al. În anul 1898. dându-le numiri proprii după graiul său.Baumgarten (1816. iar lucrări asupra turbăriilor şi de paleobotanică publică Em Pop. Georgescu. Activitatea de cercetare în domeniul botanicii s-a intensificat după cel de al II-lea război mondial. Ana Paucă.d. Borbas. E. Degen. C. poporul român. iarba SF. pe altele pentru faptul că le folosea pentru leacuri (dalac.m.000 de numiri de plante spontane şi cultivate. Al. A. Ştefureac ş. Borză. Dintre numeroasele cercetări întreprinse între cele două războaie mondiale. a impulsionat cercetările botanice din România. publică lucrarea "Enciclopedie de botanică românească" Despre o botanică ştiinţifică în România se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea.SISTEMATICA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România Încă din cele mai vechi timpuri. precum şi pe cele germane şi franceze. Zach.d. Procopianu-Procopovici .iar dintre aceştia menţionăm: J. au adus contribuţii la cunoaşterea florei Transilvaniei. Brandză şi D. Numeroşi botanişti. zorele etc. Săvulescu.1846). G. fiind înserate 2100 specii de plante vasculare. toporaşi. I. dând şi cea dintâi zonare a vegetaţiei. Buia. postum Academia Română publică lucrarea "Flora Dobrogei" a aceluiaşi botanist.

fragilis (salcie plesnitoare). Acer. anatomie. Rubus. Descrierea completă a unei plante se numeşte diagnoză iar determinarea plantelor se face cu ajutorul cheilor dichotomice. Q. S. originea. fiind un fundament pentru toate domeniile de cercetare fundamentală şi aplicativă care au drept scop cunoaşterea.elaeagnos (răchită albă). Q. operă în 13 volume. s-a editat monumentala lucrare "Flora R. genetică. ca de exemplu: Carpinus betulus (carpen) C. dând descendenţi viabili şi fertili. citologie. În cadrul speciei se pot distinge subunităţi intraspecifice ca. Fagus. care este o rasă geografică. palinologie. Paralel cu cercetările floristice. Populus. Bucureşti etc. Salix alba. ea rămâne mereu actuală. având aceiaşi structură genetică. Unităţile taxonomice superioare speciei se delimitează pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele de taxoni sau unităţi de clasificare şi au rang mai mare decât specia. Al. S. chimie. Cu toate că botanica sistematică este una din cele mai vechi ramuri ale biologiei. Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu). Principalele obiective ale sistematicii sunt: elucidarea mecanismului şi direcţiei evoluţiei plantelor. în perioada 1952-1976. capraea (salcie caprească). Fraxinus. pubescens . Quercus robur (steriar).România".). Iaşi. Ribes. Sistematica este definită ca studiul ştiinţific al diversităţii organismelor şi al raporturilor de înrudire dintre ele (G. ecologie şi fitogeografie.frainetto (gîrniţa). Specia reprezintă un sistem de populaţii separate între ele prin discontinuităţi de variabilitate cauzate de variaţii genetice şi în care indivizii se pot încrucişa liber. urmate de cele regionale. alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări bazată pe filiaţie (origine şi descendenţă). diferenţiată morfoanatomic şi genetic. Simpson). Specia este alcătuită din populaţii. funcţiile organelor vegetative şi cele reproducătoare. asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice. Borza. orientalis (cărpiniţă). Încă din 1925.S. editează şi primul ierbar naţional "Flora Romaniae Exiccata". favorizând elaborarea unui sistem filogenetic natural. Q. -subspecia. CATETEGORII SISTEMATICE ŞI NOMENCLATURĂ Orice unitate de clasificare se numeşte taxon iar unitatea fundamentală în sistematică este specia. embriologie. purpurea (răchită roşie). S. dar nu şi reproductiv. genetică. Genul grupează specii înrudite. GENERALITĂŢI Botanica sistematică de-a lungul timpului s-a îmbogăţit cu numeroase date informaţionale privind plantele. Genurile care cuprind mai multe specii sunt numite politipice (. petraea (gorun) etc. la care au contribuit botaniştii care au activat în această perioadă în centrele universitare ale României. Ulmus. S. Lathyrus ş. Roşa. ca de exemplu: fam. S.Sub egida Academiei Române. structura. taxonomie experimentală.Aceasta are o experienţă reală in natură şi reprezintă un nivel de organizare al materiei vii. rosmarinifolia (salcie de nisipuri). un escotop preferent şi un areal propriu.viminalis (mlaje).a). S. au permis stabilirea cu o mare precizie a raporturilor de înrudire dintre taxonii vegetali. serologie. cerris (cer). răspândirea şi utilizarea raţională a resurselor vegetale de pe pământ. S. Progresele înregistrate de fitopaleontologie. Pinaceae cu genurile 96 . cu un genofond unitar din care se pot obţine soiuri noi sau cultivare. Botanica sistematică sau taxonomia are ca obiect de studiu delimitarea şi descrierea speciilor de plante pe seama înrudirii şi asemănării. -varietatea şi forma sunt considerate ca rase ecologice sau ecoforme ale unor populaţii locale. biochimie şi biogeografie. iar cele care sunt formate dintr-o singură specie se numesc monotipice (Ginkgo).(stejar pufos).babylonica (salcie plîngătoare)'. Q. stabilirea metodelor exacte şi practice de descriere şi determinare a plantelor în vederea recunoaşterii lor prin folosirea tuturor datelor de morfologie. -biotipul este o populaţie locală elementară. izolată reproductiv de alte specii.s-au intensificat şi studiile asupra vegetaţiei prin efortul cadrelor didactice şi cercetătorilor din principalele centre universitare ale ţării (Cluj. Familia reuneşte mai multe genuri înrudite între ele. anatomie vegetală. cu indivizi interfecunzi.

phyceae (la alge .viţelar din fam.a. Subregnul Mycobionta include încrengăturile: Myxophyta (mixomicete). iar dintre botanişti români contribuţii mai importante au adus D. terminaţia . Anthoxanthum . Al. I. Euglenophyta. afinităţile şi gradul de înrudire dintre plante. denumirii genului se adaugă. Brandză. Subregnul Procaryobionta grupează cele mai primitive organisme vegetale. Linne. Pinatae.Prodan. autotrofă. sau atae (CI. deci cuprinde mai multe clase înrudite filogenetic Denumirea încrengăturii poartă terminaţia . Regnul vegetal cuprinde două grupe mari de plante.liliac. însă îndepărtate din punct de vedere filogenetic. Bacteriophyta (Bacterii) şi Cyanophyta (Alge albastre). Subregnul Procaryobionta cuprinde încrengăturile: Virophyta (Virusuri). Chadefeud şi L. Monocotyledonatae). de ex: fam. Celula are unul sau mai mulţi nuclei individualizaţi. Ordinul grupează familii înrudite între ele iar numele poartă sufixul . Încrengătura sau filumul sunt taxoni care se bazează pe caractere comune mai generale şi mai îndepărtate ca origine.aceae (Aceraceae. A1.În acest subregn sunt cuprinse încrengăturile: Cryptophyţa. cât şi al celeilate unităţi. Morariu. Phaeophyta. Mycophyta (ciuperci) şi Lichenophyta (licheni). furajere. Magnoliaceae. Ginkgoaceae cu genul Ginkgo şi specia"Ginkgo biloba. Gnetatae. Grecescu. Beldie. Cedrus etc. iar dintre acestea cel mai important rămâne sistemul elaborat de C. Poaceae). Oleaceae. uneori cu o diferenţiere în rizoid.În clasa Diandra.phyta (Bryophyta. în majoritate terestre. biochimismul. sunt incluse plantele are căror flori au două stamine (de. La baza clasificării filogenetice a regnului vegetal stau datele de morfo-anatomice comparată a corpului vegetativ şi a organelor de reproducere. Bryobionta şi Cormobionta. L. aşa cum sunt: pteridofitele. Scrophulariaceae. se exprimă în limba latină. Larix. Sistemul de clasificare elaborat de C. Syringa vulgaris . Subregnul Phycobionta include plante cu talul uni sau pluricelular. Fabaceae). Nyaraday. A. Borza. Basidiomycetes). Bacillariophyta. Rhodophyta. ornamentale şi sunt specifice perioadelor antichităţii şi evului mediu. cauloid şi filoid. Pseudotsuga. având obârşia din algele străvechi. Corylus. Dicotyledonatae. I. Subregnul Bryobionta cuprinde încrengătura Bryophyta (muşchi).d. Pinus. filogenetice ( Adanson. Tiliaceae. fam. Ştefureac. Pinophyta. bazate pe unele caractere morfologice. cu organizare morfostructurală simplă. iar nutriţia este. Lauraceae şi Berberidaceae. alcătuite în scopuri utilitare prin gruparea plantelor în alimentare. din fam. şi anume: plante inferioare (talofite) şi plante superioare (cormofite). Ord. Mycobionta. Xanthophyta. Ord. Se întâlnesc şi familii monotipice.a. Juss ieu. fie terminaţia .). Subregnul Cormobionta include plantele cele mai evoluate. D.Chlorophyceae) şi mycetes (Ascomycetes. ex. În cazul familiei. Linne s-a bucurat de mare popularitate şi abia mai târziu s-au întocmit o serie de clasificări naturale. De Candolle. Mulţi biologi actuali consideră că virusurile ar aparţine la un subregn aparte (Virobionta). ciclul de dezvoltare. Betulaceae şi Fabaceae. E. Spermatophyta etc. Chlorophyta.) CLASIFICAREA PLANTELOR Primele sisteme de clasificare au fost cele empirice. izolate sau coloniale. Fagales este alcătuit din fam. Emberger ş.m. cromatofori diferit coloraţi. Au urmat sisteme de clasificare artificiale.Abies. în general. din care mai cunoscute sunt fam. la rădăcina. medicinale. Betulaceae cu genurile Alnuş.Împărţite în 5 subregnuris Procaryobionţa. 97 . toxice. heterotrofe sau autotrofe. M. Rosaceae. ş. Ordinul Magnoliales cuprinde 9 familii.000 de specii de plante şi le-a grupat în 24 de clase. bazat pe alcătuirea androceului şi raportul său cu gineceul. Carpinus.şopîrliţe din fam. Tr. acelulare (virusuri) sau unicelulare. Betula. gimnospermele şi angiospermele. fără nucleu individualizat. Clasa reuneşte unul sau mai multe ordine apropiate şi denumirea clasei poate avea terminaţia opsida (Lycopsida. Veroniea . în 1735. Numele familiei.Salicales are o singură familie (Salicaceae). Tsuga. de diferite forme şi dimensiuni. Picea. Chrysophyta.ales. Goniferopsida). Phycobionta. Linne a introdus nomenclatura binară pentru aproximativ 10.

1. 3. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 1. include gimnospermele. Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta). numit corm.Încrengătura Pteridophyta (ferigi) cuprinde primele cormofite apărute pe uscat. cunoscute ca fosile din Silurian. care au corpul diferenţiat. sămânţa fiind închisă în fruct. II.Precizaţi sistemele de clasificare în mod evolutiv.Enumeraţi şi explicaţi categoriile taxonomice. 98 . Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) include cele mai evoluate plante cu flori şi fecundaţie dublă.Care este obiectul de studiu al taxonomiei? 2. înmulţindu-se prin seminţe şi fecundaţie simplă. în general lemnoase.

Electronomicroscopic. patogene. 3 – peplos. mono sau bicatenară. S-a încercat introducerea unei nomenclaturi binare. spirocheţi (cu spire laxe). rombice. fără nucleu individualizat . Rubus virus .146.cel mai adesea cu nutriţie heterotrofă: saprofite sau parazite. turbării. Exista şi părerea că virusurile actuale au suferit o evoluţie regresivă.cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. numele fiind însoţit de un număr de ordine ( Ribes virus . grupează adenovirusuri parazite în celulele bacteriene. prismatice.1 etc). virusurile sunt denumite după planta gazdă parazitată. ÎNCRENGĂTURA BACTERIOPHYTA (BACTERII) Bacteriile sunt organisme vii. cubice. Virusurile sunt entităţi infecţioase. Amphorophora rubi (virusul zmeurului) etc. vibrioni (de virgulă). Virusurile au o largă răspândire în natură şi sunt patogene.Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage).147) : coci (sferice).acelulare. 99 . Adesea. Virusurile au forme variate (cilindrice. deci fără metabolism propriu. solitare sau grupate în colonii. La virusurile mai complexe mai apare un înveliş exterior de natură proteică numit peplos.cuprinse între 0. de ac cu gămălie etc. în structura virusurilor (Fig.) şi dimensiuni de 80 până la 2500 A. a dobîndit capacitatea de a se reproduce. adaptate la un parazitism obligatoriu şi fără capacitate de multiplicare prin diviziune. ea de exemplu: Acrogenus ribis (virusul agrişului). producând boli numite viroze. Origine şi filogenie. fiziologice şi gazda parazitată. Shema structuri virusurilor. biochimice. dar clasificările existente au la bază criterii morfologice. format dintr-o moleculă de ADN sau ARN. submicroscopice . poliomelitei.146) s-a putut distinge o zonă centrală numită genom viral. rar hrănindu-se şi autotrof. care ajungând în citoplasmă. 3. în urma adaptării la un parazitism accentuat a microorganismelor celulare. fără echipament enzimatic. fie un cromozom. 1–genom viral.Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor) . protejată de o capsidă alcătuită dintr-un strat de molecule proteice. liniară sau circulară. Clasificarea virusurilor. spirili (de spirală).5 şi 10µ şi forme foarte variate prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate (Fig. unicelulare.capabile de reproducere numai sub controlul propriului genom. variolei etc).SUBREGNUL PROCARYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA VIROPHYTA (VIRUSURI) Cuprinde forme de viaţă primitive. împărţit în 3 subordine: 1.2–capsidă. Bacteriile au dimensiuni reduse. 2.grupând dezoxivirusurile sau adenovirusurile care parazitează animalele şi omul (virusul gripei.1. Fig. Alte păreri susţin ideea că aceste forme de viaţă au la origine un genom celular. bacili (de bastonaş). Până în prezent nu există o concepţie unitară. folosind aparatul de sinteză al celulei infectate. Multiplicarea virusurilor are loc numai în interiorul celulei vii gazdă. prin biosinteza mai întâi a genomului viral şi apoi a învelişurilor exterioare. Adesea se susţine descendenţa virusurilor dintr-un protovirus. Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales.Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor). distruse prin liză.

148).Forme de bacterii. 4 – peritriche. Peretele celular sau vagina se află la exteriorul peliculei citoplasmatice. ribozomi. trăind saprofite pe substanţele organice în descompunere sau parazite pe organismele vii. Cele cu cili sunt mobile. ca de exemplu: Rhizobium leguminosarum poate avea forme de L. 8 -diplobacili.– se monotriche (Fig. alcătuit dintr-o moleculă de ADN bicatenar si formează cromozomul bacterian. g . Mişcarea.147. Extrapariental se întalnesc prelungiri citoplasmatice filamentoase numite cili sau flageli cu rol în mişcarea şi pili. În cazul cocilor grupaţi se distinge. streptococi (ca şiragul de mărgele ) .bacterii cromogene.c-membrană citoplasmatică. tetracoci.bacterii de fermentaţie sau diastasiegene. prelungiri scurte. V. 100 . Protoplastul este alcătuit din citoplasmă.stafilococi (cenobii cu aspect de ciorcnine).bacterii termogene. rigide cu care bacteriile se fixează de substrat. aparat nuclear (nucleoid).vacuole. perete celular. 4-streptococi. Orice celulă bacteriană are la exterior o membrană (perete celular) sau vagină. mureină etc.Structura celulei bacteriene:c -capsulă.149. m-formaţiuni mitocondriale.149). celulei – peritriche.X. numindu Fig. n – nucleoid. care produc fermentaţia substanţelor organice cu ajutorul enzimelor . aşa numitele forme de involuţie. 10 – vibrioni.Bacterii mobile: 1 .tetracoci. streptobacili. 9 –bacterii filamentoase. I.diplococi. l .bacterii fotogene. diplobacili. putând prezenta: un cil la unul din poli. Se întâlnesc cazuri când aceiaşi specie se prezintă sub diferite forme.coci. Structura celulei (Fig.Unele bacterii elaborează la exteriorul peretelui celular o masaă gelatinoasă ce formează capsula iar alteori masa gelatinoasă alcătuieşte o zooglee care înglobează mai multe bacterii într – o colonie. p.Y. 2 – amfitriche.11. triplococi. 5 Fig. fie un smoc de peri monotriche.cili. mezozomi (pachete de membrane vehiculare). care înveleşte plastul. p .spirili. un aparat plastidial cu pigmenţi asimilatori (bacterioclorina şi bacteriopurpurina) şi incluziuni.148. 2 -diplococi. r – ribozomi. m. Majoritatea bacteriilor sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi au nutriţie heterotrofă. stafilobacili etc. producătoare de energie calorică. producătoare de lumină . 7 – bacili. cu pigmenţi. Bacteriile saprofite pot fi împărţite în următoarele grupe: .sareina (cenobii cu aspect de cuib) etc. Fig. Nutriţia. de culoare diferită. f-picături de grăsime. Formele de bacili prin diviziune pot constitui cenobii de tipul.corpusculi polifosfatic. Bacteriile fără cili se numesc atriche şi sunt imobile. 3 sau cili la unul sau ambii poli – lofotriche şi cu cili pe toată suprafaţa – lofotriche.5-stafilococi. . fiind formată din compuşi celulozo – pectici.c . Nucleoidul este lipsit de membrană. 6-sarcina. la ambii poli – amfitrche.De la aceste forme fundamentale prin diviziune rezultă grupări de celule foarte variate. proteici.

în general ciclul geobiologic. amoniac. Thiocystis etc). putregaiuri. II.Ordinul Eubacteriales care cuprinde bacterii variate ca formă şi mod de viaţă.Ce importanţă au bacteriile? 5. Bacteriile chimiotrofe pot fi: nitrificante. iar la Escherichia eoli s-a pus în evidenţă fenomene de sexualitate prin conjugare. C0o. iar unele simbionte (Azotobacter.Urme de bacterii se cunosc din Precambrian.Clasificaţi bacteriile după modul de nutriţie. necroze etc.Ce fel de plante sunt algele albastre şi cum se realizează înmulţirea? 101 . acid sulfuric etc. izolate sau coloniale.a). mobile. 4. Dintre sistemele filogenetice mai importante amintim pe cel a lui A. motiv pentru care la început au fost grupate în încrengătura Schizophyta. H. In categoria bacteriilor autotrofe intră cele chimiotrofe.Precizaţi structura celulei bacteriene. Actinomicetele. care oxidează hidrogenul sulfurat în sulf şi apoi în acid sulfuric şi cele feruginoase.. fie fermentaţia butirică (Bacillus amylobacter) sau lactică (Bacterium lactis. include bacterii filamentoase ramificate şi unele în formă de bastonaşe. şi cele fototrofe.2. 3. oxidând compuşi feroşi până la compuşi ferici. Importanţa bacteriilor. aşa cum se întâlneşte pe rădăcinile leguminoaselor. Bacteriile parazite se dezvoltă în organismele vii producând boli la plante şi animale. lactice). celula împărţindu-se printr-un perete transversal în două celule fiice (sciziparitate). Au un rol foarte important în natură prin faptul că descompun substanţele organice rezultate din moartea organismelor. din C02 şi H2O (Cromatium. cele care produc fermentaţia acetică (Acetobacter aceti.descompun substanţele proteice în apă. Însematate prezintă bacteriile de fermentaţie (acetice. De activitatea bacteriilor depinde ciclul carbonului.Ordinul Actinomycetales. myxobacteriile şi chlamidobacteriile se înmulţesc prin spori. Modul principal de înmulţire al bacteriilor este diviziunea directă. Lactobacillus bulgaricus). N. Rhizobium leguminosarum fixează azotul liber atmosferic. azotului. cu pigmenţi asimilatori utilizând energia solară în sinteza substanţelor organice. sulfului etc.Multiplicarea este rapidă dar limitată de factorii mediului. Prin alcătuirea lor simplă. vizibile sub forma de cancere (Pseudomonas savastanoi). Krasilnikov (1949) şi cel mai recent a lui D. formând nodozităţi. Clasificarea bacteriilor. actinomicina. care transformă amoniacul din sol în acid azotos şi apoi în acid azotic. A. 1. Prin modul de înmulţire se apropie de algele albastre. fosforului. saprofite sau parazite Treponema pallida este agentul sifilisului. 2. Înmulţire. saprofite sau parazite. fiind anaerobe. saprofite sau parazite. Rhizobium). fierului.a. La plantele lemnoase se întâlnesc numeroase bacterioze. bacteriile ar reprezenta un grup intermediar între plante şi animale. care folosesc pentru sinteza substanţelor organice energia rezultată din oxidarea compuşilor minerali. Unele bacterii folosesc în metabolismul lor oxigenul atmosferic şi sunt numite aerobe iar altele îl obţin în urma descompunerilor produse. butirice. Bacillus putrifieans ş. Proteas vulgaris. cuprinde bacterii în formă de spirală. Ordinul Spirochetales. cele producătoare de substanţe antibiotice (streptomicina. Unele bacterii trăiesc în simbioză cu alte organisme. din care amintim: 1. Au apărut din forme de viaţă acelulare şi sunt foarte vechi. Se consideră că mai întâi au apărut bacteriile chimiotrofe şi apoi cele saprofite şi abia mai târziu cele autotrofe. sulfuroase. 3. Se crede că prin bacteriile actinomicete ar avea legături cu ciupercile inferioare iar mixomicetele prin modul de organizare se apropie de mixomicete. Origine şi filogenie.Ce sunt virusurile ş ice alcătuire au? 2.Dintre bacteriile de fermentaţie amintim pe cele care secretă fermentul celulaza care prin hidroliză descompune celuloza (Bacillus celulosae). producând actinomicoze la om şi animale (Actinomyces bovis). . Bergey. pasteurianum). aureomicina ş. TEST DE AUTOEVALUARE NR. care împart bacteriile în mai multe ordine. decolorări.

continuă sau întreruptă şi care este vagina. autotrofe. Peretele celular este celulozo-pectic şialcătuit din trei păturii una internă. după unii specialişti. Nutriţia.l50. fără pigmenţi. filamentoase prezintă mişcări în urma contracţiei unor parţi ale 3– Oscilatoria princeps. iar cea externă. clorofila a şi carotenoizii). 2. 3). asemănător cu glicogenul. Obişnuit. Algele albastre se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. Prezenţa ficoeritrinei în celulele algelor albastre sugerează o posibilă înrudire cu algele roşii. precum şi anumite Cromoplasmă. Frecvent pe soluri umede se întâlneşte Nostoc commune . chr– (ficocianina. aşa numitul fenomen de închistare iar când condiţiile devin favorabile. Coloniile au formă variată: globuloase.150. din care amintim: 1. 2). c–centroplasmă. Unele cianoficee trăiesc în simbioză cu ciuperci şi formează licheni. Celula algelor albastre prezintă o membrană (perete celular). Talul în majoritatea cazurilor este acoperit cu un înveliş gelatinos. Formele 2–Nostoc commune. Chroococaus turgidus (Fig. 1-Chroococaus turgidus. Tot în condiţii neprielnice. Algele albastre.l50. Structura celulei (Fig. 102 . În procesul asimilaţiei sintetizează amidonul de cianoficee. având aspectul unor şiraguri cu celule sferice înglobate într-o masă gelatinoasă iar la uscăciune are aspect de crustă.l).Cianofitele filamentoase se înmulţesc prin hormogonie (fragmentarea talului la nivelul unui heterocist). numite heterociste. lamelare etc. alcătuieşte teaca gelatinoasă. alcătuită din citoplasmă şi particule nucleice. v– reprezintă nucleul difuz şi a doua periferică – cromoplasma.apărute încă din Precambrian. Înmulţirea.ÎNCRENGĂTURA CYANOPHYTA (ALGE ALBESTRE) Algele albastre sunt plante unicelulare. oricare celulă de cianoficee îşi poate contracta conţinutul şi îngroşa peretele.Alge albastre: A– structură:m–teacă gelatinoasa. celulele respective dau naştere la noi plante. se face prin spori care se formează în sporociste. Mişcarea.A). care cuprinde alge albastre uni sau adesea în colonii ce se înmulţesc prin bipartiţia celulei. cu teacă gelatinoasă şi care se înmulţesc prin hormogonii. reprezintă un grup cu o evoluţie închisă. numit ficocianina. În ape şi pe soluri umede trăiesc multe specii de Oscillatoria (Fig 150. incluziuni. iar altele fixează azotul atmosferic (Nostoc). aşa cum este cazul unor specii de Oscillatoria. izolate sau reunite în colonii. filamentoase. care Fig. Algele albastre nu au flageli şi sunt imobile. aderentă de citoplasmă numită locula.cleiul pămîntului (Pig.formează colonii de 2-4 celule.Ordinul Chroococcales.Ordinul Nostocalea (Hormogonaleş). formată din numeroase lamele pe care se dispun pigmenţii asimilatori vagină. Clasificarea algelor albastre Acestea sunt repartizate la câteva ordine.150. Conţinutul celular este şi el diferenţiat în 2 zone: una centrală sau centroplasma. rar heterotrofe. foarte vechi. Culoarea algelor albastre este data de pigmentul albastru-verde.cenobiile sunt alcătuite din celule egale (izociste) şi numai în unele cazuri apar şi celule cu pereţii îngroşaţi. protoplastului. Înmulţire. ficoeritina. în condiţii nefavorabile. ca şi bacteriile. care la întuneric şi în prezenţa substratului organic devin saprofite. Algele albastre sunt autotrofe datorită pigmenţilor asimilatori şi numai în anumite condiţii pot deveni saprofite.eare predomină faţă de ceilalţi pigmenţi asimilatori. de formă sferică sau alungită. Origine şi filogenie. cuprinde cianoficee filamentoase. Algele albastre sunt organisme primitive. Au evoluat paralel cu bacteriile şi au legături strânse în special cu cele fototrofe . l–loculă.citoplasmă şi un nucleu difuz. următoarea mai groasă.

iar dintre cele specifice numai algelor: pirenoizii. adică sunt plante diplobionte.Grupul rodofiţelor reprezintă o linie evolutivă închisă. aşa cum ar fi prezenţa ţesuturilor adevărate şi chiar a meristemelor la Laminaria hyperborea. care au o mare diferenţiere histologică şi clorofiţele. 103 . gametocistul împreună cu zigotul sunt învelite cu ramuri sterile. îndeplinind rol protector. Deci zigotul şi generaţiile sunt independente. amintind de plantele terestre. nucleul. cromatoforii. 2. lipsa stadiilor cu flageli etc. prezentând o mare diversitate. care corespund tot la atâtea trunchiuri filetice principale şi liniilor evolutive fundamentale. Uneori se întâlneşte o asemănare izbitoare şi pe plan histologic cu cormofitele. iar când zigotul se formează în gametocistul femei. Înmulţirea şi reproducerea îmbracă o mare diversitate de forme. verde. chiar dacă talul acestora are o capacitate slabă de fosilizare. Marea majoritate a algelor sunt autotrofe. Dintr-un strămoş sau grup apropiat. au clorofilă a şi c uneori şi e. amidon de. galben-aurie. aparatul flagelar. numai zigotul fiind diploid sau diplohaplofazic la algele haplodiplobionte.care trăiesc cu predilecţie în mediul acvatic. reprezentând un imens progres evolutiv. Unele alege pot fi heterotrofe (saprofite sau parazite). De asemenea. floridee ca produs de asimilaţie. reprezentând producătorii primari din mări şi oceane. învelişurile celulare particulare etc. Componentele structurale ale celulei sunt diverse şi este suficient să amintim.formaţi în sporocişti. Dispun de flageli heteroconţi.amintesc de gametangi.din cadrul acestuia s-au diferenţiat plantele terestre. amintind fructificaţiile. cauloid şi filoid la unele alge reprezintă doar o divergenţă. în special a ficoeritrinei. Pe baza caracterelor citologice. iar produsul de asimilaţie este amidonul. adică de la forme unicelulare solitare până la unicelulare coloniale (cenobiale) şi pluricelulare cu o morfologie şi anatomie complexă. respectiv de sporangi. conferindu-le acestora valoarea unui nod filogenetic din care au evoluat plantele terestre autotrofe. micro şi macrofite. Talul variază în limite foarte largi. Ipotezele asupra originii şi relaţiilor filetice sunt numeroase şi se sprijină mai mult pe studiul formelor actuale. Cea asexuată se realizează prin spori direcţi (mitospori). gametociştii pluricelulari ai feofiţelor. iar cele mai primitive sunt mixotrofe. caracterizată prin: predominarea ficobilinelor. La Coleochaete. autotrofe. infrastructurale şi a compoziţiei biochimice. incluziunile şi peretele celular. algele au fost împărţite în 3 grupe mari şi mai multe încrengături.Grupul clorofiţelor reprezintă linia evolutivă fundamentală. clorofila a şi d. La rodofite. 3. Toate aceste însuşiri aduc argumente plauzibile în favoarea descendenţei briofitelor şi cormofitelor din cloroficee. Se caracterizează printr-o mare diversitate structurală. cât şi prin cei indirecţi (meiospori).el devine liber. zigotul prin germinare generează carposporofitul. 1. Ciclul de dezvoltare al algelor poate fi haplofazic când plantele sunt haplobionte. constituind un mare progres biologic. Algele reprezintă un grup vechi cu fosile datând din Cambrian. au derivat probabil şi cromofiţele. Fecundaţia se petrece în mediul de viaţă. amintind de briofite. este la fel o linie închisă. la care predominanţa xantofilelor determină culoarea brună. verde-gălbuie. obişnuit autotrofe. La acest grup predomină clorofila a şi b şi au ca produs de asimilaţie amidonul. având o mare variabilitate cantitative şi calitativă a pigmenţilor asimilatori. dependent de gametofit. În acest caz între un zigot şi altul alternează un individ diploid generat de meiospor.SUBREGNUL PHYCOBIONTA (ALGOPHYTA) CARACTERE GENERALE Ficobiontele reprezintă un grup de eucariote cu o mare heterogenitate. Ipoteza diferenţierii algelor din procariotele autotrofe pe calea evoluţiei progresive şi divergente are o largă circulaţie.Grupul cromofiţelor. Diferenţierea talului într-un rizoid. Prezenţa ficobilinelor şi lipsa aparatului flagelar sugerează unele afinităţi între rodofite şi cianofite. Oogonul şi anteridia de la Chara.

Dinofitele sunt răspândite în toate regiunile geografice.ÎNCRENGĂTURA CRYPTOPHYTA Criptofitele numără circa 70 specii şi sunt organisme unicelulare solitare. cu un nucleol. Criptofitele au urmat o evoluţie distinctă. fapt ce este interpretat că dinofitele ar constitui un 104 . p – periplast. cum ar fi: clorofila a şi c. pe partea Fig. uneori şi o stigmă Cromatoforul este dispus parietal. Învelişul celular. Structura celulei. Au unele afinităţi cu crizofitele şi feofitele. Majoritatea dinofitelor sunt autotrofe. iar celălalt mai scurt şi pectinat. brun-gălbui.151). inseraţi ventral. unul anterior. Diversitatea culorii se datorază variaţiilor cantitative a pigmenţilor asimilatori. La Cryptomonas (Fig. de culoare bruna. Uneori se semnalează şi copulaţie izogamă. iar unele specii elimină toxine care provoacă moartea peştilor. pi– deosebesc de acestea prin prezenţa amidonului şi lipsa fucoxantinei. Ventral prezintă un şanţ longitudinal. xantofilele şi ficobilinele. cele cu teca oblic. la Cryptomonas: cri–criptă. fapt care permite interpretarea că reprezintă un grup vechi. Reproducerea este izo sau anizogamă. n – Origine şi filogenie. celula este eliptică sau reniformă.Pirenoizii sunt situaţi pe faţa ventrala. Au unele asemănări cu rodofitele. La formele cocoide anterior. Din vecinătatea acesteia pornesc 2 flageli inegali. Distal se mai află o vacuolă pulsatilă. 1978). Dinofitele reprezintă un grup vechi de alge. este reprezentat printr-o tecă celulozică la speciile numite “armate”. cu morfologie caracteristică pentru un taxon dat. uneori albastru-verzui şi chiar roşie trăiesc în ape dulci. un sistem pulsar complex. mai lung şi plumos. cu simetrie dorsiventrală. characteristic. N – nucleu. vp – vacuolă caractere biochimice şi citologice. pulsatilă. ÎNCRENGĂTURA DINOPBYTA Dinofitele reprezintă un grup de plante cu tal unicelular. care la capătul distal formează o criptă (invaginaţie). cr-cromatofor fa – flagel Înmulţire. La unele specii se remarcă fenomenul de bioluminescenţă (Noctiluca miliaris). ''Înfloriri'' puternice au fost semnalate şi pe litoralul Mării Negre (1976. fp – flagel înmulţirea are loc prin zoospori.Se nucleol. nucleu de tip particular şi înveliş celular caracteristic. spre periferie cu un periplast mai mult sau mai puţin rigid. având aceiaşi pigmenţi ca şi criptofitele. Răspândire. peste tot în apă chiar şi pe zăpadă.Organizarea celulei ventrală a cromatoforului şi este acoperit de amidon. Structura celulei (Fig. Dinofitele când se dezvolta în masă produc ”înflorirea apei”. desprins din trunchiul comun într-o fază apropiată de cea a separării divergente a rodofitelor şi cromofitelor. împreună cu care au fost longitudinal ventral. ca la genurile Peridinium şi Ceratium (Fig . Plastidomul celular este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoloidali. fiind bilobate.151. heteromorfi.). identificate încă din Permian. posterior. iar la cele “nude” printr-un periplast. de culoare brună brun gălbui sau roşie.Celula are o simetrie dorsiventrală două şanţuri perpendiculare. şlv – şanţ Prezenţa amidonului le apropie de dinofite. Pirenoidul este extraplastidial. Nucleul este sferic-ovoid. Dinofitele cu periplast se divid transversal. situat în partea bazală. Teca este formată dintr-un număr definit de plăci. cu multe caractere primitive. Nucleul cumulează caractere de procariot şi de eucariot. Înmulţirea. Unele sunt heterotrofe iar altele mixotrofe. doi flageli heteroconţi. tr – încadrate în încrengătura Pyrrophyta de care se deosebesc prin anumite tichocişti. salmastre şi marine. constituind o structură unică în cadrul algelor.Asexuat se multiplică prin zoospori. Noctiluca milaris este o specie diplofazică. mod de viaţă. constituind un ram închis. pirenoid.152). solitare sau coloniale. numite cingulum şi suculus. l53. Origine si filogenie. Diviziunea are loc în plan longitudinal.

Dinofite:1–Peridium. pres – presculus. fc – flagel cingular. asociată cu xantofila.153. 1 – Dinobryon. 2 – Ceratium Fig. cm – corpi muciferi. Organizarea celulei. spu – sistem pulsar. pi – pirenoid. aparat Golgi şi uneori o stigmă. st – stigmă. care este produsul principal de sinteză. N – nucleu.000 de specii. Schema celulei de tip dinoficeu: eg –aparat Golgi. nucleu cu nucleol. vp – vacuolă pulsatilă. cr – cromatofor.suculus. În partea bazală se află un globul de criaolaminarină. n – nucleol.154. gcrz – globul de crizolaminarină. A – colonie Golgi. m – mitocondrii. fo – fotoreceptor. if – invaginare flavelară.155. fs – flagel sulcar. tr – trihocist. Schema de organizare a celulei:ag – aparat Fig. o vacuolă pulsatilă. 2 – Hydrurus. Au culoare galben-aurie datorită prezenţei în cantitate mare a fucoxantinei (75 % din toţi pigmenţii). care maschează clorofila a şi c. su . fp – flagel posterior. Fig. fiind răspândite în ape continentale şi marine. protoplasma. Fig. ÎNCRENGĂTURA CHRYSOPHYTA (FLAGELATE AURII) Criofitele numără circa l. Sub 105 . fa – palmedoidă. Celula prezintă doi cili heteroconţi. cr –cromatofor. însă se poate întâlni şi forme de tal mai complicate (chiar pseudoparenchimatic). l-2 cromatofori dispuşi parietal.grup de tranziţie. pi – pirenoid.152. preponderent unicelulare. n – nucleu. cig – cigulum. un periplast flexibil. B – porţiune mărită flagel anterior.

Înmulţirea sexuată este o izo. protoplastul se eliberează din teci pentru a creşte. unicelulare solitare şi coloniale. deci una din celule este mai mare. poligonală.muncesc Au importanţă majoră în viaţa ecosistemelor acvatice. Se înmulţesc prin diviziune după un plan paralel cu valvele. modul de reproducere ete. anizo sau oogamie. prin larga participare în componenţa planctonului. prezenţa sau absenţa rafei. ca la Dinobryon (Fig. Origine.156). totalizând peste 1000 de specii acvatice (planctonice şi bentonice). Înmulţire. Protoplastul are o structură asemănătoare cu cel de la crizoficee. reproducere. Diatomeele sunt încadrate la clasa Bacillariophyceae. se târăsc pe substrat şi sunt considerate bentonice. tecile se îndepărtează puţin. din care: unul central şi doi terminali. reproducere. de culoare brună. care devin epiteci şi ulterior îşi elaborează hipoteca. incluzând diatomeele cu simetrie bilaterală şi rafă (Havicula). Multe diatomee secretă la exteriorul celulei mucilagii prin intermediul căruia aderă de substrat sau între ele formând colonii. r – rafă. Înainte de diviziune. Sunt interpretate ca ascendenţi ai bacilariofitelor şi feofitelor sau cel puţin că ar avea o origine comună.156. ecologice. dar fără aparat flagelar.ornamentaţie. Clasificare. ept – epiteca. cât şi o crăpătură longitudinală. fără rafă şi Pennatae (Pennatobacillariophycidae ). Grizofitele sunt răspândite în toate biotopurile acvatice. Majoritatea penatelor prezintă pe valvă 3 noduli.154).Navicula viridis: A vegetativ toate diatomeele sunt diploide.La formele loricate se divide doar protoplastul. Formele cu rafă au mişcări active. haploizi fiind numai gameţii. Unele crizofite au fost identificate în Jurasic. ÎNCRENGĂTURA BACILLARIOPHYTA (DIATOMEAE) Diatomele sunt alge microscopice. hpt – răspândite în mări. numeroase specii sunt indicatori biologici preţioşi pentru o – ornamentaţii. mod de viaţă şi importanţa. dar adaptate la anumite condiţii de viaţa. câte una de fiecare. în ape dulci şi salmastre. Reprezintă un grup de alge puternic diferenţiat şi specializat. sunt împărţite în două subclase: Centricae (Centrobacillariophycidae cuprinzând diatome cu simetrie radiară. intrând în compoziţia fitoplanctonului. special. protoplastul creşte.plasmalemă apar corpii nuciferi (Fig. lanceolată) şi prezintă ornamentaţii fine (Naviecula). Prin aceste exigenţe noduli laterali. cu un tip particular de perete celular. sintetizându-şi o lorică nouă rezultând colonii. Strămoşii crizofiţelor se pare că nu erau prea îndepărtaţi de ai dinofitelor şi criptofitelor. Cromatoforii au culoare brună. apoi nucleul şi citoplasmă se divid. Sexualitatea se cunoaşte la puţine specii şi este reprezentată cel mai adesea prin igogamie. În urma diviziunilor repetate. nl – umede. numită rafa. Peretele celular este reprezentat de o tecă de natură proteică şi mineralizată cu SiO2. iar în stadiul Fig. Se întâlnesc şi specii mixo sau chiar heterotrofe. pe soluri. La altele învelişul extern este celulozic şi se numeşte lorică. Îmnulţire. La Dinobryon celula fiică se fixează cu polul bazal la deschiderea loricii mame. după care îşi reface cele două valve. celula fără flageli şi o mare diversitate în înmulţirea sexuată. Crizofitele au rol important în viaţa ecosistemelor acvatice. formată din două părţi: hipoteca (mai mică) şi epiteca (mai mare). Răspândire. Unele specii prezintă un înveliş extern. o parte din indivizi au dimensiuni mai mici şi pentru a se ajunge la dimensiunile normale.. filogenie. 106 . privită lateral. Speciile monadoide se divid longitudinal. mod de viaţa şi importanţă. Organizarea celulei (Fig.155). B – privită din Răspândire. ziduri şi stânci hipoteca. recunoaşterea precisă a gradului de poluare. una din celule părăsind lorica. Speciile cu alte tipuri de tal se înmulţesc prin zoospori. n – nodul central . format din scvame mineralizate cu Si02 sau CaCO3. iar după tipul de simetrie . Diatomeele sunt larg faţă. Fiecare tecă sau valvă are o formă variată la diverse specii (circulară. Celulele fiice preiau tecile celulei mame. fiind preponderent autotrofe.

răspândite în mediul acvatic. lamelare. adaptare ce le permite să vegeteze la adâncimi variabile.Origine. Vaucheria sessilis: A – tal. Celula este uninucleiată cu cariochineză tipică. Ciclul este haplofazic. rar macroscopice. Ordinul Vaucheriales grupează specii sifonale. La speciile dulcicole. ÎNCRENGĂTURA PHAEOPHYTA (ALGE BRUNE) Algele brune sunt cormofite pluricelulare. Ordinul Vaucheriales. având apogeul în Cretacic şi terţiar. diferenţiindu-se în două zone: cortexul periferic şi corpul central sau medula. Xantofitele sunt grupate în clasa Xanthophyceae. fiecare zoospor fiind biflagelat.reproducere. însă sunt mai evoluate prin talul sifonal şi au convergenţă cu clorofitele. De asemenea. Înmulţire. iar ca pigmenţi asimilatori: fucoxantina (de culoare brună). cu urme probabile din Cambrian şi Carbonifer. în general dulcicole care se înmulţesc asexuat prin sinzoospori. manita. macrofite. şi anume: laminaria. Trăiesc în mările şi oceanele reci.157). conţin iod. Flagelul anterozoidului de la Centricae sugerează descendenţa dintr-un strămoş crisofit heterocont. Xantofitele sunt răspândite pe tot globul şi în diferite biotopuri acvatice. Macrocystis ş. separat de restul talului printr-un perete despărţitor. iar amidonul lipseşte. Xantofitele s-au desprins de timpuriu de trunchiul cromofiţelor şi au evoluat paralel cu crizofitele. Vegetativ. Unele sunt edafice iar altele sunt aerofite. Clasificare. C . 157. când speciile marine au format considerabile depozite de diatomit. iar gametocistul mascul reprezintă partea distală a unui ram lateral. caracteristică este structura cu "piese în H". B – oogon rizoizi incolori (Pig. brom. ca de exemplu: Macrocystis măsoară 400 m.a. tubular. fixat de substrat cu Fig. cu tal de culoare verde. Oogoanele se dezvoltă ca evaginări saciforme ale filamentului. verde-gălbui. cu 6 ordine. iar numărul cromozomilor variază de la 8 la formele primitive până la 32 la formele evoluate. cauloid şi filoid. clorofila a şi c. săruri de potasiu şi substanţe pectice. se multiplică prin diviziune şi fragmentarea talului asexuat prin zoospori. putând atinge dimensiuni mari.cu pirenoizi pe faţa ventrală şi o singură vacuolă mare.. şi anteridie. cu o mare diversitate morfoanatomică. solitare . are unul sau mai mulţi cromatofori. Feofitele au cromatofori discoidali. Vaucheria are specii terestre şi acvatice. fiind mai superioare prin formele cu tal sifonal. ÎNCRENGĂTURA XANTHOPHYTA (HETEROKONTAE) Cuprinde forme unicelulare. Anterozoizii sunt heteroconţi. rar sunt dulcicole. bandiform sau diferenţiat în rizoid. gametangii de sexe diferite se dezvoltă în imediata vecinătate. fucosanul. Prezenţa fucoxantinei şi relaţia acesteia cu xantofilele permit utilizarea de către feofite a radiaţiilor luminoase cu lungime scurtă de undă. Au evoluat paralel cu crizofiţele. Oricine.microscopice. pe lângă ceilalţi constituenţi. filamentoase. cît şi xantofilă. iar la formele filamentoase (Tribonema). iar sexuat prin izo sau oogamie. Răspândire mod de viaţă şi importanţă. cu tal sifonai. filogenie. de culoare verde. Organizare. picături de ulei. Talul îmbracă o mare diversitate de forme: filamentos ramificat.sinzoospor Botrydium are tal vezioulos şi creşte în populaţii compacte pe soluri inundabile. Produsul de asimilaţie este diferit. reprezintă un grup de xantofite evoluate nu numai prin tipul de tal ci şi prin oogamie. 107 . La formele pluricelulare peretele pecto-celulozic este mineralizat cu SiO2 CaCO3. pe sol şi în aer Xantofitele au aparat flagelar heterocont şi pigmenţi asimilatori formaţi din clorofila a şi e. Celula. La unele alge brune talul are o structură anatomică complexă. caractere prin care se aseamănă cu Fucus. xantofile. filogenie. Diatomeele sunt foarte vechi. aşa ca la Laminaria.

Uneori cele două generaţii sunt egale (izomorfe: la Dictyota) sau gametofitul este mult mai redus faţă de sporofit (la Laminaria). având tal heterotrih până la cel 108 . Fucus vesiculosus. Clasificare. importanţă.Feofitele sunt marine. adaptară datorată faptului că talul adesea este distrus de gheţari şi animale. Din loc în loc. numite aerocişti. iod. rar dulcicole Vegetează exuberant în zonele reci şi temperate.158). devin pelagice şi răspândite de curenţii marini în mările calde. Înmulţire. mod de reproducere şi ciclul de dezvoltare. cilindric. Algele brune au o mare capacitate de regenerare. fluitans care vegetează pe ţărmul american al Oceanului Atlantic. Situaţia nu este identică întrucât la Fucus. dar nu lipsesc nici din mările şi oceanele cu apă calda. alcătuind "Marea Sargaselor". Reproducerea sexuată poate fi o izo. 3B.acumulându-se în cantităţi mari în zonele liniştite.3C – formarea oosferelor. ca furaj şi îngrăşăminte. cu rol în conducerea substanţelor nutritive. La Fucus ciclul este diplofazic. primare şi secundare. gametociştii formandu-se în conceptacule.Cortexul este alcătuit din celule izodiametrice. dar fără a atinge treapta de organizare a ţesuturilor conducătoare propriu-zise.Clasa Phaeophyceae care cuprinde cel mai mare număr de specii. numit meristoderm. Meristemele şi ţesuturile definitive.2D – formarea anteroiziilor. Sunt folosite în alimentaţie (Laminaria).2C. celulele medulei se îndepărtează. fia: sporofitul apare mai dezvoltat iar gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. 2A.conceptacole cu anteridii şi oogoane. deci cu rol în fotosinteză şi în susţinere. Cauloidul prezintă şi o creştere în grosime în urma activităţii unui meristem secundar. iar filoidul anual şi palmat-fidat. 5 – 6 – germinarea şi dezvoltarea zigotului. 2B. reproducere şi ciclu de dezvoltare. .3A. Cystoseira (Fig. Feofitele sunt autotrofe şi conţin acid algina. cauloidul este peren. 4 – zigot. acoperind zeci de Km2. brom etc. vitamine. anizo sau o oogamie. Medula este alcătuită din celule alungite.158. În raport cu gradul de organizare al talului. feofitele sunt grupate în trei clase. 1. ciclul de dezvoltare: 1 – talcu conceptacole. alginaţi. Zoosporii şi gameţii au flageli. numai că numărul ţesuturilor diferenţiate funcţional este mic. Unele specii se înmulţesc vegetativ prin propagule. Răspândire mod de viaţă. iar oogoanele au cate 8 oosfere şi de aceia ciclul de la Fucus poate fi interpretat ca s-ar asemăna cu acela de la angiosperme. celulele haploide sunt libere şi funcţionează ca gameţi.cu peretele gros şi sunt bogate în cloroplaste. Între cauloid şi filoid se află un meristem intercalar care determină creşterea în lungime a cauloidului şi generarea în fiecare an a filoidului. La Laminaria hyperborea. mici. Sargassum natans şi S. Fig. determinând apariţia unor cavităţi pline cu aer. ca la Fucus. adică oosferele ar corespunde embriomar cu 8 energide. apropie algele brune de cormofite.

Cromatoforii. De asemenea. Talul poate fi filamentos. diferenţiat în rizoid.159. 9 – 10 – formarea carposporilor. Sphacelaria.saccharina şi pe Macrocystis pyrifera 3. 3 – carpogon. grupând feofitele cu talul diferenţiat în rizoid cauloid şi filoid. şi în violet sau oliv la cele dulcicole. modul de organizare a gameţilor şi zoosporilor sugerează descendenţa din unele crizofite. ulterior s-au specializat şi diferenţiat. ciclul de dezvoltare: 1 – fragment de tal. obişnuit. ).uneori gigantic şi gametofit microscopic. Fucus). cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen. Uneori peretele celular este mineralizat cu CaCO3. Produsul de asimilaţie este amidonul de floridee (rodamilon). Reproducerea fiind o oogamie. sunt coloraţi în roşu la formele marine. zoizii lipsesc. păstrându-se unele impresiuni încă din Silurian şi Devonian. L. cu sporofit bine dezvoltat. Algele brune reprezintă un grup străvechi. 109 . 2. cât şi în ape dulcicole. Fig. 7 – 8 – gonimoblaste cu carpospori. Din ordinul Laminariales amintim pe Laminaria hyperborea. Origine. cu două straturi de celule corticale şi unul median. Trăiesc în mări şi oceane. fiind de formă lamelară. lamelar sau diferenţiat în rizoid. cu mai multe linii evolutive. constituind un grup filetic închis. cauloid şi filoid.Clasa Fucophyceae (Cyclosporeae) . Ordinele Dictyosiphonales şi Laminariales sunt cele mai importante. care maschează clorofila a şi d. Batrachospernum monilifere. discoidală sau sferică. grupe. iar creşterea se realizează printr-o celulă iniţială monovalentă. ÎNCRENGĂTURA RHODOPHYTA (ALGE ROŞII) Algele roşii sunt preponderent pluricelulare şi numai puţine pot fi unicelulare sau cenobiale. Din această clasă amintim pe: Ectocarpus. Asteroxylon etc.cu structură polistihă şi înmulţire izo până la oogamie. filogenie. Formele cu sporofit dezvoltat (Laminaria. Organizare. iar zigotul generează un "embrion" ce va da naştere la sporofit.Clasa Laminariophyceae (Heteroregeneratae). cauloid şi filoid (Fucus. Natura pigmenţilor feoficeelor. Dictyota dichotoma are talul bandiform dihotomic ramificat. Cutleria şi Dictyota. Peretele celular este celulozo-pectic şi se gelifică la periferie. 4 – 6 – fecundaţia. Se deosebesc de feofite prin conţinutul ficobilinelor. iar reproducerea şi ciclul de dezvoltare sînt de tip particular. sugerează legături probabile cu primele plante cormofite (Rhynia. 2 – spermatociste. Cystoseira). Mitoza este de tip clasic.ază feofite cu tal bandiform.Celula este uni sau plurinucleată. dominând ficoeritrina. Feofitele. care cuprinde feofite cu ciclu heteromorf.

descoperirea unor genuri intermediare. În ciclul de dezvoltare alternează trei generaţii morfologice: un gametofit (n) şi doi sporofiţi (2n). TEST DE AUTOEVALUARE NR. II. reuneşte rodofitele cele mai evoluate. citoplasmă şi un înveliş numit periplast (Fig. situată la partea anterioară a corpului. Pe carposporofit se formează carposporii care prin germinare dau naştere unui tal diploid tetrasporofit pe care se formează meiosporii ce reiau ciclul. În citoplasmă se află cromatofori de forme şi dimensiuni variabile. numită ampulă sau rezervor. Nucleul este mare.Înmulţire. articulat. Fosile certe se cunosc din Ordovician. menţionăm: Batrachospermum. De aici. cu tal filamentos. din care cea anterioară este mai mare şi localizată în vecinătatea ampulei de unde pornesc flagelii şi este numită vacuolă pulsatilă cu funcţie de osmoreglare şi excreţie. Organizare. Zigotul.) Prin fecundarea oosferei din carpogon de către o spermatie. iar anumiţi produşi metabolici. adică gameţii fără cili: spermatia şi oosfera. Reproducerea este o trihogamie.microscopic. dependent de gametofit. le conferă rodofitelor importanţă economică. suferă diviziuni repetate (prima fiind reducţională). 2. eliptic sau sferic. agaroidul (de la Gelidium.159. Gelidium etc Origine. rotund. numită stigmă. Citoplasma are o structură complexă şi consistenţă vâscoasă. respectiv spermatogonii cu o spermatie nudă şi pe alte ramuri carpogoane (Fig. grupează alge roşii cu tal primitiv. de culoare roşie. lor evoluată ar putea sugera o legătură au unele cormofite. 1. Rodofitele se înmulţesc prin spori aconţi formaţi în monosporocişti. fiind în conexiune şi cu nucleul. Prezenţa ficocianinei. Corallina.Care sunt pigmenţii algelor roşii? 4. sunt cultivate şi utilizate în alimentaţie şi industrie.Clasa Floridophyceae. din zigot se formează un sporofit diploid . Ceramium. reproducere şi ciclu de dezvoltare. de pe care pornesc flagelii.ficobilinele fiind capabile să fixeze radiaţiile luminoase cu lungimi de undă scurte. apar gametocişti. ca: agarul.3. Genul Bangia are specii marine şi dulcicole. numite gonimoblaste. filogenie. în partea dilatată aflându-se oosfera iar în prelungirea numită trihogin un nucleu ce nu participă la copulare (Fig. La. Tot în partea apicală a celulei se găseşte blefaroplastul. aparţin la doua clase. Ceramium) şi o serie de vitamine. se diferenţiază câte unul în sparmatocist şi respectiv carpogon. deci ciclul este trigenetic haplo-diplofazic. 1. ÎNCRENGĂTURA EUGLENOPHYTA Grupează plante unicelulare. Clasificare.Clasa Bangiophyceae. Majoritatea rodofitelor sunt autotrofe. dă naştere la filamente pluricelulare ramificate. Algele roşii sunt considerate ca o linie evolutivă închisă.Prezentaţi ciclul de dezvoltare al algelor roşii. Polysiphonia). Vegetează. permiţând modificarea formei. mod de viaţă şi importanţă.Ce alge brune cunoaşteţi şi care sunt pigmenţii asimilatori? 3. se formează zigotul.numit endozom. ale căror celule terminale devin carposporangi în care se formează câte un carpospor haploid ce regenerează un nou gametofit. în special. numit carposporofit. sugerează înrudirea algelor roşii cu cele albastre.care ies dintr-o adâncitură. la noduri cu verticile de ramuri.cu toate că înmulţirea. rezultat în urma fecundaţiei. cu tal foliaceu. Carpogonul are aspectul unei butelii. iar unele specii ale genului Porphyra. Alga este haplobiontă. iar spre partea anterioară se găseşte o formaţiune granulară. cu un nucleol . a gametociştilor şi ciclul de dezvoltare. În ea se găsesc vacuole. pe substrat calcaros şi la adâncimi mari.l60). cu unul sau doi flageli.159).Ce grupe mari de alge cunoaşteţi în funcţie de pigmenţii asimilatori şi care este produsul de asimilaţie? 2. Algele roşii după gradul de diferenţiere al talului. 110 . Răspândire. La Batrachospermum moniliforme abundentă în apele de munte. tipul fundamental (Ceramium. Celula are un nucleu individualizat. La unele specii membrana celulară sau periplastul este subţire şi elastic.

st – sigma. clopot. Euglena viridis : n – nucleu. din ele derivând toate celelalte grupe de plante verzi. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili. filogenie.Algele verzi au zoosporii şi gameţii prevăzuţi cu doi sau patru flageli. Fig. Încrengătura Chlorophyta este împărţită în trei clase Chlorophyceae. Volvex aureux. însă puţin diferenţiat în comparaţie cu cel al cormofitelor. dict – dictiozomi. adică ambele sexe ale cu colonii fiice.161. Organizare. Algele verzi pot fi: unicelulare izolate sau în colonii. numită zoosporocist. Prin caracterele de organizare şi structură celulară. pe solurile umede sau pealte substraturi (scoarţaarborilor. panglică. Se înrudesc cu mai multe grupe de flagelate. În procesul de asimilaţie. cu numeroşi reprezentaţi în mediul acvatic. cit – citoplasmă. Euglena viridis este o specie frecventă prin lacuri şi bălţi. şi heterotalic. evoluând paralel cu protocariotele. care se pot forma în oricare celulă a talului sau într-o celulă specializată. Clasificare.160. prin produsul de asimilaţie (amidon). euglenele trec la o viaţă latentă. Înmulţirea. stigmă. pirenoizi etc. chl – cromatofor. rar heterotrofe sau mixotrofe. iar la unele alge se cunoaşte şi înmulţirea prin conjugare (Spirogyra). haplodiplobiontă şi diplobiontă. ch – cromozomi. argument în acest sens fiind prezenţa clorofilei a şi b. Coniugatophyceae 111 Fig.). clorofitele sintetizează amidonul adevărat. După durata celor două faze (generaţii). p. uneori mai mulţi. Se înmulţesc prin diviziunea directă a celulei. într-un plan longitudinal.Algele verzi sunt reprezentate printr-o grupare polimorfă. Euglenofitele au pigmenţi clorofilieni (clorofila a. prin închistare. impregnat cu substanţe pectice şi amiloide. Aparatul vegetativ este foarte variat. anizogamie şi oogamie. Nutriţia. gameţilor se formează pe acelaşi tip de tal. asexuată şi sexuată. vp – vacuolă pulsatilă. bl – blefaroplast. ziduri). un nucleu (la unele mai mulţi). de culoare verde şi conţin clorofilă a şi b. Produsul de asimilaţie este paramilonul si picături de ulei. Peretele celular cel mai adesea este celulozic. La unele specii se întâlneşte şi o înmulţire sexuata izogamă.cp – paramilum. În celulă se află citoplasmă. ÎNCRENGĂTURA CHLOROPHYTA (ALGE VERZI) . stea etc. Origine. Clorofitele se înmulţesc pe cale vegetativă. Euglenofitele îşi au originea în protofite. În ciclul de dezvoltare există o alternanţă de faze: una producătoare de gameţi gametofitul şi alta pe care se formează zoosporii sporofitul. Înmulţire. vacuole. colonie matură Gametofitul poate fi homotalic. algele verzi sunt considerate ca un nod principal în evoluţie. phot – fotoreceptor. flagelaţi sau prin aplanospori (imobili). pluricelulare filamentoase (simple sau ramificate) şi lamelare. În condiţii nefavorabile. Prezenţa nucleului individualizat le situează pe o treaptă superioară de evoluţie. Înmulţirea sexuată se poate realiza prin izogamie. cit şi cu algele verzi. b şi carotenoizi) şi sunt autotrofe. cu cromatofori de formă variată (disc. se disting trei tipuri principale de alternanţă: haplobiontă. Vegetativ se înmulţesc prin diviziunea celulei sau la cele pluricelulare prin fragmentarea talului. cs – cuticulă striată. cromatofori.

Un gamet mascul ajunge în oogon şi fecundează oosfera. Oogamia la Coleochaete pulvinata prezintă unele particularităţi.162.162). unde participă la formarea planctonului. după unii autori. formând un înveliş protector. grupează alge verzi unicelulare solitare. anteridii şi oogoane. adeseori reunite în perniţe mici. rar poate fi şi oogamie. tetraflagelaţi.cu unele specii cultivate pentru obţinerea de substanţe proteice). În apele salmastre se întâlnesc speciile genului Ulva. cât şi alge pluricelulare. 4 sau mai mulţi flageli. scoarţa arborilor. răspândite în ape dulci.Clasa Chlorophyceae. Înmulţirea volvocalelor se face asexuat prin zoospori (Chlamydomonas) sau prin gonidii la Volvox şi sexuat prin izo sau heterogamie. Trăiesc în ape dulci (Chlorella. Coloniile de Volvox aureus (Fig. Zoosporii şi gameţii au 2. mări şi ape dulci.ca de exemplu Pleurococcus vulgaris (verzeala zidurilor).163.alcătuite dintr-un număr mare de indivizi înglobaţi într-o masă gelatinoasă. Coleochaete pulvinata: 1 – 2 – porţiune de tal cu 1.Cei de la polul anterior sunt specializaţi pentru nutriţie şi mişcare. 1. răspândite în oceane. Ulothrix zonata (Fig. reuneşte alge cu tal filamentos şi lamelar. legaţi între ei prin plasmodesme. având flageli egali. 2' – gamet. cuprinde 6 ordine. iar celulele au nişte prelungiri subţiri. cu zoospori.163). cuprinde alge unicelulare izolate sau în colonii. fără flageli. un cromatofor în formă de clopot sau cupă. sunt sferice. latissima. Ordinul Ulotrichales. Unele specii se înmulţesc prin diviziune. care constau în faptul că oogonul are o formă deosebită. disciforme. ca nişte peri. fecundaţie. care rămâne în oogon şi se înconjoară cu nişte filamente pluricelulare dezvoltate de celulele vegetative învecinate. mobile (Chlamydomonas) sau cenobiale (Volox). În apele dulci se întâlneşte alga Coleochaete pulvinata (Fig. Această clasă. Ulothrix zonata: Fig. prevăzut cu un pirenoid şi vacuole. Înmulţirea asexuată are loc prin zoospori piriformi. care se înmulţesc prin zoospori şi sexuat prin izo sau heterogamie. este o algă frecventă în apele dulci.3' – copularea gameţilor. Celula are în citoplasmă un nucleu. grupează algele verzi propriu-zise. cu talul alcătuit din filamente ramificate. 4 – zigot. 6 – zoospor. 4 – oogon dupa 2 – gametangiu. pe care se află pirenoizi. Ordinul Volvocales. neramificat şi fixată de suport printr-o celulă rizoidală.1'– zoosporange. Fig. Înmulţirea sexuată este o izogamie. 3 – anterozoizi. iar asexuat prin zoospori biflagelaţi sau aplanospori. Unele sunt mobile. 112 . prelungindu-se cu o parte subţire şi în el se află o oosferă voluminoasă. pe sol umed. lăsând impresia unui archegon. 5 – oospor eliberând celulele mame ale 3. rezultând zigotul. din care în Marea Neagră trăiesc Ulva lactuca şi U. zoosporilor. Ordinul Chlorococcales (Protococcales). cu talul pluricelular filamentos. solitare sau în colonii.161). unicelulare.şi Charophyceae. Fiecare celulă a talului are un cromatofor lamelar. pe ziduri. din care amintim doar 5. De pe tal se ridică filamente scurte ramificate pe care se formează gametociştii masculi şi oogoane.

numite filoide. Talul filamentos este ramificat sau nu şi se prinde de substrat prin rizoizi. Genul Cladophora cuprinde numeroase specii. Fig. talul sifonal. având celula mare şi cu mulţi nuclei (celoblaste). verzi. în anumite stadii de dezvoltare. Caulerpa polifera – tal . mai întâlneşte Enteromorpha cu talul tabular.La unii reprezentanţi. târâtor numit cauloid.166. Celulele talului sunt alungite.164. Această alcătuire a dus la părerea că există o legătură cu cormofitele inferioare. conţine un singur nucleu. prezentând uneori porţiuni diferenţiate. Spirogyra: 1 – celulă mărită.Pe cauloid se dezvoltă nişte porţiuni lăţite . În celule se află unul sau mai mulţi nuclei şi cromatofori în formă de reţea. grupează alge verzi cu tal unicelular. Alga trăieşte 113 Fig. Cloroplastele sunt numeroase şi mici. Ordinul Cladophorales (Siphonocladales). c – cornulă. răspândite cel mai adesea în ape dulci. Talul este ramificat şi fixat de substrat. e – celule corticate.cr – cromatofor. 2 – ramură cu anteridii (a) şi oogoane (o) în formare. z – zgot. fixat de substrat prin rizoizi ramificaţi. numite lâna broaştei. grupează alge filamentoase.Fig. fiecare cu mai mulţi nuclei iar talul are o creştere terminală şi ramificarea se face lateral. Caulerpa prolifera (Fig. 3 – axă secundară mărită cu anteridie (a) şi oogon (o). n – nucleu.165.164) are talul alcătuit dintr-un ax cilindric. Chara fragilis: 1 – porţiune de tal. f – foliole. simplu sau ramificat.Din acest ordin în lacurile sărate şi în Marea Neagră se. 2 – conjugarea. care amintesc organele cormofitelor. Ordinul Siphonales (Bryopsidales).

cit şi algele din ord.Cum se înmulţesc clorofitele? 3. cu talul alcătuit din filamente libere. care formează coronula. volvocalele sunt cele mai primitive alge verzi. pluricelular. bălţi. 1. cu organizare complexă. Speciile acestui gen trăiesc în ape dulci şi se înmulţesc vegetativ prin fragmentarea talului. Genul Spirogyra (mătasea broaştei). 114 . Chlorococcales. filogenie. cu talul pluricelular. formată din noduri şi internoduri. brune. reuneşte alge verzi uni sau pluricelulare. Conţinutul uneia trece în cealaltă. Această alcătuire sugerează o asemănare cu arhegonul muşchilor şi ferigilor. Algele verzi îşi au originea în euglenofitele autotrofe. TEST DE AUTOEVALUARE NR II. iar aparatul vegetativ este alcătuit dintr-o axă verticală. 2. au apărut probabil în Cambrian şi Silurian primele cormofite: (Psilophytinae).Ce fel de support vegetative au algele verzi? 2. Zigotul. iar sexuat prin conjugare (Fig. în sensul formării talului filamentos.nu au dat naştere la nici un alt grup de plante.emit câte o prelungire una spre alta. evidenţiind un înalt grad de evoluţie. cuprinde un număr mare de specii. iar unele Ulotrichales sunt considerate că ar sta la originea muşchilor şi ferigilor. Evoluţia spre cormofite a presupus trecerea gradată de la talul primitiv spre talul evoluat al formelor terestre. Sub fiecare oogon se găseşte câte o anteridie sferică. Din ele ar fi derivat algele din ord. acoperit de doua valve. Clasa Conjugatophyceae. Anteridiile şi oogoanele se formează pe ramurile scurte.166). Dintre conjugatele unicelulare care trăiesc în apele dulci.în mările calde.Origine. Ulotrichales.dispuşi spiralat. astfel format. acoperite de 5 celule alungite şi răsucite în spirală. dar fără a avea legături de filiaţie. locul prin care pătrund anterozoizi. cu cromatofori sub formă de panglică. În Marea Mediterană o largă răspândire are şi alga Acetabularia mediterranea. Charoficeele deşi au atins un grad de organizare superior. reuneşte alge verzi haplobionte. 3.4. ovoide.l66). La fiecare nod se: dezvoltă câte un verticil de ramuri scurte (Fig. se înconjoară cu un înveliş gros şi se numeşte zigospor. nefixate de substrat. continuându-se cu alte celule scurte. Origine. Se înmulţeşte sexuat prin oogamie. talul poate atinge 50 cm şi se aseamănă cu Equisetum (coada calului). curgătoare. având corpul. Conjugarea constă în faptul că două celule a două filamente apropiate.Daţi exemple de alge verzi. care trăieşte în ape stătătoare. Oogoanele sunt mari. diviziunea celulei. 165). După unii autori. care cade pe fundul apei şi iernează. 4. La germinarea zigosporului are loc reducerea cromatică iar planta formată este haploidă. fiind răspândită în Marea Mediterană şi în sudul Mării Negre. Flagelii lipsesc în toate stadiile. Chara fragilis (Fig. Ulotrichales este socotit ca nod de evoluţie pentru celelalte alge verzi. dar de sexe diferite. filogenie şi importanţă sub aspect evolutiv. fuzionând (cistogamie). înmulţirea sexuată este o conjugare. adaptate la mediul aerian şi fără flageli în stadiile adulte. Prin dezvoltarea sporofitului. de culoare roşie-portocalie cu pereţii formaţi din 8 celule în formă de scut şi conţine anterozoizi ciliaţi. constituind un ram de evoluţie închis.Clasa Charophyceae. Taiul la Chara fragilis are celulele impregnate cu CaC03 şi este fixat de substrat prin rizoizi. în special chlamidomonadaceele. Talul se fixează de substrat prin celule rizoidale. amintim genurile Closterium şi Cosmarium. Nodurile sunt alcătuite din celule scurte iar internodurile din celule alungite.

au fost incluşi în acest subregn prin faptul că în constituţia lor intră şi ciuperci. 3 – Trichia 4 – mixamoezigoţi. În ciclul de dezvoltare se succed doua faze: una gametofitică. simbionte. sporifere. brun etc. 8 . în interior cu numeroşi mixospori şi elatere. c – spori. formată din mixamoebozigoţi. cu structură granulară. adică plasmodiul se înveleşte cu o membrană groasă. Totalitatea elaterelor este numită capiliţiu.cu talul de tip plasmodiu.SUBREGNUL MYCOBIONTA Cuprinde plante foarte diferite din punct de vedere al modului de organizare. Mixomicetele sunt răspândite prin locuri umede. heterotrofe saprofite. alb. La maturitate se transformă în corpuri sporifere sau sporocarpii. de culoare negricioasă.). iar alţii le consideră ea pe un grup de: ciuperci primitive. Plasmodiul provine din fuziunea celulelor la care au dispărut pereţii transversali. Cu toate că lichenii sunt plante autotrofe. fiind plasate după bacterii şi algele albastre. ÎNCRENGĂTURA MYXOPRYTA (MIXOMICETE) Mixomicetele sunt plante. cu nucleu diploid (mixamoebozigoţi). în ea fiind înglobaţi nucleii. care fiind higroscopice au rol în împrăştierea sporilor (Fig. Mycophyta şi Lichenophyta. pe substrat organic în descompunere. plasmodiu şi sporocarpii. Prin caracterele lor morfologice distinctive. 7 – corpuri sporifere. Arcyria feruginea (sporangi deschişi). Răspândire. Ca structură. diferit colorat (roşu. numită peridie. 1 – Lycogala epidendrum (sporangi). Plasmodiul este alcătuit din citoplasmă. în care se găsesc numeroşi nuclei. 5-6 – plasmodiu. având plasmodiul de culoare galben-portocalie iar 115 . Pe trunchiuri putrede trăieşte Stemonitis fusca. dar cu un caracter comun nutriţie heterotrofă. Deci subregnul Mycobionta cuprinde: încrengăturile Myxophyta.167. 2 – mixomanadă. Mixomicetele sunt plante haplo-diplobionte. al planului de structură şi ca modalităţi de înmulţire. varia: a – sporangi. galben. Arcyria feruginea are sporangii pedunculaţi şi roşcaţi. cu un plasmodiu de culoare galbenă şi sporocarpiile galben-brune. în păduri. 3 – mixamoebe. Trichia varia vegetează pe lemne putrede şi frunte căzuta. Ciclul de dezvoltare la mixomicete: 1 – Fig. Lycogala epiderum (Fig. Acestea se comportă ca gameţi şi prin copulare formează zigoţi. care prin diviziunea nucleului. hialină la exterior şi endoplasma. începând cu mixosporii continuând cu mixomonadele şi mixamoebele şi cea sporofitcă. Organizare. cu plasmodiu de culoare brună şi are sporangi da circa 1 cm. citoplasmă se diferenţiază în două zone: ectoplasma. prin modul de viaţă şi ciclul de dezvoltare.168). rezultând mixamoebe.168. are plasmodiu roşiatic şi sporangii sesili bruni. mixomicetele sunt plasate pe diferite trepte ale evoluţiei regnului vegetal. Uneori sunt considerate ca un grup de plante mai puţin evoluate. înmulţire şi ciclul vital. care ulterior îşi resorb flagelul. 2 mixospor. Fig. reface plasmodiul plurinucleat.167).Stemonitis fusacorpuri b – elateră. Pe tulpini lemnoase putrede se întâlneşte Fuligo septica (floare tăbăcarilor). Prin germinare mixosporii dau naştere la zoospori flagelaţi numiţi mixoflageli sau mixomonade.

numărând peste l00. fitogenie. cu unele bacterii sau insecte. Înmulţirea asexuată are loc prin spori mobili (flagelaţi) sau imobili (aplanospori). cât şi unele caractere ce le apropie de animale (mixamoebele. Endospori se formează în organe sporogene. celuloză. unicelulare. atunci când atacă mai multe specii de plante. extrem de variat.distingem: exospori şi endospori.cum sunt: teliosporii (chlamidosporii la Ustilaginales) si 116 . pot fi unicelulare. numite plectenchimuri care când sunt moi poartă numele de strome. prin îngrămădirea lor. rar la cel acvatic Morfologie. asexuat şi sexuat. este denumit miceliu secundar. Hifele miceliene. lipsite de clorofilă. Când în citoplasmă se află mai mulţi nuclei. Culoarea miceliului poate fi: albă. Citoplasmă apare alcătuită din două straturi: hialoplasma şi citoplasmă granulară (spre interior). iar clacă îşi dezvoltă anumite stadii pe plante diferite sunt heteroice. Miceliul format din hife cu câte un nucleu este numit miceliu primar. Basidiomycetae).a). înrudindu-se prin prezenţa sporocarpiilor şi a pigmenţilor. celula poate fi lipsită de membrană şi este numită gimnoplast sau prezintă membrană (dermatoplast). formează bazidiosporii. ramificat. la bazidiomicete. numite conidiofori. La ciupercile inferioare. apropiat de ciuperci (Archimycetes). În funcţie de gradul de parazitism sau saprofitism. În cazul ciupercilor superioare (Ascomycetae. Se mai întâlnesc şi spori de rezistenţă. Se mai întâlnesc condriosomi. neagră etc. neseptat şi plurinucleat. lipide ş. FUNGI) Cuprinde un grup foarte mare de plante. pe anumite organe numite bazidii se. cenuşie. din care unele parazite. Structura. Ciupercile parazite atacă plantele cât şi animalele. altele sunt saprofite pe resturi organice. Unele ciuperci trăiesc în simbioză cu algele (lichenii). doi sau mai mulţi nuclei.prin pierderea flagelilor şi o adaptare la viaţa saprofitică. la majoritatea ciupercilor este de natură pectică şi se mai adaugă: cihitină. Exospori sau conidiile se formează la extremitatea unor hife. fie numai într-un anumit stadiu sau pe tot parcursul vieţii. unicelular. adaptate la mediul terestru. La ciupercile puţin mai evoluate (Phycomycetae). nucleoul şi un număr mic de cromozomi. Produsul de rezervă este glicogenul. Conidiile. Dacă ciupercile îşi desfăşoară întreg ciclul de dezvoltare pe o singură plantă gazda se numesc autoice. vacuole şi unele substanţe de rezervă (glicogen. Poziţia filogenetică încă nu este pe deplin clarificată însă se admite că mixomicetele îşi au originea în flagelatele primitive. pot constitui. adică un miceliu tubular. hemiceluloză etc. iar cele tari de scleroţi. Înmulţirea. deci heterotrofe :saprofite sau parazite. producând boli numite micoze. Ciupercile se pot dezvolta pe substrat şi se numesc ectoparazite sau în interiorul substratului şi sunt endoparazite. Mulţi filogenişti le consideră ca un grup străvechi de plante. care se formează în sporociste sau sporangiospori. Origine. Controversa generează şi faptul că mixomicetele au unele caractere de plante (plasmodiul. În citoplasmă se află unul. iar fiecare celulă are citoplasmă.mixosporii). Înmulţirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu. Nutriţia ciupercilor. formaţi în asce (la Ascomycetae) şi sporii mucoraceelor. Sunt plante heterotrofe.La majoritatea ciupercilor talul este un miceliu alcătuit din celule numite hife. când atacă o singură gazdă sau polifage. Ciupercile pot fi monofage. iar cel cu doi nuclei (dicariotic).000de specii. prin înmugurirea celulei (blastospori) şi prin scleroţi.care au membrană. Ciupercile se înmulţesc vegetativ.Talul ciupercilor poate fi unicelular sau pluricelular. Tot exogen. în organele sporifere sau la suprafaţă. Peretele celular. După modul de formare. din care au evoluat regresiv . bi sau pluricelulare şi sunt caracteristice ascomicetelor. ţesuturi false. mixomonadele). aşa cum ar fi: ascosporii. corpul vegetativ se numeşte plasmodiu. corpul este alcătuit dintr-un miceliu format din hife septate. Peretele celular este dublat la interior de membrana citoplasmatică.Mucilago spongiosa (scuipatul cucului) are plasmodiul de culoare albă. ÎNCRENGĂTURA MICOPHYTA (CIUPERCI. brună. corpul vegetativ este un sifonoplast. ciupercile pot fi obligat sau facultativ parazite sau saprofite. unul sau mai mulţi nudei.

tipul de înmulţire. plasmogamia fiind urmată şi de cariogamie.miceliu cu sporangi tineri. rezultând un zigot diploid care dă naştere bazidei. ciupercile se împart în 5 clase: Archimycetae. alcătuite prin împletirea hifelor. 2sporange de diseminare matur. aflate la capetele celor două hife miceliene. aparatul vegetativ transformându-se în totalitate în corp sporifer. Ciupercile din această clasă sunt saprofite. iar Synehytrium endobioticum produce râia neagră a cartofului. organele sexuale formându-se pe taluri diferite. prin pseudopode. Archmicetele sunt ciuperci haplobionte. gametangiogamie şi somatogamie. Cariogamia încheie procesul fecundaţiei şi face trecerea la faza diploidă.4. Mucor mucedo 1. Ascomycetae. . Phytophtora fagi: 1 – conidiofor cu conidie. ascele şi bazidiile sunt protejate în corpuri sporifere. dicariofaza sau faza binucleiata. După criterii filogenetice. Cuprinde ciuperci cu miceliul de tip sifonoplast. 7 . c – sporangiofor. adică alcătuit din hife acelulare care conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. iar meioza asigură revenirea la haplofază. Archmicetele sunt endoparazite pe plante şi se înmulţesc asexuat prin zoospori flagelaţi. Somatogamia este specifică bazidiomicetelor şi constă în copularea a două celule somatice. emiţând 117 Fig.germinarea zigosoporului cu formarea sporangelui de germinare. Sexuat se înmulţesc prin izogameţi. CLASA ARCHIMYCETAE Grupează cele mai primitive ciuperci. Gametangiogamia uneori este de tipul izogametangiogamiei iar la alte ciuperci de tipul heterogametangiogamiei. Clasificare.5 – gametangiogamia. 2 – zoospori emit tuburi germinative infectatate. rezultând oul sau zigotul şi este specifică ciupercilor inferioare. în general. heterotalice. Rhizophydium pollinis parazitează grăunciorii de polen de la brad şi molid. Phycomyeetae. Gametogamia are loc prin unirea gameţilor eliberaţi din organele sexuale. fiind numită şi cistogamie. cu rizoizi ca organe de fixare sau parazite. La ciupercile inferioare fecundaţia se petrece într-un timp relativ scurt. căzuţi în apă.teleutosporii (la Uredinales). Înmulţirea sexuată poate fi: gametogamie. sunt homotalice iar cele superioare . structura talului. Ciupercile inferioare. Gametangiogamia se întâlneşte la majoritatea ciupercilor şi constă din contopirea conţinutului organelor sexuale. 6 – zigospor matur.170. Basidiomycetae şi Deuteromycetae. 3. cu proprietatea de a se mişca amoeboid. Deseori. în timp ce la cele superioare între plasmogamie şi cariogamie se interpune. având corpul vegetativ un gimnoplast sau un plasmodiu. CLASA PHYCOMYCETAE Fig.169.

cu câte o conidie de forma unei lămâi. De pe miceliu apar ramuri verticilate. în majoritate obligat parazite. pe conidiofori simpli sau ramificaţi şi au formă specifică. prezintă unele afinităţi cu ascomicetele. cu celulele aşezate cap la cap. rar parazite pe om şi animale înmulţindu-se asexuat. Ficomicetele sunt împărţite în două ordine: Oomycetales şi Zygomycetales. rar saprofite. În cazul când apare miceliul secundar. fixându-se cu ajutorul rizoizilor (Fig. răspândite în mediul aerian. germinează direct. formaţi la capătul conidioforilor (miceliu primar) sau prin picnospori. formaţi câte 4-8 sau mai mulţi într-o ască. de numita aşcogamie (Fig. ce formează pe substrat o pâslă. de sexe diferite. În general.a. Ordinul Oomycetales se caracterizează prin ciuperci în majoritate parazite. Sexuat ciuperca se înmulţeşte prin heterogametangiogamie (oogamie).de exemplu: Phytophtora infestans (mana cartofului). conţinutul unui gametangiu trece în celălalt.Prin germinare. Înmulţirea sexuată este o heterogametangiogamie specifică. nigricans). devenind gametocişti (gametangii). produce mucegaiul negru şi miceliul prezintă "stoloni" lungi. care reprezintă faza de lungă durată. având loc plasmogamia şi apoi cariogamia. provoacă mana plantulelor de foioase şi răşinoase.169). în special. în care se formează ascosporii. Se înmulţesc vegetativ prin porţiuni de hife. care se formează în interiorul unor cavităţi afundate în substrat. Familia Peronosporaceae reuneşte numeroase specii. Prin resorbţia membranei la locul de contact. numită impropriu şi oogamie. Fiecare celulă are un singur nucleu.). rezultă 118 .haustorii pentru extragerea hranei din planta gazdă. formând după germinare noi micelii. producând pagube însemnate la plante. CLASA ASCOMYCETAE Reuneşte ciuperci evoluate. Syncephalis etc. ciupercă saprofită cu un miceliu bogat. capabili de germinaţie. formând filamente de germinaţie care dau naştere la noi micelii. septat. separate de pereţi transversali şi numai rar talul este unicelular (la drojdii). care au ca organ caracteristic asca. ciclul biologicse desfăşoară astfel: prin germinarea ascosporilor. Sexuat se. scleroţi şi înmugurire (drojdiile). sporangiofori pe care se găsesc sporangi. în care iau naştere sporii imobili (aplanosporii). Corpul vegetativ este un miceliu. Phytophtora fagi (Fig. înmulţeşte prin izogametangiogamie . numite picnidii. Mucoraceae. cuprinde specii saprofite pe resturi de plante şi cadavre de animale mici acvatice. Miceliul se dezvoltă intracelular în ţesuturile plantei gazdă. Rhizopus stolonifer (R. Acestea se desprind şi în condiţii de umiditate. Familia Saprolegniaceae. din fam. În urma fecundaţiei rezultă un zigot sau oospor. lucru care explică de ce ficomicetele sunt haplobionte. care la germinare se divide reducţional. fie formează mai întâi zoospori biflagelaţi. Înmulţirea asexuată are loc spori exogeni (conidii. Unele genuri de zigomicete (Endomyces. nucleii diploizi suferă diviziunea reducţională şi se formează spori haploizi de sexe diferite. Se înmulţesc asexuat prin spori şi conidii. care se înmulţesc asexuat prin conidii şi sexuat prin heterogametangiogamie. oidii).adică două filamente de pe micelii diferite ca sex îşi apropie capetele. iar sexuat prin heterogametangiogamie. indicând legătura filogenetică dintre aceste două grupe. sunt rezultatul unui proces sexual urmat de o diviziune reducţională. pe care din loc în loc apar cîte 3-4 sporangii.Zoosporii sunt biflagelaţi (Saprolegnia). celulele sunt haploide binucleiate sau dicariote (Thaphrinales). prin aplanospori şi sexuat prin izogametangiogamie. organ de rezistenţă. Sporii au formă ovală sau sferică. Formele de rezistenţă întâlnite sunt stroma (împletiri de hife laxe) şi scleroţii (ţesătură deasă de hife). alcătuind hifele miceliului primar. Conidiile se formează. sunt hialini sau gălbui. Ordinul Zygomycetales reuneşte ciuperci saprofite. Cel mai important reprezentant din acest ordin este Mucor mucedo (mucegaiul alb). hrănindu-se prin intermediul haustorilor. din care se formează micelii heterotalice.care se separă de restul hifei printr-un perete transversal.l70). Plasmopara viticola (mana viţei de vie) ş. Ascosporii. Prin stomate ies conidiofori izolaţi. rezultând zigosporul cu foarte mulţi nuclei haploizi şi prin copulare devin diploiti.171).

în ciclul de dezvoltare al ascomicetelor au loc două faze distincte: haplofaza. ascogene. Ascogonul are forma unei butelii. într-un strat fertil sau himeniu. Se înmulţesc vegetativ prin înmugurire. Printre asce se află filamente sterile 3 – ascogon fecundat. având loc mai întâi plasmogamia. care au formă de cupă sau disc. adică ascosporii. numite parafize. Clasificare ascomicetelor. SUBCLASA GYMNOASCOMICETIDAE Cuprinde ciuperci la care ascele rămân la suprafaţa miceliului. dermatoplast sau cu miceliu primar rudimentar. 6 – 14 – formarea ascei După forma şi structura ascofructului. Torulopsis . cauzând pagube mari.Această celulă zigot. a 8 nuclei ce se înconjoară cu citoplasmă şi membrană.172) care sunt formaţiuni închise: iar ascele devin libere prin tr –trichogin. După cum ascele sunt sau nu protejate de miceliul primar. fiind larg deschise. închişi în ască. Torula. fără corpuri sporifere şi are două ordine. În ascogon se află mai mulţi nuclei cu rol de oosfere. iar nucleul suferă o diviziune reducţională (R) şi altele normale proces care va duce la formarea.000 specii. 4 . trăiesc saprofite în scurgerile de sevă ale arborilor. deosebim: cleistotecii cu ascospori.171. Ascomicetele numără peste 18. cu o porţiune umflată şi un gât numit trichogin. rupere pereşilor corpului de fructificaţie. iar nucleii sânt în perechi (dicarion). reprezentată prin miceliul primar şi diplofaza prin celula zigot între care se interpune dicariofaza (hifele ascogene). Remarcăm că. un corp de fructificaţie sau ascofruct.ascospori Fig. asexuat prin ascospori şi sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie.Pe unul din aceste miceilii. iar pe celălalt gametocistul femei sau ascogonul. În anteridiu (anteridie). de scurtă durată. Himeniul cu ascele sunt protejate de parafize. 2 – Ascelea majoritatea ciupercilor din ceastă clasă se grupează ascogamia.Unele din cele saprofite au importanţă industrială sau sunt comestibile. pluricelulare cu celule binucleiate şi reprezintă miceliul secundar de scurgă durată. (Fig.notată cu "C"). cu rol de gameţi masculi.cu talul unicelular. reuneşte ciuperci saprofite.Creşterea hifelor ascogene are loc prin celula terminală care duce la formarea ascelor.Ciclul de dezvoltare la (ascogena) ascomicete: 1 – micelii primare cu diplofaza (2n) haplofaza (n) ascogon (as) şi anteridiu (a).în majoritatea cazurilor. dintr-o celulă se formează gametocistul mascul sau anteridiu. rezultă mai mulţi nuclei. Din zigotul fecundat se formează hife ascogene.5 – formarea filamentelor formându-se. deci sunt descoperite. La maturitate anteridiul fecundează ascogonul. se transformă în ască. Ascospor + ->miceliu primar + -> anteridiu hife Ascospor . multe din ele fiind parazite pe plante şi animale. având forma de butelii iar eliberarea ascelor are loc printr-un orificiu (osteolă) şi apotecii. În această celulă are loc actul fecundării (cariogamia .ascogon dicariofaza (n+n) haplofaza C celula zigot — asca ----------ascospori + ---------. prin diviziunea nucleului.micelii primare heterotalice (+ şi -). Ordinul Protascales. peritecii. ascomicetele sunt grupate în 2 subclase.miceliu primar .Endomyces . 119 .

proces în care ascogonul se împleteşte cu anteridiul. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Saceharomyces ellipsoideus produce fermentaţia vinului. Ciupercile şi din acest ordin au ascele închise în cleistotecii. 2 – eliberarea ascosporilor. ciaviforme claviformina.7 – chlamidospor. prin conidii dispuse în şiraguri pe sterigmele unor conidiofori simpli. În unele cazuri pentru formarea ascei are loc copularea a două celule. Taphrina pruni (Fig. formată prin înmugurire. înmulţinduse. adică hipertrofierea fructelor. asce cu ascospori. Ascosporii sunt puşi în libertate prin dezagregarea ascofructului. Ordinul Plectascales. se înmulţesc prin conidii de tip Oidium.Sacoharomyces cerevisiae (drojdia de bere ). caracter după care sunt împărţite în ordine. care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi. copularea conidiilor. SUBCLASA CARPOASCOMYCETIDAE Grupează ascomicetele la care ascele sunt învelite în corpuri sporifere. Asexuat. Ciclul de dezvoltare la Taphrina pruni : l – Fig. Înmulţirea sexuată are loc prin ascogamie. 4 – ască. Hifele ciupercii se fragmentează în celule care constituie alte un chlamidospor binucleiat şi uninucleiat după cariogamie. descompune hexozele. dicariotic care germinând dă naştere la un miceliu dicariotic.Celulele miceliului sunt binucleiate. ramificat.175).175.2 – tal unicelular.173). Conidiile de sexe diferite copulează şi rezultă un zigot 5 – Saccharomyces ellipsoideus. cd – conidiofori. grupează ciupercile cu miceliul filamentos.Ascele acestor ciuperci sunt învelite în cleistotecii. Prin maturarea Fig. care prin germinare formează grupuri de conidii levuriforme. Are un tal unicelular care prin îmugurire poate forma colonii (Fig.5 – miceliu binucleiat. producând deformări ale organelor. apărând pe organul atacat sub formă de pulbere fină. Ordinul Taphrinales (Exoascales). măciucaţi sau ramificaţi (Fig. iar sexuat prin somatogamie. celulele drojdiei de bere se pot transforma partenogenetic în cîte o ască cu 4 ascospori. 3 – colonie -).147. Genurile Aspergilus (conidiofori simpli) şi Penicillium (conidiofori şi sterigme ramificate).Produc boli la plante numite "făinări".4 – 2 – Penicillium. iar Taphrina cerasi produce "mătura vrăjitoarei" la cireş. fiind ectoparazite . 3.173. cleistoteciile fiind prevăzute cu apendici sau fulcre. În condiţii nefavorabile. iar din P. având aspectul unor şiraguri de mărgele. 6 – c – conidii fructe atacate. Fig.Saccharomyces cerevisiae: 1 chlamidosporilor se formează ascele cu 8 ascospori ( 4 cu + şi 4 cu . produc mucegaiurile verzi pe diferite produse alimentare. Înmulţirea sexuata se face prin ascogamie. parazite intercelular. Majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt saprofite. Ordinul Perisporiales (Brysiphales). – Aspergillus. Taphrina epiphylla produce deformarea ramurilor şi maturi la anin. Din Penicillium chryspgenum se extrage penicilina.174) produce la prun boala numită hurlupi sau cocoşei. 120 . printr-un proces de fermentaţie alcoolică.

176). Grupează ciuperci parazite sau saprofite. de diferite forme (disc. Sphaerotheca mors-uvae produce făinarea agrişului (Ribes uvacrispa). căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului. asemănătoare unor broboane şi se dezvoltă pe ramuri în curs de uscare. Morchella esculenta (zbârciogul).Peziza coccinea care are apotecii mari. Pe ramurile în curs de uscare a unor specii lemnoase (fag). având stromele de culoare portocaliu-roşiatică.. fistulos. Ordinul Sphaeriales. Din familia Pezizaceae. Stratul himenial. de culoare roşie coral. T. în care la maturitate se formează picnidii cu picnospori.brumale etc. Phacidaceae. Din fam. cu aspect de urechiuşe. cu ascofructul comestibil. Helotiasceae. Tuberaestivum. alun. Microsphaera abbreviata produce făinarea la stejari. produce cancere pe ramurile şi tulpinile de Larix decidua (zadă). se dezvoltă în solul pădurilor de cvercinee. cu organul sporifer caracteristic. Uncinula aceris produce făinarea arţarilor. Din fam.simple sau ramificate (Fig.de tip periteciu.2 – ramură cu cancer. cleistoteciile având fulcrele ramificate. Nectria cinabarina se instalează pe ramurile debilitate de fag. galligena provoacă pe ramurile multor specii lemnoase (carpen. Verpa bohemica creşte în păduri de foioase şi are ascofructul neconcrescut pe margini cu stipesul. creşte în pădurile de conifere şi are asecofructul globulos cu suprafaţa cutată. f – apotecii. foarte comună pe frunzele acerineelor este Rhytisma acerium. în pădurile noastre se întâlneşte.1 – Morchella esculenta. care au drept organ sporifer bazidia pe care se formează bazidiosporii. cibarium. tei etc. fag. cireş etc.făinarea frasinilor şi a altor specii. farfurioară) şi de consistenţă tare sau cărnoasă. Ascocarpii sunt globuloşi. păr. la care ascele au formă de butelie. în care se află ascele.177). care susţine o căciulită de culoare brună. Hypoxilon varilosum are stromele brun-negricioase. primă vara. T. numite: trufe. N. Cuprinde ciuperci saprofite şi parazite. Fig. sunt mult apreciate pentru calităţile lor alimentare. Ordinul Pyrenomicetales. glădiţa. 3 – Gyromitra esculenta Dasyscypha willkommii (Fig. care au corpul de fructificaţie un apoteciu. din fam. de culoare brună şi pedicelul scurt. diferenţiat în picior de culoare albă. cupă. producând strome colorate în roşu.. Ordinul Tuberales. Grupează ciuperci saprofite şi micoritice ce. 121 . declanşează formarea inimii roşii sau a duramenului fals.176. Reuneşte ciuperci parazite pe plante. întîlneşte Diatrype stigma.172. CLASA BASlDIOMYCETAE În această clasă sunt grupate ciupercile cele mai evoluate. alcătuit din asce şi parafize. Dasyscypha willkommii: Fig. asemănători cu tuberculi de cartof. se. cu corpuri sporifere mari (Fig. Ordinul Discomycetales.177. bohemica. care formează strome brun-negricioase.) răni canceroase. Familia Helvellaceae are ca reprezentanţi ciuperci saprofite. Claviceps purpurea produce boala cunoscută sub numele de cornul secarei. Poate pătrunde prin răni în tulpinile de fag şi alături de alte ciuperci. Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi (împletituri de hife) şi asexuat prin conidii sau picnospori.1). iar Phyllactinia suffulta . cu strome negre şi tari. 2 – Verpa 1. Gyromitrat esculenta (zbirciog gras). prezentând numeroase alveole. Hypocreaceae face parte Polystigma rubrum care ataca frunzele de prun.

cîte o anză (cârlig) laterală. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un miceliu secundar.germinarea bazidiosporilor şi (1-6). haploide.În ciclul de dezvoltare au un miceliu primar de scurtă durată. După un timp. formarea bazidiei (7-8) şi a bazidiosporilor (9formarea miceliului primar. cu celule uninucleiate.179. Creşterea miceliului secundar în timpul fiecărei diviziuni. 9 – bazidie cu bazidiospori. Capetele a două micelii primare (hife).secreţie. care prin creştere da naştere miceliului secundar. Bazidiile se pot forma direct pe micelii. unul la bază şi al patrulea pătrunde în anză (Fig. Anza se delimitează şi ea printr-un alt perete. 8 – miceliu diocariotic. în ultima celulă a miceliului secundar are loc şi cariogamia (C). numite regiuni himeniale protejate da un corp de fructificaţie cunoscut sub numele de bazidiofruct. în urma unor modificări citologice. ia naştere. dicariotic. Ciupercile: acestei clase pot fi: saprofite în sol. care vor pătrunde în cele patru evaginaţii ale bazidei încât se formează 4 bazidiosporii de sexe diferite. dicariotic. După forma bazidiei această clasă este împărţită în două subclase. asemănător hifelor ascogene. de scurtă durată. care nu este altceva decât un miceliu secundar specializat. un miceliu secundar de lungă durată şi un miceliu terţiar. fie în anumite zone fertile. caz în care se numesc holobazidii sau septete.178. 122 . iau naştere miceliile terţiare cu celule specializate pentru anumite funcţii: transport. cu un singur nucleu este separată de. protecţie etc. de lungă durată. Baziddile pot fi întregi. rezultând 2-4 nuclei haploizi. Prin germinarea bazidiosporilor de sexe diferite (Fig. Creşterea miceliului secundar la bazidiomicete 1. formate din împletirea hifelor miceliene secundare. Mai târziu.Fig. nucleul din anză ajunge în celula bazală. celule terminale. urmată de alta normală. 3 – coptlarea a două 10). Cei doi nuclei din celuă se divid simultan.luând naştere un nucleu diploid sau zigotul. În celulele terminale ale hifelor dicariotice are loc cariogamia şi procesul sexual se incheie. În bazidiofructe. rezultând o celulă dicariotică.bazidiospori. prin apropierea acesteia şi dizolvarea membranelor separatoare. Celula zigot devine bazidie în urma unei diviziuni reducţionale (R).178). depozitare. iar partea bazală. pe substanţe organice în descompunere şi parazite pe plante şi animale. se apropie şi are loc plasmogamia (P). nucleii fiind separaţi prin pereţi despărţitori.179). din care doi migrează spre vârful celulei. 2 . rezultă micelii primare. Ciclul de dezvoltare la basidiomicete: Fig. 4-7 – creşterea miceliului secundar. cea superioară printr-un perete. rezultând 4 nuclei. fiind denumita fragmobazidii.

C.2).182. C. formosa . Familia Corticaceae. satana.000 specii.2–Polyphorus betulinus Fig.1–Clavaria aurea. vb – velum parţiale. 2 – Fomes fomentarius . Familia Clavariaceae.l8o. Acest ordin numără circa 13. trunchiuri căzute etc.3). are 123 Fig. Hydnum repandum .1–Boletus edulis.181. Fig. C. p – pileus. Grupează ciuperci cu corpuri sporifere de diferite forme. coralloides . pe care se află bazidiile. plop. Ordinul Hymenomycetales.2–Hydnum repandum. 3 – Merulius lacrymans Fig.2–B.. în majoritate saprofite pe sol sau pe substanţe organice în descompunere: frunze. iar regiunea himenială este situată pe nişte lamele care cad decurent pe pălărie şi picior. Stereum hirsutum trăieşte pe ramurile căzute de stejar.1). Toate speciile sunt comestibile (Clavaria aurea .184. aparţinând la 4 ordine. 18o.180. Familia Cantharellaceae cu reprezentanţi la care corpul sporifer este alcătuit din pălărie (pileus) şi picior (sţipes). fag etc. dinţi sau ţepi.burete ţepos (Fig. creşte în pădurile de foioase şi este mult apreciată. mesteacăn.unde se formează bazidiile cu bazidiosporii. După modul de organizare a corpurilor sporifere.s– stipes. ordinul este împărţit în mai multe familii. numită himeniu . ramuri.1–Polyporus sulphureus.SUBCLSA HOLOBASIDIOMYCETIDAE Reuneşte ciuperci saprofite micoritice şi parazite cu bazidia întreagă. din care mai importante sunt. pe care se dezvoltă o regiune fertilă.3–Psalliota campestris:m–miceliu. cuprinde ciuperci care au corpurile sporifere de forma unei pelicule membranoase sau cruste.ciuciulete (Fig.meloşel).lam–lame acoperite de himeniu. Familia Hydnaceae se caracterizează prin faptul că regiunea himenială se prezintă ca nişte proeminenţe.barba ursului.183. şi produce putrezirea lemnului.botrytis. carpen. Ciuperca Cantharellus cibarius . din care două cuprind numeroşi reprezentaţi în flora ţării noastre. grupează ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase având aspectul unei creste de cocoş sau de coral (Fig. 1 – Polyporus hispidus.

ciupercă de pivniţă). reprezentând un rest al membranei velum universale. pâinea pământului). zonată în inele anuale. Psalliota campestris (ciupercă de bălegar).184. De asemenea. L. cu picior. văcălie).183). de culoare roşietică sau albă în tinereţe. numai în păduri. produce putrezirea lemnului de construcţia duşumelelor din mediul umed. copită. prezintă un bazidiofruct convex pe faţa superioară. Armillaria (Clitocybe) mellea (ghebe). cu rol de protecţie al regiunii himeniale. mămătarcă. lăptuci). Russula vesca (vineţică. Coprinus atramentarius (popenchi). pitoancă). cu bazidiofructul olivaceu şi B. Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn). pita pădurii. ce creşte prin păşuni. se mai întâlneşte o membrană sub velum universale. Psalliota arvensis. A. include ciuperci care au corpuri sporifere de forme variate: consolă.183.1). piperatus (iuţari . Merulius lacrymans. are corpul sporifer peren. Ciuperca este comestibilă şi creşte în luminişuri de păduri. Familia Polyporaceae. se mai întâlneşte Boletus 1ucidus . apoi negricioasă. enumerăm: Lactarius de1iciosus (râşcov. are pălăria de culoare brun . moale şi gălbui în tinereţe. cu bazidiofructul alcătuit din pileus şi stipes. Famila Boletaceae. hulubioare. în special pe arborii căzuţi. mult apreciată. de culoare galbenă-portocalie şi cu cercuri concentrice mai închise pe pălărie. are pălăria campanulată. Familia Agaricaceae. Pe partea inferioară a pălăriei se află himeniul format din lamele. cu latex alb.bureţi iuţi). Polyporus sulphureus(Fig. phaloides (buretele viperei). alcătuind cortina. Dintre ciupercile micoritice. hrib veninos). 2). producând putregaiul alb (Fig.183. Boletus satans (hrib ţigănesc. apoi devine dur.cenuşie. iar resturile sale se păstrează sub forma unui inel pe picior. Boletus edulis (hrib.care elimină picături de apă (Fig.185. cărnoasă. de culoare roşie-gălbuie. Reprezintă o familie bogată în genuri şi specii. numită velum parţiale. căpătând o culoare neagră la maturitate. pe soluri grase.3).1). albă pe partea superioară şi roză pe cea inferioară. cu bazidiofructele de culoare gălbuie. pe partea superioară. cauzând putrezirea albă a lemnului. Ultima specie apare în grupuri numeroase. stejar etc. pălăria şarpelui). 182. Comestibile sunt. ulm. are pălăria de culoare roz-brunie (Fig. pratensis şi P. 1) şi creşte frecvent în paduri. menţionăm pe: Amanita muscaria (muscariţă. Cuprinde ciuperci cu bazidiofructul cărnos diferenţiat în pileus (pălărie) şi stipes (picior). În stadiile tinere. La unele specii la baza piciorului se află un fel de cupa.toamna se dezvoltă bazidiofructele. de asemenea. prezintă corpuri sporifere cărnoase. Fomes fomentarius (iască. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii ce se deschid prin pori. Pe aceste lamele se dezvoltă bazidiile.181. Creşte prin păduri de foioase şi este foarte toxic (Fig. margini de păduri. care la bătrâneţe se înnegreşte şi se lichefiază. care înveleşte ciuperca în primele faze de dezvoltare.. prezintă pălăriia bombată.182. Este o ciupercă comestibilă (Fig. 3). otrăvitoare. de culoare cenuşie-cafenie cu solzi albi.regiunea himenială gălbuie şi trăieşte în pădurile de foioase.l80. De pe rizomorfe . pantherina (burete pestriţ). Polyporus squamosus ( buretele păstrăv). tari. velum parţiale se rupe. în formă de copită pe care se vaă inelele anuale. sub formă de copită. crustă sau pălărie cu picior. Prin creşterea ciupercii. formând pe suprafaţa acestuia un strat de miceliu ea o crustă.181. dispuse radiar. Este comestibilă în stadiul de tinereţe şi creşte prin grădini. are pileusul de culoare galben-verzui (măsliniu). iute (Fig. 124 . Majoritatea agaricaceelor sunt saprofite. 2). la unele ciuperci. crescând pe trunchiurile vii de mesteacăn. (burete de casă. P. pajişti.2). producând putregaiul roşu. de culoare galbenăbrunie şi un picior umflat la bază (Fig.184. are bazidiofructul în formă de evantai şi provoacă putrezirea lemnului de stejar.1). Se dezvoltă pe fag. trăind parazit sau saprofit pe trunchiurile arborilor.cu pălăria de culoare roşie şi solzi albi (Fig. carnea de culoare albă şi devine albăstruie în contact cu aerul. Dintre speciile de ciuperci toxice. Polyporus hispidus (Fig.2).cit şi în ciupercării. comestibile. A. unele pot fi micoritice şi mai rar parazite. sylvatica . denumit annulus şi sub formă de franjuri pe marginea pălăriei.lutens de culoare gălbuie. prezintă corpuri sporifere cărnoase (Fig. are pălăria de culoare. moi şi de culoare cenuşie. asemănătoare cu o pălărie. nuc etc. Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase. numită vo1va. Genul Fomes are corpurile sporifere perene. de culoare galbenă şi scvame pe pălărie.

care are corpul sporifer în primele faze subteran.186. 4 Scleroderma auratiacum.186.184. Lycoperdum pyriforme (Fig186. Lycoperdon gemmatum. se recunoaşte după pălăria de culoare roşie-portocalie.2). Familia Phallaceae.2).1 – Russula sp.1). apoi iese la suprafaţă şi exoperidia se desface în 6-8 lobi. are formă sferică şi emană un miros neplăcut (Fig. Ordinul Gasteromycetales.Prin tăieturi de pădure şi pajişti se întâlneşte Lycoperdum gemmatum (pufai). sub care se află o împletire de hife dicariotice gleba pe care se dezvoltă bazidiile. Uredinales şi Ustilaginales. Fig.3). pergamentoasă şi tare. Auriculariales. Scleroderma aurantium (buretele cerbilor). Fig. 1 – Amanita muscaria. 3 – Geaster hygrometruicus.Amanita caesarea (crăiţe. apoi exoperidia crapă şi rămâne ca volvă la baza piciorului iar acesta poartă la vârf gleba.185. burete domnesc). iar regiunea himenială şi piciorul de culoare galbenă. Familia Lycoperdaceae grupează ciuperci cu peridia dublă. învelite într-o membrană numită peridie.186. 2 – A. 125 . are corpul piriform. care are corpurile sporifere sferice sau piriforme (Fig. de forma unei căciulite alveolate (Fig.186.caesarea. SUBCLASA PHRAGMOBASIDIOMYCETIDAE Cuprinde ciuperci la care bazidiile sunt septate. de culoare măslinie şi miros de cadavru.186. albe-brunii. Specia cea mai caracteristică este Phallus impudicus (burete puturos).pyriforme. 3 – Cantharellus cibarius. 5 – Phallus impudicus. 2 – Lactarius piperatus. care execută mişcări higroscopice (Fig.Grupează ciuperci cu corpurile sporifere închise în formă de burduf sau stomac. Familia Sclerodermataceae reuneşte ciuperci eu peridia simplă.185. reunite în 4 ordine: Tremellales. cu solzi albi în partea superioară (Fig. are corpul sporifer la început subteran.4). 2 – L.5). Geaster hygrometricus (steaua pământului). Fig.

Ciclul biologic al unor ciuperci se desfăşoară pe o singură plantă gazdă şi sunt numite autoice. 188). iar la altele pe doua sau mai multe specii de plante gazdă. cu bazidia septată. deci sunt dicariotici şi dispuşi în lanţuri. Picnosporii sunt haploizi şi infectează numai specia gazdă pe care trăiesc. În ciclul biologic predomină miceliul secundar. 187. binucleiaţi. Fig. Auricularia sambucina. Este alcătuit din ciuperci obligat parazite care produc ruginile la plante şi sunt microscopice. 4 – teleutosor cu teleutospori. fiind saprofite. care parazitează pe brad iar cea de a doua gazdă o reprezintă speciile din familia Caryophy11aceae (Stellaria. 5 – teleutospori. reprezintă sporii de rezistentă sau de iarnă şi sunt bi sau pluricelulari cu membrană groasă brun-cenuşie. cu diferite tipuri de spori. Bazidiosporii sunt haploizi. 3 – ecidiospori. Ecidiosporii infectează aceiaşi plantă la speciile autoice sau alte specii de plante gazdă în cazul ciupercilor heteroice. infectând aceiaşi specie de plantă gazdă. formându-se 4 bazidiospori pe o bazidie septată. iar prin germinare dau miceliul secundar pe care se pot forma alte două tipuri de spori. Aceştia căzând pe sol. 2 – ecidie cu ecidiospori. Melampsorella cerastii: 1 – ramuraă de brad atacată. Uredpsporii se formează în uredosori (Fig. fiind heteroice.heterotalie. în care pătrund nucleii diploizi ce se divid reducţional şi normal.uredosor cu uredospori. ci doar organe de sporulaţie. 3 . apoi germinează şi se formează probazidia. 2 – picnidie cu picnospori. iernează şi în primăvară prin cariogamie devin diploizi. 5 – bazidie cu bazidiospori. heteroieă pe pin strob si coacăz etc. Ecidiosporii se formează în ecidii. fiind unicelulari. S. care prin fragmentare generează clamidospori 126 . Ciupercile din acest ordin produc plantelor atacate boli numite.Primele două ordine se aseamănă cu himenomicetele. Printre cele mai păgubitoare ciuperci heteroice este Melampsorella cerastii (mătura vrăjitoarei la brad).din miceliul secundar. Fig.187). Teleutosporii formaţi în teleutosori. cu miceliul de culoare galbenă şi nu formează corpuri sporifere. cinerea. Ordinul Ustilagineles. Ceraştium ş. numiţi şi spori de vară. un.a) Dintre uredinalele parazite pe plantele lemnoase mai menţionăm: Melampsora pinitorqua. unicelulari şi de sexe diferite iar prin germinare generează micelii haploide + şi -. fel de pungi. tăciuni şi mălură.Ficnosporii se formează în picnidii. creşte pe ramurile bătrâne de soc şi are bazidiofructul în formă de urechi. evonymi-capraearum. 4 – uredospori. din familia Malampsoraceae (Fig. dar cu bazidiile septate.formate din miceliul primar. 6 – fragmobazidie cu bazidiospori. heteroică pe specii de Euonymus şi Salix caprae. Uredinalele sunt endoparazite. ciupercă heteroică pe pin silvestru şi plop tremurător M. Ordinul Uredinales. 188. Cronartium ribicola. Tipuri de spori la Uredinales: 1 – picnidie cu picnospori. Tremella 1utescens are corpul sporifer de consistenţă gelatinoasă şi se dezvoltă pe trunchiurile arborilor.

vizibile cu ochiul liber. Lichenii frunzoşi. simetrie dorsiventrală.(teliospori) ce asigură propagarea ciupercii fiind în acelaşi timp organe derezistenţă. După teoria monofiletică. Importanţa ciupercilor. Dintre genurile frecvente şi mai cunoscute. o grupă de ciuperci cu pălărie (carpozoame) au importanţă alimentară şi sunt bogate în substanţe proteice. care alcătuiesc stratul gonidial. parazite pe plantulele de răşinoase Phoma (speciile parazitează lujerii. ciupercile îşi au originea în flagelatele primitive iar cele mai vechi sunt arhimicetele.modula.189.a.). constituind un fel de scoarţă sau cortex. Unele ciuperci sunt micorizante. asca şi bazidia fiind omoloage. Din clasa Archimycetae s-au diferenţiat ficomicetele şi din acestea ascomicetele. Lichenii fruticuloşi sau tufoşi. formată din hife strânse. respectiv din algele roşii. după caracteristicele conidiilor. Usnea barbata ş. acele şi conurile de conifere). foliaceu. prinzându-se de substrat cu ajutorul rizinelor (Peltigera canina. CLASA DEUTEROMYCETAE (FUNGI IMPERFECŢI) Grupează un număr mare de ciuperci la care se cunoaşte numai înmulţirea asexuată iar împărţirea în unităţi sistematice se face. Structura. În ochiurile reţelei dinspre cortex se află celulele algei. iar din altele se extrag antibiotice (Penicillium Aspergillus etc. numite gonidii. Bazidiomicetele ar fi legate filogenetic de ascomicete. cu rol de susţinere. pot fi dispuse uniform (în cazul talului homomer) sau diferenţiate în câteva straturi (la talul heteromer). Polyporus officinalis ş. Origine şi filogenie. Lichenii crustoşi au talul sub forma unei cruste. Rhizocarpon geographicum). 127 . Cetraria islandica. La lichenii tufoşi talul are simetrie radiara iar medula prezintă o axa medulară. Multe specii de ciuperci sunt folositoare şi au o importanţă economică deosebită. iar când sunt lungi şi subţiri se prezintă sub formă de filamente (Cladonia rangiferina. se află un strat de hife strâns împletite.). Dăunătoare sunt şi ciupercile otrăvitoare. Tăciunele porumbului este produs de Ustilago maydis iar mălura grâului de Tilletia tritici. urmând spre interior o zonă cu împletiri de hife mai laxe . având aspectul unei tufe ramificate. Unele specii au în constituţia lor principii active. Lobaria pulmonaria etc). Refacerea miceliului secundar are loc prin copularea directă a bazidiosporilor sau prin somatogamia dintre celulele micelilor primare formate din aceştia. menţionăm: Cytospora Fusarium. toxice. în special.1). Numeroase sunt speciile parazite determinând pagube economice însemnate. fiind utilizate în scop farmaceutic (Claviceps purpurea. având talul de forme variate.a. Anatomic. atît la partea superioară cât şi la cea inferioară. Adepţii teoriei polifiletice consideră că cel puţin unele grupe de ciuperci ar fi evoluat din algele verzi (Siphonales). talul este alcătuit dintr-o împletire laxă de hife în care celulele algei. au talul lamelar.) De asemenea. În clamidospori are loc cariogamia şi prin germinare se va forma bazidia fragmentată cu 4 basidiospori haploizi ce vor infecta noi plante. Lichenii sunt plante de talie mică. În cazul talului heteromer (Fig. unităţi simbiotice formate prin conveţuirea unei alge (verzi sau albastre) cu o ciupercă (ascomicetă sau bazidiomicetă). puternic aderentă la substrat (Xanthoria parietina. Tăciunele zburător al grâului şi orzului este produs de Ustilago nuda. iar tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului de Ustilago hordei. spre exterior. ÎNCRENGĂTURA LICHENOPHYTA (LICHENI) CARACTERE GENERALE Lichenii reprezintă un grup particular de talofite.

3 – Centaria islandica. când ciuperca fiind o discomicetă. Cora pavonia. secţiune prin apoteciu (2): A – scoarţă externă. grupate în apotecii (Fig. observa nişte umflături cu aspect de gale. zm – zonă medulară. B l89.190. fiind alcătuite din hifele ciupercii şi câteva celule ale algei. hi – nou numai în cazul când miceliul întâlneşte alga hipoteciu. Ciuperca din constituţia lichenului se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Apoteciile pot avea formă de disc susţinut de Fig. la germinare. go – gonidii. C – medula. Lichenii se înmulţesc în mod frecvent pe cale vegetativă şi anume prin fragmentarea talului. 6 – Roccella tinctoria. E – rizine. 1 – Cladonia rangiferina. numit podeţiu sau de cupă pedicelata (Fig. Peltigera). din regiunile tropicale).00 de specii. Pe talul unor licheni (Lobaria. Sorediile sunt grupe mici de alge. Nostoc) şi se crede că joacă rol trofic. se – cortex. D – scorţă internă.2) la discolicheni şi peritecii la pirenolicheni. După felul ciupercii din constituţie lichenii. 4 – Xanthoria parietina. Apoteciile se întâlnesc mai frecvent datorită largii participări a discomicetelor în constituţia lichenilor. ri – rizoizi. când ciuperca este o pirenomicetă şi Discolichenes. iar ciuperca simbiontă este o ascomicetă. Clasificarea lichenilor. 5 – Usnea barbata. Clasa este împărţită în două ordine: Pyrenolichenes. CLASA ASCOLICHENES Fig.2). înconjurate de miceliul ciupercii. 128 . se împart în două clase: Ascolichenes şi Basidiolichenes. tot ciuperca este aceia care se înmulţeşte şi sexuat. care numără peste 20. 2 – Lecanora sp. co parteneră. Structura unui tal heteromer (1) şi un picioruş. te – teciu. Ultima clasă are puţini reprezentanţi (ex.189. formează un lichen – zonă gonidială. generând ascospori în asce. propagare de soredii sau separare de izidii. Izidiile au forma unor mici excrescenţe ce apar pe suprafaţa talului. Această clasa este cea mai cuprinzătoare şi cu mulţi reprezentanţi în flora ţării noastre.189. a – apotecii. Ascosporii.Înmulţire. numite cefalodii. ep – epiteciu.care au în constituţie alge albastre (Gleocapsa.

De asemenea. lichenii sunt pionerii stâncăriilor. acizi aminici.a). l90. răspândite în toate mediile.5).).Ordinul Discolichenes. Importanţa lichenilor. trunchiuri de arbori şi prezintă apotecii portocalii pe talul galben. servind ca hrană pentru reni. acizi organici.lichenul galben (Fig.6). enumerăm: Cladonia rangiferina . ramificat şi vegetează în special pe ramurile molizilor. întâlnit în zona montană şi alpină şi abundent în tundră.cu tal fruticulos. Xanthoria parietina. pyxidata.lichen de munte. manoza. ciuperca având corpul sporifer un apoteciu. Peltigera canina prezintă talul foliaceu şi vegetează pe solul din pădure. Altă specie frecventă este C. este medicinal şi se întâlneşte pe solurile din zona montană şi alpină. care instalate pe scoarţa arborilor împiedică respiraţia.m. Talul lichenilor conţine numeroase produse de metabolism (lichenină. are talul foliaceu. garduri. Cetraria is1andica (Fig.lichenul manei.190. 190. sunt şi indicatori precişi ai gradului de poluare..1). contribuind la formarea solului. în scop medicinal (Centraria islandica). Usnea barbata . comun pe ziduri. Parmelia. 190. formează adăposturi pentru insectele dăunătoare sau prin invadarea pădurilor de conifere bătrâne. Rhizocarpon geographicum (lichen crustos). are talul fruticulos. se întâlneşte frecvent pe stânci de granit. este un lichen fruticulos care se întâlneşte pe stâncăriile marine şi din el se extrage colorantul orceina. Ciadonia etc. Alături de bacterii şi alge.mătreaţa brazilor (Fig. ramnoza. Rocela tinctoria (Fig. Usnea etc. histidine ş. iar Lobaria pulmonaria trăieşte pe scoarţa arborilor. Xanthoria parietina . Dăunătoare sunt speciile.lichenul renilor (Fig.3) . Dintre cele mai frecvente specii. Grupează majoritatea lichenilor. 129 . în alimentaţia omului şi animalelor (Lecanora escuienta . l90. folosite ca principii colorante.4).

reprezentate printr-un parenchim conducător. prin mitoze. În anteridie se formează anterozoizi. de pteridofite. progresul constă în faptul că bigotul generează planta propriu-zisă. pe care se dezvoltă planta propriu-zisă tăioasă sau cormoidică. briosporii care reiau ciclul. La pteridofite. tipice. un parenchim asimilator şi un parenchim de îmagazinare.ori cormoidic (tulpiniţă cu frunzişoare) la cele superioare. un muşchi diotic.amidon ca produs de asimilaţie iar anterozoizii au flageli izoconţi. Muşchi vegetează în toate regiunile geografice. Zigotul prin diviziune dă naştere sporogonului. faţă de clorofite. de scurtă durată şi dependentă de gametofit. Anatomic talul prezintă o epidermă slab diferenţiată. În urma mai multor mitoze ce au în zigot se dezvoltă sporogonul (192). se formează pe tal şi sunt pedicelaţi. chiar elemente conducătoare. a sporangilor (capsula) şi Fig. partea vegetativă care începe cu un stadiu de tranziţie pro-nema. conducătoare etc.sporogonul. Planta propriu-zisă se prezintă sub o multitudine de forme.191. uneori prin hidroide şi foarte rar prin leptoide la care reprezentanţii ordinului Polytrichales se întâlneşte structura cea mai complexă. cât şi cel cormoidic. axial.care îndeplinesc rolul rădăcinilor. dar care formează tot spori. diferenţiat în ţesuturi mecanice. Gametangii. inclusiv). Sporogonul (sporof itul). Sporul (meiosporul) generează. În dezvoltarea ontogenetică a capsulei. În ontogenia speciilor care se reproduc sexuat are loc o alternată a fazei gametofitice (meiospori până la gameţi. numită spor o gem. La briofite. Protonema şi planta.Tulpiniţa şi frunzişoarele de la muşchi nu sunt omoloage cu cele de la cormofite.). se individualizează şi se generalizează ţesuturile adevărate. epidermă. prin meioză. în special. iar în arhegon o singură oosferă. în general. mecanice. cu corpul taloidic (din lame foliacee) la cele primitive. Briofitele sunt mai inferioare decât peteridofitele datorită particularităţilor celor două generaţii. Rizoizii. Anteridiile şi arhegoanele pot fi dispuse pe acelaşi individ în cazul speciilor monoice şi pe indivizi diferiţi la speciile dioice. deci rămâne un tal. cu sau fără nervură. amintind de protostelul rinialelor. Aparatul vegetativ al muşchilor nu prezintă rădăcină şi nici ţesuturi conducătoare. prezenţa gametangilor (anteridie şi arhegon). independentă. prevăzut cu rizoizi (formaţiuni filamentoase). Gametofitul. numită corm. dar care pot fi grupate în două tipuri de bază: eutal şi tal cormoid. Ciclul de dezvoltare. Schema alternanţei de faze la trecerea la viaţa terestră. alcătuit din picior setă şi capsulă.191). de origine epidermală. În capsulă se formează. setă şi capsulă Capsula reprezintă partea terminală în care se formează brio-spcrii (meiosporii). creşterea terminală. iar la speciile la care apar elemente conducătoare îndeplinesc şi funcţia de absorbţie. păduri etc. de timpuriu. cât şi de cormofite. sunt fixate de substrat prin rizoizi. din celule monomorfe şi cresc prin activitatea definită a unei iniţiale bivalente. Anteridia şi arhegonul. cu anteridii şi arhegoane (Fig. indicând o apropiere a briofitelor de clorofite. Zigotul germinează în arhegon şi dă naştere unei structuri formatoare de spori. cu cea sporofitică (zigotul până la formarea briosporilor) .SUBREGNUL BRYOBIONTA ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA (MUŞCHI) Caractere generale. Frunzişoare1e sunt simple. se diferenţiază două zone una externă sau 130 . Gametangii se dezvoltă pe suprafaţa talului şi sunt protejaţi de structuri specializate. generând planta. rezultă din activitatea unei celule iniţiale. La unele specii se poate diferenţia. câte doi dintr-o celulă mamă. Cloroplastele au şi clorofila b. alcătuit din picior. dependentă de partea vegetativă. Cuprinde plante autotrofe terestre şi numai secundar acvatice. Gametofitul talos. Protonema are o organizare diversă şi este caracteristică taxonilor de rang superior. preponderente fiind în habitatele umede (mlaştini. care reprezintă gametofitul.

193. terminaţi disciform.setă. s – stomate şi a – anteridii. 3 – tal femel cu arhegoniofori (g).000 de specii sunt grupate în 5 ordine. 131 . Sporii au peretele bistratificat exospor şi endospor. B–secţiune longit.8–secţ. iar ca exemplu ne oprim la Marchantia polymorpha fierea pământului sau coada rândunicii (Fig. CLASA HEPATICATAE (HEPATICAE) Cuprinde muşchi cu o organizare mai simplă. 1 – tal mascul cu propagule (b) şi anteridiofori (a). cu un ţesut asimilator alcătuit din filamente asimilatoare uniseriate. Rizoizii sunt unice1uiari. 6 – arhespor. Sporogonul la Polytrichum: A–tulpină cu sporogon. Fig. Arhesporul dă naştere la spori şi elatere. numite anteridiofori.amfiteciu şi alta internă sau endoteciu. briofitele se împart în 3 clase: Anthoceratatae (cele mai primitive). Epiderma inferioară prezintă solzi pluricelulari şi rizoizi. asemănătoare unor bulbili. Înmuţirea muşchilor pe cale vegetativă are loc prin fragmente de tal şi prin propagule (mici corpuscule. spori şi elatere. 193). ulterior are loc perforarea peretelui la Hepaticatae dar rămânând pe gametofit. l– scufie. 3 – urnă. 5. Sporogonul tânăr se dezvoltă în interiorul arhegonului. Marchantia polymorpha.7– elatere şi spori. Marchantia polymorpha este o specie dioică şi se întâlneşte pe substrat umed. Gametangii se dezvoltă pe fragmente de tal metamorfozate. Hepaticatae şi Bryatae. variat ornamentat. transv. amintind doar ordinul Marchantiales şi Jungermaniales . ramificate. prin anteridiofor. capsula nu are columelă şi caliptră.5– arhegon. gametangii. iar sub el se află un ţesut de înmagazinare a apei. Ordinul Marchantiales reuneşte forme tăioase. Cele peste l0.6–capsulă deschisă. 2 – opercu. 7 – columela. 2–secţiune long. prin arhegoniofor. zonă în care se dezvoltă. respectiv arhegoniofori. prin sporogon. cu gametofitul taloidic lamelar şi cu simetrie dorsiventrală.iar la Hepaticatae. Fig. arhegoniofori cu arhegoane învelite în periant.192. în timp ce la Bryatae se rupe transversal şi caliptra sau scufia acoperă vârful capsulei (urnei). În arhespor la Bryate se formează spori şi elatere. 4 – apofiză. În funcţie de modul de alcătuire şi dezvoltarea gametofitului şi sporofitului.Talul este diferenţiat într-o epiderma superioară cu ţesut asimilator în formă de butoiaş. Amfiteciul dă naştere peretelui capsulei la majoritatea muşchilor iar endoteciul 1a arhespor. Clasificarea briofite1or.

squarrosum etc. numit pseudopodiu. ramuri şi frunze. Unele celule sunt mai mari şi hialine. format din celule mecanice. urmează ţesutul mecanic alcătuit din 2-3 straturi de celule. formate din celule alungite cu pereţii îngroşaţi . Sporogonul este diferenţiat în picior.000 de specii de briofite cu talul cormoidic. Andreaeidae. SUBCLASA SPHAGNIDAE Cuprinde numai familia Sphagnaceae. datorită mediului acid.hiroide. sporogon. wulffianum. acutifolium. Bryidae .195. Tulpiniţele cresc în fiecare an dar partea hazală. alcătuind peristomul. cu tulpiniţe ascendente şi frunzişoare alterne decurente. terminată cu un căpăcel numit opercul. numită apofiză. apoi un parenchim şi central se schiţează un ţesut conducător primitiv. setă şi capsulă.: 1 – tulpină cu frunze şi Fig. cu rol în diseminarea sporilor. Polytrichidae şi Buxbaumidae . 2 – sporogon mărit. iar în aninişurile dinspre marginea tinoavelor S. moarte. mai dezvoltat la Pcalytrichaceae . cuprinde forme cu gametofit cormoidic. se carbonizează. Pe marginea urnei se află dinţişori higroscopici. 3 – Mnium undulatum.194. iar spre exteriorul acestora se găsesc celule alungite cu pereţi subţiri. Prin pădurile umbrite de la noi.Ordinul Jungermaniales. transformându-se în turba. Frecvent capsula este protejată de caliptră sau scufie. adesea se întîlneşte Plagiochila asplenioides. care are numeroase specii oligotrofe.În cazul genului Polytrichum după epidermă. leptoide. a – rest din arhegon. însă la maturitate este ridicată de un pedicel. CLASA BRYATAE (MUŞCHI) Cuprinde peste 15. un parenchim şi central elemente conducătoare. rizoid.Sphagnum. Dintre speciile genului Sphagnum (Fig. numite Fig. frunzişoare. 2 – Funaria hygrometrica.Capsula sporogonului nu are setă. 4 – ps – pseudopodiu. Capsula este alcătuită din urnă. mai răspândite în turbăriile de la noi sunt: S. turficole.194). Sphagnum sp. iar restul celulelor au formă îngustă şi conţin clorofilă clorociste. c – capsulă. 1 – Dicratum scoperium. S. 132 . Hylocomium splendens. La baza urnei la cele mai multe specii se află o porţiune mai mică şi globuloasa. fără rizoizi şi cu frunzuliţe alcătuite dintr-un singur strat de celule. numite hialociste. cu un singur gen . Muşchi frunzoşi se înmulţesc vegetativ prin propagule sau fragmente de tulpini. o – opercul. Clasa Bryatae este împărţită în 5 subclase: Sphagnidae. În structura anatomică a tulpiniţei muşchilor frunzoşi se disting 3 categorii de ţesuturi: unul extern. având simetrie radiară şi diferenţiat în tulpiniţă.

Prin pădurile de conifere. 3 – capsulă fără întâlnesc şi briofite ce trăiesc în mediul acvatic. Mnium undalatum (Fig. adaptându-se. Multe specii cresc pe sol. Celulele lamelor asimilatoare sunt bilamelate. de dimensiuni mici. Hylocomium splendens (Fig. conservă grăuncioarele de polen.196. Prin pădurile de cvercinee de pe substrat acidofil şi prin jnepenisuri.2). 195. Ecologie. Turba este folosită la prepararea nămolului terapeutic.196). Se opercul.2). pentru combustibil şi ca îngrăşământ. contribuind la formarea păturii de humus pe stânci. Prin păduri cu soluri reavene. cu capsulă mare şi asimetrică. frecvent se întalneşte Atrichum undulatum. cu capsula globuloasă şi seta flexuaosă. altele pe sporangi. Frunzuliţele au pe partea superioară lamele asimilatoare. în special cu cele fosile din familia Rhyniaceae. moderat acide de pînă la acide. Pe solurile uscate. Origine şi filogenie .frânghiuţă (Fig. În sona montană larg răspândită este specia Andreaea rupestris. 133 . este dioic şi vegetează în locuri mlăştinoase. pe soluri argiloase. Muşchi reprezintă un grup cu evoluţie închisă şi din ei nu au derivat alte plante fosile de briofite se cunosc din Carbonifer. steptice şi chiar pe trunchiurile arborilor se întâlneşte Syntrichia ruralis. prin turba produsă în cadrul lor. 195. Polytrichum pe glob. SUBCLASA POLYTRICHIDAE Cuprinde muşchi cu structura anatomică cea mai diferenţiată. Cele mai multe specii cresc în commune: 1 – tulpină cu păduri.SUBCLASA ANDREAEIDAE Cuprinde muşchi de talie mică specifici pentru rocile silicioase. pe ramuri în descompunere. sugerează ideea ca briofitele ar avea originea din algele verzi străvechi. iar unii pe stânci. în special în cele montane. Briofitele au legături §i cu psilofitele. răspândire şi importanţă. Pe sol şi pe riduri se întâlneşte Funaria hygrometrica . anterozoizii ciliaţi. frecvente sunt Rhytiadelphus triqueter. cu pH acid. răspândiţi în variate condiţii de mediu. Predominarea gametofitului. iar capsula este 4-6 muchiată. 195. Muşchi au o largă răspândire Fig. În pădurile de foioase. 2 – capsulă cu scoarţa copacilor. Briofiţele au un important rol ecologic. Prin mlaştini adesea se gaseşte Climacium dendroides. protonema filamentoasă cu cloroplaste. întâlnindu-se pe substraturi variate. Sfagnetele.1) şi Eurhynchium striatum. pe trunchiurile arborilor în curs de putrezire se întîlneşte Buxbaumia aphylla. Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Fig. SUBCLASA BUXBAUMIDAE Grupează muşchi dioici. iar pe fundul unor bălţi şi prin pâraiele montane creşte Fontalis antipyretica etc. SUBCLASA BRYIDAE Grupează majoritatea speciilor de muşchi. depuse de-a lungul timpului iar analiza polenului fosil constituie o metodă precisă pentru reconstituirea covorului vegetal ce a existat în trecutul îndepărtat. acoperită de o caliptră mare şi franjurată. se întalneşte Polytrichum juniperum. opercul. la mediul terestru. cât şi la reţinerea unor importante cantitaţi de precipitaţii.

7 zigot. rar poate fi şi monopodială.197. până la câţiva metri.. La maturitate pe planta 5 – protal cu organe de reproducere. se formează sporangii izolaţi sau grupaţi. Prin germinarea sporului se formează protalul de culoare verde şi poate avea forme variate: lamelar.SUBREGNUL CORMOBIONTA Caractere generale Cormobiontele grupează plantele cele mai evoluate. Cormul are o structură morfoanatomică complexă. fiind reprezentat mas. numite microfile (mai primitive ) si mari sau macrofile. 6b – arhegon cu diviziunea celulelor din sporange (2n) se formează oosferă. întrucât pe rizom se formează rădăcini adventive. în general. 8 – plantulă pe protal. de scurtă durată. tuberculiform. cu ţesuturi conducătoare (lemnoase şi liberiene). La pteridofiţele mature rădăcina principală (embrionară). În ciclul de dezvoltare al ferigilor (Fig. prin sor. cu vase lemnoase de tipul traheidelor lariforme. sau pseudodicotomic. Frunzele sunt de două feluri: mici. 197). Fig. Anteridiile şi arhegoanele sunt pluricelulare. Pe protal se formează anteridiile şi arhegoanele. cu corpul vegetativ vascularizat. numit corm. lipseşte.ce prin dezvoltare devine plantulă.. muguri tuberizaţi. adaptate la viaţa terestră aparţin la 3 încrengături: Pteridophyta. 4 – sporange cu spori. Corpul este diferenţiat în tulpină. iar prin 6a – anteridie cu anteroizi. Sporofitul se dezvoltă din zigotul format pe protal. rar filamentos. Existenţa arhegonului pluricelular şi a embrionului reprezintă un mare progres evolutiv. Ramificarea rădăcinilor şi a tulpinii este de tip dihotomic. cu care începe gametofitul. Încrengătura PTERIDOPHYTA (Ferigi) Caractere generale Cuprinde primele plante apărute pe uscat. Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filixSporofitul este dominant. 1 – corm. se succed obligatoriu două generaţii. numite trofofile fie numai în înmulţire saprofile sau pot îndeplini ambele funcţii . Anterozoiziisunt ciliaţi şi ajung la oosferă şi în urma fecundaţiei ia naştere zigotul (2n). care îşi duc viaţa independent una faţa de alta sporofitul şi gametofitul. Înmulţirea pteridofitelor are loc vegetativ prin rizomi. fixându-se de substrat cu ajutorul rizoiziior. cu dimensiuni de la câţiva centimetri.trofosporofile.00 de specii de cormofite de pe glob. care prin germinare generează embrionul. tetrade de spori (n). uneori lemnoasă. 2 – lob foliar cu sori. cât şi sexuat. formându-se pe protale monoice sau dioice. grupate într-un cilindru central. stoloni.frunze şi rădăcină. Gametofitul este redus la un tal cormoidic – protal. care prin 3 – secţ. Cele peste 300. numit corm. producător de gameţi ce se dezvoltă pe solul umed. prin planta însăşi şi începe cu zigotul (2n). mitoză generează embrionul. desprinse dintr-un strămoş algal. anteridie —» anterozoid F spor portal zigot—»embrion—plantă—sporange 134 . Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magno1iophya (Angiospermatophyta ). Sporofitul reprezintă planta propriu-zisă: ierboasă şi cel mai adesea perenă. Ele pot îndeplini numai rol de nutriţie. cel mai adesea fiind taloidic. cu peretele ce înveleşte ţesuturile gametogene unistrat. numit stel.

cunoscute ca fosile din Silurian. iar de pe rizom plecau rizoizi. fiind considerate drept strămoşi ai cormofitelor. După gradul de evoluţie. tulpina şi frunze. care au corpul diferenţiat în rădăcină. cu 10 specii arbustive. Ordinul Psi1otales însumează două genuri actuale. Cuprinde primele pteridofite. iar la vârful ramurilor se găseau sporangi alungiţi. 199. azi supravieţuiesc două genuri şi au mare însemnătate ştiinţifică.1). Psilotum are două specii actuale răspândite în pădurile din Noua Zelandă.2) posedă pe tulpini frunze mici. Fig. Hornea avea un rizom tuberculiform. Ordinul Rhynia1es. Fig. Formele cele mai primitive sunt izospore iar cele mai evoluate heterospore. Ciclul de dezvoltare la Lyccopodium clavatum: 1 – planta cu spice de sporofile. actinostel şi sifonostel. frunze de tip microfil. Japonia. întregi. Asteroxylon (Fig. pe care se găsesc frunze solzoase. Dintre pislofitatele străvechi. Rinialele au o mare importanţă filogenetică. 198. Protalul este cilindric. La Rhynia (Fig. subteran. 2 – Asteroxylon. uninervate. Clasa LYC0P0D1ATAE (LYCOPSIDA) Caractere generale Grupează pteridofite lemnoase sau ierboase. care aveau tulpinile (telomii) ramificate dicotomie. Tulpina are un cilindru central primitiv de tip protostel. ramificat cu protostel.2 – 135 . Se înmulţesc prin izospori formaţi în sporangi uniloculari. eu ramificare dicotomică sau pseudodicotomică. cu rizoizi în loc de rădăcină. majoritatea cunoscute numai din stare fosilă (Silurian Şi Devonian). 1 – Rhynia. rizom şi tulpini ramificate dicotomic. În structura tulpinilor de la speciile fosile s-au distins şi ţesuturi secundare intrafasciculare. dispuse spiralat sau opus. 198. rar bifide. Sporangii sunt dispuşi pe sporofile (frunze fertile) în lungul ramurilor sau în spice terminale. situaţi în vârful ramurilor.arhegon —» oosferă gametofit sporofit Clasificarea pteridofitelor. organizare şi particularităţile ciclului biologic. Frunzele sunt de tip rnicrofil. în simbioză au ciuperci micoritice. Australia.pteridofitele se împart în 4 clase: Psilophytatae. telomii ramificaţi dicotomie nu aveau frunze. 198. Madagascar şi Florida. Equisetatae şi Filicatae Clasa PSILOPHYTATAE (PSILOPHYTOPSIDA) Caractere generale Grupează cele mai primitive pteridofite reprezentând primele plante vasculare adaptate la mediul terestru. sp – sporangi. Lycopodiatae.

Din germinarea sporului se formează protalul monoic. 3 – spor. 6 – anteridie cu aţia gametofitică anteroizi biflagelaţii. 2 – spic puternic de sporofile cu macrosporangi (M) şi microsporangi acide. Lyco podium alpinum se întâlneşte în etajul subalpin şi alpin. molidişuri. supra sau subteran. L. Se1aginellales.10-11 – plantulă. După fecundare rezultă zigotul şi apoi embrionul. pe soluri oligotrofe şi Fig. cu humus de tip moder. 200). sempervirescentă . Din acest grup s-au desprins doua ramuri filogenetice: una izosporee (Ord Lycopodiales) şi alta heterosporee (Ord. indică humus de tip moder. acide până la moderat acide. Lycopodiam clavatum .pedicuţă (Fig. 4 – spor în curs de germinare. comună este Hurperzia se1ago cu sporofilele dispuse la mijlocul ramurilor (Fig. 200 Huperzia selego Fig. În vârfurile ramurilor ascendente se găsesc frecvent 2 spice sporifere pedicelate. La baza sporofilelor se află câte un sporange reniform în care se formează izospori. sesile. Huprezia selago. din Silurian şi Devonian. Legidodendronales şi Isoetales). de formă tuberculiformă şi este incolor. 4 – În macrosporange cu macrospori.Lycopodiaceae. grupate în 5 ordine . (m). astăzi supravieţuind doar 7 genuri.Gener sporofilă cu sporange. reavene până la reavăn jilave. saprofit. i – ligulă. Ordinul Lycopodiales Cuprinde o singură familie . Selaginella helvetica: 1 – planta. Pe protal se formează anteridiile. Au dominat Paleozoicul. este 9 – zigot. este o plantă semilemnoasă. Tot în zona montana se mai întâlnesc: Lycopodium annotinum. 201. derivând din rinialele străvechi (Asteroxylon). fixate de substrat cu ajutorul rădăcinilor adventive având ramificare dicotomică şi frunze mici.Pedicuţă este frecventă în pădurile montane indicând soluri puternic acide până la moderat acide. cu mai multe specii la noi. reprezentată de un protal monoic sau dioic. Ordinul Proto1epidodendrenales. Grupează numai reprezentanţi fosili. dispuse spiralat. 8 – arhegoane cu oosfere.cu tulpina repentă şi cu microfile dispuse spiralat. intrând în alcătuirea pădurilor din acele timpuri. 5 – protal. reavăn jilave până la 136 . Sporofilele pot fi grupate în spice sau dispuse la mijlocul ramurilor.199). 3 – microsporange cu microspori. cu anterozoizi bif1agelaţi şi arhegoanele cu oosfera. complanatur n etc. terminate într-o aristă fină. f – tapet.

cu frunze mici şi inegale. creşte pe stânci umede. Ordinul Se1aginellales Cuprinde pteridofite lemnoase în zona tropicală şi ierboase la noi. ramificate dicotomie. cu frunze de tip microfil.a. Are tulpină ierboasă. reduse pe care se dezvoltă arhegoanele şi anteridiile. numită ligulă. având câte un sporange. Ordinul Isoetales Are o singură familie . În urma germinării sporilor se formează protale dioice. dispuse pe 4 rânduri (Fig . concrescute într-un manşon sau teacă. la vârf cu numeroşi dinţi. de la noi fiind citată numai specia Isogtos lacustris. pe glob însumează cea 600 de specii. cu 2 genuri actuale. iar la noi fiind cunoscute numai două specii. iar de la mijloc în sus microsporofilele cu microsporangii. Sporangii la ecvisetatele mai primitive sunt situaţi în vârful sporofilelor ramificate dicotomie. târâtoare. Ordinul Lepidodendronales Cuprinde fosile arborescente din Carbonifer.Isoetaceae. Diferenţierea sporofilelor şi reducerea protalului apropie pe: Selaginella de gimnosperme.La baza spicului sporifer sunt localizate mascrosorofilele cu macrosporangele. Clasa EQUISETATAE (SPHENOPSIDA) Caractere generale Grupează ferigi actuale ierboase şi fosile arborescente. Spicele sporifere se află la vârful ramurilor şi sporofilele sunt ligulate. subalpină şi alpină. iar la cele actuale sporofilele apar grupate în spice sporifere. Familia Selaginellaceae. dintre care cităm: Lepidodendron Sigillaria ş.jilav-umede. 137 . calcaroase din regiunea montană.struţişor.20l). cu tulpini articulate având la noduri ramuri dispuse în verticil şi frunzele reduse. Sporofilele cu sporangii sunt grupate în spice. Structura morfoanatomică la formele fosile indică înrudirea cu rinialele străvechi. având la bază o anexă solzoasă. dispuse altern sau opus. Selaginella helvetica .

Protalul femei poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. tulpinile sterile se usucă şi în locul lor apar tulpini sterile. 3 – sporofile cu sporangi. Are. E. întâlnim la: Equisetum hiemale E. 2 – tulpini sterile. Speciile lemnoase fosile au participat la formarea zăcămintelor de cărbuni. purtând în vârf un spic fusiform alcătuit din mai multe verticile de sporofile. sterile. De pe rizom se dezvoltă tulpinile fertile. Sporofitul are în sol un rizom articulat. formând fitocenoze. nutritive de elatere desfăcute rezervă.ramosissimun etc . 5 – spor cu arhegoane. O singură tulpină verde. de asemenea. se formează la germinare 2 protale dioice. indicând soluri cu exces de umiditate. 7 – protal femel cu substanţe 4 – spori cu elatere strînse. are şi el tulpini sterile şi fertile. mlăştinoase şi în pădurile umede din regiunea montană. cu rădăcini Fig.cu verticile de ramuri la noduri. coada calului (Fig. După împrăştierea sporilor. Protalul mascul are forma unei lame verzi lobate si poartă în vârf anteridii care generează anteroizi pluriflagelaţi. 4 – spori. Equisetum si1vaticum (ruşinea ursului ). Tulpinile fertile se dezvoltă primăvara de pe un rizom gros. în vârf cu spic sporifer. lipsite de ramuri şi în vârful tulpinii cu un spic sporifer iar sporofilele peltat-pedicelate au contur hexagonal. În flora actuală se menţine numai ordinul Equisetales cu familia Equisetaceae şi un singur gen – Equisetum. Tulpinile asimilatoare. asimilatoare. Equsetu m arvense. Equisetum telmatia: l – rizom cu adventive şi tulpină sterilă.203). Equisetum telematia . verzi. Acestea poartă pe dos 8-5 sporangi sesili şi prin meioză se formează spori mici cu elatere şi începe generaţia gametofitică. pe terenuri nisipoase. diferenţiaţi pe sexe. Equisetum arvense: 1 – Fig 203. apar mai târziu şi au ramuri verticilate. iar Equisetum arvense are întrebuinţări medicinale.La ambele specii. bospice de sporofile. Equisetum telmateia apare frecvent pe văile umbrite. creşte în lungul văilor umede. 5 – protal mascul cu gaţi în sporangi.coada calului (Fig. prin germinarea sporilor. Importanţă economica.Clasific are. pe lingă izvoare pe soluri pseudogleizate. sunt brunii şi neramificate. 3 – sporofilă cu tuberculi. prinse de substrat prin rizoizi. prin fâneţe şi culturi. palustre . tulpini fertile şi sterile. Clasa FILICATAE (PTEROPSIDA) Caractere generale 138 .202). anteridii. 8 – zigot ăn dezvoltare.202. creşte frecvent prin locurile umede. 6 – anterozoid. 2 – tulpini fertile cu tulpini fertile.

Subclasa Leptosporangiatae Reuneşte ferigile care au peretele sporangelui unistrat. Descind din psilofitine şi sunt considerate drept strămoşii (Propteridium) ferigilor actuale. având segmentul sporofil puternic ramificat iar cel trofofil lobat. Primofilicinele se cunosc din Devonian şi au avut o mare dezvoltare în Paleolitic. iar unele din cele tropicale sunt arborescente. Sporangii sunt grupaţi în sori. care aveau tulpinile ramificate dicotomie şi frunzele divizate. rar întregi şi în tinereţe cu vârful circinat. germinează. iar gametofitul este de scurtă durată. Aceştia. având formă de lamă foliacee. compuse. acoperiţi în multe cazuri de induzie. 204). anual se formează o frunză cu 2 segmente. stoloni subterani. Sporangii se găsesc pe trofosporofile. asimilator şi altul gălbui. La ferigi sporofitul este dominant. Sporangele are la exterior un perete gros. steril. prevăzut cu rădăcini adventive şi cu tecile frunzelor destrămate. numită induzie (Fig. spiciform cu sporangii grupaţi in sori. din care prin meioză se formează numeroşi spori. de pe rizom. bulbile epifile şi fragmente de protal. La noi cresc numai ferigi ierbacee şi terestre. verde şi pluristratificată. În păşunile montane şi alpine se întâlneşte Botrychium lunaria (iarba dragostei). unul verde. întregi sau incizate. în condiţii de umezeală şi de temperatură. Frunzele sunt de tip macrofil. format dintr-o celulă epidermală. Ophioglossum vulgatum (limba şarpelui). peren. acoperiţi sau nu de o membrană. La noi se întâlnesc reprezentanţi din ordinul Ophioglossales. Majoritatea ferigilor actuale prezintă un rizom. pluristratificat la ferigile primitive (eusporangiate) şi subţire. Ferigile arborescente şi epifite se întâlnesc în pădurile tropicale umede.000 de specii de ferigi sunt grupate în 3 subclase. Pe protal se formează anterozoizi spiralaţi şi pluriflagelaţi. 204. care apare prin pajiştile de munte. În decursul evoluţiei unele frunze s-au diferenţiat în trofofile iar altele în sporofile. alcătuind sori. dând naştere la protale monoice. sectate sau lobate. este hrănit de protal şi când plantula îl epuizează începe să crească autonom. fosile. Subclasa Eusporangiatae Grupează ferigi la care sporangele are peretele pluristratificat. frunze. Fig. În interiorul sporangelui se află un ţesut sporogen. intrând la finele acestuia în declin. rar dioice la ferigile heterospore. 139 .Plantele din această clasă sunt cunoscute sub numele de ferigi şi pot fi: anuale sau perene. Răspândire. Înmulţirea vegetativă are loc prin butaşi de rădăcini. reprezentat prin spor şi protal. Embrionul format după fecundare din zigot. deci de scurtă durată. Secţiune printr-un sor la Dryopteris filix-max Subc1asa Primofilicidae Este reprezentată prin ferigi arhaice. iar în sistemele mai noi în 8 subclase. fertil. cât şi arhegoane cu oosferă. Sporangii se formează din una sau mai multe celule epidermale şi sunt grupaţi mai mulţi la un loc. Cele peste 10. iar protalul este anual.clasificare. unistrat la leptosporangiate. Frunzele sunt macrofile.

cu 2 genuri de ferigi străvechi. lemnoase şi erbacee. Subclasa POLYPODIIDAE 140 . Prin structura sporangelui osmundaceele fac legătura dintre eusporangiate şi leptosporangiate .Ordinul Osmundales Cuprinde numai familia Osmundaceae. răspândite în zona tropicală şi temperată.

pe soluri superficiale se întâlneşte Polypodium vulgare .Polypodium vulgare Polystichum aculeetum (creasta cocoşului). 2. Sporangii se formează la marginea şi pe dosul frunzei. amestecuri şi prin molidişe. Cystopteris fragilis (feriguţa de stâncă). pe dos cu sori rari. răspândita până în etajul subalpin. acoperiţi de o induzie reniformă. În locuri stâncoase.In aceliaşi condiţii ecologice.Specia este comună în pădurile montane. cresc Asplenium trichomanes (straşnic). sori rotunzi şi 141 . se întâlneşte pe văi. cu frunzele penatisectate şi sori mari. moderat acide pînă la neutre. cu rol în deschiderea sporangelui.2-5 penatisectate. cel mai adesea ca specie caracteristică pentru zăvoaile de anin alb. stufărişuri se întâlneşte Dryopteris thelypteris (ferigă de baltă).ruta muraria (ruginiţa). iar la cele mai numeroase specii se întâneşte numai trofosporofile. moderat acide până la slab acide. are 2. prin păduri şi stâncării.Polipodiidele sunt izospore. Matteuccia struthiopteris (spata dracului). Cele aproximativ 9.Ciclul de dezvoltare al polipodiidelor este redat în Fig197. sectate . grupate în tufă. purtând pe dos sori rotunzi. Dryopteris robertiana este o specie calco-filă.sori cu induzie rasucita. limba cerbului). fără induziu. sunt grupate în 14 familii şi sunt răspândite pe tot globul. lamina lanceolată.Reuneşte ferigi. în majoritate ierboase. Sporangele prezintă un inel mecanic incomplet. Frunzele sunt de tip macrof il. Sorii rotunzi sunt localizaţi de-a lungul nervurilor segmentelor secundare. acoperit cu rare palei 3. Fig 206. cu troficitate scăzută până la ridicată. lungi de peste 1 m. grupaţi în sori acoperiţi sau nu de induzie. 1. l). fără induziu. cu induzie rudimentară. crăpături de stânci în pădurile umbrite. crescând pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede. În făgetele montane. rar întregi.Năvalnicul este o specie mezohigrofită. 2). specifică Fig 205.Prin zavoaile de la gurile Dunării.000 de specii.ferigă (Fig 205).foliola cu sori.iarbă dulce (Fig 306. Dryopteris filix-mas . cu un rizom gros si numeroase rădăcini adventive. pe humus de tip moder-mull şi moder. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). care poate fi recunoscută după 1-planta. dublu penatisectată. are frunzele dublu penat sectate. se recunoaşte după frunzele mari. brun arămii Dryopteris disjuncta (Phegoteris dryopteris) are frunze triunghiulare. În făgetele de pe povârnişuri şi chei. caracteristică este specia Phyllitis scolopendrium (năvalnic. nuzi. 2-3 penatisectat. de la protostel şi pană la eustel. Pe stâncile umede şi mai însorite: creşte Ceterach officinarum (unghia ciutei). s-sori. Drypteris filix-mas: este specia Dryopteris carthusiana. cu structura cilindrului central variabilă.Are sori nuzi.Specia este comuna în pădurile din zona colinară şi montană.In pădurile noastre cresc numeroase specii.Phylitis scolopendium. cu frunze întregi şi sorii dispuşi ca nişte dungi paralele pe nervurile laterale ale limbului. cu sorii alungiţi. peţiolul egal sau mai lung decât limbul frunzei. dispuşi pe 2 rânduri paralele.Specia se întâlneşte în pădurile din zona montană şi etajul subalpin. A. în amestecuri. acide.calcicolă (Fig 206. specie perenă. (solzi). este abundentă pe lângă cursurile de apă din zona montană. pe soluri reavene până la jlave-umede. rotunzi şi confluenţi. Ordinul Filicales.

Se întâlneşte în feăgete şi molidişe. afânate şi cu umiditate ridicată. plantaţii şi în pajiştile montane. tăieturi de păduri. frecventă este specia Pteridium aquilinum (ţolul lupului). acide. Subclasa HYDROPTERIDIDAE 142 . umede. pe soluri cu humus de tip moder.acoperiţi de un induziu în formă de scut. pe soluri scheletice.Formează buruienlişuri şi devine invadantă în rarişti. În zona montană. rar în cea colinară.

La aceasta subclasa aparţin ferigile acvatice şi palustre, deosebite prin morfologia aparatului vegetativ şi de reproducers faţa de cele terestre.

Ordinul Hydropteridaies
Grupează ferigi heterospore, de apa şi locuri mlaştinoase, cu peretele sporangeului unistratificat, fara inel mecanic. Sporangii sunt inchişi in sporocarpi, proveniţi din modificarea unor lobi foliari. Salvinia natans (peştişoara), este o feriga natanta (Fig 207) in balţi cu frunzele grupate câte 3 la nod, din care una transformata în firişoare cu rol absorbant. Printre filamentele absorbante se formeaza 38 sporocarpi sferici, scurt pedicelaţi, din care in unii se formeaza microsporangi iar in alţi sori cu macrosporangi.

Ordinul Marsileales
Cuprinde ferigi acvatice şi palustre, fixate de substrat cu ajutorul radacinilor.In sporocarp se află sori induziaji, bisexuaţi (conţinind macrosporangi şi microsporangi). În apele stagnante şi mlaştinile din zona de câmpie se întilneşte Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă).

Fig 207 .Salvinia natans: 1-planta; 2-porţiune de tulpina cu doua frunze plutitoare şi una metamorfozata (fm); s - sporocarpi.

Originea şi filogenia pteridofitelor
Rhynia, Asteroxylon, Psilophyton ş.a., reprezinta cele mai vechi ferigi şi îşi au originea in algele verzi care traiau in zona litorală a marilor devoniene.Probabil, alge ca Coleochaete pulvinata, la care oogonul fecundat este protejat prin corticaţie, s-au adaptat la condiţiile vieţii terestre. Psilofitatele au evoluat in mai multe direcţii.Din ferigile de tipul Rhynia s-au desprins primofilicinele şi apoi celelalte filicate, cât şi primele spermatofite. Licopodiatele şi respectiv equisetatele au descins din tipul Asteroxylon şi Psilophyton, marcând alte doua direcţii paralele de evoluţie, ajungându-se la frunze de tip microfil.

Test de autoevaluare
Descrieţi ciclul de dezvoltare la muşchi. Ce muşchi cunoaşteţi din clasa Bryatae? De câte feluri sunt frunzele la ferigi? Prezentaţi ciclul evolutiv al ferigilor. Ce specii de Lycopodium cunoaşteţi? Câte feluri de tulpini întâlnim la genul Equisetum? Ce ferigi din clasa Filicatae cunoaşteţi?

Încrengătura PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA) Caractere generale
143

Încrengătura Pinophyta cuprinde cormofite evoluate, autotrofe, lemnoase (arbori, arbuşti, rar liane), cu gametofitul redus şi inclus în sporofit. Sunt plante haplo-dipoblionte, eusporangiate şi heterospore, cu sporangi împlântaţi în mezofil şi de sex diferit.Sporangii se formează pe sporofile specializate: microsporangii pe stamine şi macrosporangii pe carpele. Macrosporangele este învelit în integument, constituind un organ nou, numit ovul, din care după fecundare se formează sămânţa, neânchisă în carpele, de unde şi denumirea de Gymnospermae.La gimnosperme, primele diviziuni ale Bigotului sunt nucleare, formându-se un proembrion nediferenţiat cu cca 1.000 de nuclei, fară pereţi celulari. Pinofitele sunt antofite întrucât staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care constituie flori, unisexuate monoice sau dioice. (Cycas, Ginkgo, Taxus) şi bisexuate doar la formele fosile din ordinul Bennettitales. Pinofitele fiind plante lemnoase au meristeme secundare, lemnul constituit din traheide areolate şi numai excepţional la cele evoluate apar trahei.Liberul este lipsit de celule anexe.Frunzele sunt aciculare, în general sempervirescente. Rădăcina, spre deosebire de pteridofite, se ramifică numai în plan vertical. Formele fosile (ord.Cordaitales) aveau ramificaţie dicotomică,în timp ce la formele actuale ramificarea este mono-podială (Ord. Pinales). La Pinatae, rădăcinile,obişnuit formează micorize.Taxodium emite pneumatofori (rădăcini respiratoare). Structura rădăcinii este endarhă şi creşte în grosime datorită meristemelor secundare. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară, ramificată dicotomic la Pteridospermales, monopodial la cl. Pinatae şi simpodial la Ginkgoatae. Tulpina este un stipes la Cyeadatae şi liană la Gnetatae.La Pinatae, în toate organele vegetative se găsesc canale rezinifere, formate schizogen (excepţie Taxus). Pinul, zada are macroblaste pe care apar microblaste.La Ephedra tulpina este virgată şi articulată, cu noduri şi internoduri evidente. Frunzele sunt aciculare (cl. Pinatae),scvamiforme: asimilatoare la Cupressaceae şi neasimilatoare la Ephedra, lăţite la Cordaites, Gnetum şi Podocarpus, bilobate la Ginkgo, penat-divizate la Cycadales, Bennettitales. Frunzele gimnospermelor sunt persistente, căzând pe rând, la 2-12 ani, uneori cu tot cu microblaste (Pinus).Nervaţiunea este uninervă la clasa Pinatae, dicotomică la Ginkgo, penată la Cycas, paralelă la Welwitschia,unde primele frunze persistă toată viaţa plantei (cca 2.000 de ani). Frunzele au o structură xeromorfă, cu epiderma cutinizate şi cerificată, iar stomatele sunt situate sub nivelul epidermei.Mezofilul apare bogat în cloroplaste şi la cele mai multe specii cu canale rezininifere. Floarea este constituită dintr-un lăstar scurt, terminal sau axilar, pe care se dispun spirociclic staminele sau carpelele, deoarece florile sunt unisexuate, rar bisexuate (Bennettitales). În evoluţia filogenetică, floarea - con a gimnospermelor este interpretată ca lăstar cu sporofile întrucât la Cycas, după formarea sporofilelor, conul continuă să crească, generând frunze penate, sterile. Florile unisexuate provin din una bisexuată,întrucât la reprezentanţi fosili din ord. Bennettitales şi la Welwitschia există flori bisexuate, iar la Larix apar cazuri teratologice de conuri femele cu solzi staminali la bază. Alcătuirea florii, ;polenizarea şi fecundaţia, cât şi alternanţa de faze s-au prezentat amănunţit la pag.133. Clasificare. Cele peste 10.000 de specii de gimnosperme cunoscute, din care astăzi trăiesc aproximativ 800 de specii, aparţin la 5 clase.

Clasa CYCAMTAE
Grupează gimnosperme fosile şi unele actuale, răspândite în zonele calde, cu tulpina neramificată, la vârf având un buchet de frunze penat-divizate, asemănătoare celor de la ferigi. Polenul nu are saci aeriferi şi anterozoizi sunt ciliaţi.

Ordinul Pteridospermales
144

Reprezintă un grup fosil ce a trăit din Devonian şi până în Cretacic.Se asemănau prin frunze cu ferigile, dar purtau ovule cu integument gros, nucelă şi endosperm primar, din care se formau seminţe. Zigotul nu evolua în embrion ci germina direct într-o piantală. Glossopteris era un arbust foarte răspândit în Carbonifer pe continentul Gondwana, având frunze întregi şi ovule cu integumentul incomplet sudat. Lyginoteris oldhamia era o liană cu tulpina volubilă şi frunze, mari penate.

Ordinul Cycadales
Reuneşte gimnosperme fosile încă din Per-mian, având şi emisari actuali: Cycas, Zamia, arbori cu port de palmieri, deci tulpina este un stipes, cu frunze penat-divizate, circinate în tinereţe ca la ferigi şi sunt plante dioice. Florile mascule sunt conuri cu starninele aşezate spiralat, pe dos cu numeroşi saci polenici, grupaţi ca sporii ferigilor. Florile femele constau din carpele cu partea terminală sectată ca la trofofile, iar cea inferioară purtând 8-2 ovule la Cycas, fie carpela este solzoasă cu cele 8-2 ovule şi grupate într-un con la Zamia.

Clasa BENNETTITATAE
Cuprinde gimnosperme fosile mezozoice care au dispărut în cretacic.

Ordinul Bennetittales
Adepţii teoriei euanţiei îi acordă o importanţă deosebită. Cuprinde arbuşti care aveau trunchiul ca un butuc, creşteau monopodial şi formau un con floral mare,bisexuat sau unisexuat. Fig. 208 .Secţiune prin floarea de la Cycadoidea ingens avea florile bisexuate, la exterior Bermettitales: p- periant; prezenta un fel de periant format din lacinii filamentoase şi păroase s-stamine;c- con central (Fig.208), care protejau un număr mare de stamine penate şi circinate, cât şi ovulele pedicelate dispuse pe un con central. Această alcătuire sugerează o asemănare cu floarea angiospermelor primitive (fam. Magno1i ac e ae). Se formau seminţe veritabile şi embrionul avea două cotiledoane.

145

Clasa GINKGOATAE
Numără cea 20 de specii, din care numai una este actuală, iar restul sunt fosile, cu ramificare simpodială, dioice şi cu frunze bilobate şi dicotomic nervate.

Ordinul Ginkgoales
Prezintă numai o specie actuală – Ginkgo biloba, arbore dioic, spontan în China, cultivat la noi în scop ornamental. Are frunzele bilobate, caduce, cu nervaţiune dicotomică. Florile mascule reprezentate prin stamine, fiecare cu un filament scurt şi 2 saci polenici penduli (Fig.209), sunt grupate amentiform şi dispuse în axila frunzelor. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ax bifurcat, cu 2 ovule nude, terminale, înconjurate la bază de o proeminenţă(rest carpelar). Numai un ovul devine sămânţă (gălbulă), cu aspect de drupă, de culoare galbenă, cu tegumentul cărnos. Anterozoizii cu cili atestă înrudirea cu cicadalele.

Fig 209. Ginko biloba: 1-ramura cu Frunze si flori mascule; 2-3 stamine; 4-floare femela; 5ovul in sect.; 6-samanta; 7- anterozoid

Clasa PINATAE

Cuprinde gimnosperme cu tulpina ramificată monopodial, cu frunze mici, alterne, întregi, cel mai adesea uninerve.Florile unisexuate sunt formate din sporofile solziforme dispuse pe un ax sub formă de conuri. Polenul are saci aeriferi. Anterozoizii sau spermatiile sunt fără flageli. Protalul femel (endospermul primar), are două arhegoane.Ovulul fecundat devine sămânţă cu tegumentul sclerificat, la care aderă o aripă samaroidă, provenită din ţesutul superficial al solzului carpelar, fie un aril cărnos la Taxus sau chiar solzii carpelari devin cărnoşi (Juniperus).

Ordinul Cordaitales
Fig 210 Picea abies; 1-ramura cu con femel; 2-ramura cu con mascul; 3-frunza; 4-solz carpelar si solz steril 5solz carpelar cu seminte Reuneşte arbori fosili care în Carbonifer alcătuiau păduri întinse prin locurile umede. Cordaites avea frunze mari, lanceolate, cu nervaţiune dicotomică şi lemnul cu o structură asemănătoare cu a răşinoaselor actuale, adică cu canale rezinifere în razele medulare.Inflorescenţele mascule erau spiciforme iar cele femele din fascicule de ovule pedunculate.

Ordinul Pinales (conifere, răşinoase).
Cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare monopodiala şi canale rezinifere, excepţie făcând Taxus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cel mai adesea persistente, rar caduce (Larix, Taxodium).Unele conifere au şi microblaste (Pinus, Larix). Florile sunt unisexuate, dispuse sub formă de conuri.Seminţele frecvent sunt aripate. Organele vegetative conţin celule, pungi sau canale rezinifere.Tulpina se îngroaşă datorită activităţii meristemelor secundare, iar în lemnul secundar predomină traheidele areolate.Prezintă adaptări xerofitice la uscăciunea fiziologică din timpul iernii. 146

Familia Pinaceae
Cuprinde conifere unisexuat monoice, lemnoase, cu largă răspândire pe cuprinsul ţării noastre, alcătuind pădurii întinse ce ating un procent mai mare de 30% din pădurile României. Picea abies - molid (Fig 210), este o specie montană care alcătuieşte arborete pure pe suprafeţe întinse în Carpaţii României, cât şi amestecuri cu alte răşinoase (brad, zadă, pin) sau foioase şi are o însemnătate economică foarte mare. Se recunoaşte după acele tetramuchiate, cu vârful pungent, fixate pe perniţe proeminente. Conurile sunt pendente şi solzii sterili sau bracteile sunt mici şi ascunse. Abies alba - brad (Fig 211).Poate fi recunoscut cu uşurinţă după acele lăţite, cu vârf emarginat şi baza disciforma, pe dos cu doua dungi paralele ceroase si albicioase. Conurile femele sunt erecte, iar solzii sterili liniari şi răsfrânti spre înapoi. Bradul formează arborete de amestec cu fagul şi molidul şi numai pe suprafeţe reduse prezintă arborete pure. Genul Pinus se recunoaşte prin acele grupate câte 2-5 pe brachiblaste, având numeroase specii pe glob dar la noi se întlnesc spontan numai: Pinus sylvestris, P.nigra ssp.banatica, P. mugo şi P.cembra. Pinus sylvestris - pin silvestru (Fig 212).Arbore din etajul coniferelor cu un ritidom roşietic care se exfoliază în plăci şi cu ace câte Fig 211. Abies alba: l-ramură cu conuri femele; 2-solzi două în teaca vaginată, inserată pe microblast. carpelari; se-solz steril; si solz fertil sau carpelar; 3Formează arborete pure, numite pinete, solzul carpeler purtând două seminţe (s) aripate (s); (a) uneori apare în amestec cu gorunul, însă pe ;4-seminţe. suprafeţe insulare, pe stâncării sau turbării. Pinus nigra ssp. banatica (pin negru de Banat) .Creşte pe stmcării şi uneori apare în amestec cu fagul şi bradul.Acele câte doua în teacă, rigide şi înţepătoare. Pinus mugo (jneapăn, jep, cătun).Arbust care formează tufărişuri întinse la limita superioară a pădurii, în etajul subalpin şi alpin inferio

147

dispuse câte 3 în vesticii. cu ace solziforme pe macroblaste şi liniare pe microblaste. purtătoare a unui singur ovul erect. 5-6 chiparos de solz din con cu două seminţe (faţa internă şi baltă (Fig. cu frunze semipervirescente. pungente. dar numai câte una sau două.nana.communis ssp.2-floare masculă. la noi creşte spontan specia Taxus baccată . iar rădăcinile emit pneumatofori. 1-ramură cu frunze. specii din genul Thuja şi Cupressus.In zona subcarpatică şi montană formează tufărişuri. uneori gigantici. Specia este ocrotită iar cea mai mare rezervaţie ştiinţifică se află la Poliţa cu crini din masivul Ceahlău. 3-con mascul. cât şi prin faptul că cei doi solzi (fertil si steril) sunt concrescuţi Fig 212. Clasa TAXATAE (TAXOPSIDA) Cuprinde plante lemnoase fără canale rezinifere.Vegetează la limita superioară a molidişurilor. 213 ) cea externă).Se deosebeşte de familia Pinaceae prin numărul mare de saci polenici (2-8) şi ovule (2-12). dispuse spiralat. având unul sau mai mulţi solzi sterili care înconjoară carpela terminală. Larix decidua (larice.Arbore exotic.4-con. 148 . pe stâncării calcaroase.Conurile femele sunt sferice cu carpelele cărnoase.3-flori femele.Arbore indigen cu frunze căzătoare. Taxodium distichum: Taxodiu l-ramură cu conuri mascule şi femele.zadă).Din ordinul Taxales. este un arbust dioic. cât şi prin microsporiflele cu 3-5 saci polenici si macrosporofilele cu 1-20 ovule erecte. având acele grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste şi dispuse spiralat pe macroblaste.In etajul subalpin şi alpin inferior largă răspândire are J. În scop ornamental sunt introduse: Juniperus virginiana. .Florile mascule pot fi solitare sau grupate amentiform în axila frunzelor. Juniperus communis -ienupăr (Fig 214).. caduce şi dispuse pestimat. 4-sămînţă.flori mascule şi femele m distichum 2-con femel. Familia Taxodiaceae Reuneşte arbori.asemănătoare cu ale pinului silvestru. pe ramuri nutante. îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră. ca si prin seminte cu sau fara aripa. cu frunze aciculare. familia Taxaceae.Cele femele sunt dispuse tot în axila frunzelor.Sămânţa este înconjurată parţial sau total de un aril. Pinus sylvestris: Fig 213. introdus la noi în scop decorativ. . cu frunze aciculare şi conuri mici.Acele sunt tot câte două în teacă.tisă (Fig 215). Familia Cupressaceae Se individualizează prin frunzele obişnuit solzoase şi dispuse verticilat sau opus. Conurile sunt mici şi ovoide.

6sect long. 3inflorescenţă masculă 4 -f 1oare masculă. rar liane. Taxus baccata: 1-ramura cu seminte. 4-floare femela Fig 215. 2-2A . alcătuit din mai multe bractei.4 floare femela.secţ iune prin sămânţă Include gimnosperme arbustoide. cu frunze aciculare . cu frunze variate ca formă. polenizarea prin insecte. Tisa are un lemn foarte valoros. Vrancea). deci reprezintă giranosperme evoluate. 149 . prin sământa. cu un perigon redus. fără canale rezinifere. prin floare femela. cu aspect de fruct roşu la maturitatea seminţei.Apare un început de ovar. 5-sect long. fără canale rezinifere.tulpină de plantă femelă. fiecare floare cu câte o bractee. fiind singura parte netoxică. cărnoasă. aparţinând familei Ephedraceae. aşezate opus sau verticilat şi flori unisexuat dioice. iar adepţii teoriei pseudanţiei le situează la originea angiospermelor. in axila căreia se află câte o stamină pluriloculară. jud. jud. uninerve . sunt caractere ce le apropie de angiosperme. din ordinul Ephedrales Este un arbust dioic. motiv pentru care a fost exploatată încât astăzi specia este ocrotia de lege. Florile mascule au staminele cu 5-9 saci polenici concrescuţi. Florile mascule sunt grupate în inflorescenţe glomerulare. Tisa se întâlneşte sporadic în făgete (Tudora.Cele femele au carpela fertila (terminală). cu tulpini virgate (asimilatoare) şi frunze mici pieloase. Botoşani) şi prin bradeto-făgete (de exemplu la Cenaru. 2. Este un arbore dioic. început de dublă fecundatie. Ephedra distachya: l-tulpina de plantă masculă. Din acest grup la noi se întâlneşte numai Sphedra distachya cârcel (Fig 2l6). Clasa GNETATAE (GNETOPSIDA) Fig 216. 3.Fig 214. Cârcelul creşte pe dune nisipoase maritime şi continentale. Florile femele sunt câte două într-un înveliş comun. Juniperus comunis: 1-ramura de pe planta femela. 2-ramura de pe planta mascula 3-floare mascula. Sămânţa este înglobată într-un aril sub formă de cupă roşie. la bază cu un periant rudimentar. înconjurată de câteva perechi de solzi sterili.floare mascula.ramura cu flori mascule. formare a unui endosperm secundar. iar perechea superioară devine cărnoasă.Vasele lemnoase sunt de tipul traheelor. 5 . un tub micropilar de forma stilului şi stigmatului.

Prin intermediul cordaitalelor au descins pinatele.Tulpinile au ramificare monopodială şi simpodială. protejândul dând naştere în evoluţie la pistil. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale încrengăturii Pinophyta. Din Pteridospermales provin ordinele Bennettitales. au determinat modificări morfo-anatomice. Descrieţi clasa Pinatae şi daţi exemple. formele de tranziţie. Organul de reproducere specific magnoliofitelor este floarea. sectate şi compuse. Magnoliofitele grupează plante lemnoase (arbori. Origine şi filogenie. Rădăcinile pot fi pivotante. Cordaitales. din lipsa fosilelor mezozoice. o au gnetatele. Frunzele au forme şi mărimi diferite.a. evoluând paralel cu ferigile eu. descind din ferigile străvechi de tipul primofilicidelor.şi leptosporangiate. In sprijinul ipotezei se aduc următoarele argumente: la unele specii din ordinul Magnoliales şi Trochodendrales lemnul este alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate ca la gimnosperme. lobate. rămuroase şi fasciculate. arbuşti. care au cea mai însemnată contribuţie la formarea învelişului vegetal al globului părnântesc. iar carpela s-a răsucit înconjurând ovulul.O poziţie aparte. de asemenea se mai întâlneşte în Transilvania şi în partea sudică a silvostepei din Moldova. din ovarul căruia a rezultat fructul. dispuse pe tulpini altern. Majoritatea filogeniştilor accepta teoria euanţiei sau a florii adevărate. dar datorită vechimii lor se presupune că au provenit direct din pteridospermale. Ginkgoalele au o poziţie intermediară între Cycadales şi Pinatae. peste 10. opus sau în verticil. numai că au urmat căi diferite în procesul evoluţiei. Originea şi evoluţia angiospermelor Modificările climatice de la finele Jurasicului.000 de specii. Orobanche ş.Progresul evolutiv este marcat şi de apariţia fecundaţiei duble. 136). în majoritate autotrofe şi numai puţine cu nutriţie heterotrofa saprofită (unele specii de orchidee) sau parazită (Cuscuta.). cu o organizare particulară care constă în reducerea şi mai pronunţată a gametofitului (vezi Capit. a ovarului şi a seminţei închise în fruct. Pinofitele cele mai vechi. Prezentaţi clasa Taxatae şi Gneatatae. Lemnul la majoritatea angiospermelor este alcătuit din trahei şi numai la cele mai primitive (Magnoliales) din traheide cu punctuaţiuni areolate.Neozoicul reprezintă era de expansiune şi de dominare a angiospermelor şi declinul gimnosperme lor. cât şi ierboase (anuale şi perene). cu cilindrul central un eustel până la atactostel. care sunt cele mai evoluate gimnosperme. ce au dus la desprinderea din gimnospermele străvechi a unei noi ramuri evolutive cu o plasticitate ecologică mai largă. În Cretacic s-au înmulţit insectele polenizatoare. Încrengatura MAGNCLIOPHYTA (ANGIOSPERMAPHYTA) Caractere generale Magnoliofitele sunt plantele cele mai evoluate. probabil chiar mai înainte. floarea 150 .formând fitocenoze. Lathraea. argumente în acest sens fiind.IV pag. liane).Primele gimnosperme au apărut în Devonian încât din Carbonifer se cunosc cca 5000 de specii iar în Jurasic ating apogeul.Cambiul şi felogenul determina creşterea în grosime a tulpinilor. contribuind la accelerarea procesului de diversificare a plantelor cu flori. susţinând că floarea primitivă a angiospermelor este cea bisexuata şi că ar proveni din floarea bisexuata a gimnospermelor de tip Bennettitales.Pot fiŞ întregi. păstrându-se până în prezent doar 800 de specii. pteridospermalele. Cycadales. Din unirea a două stamine a unei gimnosperme străvechi a rezultat o nouă stamină cu 4 saci polenici.

policarpelar. obişnuit. Clasificare. ovar sincarp inferior etc. bace. raspândite pe tot globul.. Caryophyllidae şi Asteridae. Zimmerman n). cu 58 de ordine. simetrie actinomorfă. Rosidae. Nymphaeales şi Papaverales.sau hemiciclice. rar 2.000 de specii de angiospreme de pe glob sunt grupate în 300-412 familii. la care fie s-a redus sau sunt concrescute. rar bicolateral şi dispuse concentric. de regulă peţiolată. Tulpina este lemnoasă sau ierboasă. capsule . achene. Liliiadae şi Arecidae. Clasa Liliatae (Monocotyledonatae) este împărţită în 3 subclase: Alismidae. polenizarea anemogamă la unii reprezentanţi. cu numeroase petale libere. subtropicală şi tropicală. reducerea numărului de elemente florale şi dispunerea în cicluri. respectiv încrengătura Magnoliophyta este împărţită în două clase. Cele cea 10. drupe). cu vase de tip primitiv: traheide cu punctuatiuni areolate (Drimys). angiospermele. După sistemele mai recente de clasificare (A. florile sunt diplochlamidee. stamine şi pistile libere. Cuscuta etc. Aristolochiales. fiind componentele de bază ale ecosistemelor din zonele: temperată. gineceul. cu nervaţiune penata sau palmat-reticulată.000 de specii lemnoase şi ierboase. la alţii se menţine deschisă carpela până la înflorire (Degeneria). adoptate şi de botanişti români. variabile ca număr. Dilleniidae. A. au ramificaţie simpodială iar rădăcina este pivotantă sau rămuroasa şi numai la unii reprezentanţi rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive. Frunza este de forma variată. 151 . Ordinul Magnoliales Cuprinde plante lemnoase. biochimice. solitară. cu un singur cotiledon. ciclice şi numai la grupele primitive spiro. De regulă. cum ar fi: periantul diferenţiat în caliciu şi corolă. Principalele ordine ale acestei subclase sunt: Magnoliales. atât pe baza materialului fosilcât şi pe baza conţinutului biochimic.C ronquist. Takhtajianşi W. Hamamelidae. CLASA MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Grupează cea 171.G. apărute în Jurasic.Creşterea în grosime are loc pe seama meristemelor secundare (cambiul şi felogenul). L. Ranunculales. dispuse pe receptacul spiralat ca şi la Bennettitales. cu aspect de con (familia Magnoliaceae). excepţie Panunculus ficaria şi unele specii de Nytaphaeaceae. cu cilindrul central de tip eustel.000 genuri cu aproximativ 300. serologice etc. La Viscum. Embrionul are două cotiledoane. magnoliidele sunt considerate ca un important centru genetic. cu 19 orine. elementele florale dispuse spirociclic sau hernieiclic. flori unisexua te. zigomorfe.policarpicelor primitive este bisexuata. Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE) Reuneşte angiospermele cele mai primitive. rar sincarp. din care au derivat celelate grupe de angiosperme. Pe baza caracterelor morfo-anatomice. fructe de diferite tipuri (folicule. Obişnuit. La unii reprezentanţi lipsesc celulele anexe de la tuburile ciuruite (Australobaileya). menţionăm: periantul format din elemente libere. rar zigomorfă. Dintre caracterele de primitivitate ale policarpicelor. diferenţiat sau nu în caliciu şi corolă. lemnoase şi ierboase. apocarp. La acestea se adaugă şi prezenţa a numeroase carepele în floare care vor genera un fruct multiplu. iar fasciculele libero-lemnoase sunt de tip colateral. frecvent pe tipul 5 sau 4. numărul mare de stamine. cotiledoanele lipsesc. Piperales. Reprezentanţii ordinului Magnoliales sunt consideraţi ca cele mai vechi angiosperme. Apar şi unele caractere mai evoluate în organizarea florii. Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) grupează 6 subclase: Magnoliidae.

M. caduce. fapt ce le apropie de magnoliale si ranunculale.Dintre familiile cuprinse în acest ordin. 3+3G(6-4). cu formula florală*%P(3)A6+6 . La reprezentanţii de la noi fructul este o capsulă. cu dispoziţie ciclică. A. cu flori ciclice. Cinammonum care creştea în terţiar şi la noi este cunoscut prin speciile: Cinammonum. aromaticum (arbore de scorţişoară din China). Au frunze mari. cu frunzele lobate în formă de lira şi flori asemănătoare cu laleaua. Capsula este globuloasa. Familia Nymphaeaceae Cuprinde plante de ape stătătoare sau lin curgătoare.Frunzele sunt mari cordate sau peltate. Laurus nobilis (dafin) este răspândit în regiunea mediteraneană şi are frunze persistente utilizate în scopuri condimentare.217. Din cele 200 de specii. Japonia. Polenizarea este entomofilă iar fructele pot fi: foliculă. cu frunze persistente.mărul lupului (Fig. cu 6 loje. zeylanicum (arbore de scorţişoară din Siri Lanka) şi C. unii din ei cultivaţi şi la noi. C.floare (secţ. lung peţiolate.).) lB.a. de exemplu: Magnolia acuminata. kobus ş. apare în mod frecvent în pădurile de foioase si amestecuri.fruct. rar persistente. capsulă. pe soluri cu troficitate ridicată. M. Prin parcuri şi în grădinile botanice se întâlneşte Liriodendron tulipifera (arborele de laiea). iar din fructe se extrage uleiuri eterice. având numeroase stamine şi carpele. unisexuate sau bisexuate.răspândit China.Fructul este o bacă sau drupă. Formula florală este: *K3C3A3+3+3G(3). Familia Lauraceae Reuneşte numai plante lemnoase. nuculă sau bacă.long. bogate în uleiuri volatile. spontane în regiunile calde. pe tipul 3. genul Magnolia are numeroşi reprezentanţi.Asarum e uropaeum:1. Familia Magnoliaceae Grupează arbori şi arbuşti spontani în regiunile tropicale şi subtropicale. Asarum europaeum .Acest ordin cuprinde o singură familie. cu rizomi şi rădăcini adventive. indicând un grad de superioritate. după formula florală: @P∞A∞G∞ . clematitis . Familia Aristolochiaceae include plante ierboase. simple. Ordinul Aristolochiales Prin unele caractere morfoanatomice se aseamănă cu magnoliaceele şi cu ranunculaceele. slab acide pană la neutrere reavene pană la reavănjilave. menţionam doar: Magnoliaceae şi Lauraceae. multispermă. dar şi unele caractere apropiate monocotiledonatelor primitive.pochivnic. Fig216. grandiflora.213) se întalneste prin lizere. cu înveliş colorat. M.actinomorfe sau zigomorfe. alterne. vii si semanături. natante sau 152 . rar lemnoase. Ordinul Nymphaeales Grupează plante acvatice care au florile hmiciclice. piperul lupului (Fig 217).lAfloare (secţ. Fig. nediferenţiat. stipelate.long. Florile sunt mari. Florile sunt mici. cu humus de tip mull. dintre care unele specii sunt cultivate în scop ornamental şi la noi. camphora (arbore de camfor).Aristolochia elemaţitis: l-planta. coriacee. dispuse spiralat pe un receptacul alungit.2-diagrama florală. tufărişuri. stelata. Aristolochia pallida creşte sporadic prin pădurile teromifile si tufărişuri. bisexuate.

decozina. achene. fitocenoze. cel mai adesea bisexuate. numita fovea.Fructele de regulă.Clematis ).Embrionul este mic si are doua cotiledoane. Mulţi reprezentanţi conţin glicozide (adonitoxina.In Delta Dunării. alcătuind. a celulelor secretoare de uleiuri eterice si a celulelor anexe ale stomatelor etc. lotus var.plantă. Helleborus purpurescen Fig 220. apocarpie ş. Nuphar luteuro (nufărul galben). 153 . de mere efect peisagistic. se apropie si este înrudit cu magnolialele. dar prezintă caractere ce le deosebesc de acestea asa cum ar fi: lipsa rădăcinii principale. fie diferenţiat în Fig 219. Jijila. heleborina etc. se întalnegte în apele stătătoare şi în cele curgătoare.emerse. un nufăr cu frunze foarte mari. originar din bazinul Amazonului. ciclic sau hemiciclic.a. variate ca formă. actinomorfe sau zigomorfe (Aconium). spirociclie. creste în apele calde. simple sau compuse.fruct corolă. bisexuate.Ele mentele florale pot fi dispuse pe un receptacul alungit. termale de langă Oradea (lacul si parîul Peţea) si este un relict terţiar. formează fitocenoze întinse. anemofilă rar ornitofilă. ocrotit. în majoritate ierboase (perene. În serele grădinilor botanice de la noi se poate vedea Victoria regia. de asemenea. libere şi dispuse spiralat. Ordinul Ranunculales este considerat ca un important centru genetic pentru multe angiosperme şi cuprinde 2 familii: Ranunculaceae şi Berberidaceae.) şi alcaloizi (aconitina. rar opuse (Clematis). iar formula florală este: *K5-4C∞-6A∞-6G(-3) Nymphaea alba (nufărul alb). Tro11ius europaeus caliciu şi 1. K10-5C∞-5AG∞-1 Polenizarea este entomofilă.folicule. alterne. Ordinul Ranunculales Prin polimerie. este mai frecvent decat cel alb. 1A. bace. sunt multiple. lotus). Unii reprezentanţi (Podophyllum) au fascicule libero-lemnoase dispersate în tulpină ca la Liliatae.La unele specii învelişul intern se transformă în nectarine sau la altele glandele nectarifere se găsesc la baza petalelor într-o gropiţă. în mod spiralat. băţile Crapina. bianuale sau anuale) şi numai rar lemnoase (liane . peţiolate sau sesile.Pe riantul poate fi un perigon petaloid. Frunzele cu sau fără stipele. Familia Ranunculaceae Este o familie cu numeroase specii..Florile sunt mari.Formula florală este: P3+3A ∞G∞ .thermalis (dreţe. Floril e sunt viu colorate. N. Staminele şi carpelele sunt numeroase.

tauricum.Este caracteristică pentru făgete şi amestecuri cu fag. albe-galbene (A. iar fructul este o bacă neagră. liziera pădurilor.cu flori mari.Planta este toxică si se foloseşte în scop medicinal. prin locuri umede (Ponoare-Bosanci). se întalneste Trollius europaeus.). iar florile sunt zigomorfe. A. 2-fruct multiplu Fig. pe soluri cu troficitate ridicată. spor de umiditate (jilav-umede Genul Aconitum (omag).găinuşi (Fig 222. Subfamilia Anemonoideae grupează specii cu periantul nediferenţiat si fructe multiple (polinucule). 3 -Ane mona nemorosa. mull-moder şi reavan-jilave.lucioase. dar cele mai multe specii au florile albastre. 2-Ane mona ranunculoides. jnepenişuri.. are numeroase specii la noi. apare mai frecvent în subzona fagului.a.Unele specii au flori galbene (A. violete sau purpurii (A. Actaea spicata (orbalţul). Caltha palustris ssp. toxicum.). cu tepala superioară sub forma de coif sau cască.Ranunculus ficaria (3). Subfarailia He11eboroideae. laetacalcea calului (Fig 221. 154 . cu însuşirea de buruieană se întalneşte Consolida regalis nemţişorul. este răspandit în pădurile din zona colinară pană în cele montane. Helleborus purpurascens . 1.Planta este ocrotită. indicand acumulare de humus. galbene. dispuse în raceme. Isopyrum thalictroides. pe langă pîraie şi zăvoaie. cu Fig 221. pe stancării. Familia Ranunculaeeae are numeroşi reprezentanţi în flora ţării noastre şi este împărţită în 3 subfamilii.1). laeta (1). cordate si magini dintate.222. neodorante.a.bulbuci de munte (Fig 220. În sudul ţării este răspandit Helleborus odorus. 2afucte.dezonina s. cu flori odorante si periantul cu foliolele verzigalbene. 3a-fruct multiplu. la folicule .Flori relativ mari. avand flori mici.1)este o specie vernală ce se întalneşte aproape în toate formaţiunile forestiere. se întalneşte Caltha palustris ssp. A. avand periantul din 5 (rar 4-6) foliole romboidale. grupează ranunculaceele care au un număr mic de carpele (libere) şi fructele de tip folicule si simetrie actinomorfa sau zigomorfa. În pajistile montane. pepiniere şi în semănături. vulparia). Prin locuri mlăştinoase. cu humus de tip mull. purpuriuverzi la exterior si apar primăvara timpuriu. anthora). albe.spanzul (Fig 219). frunze mari.Isopyrum ţhalictroides . Prin liziere.Periantul este alcătuit din 5 foliole colorate. Speciile sunt legate numai de zona montană şi se întalnesc: pe văi umede. moldavicum s. 3b-diagramă florală.

transsilvanica (2) Fig 224. H. vernală. iar prin păduri. A. Ranunculus auricum (1). este o plantă perenă.2). albastre-violet. Montana. cu frunze opuse. 2Ranunculus carpaticus: a. galbene-aurii si frunze sesile. bdiagrama. specie stoloniferă.piciorul cocoşului (Fig. se întalneşte prin pădurile din zona de campie şi pană în cele din subzona fagului.Creşte în pădurile de foioase si în cele de amestec.trei răi (Fig 223. iar in zona colinara prin poieni insorite si pajisti apare P. livezi.3). este o liană. Prin locuri umede se întalneşte Ranunculus repens (piciorul cocoşului tarator). caracteristic pentru făgetele carpatine. cu lacinii liniare. cu florile mov-purpuriu. cu flori solitare. frecvent este R. Clematis vitalba (curpenul de pădure). însă lobii sunt din nou 3-5 lobaţi.221. Aquilegia (căldăruşe).Cel mai reprezentativ este genul Ranunculus (piciorul co coşului). imparipenate. C. În zona de munte. u:ntisor (Fig.(omag). altele sunt toxice pentru animale. penat sectate. are frunze tot trilobate.224. În pajiştile uscate. avand formula florală: *K5C5A∞G∞ Ranunculus auricomus . se intalneste Pulsatilla alba (deditei). tufărişuri.gălbinele de munte (Fig 224. Hepatica nobilis . se recunoaşte după frunzele trilobate. Consolida (nemţişor) etc. terminale .3). lung peţiolate. spre varful tulpinii şi cu o floare albă terminală. 155 . deci întalnim fenomenul de heterofilie. începând din regiunea de campie şi pînă în zona montană.Flori albe sau verzui albe. mari. amestecuri si sporadic poate apare în molidişuri. cu flori mari. adunate în inflorescenţe cimoase . peţiolulate. cordat sau reniform. cu rădăcini îngroşate în formă de tuberculi. cu lacinii îngust liniare.Achenele sunt prevăzute cu o prelungire păroasă. cu cate 3-9 foliole.Unii reprezentanţi: Clematis jackmannii. ficaria grausor.1). prin chei. Importanta ranunculaceelor. Specia este frecventă prin păduri de foioase şi tufărişuri. Aco niturn sp.nemorosa .poliachena . avand frunzele lobate şi florile albastre. fiind frecventă în pădurile de foioase din zona colinară si montană inferioară. cu periant din 4 (rar 5) foliole. începand de la campie şi pană în zona montane. dintate iar cele tulpinale sunt sectate pană la bază. Anemon e ranuculoides păştiţa galbena (222. cu limb rotund. frecventă în toate pădurile.Specia este răs-pandită în pădurile montane. carpaticus .2).păştiţa albă (Fig 222. viticella. se întalneşte Clematis alpina (curpenul de munte). primăvara timpuriu.2). palmat-sectate. .Se recunoaşte după frunzele bazale. în condiţii ecologice similare cu specia precedentă. 1).Frunzele tinere de Ranunculus fiearia sunt utilzate în scop alimentar. pe soluri cu troficitate mijlocie pînă la ridicată. Multe specii sunt utilizate în scop medicinal. cu florile de culoare galbenauriu.crucea voinicului (Fig 223. Subfarnilia Ranuncu1oidae cuprinde specii ierboase la care învelişurile florale sunt diferenţiate în caliciu si corolă. transsilvanica . R. sunt cultivate în scop ornamental. este o specie perenă. cu un verticil de 3 frunze. este un endemism carpatic.Fig 223. Genul Hepatica este cunoscut în flora noastră cu două specii vernale. Hepatica nobilis (1) şi H. apare Adonis vernalis (ruşcuţa de primăvară).Pe terenurile stancoase din etajul subalpin şi alpin. lung peţiolate.

cu frunze simple sau compuse.Florile sunt actinomorfe . b.225). c ramură cu spini. rar ierboase. Caracterizaţi clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae) Ce fel de plante cuprinde familia Magnoliaceae? Descrieţi speciile genului Magnolia. este un arbust spinos. se cultivă frecvent prin parcuri şi spaţii verzi. imparipenatcompuse.Berberis vulgaris: a . K3+3C3+3A3+3G1 iar fructele bace sau capsule. alterne. Berberis vulgaris .225. Ce caractere specifice au plantele cuprinse în familia Ranunculaceae? Clasificaţi şi daţi exemple de plante din familia Ranunculaceae. cu bace roşii şi lemn de culoare galbenă. d-diagramă florală. Mahonia aquifolium (mahonie).Familia Berberidaceae Reuneşte plante lemnoase.Creşte în special în etajul colinar. pe soluri calcaroase si în locuri afectate de eroziune.ramură floriferă. Fasciculele libero-lemnoase sunt împrăştiate (atactostel) ca la monocotiledonate. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale Încrengăturii Magneliophyta. Se recunoaşte după frunzele persistente. trimere . pe margini spinos dinţate şi bacele negre-brumate. caduce sau persistente.dracila (Fig. originară din America de Nord. Ordinul Papavera1es 156 .fructifera. de regulă arbuşti. Fig.

cu frunze alterne. Genul Fumăria numără cca 50 specii cu fruct monosperm indehiscent.Staminele sunt în număr mare iar gineceui este superior şi sincarp. stancoase. fără stipele. neutre Fig 227. capnoides. actinomorfe sau zigomorfe. reprezentanţi lemnoşi. c u flori galbene şi numai în zona montană superioară. bisexuate la origine si prin avortare devin unisexuate. C.Se recunoaşte după tuberculul gol în floare. Corydalis bulbosa este o specie perenă (Fig. Fructul este o capsulă silicviformă. cu frunze alterne. 4. frcvente sunt speciile Fumaria officinalis si F. compact şi o frunză 5-diagrama scvamiformo sub frunzele tulpinale iar bracteolele sunt mai lungi decat peţiolii florali si digitat incizate. iar corola consta din 2 cicluri de petale. Corydalis bulbosa: 1-sect. În flora spontana cresc : Papaver pyrenaicum. vernală. frecvente prin locuri cultivate si ruderale. este o specie perenă. in special pe calcarele din zona montana.rhoeas (mac roşu de camp). cu frunze divizate. colorat în alb sau portocaliu. cu canale laticifere şi latex incolor. şi embriologic. prin pînă la moderat acide. Vaillantii (fumurita). Florile pot fi solitare sau grupate in onflorescente cimoase.sect prin tubercul C . Subclasa HAMAMeLIDAE (AMENTIFERAE) Grupează.cu flori galbui-albe. sunt mici.Androceul 157 .In pepiniere si lizire.diagramă.Se înrudesc cu ranunculalele şi magnolialele prin structura florii. dubium (mac alb). iar ca specie ornamentala se foloseşte P. Chelidonium majus .Intreaga plantă conţine latex portocaliu. cat şi din punct de vedere biochimic. pe soluri jilav-umede. creşte prin locurile umbroase. Familia Fumariaceae Reuneşte plante ierboase fără laticifere.orientale (macul turcesc). stamine triramificate:%K2C2+2A2(X3)G(2) . cu nectare şi staminele grupate în Fig. lasand impresia a două majus a . lobate sau sectate.226.227). Familia Papaveraceae Grupează plante bogate în alcaloizi.226). 3-fruct. P. avand în organele vegetative laticifere articulate sau celule secretoare grupate în şiruri lungi.buruieni segetale şi ruderale. in general nestipelate.solida are tuberculul. frecventă în păduri. flori portocalii şi fructul o capsulă alungită.În padurile de foioasefrecvente sunt speciile de Corydalis (brebenei). la care petala superioara a ciclului extern formeaza pintenul si labiul superior. P. bisexuate si cu numar variabil de elemente. folosită în scop medicinal şi alimentar. predominant.Cuprinde în mod frecvent plante ierboase. P. nigelariţă (Fig.rostopască. Florile sunt actinomorfe : *K2C2+2A oo . cu una sau două petale pintenate. fiind folosită în tratarea unor afecţiuni hepatice si gastrice.Creşte în aceliaşi condiţii ecologice ca si precedenta. sferic. 2-stamina triramificata interior şi bracteolele florale întregi.Larg cultivată este specia P. cu flori ciclice. bogat în chelidonină şi berberină.Caliciul este alcatuit din 2 sepale caduce sau reduse. Fructul este o capsulă valvicidă sau poricidă. Florile grupate în inflorescenţe racemoase. zigomorfe.Chelidonium două mănunchiuri de cate trei.4G(oo -2 ) . somniferum. cu periant haplochlamideu (înveliş floral simplu) sau lipsă şi grupate în amenţi. cu frunze sectate. hybridum .Fructul este o capsulă. rar indehiscent. Creşte frecvent pe langa garduri şi în liziere.

lung pedunculate. Familia Ulmaceae Grupează arbori şi arbuşti. creşte în Banat şi Oltenia. australis (sambovină). unisexuate sau bisexuate. glabra (montana) . din 6-4 elemente. cu lemnul secundar alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate. adesea simple si stipelate. format dintr-un număr mic de carpele sau din una singură. rar haplo sau he-terochlamidee.x hybrida (platan). C. Specia apare frecvent în cu samara păroasă şi pe margini ciliată. apropindu-se de ord. Ordinul Urticales Grupează plante lemnoase si ierboase acoperite cu peri aspri. Gineceul este apocarp pană la sincarp. cu frunze alterne sau opuse. minor ulm de camp (Fig.228). P. cu ritidom neted care se desface în placi mari. adesea asimetrice. Genul Ulmus se recunoaşte după frunzele pronunţat asimetrice şi are la noi mai multe specii.Platanus . cu frunze alterne. Cheia etc.Fructul cel mai adesea este o samară.În scoarţă au fibre liberie ne lungi. monoici. C. masculă. rar drupă. Ordinul Trochodendrales Cuprinde speciile cele mai primitive. cu un număr variabil de stamine şi carpele.ulm de munte. cu Fig 228.Prezintă asemănări ce le apropie de magnoliacee. Magnoliales. stipelate. orientalis şi P. cu fructul drupă. Florile sunt mici. răspândite în regiunile calde. ciclice. achenă. Reuneşte arbori si arbuşti cu lemnul secundar alcătuit din trahee scalariforme sau traheide cu punctuaţiuni areolate. iar polenizarea este anemofilă. Formula florală este : *P6-4A6-4G(2).este polimer pană la o singură stamină (Urticaceae). Familia Moraceae Cuprinde numeroase specii.Florile sunt bisexuate sau unisexuate.Intre polenizare şi fecundaţie se menţine un decalaj mare ca şi la gimnosperme. Ordinul Hamamelidales Este cunoscut încă din Cretacic şi situat la baza filiaţiilor din cadrul amentiferelor. 5-fioare fascicule (glomerule). prin parcuri.Ovarul este super şi fructul nuculă sau drupa. din care cităm: U. iar florile unisexuate se dispun în inflorescenţe globuloase.ramurg cu fructe şi frunze. cu samarele avand seminţele dispuse excentric şi frunzele sunt mai lung peţiolate. sepaloid. se întalneste Platanul occidentalis. Greci. specific pădurilor umbroase din zona colinară şi montană.Ţesuturile secretoare sunt reprezentate prin-canale laticifere nearticulate şi peri.). răspîndit pe stîncăriile din Dobrogea (Macin.Ulmus minor: periant persistent subcampanulat si aşezate cel mai des în 1-ramură cu florij 2.Nu are reprezentanţi în flora noastră.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înaintea maturării sacului embrionar. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate. iar florile sunt apetale. ale cărui specii sunt arbori înalţi. cu 6-4 stamine şi 2-1 carpele concrescute. Introduse în scop ornamental. occidentalis este introdus în scop ornamental. păroase. Familia Platanaceae Cuprinde un gen unic . Din cele peste 100 de specii răspândite pe glob la noi cresc: Celtis glabrata (sambovină). grupate în inflorescenţe cimoase. cat şi de rosacee.Invelişul floral poate lipsi sau este simplu. Majoritatea reprezentanţilor acestei familii 158 . palmat-lobate. achlamidee. U.Ovarul este superior sau inferior. Rîrşova. Frunzele sunt mari. polimere pană la tetramere.

Ordinul Faga1es Este un ordin străvechi. vii şi în scop ornamental. formand amenţi. dar cu glande secretorii puternic mirositoare. închizand în interior numeroase nucule.Periantul este simplu. răspândiţi cu predilecţie în emisfera nordică. persistente. mult redus la cele femele. simple sau compuse. reprezentanţi lemnoşi de mare importanţă forestieră. pe soluri cu troficitate ridicată. frecvent penat-lobate. alături de urticale şi celelalte amentifere evoluate ar fi derivat din urticalele lemnoase. dispuse altern. iar frunzele sunt folosite în hrana viermilor de mătasă.La noi se cultivă şi cresc subspontan speciile:Morus alba (dud). cu frunze simple sau compuse. prin liziere. cu sau fără periant şi androceul din 2-10 stamine. şi lemnul are multiple întrebuinţări.La speciile indigene înflorirea precede sau are loc odată cu infrunzirea. frecvent se întalneşte Ficus elastica (ficus). cu frunze simple.Florile femele sunt situate la varful axelor.Polenizarea este anemofilă şi are loc cu mult înainte de maturarea ovulului. iar cele femele toamna. alcătuit din 4-lacinii.cu frunzele glabre pe faţa superioară şi M. Florile sunt unisexuat monoice.duda sau soroza .Formula florală este: ♂P5A5 . rar lipsă. cat şi cultivat datorită utilizării inflorescenţelor femele la aromatizarea berii. la care exemplarele mascule anfloresc vara şi se maturează vara. alterne. în stadiul tînăr fiind folosită ca legumă. Prin aparatamente. frunzele mari. întregi. reunite într-un fruct fals şi compus. lobate şi creşte prin zăvoaie. fără laticifere. cu fibre textile iar organele. receptaculul sau axele inflorescenţei. Florile sunt unisexuate. Florile pot fi unisexuat dioice sau monoice. tufărişuri. Pentru fibrele textile se cultiva pe suprafeţe apreciabile Cannabis sativa (canepa). rar arbuşti.Periantul este alcătuit din 5 elemente. cu frunze caduce sau persistente (la speciile exotice). reunite în inflorescenţe cimoase. Fructele sunt achene sau drupe înconjurate de periantul persistent. avand faţa superioară a frunzelor scabră. ♀P4(6-2)G(2) Fructele sunt achene mici sau drupe. (păduri de luncă). conţinand lupulină.este comstibil. În sudul ţării. cu periant nediferenţiat. ♀P5-4G(2). cu. grupate în cirne sau raceme stranse. Familia Cannabinaceae Grupează plante ierboase. cu 2-3-6 carpele şi ovar infer. bogate în resturi organice. obişnuit monoice.Florile sunt unisexuat dioice. pentru garduri. cu fosile cunoscute din Cretacicul inferior şi cuprinde. Filogenetic. În regiunile sudice ale ţării şi subspontan în Dobrogea se întalneşte Ficus carica (smochinul). cu periant simplu: ♂P5-4A5-4 . frecventă si abundentă este specia Urtica dioica (urzica mare). Familia Fagaceae Cuprinde arbori. Din Boehmeria nivea (ramie). În liziere. cele mascule dispuse in amenţi alcătuiţi din dicazii 159 . plantaţii de salcam şi pe marginea pădurilor se întalneşte Cannabis ruderalis (canepa sălbatică). plantă tropicală. se extrage fibre textile de mare rezistenţă.Formulele florale sunt : ♂P4(6-2)A4(6-2) . Fructul . întregi şi persistente. Florile mascule sunt dispuse în dicazii pe axe alungite. ♀P5G(2) . pendule. stipelate. vegetative sunt acoperite cu peri urticanţi. este plantă perenă.au laticifere nearticulate. eu frunzele palmat-lobate si receptaculul în formă de pară. la care participă perigonul (Morus). uneori protejate de un periant. sporadic se cultivă Maclura aurantiaca (maclura). cu frunze căzătoare mai rar persistente. Pe terenurile. volubilă.Reuneşte arbori şi arbuşti. alterne. stipelate. Humulus lupulus (hamei). uneori concrescute . prevăzute cu o cupă.Florile sunt unisexuat monoice. se presupune că fagalele. Fructele sunt de tipul samarei sau achenei.La ambele specii frecvent este fenomenul de polimorfism foliar. Fructul este o achenă. ulterior şi în scop medicinal. rar lemnoase. Familia Urticaceae Include plante ierboase. stipelate. nigra (dud negru).

diagrama dicazului femel si cu numeroşi diagrama dicazului femel. Genul Fagus (fag) se. cu 7 specii şi 2 subspecii Fig 299. caracterizează prin muguri fusiformi. în procesul evoluţiei. Din cele cea 900 de specii de fagacee cunoscute.Florile femele sunt grupate în cime cu puţine flori ori solitare. 2-floare mascula. 2. înconjurate de o cupă lemnoasă. F. glabre şi cu ghinda lung pedunculata. capituliforme (Fig 229) şi cupe dehiscente în valve. cât şi cele ale amenţilor femeii au devenit uniflore. de caucaz). Larg răspandit. cât şi arborete de amestec cu alte foioase sau cu coniferele este Fagus sylvatica. Dintre speciile mai răspandite enumerăm: Quercus robur (stejar). inflorescenţe mascule globuloase.Cupele sunt larg deschise şi au la exterior solzi imbricaţi.Cupa provine din proliferarea receptaculul. atat dicaziile amenţilor masculi.pauciflore. Fagus sylvatica: 1Fig 330. liniari şi nepeţiolaţi. eliberînd 2-1 achene (jir). taurica. foliacei. orientalis (fag oriental. prevăzută cu solzi sau ţepi. sporadic mai apare şi hibridul F. alcătuind făgete pure. În pădurile din sudul ţării. auriculate. care are apendiculii cupei subulaţi. 3 floare fem hibrizi.Inflorescenţele apar pe lujerii formaţi în anul respectiv.Florile mascule sunt dispuse în amenţi dicaziali pendenţi. marea lor majoritate cresc în regiunea holarctică şi sunt elementele de bază ale padrurilor de foioase. împreună cu periantul şi bracteetede la baza florii.floare femela. Qeurcus petraea: spontane la noi floare mascula. cu apendiculii inferiori ai cupei foliacei. 31. iar după alţii este dintr-o proeminenţă inelară a axului. Castanea. poate fi recunoscut după apendiculi cupei. sporadic în sudul ţării şi în Podişul Moldovenesc. recunoscut după frunzele scurt peţiolate. ♀P3+3G(3). trimuchiate . 160 . fie numai la bază la Quercus sau în întregime la Fagus. Un alt gen foarte important din punct de vedere forestier este Qurecus. Formula florală în general este : ♂P6-4A12-6 .Prin simplificare. Fructele sunt achene. liniari şi spatulaţi.

incana (aninul alb) are frunze acuminate şi este frecvent în luncile şi zăvoaile din zona colinara si cea montanaj A. recunoscandu-se după frunzele obovat emarginate. se mai întîlnesc două specii. caracteristica. Florile sunt unisexuate şi corespund formulei florale:♀P2+2A2+2. ♂P2+2G(2) .3). Q. avand ramificare sirapodială. cu bacterii. etajului subalpin. Betula. Q. pe faţa inferioară fiind scurt şi fin tomentoase sau puberule cu peri fssciculaţi. este un arbore mediteranean. viridis (aninul verde) este o tufa lemnoasă. Q.Amentii masculi se formează din anul precedent.gorun (Fig. . cu creştere monopodială la care amenţii masculi şi cei femeii se formează din anul precedent.Carpinus betulus. iar la Carpinus achenele au o aripă. Castanea sativa (castanul comestibil). iar cele 1-4 ghinde cu un peduncul lung au solzii cupei lat-ovaţi. Frunzele sunt simple sau dublu marunt-incizate.230) se caracterizează prin frunze mai lung pedunculate. creşte prin locuri umede. coccifera etc. în special în turbării. În zona montană. Corylus sau la florile femele la Alnus. provenit din concreşterea bracteii cu cele doua bracteole. formează păduri rărite şi tufişuri în stepă şi silvostepă. Betula. 2-dicazii mascul ş i fe me1 (4). Genul Alnus (anin) cuprinde arbori şi arbuşti. pedunculiflora (stejar brumăriu).Corylus B.pubescens (mesteacănul pufos). iar cei femeli în anul înfloririi. neauriculate şi ghinde sesile. 2. apare Fig 232. Alnus glutinosa anin negru (Fig 231). 2B-fruct. cu stipelele caduce si dispuse altern. con cu fructe. Florile mascule au doua stamine la Betula. pubescens (stejarul pufos). cu lujerii glabri şi verucoşi. Q.petraea. amintim: Quercus suber (stejarul de plută). A. Q. concrescuţi. Ilex . În Carpatii Orientali.ament femel. 6achene. începand din zona de campie (Delta Dunării) şi pînă în cea colinara. aşa cum 161 . În regiunea colinara şi de munte larg răspndit este Betula pendula -mesteacăn alb (Fig 232. cu solzii cupei lat-liniar lanceolaţi si frunzele secundar lobate si păroase pe partea inferioară. cu frunze sempervirescente.Betula pendula. relicte glaciare. subspontan şi cultivat în sud-vestul ţării şi la Baia Mare. susţinute de o bractee lobată la Alnus. contraşi într-un varf scurt şi cei inferiori gheboşi.Fructele. cerris (cerul) are mugurii prevăzuţi cu stipele filamentoase.Alnus glutinosa: . cu lujeri anuali avellana. fructul comestibil fiind închis într-o cupă sferică. în mlaştini oligotrofe masculi şi femeii. 1 . prevăzută cu apendici ţepoşi. amenţi tomentoşi. cat şi staminele ramificate. iar frunzele variabil sinuat lobate pînă la penat -fidate si pe ambele feţe tomentoase. care se recunoaşte după frunzele cordat-auriculate. cuprinde mai multe specii de arbori şi arbuşti. iar cupa ghindei este acoperită cu solzi alungiţi. Genul Betula (mesteacăn). Q. pubescenţi.ramură înflorită.Se întalnesc genuri si specii la care învelişul perigonial lipseşte: la florile mascule de la Carpinus. 3. Dintre speciile mediteraneene. frainetto (gîrniţa).Fig 231. caracterizandu-se prin lujeri si muguri des cenuşiu-tomentoşi.3. Familia Betulaceae Este o familie ce grupează arbori şi arbuşti ale căror rădăcini formează micorize sau trăiesc în simbioză. sunt achene sau samare. întalnit si la noi. Q. La Corylus achenele sunt înconjurate de un înveliş în forma de cupă.

în culturi forestiere şi prin parcuri s-a introdus J. sud-vestul Transilvaniei şi în rest cultivat pentru lemnul de calitate superioară şi fructele comestibile. iar C. rosidele ar constitui o unitate desprinsă din Magnoliidae. la maturitate de culoare neagră. Pe suprafeţe reduse. Florile femele au stigmate purpurii şi sunt situate cate 1-4 la varful lujerilor formaţi în acelaşi an. raspandiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. avand achena cu o aripă trilobată.Aluna este înconjurată de o cupă foliacee provenită din bracteole (Fig 232. afară ieşind doar stigmatele roşii. Florile sunt mici şi au un periant rudimentar. dure. specifică regiunilor sudice ale ţării şi se recunoaşte după achenele cu aripa întreagă. Test de autoevaluare Enumeraţi şi deosebiţi speciile genului Ulmus. Precizaţi principalele specii din familia Betulaceae. Genul Corylus (alun) are florile mascule grupate în amenţi iar cele femele pe timpul înfloririi acoperite în muguri.Ordinul Juglandales este situat între amentiferele evoluate pe baza tipului de inflorescenţă. 3.1). Fructul este o drupa dehiscentă la care învelişul cărnos acoperă samburele (nuca).b) şi perigon (I-III). alcătuite din 3-5 tepale concrescute cu bractea si cu cele două bracteole.floare mascula văzută din spate.Speciile conţin taninuri. 25-3). S2 septuri Ordinul Juglandales Reuneşte plante lemnoase. frecvent în pădurile din zona deluroasă. dispuse altern. lobul median fiind mult mai mare. 162 . arbore cu ritidom brun întunecat. evoluand pe calea ciclizarii elementelor florale şi reducerea acestora la un număr constant. cu flori unisexuat monoice. nigra (nucul negru american).2). Ce specii cunoaşteţi din familia Moraceae? Ce fel de plante sunt grupate în familia Cannabinaceae? Care sunt genurile cuprinse în familia Fagaceae ş ice importanţă economică au? Descrieţi speciile de stejar ce cresc în România. iar cel mai cunoscut la noi este. fără stipele. 4.Florile femele au doua carpele şi ovarul infer.Polenizarea este anemofilă. 2-floare mascula din faţă. Corylus avellana (alun) este cel mai răspandit în zonele de deal şi de munte. spontan în Banat. colurna (alunul turcesc) apare în pădurile de cvercinee din Banat. 5drupe false.carpen (Fig 232. orierrtalis (cărpiniţă). nana (mesteacăn pitic).7). S1. maxima este cultivat prin parcuri. cu frunze imparipenatcompuse. Familia Juglandacea Grupează reprezentanţi lemnosi.floare femelă cu hipsofile (D. Genul Carpinus are la noi două specii: C. cu înveliş exterior cărnos indehiscent. C. uleiuri si substanţe aromatice. adanc brăzdat şi fructe sferice.Are flori unisexuate.sambure secţionat cu cotiledonul embrionului (6. a chalazogamiei şi prin structura florală. Juglans regia .nucul (Fig. Subclasa ROSIDAE După unii filogeneticeni.este Betula humilis (mestecănaşul) şi B. Florile mascule au 6-20 stamine şi sunt dispuse în amenţi gros i. care apar din muguii axilari ai anului anterior. care se află în mlaştinile de la Luci si Lucina.aici având limita sudica a arealului mondial. Oltenia. Fig 233 Juglans regia: 1.ramură cu flori femele şi amenţi masculi. C. betulus. 6.

2-R. prin locuri umbroase. Ph. adesea fiind cultivat pentru fructele sale. cu androceul din mai multe verticile de stamine. coronarius. iarbă de urechi).Această subclasă reprezintă dicotiledonatele cele mai tipice. răspândită este si specia Hydrangea opuloides (hortensii).petraeum (păltiorul) are bacele roşii şi acre. 1-Ribes rubrum. Ordinul Saxifraga1es Reuneşte plante cu caractere variabile: flori bisexuate.Se întalneste prin păduri şi tufişuri. Ribes uva-crispa .inodorus (iasomie. latifolius. pe stîncării.La noi se cunosc 6 specii spontane si cultivate. R. sau roşcată. androceu cu stamine libere (dialistemon). Din genul Philadelphus frecvente sunt speciile: Ph.2).umede si stancoase. cu gust acrişor.agriş (Fig.234. Familia Grossulariaceae Cuprinde numai genul Ribes. suculente. se întîlneşte prin pădurile montane. obişnuit bisexuate. cu peste 150 de specii arbustive. gălbuie. 163 . R. adesea redus la 2-1 cicluri. cu caractere bine conturate. solitare sau cate 23. cu gust neplăcut şi se întalneşte pe stancăriile montane.Flori alburiu galbene-verzui. bogate în vitamina C.Ramurile sunt spinoase. iar gineceul este alcătuit din numeroase carpele la unii reprezentanţi sau redus pana la o singură carpela la Fig 234. Familia Crassulaceae Grupează plante ierboase.Dintre reprezentanţii mai comuni. R. cu un rizom napiforrn.1). ce cresc pe stâncării şi prin locuri aride.La fel. Ph. folosite în stare proaspătă sau preparate.aureum (cuişor) este cultivat prin parcuri şi grădinile ţărăneşti în scop ornamental. adesea pubescentă sau glandulos setoasă. menţionăm: Seduro maximum (iarbă grasă. R.235). pentamere. văi umbrite şi umede în zona montană. Florile sunt dialipetale. frecvent cultivat pentru bacele negre. bisexuate si fructul folicula. iar florile bisexuate au culoare verzuie sau roşcată.nigrum (coacăzul negru). se întalneşte prin pădurile şi tufărişurile montane. cultivaţi în scop ornamental aparţinand genurilor Philadelphus si Hydrangea (Fig. are bacele roşii.aplpinum (coacăz de munte). R. ramurile nespinoase şi creşte pe stancării. rar concrescute (gamostemon) si gineceu 2-5 carpelar. gros şi frunze cărnoase.234. bace roşii. Familia Hydrangeaceae Are reprezentanţi cu talie de arbuşti. cu ovar super sau infer. lamaiţă). uva-crispa: A-floare.Fructul este o bacă globuloasă. creste spontan în pădurile montane.rubrum -coacăzul roşu (Fig.

stellaris si S. cu florile roşii. cuneifolia. 255).rar 3-5 carpele. Toate speciile sunt foarte decorative.10 stamine: sau cat dublul sepalelor şi gineceul din 2. cu petale palid-galbene. din mijlocul cărora pornesc tulpini florifere. Ordinul Saracenia1es Grupează plante cu nutriţie mixtă.Saxifraga paniculata.Florile sunt bisexuate. În etajul subalpin şi alpin.verde-gălbui. Pe văile umbroase din pădurile colinare si montane se întalneşte Chrysosplenium alternifolium (splinuţa). Pe lînga paraile montane creşte S.adesea unite. 5. Genul cel mai important şi cu multe specii la noi este Saxifraga. mai rar altern sau opus.Fig 235.Substanţele azotate le asimilează prin degradarea proteinelor de origine animală (insecte). încat formează mici pajigti pe stâncării. cu sepale lanceolate şi glandulos păroase şi 1216 petale rosii-violete pană la purpurii. Numai pe stancăriile calcaroase creşte S. Pe stancării. Familia Saxifragaceae Totalizează peste 800 de specii ierboase si lemnoase pe glob.Sempervium montanum Fig. cu rozete de frunze grase. cu o inflorescenţă corimboasă.luteoviridis. av and florile galbene. cu un periant sepaloid. pe tipul Genul Sempervivum cuprinde specii perene. 164 .iarba surzilor (Fig 237) creşte prin locuri stancoase şi pietroase în zona montană. S. în zona montană se întalneste Sempervivum montanum.Obişnuit.Numai pe stancării calcaroase se întalneste S. androceu din 5.1-Philadelphus coronarius 2Hydrangea opuloides.4-partit. marmoreum.237. frunzele sunt dispuse în rozete. În zona montană. Fig 236. telephinum (fabaria). cu periant dublu. pe stancării calcaroase creşte S. pentamere.verzişoara de munte (Fig. prin păduri si stancării se întalneste S. paniculata. ruthenicum. prinse cu ajutorul unor capcane sau peri glandulari. cu petalele forilor de culoare roză.3. Prin locurile umede si terenurile mlăştinoase din zona montană se întalneşte Farnasia palustris (floarea studentului sau şopîrliţă albă). cu petalele albe sau purpuriu punctate.Uneori de la subţioara frunzelor bazale pornesc stoloni. cuprinzînd 3-11 flori stelate.

4. prin floare. lemnoase şi ierboase.Din cele cateva familii existente pe glob.Florile sunt dialipetale.diagramă florală. iar prin apariţia zigomorfiei si a gineceului monocarpelar la unele unităţi se fece o legătură cu ordinul Fabales. Fructele pot fi multiple.diagramă florală.diagramă. Ordinul Rosales Prin staminele numeroase. în funcţie de axa florala. care poate fi convexă. cu frunze alterne. iar gineceul din numeroase carpele ajungandu-se pană la una. acoperite cu peri glandulari. stipelate.diagramă. cu androceul din mai multe verticile de stamine. 2secţ. ordinul se apropie de policarpice. bace. Flori şi diagrame florale la rosaceae: 1. policarpie şi apocarpie care se întalneşte la mulţi reprezentanţi.Androceul este dispus: în cicluri de cate 5 stamine. false. -Sorbus. 165 . pentamere. Familia Rosaceae Grupează peste 300 de specii lemnoase şi ierboase. 3.Fructele sunt de tipuri variate: folicule. fructe multiple etc.secţ. nucule. dar cea mai cunoscută este D.cicluri.prin floare la Rosa. rotundifo1ia (rouă cerului). adesea reducandu-se la 2. 2. În mlaştinile de turbă de la noi cresc cateva specii de Drosera. concavă sau urceolată.secţ prin floare la Spiraea. simplesau compuse. rar anemofilă. care are o rozetă de frunze.eu poziţie variabilă.Polenizarea este entomofilă. cu caliciu simplu sau dublu.prin floare la Prunus. unicarpelare etc. bisexuate.238) . drupe. secţ. la noi are reprezentanţi numai familia Droseraceae. 4. iar gineceul este polimer pană la 1 (Fig. În Delta Dunării si unele lacuri sudice trăieşte natant specia Aldrovanda vesiculosa (otrăţelul). Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de genuri şi specii.La formarea fructului participă adesea şi axa florală. bisexuate. avand frunzele cu stipele perechi. persistent si corolă din 5 petale libere.Fructele au seminţe cu endosperm slab dezvoltat sau lipseste. Fig 238. l. Flori actinomorfe.

dispuse în corimb.diagrama. 3.sect prin floare.văi şi stancării în zona montană şi are florile grupate în panicule mari. cu formula: *K5C5A10+10+10G5-2. familia se împarte în 4 subfamilii.ramura cu flori si fructe. Spiraea (chamaedrifolia) ulmifolia (cununiţă). creste prin locuri umede.barba popii. 2. În parcuri se cultivă numeroase specii exotice. Subfamilia Spiraeoideae.ramura cu Fig 242.Fig 239. Rubus hirtus : 1. 3.ramura cu Frunze. dintre care mai frecvente sunt: S. tipul de gineceu şi fruct. Fructul este de tipul foliculei. albe. vanhouttei se foloseşte foarte des pentru garduri vii. 4.fragment de lastar. 2. Potentilla alba: Planta si fruct flori. S.carpela cu stilul paros. Rosa canina: 1. 5. creste spontan pe stancăriile şi văile umede din zona montana. Subfamilia Rosoideae este reprezentată prin specii arbustive si ierboase la care receptaculul florii 166 .receptacul cu caliciu persistent. Fig 241. Rubus idaeus:1. cu flori mici.sect. Aruncus dioicus (vulgaris) . chei.sect. prin floare. fiind foarte decorativa. După forma receptaculului. 2.cuprinde cel mai adesea arbuşti. Hibridul S.japonica etc. actinomorfe şi cu receptacul plat sau uşor concav. douglasii. prin fruct Fig 240.

R. lăţită în formă de vagină. Planta creşte în pădurile xero-mezofile. în molidisurile subalpine. argentea (scrantitoare ) . Pe văile şi stancăriile umede din zona montană create R. 167 .. creşte în pajiştile din zona montană superioară şi etajul alpin. Genul Fragaria cuprinde specii stolonifere. alnete. cu fructele cilindrice şi alungite. în special în cele de cvercinee. R. Genul Rubus este unul din cele mai bogate în specii şi cuprinde arbuşti si subarbuşti ale căror ramuri au spini. înrădăcinandu-se de la noduri. indicand soluri tasate. viridis prin: stolonii mai lungi. 3-multifoliate. mătăsos păroase şi florile albe.alpina (trandafirul de munte). frecvent în toate pădurile din regiunea de campie şi pana în etajul montan inferior. spinossisima etc. frunzele bazale ale tulpinilor aeriene cu o teacă membranoasă.fraga. cu receptacul urceolat sau globulos în care este închis gineceul policarpelar. Prin turbăriile si mlaştinile din zona montană creşte P. Potentilla ternata este o specie frecventă în pajiştile de ţ-poşică (Nardus stricta).Florile sunt mari. reptans (cinci degete) si se recunoaşte după stolonii lungi. florile au culoare brun roşcată. Potentilla micrantha (făgurel).Fig. viridis (fragi sau căpşuni de camp) . iar fructele sunt poliachene dispuse pe un receptacul uscat.Formula florală este următoarea: *K5. trandafir). margini de păduri. Caesius (murul de zăvoi). P. pe dos dens alb tomentoase şi flori galbene. palma te sau penate. canina .este globuloasă. jnepenişuri şi în etajul alpin. hirtus . se întalneşte R. cuprinde cu predilecţie specii ierboase. putand fi recunoscută uşor după frunzele 5-7 foliolate. Genul Potentilla. alcătuind un fruct fals -măceaşa. cu frunze penat-compuse şi stipelele concrescute cu peţiolul. crescand pe soluri oligotrofice. arborete de stejar pufos şi de stejar peduncu-lat.rivale (căltunul doamnei).şapte degete. uneori prin culturi de paioese. R. montanum (cerenţel de munte). acide. F.Rostrul lung şi încovoiat al nuculelor este o adaptare la diseminarea zoochoră.fragul de pădure (Fig. lanceolate. Prin locuri umede. putand fi recunoscuta după rizomul de culoare brun-roşie. foliole. avand flori galbene şi nuculele cu un rostru lung şi curbat la varf.orimbifera. fiecare foliolă avand marginile dinţate pană la sectate.241). Prin poieni şi în pădurile rărite de foioase frecvent se întalneşte P.240). în mod frecvent apare P.sclipeţi (Fig. G. Fructele sunt poliachene sau polidrupe. 242). cu frunze compuse.243. cităm: R. G.244). 5+5C5A G. galbene şi cel mai adesea solitare. abundă în tăieturile de pădure. sunt specii ce apar în lungul parailor. cărnos (fraga) şi comestibil.palustris (Comarum palustre) . Rubus idaeus . alba. la fel şi R. batătorite. apare frecvent în pădurile de silvostepă şi în pajişti. deosebindu-se de F.Cele mai multe specii cresc în parchete iar polidrupele se valorifică ca produs accesoriu al pădurii.Reprezentanţii acestui gen sunt arbuşti. Un alt gen bogat în specii este Rosa (măceş.Androceul şi gineceul sunt alcătuite din numeroase elemente libere. Prin zăvoaie şi luncile raurilor. G. cu caliciul lipit. 239).zemeurul (Fig. F. parchete. gallica (răsură).măceş (Fig. frunzele mai puţin păroase şi prin faptul că caliciul se desprinde de fragă. vesca.viu colorate. Dintre cele mai raspandite specii de Rosa ce cresc spontan la noi. Geum urbanum (cerenţel) este răspandit prin liziere. iar receptaculul este convex. se recunoaşte după frunzele radicale cu trei foliole obovate iar cele tulpinale unifoliate şi petalele albe. Genul Geum are caţiva reprezentanţi larg răspandiţi în formaţiunile forestiere.Creste în pădurile termofile. recunoscandu-se după tulpinile cu flori mari. aleppicum. se identifica după frunzele cu 5. făgete şi amestecuri. cu frunzele trifoliate. creşte în toate pădurile din etajul forestier. Fructul.mur (Fig.Numeroase sunt speciile si soiurile cultivate în scop ornamental.este convex sau urceolat şi caliciul adesea dublu. concrescută complet cu stipelele şi petalele brun-roşcate mai scurte decat sepalele caliciului interior.

Fructul (para) conţine în pulpă sclereide.păr pădureţ (Fig.In pădurile din silvostepa sudică sporadic apare C. domestica (măr) are origine hibridă. formand uneori fitocenoze împreună cu porumbarul. iar frunzele pot fi simple sau imparipenat compuse. numit poamă.Fig 243.păducel sau gherghinar (Fig. cominunis (par). cu frunzele mai alungite. sylvestris. 2. drupacee. Fragaria vesca: 1 -fruct. originar din Siberia. M. M. are florile albe iar staminele au snterele roşii şi nu galbene ca la Malus.dinţii terminali foliolei mijloeii. cu fructul fals. cu ramurile spinoase. 4. C. şi fructe false.Formula florală se prezintă astfel: *K5C5A50-20G(5-2) . Pyrus (par). 1 Genul Malus (măr) cuprinde 12 specii eurasiatice şi nord-americane. Genul Crataegus cuprinde specii arbustive. Fragaria viridis plantă cu flori şi fruct Fig 244. cu ramurile fără spini. originar din Japonia. roşii mai rar negre. 168 . avand ramuri spinoase şi frunzele mature glabre pe dos.care are fructele de culoare neagră . la noi spontan si larg răspandit fiind M. pyraster . Genul Sorbus are reprezentanţi sub formă de arbori şi arbuşti. la care cea mai mare parte a ţesutului cărnos provine din receptacul. Subfamilia Pomoideae (Maloideae) cuprinde reprezentanţi lemnoşi. creste spontan pe margini de păduri începand din zona de campie şi pana în zona subcarpatică. M prunifolia.măr pădureţ (Fig. Japonia etc. P.247). P. este larg răspandit în pădurile de foioase. argintiu tomentoase si fructele mai lignificate. are lujerii nespinoşi şi prezintă numeroase soiuri.diagramă. monogyna . spectabilis din China. pentagyna. In silvostepa Dobrogei si în pădurile din sudul şi estul judeţului Galaţi se întîlneşte P.In scop ornamental sunt cultivate: Malus floribunda.245).246). elaeagrifolia (păr argintiu). 3-viridis.

cu frunze imparipenat compuse. Ovarul este scufundat într-un reeeptacul cupuliform (hipanţiu) sau tubulos dar cu care nu concreşte.248).Fructul este o drupa monospermă. este o specie pioneră în zona de munte şi sporadica în pădurile din regiunea de campie şi zona deluroasă.secţ. 169 .Pyrus pyraster: 1.scoruş de munte (Fig.diagramă. Subfamilia Prunoidae. torminalis (sorb). 3.2. Sorbus aucuparia . 2. întalneşte S. Malus sylvestris: ramura cu flori.ramură cu flori. Sporadic în pădurile sudicese.cu formula florală:* îCCt-A.prin fruct Fig 249.avand frunze simple. dublu serate pană la slab lobulate. şi lobate.domestica.Prunus padus: l-ramură cu flori.cireşul păsăresc (Fig. .Sorbus aucuparia: l-ramură cu flori.fruct Fig 247.Se recunoaşte după frunzele imparipenat compuse şi mugurii tomentoşi.prin floare. fiind răspandit în toate pădurile de cvercinee din ţară. grupează arbori şi arbuşti cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.Crataegus monogyna: Fig 248. Fig 246 Prunus avium: l. iar pe versanţii însoriţi şi stancăriile din zona colinară şi montană apare S.Fig 245. 2-ramura cu fructe Genul Prunus are numeroase specii spontane şi cultivate. 4-secţ. 2-floare sectionata Fig 246. S.0 G-. 2-fruct. 3-secţ A-ramură cu flori.249). importante din punct de vedere economic. se întalneşte diseminat în pădurile de foioase.ramura cu flori. Prunus (Cerasus) avium . are frunzele simple.B-ramură cu fructe prin fruct.aria.

0A5-4. hermafrodite sau poligame si dispuse în raceme.Androceul este diplostemon. este frecvent Prunus mahaleb (vişinul turcesc). Ordinul Faba1es (Leguminosa1es) Este un ordin important.Porumbarul este larg răspandit în zona de campie şi în cea colinară. la noi. fruticosa (vişinel) şi P. adesea metamorfozate : peţioli transformaţi în spini. ∞G1. florile roz pana la purpuriu şi fructele roşii.Diagrame florale: 1 . Adesea în gardurile vii. insiţitia (goldan). iar de la A. cuprinzand plante lemnoase si ierboase. În scop ornamental. este o specie cu port de arbust.251).Formula florală este: %K5-4C5-4. Familia Cesalpinaceae Cuprinde numeroase specii lemnoase. P. cu frunze stipelate compuse.cerasifera var pissardii (corcoduş roşu). 3) . 2 . 2. Cercis siliquastrum:1-frunza. familii.10-2G1.cerasus (vis in). Reducerea numărului de elemente florale. P. cu funzele roşii. cu peste 12. mai rar indehiscentă. adesea grupate în raceme.Cercis Familia Mimosaceae Fig 252 Gleditschia triacanthos 1-ramura cu flori mascule.3.000 de specii. Frunzele sunt compuse si stipelate. iar fructul este o păstaie dehiscentă în doua valve. În livezi si grădini sunt cultivate speciile: P. 250. Pe văiile montane se întalneşte P.249).Florile sunt uşor zigomorfe. bisexuate şi pentamere. se cultivă Mimosa pudica. P. receptaculul cupuliform ş.mălinul (Fig. 3 . sunt paripenant compuse.Ordinul Fabales cuprinde 3 Fig.Florile. cu prefloraţie imbricat ascendentă (cele două Fig 251. mai rar si Ceratonia siliaqua (roscovul). reniforme şi flori roz pînă la violaceu care apar pe tulpină si ramuri cauliflorie) înaintea frunzelor. persica (piersic ). la noi. Familia Fabaceae (Papilionaceae).fragmente de inflores Reuneşte plante lemnoase şi ierboase tropicale.Polenizarea este entomofilă. sugerează provenienţa leguminoaselor din rozacee. lungi si late. gamopetale (Fig. P.spinosa (porumbar). trifureaţi. domestica (prun). cu staminele dispuse pe doua cicluri sau polistemon (Mimosaceae). formand deseori tufărişuri. prin liziere este cultivată specia nord-americană Gleditschia triacanthos glădiţă (Fig.250. Genul Acacia are numeroase specii tropicale. Rădăcinile formează nodozităţi cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic. 4-5 mere. În poienile pădurilor de silvostepa se întalneşte P.Acacia . este frecvent cultivat în scop ornam.floare. motiv pentru care este introdus în plantaţiile forestiere.000 de specii raspandite pe glob. 3. tenella (migdalul pitic). Gineceul este super. P.au formula florala : *K5-4C5-4A54. interesanta datorită mişcărilor seismonastice. obişnuit. cerasifera (corcoduş) etc. iar florile mici. amygdalus (migdal).pastaie acestea parţial peste cea superioară (Fig. P. rar cultivate în zonele temperate. stipele modificate în spini etc.a. 170 . sunt zigomorfe. În sere. proveniţi din ramuri modificate. 2petale inferioare se extind peste peste cele laterale. cu frunze simple sau dublu paripenat compuse. din care la noi se întalnesc 30 de genuri cu l03 specii lemnoase si ierboase. Frunzele.Pastăile sunt mari. P.2). rareori simple . arme niaca (cais). unicarpelar.cu spinimari. P. cu deosebire în Dobrogea.252) . cu frunze simple. Cuprinde peste 10.iar în silvostepa sudică. se cultivă Cercis siliquatrum -arborele lui Iuda (Fig.250 1.padus (Padus racemosa) .dispuse altern. iar ramura florifera. verzui. avand ramurile spinoase şi drapele globuloase. rezistent la seceta.Mimosa. actinomorfe.rar actinomorfe. senegal se extrage gumarabica.

nigricans – bobiţel. Vicia). pilosa. arbust de pana la l. foliola terminala se transforma în aristă sau carcei (Lathyrus. iar pe stincăriile şi grohotişurile calcaroase din sudvestul ţării se întîlneşte G. Polenizarea este entomofila.ste un arbust cu frunze trifoliate. Fig. Androceul poate fi monadelf. Florile grupate în raceme.drobiţă (Fig. Sophora jauberti iar prin parcuri se cultivă S. caz în care 9 din cele 10 stamine concresc şi una rămane liberă.vexillum. sagittalis (grozamă) se recunoaşte după tulpinile aripate (cladodificate). G. grupate în raceme terminale. Januensis . grupate în racem terminal.Fabacee cu androceu monadelf (filamentele celor 10 stamine unite). 2.Creşte la margini.G. 171 .Intră în alcătuirea şibliacului. ce creşte numai în partea sudică a Dobrogei (Hagieni. începand din regiunea de campie şi pană la circa l000 m altitudine.Specia este frecventa prin poieni. s-stamine.sunt zigornorfe. pentamere. Uneori stipelele sunt mari si asimilatoare.C. cu partea bazală lemnoasă şi frunze simple. japonica (salcam japonez) cu pastai strangulate între seminţe şi indehisceiite.Dupa tipul de androceu fabaceele pot fi grupate in 3 categorii.rar dialisepal. f-pistil. formand un jgheab în care este situat gineceul monocarpelar. Din frunzele imparipenat compuse au derivat în decursul evoluţiei frunzele palmate de la Lupinus. rarişti de pădure si stancarii. subarbustive şi ierboase.Caliciul este gamosepal.Fig. Melilotus. poieni şi prin tăieturi. lemnubobului (Fig. In poienile pădurilor xeromezofile creşte G. tot cu frunze simple.tufărişuri. Dumbrăveni) si are frunzele trifoliate. n-stigmat. cuprinde specii arbustive. 1.cat si prin reducere numai la foliola terminală în cazul . iar acestea pe cele doua inferioare. cu frunze trifoliate pe dos argintii. c-carina. La Amorpha (salcîmaş) corola este redusă la o petala. cand staminele sunt concrescute prin filamente şi diadelf. frunzelor simple de la Genista. stancării şi tufărişuri. numai în pădurea Babadag. cu flori galbene si păstaia păroasă. xerofită. v. caliciu bilateral şi corolă galbenă.254 Genista tinctoria 1. dintre care enumerăm: C. sessilifolia este o specie calcicolă. hirsutus (drob) e. libere sau unite . cu flori galbene aurii. Genista tinctoria . Este specie caracteristică pentru gorunetele acidofile.253 Floarea la Fabaceae: 1-în ansamblu.(9)+1G1. 255). restul frunzei fiind metamorfozat în carcei.planta cu flori 2-pastai În cazul frunzelor penate. Medicago. k-caliciu. Genul Cytisus are mai multe specii la noi. alterne şi flori galbene. asimilatoare. rar solitare .alae sau aripioare.Creşte prin locuri uscate. rar unisperma.254). Genista sagittalis). Pastaia este polisperma. Dintre acestea la noi creşte spontan. a-alae.vexillum sau stindard le acoperă pe cele doua laterale .20 m.carina (luntrită).Fabacee cu filamentele staminale libere si care sunt considerate ca cele mai primitive. este o specie perenă.Petala superioară . cu estivatie imbricat descendenta.Formula florală este: %K(5)C(5)A5+5. Genul Genista are reprezentanţi care se caracterizează prin frunze simple sau trifoliate. La unii reprezentanţi frunzele sunt reduse şi rol asimilator îl au tulpinile si ramurile (Cytisus scoparius. cele trifoliate de la Trifolium. de păduri. 2-floare desfăcută.

Prin păduri şi tăieturi creşte Astragalus glycyphyllos (unghia gaii) şi se recunoaşte după Fig.care la presare se înegresc. 172 .Obişnuit.256.conţinand citizina. asimilatoare (virgate). întrucat frunzele trifoliate cad de timpuriu. ierboase cu frunze paripenat compuse prin reducerea 2B-floare din profil.257. venetus are florile ceva mai mici şi este caracteristic pentru pădurile de foioase termofile. asemănător cu T. o substanţă toxica. repens.albuş (sulfina albă). M. L. niger (orăştică) poate fi recunoscut după frunzele '5-6 foliate. plantă cu flori. Medicago . ramură cu păstăile mari. cu flori albe. de culoare purpuriu-violetă. 2Dfoliolei terminale la o seta sau transformarea în carcel. cu flori galbene şi M. drob). cuprind la noi numeroase specii.si mai tarziu albăstrui-verzui. avand frunze imparipenat compuse. liniare si încovoiate. corola avand numai vexil. cu păstaia monospermă (Fig. Trifolium medium (trifoiul de pădure).offieinalis (sulfină).Genul Melilotus are la noi cateva specii din care mai frecvente sunt: M. tuberosus (oreşniţă) are frunzele cu o singură pereche de foliole. Genul Astragalus este bogat în specii. Cultivată şi sălbăticită este Amorpha fruticosa (salcamul mic.256 ). Fabecele cu androceu diadelf (9 filamente staminale unite şi unul liber). stipele. rachisul terminindu-se cu un carcel ramificat.1). pratense (trifoiul roşu). 2C-caliciu. Dintre genurile ierboase cu frunze trifoliate citam: Trifolium.salcamas.se întîlnegte în pădurile din subzona stejarului şi rar în făgete.2E-sămanţă.iar prin locuri bătătorite se întîlneşte T. reniformă. Medicago faleata . cu flori în raceme dese. avand flori mici galbene şi păstăia mică. Prin parcuri si spaţii verzi este cultivat Laburnum anagyroides (salcamul galben japonez). Melilotus. cat şi frunzele cu 2-4 perechi de foliole. pepiniere şi ca buruiană în culturile agricole.Specia este o bună fixatoare a terenurilor afectate de eroziune.1B-păstăi. flori si fructe.256 1A . L. Lathyrus vernus (pupezele) . are florile purpurii. 2A -Trifolium Genul Lathyrus face parte din papilionaceele pratense. amorfă).Se întalneste prin tufărişuri.Cytisus (Sarothamnus) scoparius (mături. L. lupulina (trifoi mărunt) este o specie frecvente în staţiunile umede. este un arbust cu ramuri 5-muchiate. creşte prin poienile padurilor din silvostepa si in pajistile xerofile.Medicago falcata.Fig.lucerna galbene (Fig.

173 . glanduloase. Vicia faba (bob) etc. O plantă lemnoasă. Ordinal Myrtales Este un ordin heterogen.Dintre genurile cele mai răspandite amintim. Florile pe tipul patru.Majoritatea reprezentanţilor 1-diagrama acestui ordin sunt tropicali.Introdus în plantaţii forestiere şi în scop ornamental. Familia Fabaceae cuprinde si numeroase specii cultivate în scop alimentar. Specia este o bună fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor cu eroziune. cu flori albastre. Florile sunt albe.Are frunzele imparipenat compuse si stipelele transformate în spini. drupe sau nucule. Clasificaţi plantele din familia Rosaceae. iar Fig. mai cunoscute sunt: Familia Rhizophoraceae Cuprinde peste l00 de specii de arbori şi arbuşti sempervirescenţi. răspîndiţi pe litoralul mărilor şi oceanelor formând asociaţii de mangrove. cultivata rar prin parcuri si grădini este Wistaria sinensis (glicină). Glycine hispida (soia). cu lujeri glanduloşi şi R. mirositoare. Dintre numeroasele familii care aparţin acestui ordin. iar ovarul inferior si cu un singur stil. mirositoare. Arachis hypogea (arahide sau alune de pămant). Cicer arietinum (naut). este Robinia pseudacacia (salcâm). cu lujerii nespinoşi.În mezofilul frunzelor. În scop ornamental mai sunt introduse: R. cât şi în alte organe se găsesc pungi secretoare (lisigene). cu uleiuri eterice. uneori reunite în mănunchiuri. opuse rar altern şi persistente. Lathyrus vernus: fructele pot fi capsule.viscosa (salcam roşu). la noi.: Bruguiera şi Rhizophora. care cuprinde plante lemnoase si ierboase desprinse de timpuriu din rozalele primitive sub forma unei linii la care gineceul a devenit sincarp. dar acoperiţi cu sete roşi. dispuse în raceme pendente. Descrieţi familia Fabaceae şi daţi exemple. Florile sunt tetramere şi pentamere : * K4-5C4-5A∞ G(∞-2)deci androceul este alcătuit din numeroase stamine.257. cu rădăcini proptitoare şi pneumatofori. căţărătoare. Familia Myrtaceae Grupează plante lemnoase. bace. hispida. de exemplu: Phaseolus vulgaris (fasole). au elementele florale dispuse ciclic. Lens culinaris (linte). Test de autoevaluare Precizaţi caracterele generale ale familiei Rosaceae. cu frunze întregi. Pisum sativum (mazăre).

Genul Eucalyptus are peste 600 de specii arborescente care pot atinge înălţimi de 150 m şi diametre de 10 m (E. intermedia se întalneşte cu predilecţie în molidise iar C. 5-sămanţă. cu pedicelii păroşi. prin sirurile de peri de pe tulpină.258). şleauri.Prin sere si apartamente la noi se cultivă Myrtus communis. alterne sau opuse si prevăzute cu stipele mici.Se foloseşte pentru fixarea terenurilor afectate de eroziune (munţii Vrancei).zburătoare. arsurile recente de pădure si în plantaţiile din zona montană.Epilobium angustifolium: special. arbust mediteranean.Fructele sunt comestibile.4G1. răscoage (Fig. în Fig 258. cu frunze ovat-lanceolate. azotate.Formula florală este: *K4. iar pe frunze cu peri peltaţi sau stelaţi.Reprezentanţii acestei familii cresc în zonele calde tropicale şi subtropicale. în special. creste prin locuri u mede . amygdalina). grupate în raceme sau solitare şi au următoarea formulă florală:* K4. de culoare argintie.Fructul este o drupa falsă. Epilobium angustifolium . hirsutum.Elaeagnaceae . prevăzute la unii reprezentanţi cu un smoc de peri. E. Creşte prin locuri umede şi pseudogleizate în zăvoaie. angustifolium. in subzona fagului. este o capsulă cu seminţe numeroase.(salcie mirositoare. iar bobocii florali sunt utilizaţi în scopuri alimentare. creşte în Indonezia şi Malayezia. Sizygium aromaticum (arborele de cuişoare). malul paraielor montane şi în Delta Dunării. sălcioară ).Creşte spontan pe stancării. sau compuse. Fructul cel mai adesea. Capsulele sunt lungi de 4-3 cm. pe soluri cu troficitate ridicată. pe soluri calcaroase si bogate în substanţe 1-secţ. Familia Onagraceae Grupează. dispuse în raceme simple. larg răspândite sunt E. bogate în vitamine. pentru garduri vii şi în scop 174 . 2-fIoare. Prin locuri umede. sempervirescente şi fruct bacă.de arbori gi arbuşti.2C0A8. galbene şi creşte prin lunci şi pe nisipuri (Delta Dunării). E. Din această familie la noi cresc: Hippophae rharonoides (cătina albă) arbust spinos.are flori mici roşcate sau albe. plante ierboase cu hipanţiul foarte alungit şi flori tetra pana la dimere. o capsula alungită. Ordinul B1aeagna1es Cuprinde o f ami1ie mică . E.Se plantează în perdelele de protecţie. se recunoaşte după tulpinile pubescente numai în partea superioară şi frunzele lanceolate sau liniar lanceolate Florile sunt mari. neutre pană la slab acide. C. montanum (pufuliţă).2C4. doborâturile.prin floare. globul osus este sursa principală de eucaliptoi. umbrite . dehiscentă longitudinal în 4 valve şi seminţele cu un smoc de peri.4G (4) . amestecuri.mocirloase. avand florile cu două sepale. specie invadante în tăieturile. Oenothera biennsis (luminiţa) are flori mari. frunzele mijlocii ovat-eliptice si florile mai mici. pe faţa interioară galbene.cu nodozităţi pe rădăcini. Florile sunt actinomorfe. (2) . alpina spre limita superioară a acestora. are florile cu 4 sepale. Genul Epilobium este bogat în specii şi are fructul. Elaeagnus angus tifolia. Se deosebeşte de E. ulei eteric folosit în combaterea tusei. fiind acidofile. palustre etc.2A8. cu peri scurţi. roşii purpurii şi grupate într-un racem terminal alungit. Frunzele sunt simple. Circaea lutetiana (tilişca).

spontan.1. interes prezintă genul Citrus. Paradisii (grepfruit).ornamental. cu frunze fără stipele. roz-purpurii pană la albe. Ordinul Ruta1es Cuprinde plante lemnoase şi ierboase.la care frunzele au peţiolul aripat. iar la noi este cultivat şi sălbăticit Ailanthus altissima (cenuşerul sau oţetarul fals). aurantiacum (portocal). 175 . plantă ierboasă ce creste prin locuri uscate şi marginea pădurilor xerofile. prevăzute la partea externă cu pungi secretoare. iar formula florală este: *K5-2C5-2A5+5. 2.1). Rhus typhina . cu frunze simple sau compuse pe care pungile secretoare de uleiuri eterice apar ca nişte puncte transparente. Dintre rutaceele specifice regiunilor calde. suculente şi bogate în vitamine (Fig. C.G5-2.2).Se cultivăîn scop ornamental.nobilis (mandarin) si C.Cotinus coggyria.răşini şi balsam.Emană substanţe volatile şi are utilizări medicinale.259). avand fructul o drupă cu cateva seminţe. Familia Anacardiaceae Grupează specii lemnoase.(5-2) La noi. care are fructele mari (bacă). bogate în tanin. Frunzele sunt pieloase iar florile albe şi mirositoare. In alimentaţie sunt folosite fructele de Citrus limonium (lămai). Florile sunt tetra sau pentamere şi au un disc nectarifer dezvoltat. zigomorfe. În scop medicinal se cultivă Ruta graveolens (virnanţ). este o specie arbustiva răspândită în pădurile de cvercinee termofile din silvostepa sudică şi cea nord-estică. arbuşti şi specii ierboase. mai raspândite în zonele calde. flori mari. actinomorfe. are frunze imparipenat-compuse şi vase laticifere.oţetar (Fig.avand samare asemănătoare cu cele de la ulm si Phellodendron amurense (arborele de plută de Amur). Rhus toxicodendron are un suc foarte toxic.floare. C. iar endocarpul este format din celule mari. ajungînd cu limita arealului în pădurea Ciornohald in judeţul Botoşani. a-floare. Conţin pungi şi canale secretoare de uleiuri. Pte1ea trifoliata (ptelea).260.scumpia (Fig. amintim: Magnifera indica (mango) şi Anacardium occidentale (acagiu). Familia Rutaceae Este reprezentată prin arbori.Rhus typhina. Cotinus coggygria . Are frunze imparipenat compuse. solitare sau grupate în inflorescenţe.Florile sunt bisexuate şi unisexuate. Fig 260 . Dintre speciile valoroase cultivate în regiunile tropicale.260 . cu frunze penatpartite şi fructul o capsula. se întalneşte numai Dictamnus albus (frăsinel). cu canale rezinifere intraliberiene. Din acelaşi ordin face parte si familia Simaroubaceae.2+2. În scop ornamental sunt introduse : b-fructe. Florile sunt grupate în raceme stranse si acoperite cu peri roşii.

1. alungită la Acer sau rotundă la Dipteronia (Fig. caracterizate prin frunze opuse.4+4G(2). arbuşti şi liane. 5A-fruct.262). Formula florală se prezintă astfel :*K5. flori galbene şi fructul capsulă veziculoasă. palmat-compuse.cu înveliş floral heterochlamideu. stipele si flori mici. având frunze imparipenat compuse. 4A5+5 . care se recunosc uşor dupa forma frunzelor si a fructelor.pavia. grupate în panicule erecte.campestre -frunza. originară din China. 4C5.261 . zigomorfe. Acer campstre (jugastru) şi A. este introdus A. Familia Aceraceae Reuneşte două genuri: Acer şi Dipteronia. Fructul este o capsula ce se deschide în lungul nervurilor mediane ale carpelelor. cu 2 genuri şi cca 13 specii de plante lemnoase. au frunzele trilobate. 6Afruct. pseudoplatanus (paltin) are frunzele penta-palmat-lobate. în mod frecvent. fructe şi frunze la Acer: l-floare masculă. Ordinul Sapindales ( Acera1es ) Grupează plante lemnoase cu flori actinomorfe sau zigomorfe. Fructul este samară. secţ. rar penat-compuse şi dispuse altern. conţinand 1-2 seminţe bogate în saponine şi amidon. Familia Sapindaceae Cuprinde arbori. 7-A. cu frunze penat-compuse şi flori dioice.262. Familia Hippocastanaceae Este o familie mică. 5~Acer platanoides . tetra sau pentamer.262) La noi cresc spontan 5 specii de arţari. A. monspessulanum (jugastru de Banat). verzi-albăstrui pe dos şi lobii frunzei obtuzi pană la scurt acuminaţi. palmat-lobate. 3-floare bisexuala.frunză. iar formula florală este:% K5C45A5-8G(3). A. 4-diagramă.prin floarea masculă. Flori. răspîndite cu predileţie în regiunile calde.flori. în timp ce A.261). 7A-fruct. A. tataricum (arţar tătarăsc) are frunzele întregi. prevăzute ca si la rutale cu disc nectarifer. 176 .Prin parcuri.Aesculus hippocastanum. fără.carnea are florile roz-carnee. originar din Balcani. negundo (arţar american). platanoides (arţar. Florile sunt actinomorfe. poligame sau dioice (Fig. fiind un hibrid dintre A. 2diagrama Fig. mici. 6-A.In spatiile verzi de la noi se cultivă Koelreuteria paniculata. hippocastanum şi A. uneori lipsă. paltinde camp) se caracterizează tot prin frunze pentapalmat-lobate dar lobii sunt întregi şi lung acuminaţi. pe tipul 5 (Fig. de fapt disamară ce se desparte la maturitate. ale căror specii sunt arbori şi arbuşti. pseudoplatanus -frunză. garduri vii şi în liziere. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc). este cultivat în scop ornamental si are florile albe.Fig. cu frunze simple.

Ordinul Geraniales Are asemănări din punct de vedere anatomic şi embriologic cu sapindalele şi este reprezentat cu predilecţie de familii de plante ierboase. flori albegălbui şi fructele capsule pergamentoase. corniculata. de jos în sus. palamat-incizate sau penat-sectate. mai rar zigomorfe (fam. cate una. Zygophyllaceae). lung peţiolate.pe marginea drumurilor şi străzilor. Genul Qxalis cuprinde mai multe specii.Familia Staphy1aeaceae Are o singură specie arbustivă la noi. stricta şi O.La maturitate lojele se desfac. care la deschidere aruncă seminţele la distanta.263). mari şi grupate în fascicule. plantă cu frunze trifoliate şi flori albe cu vinişoare roşii-violete. iar fructul o capsulă lung rostrată. Planta creste prin păduri. au flori galbene şi apar ca buruieni în culturi şi prin locuri ruderale. bisexuate şi pentamere: *K5C5A5+5. cu frunze compuse. pentamere :*K5C5A5+5G(5). (ciocul berzei) are numeroase specii cu frunze plamat-lobate. pentamere.5+5+G(5).măcrişul iepurelui (Fig. actinomorfe.Florile sunt actinomorfe sau uşor zigomorfe. Florile sunt bisexuate. care se răsuceşte în spirală si în condiţii de umezeală această formaţie higroscopica se derulează. cu 1-2 seminţe în fiecare lojă. care apare sporadic în pădurile de foioase şi anume: Staphylaea pinnata (clocoltici). Familia Oxalidaceae Grupează specii ierboase. dintre care mai cunoscute sunt: O. ajutand la pătrunderea seminţelor în sol. fiind ombrofilă si indicatoare de soluri acide.Stilele sunt lungi si formează împreună cu axul floral o coloană sub forma de rsotru alungit. împreună cu o porţiune de rostru. 177 . cu frunze imaparipenat-compuse. stipelate. cu peri glandulari şi frunze stipelate. acetosella . Florile sunt bisexuate actinomorfe.263. Foliolele efectuează mişcări nictinastice. Fig. Qxalis acetose11a: 1-secţiune prin fruct 2-diagrama . Familia Geraniaceae Grupează plante ierboase sau arbustive. Genul Geranium. O. Fructul este o capsulă loculicidă. Polenizarea este entomofilă.

macrorrhizum (priboi) are frunze mari (6-l0 cm în diametru) si palmat-partite.diagrama 178 .fiind frecventa în pepiniere si prin locuri ruderale. de culoare închis violetă. Florile sunt mai mari.pălăria cucului (Fig. Planta este frecventă în luminişuri de păduri. reavene pînă la reavăn-jilave. indicînd soluri cu troficitate ridicată. cea posterioara mai mare si prelungită într-un pinten încovoiat. G. fiecare floare avand o mărime de pîna la 3 cm în diametru. cu segmentele înguste şi florile mari.264). phaeum . pînă la 120 cm. sanguineum se recunoaşte după frunzele palmat-sectate. pentamere: % K35C5A5G(5). moderat acida pană la neutre. pe langă pîraie si în fîneţele umede. lung peţiolate şi 5-7 palmat-lobate iar cele tulpinale mai mici.umede si staţiuni umbrite. Erodium cicutarium (pliscul cocorului) are frunzele penat-divizate şi cercul extern de stamine transformat în staminodii. Geranium robertianum a. cu nodurile umflate şi frunze alterne. G. ovate sau eliptice. slyvaticum (fratele priboiului) este abundent în etajul montan. Fructul este o capsulă cărnoasa. verde sau cafeniu dungata şi la maturitate se deschide prin cinci valve ce se răsucesc în spirală. Slăbănogul creşte în formaţiile forestiere din zona colinară şi montană.Petalele în număr de 5. crescând cel mai adesea pe grohotişuri calcaroase în regiunea montană. livezi. Familia Linaceae Fig 265. Fig 264.diagrama Familia Balsaminaceae Grupează plante ierboase. G. pratense (ciocul berzei) şi se recunoaşte după numeroasele flori dispuse în corimbe. pendulă. iar G. (muşcate). toate de culoare galbenă. slab acide pînă la neutre. Florile au 3 sepale. tufărişuri. Fructele sunt capsule cărnoase. luminişuri şi prin locuri umede.slăbănog (Fig. precum şi flori roşii.Planta emană un miros neplăcut.Geranium robertianum . împrăştind seminţele. fiind răspîndită în păduri. Impatiens nolitangere: 1.Creşte pe soiuri bogate în substanţe azotate. Specia este răspandită prin poieni. prezintă frunzele bazale mai mari.fruct Geranium phaeumb.265). cu frunzele întregi şi flori zigomorfe. Prin apartamente abundă numeroasele specii ale genului Pelargonium.264) este o plantă care preferă solurile cu troficitate ridicată. este o plantă înaltă de. are flori mici. Impatiens noli-tangere . împrăştind seminţele. G. roşii-roze.năpraznic (Fig. marginea acestora. alungit cilindică. la margini de păduri. care crapă exploziv la atingere. au culoare galbenă aurie iar cele laterale şi posterioare sunt concrescute.

Celastrales.Cheorghe. creşte Zygophyllum fabago (castravetele de mare). iar dintre acestea cităm: L. în majoritate lemnoase si raspândite in diferite regiuni ale globului. azuri.Cuprinde mai multe specii ierboase. asiatic. creşte Nitraria schoberi (gărdurariţa). cat şi specii ierboase.diagrama Test de autoevaluare Ce steţi despre familia Aceraceae şi descrieţi principalele specii. Cornus mas: 1. Ordinul Cornales. Din acelaşi ordin face parte si familia Tropaeolaceae.Buzău. având Frunze opuse si flori tetraciclice. 267): *K5C5A5G(5) şi fructul este o baca. Ordinul Araliales la baza lui se pare ca stau rosalele. 2ramura cu fructe. opuse sau alterne. actinomorfe. pe tipul 5. Cornus mas. grupate în inforescente de tip umbela. se intalneste in toate padurile de foioase. Fig 266. aşa cum sunt la Hedera helix. raspandit în pădurile de silvostepa şi tufărişuri. prin pajişti se întalneşte L. cultivat în scop ornamental.catharticum (ineaţă) etc. pe marginea pădurilor. cu flori alb-verzui şi fructe negre-albastrui. dar numai la vulcanii noroioşi de la Policiori .se întalneşte L. colţunaş ).Infloreşte toamna şi fructele devin mature in aprilie-mai. Letea. Familia Cornaceae Cuprinde arbori şi arbuşti. în pajiştile din zona colinară si montana. adesea pentamere. prin floare5. Spontan. Grupează familii de arbori şi arbuşti. având formula florala *K5-4C5-4A5-4G(2). cu flori mari. C. 179 .iedera (Fig. halofil. Iedera este o liana cu frnze semiperviscente. hirsutum (in mare).floare vazuta din fata. cu frunze simple. 3. 4sect long. sanguinea (sânger) este un arbust si mai frecvent ca specia precedenta. Fructul este o drupa cu endocarp carnos. Pe litoralul Mării Negre. Rutales. opuse si flori tetraciclice. la noi. cu flori bisexuate. dar mai frecvent in cele termofile şi se recunoaste usor dupa florile galbene si drupele rosii elipsoidale.flavum. pentamere. Grupeaza familii cu reprezentanţi ierboşi si lemnoşi. iar ca buruiană pe solurile nisipoase se întalneşte Tribulus terrestris (coltul babei). cu ovar infer si caliciu redus. (in galben). Genul Linum are mai multe specii la noi. arbust spinos. originar din Peru. Familia Zygophyllaceae Este o familie care reuneşte specii lemnoase răspandite în stepe deserturi. Descrieţi familia Hippocastanaceae.Florile sunt mici. cu peduncul articulat.ramura cu flori. cu frunze întrebi. cu Tropaeolus majus (conduraş. Care sunt speciile din familia Oxalidaceae şi gerniaceae ce se întâlnesc în covorul ierbaceu al pădurilor. care se fixeaza de suport cu radacini adventive. tetramere. Sf. si Rhamnales.corn (Fig 226). verzui. cu flori actinomorfe. pe terenuri sărăturoase. Familia Araliaceae Reuneste cca 800 de specii. iar prezenta discului nectarifer indica unlele apropieri cu ord.

galbenă sau roză şi actinomorfe : *K5C5A5G(2)Ca o adaptare la polenizarea entomof ilă.Carpelele au stilele situate pe nişte perniţe nectarifere. Hederea helix: l-ramura cu flori 2Fig.. perena.forma stilopodiului şi structura mericarpului.diagramă frunză.Frunzele sunt alterne. Fiecare mericarp prezintă coaste longitudinale şi între ele cu valecule. fără peţiol. în organele vegetative. 267. 2-fruct 3. de culoare alba. de regulă. având la baza radiilor câte un verticil de frunze bracteiforme (hipsofile). numit în cazul umbelei . cu radacini mari. Sanicula europaea: a. 1. cu rădăcini pivotante şi canale secretoare de uleiuri eterice. originara din China. Familia Apiaceae (Umbelliferae) Este o familie mare de plante ierbacei.alcaloizi etc.involucel. rar întregi (Bupleurum). . costate. Fig. Clasificarea apiaceelor se face dupa: tipul inflorescenţei. articulate. involucru..Seminţele au mult endosperm si embrionul mic. Florile sunt entomofile şi au dimensiuni mici.).4-sect. la periferia inflorescenţei pot apare flori zigomorfe.263). cu internodurile. prin floare.fruct 180 .cu cate un ovul anatrop în fiecare locul.floare. 3-floare. temporar ataşate de axa mediană (carpofor). uneori lipsesc.268. alcătuind stilopodiul.Panax Ginseng este o specie ierboasa. iar petalele adesea au un lobuşor îndoit spre interior. folosite in scop medicinal. Fig 269. iar testa concregte cu pericarpul. Sepalele sunt mici.Ovarul este bilocular. aici aflandu-se canalele secretorii (Fig. amplexicaule. oleo-renzine. Tulpinile sunt fistuloase. prezenţa sau absenţa glandelor secretorii. 5-diagrama Florile sunt grupate in inflorescenţe de tip umbelă simpla sau compusă.involucru şi involucel în cazul umbalulei (a umbelei compuse. formând dicariopsa sau un fruct apocarpoid care se separă în două mericarpii (nucuşoare). cu teaca dezvoltata si lamina penat sau palmat-sectată.

A.sect. sylvestris. se recunoaşte după frunzele spinoase. fără involucru şi involucel . 7. stejărete. Se recunoaşte după frunzele 3-7 palmat partite. iar prin pădurile din zona colinară şi subcarpatică frecvent se întîlneşte A. de exemplu: Cicuta virosa (cucuta de apa). făgete şi aninişuri. Culoarea florilor este albă sau roşie.271) apare frecvent pe coaste însorite. iar numai în zona montană şi etajul subalpin frecventă este Ch. Astrantia major (stevie de munte) este o specie calcofilă.cu tulpina fistuloasă.sect. cu soluri slab acide pînă la neutre reavene până la jilav-umede. creşte Angelica archangelica (angelică). Subfamilia Apioideae este foarte bogată în specii cu canale secretorii şi inflorescenţele de tip umbelă. crucea pamantului). grupeaza speciile de apiacee lipsite de canale secretorii. japoniea (hasmaţuchi). 4.floare. rostogol).morcov sălbatic (Fig. 181 . hirsutum (asmătui sălbatic). long. frecvent în pajişti si poieni. cu inflorescente compuse din umbele sau capitule grupate in dicazii.Pe margini de păduri si în liziere. 5.fruct tanar. Planta este răspîndită în toate pădurile din zona de câmpie si pînă la limita superioară a făgetelor. Daucus carota: 1. Eryngium campestre (scaiul dracului. slab acide pînă la neutre.radacina. Numai în zona montane.Subfamilia Sanculoideae. avand frunze 2-3 penat-sectate. înaltă de pînă la 1 m. Prin fruct. lung pedunculate şi inflorescenţa compusă din ambele capituliforme. nitida (asmăţui de pădure) apar frecvent în toate pădurile.Genul Anthriscus are la noi 5 specii ce cresc în păduri.Dintre speciile genului Torilis. Specia este frecventă în pădurile de şleau. indicînd soluri cu troficitate ridicată. 2diagrama. cu ghimpi moi. uncinaţi. în lungul pâraielor. în liziere si tufarisuri. avînd frunzele dublu ternat sectate şi florile grupate în umbele mari.portiune de tulpina cu frunze.piciorul caprei (Fig. crescînd în staţiuni cu troficitate ridicată. cu un rizom pivotant si tulpina robusta.269).umbela. Aegopodium podagraria: 1. În staţiunile umede din zona colinară si montană abundă Chaerophyllum aromaticum (antonica). 2. 3. 6. Fig 270. umbelele mari cu 15-40 de radii muchiate. planta monument al naturii. pînă la umed-jilave. răspîndită prin poienile pădurilor montane si în pajişti. Fructele sunt ovoidale.sylvestris (hăsmăciuca) şi A. rigide şi florile în capitule ovoidale. Daucus carota .deosebindu-se de speciile de Chaerophyllum care au cel puţin involucel. Sanicula europaea -sânişoară (Fig.cu fructele ovate şi acoperite de ghimpi. cu un involucru alcătuit din numeroase foliole.prin bisexuate sesile si cele mascule pedicelate. adesea apare Heracleum sphondylium (branca ursului. are frunze 3-5 palmat-sectate flori poligame din care cele Fig 271. Aegopodium podagraria .fruct. Unele umbelifere conţin alcaloizi toxici. largă răspândire are în toate pădurile T. poieni şi în pajişti. cu humus de tip mull. reavăn-jilave. Pe stâncăriile montane si la marginea pădurilor abundă Seseli libanotis (smeoaie).270) este o plantă perenă . Conium maculatum (cucuta de gradină).

prin floare. E. spinos dinţate sau întregi. verrucosa. europaeus (salba moale. nana( voniceriu pitic) are frunzele liniare. Petroselinum hortense. Creşte sporadic prin zăvoaie. cu 4-5 loji. Specia este ocrotită. alungit lanceolate sau ovat eliptice. răspîndite în regiunile tropicale şi temperate ale ambelor emisfere.acoperiţi de numeroase verucozităţi închis brune. iar Daucus caro ta ssp.B-fructe. Familia Celastraceae Genul Euonymus cuprinde cca 176 specii răspândite pe întreg globul. cu frunze simple. se cultivă în scop alimentar. arbuşti. Ordinul Ce1satra1es Cuprinde plante lemnoase . Florile sunt mici verzui şi grupate în dicazii simple.laur (Fig.272.Prin pajişti creşte Carum carvi (săcărică. verzui. Apium graveolens ( ţelina). Fructul este o capsula. 1 . (pătrunjel). E-fruct secţionat si sămînţă.4G(4-2). cu flori mici. G-sămînţă. cu 2-3 sâmburi. 182 . cît şi în locuri umede de pe substrat dolomitic sau calcaros în molidişe. E. cu frunze alterne. persistente. C-boboc floral. In fiecare lojă se găsesc 1-2 seminţe învelite de un aril cărnos.1). uneori aripata. etc. F-diagramă. persistente si florile de culoare brun-purpurie.flori. Fructul este o drupă. Dintre speciile spontane de la noi. stipelate sau nestipelate. Ane turn graveolens (mărar). D-flon. stejărete de luncă în zona colinară. de culoare portocalie. Din această familie.: E. pieloase. aproape rotunzi. Pastinaca sativa (păstîrnac).Ilex aquifolium: A-ramură cu flori.Euonymus europaeus: A-ramură cu flori. Specia se întîlneşte în pădurile şi tufărişurile din zona de cîmpie şi colinară pînă în etanul montan inferior (Fig.4C5. B. arbust cu lăstarul tetramuchiat. şi anume: în rariştile făgetului de la "Dosul Laurului" comuna Zîmbru-Arad. prevăzuţi cu 4 aripi de suber şi frunze.(salbă rîioasâ) se recunoaşte după lujerii subţiri. voniceriu). F-fruct.4A5.272. Familia Aquifoliaceae Reuneşte arbori sau.C. E-secţ. chimen). menţionăm. penta sau tetramere si cu disc nectarifer: *K5. Fig.. Levesticum officinale (leuştean). creşte numai Ilex aquifolium .2 .D . de regulă lobată. Specia de origine atlantică este ocrotită ca ``monument al naturii``. 2). la noi. sativa (morcov). 272.

bisexuate. este o bacă drupacee.multe din ele fiind heterotrofe (parazite şi semiparazite. poligame. Florile sînt hermafrodite. iar corola are laciniile concrescute in partea superioară ca o scufie şi cade la înflorire. pe tipul 5. păliur (Fig 273).cultivat sporadic în Dobrogea şi are fructele comestibile. din care se extrage terpene .4A5.000 de soiuri şi este larg cultivată pentru struguri de masă şi de vin. din care : unul oblic. grupate în cime compuse.răspîndiţi predominant în regiunile calde. acid santalic folosite în medicină. în special în pădurile de silvostepă se întâlneşte Rhamnus tinctoria (verigariu) si Rh. care dă renumitul lemn de santal. paţachină) este un arbust nespinos . având stipelele transformate in spini. Rutales şi Sapindales.cu flori pentamere . galbene-verzui. în dicazii axilare. mlaştini şi păduri umede.Ordinul Rhamnales Include plante lemnoase şi ierboase care prin structura florii. actinomorfe. pe tipul 5 şi ovarul bicarpelar *K2C5A0+5G(2). tetra sau pentamere. stipelate. cel mai adesea. celalalt fiind mai scurt si recurbat spre inapoi. Zizyphus jujuba este un arbust spinos. b –floare. Celastrales .Caliciul este rudimentar. Fig 273. iar dintre acestea cităm: Santalum album. Florile sunt mici. Dintre speciile ierboase. actinomorfe. Fructul este o bacă suculentă. Frangula alnus (crusîn. galbene verzui. plăcut mirositoare. cu o aripă circulară. răspîndit în India şi Malayezia.4C5. Familia Rhamnaceae Cuprinde specii de arbori şi arbuşti. cu exocarp pielos şi sîmbure lemnos. Glandele rezinifere lipsesc iar androceul este epipetal şi monociclic. obişnuit cu cţrcei. Paliurus spina-christi: a-ramura cu flori.fructe Familia Vitaceae Este reprezentată prin cca 800 de specii de arboraşi sau liane.dispuşi opus frunzelor care sînt alterne. începînd din regiunea de campie şi pană în zona montană.vinifera (viţa de vie) are peste 2. a discului nectarifer si alte caractere se înrudesc cu ord. cu formula florală:*K5. cu frunze simple.tricuspidata (viţă japoneză). V. 183 . tetra sau pentamere. catharticus (spinul cerbului). adesea palmat-lobate sau compuse. mici. uscate. În scop ornamental se cultivă Parthenocisus quinquefolia (viţă de Canada) şi P. rar în sudul ţării se întîlneşte specia arbustivă Comandra elegans. arbuşti spinoşi. adesea stipelate.Fructul este uscat subglobulos comprimat. erect.4G(4-2). c. Prin locuri stâncoase. La noi. În stepa şi silvostepă dobrogeană. la marginea pădurilor. Florile sunt mici. Ordinul Santalales Grupează familii de plante ierboase şi arbuşti. Familia Santalaceae Cuprinde şi specii arborescente.Fructul.ce se întîlneşte prin zăvoaie. cu flori pe tipul 4 şi drupele negre. izolat se formează tufărişuri Paliurus spina-christi – spinul lui Christos. aldehide. Prin zăvoaie şi în silvostepa marină a Deltei Dunării se întîlneşte Vitis gylvestris (viţa sălbatică) care are florile galbene-verzui. frecvent bisexuate. perigine (ovar infer) sau epigine (ovarul concrescut cu receptaculul).

ce se întâlnesc la noi. cactoide. Pe solurile erodate şi nisipoase abundă E.274. E. aşa cum este cazul la Euphorbia (Fig. are frunzele caduce.cu flori unisexuate. arborescenţi în zonele tropicale.semiparazite pe diferite specii de arbori şi au haustorii care pătrund în ţesutul plantei gazdă. înconjurat de discul nectarifer. În corpul vegetativ au vase laticifere şi celule secretoare de mucilagii. 1-ciaţiu. iar la Viscurn album (vâsc) nu sunt caduce. Sămânţa este prevăzută cu un caruncul.suculente sau lemnoase. E. rolul lor fiind preluat de ramurile metamorfozate. stipelate.cu disc nectarifer interstaminal sau glande nectarifere ce alternează cu staminele. îndeplinind la polenizare rolul biologic al florii bisexuate. actinomorfe. amygdaloides (alior.carniolica are glandele ciaţiului eliptice şi capsula verucoasă. pe tipul 4 sau 6. La ambele specii florile sunt dioice: ♂ P3-6A3-6 . iar E.iar la unele specii tropicale se crapă brusc aruncând seminţele la distanţă (Hura crepitans). care alternează cu 5 glande nectarifere semilunare sau eliptice. 0A-1. Gineceul este situat pe ginofor. ♀ P5-1 . cu periant trimer.nicaaensis (stepposa). Androceul are 9-12 stamine. adesea cu periant simplu sau lipsit şi gineceul tricarpelar. Seminţele sunt prevăzute cu caruncul. iar în 184 .cyparissias . În pajiştile din zona colinară şi montană abundă B. Florile sunt mici. iar alteori sunt suculente. cu periant dublu la unele specii tropicale. dar şi specii cu frunzele reduse la spini. gălbui sau purpuri. Rozeta terminală de frunze a tulpinii sterile persistă peste iarnă (Fig. Familia Euphorbiaceae Cuprinde reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. unisexuate sau bisexuate. fără corolă la Mercurialis sau întreg periantul lipseşte (Euphorbia). încât dupa unii ar deriva din geraniale.larg răspândite. Formula florală este: ♂ P5-1 . Uneori staminele sunt ramificate (Ricinus). iar în cele din zona silvostepei şi stepei E.cu frunze relativ mari. Polenizarea poate fi anemofilă. iar gineceul este bicarpelar. laptele cucului). aşezate în jurul unei flori femele. entomofilă sau mirmecofilă.) Genul Mercurialis (trepadatoare) nu are latex şi se caracterizează prin flori dioice. unde pleiocaziile sunt alcătuite din ciaţii (inflorescenţe mici care imită o floare hermafrodită). rar zigomorfe. verzi. Fructul este o capsulă. Fructul este o baca falsă. Ciaţiile au glande bicornute. super. Inflorescenţele sunt complexe.cu rizom şi tulpini în tufe. 0G(3). Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în trei. Prin pădurile umbroase.amintim pe cele ale genului Thesium. Familia Loranthaceae Reuneşte specii lemnoase. Sunt plante monoice sau dioice. asimilatoare. seguieriana (laptele cucului. pe soluri cu troficitate ridicată se întâlneşte M. Filogenetic ar reprezenta un grup tânăr. este o specie perenă. fiind specie indicatoare de sol cu humus de tip mull. perennis (breiul). Genul Euphorbia are reprezentanţi ierboşi la noi şi 2-diagrama a 3 cianţii. tanin. grupate în 3-diagrama unei cianţiu. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase şi amestecuri. actinomorfe. iar acestea din 5 cime unipare masculine pedunculate. cu suc cleios. Florile sunt unisexuate. Ciaţiul este înconjurat de 4-5 bractee (hipsofile periantiforme).Euphorbia amygdaloides: pseudanţiu. Loranthus europaeus (vâscul de stejar).semiparazite. iar după alţii ar urma linia evolutivă celastrale-sapindale. Ordinul Euphorbia1es Grupează plante ierboase. Ciaţiul sugerează faptul că în decursul evoluţiei este posibil reunirea florilor unisexuate într-un Fig.274) şi în primăvară dau naştere la tulpini fertile. epithymoides are hipsofilele portocalii. ♀ P3-6G(2) .274) . ciaţii.

liane şi specii ierboase . Din acest ordin face parte familia Thymelaeaceae. Th. în flora noastră spontană. dintre care amintim: P. În partea sudică a ţarii. actinomorfe.cişmir). Genul Thea (Camellia) numară peste 80 de specii. Din familia Paeoniaceae. Familia Buxaceae Cuprinde numai plante lemnoase. Familia Theaceae Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente şi flori cu dispoziţie spirociclică. având fructele capsule sau drupe. în zona de stepă se întlâlneşte planta anuală -Thymelaea passerina. se întâlnesc câteva specii de Paeonia (bujor). cu unele cicluri polimere. în flora noastră cu flori pe tipul 4: *K4C0A4+4G1. cu frunze divizate şi flori mari. aprecindu-se că din ele au evoluat celelalte ordine ale clasei. Subclasa Dillenlidae Ordinul Dilleniales Se caracterizează prin reprezentanţi cu floarea primitivă şi fructul folicula. unicarpelar. adesea. pentamere si gineceu sincarp conţinând numeroase ovule. având în organe canale şi glande secretoare de uleiuri eterice. Prin florile bisexuate. cu frunze sempervirescente. Pe lângă familia Dilleniaceae. În scop ornamental se cultivă sub numeroase forme P . un arbust care are scoarţa şi drupele roşii toxice. uniovulat şi corola redusă sau lipseşte. raspândite în Asia de est şi sud-est. Fig. derivă din ranunculale.blagayana (iedera albă). Grupează mai multe ordine de plante lemnoase şi ierboase. Prin pădurile umbroase din zona deluroasă şi montană creşte Daphne mezereurm (tulichina. apare M. ovata. liliac sălbatic).care apare în pajiştile xerofile din Dobrogea şi la Zău de Cîmpie (Transilvania). răspândit în pădurile din sudul ţării. se apropie de ordinul Dilleniales. termofile. roşii. sinensis 185 .răspândite cu predilecţie în regiunile calde. având seminţele bogate în endosperm.cu 3-secţiune prin floare frunzele adesea simple.275. romanica (bujor românesc).officinalis. bisexuate. Ordinul Theales Grupează arbori. 2-diagrama. Daphne mezereum: 1-ramură cu flori. considerate în sistemele de clasificare mai vechi ca subfamilie la Ranunculaceae datorită caracterelor de primitivitate. cu reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi. Dilenialele. P.pădurile sudice. La noi se cultivă prin parcuri. cimitire. Pe stâncării calcaroase creşte Daphne cneorum (tulichina mirositoare) şi D. În structura lemnului au traheide scalariforme. sub formă de boschete şi de garduri vii Buxus sempervirens (merişor. arbuşti. tenuifolia bujor cu frunzele puternic divizate şi lacinii înguste. la acest ordin este ataşată şi familia Paeoniaceae. pieloase şi flori unisexuat monoice. peregrina var. cu flori ciclice. fiind ocrotite ca "monumente ale naturii". Fructul este o drupă sau o neculă. ciclică şi bisexuate. Ordinul Thymelaeales Se aseamănă cu mirtalele prin floarea tetrameră dar au gineceul. dispuse parietal.

Familia Hypericaceae Grupează reprezentanţi lemnoşi. jenepenişuri. are flori mari. în păduri. Familia Violaceae Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate. utilizate în scop medicinal şi H. Genu1 Viola cuprinde cca 450 de specii. răspândită prin locuri umede. mai rar prin apartamente. V. 2-stigmat. adică în etajul montan superior. pe lângă marginea pâraielor. Unele caractere anatomice şi alcătuirea florii indică asemănări cu Ord. este o specie stoloniferă ce vegetează la marginea pădurilor. Această specie se întâlneşte în pădurile de foioase. roşii şi se cultivă la noi în sere. acide. are tulpinile aeriene foliate si stipelele fimbriate. Gineceul din 3 carpele unite. cu frunzele opuse sau alterne. tufărişuri.toporaşi. bisexuate. Th. Viola reichenbachiana:1-stipele. hirta (toporaşi). adesea stipelate. maculatum. japonica (camelia). parfumate şi se cultivă din vechime în India şi China. întrucât petala inferioară se prelungeşte într-un pinten care adaposteşte cei 2 apendici nectariferi ai staminelor ventrale. pojarniţă). Ordinul Viola1es Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase.(ceaiul chinezesc). cu ovarul superior. 3-fruct. la noi crescând numai 50 de specii şi numeroşi hibrizi. care se întâlneşte frecvent prin parchete şi tufărişuri. V. odorata (tămâioară). colţunii popii (Fig. se întâlneşte frecvent prin poieni. pajişti. Formula florală este: %K5C5A5G(3). miriabilis (viorele) se recunoaşte după stipelele întregi şi peţiolii uniseriaţi păroşi. unilocular si placentaţie parietală. pe terenurile cultivate. cu frunze alterne. Este frecventă în pădurile de foioase şi de amestec. rarituri. Majoritatea speciilor europene au florile zigomorfe. în toată zona montană. Familia Tamaricaceae 186 . recunoscându-se după tulpina hirsută. are flori albe. V.276. V. Florile au periant dublu. având pedunculul floral prevăzut cu două bracteole. amintim: Hypericum hirsutum. iar la noi. marginea pădurilor şi tufărişuri. arvensis (trei fraţi pătaţi). terase. Fructul este o capsulă care se deschide în trei valve. Dilleniales. stipelate şi flori solitare. Stigmatul este variat conformat şi constituie un caracter sistematic important. liziere şi pepiniere. numai ierboşi. este o specie ce apare pe soluri cu humus de tip moder. Din cele 11 specii de Hypericum ce cresc la noi. H. Viola reichenbachiana . este o buruiană foarte comună prin locuri ruderale. actinomorfe sau zigomorfe şi dispoziţie ciclică.276). biflora (viorele galbene). în cel subalpin şi alpin. frecventă prin poieni. 4-diagrama. pe tipul 4 sau 5. V. perforatum (sunătoare. Fig.

cel mai adesea sunt specii arbustive. prevâzute la vârf cu o aristă acoperită cu peri lungi în partea superioară. Tamarix ramosissima (cătina roşie). rezistente la condiţii de uscăciune şi chiar la un grad ridicat de salinizare. Se foloseşte des în perdelele de protecţie. creşte pe aluviuni nisipoase.Cardamine bulbifera: bulbil La deschiderea fructelor.Capparaceae). Pe prundişurile râurilor montane formează comunităţi sub formă de benzi sau pilcuri Myricaria germanica (catină mică). Ordinul Cappsralee este considerat ca un grup în plină evoluţie. Fig. deci androceul este tetradinam.Brassicaceae) şi cu legături filogenetice cu ordinal Violales. sincarp. Ordinul Capparales Reuneşte reprezentanţi ierboşi. Fructul este silicvă (mai lung decât lat) sau siliculă (cu ambele dimensiuni aproape egale). În urma adaptării la asemenea condiţii ecologice a avut loc o reducere a suprafeţei foliare. cu flori di până la tetramere şi mai rar lemnoşi (fam . adesea salinizate. cu frunze alterne.277. Ovarul este bilocular ca urmare a dezvoltării unui perete fals. bogat în specii (fam. 2-diagrama Fig. rar arbustive. florile bisexuate. iar cele 4 interne sunt mai lungi. nestipelate şi florile grupate în inflorescenţe racemoase. peretele fals. Frunzele sunt alterne. actinomorfe sau zigomorfe.Reprezentanţii acestei familii. liniare. un element foarte important în determinarea speciilor. fără bractei. numit septum.Sunt actinomorfe. având semiţe alungite. Familia Brassicaceae (Cruciferae) Grupează plante ierboase. cu gineceul superior. în sudul ţării şi în estul României.Cardaniine glanduligera: l-fruct. Cele două stamine externe sunt mai scurte şi au la bază glande nectarifere.278. rar zigomorfe: *K2+2C4A2-4 G(2). se menţine un timp pe 187 . pentru fixarea nisipurilor şi în scop ornamental. Florile sunt tetra sau pentamere şi grupate în inflorescence spiciforme. cu aspect de sept membranos. frunzele fiind scvamiforme sau mici.

are frunzele alterne. rotund reniforme şi flori albe. margini de păduri.278). violet purpurii. jilave. ca şi la resedaceae. cu frunze trifoliate. din loc în loc cu solzi dentiformi şi tulpina foliată numai sub inflorescenţă. bulbifera .quinquefo1ia.Brassicacee cu fructe dehiscente de tip silicvă: Aliiaria petiolata (usturoiţă). 3-Thlaspi arvense: A-floare . grupate în raceme corimboase. Descurainia sophia (voinicica). orizontal. Genul Cardamine prezintă la noi mai multe specii. Se recunoaşte dupa frunzele superioare simplu penate şi lacrimiile filiforme.B-fruct. tăieturi de pădure şi în tufărişuri. moderat acide până la neutre. are florile albe. dispuse în raceme. B. boschete. Fig. rapa (rapita) etc. în silvostepă şi prin pepiniere. fiind o specie caracteristică pentru fagetele carpatine şi cele de amestec. În ţesuturile cruciferelor.277). este o buruiana frecventă în liziere. Dintre speciile cultivate amintim: Brassica oleracea (varză). cu frunze lung peţiolate. 188 . se întâlnesc idioblaste în formă de burduf conţinând miozină. 2-Sinapis arvensis: C-floare. D-samanţă. B-fruct C. Florile sunt mari. cu bulbili axilari şi o corolă deschis violetă până la alburie. cu seminţele alipite de el si asigură susţinerea lor. reavene pâna la reavan-jilave. B.279. este o plantă înaltă de până la 100 cm. glanduligera (breabăn) (Fig.peduncul. fiind comună în pădurile de foioase. are florile purpuriu-violete. Planta este frecventă în pădurile de foioase. C. frunzeIe tulpinale 5-7 foliate şi este caracteristică amestecurilor de fag cu gorun din zona colinară estică.. După tipul de fruct şi modul de diseminare cruciferele se clasifică în: 1. rizomii cu stoloni subţiri şi create prin locuri umede. napus (napi).coltigor (Fig. amara (stupitui cucului). C. preferând staţiunile bogate în nitraţi. dintre care amintim: C. enzimă ce hidrolizează glicozidele în esenţa de muştar. 1-Raphanus raphanistrum: A-floare. care se recunoaşte după rizomul alb. Creşte pe soluri cu troficitate scăzută până la ridicată.

S. iar polenizarea este entomorilă. având valvele subţirl. sagitate. acoperite de peri fini. cu flori mici. grupate în amenţi. Cele mascule sunt reduse la două sau mai multe stamine iar cele femele la două carpele concrescute: c^p^A^^^^. Draba. prin locuri umbroase. rediviva (lopăţica). loeselii.rapiţă. S. păroase.5). cu frunze alungit lanceolate. unisexuate. tufărişuri şi se recunoaşte după fructul de tip silicvă scurtă. alcătuind zavoaie. care cuprinde specii ierboase. scurf peţiolafe. mai frecventă în plantaţiile de salcâm şi tufărişurile din sudul ţării şi S.279. iar florile galbene-sulfurii adunate într-un racem globulos. Rapistrum perenne (ciurlan alb). tufariiguri şi liziere. iar fructul o capsulă cu numeroase seminţe. strietissimum. Ce specii cunoaşteţi din familia Brassicaceae? Care sunt fructele caracteristice numai familiei Brassicaceae? Ordinal Salicales Grupează numai plante lemnoase. orientale. alcatuită din două articole suprapuse. În pădurile montane. Bracteolele au marginile întregi. din care amintim: S.1). cu flori mari. coaste. Din acelaşi ordin face parte şi familia Resedaceae. fiind o buruiană comună.: speciile genului Alyssum (ciucugoara).279. muştar de câmp (Fig. aproape rotundă. Numărul cruciferelor cu fruct de tip silicul S este mare. Descrieţi sâniţoara (Sanicula europaea) şi piciorul caprei (Aegopodium podagraria). pe soluri bogate în humus. în lungul pâraielor şi pe aluviuni. purpurea (rachită roşie). cu lujerii fragili şi florile bistaminate. liziere şi locuri ruderale. Silicula este mare. Acest ordin cuprinde numai familia Salicaceae. întâlnita prin locuri ruderale în zona de câmpie şi colinară. 3. cu florile nude. lomntiform (gâtuit între seminţe). Specia se cultivă prin gradini. răspândite. apare ca buruiană Reţeda lutea: (rechie) cu flori galben-verzui şi frunze penatfidate. de culoare mov-violeta şi silicula alungit eliptică. palid galbui. indică asemănări cu tamaricaceele. Comune sunt speciile: Salix alba. alcătuirea gineceului. iar silicvele sunt lungi de cca 2 cm. apoi alungit după înflorire. rosmarinifolia (salecie de 189 . triandra.?^. Specia este o buruiană frecventă în terenurile cultivate şi în cele ruderale. comprimată şi aripată. lat-eliptică. are frunzele lirat penat lobate sau fidate. având florile mascule cu 3 stamine. amplexicaule şi florile albe adunate într-un racem des. Lepidium. foarte turtită. capraea (salcie căprească). grupate într-un racem. de culoare viu-roşie sauvioletă şi silicula mare. având florile mari. Prin pepiniere. S. Ce specii cunoaşteţi din familia Celastraceae? Prezentaţi caracterele generale ale familiei Euphorbyaceae. de ex. iar mugurii sunt acoperiţi de 2 soizi concrescuşi. zigomorfe. Test de autoevaluare Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae. Genul Salix (salcii) este reprezentat prin arbori şi arbuşti. lucios.abundentă în tăieturi. S. în special. S. cu lujerii tineri şi frunzele sericeu păroase. Speciile acestui gen sunt răspăndite prin locuri umed-jilave. fragiils (salcie plesnitoare). care creşte pe malul râurilor. 2. S. cu 1-2 glande nectarifere. se recunoaşte după frunzele mijiocii şi superioare sesile.2). membranoase şi septumul alb argintiu. ? P G. în scop ornamental. margini de pădure. cu florile alburiu-violete şi fruct silicviform indehiscent. În pădurile din parţile sudice ale ţării se întălneşte Lunaria annua (pana zburătorului). creşte L. indehiscente. Sinapis arvensis . Brasicacee cu fructe indehiscente: Raphanus raphanistrum (ridiche sălbatică) (Fig. Ovarul este unilocular. frecvent în pajişti. în emisfera nordică. în special prin făgete. Brasicacee cu fructe dehiscente de tip silicula: Thlaspi arvense . 279.Florile sunt mici.punguli^a (Fig. Familia Salicaceae cuprinde două genuri cu circa 350 specii. chei. Came1ina. Androceul din 2-12 stamine. care se recunoaşte după lujerii roşii-purpurii. prezenţa glandelor nectarifere şi a seminţelor păroase. Capsella etc. Genul Sisymbrium are mai multe specii la noi. care prin tipul de inflorescenţă. Specia este foarte comună prin culturi. cu septui alb sclipitor. Prezenţa unor formaţiuni glandulare în fiecare floare este interpretată drept periant redus.

mutătoare. repede crescători. abundenţă pe nisipuri etc. Specia este frecventă în zavoaie şi prin tufărişuri. Ecballium elaterium (plesnitoare). babylonica (salcie plângătoare). lung pedunculate. cu frunzele. Bracteile sunt incizate. unisexuate. Ordinul Cucurbita1es Fig. este o plantă monoică. Florile unisexual monoice. adică o Familia Curcubitaceae Reuneşte specii spontane şi cultivate în scop ornamental. frecvent se cultivă plopii negri hibrizi.bostănaş spinos (Fig. Florile sunt albe verzui şi fructul este o bacă neagră. deltoide. 2.281. Florile sunt gamopetale. iar fructele sunt alungite şi globuloase. Se întâlneşte frecvent în tufărişuri. fiecare purtând câte o floare. 2 ).280.28o). 190 . Genul Populus (plopi). la desprinderea fructului matur seminţele sunt aruncate la distanţă. liziere şi pe gardurile din localitaţi.plopul tremurător (Fig. tremula .floare femelă peponidă. în general. cu tulpini târâtoare sau agaţătoare şi care au cârcei. Populus tremula: 1-floare masculă. Androceul este alcătuit din 30-4 stamine. S.280). este o plantă urcătoare. 281. sunt mici şi de culoare alba.1). iar mugurii au 3 solzi. alimentar şi furajer. invadant în tăieturi şi se recunoaşte după frunzele subrodunde. acoperite de spinişori îngro-şaţi la bază. Prin zăvoaie. Frunzele sunt alterne. în regiunea de câmpie şi de dealuri se întâlneşte frecvent Populus alba (plopul alb). cuprinde specii de arbori înalţi. împărătească (Fig. fenomen numit dinamochorie. Bryonia alba . cu o adaptare interesantă. recunoscut uşor după frunzele palmat lobate şi alb-tomentoase pe faţa inferioară. cu cârcei ramificaşi şi frunze 5-lo lobate. În lunci şi locuri umede. prevazută cu un disccupuliform(Fig. cu tulpina scadentă. pe tipul 5: ♂K(5)C(5)A5. Cuprinde plante ierboase rar lemnoase.♀ K(5)C(5)G(3-5) . se întâlneşte numai în Dobrogea (pe liteoral). Fructul este baciform. ramificată şi frunzele ovat cordate. cu lobii inegal sinuat dinţaţi. veziculos umflate. Echinocystis lobata .nisip). În pădurile din zona colinară şi montană se întâlneşte P. lung pedunculate. nestipelate. este frecvent cultivată în scop ornamental. sinuate sau palmat-lobate.

pepo (dovleac) etc.secţ. c-floare femelă Fig 282. formând un androceu poliadelf sau monadelf şi înconjoară ca o coloană gineceul sincarp (fam. Formula florala este: *K5-4C5-4A0+∞G(∞2)ele sunt grupate în 5 sau lo fascicule. iar polenizarea se face de către insecte. cu frunzele alterne. cu ţesuturi bogate în celule mucilaginoase şi flori actinomorfe. Ciclul extern de stamine este transformat în staminodii. Brzonia alba: a-racem fructifer.2).2. Familia Tiliaceae Cuprinde specii lemnoase. Cucurbita maxima (dovleac alb sau turcesc).281. În structura liberului secundar se găsesc fibre liberiene elastice. Bombacaceae ). Ordinul Ma1va1es Reuneşte plante lemnoase şi ierboase. pe tipul 5.Fig.1. Filogenetic. c-fruct. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi axul principal al inflorescenţei este concrescut cu bractea membranoasă care contribuîe la raspândirea fructelor (Fig.282.celelate fiind căzute Frecvent se cultivă Cucumis sativa (castravete). Citrullus lanatus (pepene verde). Fructul este o nuculă monospermă. rar ierboase. adesea întregi şi cu stipelele caduce. bfloare femelă. Cucumis melo (pepene galben). Prin fruct cu o sămânţă. b-floare masculă. 191 . Malvaceae. Echinoczstis lobata: a-floare masculă. cu caliciul dublu. curcubitaceele se înrudesc cu violalele prin tipul de placentaţie şi alte caractere. iar prin structura androceului cu asteralele. d. C. iar cele de pe ciclul intern se multiplică prin despicare. uneori cu un cerc extern de staminodii.

Fig.282. 1- Diagrama florală la Malvaceae: k-caliciu extern; 2- Diagramă la Tiliaceae; a-inflorescenţă; b-fructe Din genul Tilia (tei), la noi cresc spontan speciile: Tilia cordata (tei pucios), T. tomentosa (tei argintiu) şi T. platyphyllos (tei cu frunza mare). Toate aceste specii au frunzele cordate, flori în dicazii concrescute cu o bracteie membranoasă şi cresc cu predilecţie în pădurile din regiunea de câmpie şi cea colinară. Tilia tome.tosa este mai termofil şi apare în pădurile de silvostepa, iar Tilis cordata avansează pe substrate calcaroase şi în etajul montan inferior. Genul Corchorus are specii furnizoare de fibre textile (iuta) iar Sparmannia africana (teiul de cameră) sunt răspândite în zonele calde.

Familia Malvaceae
Grupează reprezentanţi lemnoşi şi ierboşi, cu frunze simple, palmat incizate, alterne şi stipelate. Florile sunt pe tipul 5 şi au caliciu dublu (Fig.282,1), ceâl extern provenind din concreşterea braâcteelor superioare. Fructul la speciile noastre se desface la maturitate în segmente (mericarpii) monosperme, egale cu numărul carpelelor participante la alcătuirea gineceului. Genul Malva are caliciul extern din 3 foliole libere. M. sylvestris (nalba) se recunoaşte după florile mari albastre-mov (Fig.285.1) şi este o specie nitrofilă. M. neglecta - caşul popii (Fig.285.2) este

Fig.285. 1 - Malva sylvestris: a - secţiune prin floare; 2 - M. neglecta: A - fruct

frecventă prin curţi, locuri bătătorite, târle părăsite. Althaea officinalis (nalbă mare), are caliciul extern din 6-9 foliole, crescând prin locuri umede. Genul Hibiscus are specii lemnoase şi ierboase. H. syriacus (zămoşiţa de Siria), cu florile mari, albe până la roşii, se foloseşte pentru garduri vii şi ca arbust ornamental, iar H. rosa-sinensis ("trandafir" japonez) este larg răspândit în apartamente. H. trionum (zămoşiţa) este o buruiana frecventă în culturile de prăşitoare, iar H. esculentus (bame) are fructele alungite şi comestibile. Gossypium hirsutum (bumbacul) se cultivă în scop economic,având fructul o capsulă şi seminţele acoperite cu peri lungi până la 6 cm. Ordinul Malvales mai cuprinde şi familii tropicale, ca de ex.: fam. Bombacaceae, din care amintim pe Adansonia digitata (boababul) şi fam. Sterculariaceae, cu reprezentantui cel mai comun, Theobroma cacao (arborele de cacao), caracterizat prin cauliflorie.

192

Ordinul Erica1es (Bicorna1es)
Cuprinde arbuşti, subarbuşti şi numai foarte rar plante ierboase, obigat micoritice, având frunzele coriacei, cel mai adesea sempervirescente, nestipelate. Florile sunt tetra sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Anterele se deschid prin pori şi au doi apendici în formă de con. Grăunciorii de polen ramân în tetradă.

Familia Ericaceae
Reuneşte arbuşti şi subarbuşti, cu frunze sempervirescente sau caduce, răspândiţi prin tinoave, pădurile montane, în etajul subalpin şi alpin. Caliciul adesea este dialisepal şi corola gamopetală: *K5-4C(5-4)A5+5G(5-4). Fructul este o bacă sau capsulă, rareori drupă(Fig.284). În etajul subalpin şi alpin creşte Rhododendron kotschyi (smirdarul), cu frunze sempervirescente şi flori roşii, grupate în umbelă. Arctostaphyllos uva-crispi (strugurii Fig.284. Vaccinium mzrtillus: 1-ramură cu fructe; ursului) este o specie relictară, aflată în puţine 2-secţiune prin floare; 3-ramură cu flori; 4-diagramă; staţiuni, reprezentativă fiind cea de la RăchitişBenia din Bucovina. 5-stamină Este o plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lungă până la 250 cm, având frunze persistente, pieloase şi flori roşietice sau albe, cu corola urceolată. Fructul este o bacă sferică roşie. Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust scund, montan, cu frunze aciculare, verticilate şi flori mici roze, în raceme. Creşte pe soluri oligotrofe, extrem acidofile, pe stâncării şi în locul molidişelor defrişate. Calluna vulgaris (iarba neagră) are frunzele opuse şi florile roz deschise, crescând pe soluri oligotrofe, puternic acide, în toată zona montană. Genul Vaccinium are ovarul inferior şi fructul o pseudobacă. V. myrtillus - afin (Fig.284), se recunoaşte după ramurile muchiate şi frunzele caduce, iar fructele sunt negre-albastrui. Este răspândit în pajiştile şi pădurile din zona montană, până la etajul subalpin. V. vitis-idaea (merişor) are frunzele persistente, groase, lucioase, cu marginile răsfrânte. Creşte în toată zona montană până în cea alpină. V. gaultherioides creşte abundent în regiunea subalpină şi alpină. V. oxycoccos (răchiţele) este specific tinoavelor şi sfagnetelor.

Familia Empetraceae
Cuprinde specii încadrate uneori la fam. Ericaceae. Din această familie la noi cresc: Loiseleuria procumbens întâlnită în pajiştile alpine; Andromeda po1ifo1ia (ruginarea), specifică, tinoavelor şi Empetrum nigrum (vuitoarea), care are frunze liniare, aciculare, persistente şi creşte prin locuri pietroase, turboase din Carpaţi.

Familia Pyrolaceae
Este reprezentată prin specii răspindite în pădurile montane, florile având petalele uşor concrescute sau corola este dialipetală şi fructul o capsulă. Moneses uniflora (părăluţa de munte), are tulpină cu o singură floare, frunze sempervirescente, rotunde sau spatulate şi creşte în păduri umbroase, mai ales în molidişe, cât şi jnepenişuri. Orthilia secunda (perişor) este subfrutescentă iar frunzele sunt sempervirescente, ovate. Florile sunt galbene-verzui şi dispuse într-un racem unilateral. Creşte pe soluri bogate în humus, în pîdurile de foioase îi răşinoase, începând din zona colinară. 193

Pyrola rotundifolia (brăbănoi), tot cu frunze sempervirescente, ovate sau rotunde, scurt contrase într-un peţiol mai lung ca lamina. Florile sunt larg campanulate, albe pânî la roze, aşezate de jur împrejurul axei, în racem terminal. Se întâlneşte în păduri umbroase, tufărişuri de jnepeni şi smirdar. Monotropa hypopitys (sugătoare), trăieşte pe humus de tip moder şi are frunze reduse, solziforme.

Ordinul Ebena1es
Grupează plante lemnoase tropicale, cu lemn valoros, frumos colorat, aşa cum se întâlneşte la reprezentanţii familiei Ebenaceae: Diospyros ebenum (abanosul negru), D. chloroxylon (abanosul verde), D. rubra (abanosul roşu). La noi în parcurile dendrologice şi în grădinile botanice este introdus D. kaki cu fructele comestibile.

Ordinul Primu1a1es
Reuneşte plante ierboase şi lemnoase, în Europa numai specii ierboase, cu frunze opuse sau alterne şi flori pe tipul 5,iar fructui este o capsulă.

Familia Primulaceae
Reprezentanţii, specii ierboase, au frunze simple, nestipelate, adesea în rozete bazale şi tulpina floriferă un scap, cu florile grupate în umbelă. În cazul când frunzele apar pe tulpină, acestea sunt opuse sau alterne, rar verticilat. Florile sunt actinomorfe, pentamere, cu periant gamosepal şi gamopetal (Fig.285), iar androceul este redus la 5 stamine fertile, adeseori concrescute cu tubul corolei. Gineceul alcatuit din 5 carpele concrescute, unilocular, multiovulat şi cu placentaţie centrala. Heterostilia este frecventă. Fructul este o capsula, multisperma. Genul Primula are mai multe specii la noi, răspândite prin pajişti, poieni, tufarişuri şi liziere. Primula veris (ciuboţica cucului), are florile galbene aurii şi tubuloase. P. acaulis, creşte în tufarişuri şi pe coaste, având numeroase flori galbene, ce pleacă din mijiocul rozetei, înflorind adesea la sfirşitui lunii martie, introdusă prin gradini în scop ornamental. P. leucophylla este un endemism al Carpaţiilor Orientali, având frunzele pe dos suriu argintii sau alb tomentoase. P. minima, are talie foarte mică şi tulpina cu 1-2 flori roşii, fiind caracteristică rankerelor şi stâncăriilor acide din etajul alpin. În etajul montan şi alpin, prin păduri şi poieni, frecventă este Soldanella hungarica (degetarul), având flori cu corolă campanulată, albastru-violetă (Fig. 2.85). Genul Lysimachia, are mai multe specii la noi, cu frunzele alterne, opuse sau verticilate şi florile axilare sau grupate în spice racemoase sau corimbe paniculate. Lysimachia nummularia (gălbejoară) se recunoaşte dupa tulipinile repente, cu frunzele opuse şi florile galbene. Specia este Fig.285. Soldanella hungarica: 1- frecventă prin locuri jilav-umede. diagramă L. vulgaris (gălbinele) are tulpinile erecte şi este frecventă în lunci şi pe văile montane. În molidişurile de soluri pseudogleizate, cu humus de tip moder, aşa cum se întâlneşte la Ciumîrna, judeţul Suceava, creşte Trientalis europaea, plant rară, înaltă de 15-20 cm, cu un rizom orizontal, alb, la vârf tuberculat şi frunzele tulpinale obovat lanceolate. Florile de culoare albă, câte l-3, dispuse în axila frunzelor şi fructele de tipul capsulei globuloase, cărnoase, de culoare albastruie. Genul Androsace are 7 specii la noi, din care caracteristice substratului calcaros şi etajului subalpin, alpin, sunt: A. 1actaea(la tele stâncii) şi A. villosa. În zona montană şi etajul subalpin, în staţiunile umbrite, umede, creşte Cortusa matthioli (ciuboţica ursului), cu flori de culoare roză. 194

Prin apartamente se foloseşte Cyclamen purpurascens, Cuparencu, jud.Suceava).

uneori

sălbăticită

(Călineşti,

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Este o ramură evolutivă desprinsă din rozidele primitive sau din ranalele străvechi şi cuprinde plante ierboase, mai rar lemnoase,cu frunze simple, opuse sau alterne. Florile sunt actinomorfe, pentamere şi au elementele florale dispuse hemiciclic sau ciclic. În decursul evoluţiei s-a trecut de la ovarul pluricarpelar la cel sincarp cu ovule puţine sau chiar unul, dispus pe o placentaţie centrală.

Ordinul Caryophyl1a1es (Centrospermae)
Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi, rar lemnoşi, cu tulpinile articulate, îngroşate la noduri, iar îngroşarea secundară este rezultatul straturilor cambiale succesive, fenomen considerat ca un caracter de primitivitate. Florile sunt actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, cu periant simplu sau dublu şi ovarul, adesea, unilocular, rezultat din resorbţia pereţilor despâărţitori. Ovulele sunt campilotrope. Fructul poate fi capsulă sau nuculă, rar bacă.

Familia Caryophyllaceae
Cuprinde majoritar plante ierbacei, cu frunze întregi, opuse şi florile grupate în dicazii caracteristice (Fig.286). Cel mai adesea formula florală se prezintă astfel: *K5;(5)C5A5+5G(5-2) . La unele genuri şi specii, androceul are o structură mai simplificată, cu un singur ciclu de stamine sau corota poate lipsi. Fructul este o capsulă multispermă, dehiscentă prin dinţişori terminali. Dupe felul caliciului şi alte câteva caractere, această. familie se imparted în două subfamilii. Subfamilia Alsinoideae. Se caracterizează prin caliciu dialipetal, corolfi cu petale mici, albe şi ovarul lipsit de ginofor. Genul Stellaria are mai multe specii ce se pot recunoaşte după petalele profund despicate. Ste11aria holostea - iarbă moale, steluţă (Fig.286), poate fi recunoscută după tulpina 4-unghiulară, glabră şi este frecventă în şleaurile de câmpie şi deal. S. nemorum (steluţă, steaua feţii), are tulpinile rotunde ăi păroase, fiind răspândită pe malul pâraielor, prin pădurile montane. S. media (rocoină) este o buruiană larg răspândită pe margini de păduri, liziere, locuri ruderale şi terenuri cultivate. Myosoton aquaticum (plescaiţă), creşte pe lângă pâraie, aninişuri, formând fitocenoze şi are tulpina rotundă, glandulos păroasă numai în partea superioară. Frunzele sunt ovat-rotunde, lungi până la 8 cm şi florile albe, dispuse în dicazii rare, cu pedicelii florali Fig.286. Stellaria holostea: 1-petală; delicaţi, dens glandulos-păroşi. 2-fruct deschis; 3-sămânţă; 4Genul Cerastium (cornuţ) are mai multe specii, caracterizate diagramă prin petale mai puţin fidate şi capsula cilindrică sau conică, deschizându-se prin 10 dinţi erecţi sau recurbaţi. C. sylvaticum are frunzele mai mari decât la alte specii şi petalele albe, mai lungi decât caliciul. Specia creşte în pădurile umbroase, indicând o umiditate ridicată. Pe culmile alpine, mai ales pe stâncarii şi grohotişuri, creşte C alpinum, cu frunzele dens şi scurt păroase, având florile mari de cca 2 cm în diametru. 195

În pădurile umbroase se întâlneşte Moehringia trinervia şi se recunoaşte după frunzele cu trei nervuri evidente. În flora noastră spontană, din această subfamilie frecvente sunt speciile genurilor: Sagina, Minuartia, Arenaria, Spergula, Herniaria, Sc leranthus.

Subfamilia S i1enoideae
Caracterizată prin: caliciul gamosepal, cu lacinii foliacee; petale -variat colorate, emarginate, diferenţiate în unguiculă şi limb plan, adesea fidat. Genul Silene are numeroase specii, cu caliciul tubulos, 10-30 nervat şi capsula deschizându-se prin 6 dinţi. În special, pentru pădurile de cvercinee termofile, caracteristică este specia Silene nutans (miliţea). Pe stâncării apare şi în regiunea montană.

Fig.287. 1-Silene zawadzkii; 2-Lychnis coronaria; 3-Saponaria officinalis Si1ene (Me1andrium rubruni) dioica (opăiţă roşie) se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi montană, iar S. alba, S. vulgaris apar frecvent pe margini de păduri, vai umede şi liziere. S. zawadarkii (Fig. 287,1), este o specie ce creşte numai pe stâncării calcaroase în etajul montan superior, subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali. Lychnis coronaria - curcubeu (Fig.287,2), are florile mari, purpuriu-roze şi este caracteristică pădurilor de stejari termofili din silvostepa sudică a ţarii. Prin locuri umede, frecvent, creşte L. flos-cuculi (floarea cucului) şi se recunoaşte după petalele roze, 4-fidate. Saponaria officinalis (săpunăriţă) - Fig.287,3 - are florile albe sau roze, mirositoare şi dispuse în dicazii glomerate. Creşte pe marginea râurilor, pe vaile montane. Genul Dianthus (garofiţe) este bogat în specii, iar dintre acestea menţionăm: D. superbus ce se 196

Prezentaţi familia Ericaceae. are Cereus giganteus. laciniile bi sau trifide. adesea formează buruienişuri. sesile.a. păduri de gorun şi stejar rărite. haplochlamidee.recunoaşte uşor după petalele albe sau roze. în sere. cât şi în cea transcarpatică. iar R. compactus se întâlneşte în pajiştile montane. s piculifo1ius. bisexuate sau unisexuate. persistent la Rumex. are tulpinile ramificate. având flori actinomorfe. arifolius (măcriş ciobănesc) se întâlneşte spre limita superioară a 197 . iar de aici prin sălbăticire. callizonus (garofţ^a Petrii Craiului) este o specie endemică. globuloasă. Florile. specii de Phyl1ocactus. Genul Amaranthus (ştir) are mai multe specii răspândite prin locurile ruderale şi în cele cultivate. Epiphyllum truncatum (crăciuniţa) ş. ovoidală. cu flori mici. Forma tulpinilor poate fi colunmanară. paniculatus sunt introduce sporadic în scop ornamental. răspândite prin locuri ruderale şi pe terenurile cultivate. R. A. iar ornamental se cultivă în sere specii ale genului Mesembryanthanium. D. având petalele albe sau roze. Tulpini lignificate şi înălţimi de până la 20 m. Cactaceele sunt specifice pentru degerturile de pe continental american. cu frunze cărnoase şi sunt răspândite în regiunile aride ala Africii. actinimorfe :*P5-1. D. creşte şi formează fitocenoze în staţiunile halomorfe. alpinus formează comunităţi întinse în jurul stânilor. Pe nisipurile de la noi se întâlneşte Mollugo cerviana. Genurile Atriplex (lobodă) şi Chenopodium (spanac porcesc) sunt reprezentate la noi prin numeroase specii.. Fructul este o bacă. Test de autoevaluare Caracterizaţi familia Salicaceae. cu periant simplu. Cel mai comun este A. are flori unisexuate. fimbriate. ocrotită prin lege. turtită. fiind actinomorfe sau zigomorfe. pe lângă garduri. liziere şi chiar marginea pădurilor. Familia Phytolaecaceae Grupează circa 150 de specii. La noi se cultivă în scop ornamental Phytolacca esculenta şi Ph. apartamente. semicilindrice. Descrieţi speciile de tei ce cresc în pădurile noastre. iar formula florală este : *P6-3A9. laciniate. specifici staţiunilor halofile şi celor bogate în azotaţi. flageliformă etc. Rumex obtusifolius (ştevia). răspândită în fâneţe. răspândite cu predilecţie în regiunile tropicale. Fami1ia Cactaceae Se caracterizează prin faptul că plantele sunt suculente şi au frunzele reduse la spini. Lithops etc. dintre care mai frecvente sunt: Opuntia ficus-indica (limba soacrei). iar numai pe stâncării calcaroase creşte D. iar caracterul principal de recunoaştere al reprezentanţilor este prezenţa ochreei.m. Ordinul Polygonales Cuprinde numai familia Polygonaceae. au periantul alcătuit din numeroase elemente dispuse spiralat. tulpinile şi ramurile articulate şi este o halofilă obligată.0A5-1G(5-2) şi fructul achenă sau capsulă. iar capsula se deschide printr-un căpăcel. Familia Chenopodiaceae Reuneşte reprezentaţii ierboşi.8-3G(4-2). retroflexus. abundă prin zavoaie şi parchete. atât în zona ciscarpatică. Familia Aizoaceae Cuprinde plante lemnoase şi sublemnoase. americana (cârmâz). grupate în inflorescenţe spiciforme.. funzele liniare. Salicornia europaea (brânca sau iarba grasă). Echinocactus. Florile sunt mici. formând fitocenoze pe terenurile sărăturate. cărnoase şi florile bisexuate. Daţi exemple din familia Caryophyllaceae. Familia Amaranthaceae Este o familie care se înrudeşte cu chenopodiaceele. caudatus şi A. cel mai adesea muchiate şi articulate. Fructul este o achena trimuchiată. Suaeda maritima. Multe specii de cactuşi se cultivă la noi.

au florile de culoare albastră. care creşte numai la Hagieni. având tulpina volubilă şi achena trigona complet învelită în perigonul aripat.lumânărica pământului (Fig. Florile sunt de tipul 5. G. Ordinul Gentianales Reuneşte familii de plante lemnoase şi ierboase care au în cilindrul central fascicule bicolaterale. cu flori bisexuate şi unisexuate. prin molidişuri. locuri pietroase. încât fiecare petala este acoperită de precedenta. punctata au florile de culoare galbenă. este o specie lemnoasa.4 sau 2 stamine. Asterales).iar florile de culoare albastră azurie. Gineceul poate fi superior rar semiinferior. Centaurium erythraea (fierea pământului) se întâlneşte prin pajiştile umede. S. opuse sau verticilate. folosită de indieni la otrăvirea săgeţilor. cât şi în pădurile de fag. Ghinţura galbenă este ocrotită prin lege. pentru decorarea chioşcurilor. infudibuliformă sau tubuloasa (Fig. superior. Limonium. Frunzele sunt întregi. iar Fructul poate fi: capsulă sau foliculă.fiind o plantă de lumină până la semiumbra. bistorta (răculeţ). ciliata. prin jnepenişuri. Strychnos nux-vomica este o liana brazilieană ce conţine stricnină.289) şi G.solitare sau câte 2-5 în axila frunzelor superioare. Genţiana lutea (Fig. lanceolate. cruciata etc. crescând pe stâncării. Caracterele de superioritate constau în modul de organizare al florilor. introdusă în scop ornamental. rar în cea colinară. Ordinul Plumbaginales Se caracterizează prin faptuţ că învelişurile florale sunt concrescute şi cuprinde numai familia Plumbaginaceae. kotschyana. gamosepale şi gamopetale. adică în boboc petalele sunt răsucite. sunt scurf pedicelate. stâlpilor de iluminat.de culoare neagră violacee şi creşte prin turbării. turbării. Ovulele au un singur integument. G. iar placentaţia este parientală sau axilară.288) are un rizom noduros de pe care pleacă o tulpină înaltă până la loo cm. Ultimele doua genuri au numai specii halofile (Limonium gmelini . Frunzele sunt opuse. Florile sunt pe tipul 5. Familia Loganiaceae Grupează reprezentaţii lemnoşi. verna.288) . iar la reprezentanţii mai evoluaţi concreşterea se face la nivelul anterelor (ord.molidişelor. 198 . G. Se întâlneşte pe marginea pădurilor. glabră şi fistuloasă. volubilă. toxifera (curara).sică). Bilderdykia dumetorum (hrişcă deasă) se întâlneşte prin tufărişuri. Genţiana asclepiadea . Androceul este alcătuit din 5. aubertii. cu gineceul bicarpelar. care sunt pe tipul 4. concrescute cu tubul corolei.zăvoaie. Familia Gentianaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi. Polygonum aviculare (troscotul) este o specie comună prin locuri bătătorite. grupate în capitule la speciile de Armeria sau în cime la Statice. Prefloraţia este contortă. judeţul Constanţa. Swertia perennis are corola rotată.. alcătuit din 2 carpele. amestecuri de fag şi răşinoase. Subclasa ASTERIDAE Reprezintă linia filogenetică cea mai evoluată a clasei Magnoliatae. frecvent este P.în regiunea montană şi subalpină. Plumbago europaea este o specie foarte rară.Speciile genului Gentiana cresc în zona montană. jnepenişuri şi ienuperete. B. răspândiţi în zona tropicală. tetra sau pentamere.cu corola campanulată. pe vaile umede. Prin pajiştile montane. G.

Familia Apocynaceae Grupează plante ierboase şi lemnoase. iar polenul este aglutinat în tetrade. Prin apartamente.cuprinzând plante ierboase. opuse. Longitudinală prin floareŞ 3-fruct.Fig. fructul separându-seîn două folicule fusiforme. se cultivă în scop ornamental arbustul mediteranean Nerium oleander (leadrul). groase. Staminele sunt sessile. mai frecvent în ţinuturile tropicale. fiind mai heliofilă. Gentiana lutea: 1-ramură cu flori. pe stigmat se găsesc 2 filamente caudiculare. herbacea (Fig.289.288Gentiana asclepiadea: 1-diagramă Fig. care creşte prin mlaştini şi Nymphoides peltata (plutica) ce populează apele stătătoare. gamopetale. Prin tufărişuri şi păduri de foioase se întâlneşte Vinca minor (saschiu). Gineceul este bicarpelar. 4Gentiana verna Familia Menyanthaceae Este asemănătoare cu familia Gentianaceae. cu frunze nestipelate. libere. 199 .cu frunzele alterne şi corola valvar-induplicata. alcătuindă un gimnostemiu. iar florile pe tipul 4-5 şi au corola contortă. pentamere. pieloase şi persistente. Adesea. Florile sunt besexuate. numite translatori şi servesc ca loc de reţinere a tetradelor de pollen. liziere şi tufărişuri. caduce. V. cactoide. liane sau suculente. iar multe din ele au laticifere articulate. aproape de stigmat. întâlnindu-se prin pajişti xerofile. având carpelele unite spre vârf într-un singur stil. albastre şi frunze pieloase. Frunzele sunt simple. cu stigmat globulos şi numai la fructifere se îndepărtează. opuse.Mai larg răspândite sunt speciile: Menyanthes trifoliate (trifoişte de apă). roze sau galbene şi frunze lanceolate. cu flori solitare. cu flori albe. semipervirescente. sere. 290) are frunzele mai subţiri. cu adaptări legate de polenizare. 2secţ. Familia Asclepiadaceae Grupează plante ierboase. arbustive.

uninervate. desfăcută. Familia Rubiaceae În zonele tropicale are reprezentaţi lemnoşi. având flori de culoare alburie. 200 . Polenizarea este entomofilă. cu disc nectarifer bilobat şi corola infundibuliformă ori rotată. În silvostepa marină a Deltei Dunării (Letea. Florile pot fi grupate în inflorescenţe racemoase.glicozide.uncinate. odoratum .Conţin alcaloizi. iar la noi prezintă numai Fig.292).mucronate .Fructele sunt perechi de folicule.cu rizomi subţiri. uşor arcuit. Fructul bifolicular. este frecventă în pădurile din zona de câmpie şi până în cea montană.actum are tulpină volubilă sau târâtoare.1). glabră. C. uneori ca plantă meliferă. Genul Galium are numeroase specii în flora noastră.lung repenţi şi tulpină 4-unghiulară. fie capituliforme. grupate câte 8-12 în cime laxe. 1-Vinca herbacea: specii ierboase. substanţă cu miros placut. Apendici staminali sunt mai scurţi decât corola.4 . cu tulpinile lungi până la 12 m şi frunze ovate. pe stâncării. Apare frecvent pe dune nisipoase. sărături şi stufărişuri. Flori de culoare verziu-brună.folosită la aromatizarea vinului şi tutunului. la care stipelele sunt asemănătoare cu frunzele şi dispuse în 2-caliciu.Fructul cu 2 mericarpe sferice. tetramere. celule taninifere pungi secretoare şi rafide de oxalat de calciu.Corola albă.acoperite cu sete rigide. cu coronula staminală în format de cornet. Unele rubiaceae au vase laticifere articulate. Cynanchum vincetoxicum – iarba fiarelor (Fig. Conţine glicozidul asperulozida care se transformă în cumarină.iar fructul capsulă şi numai la speciile tropicale şi subtropicale pot fi drupe (Coffea) sau bace (Rubia). laxe sau condensate.2). Caraorman). Cultivată. flori de culoare palid roz şi o coronulă dublă. eliptice sau obovate.saponine. iar frunzele dispuse în verticil (6-9). 291. ajunge până la 12cm. În organe are lacticifere şi este toxică. cu corolă rotatăşi o corolă gălbuie. campanulatăsau infundibuliformă şi florile adunate în cime laxe. Sporadic este întrodusă în scop ornamental. Speciile de la noi au flori actinomorfe.290. 191. Formula florală se prezintă astfel: *K(4)[C(4)A(4)]G(2). lung pedunculate.5-corola ventricil.fruct. este Asclepias szriaca (floarea albinelor) şi are flori roz. tanin şi substanţe tinctoriale.dintre care enumerăm: G. Prin apartamente se cultivă Hoya carnosa (floarea de ceară). cât şi în zăvoaiele din lunca Dunării creşte liana Periploca graeca (Fig.vinariţa (Fig. cu numeroase seminţe prevăzute cu un smoc de peri. prin tufărişuri.

are tulpini mai înalte.^[c/c^A(-]G/-?--?7'). verum (sânzâiene sau drăgaica). caliciul redus.prin faptul că ultimele ramificaţii ale inflorescenţei au bractei şi bracteole.mirositoare şi creşte în pajişti şi tufărişuri.sectate sau penate şi nestipelate.taurina (steluţă). G.cât şi asemănările de la unele Caprifoliaceae (Diervilla.lax ramificate. rar ierboase. subcorimboasă.bogată şi extinsă.în special în fagete.292. Viburnuni) cu rubiaceele. 2-floare. Galium schultesii: 1-porţiune de tulpină. 3-diagramă Vinăriţa se întâlneşte în pădurile din zona colinară şi până în etajul montan. Genul Asperula se deosebeşte de genul Galium. Florile sunt actinomorfe sau zigomorfe.cucută de pădure (Fig. Creşte pe soluri cu troficitate mijiocie până la ridicată. G. Galium odoratum: a-floare Fig. În poienile pădurilor de stejari termofili creşte A. Cruciata laevipes (smântânica) se recunoaşte după frunzele trinervate şi dispuse câte 4 în verticil.reavene pina la reavan— jalave.cu o inflorescenţă terminală. Familia Caprifoliaceae Grupează plante lemnoase.moderat până la slab acidofile. cu seminţe puţine la Lonicera (caprifoi) sau o drupă cu 3(5) sâmburi monospermi la Sambucus 201 . fiind foarte frecventă în pădurile de gleau.cu frunze opuse.295).cynanchica. Din ovar rezultă două bace concrescute . Ordinul Dipsaca1es Este înrudit cu ordinul Gentianales. şi anume prin: inflorescenţa capituliformă. simple .Fig.293. schultesii .pentamere:^TK/(.are florile galbene.iar în pădurile din sudul şi vestui ţării se întâlneşte A.

ovar cu stil şi stigmat 1). V.2-Periploca graeca: a-ramură cu flori.placut mirositoare . nigra cu bacele negrealbăstrui. cu bacele albastre. (Fi floare.liziere şi are florile de culoare alb-gălbuie. ebulus (bozul). Genul Viburnum are florile actinomorfe şi frunze simple.se recunoaşte după frunzele întregi. 4-fruct.călinul (Fig. a-petală. începînd de la cîmpie şI până în regiunea montană.e ste frecvent în păduri.291.roşii (Fig. xylosteum (caprifoi).G enu l Sa mb ucu s se rec uno aşte uşo r dup ă fru nze le co mp use.la care măduva ramurilor este roşcată.cel mai adesea.1)Specia este răspândită în subzona gorunului şi fagului. o94.295.2 sămânţă.294.cu florile la început albe.1.2) are frunzele 5-5 lobate şi fructele roşii. c-fruct.pe dos tomentoase şi fructele negre.opulus: .este o specie nitrofilă.fructele au culoare roşie.fiind diseminat în toate pădurile. Dirmoxul este mai răspândit în pădurile de silvostepă dar sporadic poate să apară până în zona montană.ni gra soc Fig.Cznachum vincetoxicum: 2Fig. lantana (dîmox). caerulea. b-coronulă. S. Genul Lonicera are flori cucorola bilabiată şi prezintă câteva specii spontane la noi.grupate în inflorescenţe corimboase şi drupele negre. Numai în zona montană se întâlneşte S. racemosa (socul roşu).291. S. L.brumate.apoi galbene şi fructele. 5c-sămânţă g. 202 . V. iar în tufărişurile subalpine şi pe stâncării L. Prin făgete şi molidige se întâlneşte L. 3-secţ longit.cu tulpini ierboase. Prin floare.pe substrat calcaros. s-sepală.

Diervilla florida. Familia Adoxaceae La noi creşte o singură specie: Adoxa moschatellina. Familia Valerinaceae Grupează plante ierboase la noi. Symphoricarpus rivularis (hurmuz) ş.0[C(5-4)A4]G(2).296) este frecventă prin tufărişuri şi locuri umede. 4-secţ.vai umede şi stâncării. cu flori actonoforme.296.. prin floare. având frunzele imparipenat sectate sau Fig.grupate în dicaziu umbeliform. Din ovarul tricarpelar numai o lojă este fertilă.începind din zona de câmpie şi până la limita superioară a vegetaţiei forestiere.Fig.cresc speciile:V. 2-Adoxa moschatellina: a-floare Ca arbuşti ornamentali se cultivă Lonicera japonica (flori galbene şi frunze persistente). Valeriana officinalis: 2-3 floare.alcaloizi. Organele vegetative conţin uleiuri eterice.trifurcat.prin păduri. de culoare galbena-verzuie.simple sau penat sectate şi flori zigomorfe:%K(5). Florile sunt de culoare roşie-liliachie sau albe. tripteris. Valeriana officinalis – odolean (Fig. În zona montană. Specia se întâlneşte în păduri. 5-fruct fidate.cu frunzele opuse.295.montana.a. 1-Lonicera xylosteum: a-fructe. 1-Sambucus nigra: A-fructe.294.grupate în capitul terminal.acizi organici şi enzime. bisexuate .cucaliciul persistent sub forma unor dinţişori sau sub formă de papus.prin locuri umbroase şi umede. 2-Viburnum opulus: A-fructe Fig. 203 .Fructul este o nuculă. V.

pe vaile umede din păduri. transsilvanica are frunzele tulpinale penate. zigomorfe^|°K/(.scăius (Fig.prezintă o tulpină viguroasă.298) .apare prin tufărişuri. Prin fruct fruct Dipsacus Sylvester . lirate. Ordinul Oleales (Ligustrales) Se înrudeşte cu genţianalele prin forma inflorescenţei. iar fructul o achena coronată. Fig. Genul Valerianella cuprinde mai multe specii.Foliolele involucrale sunt liniar subulate . Prin tufarişuri şi pajişti se întâlneşte Knautia arvensis (muşcatu dracului). Genul Scabiosa are câteva specii.inferior. cu flori liliachii sau albe.1) .mai lungi decât capitulul.. muchiată şi spinoasă şi frunze sesile. Gineceul este sincarp.Caliciul este gamosepal şi la maturitate formează un fel de papus.bicarpelar. longifolia. laciniatus: (scaiete) prezintă frunzele unite la baza şi lobat crenate.frecventă în toată ţara şi S. Cephalaria pilosa . iar pe marginea pîdurilor montane creşte K.serate şi florile în capitule. fiind buruieni.Florile au culoare liliachie. Specia este comună pe văi.care se întâlneşte numai în regiunea montană. 204 .cu capitule mari şi flori liliachii-roşii.N [c fR^Al^^f^') .Specia este abundentă în partea sudică a ţări-i şi în silvostepa Moldovei.în majoritate anuale. trans. cu frunzele opuse şi flori bisexuate.floare şi prin dispoziţia frunzelor nestipelate. Florile bracteate sunt grupate în inflorescenţe capituliforme.recunoscându-se după tulpina înaltă.cât şi pe marginea apelor. cu laciniile: alungite.înconjurate la baza de foliole inolucrale.298.cele centrale: de culoare albă iar cele periferice gălbui.liliachii sau albastre..Pe corola tubuloasp se prind 4-5 stamine. C.sambucifolia. Fig.scurt ghimpoasa având frunzele superioare la bază trifidate şi florile alburii sau albegălbui. P.297.scaiul voinicului (Fig. bb-fruct. 1-Dipsacus sylvester: a-floare cu bractee. Familia Dipsacaceae Grupeaza plante ierboase.ochroleuca (sipica) . dintre care mai răspândite sunt: S. lucida. Cephalaria pilosa: a-floare cu bractee. c-secţ. Planta alcătuieşte buruienişuri prin zăvoaie.zîvoaie şi pe malul râurilor. 297.V.

Fructele pot fi: drupe (Qlea europaea . în fâneţele umede şi prin poienile umbroase din zona montană.frasin (Fig. O buruiană comună în pepiniere.Fig. F. b-floare bisexuată. crescând în staţiuni umede (Delta Dunării). C. În zonele calde se cultivă Ipomea batatas (cartof dulce. penat fidate şi florile albastre. rar lemnoşi. Ordinul Polemonales Reuneşte familii cu reprezentanţi ierboşi. josikaea (lemnul vântului. liziere şi în terenurile cultivate este Convolvulus arvensis (volbura).300.Corola este campanulată sau hipocrateriformă (Fig.liliac (Fig.9). are florile mari. pe substrat calcaros şi se recunoaşte după florile galbene. se recunoaşte uşor după lujerii pufoşi şi frunzele pubescente. cantabrica.299. Syringa vulgaris . la noi se întâlneşte numai Polemonium caeruleum (scara domnului).măslin). ornus (mojdrean) are flori cu petale albe.2 ).. iar în cele din Banat. 2-diagramă florală Familia Oleaceae Grupează plante lemnoase (arbori. ca de exemplu: Forsythia. c-floare masculă. fără stipele. se întâlneşte în tufărişurile din partea sudică a ţării. capsulă (Syringa). poligame sau bisexuate.Inflorescenţa poate fi racem sau cima. Genul Fraxinus (frasini) se identifică dupa frunzele impanpenat cornpuse. Florile hermafrodite au corola gamopetală. cu frunze alterne şi flori tetra sau pentamere.con^inind 1-4 se. pallisae (frasin pufos de baltă). frunzele trifoliate şi ramurile virgate. iar polenizarea entomofila. liliac transilvănean). liane). Jasminum fruticans (iasomie). Florile actinomorfe. În scop ornamental se cultivă Phlox (brumpărele) şi Cobaea scadens. este un arbust ce creţte numai în Dobrogea. Phillyrea etc. în formă de pâlnie sau hipocrateriformă. utilizeazg frecvent pentru garduri vii. lunci şi zăvoaie. F. mai ales pe substraturi calcaroase.. Se recunoaşte după frunzele alterne.min^e elipsoidale. iar fructul este o capsulă.grupate in panicule terminale §i baca neagra. crescând prin zăvoaie şi buruienişurile de pe marginea apelor.Lemnul ciinesc se. grupate în panicule terminale şi este prezent în pădurile din zona de câmpie şi colinară. în Fig. dispuse într-o paniculă terminală. răspândită în subzona fagului. Prin locuri aride. cu frunzele alterne. Ligustrum vulgare (lemn câinesc). F. elegantissimus . 2-Syringa vulgaris partea vestică a ţării. este o specie endemică.300. S. folosindu-se în scop alimentar 205 . 1-Fraxinus excelsior: a-ramură cu frunze şi fructe. Familia Po1emoniaceae Din cele 8 genuri şi circa 800 de specii de pe glob. volubili.cu flori albe:-galbui.29. gamopetale.simple sau compuse.l) se recunoaşte după florile fără periant. verzi. dispuse opus. Familia Convolvulaceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. pe coaste stâncoase şi tufărişurile din Dobrogea creşte C. arbuşti. Unele specii exotice sunt frecvent introduse în scop ornamental. în rest este cultivat.bisexuate sunt de obicei tetramere :^( K/. Fontanesia. este un arbust free vent intilnit In padurile de foioase. batat). muchiate.v [C C/)A?] G/p s . samară (Fraxinus) şi bacă (Lingustrum). Frasinul apare diseminat sau în pâlcuri prin păduri.cu frunze nestipelate. 300. actinomorfe. Szringa vulgaris: 1-secţ prin flare. Calystegia sepium (cupa vacii). excelsior . ori monoice şi samara la bază rotunjită. în zavoaie.

Prin Fig. Pulmonaria officinalis: 1-secţ. Inflorescenţa aste o cimă unipară (scorpioidă). Lithospermum purpureo-caerulem (mărgeluşe). Corola este în formă de pâlnie. în majoritate cu frunzele păroase. Creşte prin tufărişuri şi păduri de stejar.) C. apoi albastru-violacee. nestipelate. la intrarea în tub. iar corola tubuloasă. roşie sau roşie-violacee. P. Familia Boraginaceae Este o familie cu mulţi reprezentanţi ierboşi în flora noastra. parazite. pentamere. 2-diagramă Prin floare. Prunus. Symphytum officinale: 1-secţ. cu circa 200 de specii. dispuse în cime gloemrulare. 206 . Florile sunt galbene la speciile de pădure. rezultate prin fragmentarea timpurie a color 2 carpele biovulate. având frunzele rozetelor erecte de formă eliptică sau cordat ovate. tulpini înalte de până la 50 cm. cu florile la început purpurii şi apoi albastre-albăstrui. Familia Cuscutaceae Are un singur gen . cu fornice subulate. marginea pădurilor. P. umbelă falsă sau capitul umbeliform. Cotinus. P. Genul Symphytum se distinge după corola tubulos campanulată. rubra (plămânăriţa).302. Crataegus.rădăcinile tuberizate şi bogate în amidon. Florile. Gineceul are stilul ginobazic (pleacă de la baza ovarului) şi ovarul cu 4 camaruţe uniovulate. actinoniorfe. 2-corolă desfăcută Genul Pulmonaria (mierea ursului) nu are fornice în tubul corolei. simple. creşte şi este caracteristicp pentru cvercinele termofile.^AJ G/^v. Fraxinus. Quercus. Specia este frecventă în pădurile de foioase şi prin fâneţe. Rosa. officinalis (Fig. rar zigomorfe. alterne. Ulmus etc. officinale are florile de culoare alb-gălbui. Fig. campanulat şi persistent. C. are un rizom gros. 302). europaea este printer cele mai comune specii de cuscută sau torţel ce se întâlneşte pe buruienişurile de la marginea pădurilor. Dintre speciile răspândite în pătura ierboasă a pădurilor vom enumera câteva specii. cât şi pe plantele ierboase însoţitoare. cu rol în polenizarea entomofilă (Fig. bisexuate: ^ K/r ^[C/. se deosebeşte de specia precedentă prin frunzele rozetei de formă eliptică sau lanceolată. mollis. Cuscuta lupuliformis (cuscută) vegetează pe speciile de Populus şi Salix. la care florile sunt mici.561). 5 fornice (proeminenţe). formându-se un fruct alcătuit din tetraachene monosperme . crescând prin tufărişuri. Florile sunt pentamere. L. parchete şi zăvoaie. racem. floare.Cuscuta. mai păroase. la început au culoare roşie. monogyna parazitează diferite specii lemnoase (Acer.303. Longit. la ulte specii prezintă. are florile constant roşii şi este caracteristică făgetelor şi molidigurilor. spic. Caliciul este gamosepal. iar înainte de cădere albastră-cerulee.

roză sau violetă. Atropa belladonna – mătrăguna (Fig. La noi cresc 7 genuri si 13 specii de Solonaceae spontane. mlaştinoase. prin zăvoaie şi locuri stâncoase. arăţel). Physalis alkekengi . melongena (vinete). cu frunzele simple. squarrosa (lipici). zigomorfe. moderat până la slab acidifile. având nuculele cu ghimpi glohidiaţi (asemanatori unei ancore). caracterizate prin faptul că tubul corolei este prevăzut cu 5 fornice în formă de invaginaţiuni. Corola.S. poate atinge o înălţime de până la 2 m. rar câte doua la un loc. de marimea unei cireşe. S. Reprezentanţii acestui ordin au flori gamopetale. la interior murdar brună. Caliciul este gamosepal. cu vinişoare violete. sylvatica. cu pediceli glandulos pubescenţi. buruiană frecventă în liziere. închisa complet în calciul acrescent. foarte otravitoare.iarba lui Tatin.Nicotiana tabacum (tutun). Solanum nigrum (irna) este o buruiană frecventă în culturi de 1-diagramă praşitoare şi prin locuri rude rale. întregi sau sedate. de culoare albă. reavân jilave până la jilav-umede. cu 4 nucule netede. iar fructul apocarpoid. Prin tufărişuri. S. S.505). creşte prin tufărişuri.. are florile roşii-violacei şi creşte prin locuri umede. în păduri. officinale . rotată. la exterior brun-violetă sau brun-roşcată. tătăneasa (Fig.păpălău (Fig. nestipelate şi dispuse altern.^AK"lG/c. Ordinul Scrophu1aria1es (Personatae) Grupează plante ierboase. iar gineceul bicarpelar are o poziţie oblică faţă de axul median al florii. dulcamara . hioscianina etc. roşie portocalie. iar gineceul este superior şi bicarpelar.Solanum dulcamara: tufărişurilor. Familia Solonaceae Cuprinde plante ierboase şi arbustive. persistent. tuberosum se recunoaşte după frunzele inferioare îngustate în peţiol.lăsniciorul (Fig. S. M. cum ar fi: nicotina. Echium vulgare (iarba şarpelui). cordatum (brustur negru). de asemenea. se întâlneşte prin poienile pădurilor de silvostepă şi în tufarişuri. albastre-azurii şi este o buruiană frecventă în pajişti şi pe prundişuri. rossicum.504). lucitoare. având frunze alungit ovate sau eliptice şi flori solitare. rar actinomorfe. tuberosum (cartof) şi S. Creşte în staţiuni cu soluri fertile. întâlnindu-se în subzona stejarului şi a fagului. la început verde şi apoi neagră. cu flori solitare sau grupate în cime. cu florile roşii. liane sau epifite. Genul Anchusa are numeroase specii. liziere şi în locuri ruderale se întâlneşte Cynoglossum officinale (limba câinelui. Din genul Lappula cităm numai specia L. Fructul poate fi bacă sau capsulă. 207 . Genul Myosotis (nu mă uita) este bogat în specii. pentamere. obişnuit actinomorfe:•^•K/cJc/(. lucioasă. atropina. iar pentru industria tutunului . E. Corola este campanulat tubuloasă. Capsicum annuum (ardei). Se recunoaşte după florile albe murdar şi fructul o bacă sferică. Androceul se reduce de la 5 la 4 şi 2 stamine. se recunoaşte după frunzele lungpedunculate şi cu baza adânc cordată. până la murdar galbenă. creşte prin pădurile umbroase din regiunea montană. Fructul este o bacă sferică. pe tipul 5. zăvoaie şi stufărişuri. M.506). Este o specie caracteristică pentru făgetele carpatine. 303). margini şi rarişti de pădure. În acelagi scop se mai cultivă: Lycopersicum esculentum (roşii). Solonaceele au fascicule bicolaterale şi conţin diferiţi alcaloizi. Genul Solanum are flori rotate. creşte ca liană la marginea Fig. scorpioides se întâlneşte frecvent prin locuri umede. este gamopetală. sunt frecvent cultivate în scop alimentar. rar lemnoase._p). începând din zona de câmpie şi până în etajul subalpin. multe din ele fiind buruieni ruderale şi segetale.304. are florile zigomorfe. solanina. marginea pădurilor din silvostepă. prin zăvoaie şi stufărişuri.

fiind o specie. este un arbust spinos. Lycium barbarum . Test de autoevaluare 208 .306. Verbascum: 2Lycium barbarum: A-caliciu mărit. cu flori roşietice sau roze. prin locuri umede.1). D-fruct. de semiumbră.cătina de garduri (Fig. în special în pădurile montane. Scopolia carniolica . Prin floare. 1-Scopolia carnioloca: A-fruct. Atropa belladonna: A-ramură cu flori şi A-ramură fructiferă. Scrophulariaceae: 1-floare. sunt specii nitrofile. Datura stramonium (ciumăfaia) şi Hyosciamus niger (măselăriţa). Fig.Fig. C-gineceu secţ. cu fruct fructe. roşie. pe soluri bogate. este o plantă toxică care creşte în pădurile montane.2). Linaria: 4-floare în secţ. B-caliciu deschis.. 7-fruct spinoasă Mătrăguna creşte în păduri umbroase.. margini şi tăieturi de pădure. indicatoare de acumulări de nitraţi.Fig. 2. iar fructul este o bacă elipsoidală.307. Physalis alkekengis: 1-planta cu flori. în special în făgetele de pe surducuri. B-ramură diagramă. C-ramură fructiferă diagramă.307. 3-fruct. cu utilizpri medicinale. E-sămânţă Fig.307.305.308. 5fructiferă nespinoasă. Veronica: 6-floare.mutulică (Fig. B-secţ longit. ruderal.

coada mielului (Fig.C-secţ.1. Familia Scrophulariaceae Se distinge de Solonaceae prin lipsa fasciculelor bicolaterale şi prin dispunerea celor două carpele pe direcţia axului median al florii. Scrophularia şi 2 la Veronica. 310. E-sămânţă Fig. zigomorfia fiind dată de staminele inegale (Fig. cu placentaţie parietală sau axilară. 308). D-sămânţă Uneori baza tubului corolei se prelungeşte într-un pinten (Linaria). C-capsula. Dintre scrofulariaceele cu frunze alterne. Prin ovar.2. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Vesbascum phoeniceum: A-secţ. cităm: Verbascum nigrum (lumânărica peştilor). pe soluri cu troficitate ridicată. creşte în paăurile de foioase.l).Descrieţi familia Caprifoliaceae.309. are fiecare lojă câte două ovule anatrope. Caracterizaţi familia Boraginaceae. phoeniceum . 4 la Digitalis. sincarp. La Verbascum corola este radiară. pe văile umede.) şi saponine. V. Tulpina este 4unghiulară. crescând prin luminişuri şi păduri termofile de cvercinee. în zăvoaie şi tăieturi de pădure. Prin floare.309. 309. Descrieţi familia Solonaceae. jilav-umede. întotdeauna zigomorfă. Scrophularia nodosa . Fig. cu florile galbene şi filamentele staminelor purpurii. încât formula florală se prezintă astfel: +K ^ ^ [C ^ 5 ^A^^ G (^. iar corola florilor are culoare brun-verzuie sau măsliniu-verzuie. Androceul este alcătuit din 5 stamine la Verbascum. iarbă neagră (Fig. nearipata. B-rădăcină şi frunze bazale. Scrofulariaceele cu 4 stamine şi frunze opuse se întâlnesc frecvent în covorul ierbaceu a1 pădurilor. B-secţ prin gineceu.1). 209 .bubernic. Digitalis grandiflora: A-secţ prin floare. rinantosidă etc. vegetând prin parchete şi rarişti de pădure. Ce stiţi despre familia Oleaceae. are flori violete până la feruginoase. Gineceul bicarpelar. D-fruct. Fructul este capsulă sau bacă. scutelarină.

plăcut mirositoare. abundentă în tufărişuri. este specific pădurilor termofile şi tufarişurilor sudice. are tulpina pubescentă în partea inferioară şi glandulos păroasă în rest. B-secţ.1. cu soluri afânate. începând din zona colinară şi până în cea montană. rarişti şi tăieturi de pădure.Fig. cu o inflorescenţă spiciformă şi flori mari. tăieturi de pădure. începând din zona colinară şi până în etajul subalpin. creşte în făgetele colinare şi montane. 210 . Florile sunt brun-roşietice.2. Bsecţ. stricta (silur).2). este singura specie arborescentă introdusă la noi în scop ornamental. Scrophularia nodosa: A-secţ prin floare. margini de pîdure şi pajişti în întreaga ţara. poieni şi fâneţele umede montane.brânca porcului (fig. creşte Pedicularis sceptrum carolinum (Darie). Genul Euphrasia are mai multe specii la noi şi sănt semiparazite. 311. bihariense (sor cu frate). vernalis (iarbă neagră). iar pe stâncîriile calcaroase din regiunea montană se întâlneşte E. Prin tulpină S. are florile galbene aurii şi bracteile inferioare asemănătoare cu frunzele tulpinale. Specia apare frecvent în tufărişuri.310. M. scopolii . lung peţiolate şi flori mari.310.degetar galben (Fig. iar cele superioare azurii. iar D. Prin turbării şi mlaştini. Se întâlneşte în toate pădurile umbroase. Genul Melampyrum cuprinde numai specii semiparazite.1). albastre-violacei. umede.31o. Prin tulpină Fig. cu tulpina în partea superioară lanată şi florile albe-galbui. S. cu frunze mari. Digitalis grandiflora .este frecvent în păduri. frecventă în tufărişuri. Scrophularia scopolii: A-corolă întinsă. cu florile galbene şi tulpina glandulos păroasă. Dintre acestea menţionăm: E.2).309. galbene-sulfurii. salisburgensis. E. rostkoviana. lanata (degeţel lanat). Paulownia tomentosa (Fig.

211 . din care sunt introduse la noi. craracteristică pentru făgetele de amestec şi molidiguri. de culoare galbenă dau brunie. 1-Veronica Montana. numai specii semiparazite. chamaedrys -stejărel (Fig. liziere. P. Familia Orobanchaceae Cuprinde specii lipsite de clorofilă. având un rizom ramificat. sylvaticum (ciormoiag) se recunoaşte după corola galbenă -aurie. Utricularia vulgaris (otrăţel) creşte în ape liniştite şi are frunzele submerse. Lathraea squamaria . cu solzi distanţaţi.310. Genul Veronica (şopârliţa) are corola cu limbul rotat.3) este o specie de talie mai înaltă. de asmenea.311. are. pe soluri cu troficitate mijiocie. Este o specie. Longit.Fig. Carpinus.311. margini de păduri. parazitând pe rădăcinile de Alnus. fiind răspândite pe soluri acide. Fagus. tufărişuri. Familia Bignoniaceae Grupează specii lemnoase exotice. maritime. cu corolă palid rozacee sau palid albăstruie. V. dispuse în raceme dese. media. Coryllus etc. groasă. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajişti (Plantago major. poieni.311. cu frunzele reduse. iar fructele sunt capsule.2) se recunoaşte după tulpina cu două şiruri de peri şi este frecventă în pajişti. tenuiflora). Florile sunt bisexuate şi unisexuate. V. P. officinalis (ventrilică) are tulpina păroasă de jur împrejur şi capsula alungită. 311. mai latî decât lungă şi este caracteristică pădurilor din etajul montan. Ordinul Lamiales M. de preferinţă pe soluri acide. îngust sedate. tetramere.indica) sau sărăturoase (P. 4laciniat şi androceu din 2 stamine. 2-Lathraea squamaria: A-secţ. Creşte prin păduri. ce creşte în pădurile din zona montană. solziforme.1) se recunoaşte după capsula comprimată. 1. terenuri nisipoase (P. lanceolata). unilaterale.şoplrliţa de munte. Pinguicula vulgaris (foaie grasă) are talie mică şi se întâlneşte în pajiştile montane. umbroase. Familia are un singur gen: Orobanche (lupoaie). fiind bogat în specii. montană . acoperit de soizi groşi. Genul Rhinanthus (clocotici). insectivore.311. 2Veronica chamaedrys: A-fruct 3Veronica urticifolia Familia Lentibulariaceae Cuprinde specii ierboase. Familia Plantaginaceae Reuneşte specii cu frunzele bazale în rozetă şi inflorescenţe spiciforme. P. Florile de culoare alb-roziu.Paulownia tomentosa: Afruct. (Fig. prevăzute cu vezicule mici.muma pădurii (Fig. parazite pe rădăcinile fanerogamelor. Prin floare Fig. V. tinoave. urticifolia – iarba şarpelui (Fig. cu 22 specii la noi. albi şi tulpină aeriana de culoare alba. cu troficitate scăzută şi humus de tip moder. în scop ornamental câteva specii ale genului Catalpa şi liana Tecoma radicans (trâmbiţa piticilor). V. Preferă păduri umede. acide până la moderat acide şi reavan-jilave până la jilavumede.2) este parazită. cărnoasă.

cu frunze nestipelate. Lamium galeobdolon .Se înrudeşte cu ord.312) este una din cele mai comune specii în subzona fagului şi molidului. pe soluri cu troficitate moderată până la foarte ridicată. Florile roşii. ' La genurile Ajuga. plăcut mirositoare. Din cele 123 de specii şi 32 de genuri de lamiacee existente în flora noastră menţionam doar câteva specii nemorale.urzică moartă galbena (Fig. 314). rar unisexuate. iar altul posterior. liziere şi prin locuri ruderale. hispide şi glandulos păroase în partea superioară. care la maturitate devin tetrachene. încă de la înflorire este împărţit în 4 loji. ovat cordate şi crenat serate. galbene. Lamium galeobdolon: 1. moderat acide până la neutre. Specia este frecventă în pădurile din zona colinară şi montană. Teucriurm. Frunzele opuse. labiul superior lipseşte sau este redus. au o Fig. în vârf cu antera. Stachys sylvatica . Funcţionează după principiul pârghiei. arbustive şi arborescente. sunt scurt pedicelate. nestipelate. favorizându-i mişcarea. mai frecvent răspândite în ţinuturile calde. Salvia glutinosa . unul anterior. reavăn-jilave până la jilav-umede. Scrophulariales prin structura organelor vegetative şi a florii. bisexuate. Prin avortarea unei stamina. V. lung şi curbat. prevăzute în dreptul muchiilor cu colenchim angular. 212 . cinsteţ (Fig.configuraţie caracteristică: 'l° K/. sunt simple. situat sub labiul superior..p] G/^ ^.^[C/r ^A? ^. grupate în 2-8 verticile distanţate. pe soluri cu troficitate ridicată. Familia Verbenaceae Reuneşte specii de plante ierboase. slab acide până la neutre şi jilav-umede. Gineceul bicarpelar. tot liber şi fixat în treimea superioară a corolei. unde filamentul staminei are 2 braţe inegale. iar florile pentamere. hybrida (verbenă) şi Vitex agnus-castus (mielărea) sunt cultivate în scop ornamental. cu tulpina în partea superioară glandulos-cleioasă şi frunzele cordat hastate. întregi sau lobate. uneori redus la 2 stamine ca la diagramă Salvia.jale cleioasă.bălbisă (Fig. mai scurt şi lăţit. Se întâlneşte frecvent în păduri şi tufărişuri. opuse. Florile sunt mari. Familia Lamiaceae (Labiatae) În flora noastră are numeroase genuri şi specii de plante ierbose care se recunosc după tulpinile: tetramuchiate. Lamiaceele au peri secretori de uleiuri volatile. formând faciesuri. androceul este didinam.312. Verbena officinalis (sporici) este o buruiană ce apare la noi în pajişti. 313) are tulpini înalte până la 120 cm.

cu tulpina umflată sub noduri şi corola galbenă. cu frunze peţiolate. G. r o z ă s a u a l b ă . Fig. de cu1oare albastră violacee. aromatic.314. Salvia glutinosa: 1-porţiune de tulpină floriferă. abundă în parcehete şi pe văile din păduri. în parchete. Mentha piperita (mentă).dumbravnic (Fig. 2-frunză.gura lupului (Fig. iar florile au corola albastră violetă. Scutellaria altissima . Ocium basilicum (busuioc ). creşte Prunella vulgaris (busuiocul de camp) şi P. Glechoma hedereacea (sâlnic) este prezentă în toate formaţiunile forestiere şi prezintă frunze cu marginea crenată. urzică moartă). cu baza atenuată şi flori mari cu corolă tubuloasă. grandiflora (iarba neagră). 213 . 315) se recunoaşte după tulpina hispidă. marginea pădurilor şi pe malul apelor. Stachys sylvatica: a-floare Fig. acuminate. Scutellaria altissima S e întâlneşte în subzona stejarului şi a fagului. ovate. 316) are tulpina în partea superioară glandulos păroasă şi frunzele ovate. Salvia splendens (salvie roşie). Rosmarinus officinalis (rosmarin). iar florile sunt dispuse în raceme unilaterale. pubescens (zebră) are corols purpurie. cu baza trunchiată sau cordată. Satureja hortensis (cimbru). se întâlnesc buruienişuri nitrofile formate de Ballota nigra (cătuşe.3-floare. în lungul pâraielor de munte. de culoare p u r p u ri e . alimentar amintim: Layandula angustifolia (levănţica).316.315.Fig.313. Gura lupului se întîlneşte în pădurile de foioase şi este caracteristică silvostepei. În liziere şi pe marginea pădurilor din regiunea de câmpie şi deluroasă. fiind răspândit pe marginea pădurilor.4-caliciu Meltis me1issophyllum . Prin tufarişuri. Dintre lamiaceele cultivate în scop medicinal. Melitis melissophyllum Fig. Galeopsis speciosa (cânepiţa). bilabiată.

317. în vârf cu 5(3) dinţi.318. cu infloresecenţle laxe sau condensate ca la asteracee. 318). Corola ligulată are numai baza scurf tububasă. fixate de floare tubuloasă cu bractee(paietă) tubul corolei şi anterele concrescute (sinanterie). populează stâncăriile montane şi alpine etc. Florile sunt pentamere. numită calatidiu (Fig. indicând numărul la Arctium. molidişuri şi jnepenişuri. răspândită în pădurile colinare şi montane. având o buză superioară redusă la 2 Fig. formând un tub ăn jurul stilului. iar restul Asteraceae: 1-calatidiu cu flori tubuloase este lăţit ca un limb. favorizând diseminarea prin vânt. legate de polenizarea entomofilă.G/-yx şi prezintă adaptări variate. La noi se cultivă în scop ornamental unele specii de Lobelia. înconjurată de un involucru. rar arbuşti mici. persicifolia. pilniată şi ligulată. Gineceul este tricarpelar la Campanulaceae şi bicarpelar la Lobeliaceae. Caliciul este redus şI greu de distins. Acesta este protejat la exterior de unul sau mai mlute rinduri de bractei. care alcătuiesc involucrul. Florile sesile sunt dispuse într-un număr mare pe un receptacul lăţit sau bombat. cu filamentele libere. alterne. Fructul este o capsulă. Ordinul Asterales Cuprinde numai familia Asteraceae. Campanula abientina: ompactă. C. cu laticifere şi frunze simple. sub forma unei creste cu 5 dinţi sau transformat în peri. Florile pentamere: ^-K/r )C/K )Ai. Calatidiile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe de tip racem. florile cu laciniile concrescute la vârf. spic (Cichorium). 317) este răsptndită în amestecuri de fag cu raşinoase.clopoţei (Fig. Familia Campanulaceae Cuprinde plante ierboase. carpatica. C. corimb (Achillea). sunt bisexuate. dar prin avortare devin unisexuate sau sterile. 2-capitul la Matricaria. actinomorfe şi zigomorfe. 1-diagramă Ph. Florile actinomorfe şi zigomorfe. Genul Phyteuma (cărbune) are. foarte mare şi bogată în specii. patula. abietina . 7. spre deosebire de Campanula.Ordinul Campanulales Reuneşte plante ierboase şi unii reprezentanţi lemnoşi. apar în pădurile de foioase. Corola este alcătuită din 5 petale unite în diferite moduri şi poate fi: tubuloasă. Genul Campanula are mai multe specii la noi: C. inferior şi prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. care la maturitate alcătuieşte papusul. sesil sau susţinut de un rostru. Inflorescenţe şi flori la dinţi şi una inferioară alcatuită din 5 petale unite. C. alcătuind o inflorescenţă condensată. 214 . Gineceul este bicarpelar. labiată. gamopetale. Familia Lobeliaceae Are reprezentanţi ierboşi şi lemnoşi. 5-6. răspândiţi în zona tropicală.petalelor unite. reunite într-o inflorescenţă Fig. C. iar ovarul inferior. trachelium.floare tubuloasă. alpina. capital (Leonto podium). Androceul are 5 stamine. C. Corola tubuloasă are o simetrie actinomorfă iar cea bilabiată aste zigomorfă. tetramerum (puşca dracului) este o specie endemică. cu corola în formă de clopot. tropicali. C. cu flori zigomorfe şi ovar bicarpelar. sibirica cresc în pajişti. nestipelate. 3floare ligulată.

o floare. amestecuri.221. Ea se situiează în vârful arborelui filogenetic al clasei Magnoliatae şi este relativ tânără. vulgaris (cruciuliţă) şi S.000 de genuri cu aproximativ 20. creşte în staţiunile cu soluri care au troficitate ridicată. fosilile fiind cunoscute din Terţiar. În organele vegetative nu au laticifere. sunt buruieni frecvente în liziere. Petasites hybridus . Familia Astersceae cuprinde circa l. simulând. lat ovate. (Fig. pepinere. S.). Tulpina la înflorire (prin martie-aprilie) are o 215 . brădete. diferit colorate iar cele din interior tubuloase. încât inflorescenţele sunt numite în general antodii. cu florile radiare. pe malul pâraielor. răspândite pe tot globul. este împărţită în 2 subfamilii. cu sau fără papus. Adesea florile marginale ale calatidiului sunt ligulate. 3. bogate în ulei şi aleuronă. S. 1-Erigeron Canadensis.319.320) este frecvent şi abundent formând fitocenoze. un polizaharid.Tripleurospermum inodorum. astfel. rezine. Creşte în zona colinară şi montană. 2-fruct cu papus. iar seminţele sunt lipsite de endosperm. taraxacină etc. reavan-jilave până la jilav-umede. sub formă de populaţii relativ compacte.319). Subfamilia Asteroideae Grupează specii la care calatidiile sunt alcătuite din flori tubuloase şi ligulate sau numai din flori tubuloase.cruciuliţă parviflora.000 de specii. iar la unele se găsesc vase laticifere articulate. cauciuc. având florile ligulate galbene. unisexuat femele iar 4-Lactuca serriola cele din centrul calatidiului bisexuate. Familia Asteraceae Pe baza unui grup de caractere. prin făgete. atenuate în peţ'iolul aripat. în virf cu 3 dinţişori care indică numărul petalelor concrescute.captalan. fuchsii . molidişuri. vernalis (spălăcioasă). Senecio nemorensis ssp. margini de păduri. pârloage şi locuri ruderale. 2-Galinsoga Senecio nemorensis ssp. pe văile montane. humus de tip mull sau mull-moder. prezintă o tulpină viguroasă şi frunzele bazale mari. brusture (Fig.320. Multe asteracee depozitează ca substanţă de rezervă inulina. Latexul conţine substanţe amare (absintină. pe fundul văilor. dar produc uleiuri eterice. Petasites hybridus: a-floare femelă Fig.Fushsii:1floare. Fig. galbene. La asteracee fasciculele conducătoare sunt de tip bicolateral. uleiur eterice.Formula florală este: Fructul este o achenă. 3-diagramă Fig. glicozide. alcaloizi. dorio. devenind abundentă pe văile montane şi în tăieturile de pădure. uneori considerate ca familii. Este o specie care se întâlneşte începând din zona colinară şi în toată zona montană. Nu toate genurile familiei au antodii cu flori ligulate. pe aluviunile râurilor. iar cele tulpinale elpitice până la lat lanceolate şi inflorescenţa un corimb compus. slab acide până la neutre.

personata etc.pălămida. lung peţiolate şi antodiul mare.321. cu florile ligulate de culoare albă. abundă Eupatorium cannabinum (cânepa codrului) şi se recunoaşte după frunzele palmat-compuse şi inflorescenţele roze. eliptice. iar din cele mai frecvente cităm: A.romaniţă nemirositoare (Fig. millefolium (codiţa şoricelului). Chrysanthemum leucanthemum (margareta). iar cele tulpinale sunt sesile. canadensis . se recunoaşte după frunzele bazale orbiculare. distans ş. raspândite prin culture. frunze mari. şi în parchete. Achenele au un papus alb murdar. este frecventă în pajişti. acanthoides .323. începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină. cu florile ligulate de culoare albă.a. cu florile galbene.). formând buruienişuri. filiforme. Genul Arctium (brusture) are mai multe specii ruderale (A. neuniforme şi cordate la bază. tăieturile de padure şi prin locurile ruderale din regiunea de câmpie şi colinară.2) abundă ca buruiană în culturi. Genul Cirsium are numeroase specii. A. E. pe margini de pădure.5). nutans . pe văile montane. Genul Carduus are numeroase specii.înălţime de până la 40 cm şi este groasă. vulgare . la vârf cu o coronulă. Telekia speciosa (brusture galben) se recunoaşte după antodiile mari. 322. Creşte prin locuri umede. Creşte abundent la marginea pădurilor. Frunzele sunt mari.ciulin (Fig. Ch. rarişti şi tăieturi de padure. A. fâneţe. Genul Achillea este reprezentat prin mai multe specii. pepiniere.322. caracteristică pentru molidişele carpatine şi endemism al Carpaţilor. creşte prin tufărişuri şi păduri.bătrâniş (Fig. iar florile ligulate numeroase. de 5-7 cm în diametru dispuse într-o inflorescenţă corimboasă. Antodiile sunt mari. 321. pe marginea pădurilor. Fig.busuioc sălbatic (Fig. arvense . iar mai frecvente în pajişti.1) este o specie nitrofilă ce abundă în lizierele. Solidago virgaurea (splinuţa). văi montane. atenuate în peţiol lung. creşte pe rupturi şi râpe. tomentosum). zăvoaie şi este medicinală. care apar. de până la 6 cm în diametru. acoperită de scvame. C. margini şi tăieturi de pădure. 1-Carduus acanthoides. iar în zăvoaie şi tăieturi de pădure. locuri ruderale. La exemplarele numai cu flori femele. tăieturi de pădure. Galinsoga parviflora . rotundifolium. văi umede. Inula helenium (iarbă mare). de 5-6 cm în diametru. Antodiile la exemplare hermafrodite sunt dispuse în racem. lungi şi înguste.2 ).1. 321. lat ovate.scai. de culoare roşiatică. C. locuri ruderale. cu florile ligulate de culoare galbenă şi achenele glabre. Cichorium intzbus: A-frunză inferioară. C. acestea sunt tubuloase. Erigeron annuus (steluţe) este o buruiană frecventă pe margini de pădure. iar florile sunt tubuloase. malul pâraielor. C. parchete (C. cordate. crispus. Bfloare ligulată. lappa. sunt: C. Tussilago farfara (podbal). are o tulpină înaltă până la 2 m. 2-Carduus nutans: a-achenă Fig.căpşunic etc. În aceleaşi condiţii creşte şi Tripleurosprrmum inodorum . C-achenă 216 .

1). murorum creşte în toate pădurile montane. terminal cu un antodiu ce are florile ligulate de culoare galbenă . asper. Lapsana communis (zgrăbunţica) şi Mycelis muralis (susai de pădure).cicoarea (Fig. Leontodon autumnalis (capul călugărului) este comun în pajişti.creşte în ppdurile umbroase. iar Bellis perennis (bănuţi) este frecvent în poieni şi pajişti. aurantiacum (ruşuliţă).crestată (Fig. sunt: A. Hieracium rojorâtense (fig. tufărişuri. 325). dar se întâlneşte şi în jnepenişuri. Hieracium levitomentosum (Pietrosia levitomentosa) (Fig. Subfamilia Cichorideae Reuneşte reprezentanţi la care calatidiile sunt alcătuite numai din flori ligulate. sunt răspindite în toate formaţiunile forestiere. reavene până la reavan jilave. În stejărete se întâlneşte Lactuca quercina.4). 324. S. pe malul apelor.2) este o specie calcofilă şi endemică pentru Carpaţii Orientali. iar în tufărişurile din silvostepă L.324. 217 . specie ce creşte numai pe muntele Pietrosul Broştenilor. Aposeris foetida . tăieturi de pădure. vulgaris (pelin negru). poieni şi margini de pădure. Genul Hieracium este cel mai bogat în specii şi are numeroşi hibrizi. H. în general buruieni. zigomorfe.Centaurea (pesmă) este bogată în specii. cu florile purpurii sau portocalii. Cichorium intybus . iar comune prin liziere. tufărişuri. se întâlneşte în fâneţe. cu frunzele runcinat penat sectate şi scapul solitar. Genul Artemisia (pelin) are multe specii. neutre până la moderat acide. pe soluri cu troficitate mijlocie până la foarte ridicată. în partea numită Pietrosul Bogolin” pe stâncării de şisturi cristaline. floarea de colţ) creşte pe stâncării şi este ocrotită ca "monument al naturii". absinthium (pelin alb) şi A. mai ales în făgete şi gorunete. iar H. Specia este endemica. în vârf cu 5 dinţişori. 323) şi Taraxacum officinale (păpădie). sunt frecvente în pajişti. serriola (321. oleraceus (susai) apar ca buruieni în terenuri cultivate şi ruderale. iar organele vegetative conţin laticifere articulate. iar Sonchus arvensis. începând din zona făgetelor colinare şi până în etajul subalpin. Leontopodium alpinum (albumiţa. S. Hieracium transsilvanicum (vulturica) este o specie caracteristică pentru molidişurile carpatice. liziere.

frunzele sunt simple.sunt predominant plante ierboase (excepţie palmierii). .embrionul are un singur cotiledon. cu fascicule bicolaterale închise. Cosmos sp. 2-Hieracium pojorâtense A-foliolă involucrală Dintre asteraceele cultivate în scop alimentar. 218 . Dahlia varisbilis (dalii).a. Prezentaţi caracterele generale ale familia Asteraceae. Enumeraţi speciile de Asteraceae învăţate. Cfloare. Calendula officinalis (filimica). având teaca dezvoltată. Caracterizaţi şi prezentaţi speciile din familia Lamiaceae. B-fruct cu papus. Chrysanthemum indicum (crizanteme). .cilindrul central este adesea atactostel. Gerbera ş. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. CLASA LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE) Cuprinde plante ce se deosebesc de reprezentanţii clasei Magnoliatae prin urmatoarele caractere: .m.325. . cităm: Helianthus annuus (floarea soarelui). trimere şi frecvent haploclamide (cu perigon). Zinnia eIegans (cârciumărese). iar îngroşarea se realizează rar prin meristeme secundare. ramificate monopodial.324. medicinal şi ornamental. 1-Hieracium levitomentosum: A. Aposeris foetida: a-achenă foliolă involucrală. cu rădăcina primară (provenită din radicula embrionului) înlocuită de rădăcini adventive. Lactuca sativa (salată). deseori fasciculate.Fig.Fig. Tagetes sp.florile sunt mici. . Test de autoevaluare Prezentaţi şi descrieţi speciile din familia Scrophulariaceae.

4-fruct.327. trimere. Florile sunt trimere. Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) are frunzele submerse sesile. Din cele 6 genuri. cu 3 sepale ovate. se împarte în 3 subclase: Alismidae. Androceul este alcătuit din 9 sau mai multe stamine. lat liniare. verzi şi 3 petale alb sau palid roze. pe baza caracterelor evolutive. cu flori actinomorfe. cu frunze heteromorfe şi flori trimere. prin şanţuri şi mlaştini. numeroase de la unii reprezentanţi. cu limbul sagitat. ovat şi baza corodată. lacuri. cu gineceul polimer având carpelele sispuse în spirală. 5-diagramă Fig. Liliidae şi Arecidae. Frucul este compus din 6 folicule care se deschid prin sutura ventrală. iar ovarul din 6 carpele.326. seminţele exalbuminate. bisexuate. lanceolate sau spatulate.Caracterele enumerate. Ordinul Alismales cuprinde specii ierboase. Subclasa Alismidae Grupează plante acvtice şi palustre ale căror flori au un număr mare de carpele apocarpe sau pseudosincarpe ca şi la Polycarpicae. Androceul are 5 stamine. 219 . natante. cu gineceul apocarp şi fructul o achenă. Inflorescenţa are dimensiuni mari şi este paniculată. 3-floare. sunt argumente care sugerează înrudirea cu ord. Familia Butomaceae Cuprinde plante acvatice şi palustre. Clasa Liliatae. iar cele aeriene sunt lung peţiolate. cu circa 9 specii existente în flora globului. la noi se întâlneşte numai Butomus umbellatus (roşăţea). 326) care are frunzele inferioare sesile.Hydrocharis morsus-ranae Familia Alismaceae Cuprinde nuimi specii acvatice. Alisma plantago-aquatica . hemiciclia şi carpelele apocarpe. de 2 ori mai lungi decât pistilele. care creşte prin ape stagnante. Fructele sunt folicule polisperme sau achene monosperme. Creşte pe malul râurilor. Nymphaeales. iar cele aeriene sunt lung pediculate. lin curgătoare şi stufărişuri. cu limbul mare. Alisma plantago-aquatica: 1.2-plantă.limbarişa (Fig. liniare. Fig. acvatice.

iar gineceul sincarp şi seminţele au endospermul dezvoltat. Familia Zosteraceae cuprinde tot plante submerse. numiţi turioni care asigură înmulţirea vegetativă. este o specie cu miros puternic de usturoi care creşte în pădurile umbroase din zona colinară şi până în făgetele montane. tubercul). La unii reprezentanţi fruzele sunt reduse. având frunzele întregi. cu perigonul petaloid. cu frunze reniforme.iarba broaştei (Fig.)A. În unele lacuri litorale (Sinoe) şi la ţărmul mării se întâlneşte Zostera marina (iarba de mare. Ovarul este apocarp. cu perigon sepaloid şi ovar inferior. natans (limba apei) are frunzele submerse liniare. pe soluri bogate în humus. Androceul este alcătuit din 6 stamine.. rar arbuşti (în zonele tropicale) sau liane.Potamogeton. Ambele specii sunt frecvente în lacuri. Dupfă fecundare. submersă şi prezintă frunze reniforme.\ . sincarp. Familia Potamogetonaceae Are un singur gen . bisexuate şi grupate în spice terminale. Este o specie care creşte în pădurile din Dobrogea şi silvostepa sudică a Moldovei. amintim pe Najas marina (inariţa de mare). este o bacă.^. tricarpelar. Elodea canadensis (ciuma apelor). cu nuanţe roşiatice sau violacee.G/. Fructul este o capsulă sau bacă. bisexuate.Ordinul Hydrocharitales Cuprinde numai familia Hydrocharitaceae cu reprezentanţi acvatici (hidrofili) la care florile sunt unisexuate. cu frunze întregi. cu numeroase specii. rolul de asimilaţie fiind îndeplinit de tulpinile metamorfozate (filocladiile de Asparagus. lalea pestriţă (Fig. natantă. lung peţiolate. sunt pentaciclice. Ruscus). trimere. sincarp. cele tulpinale cu o teacă alungită.^. unisexual monoice. Valisneria spiralis (sârmuliţă) are frunzele liniare. Fructul este o bacă multisperma. slab acidofile până la neutre reavăn-jilave până la jilav-umede. pe tipul trei: ^P. Familia Liliaceae Cuprinde specii ierboase. având frunzele liniare şi flori unisexual monoice. este o specie stoloniferă. superior. Alcătuieşte fitocenoze în bălţi şi apele lin curgătoare. iar fructul. provenită din concreşterea tecii celor doua frunze./. rizom. plutitoare. se recunoaşte după frunzele lanceolate. plutitoare şi flori albe. coriacei. cel mai adesea. cu frunzele alterne şi flori actinomorfe. actinomorfe. Ordinul Liliales Grupează plante ierboase. Subclasa Liliidae Reprezentanţii acestei subclase vegetează în staţiuni variate şi pe diferite tipuri de soluri. 327). este dioică. cu perigon petaloid. iar tulpina este înaltă până la 150 cm. frecvent geofite (cu bulb. Nectaroscordium dioscorides are frunzele liniare. mai rar diferenţait în caliciu şi corolă. iar fructul o achenă sau poliachenă multiplă. Din familia Najadaceae. absorbante şi flori mici. bălţi şi prin apele lin curgătoare. Florile au un perigom lat campanulat. crescând prin balţi şi ape lin curgătoare. Spre toamnă formează muguri de iernare.^. adesea apetale. este submersă şi dioică. Florile. pedunculul florii femele se retractă ca un arc şi maturarea fructului baciform are loc pe fundul apei. liniare sau lanceolate şi florile bisexuate.bibilica. Ordinul Potamogetonatales Grupează plante ierboase submerse. leurdă). Se recunoaşte uşor după frunzele plane. 328. trimere. Florile sunt nude. din 6 tepale şi gineceu tricarpelar. Hydrocharis morsus-ranae . iar P. 220 . răspândită în apele sărate şi salmastre. zegrasul). pe margini ondulat crispateşi mărunt dinţate. formând fitocenoze întinse. verde gălbui. Allium ursinum (usturoi de pădure. eliptice sau ovate. ciclice. dispuse pe două cicluri. Fig. creşte Fritilaria meleagris . cu troficitate foarte ridicată. semicilindrice şi frunzele natante mari. Potamogeton crispus (broscăriţa). În pădurile de luncă şi prin pajiştile umede.

latifolium este o specie frecventă în pădurile de şleau. Creşte prin păduri. recunoscându-se după tulpina şi nervurile frunzelor pe dos scurt pubescente (Fig.dalac (Fig. Allium ursinum: 1-diagramă Fig. Fig. Fritillaria meleagris Prin stejăretele din silvostepă se întâlneşte F.l). 330.330. în staţiuni cu troficitate scazută până la ridicată. gorunete şi stejărete termofile. reavăn-jilave până la jilav-umede. moderat acide până la neutre. pătate în formă de şah. 2-Polzgonatum verticillatum 221 . asemănătoare cu precedenta. Fig. dar frunzele sunt opuse.reavan-jilave până la jilav-umede şi se recunoaşte după frunzele liniare. în staţiuni cu troficitate mijlocie până la ridicată. pe un fond purpuriu. P. având frunze alterne şi foliolele perigoniale alungit eliptice. verticillatum (Fig. axul terminându-se cu o floare tetrameră şi fructul o bacă neagră.328.1) seâ recunoaşte după cele 4 frunze dispuse în verticil. Planta este ocrotită ca "monument al naturii”. 1-Polygonatum latifolium: a-fruct. Genul Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomi groşi. pe care se văd urmele cicatricilor tulpinilor florifere din anii trecuţi. cu pete brunii şi albe. dispuse în verticil. Paris quadrifolia .2) este răspândit în pădurile montane. articulari. 331. moderat acidifile.329). 330. montana. P.329.

1.2). iar R. se întâlneşte prin poieni. Erythronium dens . în special. hypoglossum are cladodiile mai lăţite. grupate într-un racem terminal.canis .333. atenuate într-un spin ascuţit. rigide.1 Maianthemum bifolium Fig. 333. este răspândită prin păduri.măseaua ciutei (Fig. 333.Fig. se întâlneşte Lilium martagon .331. fară spin şi creşte în aceleaşi condiţii. moderat acide până la neutre. mirositoare. cu florile nutante roze. în special în staţiunile cu soluri sărace în azot asimilabil şi se recunoaşte după rizomii subţiri şi tulpinile cu 2 rar 3 frunze cordate.2) este o specie vernală.2. În pădurile din sudul ţării. cu ramurile cladodificate. Prin făgetele colinare şi montane. dur.333. Scilla bifolia Fig.332. 222 . cât şi florile mici.1 Lilium martagon fruct Scilla bifolia. sporadic.332). bruniu pătate. Prin fîneţele şi tufărişurile montane. Fig. roşiatice sau violacee. Înfloreşte primavara de timpuriu şi are frunzele peţiolate.331. răspândită în toate pădurile de foioase. se întâlneşte Veratrum album (ştirigoaie).1.Paris quadrifolia: aFig. Speciile de ghimpe sunt ocrotite. pe soluri cu troficitate ridicată.viorea (Fig.crinul de pădure (Fig. cu miros specific.331.2 Erythronium dens-canis Maianthemum bifolium (lăcrămiţa) . plantă toxică. Convallaria majalis (lăcrămioara) este răspândită în toate pădurile de foioase. punctate cu purpuriu închis.Fig. albe. în cele de pe substrat calcaros se întâlneşte Ruscus aculeatus (ghimpe). rărituri şi păduri.

apare frecvent în pădurile de foioase din regiunea de câmpie şi colinară. Narcisus. sparanghel sălbatic). având nervaţiunea frunzei reticulată. având o tulpină lemnoasă. cu plante ierboase perene. cu flori solitare. flori actinomorfe sau zigomorfe. 334.graecus. În pădurile din sudul şi sud-vestui ţării se întâlneşte specia atlantico-mediteraneană Tamus communis (fluierătoare). Genul Leucojum se deosebeşte de Fig. Clivia. A. sesile şi flori alb-gălbui.aestivum Leucojum vernum are tulpini solitare. tufărişuri şi pădurile din zona de câmpie (excepţie Dobrogea) şi până în etajul montan superior. înaltă până la 250 cm. concrescut la bază într-un tub. agăţătoare. creşte în locurile depresionare din zona montană şi este ocrotită în unele zone. Polianthes ş.3-G. A. apare V. Aloe etc. ovate. În pădurile de stejari termofili. rar 2 sau 3 şi creşte în păduri umede. Narcisus stellaris (narcise. caracterizate prin frunze ensiforme. cu flori brune până la negru-purpuriu. tenuifolius (umbra iepurelui. Cuprinde numai familia Iridaceae.5.a. 4-Leucajum vernum. cu floarea solitară. G. iar A. având 2 macule verzi. graecus (Fig. grupate în cime unipare. 334. aestivum (ghiocei bogaţi) . una la bază şi alta la vârful foliolei. Iris: 1-floare. 3-diagramă. Genul Asparagus are mai multe specii la noi. distingându-se de celelate specii prin faptul că foliolele perigoniale interne au o maculă verde sub vârf. porum (praz). Tulipa gesneriana (lalea). Perigonul este petaloid.Fig. L.ghiocel (Fig. 5-L.2-G. verticillatus apare numai în pădurile şi tufărişurile din sudul ţării. extracarpatice. 334. o specie prevernală şi criofilă (înfloreşte sub zăpadă).caracterizată prin frunze mari. Hyacinthus orientalis (zambilă). flexuoasă şi ramificată. coprine). În scop ornamental sunt cultivate mai multe genuri: Amaryllis. este răspândit în stejaretele de luncă. cu filocladiile grupate în verticile de câte 8-20. Familia Dioscoraceae Grupează specii de liane. Galanthus prin faptuş că are bulbul cu mai multe serii de solzi.334 1-Galanthus nivalis. în amestecuri de frasin cu ulm şi are 2-8 flori. şi numai în partea superioară sau pe ramuri cu câte 1-5 filocladii subulate. sativum (usturoi). 2-gineceu. nivalis .2) este caracteristic pădurilor din silvostepa dobrogeană şi a Moldovei sudice. Androceul este alcătuit din 5 stamine. Ordinul Iridales Fig.335. Cel mai comun este G. Genul Galanthus în flora noastră are 3 specii. Lilium candidum (crin).3) este o specie caracteristică numai masivului păduros BabadagCiucurova şi se recunoaşte după marginile tecii îndoite pe dos (vernaţie replicată). iar ovarul este 223 . Familia Amarylidaceae Reprezentanţii acestei familii au flori asemănătoare cu cele de la Liliaceae dar au ovarul inferior şi fructul o capsulă falsă. dispuşi etajat.334. Creşte prin poieni. 334. de luncă. urcând până în etajul montan inferior (Fig. plicatus (Fig. cu florile dioice. ţepoase.1). mai frecvent în sudul ţării.plicatus. mai ales în regiunile tropicale. Unele liliacee sunt cultivate în scop alimentar şi ornamental: Allium cepa (ceapă). G.4). A. nigrum.

margini de pădure. Fructul este o capsulă. care adesea se continuă cu un pinten nectarifer. dar mai uscate primavara abundă C. Genul Iris (stânjenei) are perigonul petaloid. cât şi în pajişti exceptând Dobrogea.KG/T^. labiate şi pintenate. Prin păduri. tricarpelar şi răsucit cu 180°. Floarea la Orchidaceae: 1-floare: a-bractee. creşte.Fig. a-bractee. galbene. 224 . o-polinie. cu flori deschis galbene. 336). dispuse în racem îndesuit. de munte). caracteristic pentru pinetele de pe stâncării calcaroase. purpurea. tufărişuri. heuffelianus (brânduşe de primăvara. I. 2-ginostemiu: h-cavitate lipicioasă a stigmatului. având o inflorescenţă mare. păduri rărite. Genul Crocus are mai multe specii la noi. Din numeroasele specii ce cresc la noi amintim doar pe: Iris variegata (stânjenel pestriţ). frecvent numai cu o singură stamină concrescută cu stilul şi stigmatul. f-pinten. c-d-tepale. în regiunea de câmpie şi deluroasă. rar roze sau albe până la gălbui. alcătuind ginostemul. comun este I. 3-polinie cu caudicul (r) şi glandă lipicioasă (q) Genul Orchis are mai multe specii în flora noastră (16 specii). cu un perigon colorat albastru-liliachiu. cu pinten nectarifer. adesea se întâlneşte Gladiolus imbricatus (săbiuşa) cu florile purpurii. Polenul este lipicios şi aglutinat într-o polinie măciucată care este transportată de insecte. O. cu tepalele rozee. ovarul inferior. k-lob median al stigmatului. care au rădăcini adventive şi micotrofe. Prin locuri mlăştinoase. FloriIe au culori variate şi au labeul. untul vacii). Fig. mai rar murdar purpurii sau roşii-carnee. sambucina (bozior). frunze alterne întregi. întinsă şi lobată. din 3 tepale externe reflecte şi 3 tepale intrene erecte şi stilul cu 3 lobi stigmatici lăţiţi. întregi sau fidaţi. Ordinul Orchidales Desprins din ordinul Liliales. de obicei trilobat. b-ovar răsucit.. din care tepala mediana a ciclului intern are aspect de buză (Fig.336..tricarpelar. Formula florală este: 4' P^. ruthenica. Prin pajişti frecvent apare Orchis morio (poroinic. pătate negricios-purpuriu. moesiacus (brânduşe galbene). pseudacorus (stânjenel de baltă). 335). Familia Orchidaceae Grupează plante ierboase. cu tuberculi globuloşi. cu flori mari. În pădurile xeroterme şi până în făgetele montane se întâlneşte Platanthera bifolia (stupiniţă) . a evoluat în direcţia unor complexe adaptări la polenizarea entomofilă. întâlnit în pădurile rărite din silvostepă. inferior. multifloră..p. n-conectiv. numită label. plăcut mirositoare. tufărişuri. Tepalele sunt dispuse pe 2 cicluri trimere. cu flori care au simetrie radiară. g-ginostemiu. cu vinişoare şi puncte brunii-roşietice. apare în mod frecvent prin poieni. având laciniile perigonului aurii. sincarp şi fructul o capsulă (Fig. Tot în rărişti de pădure. tufărişuri. cu florile deschis violet purpurii.2A. e-label. p-staminodii. flori zigomorfe. C. creşte O. În fâneţele montane. adesea epifite. În staţiuni similare.

Epipactis helleborine este o specie cu frunzele ovate sau eliptice.P. tâinji) este o orchidee saprofită. luzuloides (mălaiul cucului) . multinervate şi flori gălbui-verzui. cu tulpinile gălbui-brune şi frunze scvamiforme. rar câte 2-4. extrem acidifile până la moderat acidifile. Cephalanthera damasonium (căpuşnica). prin pajişti.Fig. cu labelul ovoidal.388. grupate într-un spic terminal. Genul Luzula are la noi mai multe specii ce cresc în diferite formaţiuni forestiere. Platanthera bifolia: 1-diagramă Fig. care prezintă doua frunze mari şi restul reduse la bractei. Fig. Luzula luzuloides: 1-floare. sunt argumente pentru care specia este ocrotită în etajul montan superior. 338. adesea cu rol indicator precis asupra condiţiilor de vegetaţie din acele staţiuni. fiind specifică pădurilor de foioase. răspândită prin păduri şi rarişti.G^). având 2 frunze lat ovate. fără clorofilă şi creşte în pădurile umbroase de foioase.. destul de rar. creşte Nigritella rubra (sângele voinicului).337. cordata este caracteristică pentru molidişuri şi se deosebeşte de precedenta prin frunzele cordatovate şi florile mult mai mici. 225 . 2-diagramă L. nepintenate. începând de la câmpie până în zona montană şi are inflorescenţa cu 3-8 flori. L. iar specia este ocrotită ca monument al naturii.^. rubra are florile intens roze sau roşii-liliachii şi creşte prin pădurile de foioase. multinervate şi tepale verzui. cu flori solitare. tendinţa de colectare. iar florile sunt albe. adesea abundentă în covorul ierbaceu a pădurilor montane şi se recunoaşte după frunzele liniare. veziculos umflat în formă de papuc.^A. rozee. lung pintenate. cu flori roze şi miros de vanilie. C. Neottia nidus-avis (cuibuşor. cu labeul sub formă de coif.337. Apariţia sporadică în pădurile de foioase colinare şi în cele din etajul montan inferior. rar în molidişuri.. cel mai adesea albe. mari. ciliate pe margini iar cele superioare (bracteante) egale sau ceva mai lungi decât inflorescenţa. Ordinul Juncales Cuprinde numai familia Juncaceae reprezentată prin specii ierboase cu frunze liniare vaginate sau cilindrice şi flori trimere: ^. creşte pe soluri cu troficitate foarte scazută. Cea mai frumoasă dintre orchideele spontane existente la noi este Cypripedium calceolus (papucul doamnei). Listera ovata (buhai) creşte în pădurile din zona colinară şi montană.

Caracterizaţi familia Poaceae. staţiuni cu umiditate ridicată. numită urticulă. adesea. apogeu atins la genul Carex. se recunoaşte după frunzele bracteante mai scurte decât inflorescenţa iar restul frunzelor sunt lat-lanceolate. prevăzute cu o teacă vaginată. iar pe grohotişuri şi roci silicioase din etajul subalpin şi alpin formează comunitaţi întinse Juncus trifidus. Din aceat ordin face parte numai familia Cyperaceae. Test de autoevaluare Enumeraţi caracterele generale ale clasei Liliatae. C. având reprezentanţi ierboşi hidrofili. cresc pe văile umede ale pădurilor umbroase. care se poate recunoaşte cu uşurinţă după frunzele ligulate şi inflorescenţa mare şi ramificată. cu humus de tip mull-moder sau moder. la flori cu sete perigoniale lungi utile la diseminarea anemochoră la Eriophorum . gerardi. 4-7). 226 . 3-diagrama la Eriophorum. alcatuită din celule stelate. indicând procese de gleizare a solului. în covorul aerbaceu predomină speciile: C. culminând cu florile simplificate. brevicolis. Prin turbării şi bahne. Periantul este slab dezvoltat sau lipsă. unilocular. Pe sărături umede creşte J. situate în axila unor hipsofile.339. bisexuate sau unisexuate.7-floarea masculă. Fig. pipirig). pilosa.l). fiind o specie indicatoare de soluri acide. frecvent. 5.6-floarea la Carex Fructul este o achenă învelită de o bractee (marginile unite.bumbăcăriţă. Florile sunt mici. În formaţiunile forestiere. C. unde diseminarea este zoochora. C. În făgete.montana etc. se mai întâlnesc: C. frecvent. numite glume şi grupate în spiculeţe. inflexus prezintă măduva întreruptă. apar populaţii compacte de Scirpus sylvaticus. Prezentaţi speciile de graminee frecvente în păduri Ordinul Cyperales Derivă din juncalele străvechi. glabre şi are numeroase specii care cresc prin locuri umede. 4. effusus (rugină. C. Floarea la Cyperaceae: 1. ovarul fiind superior. În pădurile de câmpie şi colinare.L. mlăştinoase. plecând de la floarea bisexuată cu 6 sete perigonale persistente la Scirpus (Fig. care îşi au originea în lilialele arhaice. J. Prin zăvoaie. pilosa. 339. cât şi dioice. largă răspândire au speciile genului Eriophorum (bumbăcăriţa). Genul Juncus prezintă frunze cilindrice. cu măduvă continuă. 339). În evoluţia florii se remarcă o evidenta gradaţie.2-floare bisexuată şi diagrama la Scirpus. brizoides. sylvatica cu spicele nutante şi C. digitata. iar androceul totalizează 3(2) stamine. unisexuate la Carex (Fig. cu inflorescenţă umbelată. are tulpina lipsită de frunze. plane şi este frecventă în pădurile montane (amestecuri cu fag şi molidişuri). se întâlneşte L. Gineceul este constituit din 3(2) carpele unite. iar J. Cyperalele au evoluat în direcţia simplificării florii şi anemogamiei.pendula. cu tulpina trinuchiată şi frunze liniare. sylvatica (horşti). Prezentaţi principalele specii din familia Liliaceae. Genul Carex (rogoz) are riumeroase specii monoice. cu un singur ovul şi stilul se termină cu 3(2) stigmate paplioase (Fig.

se află două glume. Spiculeţul are mai multe flori iar în cazul când sunt uniflore se datoreşte reducerii. Frunzele sunt liniare. Schema spiculeţilui multiflor cu tufă deasa).340. rar unisexuate (Zea mays) sau sterile. bicarenată. sp. reunite în spiculeţe mici. Între vagină şi limb. protejată de palea superioară sau internă.Ordinul Poales Are o singură familie. adică pericarpul este concrescut cu tegumentul seminal. g-gineceu. cu nervaţiune paralelă şi teacă vaginată. multe din ele formând comunităţi întinse (pajişti şi fâneţe). Fructul este o cariopsă. Tulpina este plină la Zea mays sau lignificată la Bambusa. Florile sunt bisexuate. Familia Poaceae cuprinde cca 4. 227 . când spiculeţele sunt lung pedicelate. 3 rar 6 sau 1 stamine şi un ovar superior cu două stigmate păroase. din care unele sunt indicatoare ale calităţii unor factori edafici. continuându-se cu un limb lung. despicatâ în lung. În axila paleii superioare se află 2 lodicule. a-androceu panicule. Palea inferioară şi glumele sunt bractei florale.000 de specii pe glob. numită culm sau pai. Ovarul are un singur ovul ortotrop iar embrionul este situat lateral faţă de endospermul amidonos. La baza fiecărui spiculeţ. Lăstarii de înfrăţire pot fi intravaginali (la speciile Fig. pi-palea cu stoloni. bogată în genuri şi specii larg răspândite pe glob. numită ligulă. Palea inferioară prezintă o aristă dorsală sau apicală şi la subsoară floarea bisexuată (Fig. Familia Poaceae (Gramineae) Reuneşte plante ierboase cu rădăcini fasciculate şi tulpina alcătuită din noduri pline şi internoduri lacunare. îngust. se gaseşte o formaţiune membranoasă. de mare însemnatate economică. adesea.palea superioară. alterne. redus. Poaceele au însuşirea de a genera lăstari de înfrăţire de la nodurile bazale. inferioară. cel mai adesea. În formaţiunile forestiere se întâlnesc numeroase specii. reprezentând perigonul sepaloid. iar mai sus de acestea se găsesc doua palei. extravaginali (la cele cu tufă rară) şi repenţi la cele la Poaceae: gl-glume. panicul spiciform la spiculeţele sunt scurt pedicelate şi panicul. 340). După modul de grupare a spiculeţelor se disting 5 tipuri de inflorescenţe: spic compus când spiculeţele sunt sesile. care sunt apoi grupate în spice sau l-lodicule.

adesea se instalează C. din care unele răspândite în păduri. altissima prezintă rizomul fără stoloni şi vagina pe margini neciliată. 341). Festuca drymeia (păiuş de pădure. Millium efuusum Calamagrostis arundinacea – trestioara de pădure (Fig. iar spiculeţele liniare sunt dispuse într-un racem spiciform nutant.spiculeţ desfăcut Fig. Brachypodium sylvaticum . Genul Festuca are numeroase specii în flora noastră. F. fiind indicatoare de litosoluri. indicând soluri cu troficitate ridicată. 228 .341 Calamagrostis arundinacea: a-regiune ligulară. are frunzele late şi vagina ciliată pe o margine. pe soluri moderat acide. În etajul subalpin. scradă). gigantea se recunoaşte după aristele flexuoase. villosa. În tufărişurile. b. este o specie perenă. pe soluri acide.obsiga de pădure (Fig. Bracypodium sylvaticum: 1-floare Fig. slab acide până la neutre.Fig. Este frecventă în formaţiile forestiere colinare şi montane.343. 342). adesea abundentă în covorul ierbaceu este C.342. în locul jnepenişurilor defrişate. prezintă la noduri peri lungi. formând fitocenoze. lizierele şi pădurile rărite din silvostepă. Specie este comună în majoritatea formaţiunilor forestiere. Abundă prin făgete. la bază cu un smoc de peri scurţi. F. epigeios (trestioara de câmp). deşi şi moi. cu inflorescenţă de tipul paniculului şi se recunoaşte după palea inferioară aristată. Se întâlneşte în pădurile umbroase.

trimere.B(pirul gros). cu cite o singura floare fertilă. cel mai adesea. ondulate.2). grupate într-o inflorescenţă caracteristică. nutans are spiculeţele nutante.golomăţul de pădure (Fig. dezvoltată şi denumită spată. se recunoaşte după ligula scurtă şi frunzele setaceu conduplicate. rar apocarp. cel mai adesea în pădurile de foioase. înconjurat de o hipsofilă. Hordeum vulgare (orz). Această familie cuprinde arbori care au tulpina un stip. având perigonul redus. Reprezentanţi au frunze mari. în cele colinare şi de pe versanţi uscaţi din zona montană. Secale cereale (secară). zigomorf. M. Bambusa arundinacea (bambus).1) apare frecvent în pădurile din zona colinară. P. adesea unisexuate. fiind răspândită în majoritatea formaţiunilor forestiere alcătuite din foioase.ssp. buruieni greu de combătut sunt Agropyron repens (pirul târâtor) şi Cynodon dactylon Fig. 345). Cyperales şi Poales. făgete. angustifolia este mult mai comună. fiind răspândită prin gorunete. prezintă paniculul răsfirat. 344. Zea mays(porumb) ş. Subclasa Arecidae (Spadiciflorae) Arecidele sunt o ramură evolutivă care provine din liliatele primitive. fiind răspândit. Din ordinul Liliales s-au desprins liliidele anemogame. pe soluri acide.firuţa de livadă (Fig. 1-Dactylis polzgama: A-cariopsă. Filogenia subclasei Liliidae.a. uniflore. Deschamrsia flexuosa (păiuş) are ramurile paniculului subţiri.Milium effusum meişor (Fig.244.p. care au ovarul inferior şi perigonul tepaloid. putând ajunge la dimensiuni mari (până la 12 m). glumele brunroşcate sau violacei şi este răspândită prin pădurile umbroase din etajul colinar şi subzona fagului. din ordinele Juncales. numită spadice. care au flori mici. Malica uniflora (mărgică) se recunoaşte după spiculeţele erecte. Inflorescenţa este racem sau un panicul nutant. sincarp. formând un covor ierbaceu continu în pădurile rărite din zona de silvostepă. Cele mai primitive derivă din ordinul Alismales iar cele mai evoluate sunt liliidele entomogame din ordinele Iridales şi Orchidales. Florile sint mici. cu perigon sepaloid sau redus. Prin pepiniere. iar fructul o drupă sau 229 . tufărişuri şi stâncării. Dactylis polygama . începând din regiunea de câmpie şi până în zona alpină în pădurile xerofile din Dobrogea abundă Hierochloe odorata (iarba sfintei Marii). începând din zona de câmpie şi până în cea montană. grupate în inflorescenţe dese. Ordinal Areca1es (Palmales) Cu familia Arecaceae (Palmae). Frunzele sunt penate sau palmat-divizate. androceul din 6 sfamine şi gineceul tricarpelar. Oryza sativa (orez). regiunea ligulară. lignificată şi îngroşată prin tecile frunzelor căzute. P. dispuse în vârful tulpinii. cu ramurile subţiri şi spiculeţe verzi. ce le imprimă un aspect caracteristic. numit "palmier". dioice. cu fertilitate scăzută. Poa pratensis . aind florile unisexuate. molidişuri şi jnepenişuri. nemoralis (firuţă). fiind frecventă pe marginea pădurilor şi în tăieturi. Pentru regiunile tropicale se adaugă: Saccharum officinarum (trestia de zahăr). este şi ea comună prin păduri.2-Poa pratensis:A-cariopsă O importanţă economică deosebită o au poaceele cerialiere: Triticum aestivum (grâu). 344. pe soluri bogate în humus.

Arum maculatum (rodul pământului) are spata de culoare purpurie pe margini şi frunzele sagitate (Fig. fibros şi endocarpul pietros. iar între inflorescenţa femelă şi cea masculă se află 3-4 verticile de flori sterile.d-flori sterile. Arum maculatum: 1-inflorescenţă cu spată. Ordinul Arales Spadicele are spata în formă de cornet. Florile mici. cu o frunză bracteantă de 2230 . lapte de cocos). La Phoenix dacfylifera (curmal) fructul esfe o becă. Rizomul este tuberos. de pe care pornesc rădăcini adventive cărnoase. Laptele uleios şi nutritiv (copra. se întâlneşte Acorus calamus (obligeana). Fig. iar la Elaeis guineensis (palmierul de ulei) drupa are mezocarpul uleios. cu brazdă transversală evidentă.346.achenă. format din 3-1 carpele. pe soluri bogate în humus. Moldova) şi se deosebeşte de A. toate acoperite de spata (hipsofila) colorată. bisexuate sunt îndesuite într-un spadice lung până la 11 cm. un mezocarp gros. b-flori mascule. c. Creşte în pădurile din regiunea de câmpie şi de dealuri. sincarp. 2-spadice: a-flori female. iar florile sunt mici. Floarea masculă are 6-2 stamine iar cea femelă este alcătuită dintr-un ovar superior. monoice. se găseşte în endoapermul seminţelor tinere. e-partea de sus a spadicelui Fig. Familia Araceae Cuprinde reprezentanţi ierboşi cu frunze mari şi nervaţiune reticulată.Calla palustris Prin balţi. cu miros aromatic. locuri mlaştinoase. orientale se întâlneşte în pădurile din silvostepa sudică (Dobrogea. iar frunzele sunt maculate. Chamaerops humilis (palmierul pitic) creşte spontan în Europa şi la noi se culfivă frecvent prin apartamente. de asemenea. Frunzele sunt ensiforme. are fructul o nucă uriaşă. maculatum prin rizomul tuberos disciform sau globulos. cu sau fărp periant. lungi până la 60 cm. cilindric sau ovoidal. cu un rizom orizontal puternic. A. spadicele cărnos pe care se dispun florile unisexual monoice la nivele diferite. cu un exocarp neted şi dur. Cocos nucifera (cocotierul).345. Au. Muntenia. 3545).

Fructul este o bacă roşie. adesea. Familia Sparganiaceae Cuprinde plante ierboase palustre. lung peţiolate. cu frunze liniare şi flori mici. (spadice). ovat cordate sau reniforme. gabba are o apariţie sporadică. de asemenea. Capitolul XI PLANTE INDICATOARE ŞI CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu Pentru practica silvică o însemnătate deosebită o are cunoaşterea exactă a plantelor din covorul ierbaceu al pădurii. 5 cm.cală sălbatică. cu spatul adesea caduc. reacţia . cele de lumina. lucioase. 346). decât analizele de laborator. prin citirea unui profil de sol şi apelând la stratul ierbaceu. bracteate şi cu un pistil unicarpelar. Orice schimbare a condiţiilor climatice locale sau în înşuşirile fizicochimice ale solului se manifestă evident în compoziţia floristică a păturii ierboase. corelate cu natura arboretului şi cu condiţiile staţionale. Spicul este cilindric. Ordinul Arscales este cel mai primitiv şi derivă din Lilales. adesea formând comunitaţi întinse. cu tuberculi amidonoşi şi Monstera deliciosa (filodendron). În scop ornamental sunt cultivate: Calla aethiopica (cală). Sapadicele are o lungime de până la 2. unisexual monoice. cât şi în vitalitatea ei. aparent în continuarea tulpinii. Cunoaşterea plantelor indicatoare şi interpretarea corectă a lor ne oferă chiar o caracterizare mai completă. iar L. natante. Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale în care se dezvoltă o pădure sunt necesare cercetări complexe. oferite de arboretul analizat. nude şi aşezate până la vârf. $ ^(D*.tipul de humus. iar formula florală este: ^P^A^ . trisulca. cu floriIe femele spre bază şi cele mascule spre vârf. Nevoile practicii. de lungă durată şi analize de laborator. Filogenia arecidelor. Perigonul este redus la un smoc de peri fini. prin abundenţă şi vitalitate. la forme ierboase. care se dezvoltă în condiţiile oferite de solul forestier şi de complexa comunitate a ecosistemului forestier. alcatuind fitocenoze. iar cele femele sunt nude. lucru care este posibil. grupate în inflorescenţe alungite. Pe baza cunoştinţelor generale de pedologie. compact. cu tulpina redusă la un disc plutitor. este comună în apele stagnante. verzui la exterior şi alb la interior. prevăzut cu rădăcini mici. Larg răspindite sunt speciile Typha latifolia şi T. aparţinând la diferite specii. Speciile ce intră în alcătuirea păturii ierboase. Evoluţia arecidelor a urmat cursul de la arbori cu tulpina un stip. Lemna minor (liniţă) este comună în toate bălţile. umiditatea. Ordinul Typhales Cuprinde plante ierboase din mlaştini şi bălţi. Familia Lemnaceae Grupeaza plante mici. pe un spadice. s-a ajuns la cunoscutele clasificări tipologice. cu frunze liniare şi flori nude sau cu perigon rudimentar. cu spatul mare alb. angustifolia. alte ori din plante izolate. liană tropicală cu frunze cordat diivizate şi găurite. cu flori mici. Are un rizom viguros şi frunze numai bazele. grupate în verticile glomerulare. coada smeului (Fig. impun o cunoaştere a condiţiilor staţionale prin mijloace mai rapide.5ori mai lungă. acvatice. învelite de un spat caduc. iar spatul este lung de 6-7 cm. Familia Typhaceae Grupează specii palustre de papură (Typha). cu tulpina şi frunzele ensiforme spongioase. L. Stratul arborescent şi cel arbustiv. Această floră fiind expresia condiţiilor de vegetaţie (staţionale şi climatice). Sparganium erectum (buzdugan) este frecvent prin balţi şi ape lin curgătoare. sunt şi ele influenţate de către covorul ierbaceu prin faptul că 231 . În aninişul din mlaştina de la Dorna Arini se întâlneşte Calla palustris . brusc şi scurt acuminate. reflectă condiţiile edafice. încă din Cretacic. se pot obţine informaţii preţioase asupra condiţiilor staţionale. Florile mascule sunt dispuse spre vârf. cu frunze. Covorul ierbeceu al pădurii este alcătuit din populaţii dese de plante. Pe baza cunoştinţelor asupra compoziţiei floristice a covorului ierbaceu. cum ar fi: troficitatea solului. având un perigon din 3 tepale verzi şi 3 stamine. Colocasia esculenta (taro).

în climatul nordic. Plantele care alcătuiesc covorul ierbaceu al pădurii au valori indicatoare diferite şi pentru caracterizarea staţională rapidă şi exactă utilizăm numai acele specii care au mare valoare indicatoare. încât informaţiile asupra valorii indicatoare pentru un factor nu sunt valabile şi pentru ţara noastră. 232 . pe când în făgete şi gorunete devine indicatoare precisă de înrăutăţire a condiţiilor de sol. deci acesta este un înregistrator sensibil şi permanent. solul nu poate fi decât slab acid şi cu troficitate ridicată. În arealul general al optimului ecologic o specie nu are aceiaşi valoare indicatoare. Valoarea indicatoare a unei specii este strâns legată şi de altitudine. Când o întâlnim pe soluri nisipoase. Luzula luzuloides (mălaiul cucului). frecvente aici pe tot felul de substrate. indică soluri acide. pe lângă cursuri de apă. verziîntunecate. Unele specii de plante sau comunităţi de specii sunt strâns legate de anumite condiţii de sol şi apar în mod sistematic în anumite tipuri naturale de păduri şi se numesc specii caracteristice sau plante indicatoare pentru condiţiile respective. verzigalbene. Din exemplele prezentate rezultă clar că valoarea indicatoare a unei plante este variabilă în cadrul arealului general de răspândite. în plină lumină. ca de exemplu: Oxalis acetosella are o amplitudine largă faţă de aciditatea solului. fiind indicatoare pentru acumulări de humus şi umiditate moderată în sol. În climatul continental excesiv al Rusiei. de creştere al puieţilor. lucioase şi formează populaţii dese. Numeroase specii care au centrul de răspândire în Europa centrală şi sudică. care joacă rol compensator. La câmpie se refugiază pe vai. Datorită intervenţei fenomenului de compensare a factorilor ecologici se constată că. Galium odoratum (vinariţa) în regiunea atlantică este legat de făgetele instalate pe soluri calcaroase. având o amplitudine largă şi constituie grupul plantelor indiferente. Oxalis acetosella prin asociere cu alte plante net acidofile cum ar fi Vaccinium myrtillus (afin) şi diferite specii de muşchi. Alte plante se întâlnesc pe mai multe tipuri de sol si de pădure. cu valorii apropiate minimului. o specie nu vegetează în aceliaşi staţiuni pe întreg cuprinsul arealului şi valoarea indicatoare nu poate fo extinsă la regiuni mari. fiind maxim către limitele arealului. iar în zona balcanică creşte prin zăvoaie umbroase. calde şi uscate. corelat cu cunoaşterea precisă a ecologiei fiecărei specii componente. sunt calcofile şi termofile (Galium odoratum). mai rece. iar dacă se întâlneşte în acel pâlc Stachys sylvatica (bălbisă). cu troficitate scăzută. Un făget care are covorul ierbaceu alcătuit din plante indicatoare de soluri cu humus de tip mull. dar putând creşte şi în etajul subalpin pe grohotişuri calcaroase. În condiţiile că în pâlcul de Oxalis acetosella apar şi exemplare de Maianthemum bifolium (lăcrămiţă).asigură mediul de germinare al seminţelor. prezintă frunze groase. vegetând bine pe soluri slab acide. De asemenea. dar se dezvoltă normal numai în limita optimului ecologic. O plantă într-o staţiune nu este indicatoare pentru toţi factorii de mediu. Orice schimbare a condiţiilor de sol în evoluţia pădurii se reflectă rapid şi în compoziţia covorului ierbaceu. apare cu exemplare puţine având frunzele mici. solul este net acid şi cu troficitate scăzută. la limitele arealului. cu atât planta devine mai exigentă faţă de alţi factori. deci nu mai are valoare indicatoare. putând fi indiferentă faţă de variaţia unuia sau mai multor factori edafici. subţiri. Prin cercetarea florii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii se obţin date corecte numai atunci când cunoaştem structura întregii comunităţi de plante ce creşte în staţiunea respectivă. în celelalte condiţii vegetează lânced sau pier. jilave. Aceste plante pot să apară şi în alte staţiuni. vegetează numai în pădurile de răşinoase. Substratul calcaros devine compensator pentru lipsa apei din sol ca în cazul speciei Mercurialis perennis (trepădătoare) specie care creşte obişnuit în staţiuni umbroase. indicând numai un anumit grad de umiditate a solului şi o iluminare scăzută. Rezultă că are valoare indicatoare maximă către limita inferioară a optimului ecologic. în molidişuri indică condiţii staţionale normale. cu humificare superficilă bună şi dă indicaţii corecte numai atunci când se dezvoltă viguros. cât şi pe cele puternic acide. cu cât o anumită plantă creste în condiţiile unui factor ecologic. Asarum europaeum (pochivnic) este o specie tipică pentru soluri lutoase. devenind sensibilă şi indicatoare pentru un anumit factor limitativ spre limita arealului.

Luzula luzuloides. Symphytum cordatum (brustur negru) ş.plante care cresc în staţiuni cu soluri reavan-jilave până la jilavumede : Actaea spicata. Soldanella hungarica (degetăruţ).specii care vegetează în staţiunile cu soluri uscate. O importanţă deosebită în aprecierea valorii indicatoare a speciilor îl are vitalitatea plantelor. angustifolia. Pulmonaria officinalis (mierea ursului). compactitate şi înţelenire.jilave: Anemone ranunculoides. Dacă într-un arboret covorul iebaceu este alcătuit din Oxalis acetosella cu Luzula luzuloides. Cytisus hirsutus. Euphorbia amygdaloides (alior. Xero-mezofite. Iris pumila . laptele cucului). Mezofite . Al. Huperzia selago (brădişor). 233 . Cardamine glanduligera (breabăn). Mezohigrofite .plante de staţiuni cu soluri reavene până la reavăn . Lithospermum purpureo-caerulemn. La acestea se mai adaugă şi numeroşi muşchi cum ar fi: Hylocomium splendens. Melica uniflora (mărgică). Pentru cunoaşterea condiţiilor staţionale o importanţă capitală o are recunoaşterea formelor mai importante de humus din sol. 2. Melica nutans. officinalis. Poapratensis ssp. Calluna vulgaris (iarba neagră). Indicaţiile negative completează pe cele pozitive. solida. M. Allium ursinum (leurdă. se găseşte în mod cert pe un sol brun de pădure. Categorii de plante indieatoare Al. Asarum europaeum. Dintre speciile caracteristice şi indicatoare de mull. Silene otites. Luzula sylvatica (horşti). Veronica chamaedrys. Cardamine bulbifera. usturoi de pădure). Pe lângă intervalele de toleranţă faţă de acesti factori. dar şi prezenţa în amestec a unor specii cu vitalitate mai redusă indică condiţii limită faţă de un anumit factor. Circaea lutetiana (tilişcă). Rhytiadelphus triqueter. Calamagrostis epigeios .etc. Galium schultesii. A. Lamium galeobdolon (urzica moartă galbenă). Anemone sylvestris (păştiţa albă). acestea indică că staţiunea este suficient de umedă. Mercurialis perennis (trepădătoare). Polygonatum latifolium. încât este obligatoriu să cunoaştem amplitudinea ecologică. Mercurialis perennis. Vrebascum phoeniceum. glanduligera. Geranium robertianum. Milium effusum. au mai stabilit specii indicatoare pentru unele însuşiri ale solului ca structură glomerulară. C. Symphytum tuberosum. Vaccinium vitis-idaea (merişor) etc.specii care cresc pe soluri uscat-reavene până la reavene: Asparagus tenuifolius. Moderul este o formă de humus mai puţin humificat. Specii indicatoare ale umidităţii solului: 1. Stellaria holosteia. V. fiind bogat în fragmente organice nedescompuse şi este specific pădurilor de raşinoase. Campanula persicifolia. celor de răişinoase de pe substrat cu roci bazice sau bogate în CaCO3. C. Melica nutans. 4. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Beldie şi C. cu complexul adsortiv al solului saturat şi este caracteristic pădurilor de foioase. Ephedra distachya. Sanicula europaea (sânişoară). Glechoma hederacea. Beldie. Lamium galeobdolon. Lathyrus vernus (pupezele). Corydalis bulbosa. Mull sau humusul pământos reprezintă un stadiu avansat de humificare. etc. D. Allium ursinum.disjuncata. Lathyrus vernus. Chiriţă (1967). Lapsana communis. dar cu pH acid şi când se mai adaugă şi Calamagrostis arundinacea (trestioara de pădure). Polytrichum commune ş. Vinca herbacea. Vaccinium myrtillus (afin). Homogyne alpina (rotungioare).a. Brachypodium sylvaticum. Vioa reichenbachiana. nigricans. prezenţa humusului de tip mull. etc. uneori şi făgetelor montane. Lycopodium clavatum (pedicuţă). Aegopodium podagraria. Athyrium filix-femina. pe baza unor cercetări de lungă durată şi de mare complexitate au stabilit categoriile de specii indicatoare din covorul ierbaceu al pădurii în funcţie de gradul de troficitate. Athyrium filix-femina (spinarea lupului). C. Hierochloe repens. 1960. iar aparţia unor exemplare răzleţe de Luzula luzuloides indică instalarea procesului de acidifiere. uniflora. Solurile cu humus de tip moder au troficitate scazută. Arum maculatum. 3. cu complexul adsortiv nesaturat. Paris quadrifolia (dalac). Fragaria viridis. Mycelis muralis. mai indică că solul are un conţinut scheletic ridicat. în special în perioada de vară: Lychnis coronaria. Xerofite . Digitalis lanata. Cardamine bulbifera (colţişor). menţionam: Actaea spicata (orbalţ).vegetând bine.a. Euphorbia amygdaloides. reacţie (valoarea pH-lui) şi umiditatea solului. iar dintre speciile indicatoare amintim: Galium odoratum (vinariţă). Dryopteris filix mas. Deschampsia flexuosa (târsoc).

Orthilia secunda. etc. 5. Oxalis acetosella. 5. Mezotrofe. Carex brizoides. Torilis japonica etc. V. P. sylvatica..5): Bruckenthalia spiculifolia. Deschampsia caespitosa.Cardamine impatiens. Cardamine glanduligera. Salvia glutinosa.plante cu amplitudine largă faţă de umiditate: Calamagrostis arundinacea. Mercurialis perennis. Specii indicatoare de soluri compacte: Carex brizoides. michelii. Vaccinium myrtillus . C.vitis-idaea. Epilobium angustifolium. squarrosum. Dryopteris filix-mas. Veronica urticifolia. C. V. Galium odoratum. Paris quadrifolia. Plante indicatoare de diferite grade de troficitate a solului: 1. Symphytum cordatum. Genista sagittalis.plante de staţiuni cu soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată (V=70(85)-100 %):Aegopodium podagraria.plante de staţiuni cu soluri moderatacide pH=5-6: Cardamine glanduligera. Mycelis muralis. Chrysosplenium alternifolium.cu gradul de saturaţie în baze (V). Veronica urticifolia.plante de staţiuni cu troficitate scazută până la mijiocie (V=15-70 %): Calamagrostis epigeios.a. Vaccinium myrtillus.pilosa. Euphorbia amygdaloides. Calamagrostis arundinacea. Stellaria nemorum. Cytisus hirsutus.a. Lapsana communis.V. Dryopteris disjuncta. Hieracium transsilvanicum.plante de staţiuni moderat acide până la neutre sau 234 . Senecio nemorensis ssp. Ranunculus auricomus.nigricans.Polytrichum commune. 3. Luzula sylvatica. Symphytum cordatum.fuchsii. C. Petasites hybridus. Soldanella hungarica ssp. Soldanella hungarica. Huperzia selago. Luzula sylvatica. juniperinum. L. Poa nemoralis. Descahmpsia flexuosa. Festuca valesiaca. Carex pendula. Maianthemum bifolium. Calluna vulgaris. P. G. Poa pratensis ssp. vitis-idaea. Melampyrum sylvaticum. Cytisus hirsutus. Dintre speciile indicatoare de regim alternant de umiditate enumerăm: Carex caryophyllea. cuprins între 4-50 %: Bruckenthalia spiculifolia. Hieracium transsilvanicum. Lamium galeobdolon. Vaccinium myrtillus. Campanula abietina. Carex brizoides. 3. D. Circaea luetiana. Urtica dioica. E. Polytrichum communae. Calluna vulgaris. S.officinalis.pH =3. Geranium phaeum. 4. Deschampsia caespitosa. P. Pulmonaria officinalis. Isopyrum thalictroides. Luzula luzuloides. Moderat acidifile-neutrofile . Asarum europaeum.plante de staţiuni foarte bogate în azot: Alliaria Petiolata.85(100) %): Athyrium filix-femina. Veronica spicata. Stachys sylvatica. F. Milium effusum. Circaea luteliana. Luzula luzuloides. Sphagnum acutifolium. Filipendula ulmaria.plante de staţiuni cu soluri sărace în substanţe nutritive.filix-mas.robertianum.55(5. Equisetum telmateia. Polygonatum verticillatum. C. Homogyne alpina. Orthilia secunda. Veronica officinalis etc. Salvia glutinosa. Sanicula europaea . Sanicula europaea. Lihospermum purpureo-caeruleum. Viola reichenbachiana etc. Calluna vulgaris.Plante producătoare de înţelenire: Bruckenthalia spiculifolia. Nitrofile. 01igo-mezotrofe.plante de staţiuni cu soluri mijlociu bogate în substanţe nutritive (V= 25 (40) . Potentilla alba. 6. Moderat acidifile . Carex pilosa. Rhytiadelphus trqgueter. Higrofite. Solanum dulcamara. sylvatica. Carex pilosa. C. Lysimachia nummularia.pseudovina. Soldanella hungarica ssp. Paris quadrifolia. Ranunculus auricomus.Oligotrofe.Plante indicatoare de diferite valori ale reacţiei solului: 1. Geum urbanum. Deschampsia flexuosa. Ballota nigra. vitis-idaea ş. Calluna vulgaris. Epilobium montanum. Convallaria majalis. C. Holcus mollis.a. Carex brizoides. Huperzia selago. Brachypodium sylvaticum. praecox.Valeriana officinalis ş. major. Polygonatum latifolium. Eutrofe.Eurifite . 2. Festuca drymeia. V. Orthilia secunda.rubra. Allium ursinum. Festuca gigantea. Rubus hirtus. D. Stellaria holostea. Rhytiadelphus triqueter etc.juniperinum ş. Dryopteris carthusiana.Vaccinium myrtillus.plante care cresc în staţiuni cu soluri jilav-umede până la umed-ude: Cardamine amara. Homogyne alpina.Acidifile .major. 2. B. Anthriscus caerifolium.plante de staţiuni cu soluri acide.sylvatica.angustifolia. C. Impatiens noli-tangere.

Alliaria petiolata. P. Digitalis lanata. caracteristice sunt: Aegopodium podagraria. Thalictrum minus. iar ca indicatoare diferenţiale: Symphytum officinale. Lathyrus vernus. C. Phragmites australis. R. Stejărete. Veronica incana.a. distingându-se câteva tipuri.a. coaste din regiunea dealurilor şi pe lunci inundabile. C. Veronica spicata. Geranium robertianum. Geum urbanum. Linaria genistifolia. Stejărete de stejar brumariu. Cytisus nigricans.a. Cytisus austriacus ş. Cardamine bulbifera. Agrostis stolonifera. Glechoma hederacea. Lychnis coronaria.Stachys palustris. Teucrium chamaedrys. Genista tinctoria. terase. Zăvoaie. schultesii. Lychnis coronaria. Teucrium chamaedrys.Gorunete. Polygonum hydropiper. Poa pratensis ssp. Leucojum vernum. caracteristice sunt: Brachypodium sylvaticum. Lysimachia nummularia. Eupatorium cannabinum. Carex brizoides. Geum urbanum. rizomi şi stoloni: Cardamine bulbifera. Sunt răspândite în podişuri. 6. În stejăretele de terase joase şi lunci inundabile. Arum maculatum. Bidens tripartita.hypog1ossum ş. 5. În covorul ierbaceu pătrund numeroase specii de pajişti xerofile. caryophyllea. durata de inundaţie. Berteroa incana. Festuca valesiaca.alcaline. Glechoma hederacea. Poa pratensis ssp. Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din Romania 1. Galium odoratum. C. Galium aparine. Pulmonaria officinalis.angustifolia. Bothriochloa ischaemum. Covorul ierbaceu al şleaurilor de câmpie este alcătuit dintr-un amestec complex de specii eutrofe. Chrysopogon gryllus. fuchsii. În covorul ierbaceu al zăvoaielor şi plopişurilor domină speciile de plante higrofite şi mezo-higrofite. Mycelis muralis. Polygonatum latifolium. Allium ursinum. angustjfolia. Geum urbanum.2(8):Actaea spicata. angustifolia. Dorycnium herbaceum. cităm: Lithospermum purpureo-caeruleum. separându-se numeraese variante şi faciesuri. pe versanţi moderat înclinaţi. Adonis vernalis. Cytisus hirsutus. Arboretele sunt instalate în câmpii joase. Cardamine bulbifera. platouri. iar ca diferentiale: Genista tinctoria.a. Pulmonaria officinalis. R.de staţiuni cu soluri neutre până la alcaline.Anemone ranunculoides. Artemisia austriaca. Lysimachia nummularia.Viola miriabilis etc.g1anduligera. Solanum dulcamara. Stachys sylvatica. Milium effusum.a. Parietaria officinalis. Viola suavis. Lithospermum purpureocaeruleum. În stejaretele din câmpiile joase. Cerete. Mycelis muralis. Bupleurum falcatum. Carex pilosa. Stachys germanica. Pulmonaria officinalis. Asperula cynanchica. Filipendula vulgaris. Silene nutans. Symphytum cordaturn ş. amestecuri de cer şi gârniţă. S-a distins mai multe tipuri de pătură vie. Eupatorium cannabinum. Iris pseudacorus. mezofite. 3. pe versanţii puternic înclinaţi din zona subcarpatică şi etajul montan inferior. Fragaria viridis. Inula ensifolia. Dintre cele mai frecvente specii. Covorul ierbaceu are o alcătuire mai complexă. Poa pratensis angustifolia. Iris pseudacorus.Şleauri de câmpie.Paris quadrifolia. 4 Plante neutrofile. Euphorbia amygdaloides. Mentha aquatica. Ruscus aculeatus.Plante care afânează solul (orizontul superior) prin rădăcini. Festuca valesiaca. considerate şi ca indicatoare diferenţiale. Dactylis glomerata. Lycopus europaeus. nemoralis. L. Viola hirta ş. distingându-se numeroase tipuri de pătură vie. Carex riparia. gârniţete. 235 . Convallaria majalis . În covorul ierbaceu pot f'i abundente şi dominante: Carex praecox. abundente sunt: Carex acutiformis. În funcţie de orografia terenului.5 (8): Aegopodium podagraria. Fragaria viridjis. Asperula cynanchica. Asarum europaeum. F. Festuca valesiaca. Scutellaria galericulata. Symphytum officinale ş. Polygonatum latifoium.Lithospermum purpureo-caeruleum. Lathyrus vernus. 4. Ranunculus carpaticus. cassubicus . plopişuri. pH= 5-7.vulgaris. Arborete de stejar pufos..sylvatica. Lamium galeobdolon. 2. Solanum dulcamara. cu numeroase elemente heliofile şi predominarea speciilor xerofite: Althaea cannabina. Sedum maximum. pH==6. Ruhus caesius. G. Geranium phaeuia. 5-7. Tordylium maximum. Poa pratensis ssp. C. riparia. Lithospermum purpureo-caeruleum. pe terase şi platouri. caracteristice humusului de tip mull. Caracteristice sunt: Arum orientale. L. Rubus caesius. Senecio nemorensis ssp. vulgaris. 7. Ranunculus auricomus. Galium odoratum.

Făgete colinare. Stellaria holostea. Calluna vulgaris. acide până la moderat acide. Polygonatum latifolium. Pleurozium schreberi. motiv pentru care s-au distins mai multe tipuri. Olteniei şi Banatului. Pulmonaria officinalis. Vaccinium myrtillus. Euphorbia amygdaloides. major.Veronica officinalis. La altitudini mai mici. caracteristice sunt: Oxalis acetosella. Lathyrus vernus. distingându-se numeroase tipuri. Majanthemum bifolium. Cardamine glanduligera. cu soluri scheletice. Lathyrus vernus şi o serie de indicatoare diferenţiale ca: Allium ursinum. Sanicula europaea.bulbifera. iar pe solurile podzolite. Rubus hirtus. Deschampsia caespitosa şi Vaccinimn myrtillus. formate pe calcare. Glechoma hederacea. Soldanella hungarica ssp. Deschampsia flexuosa. pe soluri brune-galbui. Oxalis acetosella. Pleurozium schreberi. Galium schultesii. Athyrium filix-femina. 9. şleauri de deal cu fag şi goruneto-făgete. Brădete pure şi păduri de amestec de răşinoase. Salvia glutinosa. Cardamine glanduligera. Geum urbanum. Genista tinctoria. cu troficitate relativ ridicată şi moderat acide. Melica uniflora. Dryopteris filix-mas. Făgete montane pure şi amestecuri de fag cu raşinoase. deseori din plante razleţe. Pulmonaria rubra. 12. Oxalis acetosella.cu troficitate scăzută dominante sunt: Cytisus hirsutus. cu troficitate scăzută. sunt caracteristice speciile: Asarum europaeum. Stellaria holostea. În covorul ierbaceu pot predomina speciile: Galium odoratum. Polytrichum communae etc.Vaccinium myrtillus şi numeroase indicatoare diferenţiale. vernus. Calamagrostis arundinacea. caracteristică este Carex pilosa. Vaccinium myrtillus. Luzula sylvatica. în porţiunile mai luminate. caracteristice sunt: Vaccinium myrtillus. Mycelis muralis. În staţiunile cu soluri acide . 236 . Carex pilosa. abundente sunt: Calamagrostis arundinacea. Epllobium montanum. În staţiunile cu soluri brune. Hederahelix. Hieracium transsilvanicum. Lamium galeobdlon.Şleauri de deal fără fag. cu troficitate scăzută. Galium odoratum. Symphytum cordatum. Asarum europaeum. pseudogleizate. În treimea superioară a versanţilor. 11. Rhytiadelphus triqueter. Carex pilosa. Sardamine glanduligera. Stellaria holostea. iar Poa nemoralis indică o troficitate mai scăzută. Hieracium transsilvanicum. Luzula Luzuloides. prezintă un covor ierbaceu variabil. Brachypodium sylvaticum. Luzula luzuloides. Orthilia secunda. Hylocomium splendens. Pătura vie este prezentă sub formă de plicuri. În condiţiile unui spor de umiditate. Hylocomium splendens. Instalate pe soluri brune până cernoziomice-brune. iar pe versanţii inclinaţi. Milium effusum. Luzula luzuloides.Pentru gorunetele din Podişul Tranailvaniei şi din dealurile subcarpatice ale Munteniei. Lathyrus niger. se întâlnesc ca diferenţiale: Sanicula europaea. prezintă următoarele specii caracteristice: Asarum europaeum. Dryopteris carthusiana. Caractersitice sint: Galium oratum. L. Poa nemorlais. Rhytiadelphus triqueter. Mycelis muralis. Dactylis polygama. 8. În pătura vie dominante pot fi: Galium odoratum. Ranunculus carpaticus. Rubus hirtus. Rubus hirtus. 10. Luzula luzuloides. caracteristice sunt: Cytisus nigricans. în timp ce Lithospermum purpureo-caeruleum indică soluri ceornoziomice. C. Genista tinctoria. Galium odoratum. Veronica offiecinalis. Molidişe. Poa nemoralis. Spre limita superioară a vegetaţiei forestiere caracteristice devin: Qxalis acetosella. Etajul pădurilor de molid. Luzula luzuloides. Luzula luzuloides. Homogyne alpina.

de populaţii şi este parte constituientă a învelişului vegetal.dintre acestea şi celelalte învelişuri ale globului. cât şi sub aspectul cercetării comunităţilor (fitocenozelor) care participă la alcătuirea lui sau a vegetaţiei.Pe măsura acumulării de date s-a urmărit cunoaşterea caracteristilor sturucturale şi funcţionale ale fitocenozei. precum şi prin anumite relaţii între plante şi între acestea şi mediu. constituie parte integrantă a biocenozei.PARTEA A III FITOCENOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÂNIei Capitolul XII NOŢIUNI SUMARE DE FITOCENOLOGIE Obiectul şi definiţia fitocenologiei Fitocenologia este stiinţa care se ocupă de studiul complex al structurii şi funcţiilor fitocenozelor. Studiul covorului vegetal poate fi făcut sub aspectul inventarierii florei. înţeleasă ca o comunitate de plante. corelaţiile cu mediul abiotic. al răspândirii.dintre celelalte grupe de organisme şi mediul abiotic . de funcţiile acestuia în biosferă. fitocenoza este o grupare de plante ce ocupă o suprafaţa ecologic uniformă şi se caracterizează prin compoziţie şi structuri omogene. Fitocenologia astfel definită este împărţită în două direcţii de cercetare: 1.Fitocenoza reprezintă o asociere de plante. raporturile dintre componentele fitocenozei. evoluţia. Pentru practică însemnatate deosebită are cunoaşterea caracteristicilor fitocenozelor şi tipul de fitocenoză.Fitocenoza are o structură verticală.precum şi dezvoltarea. cât şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor. Obiectul principal al fitocenologiei este studiul fitocenozei. 2. dintre acestea. care se recunoaşte după prelucrarea datelor de teren şi identificarea speciilor caracteristice. având ca scop clasificarea (tipizarea) fitocenozelor. adică studiază structura. una orizontală şi o alta temporală. de raporturile dintre fitocenoze. iar asociaţia este o unitate abstractă. Fitocenoza nu poate fi studiată decât în cadrul natural format de biocenoza şi ecosistem. îndeplinind funcţia de acumulare a energiei solare şi de producere a biomasei şi este parte determinantă a ecosistemului.tipizării şi clasificării lor. Fitocenoza. După Sukaciov. deci analitic. funcţiile. Studiul fitocenozelor încă de la sfârşitul secolulul al XIX-lea s-a conturat într-o direcţie de cercetare numită fitocenologie sau fitosociologie. Prin vegetaţie înţelegem totatitatea fitocenozelor ce apar într-un anumit teritoriu sau zonă. Fitocenologia ecologică are ca obiect de cercetare fitocenoza în cadrul biocenozei şi ecosistemului. evoluţia şi stabilirea unităţilor teritoriale de vegetaţie. 237 . tipizarea şi clasificarea fitocenozelor. Fitocenoza sau individul de asociaţie este o unitate omogenă şi concretă. al aporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic. Fitocenologia geografică se ocupă de studiul structurii învelişului vegetal.

1947 . cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă. motiv pentru care la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935) să se adauge la definiţie următoarea precizare:"şi posedând una sau mai multe specii caracteristice. aşa cum sunt: subasociaţia.comunităţi de crăpături de stânci. posedând una sau mai multe specii caracteristice şi diferenţiale".-B1. Orno-Cotinetalia Alianţa -ion Orno-Cotinion. reflectat prin formele de viaţă componente. pentru zona temperată a Europei.Cl. 5.Oberdorfer 1957 . Şcoala ecologic floristică (Braun-Blanquet) insistă şi pe caracterul ecologic al unităţilor de clasificare. dintre numeroasele sisteme propuse. 3. utilizând criterii diferite. Cei mai mulţi cercetători europeni au aceptat direcţia ecologic-floristică şi în concepţia acestei şcoli "asociaţia este o comunitate de plante ci compoziţie floristică determinată.Lemnetea W.ap.-B1. în timp ce cea rusească pe omogenitatea pronunţată în strânsă legătură cu biotopul.comunităţi de grohotişuri. cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă". 238 .1934 . prin stratificare. Încadrarea unităţilor în sistem Pe baza gradului de organizare al fitocenozelor. În cadrul asociaţiei se disting şi subunităţi.Koch et R.Querco-Fagetea Br. Carpino-Fagetum. Fagion Asociaţia -etum Fagetum carpaticum. Quercetum pubescentis Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tiliosum Varianta fără term. Querco-Fagetea Ordinul -etalia Alnetelia glutinosae. 2. asociaţia s-a definit ca fiind "o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată. Carpinion. a dus la conturarea a numeroase asociaţii de mărimi diferite.1964) şi se prezintă astfel: 1.comunităţi natante de lintiţă. Fagetalia. Nomenclatura unităţilor de clasificare Numele ştiinţific este alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă.Cl. Subasociaţia grupează fitocenoze care diferă într-o anumită măsură faţă de tipul asociaţiei.-Bl. 4.Crithmo-Limonietea Br. Clasa reuneşte ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă.Tuxen 1954. Alianţa cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare şi care conţin una sau mai multe specii caracteristice pentru alianţă.Cl. cel mai folosit este cel al Şcolii Zurich-Montpellier (Braun-Blanquet. ordinul şi clasa. prin lipsa speciilor caracteristice dar posedă specii diferenţiale (geografice sau ecologice). Unităţile de clasificare superioare asociaţiei sunt: alianţa. având grupe de specii caracteristice.comunităţi de stâncării litorale.-B1. Faciesul cuprinde fitocenozele în care o specie predomină.1947 – comunităţi de depozite de tufuri.Asplenietea rupestris Br.Cl.1947 .Thlaspetea rotundifolii Br. Varianta reuneşte fitocenozele care au o compoziţie floristică diferită sau unele specii au un rol important. varianta şi faciesul.Asociaţia şi untăţile cenotaxonomice Încă de la Congresul al Ill-lea de botanică de la Bruxelles (1910). Rangul unităţii Terminaţia Exemple Clasa -etea Vaccinio-Piceetea. adăugându-se la rădăcina denumirii un sufix propriu pentru fiecare unitate. Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum Numele unităţii de clasificare cuprinde obligatoriu numele autorului care a descris-o prima oară şi anul în care a fost publicată descrierea (Quercetum cerris Georgescu 1941.Cl. Conturarea mai multor şcoli şi direcţii de cercetare.et Vlieger 1957).-B1.Adiantetea Br. Ordinul grupează alianţe asemănătoare.

Cl.-Bl. 20. 22. 1942 .Juncetea maritimi Br.1960 .Cl.Tx.comunităţi de buruienişuri montane.comunităţi halofile natante.et Tx1943 .Cl.1943-comunităţi de pajişti xerofile. dinamica sezonală şi cea multianuală.1948 .Cl.Vaccinio-Piceetea Br.comunităţi din culturi de praşitoare.1961 26.-B1.comunităţi de pajişti halofile.)Br.Tx.et Tx. Salicetea purpureae Moor 1958 .Cl.Tx.Plantaginetea majoris R.Oxycocco-Sphagnetea Br. 32.comunităţi de dune litorale. 28.et Prsg.comunităţi de răchite de mal.Onopordietea Br.Tx..comunităţi de pajişti îngrăşate.Mo1inio.-B1.1955 .-Bl.comunităţi de plante suculente.1943 .comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile.et R.Cl.Cl.Cl. 25.-Bl. 25.-B1. arealul minim şi suprafaţa de evidenţiere (mai mare decât arealul minim ).Cl..1950 .Montio-Cardaminetea Br.-Bl.1962 .Cl.Cl.1943 .Cl.comunităţi de pârloage.Prsg.et Prsg.comunităţi halofile de plajă. 13.Cl.Spartinetea R.-B1. 11.Cl. 10. 38.comunităţi de pe aluviuni.et Prsg.-B1. 37. 17. respectiv a ecosistemelor. În aceliaşi condiţii de mediu o fitocenoză se repetă aproape similar. 18. 7. 34.-Bl.et Tx.Cl. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare şi descriere a asociaţiilor Relevarea structurii verticale a fitocenozelor se realizează prin stabilirea straturilor din care este alcătuită fitocenoza.1943-comunităţi submerse de margini de iaz.1962 .1964 – comunităţi de pajişti halofile.comunităţi pitice de rogoz. iar pentru structura orizontală se determină acoperirea realizată de toate plantele (gradul de încheiere).-B1.Cl.Cl.comunităţi cu Ericaceae.comunităţi primare arcto-alpine neutrofile-bazifile.comunităţi ruderale.-Bl.et R.Cl.comunităţi de stuf şi rogozuri.Cl. Pentru a stabili compoziţia fitocenozei este necesar să se cerceteze o anumită suprafaţă denumită arealul minim.Lohm.-B1.1962 .Arrhenatheretea R.Ammophiletea Br.Cakiletea maritimae (R.CI.Cl.-Bl.Zoosteretea marinae Pign.-Bl.Querco-Fagetea Br.comunităţi anuale de pe nisipuri. 40.Cl.1939 .Cl. 29.Cl.Tx.et Tx. Pentru studiul şi caracterizarea unei fitocenoze se utilizează următorii indicatori: compoziţia. structura verticală şi orizontală. 30.Tx.Ruppietea maritimae J.1937 . 31.1931 . 8.comunităţi de păduri de luncă cu anin.1950 .Phragmitetea Tx. 39. 15.-B1.1952 em.comunităţi suculente halofile.et R.1950)Br. 36.1943 .Tx.Isoeto-Nanojuncetea Br.Tx.Bidentetea tripartitii R. 14.comunităţi de pajişti umede.1947 .Elyno-Seslerietea Br.Cl.et R.Cl.et Beeft.Juncetea Br.C1.comunităţi primare arcto-alpine acidofile.comunităţi de zăcători de zăpadă. 239 .Salicetea herbaceae Br.Potametea R.1951-comunităţi de buruieni din culture de păioase.comunităţi de pâraie. 16. Betulo -Adenostyletea Br.Cl.-B1.-Bl.Caricetea curvulae Br.Cl. 19. iar această repetabilitate permite tipizarea fitocenozelor.1948 .Cl.1953 .comunităţi de păduri de pin cu Erica.Asteretea tripolimi (Westh.1942 .et Prsg.-B1.Litorelletea Br.1950 .Cl.Cl.Cl.-Bl.Tx.Festuco-Brometea Br.Chenopodietea Br.-Bl.Tx.1943 .Tx.Tx.Querco robori-petraeae Br.comunităţi de păduri de foioase acidifile. staţiunile ocupate şi ecotopul.1943 .-Bl.Salicornietea Br.Cl. 41. 42.Scheuchzerio-Caricetea fuscae Nordhagen 1936 – comunităţi arcto-alpine de mlaştini acide.Epilobietea angustifolii R. reprezentând suprafaţa cea mai mică în care apar majoritatea speciilor proprii fitocenozei.-Bl.Corynephoretea Br.1943 .Cl.comunitsii din tăieturi de pădure.Cl.Cl.et Prsg. 27.Alnetea glutinosae Br.Sedo-Scleranthetea Br.et Vlieger 1937 .et Tx.comunităţi de păduri de foioase bazifile.1947 .et Tx.Calluno-Ulicetea Br.6.1943 .comunităţi de apă salmastră.-B1. 21. Mărimea acestei suprafeţe are o corelaţie directă cu natura staţiunilor ocupate de o anumită fitocenoza.comunităţi natante fixate. Acest cenositem în mare parte este acceptat şi de fitocenologii romani.comunităţi de tinoave.1948 . 24. 35.-B1. 9.Secalinetea Br.et Tx.Erico-Pinetea Horvat 1956 .1943. 33. 12.

în cele subalpine şi alpine în iulie-august. substratului. Pentru efectuarea releveurilor se aleg suprafeţe cât mai omogene sub aspectul fizionomiei vegetaţiei. Analiza compoziţiei asociaţiei (tipului de fitocenoza) se face în mod complex. obţinându-se informaţii complete prin cunoaşterea bioformelor (adaptările speciilor la climat). Cunoscând aceste date putem trece la studiul amănunţit al structurii populaţiilor şi fitocenozelor pe asociaţii alegând fitocenoze cât mai puţin influenţate de om. culegerea materialului descriptiv pentru fitocenoze şi mediul lor. În asemenea condiţii se apelează la specii sau grupe de specii diferenţiale care pot să apară sau să lipsească numai din una sau câteva asociaţii apropiate. Pentru tufărişuri şi pajişti suprafaţa necesara este de 100m2. cât şi inventarierea rapidă a resurselor vegetale. implică următoarele faze: recunoaşterea terenului. Cel mai adesea se lucrează pe suprafeţe mai mici. La nivel de asociaţie. Apariţia speciilor diferenţiale în câteva asociţii apropiate indică înrudirea acestora şi permit reunirea lor într-o unitate de clasificare superioară asociaţiei. a muşchilor şi litiera.speciile de recunoaştere pentru asociaţie şi unităţile superioare. Pentru fiecare asociaţie (combinaţie de plante). speciile caracteristice sunt fidele tipului respectiv de fitocenoza. Cunoaşterea asociaţiilor vegetale dintr-o anumită zonă. păduri pluriene – 2500m2 . Cercetările asupra vegetaţiei unui teritoriu.Fitocenozele cu o compoziţie şi structură asemanătoare alcătuiesc asociaţia. permite întocmirea harţilor de vegetaţie (la diferite scari). molidişe în iulie-august. parcurgându-se terenul în diagonală. efectuându-se releveuri (descrieri). numărul mediu de specii. se realizează un număr minim de releveuri (descrieri complete). compoziţia floristică este mai bogată întrucât reuneşte toate speciile înregistrate în fitocenozele sale. păduri polidominante echiene . a elementelor fitogeografice sau floristice (tipul de areal). prelucrarea şi conturarea asociaţiilor şi caracterizarea sintetică a acestora. pajişti de stepă şi silvostepă în martie-mai. cum ar fi: cele de sărături. caractrul fitogeografic şi ecologic al asociaţiei. Pe suprafeţele mari de probă înregistrarea speciilor se face printr-o parcurgere a fitocenozei în zigzag. adică optimul maxim de dezvoltare a plantelor. al reliefului şi substratului. aparaturî şi un timp îndelungat). fiind denumite specii caracteristice sau de recunoaştere a asociaţiei. Se urmareşte să se surprindă perioadele vernale şi estivale. a ierburilor. în cele de deal. a arbuştilor. stabilindu-se trasee care să fie omogene din punct de vedere al reliefului.care depinde de complexitatea vegetaţiei Perioadele cele mai favorabile pentru efectuarea releveurilor în cazul ţării noastre sunt: păduri de silvostepă şi gorunete în mai-iunie. forme fitocenotice sau cenoforme (rolul speciilor la edificarea unităţilor de vegetaţie) şi după formele economice (importanţa economică). 240 . Făgete în mai-iulie. acestea apar doar preferenţial. Cercetările de vegetaţie efectuate în timp pe teritoriul Europei au dus la stabilirea speciilor de recunoaştere ale alianţei. Pentru caracterizarea asociaţiei este necesar să stabilim următorii indicatori: constanţa speciilor. Mărimea ariei minime depinde de tipul vegetaţiei. regiune. ordinului şi clasei. zone. notând întâi vegetaţia arborilor. pentru cele montane în iulie. a ecoformelor (cerinţele speciilor de plante faţă de factorii ecologici). Caracterizarea asociaţiei se face prin cunoaşterea trăsăturilor proprii ale fitocenozelor componente.iar în cazul celei de turbării. de 400-5 m2 . omogenitatea. cele diferenţiale. zăvoaie în iulie-august. stâncării şi acvatice poate fi de 5-50m2. Cercetările pe itinerar au avantajul rapidităţii. combinaţia caracteristică. geografic sunt cele pe itinerar (cele mai expeditive) şi cele în staţionar (oferă date complete dar solicită un volum mare de muncă. în iunie-iulie. În anumite staţiuni. în timp ce la păduri şi pajişti.stâncăriile calcaroase sau mlaştinile. Principalele modalităţi de cercetare a vegetaţiei la nivel ecologic. Compararea tabelelor fitocenozelor dintr-o regiune mai întinsă evidenţieaza că anumite specii sau grupe de specii sunt legate şi apar într-un anumit tip de fitocenoza sau asociaţie.5000m2 sau în cazul celor pluriene 10000m2 . astfel în cazul pădurilor echiene monodominante suprafaţa minimă este de 1000m2 .

1-0. Consistenţa se bazează pe gradul de acoperire a coroanelor după proiecţia lor pe cer. Scara de notare se dă cel mai adesea în zecimale. acoperire redusă.indicatoare şi specii însoţitoare. dar suma acoperirii nu va depăşi nota 1 sau 100 %.făgete) sau polidominante (codominante). rolul edificator îl au arborii şi o contribuţie redusă îl au arbuştii. unde întâlnim şi stratificarea cea mai complicată. privind de jos în sus. de exemplu într-o fitocenoză de molid . creind fitomediul. În cazul fitocenozelor în care se disting mai mult de un singur strat. 1 =mai multe exemplare. 0. Cel mai adesea se utilizează scara de abundenţă-dominanţă (după BraunB1anquet). În cazul fitocenozelor forestiere de amestec adesea se utilizează pentru clasificare valoarea economică. de Picea abies . diferenţiale. Speciile însoţitoare au o participare variabilă. oglindesc fidel acţiunea unor factori ecologici şi fitoistorici (umiditate.cât şi pentru fiecare specie în parte.2 -consistenţă extrem de scăzută. 0.4 -consistenţă rară. cât şi stratul ierbaceu. notată pe strate. nelăsând goluri în acoperirea coronamentului. neîncheiate şi apar luminişuri.6-0. coroanele se ating între ele.9-0. După rolul speciilor la constituirea sau edificarea fitocenozei distingem: specii dominante.troficitate etc. speciile caracteristice sau edificatcare reflectă în mod expresiv factorii mediului şi pe cei ecologici. Indicii de abundenţă-dominanţă.1 -consistenţă foarte rară. arboretul destul de închis. Indicele de bază. până la 241 . Speciile dominante. edificatoare. Înălţimea arborilor se apreciază vizual sau prin măsurători. Stratificarea arborilor.fag sau de stejar. subdominante. la înălţimea pieptului. predomină în vegetaţia respectivă. înălţimea mijlocie a vegetaţiei. Pentru fiecare releveu se va nota: numărul releveului. prin cercetările pe itinerariu se urmăreşte cunoaşterea exactă a speciilor componente. cu toate că au o contribuţie mai redusă la edificarea fitocenozei. un rol fitocenotic redus. utilizându-se aprecierile expeditive. localizarea. consistenţa arboretului (acoperirea vegetaţiei în cazul fitocenozelor ierboase).7 -consistenţă aproape plină. iar datele pot fi valorificate numai atunci când pot fi comparate cu datele înregistrate în alte ridicări. arboretul are luminişuri (goluri mari). luând ca unitate cifra 1 . În cazul existenţei şi a altor straturi se slabileşte gradul de acoperire al coronamentului pentru fiecare.aciditate. Obişnuit se utilizează următoarea scară pentru notarea consistenţei stratuluiui arborilor: 1 -consistenţă plină. de Fagus sylvatica . frecvenţă sau constanţă.de exemplu: CarpinusQuercus (carpen cu stejar). suprafaţa ridicării. consemnându-se speciile de bază şi cele secundare sau ajutătoare. Stabilirea acoperirii. acoperirea. golurile din coronament ajung la cel mult 0. arboretul este poienit sau degradat. Grosimea arborilor sau diametrul trunchiului se face prin măsurători. altitudinea.se aplică pentru fiecare strat în parte. În cazul când coroanele sunt mai rare. expoziţia. Metode de cercetare a fitocenozelor forestiere În cazul pădurilor. În stratul superior al arborilor aprecierile se referă la totalitatea arborilor. spre exemplu cazul fitocenozelor forestiere unde alcătuiesc principalul strat al fitoceoozei. consistenţa se diminuează.adică când coronamentul acoperă tot cerul fără nici un luminiş.Contribuţia speciilor la elaborarea şi acumularea biomasei în fitocenoză este diferită. înclinarea. Speciile dominante şi edificatoare pot fi: monodominante (fitocenoze de Quercus cerris. arborii nu se înfluenţează între ei. dar cu acoperire redusă sau exemplare puţine cu acoperire mai mare.molidişe. Speciile indicatoare.3. 0. Efectuarea releveurilor ( ridicărilor fitocenotice) cuprinde inventarierea speciilor intâlnite în suprafaţa de probă. se poate stabili în general sau pentru fiecare strat în parte.3-0. 0. încât cu uşurinţă vom distinge că unele specii au un rol fitocenotic major. Dominantele.). aprecierile se fac pentru fiecare strat în parte. indicele de abundenţă-dominanţă şi compoziţia floristica. fără a socoti şi stratul arbuştilor.6 trepte: + =exemplare puţine. care are .

indiferent de numărul exemplarelor.8. Adeseori pentru stratul ierbaceu se foloseşte termenul de "pătură vie". 3 =acoperire de 1/4-1/2 din suprafaţă. Eventualele observaţii speciale se notează pe fişă la sfârşitul inventarului de specii.astfel fişele se ordonează intr-o succesiune bazată pe asemănarea compoziţiei floristice. fie se foloseşte experienţa comparaţiei cu alte măsurători. dar cu acoperire de 1/10 până la 1/4 din suprafaţă. notându-se acoperirea generală şi pentru fiecare specie abundenţa-dominanţa. Se slabileşte prin numărarea inelelor anuale pe o secţiune executată cât mai aproape de sol sau prin proba de lemn extrasă cu burghiul Pressler. notându-se acoperirea generală şi apoi abundenţa-dominanţa pentru fiecare specie.9 % 1 =acoperire de 1. reprezintă totalitatea speciilor ierboase şi subarbustive.arenarii etc. iar în dreptul fiecareia la coloana 1 care capătă numărul releveului respectiv se înscriu indicii corespunzători de abundenţî-dominanţă.abundenţa-dominanţa după aceiaşi scara indicată la fitocenozele forestiere.9 % 3 =acoperire de 9-15.mezofile.0.halofile.pajişti mezofile. Începem cu primul releveu.1).La fel procedam şi cu releveurile următoare.9 % 9 =acoperire de 81-loo % Vârsta arborilor. bazat pe grupele de specii diferenţiale Releveurile efectuate pe fişele de teren sau în carnet se selectează pe tipurile provizorii. Prelucrarea descrierilor pentru evidenţierea asociaţiei se face prin: procedeul analizei diferenţiale.9 % 8 =acoperire de 64-80.inmlaştinite. 2 =foarte multe exemplare.9 % 4 =acoperire de 16-24.5.înscriind speciile aflate în compoziţie.9 % 6 =acoperire de 56-43. În cazul transpunerii rezultatelor pe fişe perforate pentru a fi prelucrate la calculator se poate folosi scara cu mai multe trepte recomandată de Emberger şi col. al grupelor cenologice sau procedeul tabelar.xero-mezofile.1/10 din suprafaţă. 4 =acoperire de 1/2-3/4 din suprafţă. stabilite în faza de teren. Separarea asociaţiilor Procedeul de prelucare tabelară a releveurilor.păduri de foioase mezofile. de exemplu:păduri de răşinoase xerofile. 5 =acoperire mai mare de 3/4.iar pe coloane abundenţa-dominanţa care caracterizează populaţiile acestora în fiecare releveu(tab. Stratul muscinal se notează şi apreciază în acelaşi mod cum s-a procedat la stratul ierbaceu. În cazul fitocenozelor aprecierea vârstei se face prin numărarea inelelor anuale la cioatele rămase de la tăierile ocazionale din parcela respectivă sau din apropiere.xerofile.9 % 5 =acoperire de 25-35.1968: 0 =acoperire de 0 . Pentru posibilitatea de a lucra un tabel brut nu trebuie să conţină mai mult de 50-60 releveuri. Tabelul brut este primul care se Întocmeşte şi prezintă două intrări: pe rânduri apar speciile.9 % 2 =acoperire de 4 . Litiera reprezintă resturile organice care acoperă solul.apoi aceste fişe se reunesc pe categorii mai mari de vegetaţie cu caracter ecologic distinct. iar gradul de acoperire se exprimă în procente şi se fac aprecieri asupra aportului favorabil sau nefavorbil instalării şi dezvoltării seminţişului. iar în cazul că unele specii nu se regăsesc în releveul anterior.9 % 7 =acoperire de 49-65.. Metode de cercetare a fitocenozelor ierboase În cazul vegetaţiei ierboase la efectuarea releveurilor se notează acoperirea generală a vegetaţiei. se trec în continuarea 242 . Stratul ierbaceu. Stratul arbuştilor cuprinde totalitatea arbuştilor.

ele reprezentând speciile difereaţiale.V=81-100 %. Pe ultimul rând al tabelului se înscrie numărul de specii care apar în fiecare releveu. Trecem apoi la analiza tabelului de prezenţă în vederea stabilirii diferenţierilor floristice ale descrierilor.Valorile obţinute se grupează în 5 clase de prezenţa: I = 120. Specii 1 Arbori Quercus petraea Carpinus betulus Quercus robur Quercus petraea dalechampii Tilia cordata Tilia tomentosa Acer campestre Prunus avium Ulmus minor Acer platanoides Fraxinus excelsior Acer tataricum Pyrus pyraster Malus sylvestris Sorbus torminalis Arbuşti Cotinus coggygria Crataegus monogyna Euonymus verrucosus Ligustrum vulgare Viburnum lantana Rosa canina Cornus sanguinea Cornus mas Sambucus nigra Staphylea pinnata Ierburi Poa nemoralis Polygonatum latifoium Lithospermum purpureo-caeruleum Carex brevicolis Euphorbia amygdaloides Viola rechenbachiana 3 1 + + 1 + + + + 1 + + + + + 2 4 + + + + + + + + + + + + + + + 3 3 1 + + 1 + + + + + + + + 1 1 + + Tabel 1: Număr Releveu 4 5 6 7 8 9 1 0 2 2 + 1 + + + + + + + + + 2 + + 1 + 4 + + + + + + + + + + + + + 243 3 1 + 1 + + + + + + + 1 + + + + 4 + + + + + + + + + 1 + 1 + 2 1 1 + 1 + + + + 1 + + + 1 + 1 + + 3 + + + + + + + + 1 + + + + + + 1 + + 1 2 1 1 + + + + 3 + + + 1 + + + - 1 1 2 2 + 1 + + + 2 + + 1 + 1 + + + 1 2 3 + + 1 + + + 2 + + + + + + - 1 3 3 + + + 1 + 2 + + + + + + + - T 13 10 7 4 10 13 6 5 3 3 5 9 3 1 2 9 8 7 5 8 5 4 2 2 1 12 12 11 10 9 8 .III =41-60. în ordinea prezenţei lor descrescânde.în care P este prezenţa.Restul speciilor cu abundenţă-dominanţă ridicată într-un grup de releveuri le evidenţiem prin subliniere. iar N este numărul total de releveuri. În cazul folosirii suprafeţelor de mărimea arealului minim clasele de prezenţă sunt numite constanţă (K). Tabelul de prezenţă se obţine prin transcrierea speciilor din tabelul brut în alt tabel. Lăsam de o parte speciile cu prezenţă mare (care apar în peste 60 % din releveuri)şi pe cele cu prezenţă mică (mai mică de l0 %). operaţiune pe care o continuăm până la epuizarea tuturor releveurilor. iar în ultima coloană numărul apariţiilor fiecarei specii în relevurile înscrise în tabel(prezenţa).II = 21-40.listei floristice. IV=61-80. Prezenţa se calculează şi în procente după formula: P%=PX100/N .

.+ + 7 Isopyrum thalictrodes + ....+ .+ + + ......8 Galium odoratum + .+ 7 Prunella vulgaris ...1971.+ ..7 Calamintha clinopodium ..+ .....2 Allium ursinum .5 Corydalis bulbosa .+ ...+ 6 Poa pratensis angustifolia ..+ + 7 Melica uniflora + ........+ ..+ + ..+ + 7 Cardamine bulbifera + .+ ...+ ....+ .......+ .4 Torilis japonica .+ . Speciile de recunoaştere sau caracteristice pentru asociaţie.+ .+ + .+ ...2 Tabelul parţial sau al diferenţalelor se alcătuieşte prin extragerea din tabelul de prezenţă a speciilor diferenţiale şi regruparea acestora şi a releveurilor..+ .+ + + .....+ + .+ + . iar speciile se trec în tabel în ordinea descrescândă a constanţei şi a apartenenţei lor cenologice (tab2).+ ...2 Melica altissima .+ + + + + + + 9 Galium aparine .+ .....+ ...+ ..+ .....6 Brachypodium pinnatum ..+ + + 1 + + + 10 Scutellaria altissima .+ + + + + + + + 9 Asparagus tenuifolius ...+ + .. Apartenenţa sau valoarea cenotică este redată în unele determinatoare sau în lucrări de vegetaţie (Soo..+ .2 Sedum maximum ..+ .....+ + .+ + + .1 ..+ .+ + .7 Lathyrus vernus + + .+ .+ ..+ ...+ + 5 Campanula persicifolia .+ + .+ + .5 Agrimonia eupatoria .+ 8 Bilderdykia dumetorum ..+ ....+ + 1 + ..+ + 4 Anthriscus sylvestris .+ ..+ + + + + 7 Campanula rapunculus . Dihoru şi Doniţă. Tabelul de asociaţie..+ + .+ ..+ + 6 Anemone ranunculoides ....+ ..+ + ...3 Scrophularia nodosa ..+ .+ .+ + .+ ...+ + .+ + .+ .1964-1973.+ + + + + + + + + 10 Ballota nigra ..+ + ..6 Geum urbanum .+ + .+ .+ + + .+ ...+ .+ 7 Melica nutans ..+ .......2 Stachys sylvatica .6 Lapsana communis + + ..+ 7 Mycelis muralis + + + ...+ .+ .etc)...+ ....+ + ... hirsuta + .1 Ajuga reptans ..8 Glechoma hederecea ssp...+ ..+ + .+ ...+ + .+ + .+ .+ + + ..+ + .1970.+ .+ + + .+ + .+ + + ..+ .+ + 3 Asarum europaeum ..1959.+ ..+ .+ 3 Veronica chamaedrys .....+ ...+ .+ .+ + ...+ + + ..+ .. Cu ajutorul speciilor diferenţiale repune în evidenţă grupele relativ omogene de releveuri. După principiile şcolii floristic-ecologice asociaţiile trebuie să aibă una sau mat multe specii 244 .+ .+ .1 + ..+ .Dactylis polygama + ..+ + ..+ ...+ .Boşcaiu...+ + .+ ..+ 7 Alliaria petiolata + + ...+ .+ .+ + + .....+ + 8 Stellaria holostea 1 + .+ ..+ 3 Milium effusum ...+ + .+ + .6 Pulmonaria officinalis ...+ + ...+ ....+ .. Borza.+ ...+ + .+ 5 Carex divulsa .+ ..+ 5 Cyanchum vincetoxicum .+ + + 9 Corydalis solida .+ + + + .+ + ....2 Vicia sylvatica .+ ...

. În cazul utiilizării calculului similitudinii pe bază de prezenţă se ia prima pereche de releveuri..+ + II I G Em Galium odoratum + ... Tabel de asociaţie Asociaţia Querco petraeae-Carpinetum Soo et Pocs 1957 Subasociaţia cotinetosum coggygriae Horeanu 1981 I Numărul releveului 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1 0 1 2 3 Expoziţia S N N S N . Procedeul analizei diferenţiale Se bazează pe similitudinea releveurilor stabilită pe cale matmatică.. .I V H Eua Lathyrus vernus + + .+ ....+ + .. . 7 8 7 7 8 7 7 7 6 6 7 7 7 Înălţimea arborilor (m) 1 1 8 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 2 4 2 0 5 2 2 0 2 0 0 2 Suprafaţa (dm ) 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 Acoperirea str.II Ch Eua Euphorbia amygdaloides + + .+ + .+ I V Diferenţiale subasociaţie m Pm Cotinus coggygria . .Se calculează similitudinea fiecărei descrieri cu toate celelalte..5 0 5 Altitudinea (dm) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 0 3 1 2 3 1 0 2 3 4 3 2 3 Consistenţa 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 F.+ .+ .1 + 1 .+ + .+ II I Th Eua Alliaria petiolata + + . . Legătura de fidelitate se constată numai după ce am comparat cu toate asociaţiile asemănătoare descrise în literatură...+ + + + .+ + + .În calcul se poate utilize prezenţa sau şi participarea cantitativă.II I H E Cardamine bulbifera + . K b... legate exclusiv sau preferenţial de o asociaţie...+ ...... .. Ierbaceu(%) 2 1 2 2 1 2 2 2 3 2 2 2 2 0 5 5 0 5 0 0 5 0 5 0 5 0 Specii caracteristice pentru asociaţie M Em Quercus petraea 3 4 3 2 4 3 4 2 3 1 2 3 3 V M Em Carpinus betulus 1 + 1 2 . . .S V E V E E V V E V Înclinarea în grade 5 2 2 1 5 . E.f...+ . ..+ . .+ + + .+ .. ..apoi se grupează releveurile care au similitudinea mai pronunţată.caracteristice. în care se redau constanţa şi indicii de abundenţă-dominanţă. iar comparaţiile se fac pe baza tabelelor sintetice de asociaţii.S S .2 2 .+ .+ .+ + . se numără speciile commune din ambele releveuri(c) şi cunoscându-se numărul total de specii din primul releveu(a) şi din al doilea(b) se calculează similitudinea după următoarea formulă: Sp%=2cX100/a+b .+ . .1 + .II M Em Acer platanoides .+ + .5 5 . .+ + 1 + + + I V M E Ulmus minor + .+ + II I 245 .1 5 . .S S .+ + 1 1 3 2 2 2 I V Speciile alianţei Carpinion M Em Tilia cordata + + .

+ II I Em Milium effusum ...+ II 246 Em Mycelis muralis .+ + ...+ ....+ + + .+ + II I Eua Stachys sylvatica ..+ ...II E Pyrus pyraster .+ .I Sm Carex divulsa ..+ ..+ ..+ .I E Allium ursium ..+ + + .........+ .II Eua Vicia sylvatica ..+ .+ + + ......+ ....+ .+ ....+ ..+ ..+ + ..H G H H G M M M H H Ch H H H H M M M M G H H G H G Th Th H G H H H H + + + .+ + .+ .+ .I Eua Asarum europaeum ...+ + ...+ + + .+ .I Specii commune claselor Querco-Fagetea şi Quercetea pubescenti-petraeae Eua Crataegus monogyna + + + + ..+ + .+ II Eua Anthriscus sylvestris ..+ + II I Em Fraxinus excelsior + ..+ + .+ .+ .+ ..+ ...II Sm Polygonatum latofolium + + 1 + ..+ ...+ + + ....+ + + ...+ .+ + .+ ...II I Eua Pulmonaria officinalis .+ + .+ .+ + + 1 + + + I V Em Corydalis bulbosa .1 + 1 + + V Cp Poa pratensis angustifolia ...+ .+ + .II I Em Glechoma hederecea hirsute + .+ ..+ + .II I Eua Geum urbanum .1 + ..+ .+ .+ ..+ II I Em Melica uniflora + ..II I Em Lapsana comunis + .+ + .+ + ....+ ..+ + + + + + + I V Em Viola reichenbachiana + + + ....I Speciile clasei Querco-Fagetea E Quercus robut + .+ + + + + + + + + I V Em Dactylis polygama + .+ ..+ II SM Ligustrum vulgare ....+ + II Em Scrophularia nodosa ...+ ...+ .+ + ...+ .....+ ..II Em Ajuga reptans .+ .II I Eua Melica nutans ....+ .+ .+ .+ .+ + II I Eua Rosa canina .II I E Corydalis solida ...+ ...+ ..+ + .+ ....+ .+ ....+ ...1 + .+ .+ + ..+ + II I Sm Isgpyrum thalictroides + ....+ + + .+ .+ II I Eua Bilderdykia dumetorum .+ .+ + II I E Anemone ranunculoides .+ .....+ 1 + + 1 + + + V Em Poa nemoralis 1 + 1 2 + 1 + .....+ .+ + ..+ + ....+ .+ .+ ..+ + II Em Cornus sanguinea ..

+ ..+ .+ + + + + II I Eua Campanula persicifolia .+ .+ .+ .+ .+ + ...+ .+ .+ + + .Ch M G Th H M m m M m M H Ch H H H H G Th H H T m Veronica chamaedrys .5.5 %. B-balcanice..+ ... 5 =87..+ + + ..+ + .+ .II I Em Cornus mas .. Elemente floristice: Cp-circumpolare. Transformarea indicilor abundenţă-dominanţă în valori procentuale se face astfel: + = 0.0.+ + + + 1 1 + 1 ... Sm-submediteraniene....+ I V Cp Calamintha clinopodium ......II Eua Cynanchum vincetoxicum ...+ .5 ..+ ...+ ..+ + + .+ + + I V Pm Lithospermum purpureo-caeruleun + + .+ .. pentru speciile comune celor două releveuri.I E Specii întâlnite într-un singur releveu: Malus sylvestris.I V E Campanula rapunculus .+ .I Sm Sorbus torminalis .+ + + + II I B Euonymus verrucosa + ..II Eua Torilis japonica ..........5 ..+ ...iar pentru a şi b..II I B Quercus petraea dalechampii ... 2=17.+ + + ..+ .+ . Eua-eurasiatice.+ II I Alte specii Eua Galium aparine ...+ + II Speciile alianţei Quercion şi ordinului Quercetalia pubescenti-petraeae Ppn Acer tataricum .+ + + + .+ + . Th-terohemicriptofit.+ . E-europene.+ ....+ 1 + .... Ct-continentale.+ + ...+ .+ .+ . Sedum maximum. 4 = 62.Ppn-pontic-panonice..I Speciile clasei Quercetea pubescenti-petraeae B Tilia tomentosa 1 + 1 + + 1 + 1 + + 1 1 1 V Sm Viburnum lantana .+ + + + . G-geofit...+ + .+ II Ct Melica altissima .. Ch-camefit...... 247 .+ + ..II I E Agrimonia eupatoria .I Sm Scutellaria altissima ..+ + II E Sambucus nigra ... 3 = 37...l.+ + ...sumele valorilor de abundenţă-dominanţă pentru toate speciile din cele două releveuri.+ . Em-european mediu...+ .II Sm Asaparagus teunifolius .+ + .. Staphylea pinnata. În cazul similitudinii pe bază de prezenţe şi abundenţă-dominanţă se porneşte de la valoarea procentuală de abundenţă-dominanţă a fiecărei specii.. T-terofit.+ + + + + + + + I V Eua Prunella vulgaris .+ + . B(Pn)-balcano-panonice..+ + + + + + I V Sm Carex brevicolis + + + 1 . introducându-se în formulă în loc de 2 c suma valorilor medii de abundenţă-dominanţă..+ ...+ 1 .. H-hemicriptofit. 1=5.m-microfanerofit.II I Eua Brachypodium pinnatum .+ ..+ ...+ .+ + . Forme biologice: M-macrofanerofit.+ + ....+ ..+ + .

41-50 %. între vestul oceanic şi estul continental al Europei. Marea variabiltate a reliefului. Denumirea lor se face după una din speciile componente.Lysimachia nummularia (gălbejoară) ş.cuprinzând plante la care mugurii de regenerare se găsesc aproape de sol.m. a afinităţilor grupate pe clasele: 0 %. 21-30 %.Therophyta (Th). adică la punctul de intersecţie a mai multor regiuni şi provincii floristice.în timp ce caracteristicile cenotice şi cele ecologice prezintă o variabilitate regională.vitalitate) asemănătoare.Hemikryptophyta (H).bulbi.a. Caracterul ecologic al speciilor are în vedere următoarele adaptări: -biomorfe (forme biologice sau de viaţă).organele de reînoire formându-se la nivelul suprafeţei solului.cuprinzând plantele lemnoase.V.. climei şi tipurilor de sol explică bogăţia floristică şi multitudinea comunităţilor vegetale .Procedeul grupelor cenologice Fitocenoza este alcătuită din câteva populaţii specifice care au caracteristici cenologice (abundenţădominanţă.la care mugurii sunt departe de sol şi grupa este împărţită în două subunităţi: Megaphanerophyte (M) (arbori) şi Nanophanreophyte(N). 2. Thymus s p.iar părţile aeriene mor la venirea iernii. Capitolul XIII VEGETAŢIA ROMÂNIEI Prin poziţia sa geografică . Utilizarea procedeului solicită un număr mare de releveuri. Caracterul corologic (elementul floristic) şi formele biologice sunt elemente constante. Caracterul corologic sau elementele foristice se redau după unele de terminatoare (Meusel şi col.La această formă biologică aparţin cele mai multe plante ierboase de pădure şi de pajişti. ordin. 248 . -acidomorfe . iar prezenţa într-un anumit tip sau câteva tipuri de fitocenoza reflectă afinităţile de asociere.Phanerophyta (Ph).d. Pentru stabilirea grupelor cenologice sunt necesare descrieri de vegetaţie (releveuri) identice cu cele folosite la conturarea asociaţiilor. iar grupele cenologice se stabilesc pe straturi. După modul de iernare al organelor de regenerare şi înmulţire ale plantelor s-au stabilit 5 grupe: 1.clasă).a. 0 asociaţie se va deosebi de alta prin cel puţin 2-3 grupe cenologice. 4.m. Caracterizarea corplogic-ecologic-cenotică a asociaţiilor pe baza speciilor componente Fiecare specie de plante are un anumit caracter ecologic şi unul corologic.ca de exemplu: Vaccinium myrtillus (afin). deci caracterul cenotic. grupează plantele anuale.categorii de plante după cerinţele faţă de factorul trofic. 5.se alcătuieşte apoi o matrice. -trofomorfe .întrucât este necesar să cunoaştem întreaga combinaţie de plante şi indicii de abundenţă-dominanţă.tuberculi.Chamaephyta (Ch).plante la care mugurii se găsesc în sol la adâncime mare. Prin caracterul cenotic al speciilor evidenţiem faptul că marea majoritate a speciilor aparţin la o unitate de clasificare (asociaţie. -hidromorfe .România este situată la o răscruce fitogeografică. 51 -60 % ş. 3.ll-20%. Aici aparţin plantele care au rizomi.protejaţi iarna de stratul de zăpadă. Pentru analiză se întocmesc spectre ale formelor biologice şi ale elementelor floristice. Matricea se ordonează prin permutarea releveurilor astfel ca valorile mai mari ale afinităţilor să fie cât mai aproape de diagonală şi grupele cenologice devin evidente. (cimbrişor).Soo 1964-1973).categorii de plante după cerinţele faţă de factorul apă (hidric). Vinca minor (saschiu) .Geophyta (G).(arbuştii).l-l0 %. 1965. alianţă.vitis-idaea (merişor).la fel şi pentru ecoforme.calculându-se pentru fiecare pereche de specii afinitatea de cohabitare.categorii de plante după toleranţa faţă de aciditatea solului .adică gruparea plantelor în categorii după modul cum supraveţuiesc în anotimpul nefavorabil. bulbo-tuberculi şi rădăcini drajonante.

cea pontico-central-asiatică şi subregiunea mediteraneană.Borza) Subregiunea europeo—siberiana: I . este necesar să cunoaştem înainte de toate speciile de plante care cresc în zona respectivă. regiuni.provincia daco-ilirică III .pubescens.petraea.admite că în ţara noastră se întâlnesc trei subregiuni fitogeografice: subregiunea europeo-siberiană. (1965). Borza (1960. boreal.Fig. cuprinzând Transilvania fără câmpiile de vest.348). arcto-alpin.Provincia Central europeană est-carpatică. Podişul Bârladului şi Bucovina. Meuse1 şi co1ab.provincia ponto—sarmatica' Subregiunea mediteraneană: V .Provincia Daco-ilirică.Provincia Baleano-moesiacă.teritoriul României ar aparţine la două regiuni floristice şi anume: regiunea Europei centrale şi regiunea Pontico-sudsiberiană. După Al. cu mai multe provincii la noi.provincia baleano-moesiacă Subregiunea pontico-central asiatică: IV .063 specii şi 5o4 subspecii şi varietaţi. localizată în împrejurimile Mangaliei.339 specii de plante vasculare şi 539 hibrizi.Vegetaţia edafică din bălţile.1965).348. Q.Provincia ponto-sarmatică se întinde în stepa Bărăganului.Provincia euxinică. 1.caracterizată prin păduri de Quecus robur. 3. altaic) 14% 249 . nordul Olteniei şi Muntenei. Fagus sylvatica. fiind împărţite în mai multe circumscripţii floristice. spaţiul dintre Siret şi Carpaţi. subarctic. Q. localizate în câmpiile Someşului. Abies alba. Al.provincia euxinică VI . având origini geografice şi adaptări ecologice extrem de variate.Podişul getic din Oltenia şi Muntenia şi câmpia Găvanu-Burdea. Borza (1947-1949). Provinciile floristice ale României (după Al. a Galaţilor şi cea a Dobrogei. După Al.împărţind ţara noastră în cinci provincii floristice (Fig. Beldie (1977-1979) ar fi de 3.frainetto. Picea abies.apartenenţa florei din România la marile tipuri de areal este următoarea: -nordic şi alpin (arctic. Elemente floristice Pentru descrierea vegetaţiei sau a învelişului vegetal al unei zone.provincia central europeană est carpatică II . 2. 4. Crişului şi Timişului.în flora României cresc un număr de 3. 5.reprezentată de silvostepă. Borza (1957).luncii şi Deltei Dunătrii După H. Q. cuprinzând păduri de Quercus cerris. Primele trei provincii aparţin subregiunii europeo-siberiană. iar după Al.

Etaje şi subetaje de vegetaţie Predominarea reliefului deluros-montan în care se resimte influenţa modificatoare a climei datorită altitudinii a permis delimitarea următoarelor etaje de vegetaţie.apartenenţa la marile tipuri de areal se prezintă astfel: -circumpolar şi alpin 14% -eurasiatic şi European 29% -mediteranian 6% -sud şi sud-est European 18 % -continental şi pontic 21 % -atlantic 5% -endemic 4% -adventiv 2% -cosmopolit 3% Din datele prezentate rezultă că fondul florei României este rerezentat de elementele eurasiatice şi europene. 2.Etajul boreal este caracterizat de un climat mai rece şi cupride regiunea montană mijlocie. -subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate.iar faptul că ţara noastră este situată într-o zonă cu interpătrundere de climate se evidenţiază pregnant printr-o serie de particularităţi.acest etaj a fost împărţit în subetaje: al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec fag cu răşinoase.ca de pildă: fâşia zonală a făgetelor de deal asociat cu carpenul sau făgetele montane pure şi fâşia pădurilor de fag în amestec cu bradul.-eurosiberian şi european 40% -sudic (tropical. caueazic-anatolicerimean 10% -continental sau estic (pontic. ponto-mediteranean) 20% -vestic (atlantic.cum ar fi: procentul ridicat al speciilor nordice şi alpine.1979).alcătuit din păduri de foioase.asociat cu alţi edificatori. balcanic. cu un interval altitudinal de (1200)1300-1700(1850) m.dispuse într-un interval altitudinal cuprins între 300 (400) şi 1300 (1450) m. 2. mediteranean) 8% -sud-estic (iliric. Be1die (1977. sarmatic.Zona stepei: -subzona stepei cu graminee. subatlantic. În acest etaj predomină molidişele pure.Etajul nemoral. ponto-panonic. Pe baza speciilor edificatoare de păduri. submediteranien. 1.distingându-se două benzi zonale: una cu molidişuri pure şi o alta cu molidişuri de limită 250 . cu un climat mai blând şi suficent de umed.ponto-siberian.frainetto). Pădurile de gorun ocupă o bandă altitudinală cuprinsă între 200 (300) şi 600(700) m . 3.cu molidul sau cu ambele. caracteristic pentru altitudini mici şi mijlocii. fiind relativ uniform. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România Pentru teritoriile joase ale României.al elementelor endemice şi a celor relictare etc.iar cele de fag şi amestecurile de fag cu răşinoase sunt situate între 600(700) şi 1300(1450) m.Zona nemorală (a pădurilor de stejar): -subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur) -subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris. -subzona silvostepei sudice.Q. moesiac. atlantic-mediteranean 1% -endemic 4% -cosmopolit şi adventiv 1-3% După Al.Zona silvostepei: -subzona silvostepei nordice. În acest interval altitudinal pot apare fâşii zonale care au ca edificator principal fagul.din punct de vedere latitudinal (zonal) s-au distins următoarele unităţi de vegetaţie: 1.

Bryas octopetala.au stabilit o regionalizare. relieful vălurat din nordul şi centrul Dobrogei.etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi sunt subdivizaţi în 4 subdiviziuni regionale.Etajul subalpin este situat la peste 1700-1850 m şi până la 2000 (2200) m altitudine. 4.în care pe alocuri apare zada şi zâmbrul.cât 251 .pe alocuri şi cele de smirdar.. Carpaţii României (după D. sudic şi vestic.alcătuită din patru diviziuni regionale.Carex curvula. Pe alocuri se separă două subetaje: unul al rariştilor de arbori cu tufărişuri şi altul numai cu tufărişuri (Fig.Etajul alpin se delimitează numai pe cele mai înalte culmi ale Carpaţiilor.zadă sau zâmbru. Plecând de la variantele de climat care apar în diferitele părţi ale ţării şi pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure N.şi anume: câmpia plană a Bărăganului de est.350.349. La aceste condiţii se mai adaugă şi un anumit spectru de tipuri de areal al speciilor (Fig.în 1978. Fig.caracterizat prin tufărişurile de jneapăn şi ienupăr..1979) În cazul lanţului carpatic. din care primele trei corespund la trei variante de macroclimat: estic.superioară.349).Schema etajării vegetaţiei în sudice.Ixan.caracterizat prin tufărişuri scunde de Salix.Doniţă şi col.diferenţierile vegetaţiei fiind datorate în special de regimul de precipitaţii ale diferitelor masive muntoase. Loiseleuria procumbens şi pajişti scunde de Juncus trifidus.partea cea mai joasă din sudul Podişului Moldovenesc.Doniţă şi col. În anumite situaţii locale se menţin rarişti de arbori alcătuite din molid.350). Cea de a patra reprezintă o interferenţă cu influenţe estice şi Fig. între 2000-2200 şi 2500 m. 3. Regionalizarea vegetaţiei din România pe baza bioindicatorilor forestieri (după N.1978) Învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale Zona stepei Stepa în România ocupă un spaţiu restrâns în sud-estul ţării.

252 .calcare). reduse în prezent la mici insule. În Moldova mai apar nisipuri.cantonată în sud-vestul şi nordul Dobrogei.în staţiunile sărăturate se întâlnesc comunităţi halofile.iar în Moldova Centrală să fie de 9. Climatul este uscat. Suaedetum maritimae (comunităţi de iarbă de sărătură).cât şi păduri tufărite cu stejar pufos şi cărpiniţă.5°C. tufărişuri de cătină roşie (Galamagrosti-Tamaricetum ramosissimae) şi pajişti mezofile (Agrostetum stoloniferae).aşa cum ar fi asociaţia Stipo (ucrainicae) . şisturi verzi.şi podişul plan din sudul ei. sudul şi centrul Moldovei. aşa cum ar fi: asociaţia Salicornietum europaeae (comunităţi de brâncă).Climatul este temperat continental excesiv. S. Prut se întâlnesc asociaţii de luncă: zăvoaie şi păduri de luncă. Buzău.Călmăţuiului şi Ialomiţei existau în trecut păduri de stejar brumariu. aparţinând asociaţiilor: Salicetum albae-fragilis. Fraxino-Ulmetum.reprezentate prin rendzine.în general. Paşcovschi şi N.a. care cuprinde un spaţiu mai restrâns în nodul Moldovei. dar mai puţin secetos decât în stepă (Fig. Dintre tufărişuri se mai păstrează fitocenoze ale asociaţiei Paliuretum spina christi. În stepă predomină solurile de tipul cernoziomului. Siret.este loessul. În nordul Moldovei climatul de silvostepa se caracterizează printr-um regim termic mai scăzut dar şi cu trăsături continentale mai evidente.5° şi 11°C.mai profunde în Bărăgan şi sudul Moldovei. Altitudinea oscilează între 20-100 m în Bărăgan şi 100-200 m în Moldova şi Dobrogea. iar în Dobrogea se întâlnesc calcare. în Oltenia. Salsoletum sodae (comunităţi de săricică). Zona silvostepei Această zonă ocupă o mare parte din suprafaţa câmpiilor periferice ale Carpaţilor şi din podişurile Moldovei şi Dobrogei. În luncile joase ale râurilor Ialomiţa. Substratul pedogenetic. Puccinelietum distantis (comunitate de iarbă de sărătură) etc. Munteniei şi Dobrogei oscilează între 10. -Silvostepa nordică. Pe nisipurile din lungul malului drept al Buzăului.centrul bazinului transilvănean. Doniţă (1960) împarte silvostepa României în două subdiviziuni mari: -Silvostepa sudică. Vegetaţia primară a fost înlocuită aproape în întregime cu culturi agricole. Obionetum pedunculatae.iar în Dobrogea apar şi suprafeţe cu roci mai dure (şisturi verzi.Camphorosmetum annuae. Muntenia. scăzând la 8. Banat şi Crişana. 351).Agropyretum pectiniformae ş.6°C în silvostepa nordică a Moldovei.pentru ca în sudul Moldovei să ajungă în jurul valorii de 10°C. Querco-Ulmetum. Pe văile pâraielor cu puţină apă. marne. roci eruptive.Festucetum valesiacae. Temperatura medie anuală pentru silvostepa Olteniei. Loessul şi rocile loessoide alcătuiesc substratul caracteristic pentru majoritatea silvostepei. În Dobrogea apar şi litosoluri. Puţinele vestigii ale vegetaţiei stepice indică existenţa unor complexe de asociaţii dominate de păiuşuri stepice şi colilii.cu temperatura medie anuală de 10-11°C şi o cantitate anuală de precipitaţii ce oscilează între 350 şi 400 mm.

Dactylis polygama. Pe marginile pădurilor abundă tufărişuri de porumbar cu păducel (as. Stejăretele brumării. Tot în silvostepă se întâlnesc şi cele mai mari suprafeţe cu nisipuri continentale. Frecvente sunt asociaţiile Medicagini-Festucetum valesiacae (pajişte de păiuş stepic). pratensis ssp.cât şi piemonturile din Banat şi Crişana. Din vegetaţia naturală a silvostepei s-au păstrat mici masive păduroase.aparţinând asociaţiei Salicetum albae-fragilis. Bărăgan. Climadiagrame pentru zona silvostepei ocupă suprafeţe mai mari în silvostepă.a.Celtis glabrata (sâmbovină). se întâlnesc specii xerofile.351.verrucosa. amintim pe cele ale asociaţiilor: Aceri (tatarico)-Quercetum pubescentis (stejăret pufos cu arţar tăitărăsc). aşa cum ar fi: Carpinus orientalis (cărpiniţă ). iar în stratul arbuştilor abundă: Crataegus monogyna. Prunus spinqsa. cât şi fitocenoze ale asociaţiilor Querco-Ulmetum (arborete de stejar pedunculat cu ulm). pitic. Viburnum iantana. E. Q.sanguinea. cele de stejar pufos sunt caracteristice silvostepei sudice (sudul Moldovei. Cornus mas. P. din Moldova de Nord. Dintre fitocenozele lemnoase care Fig. În silvostepa sudică în stratul arbuştilor se mai întâlneşte Crataegus pentagyna.m.pubescens. Pyrus elaeagrifolia (păr argintiu) etc. T. Prunus avium. fragmentate. Lychnis coronaria (curcubeu).a.virgiliana. Polygonatum latifolium. Q. Prunus tenella. În silvostepa Dobrogei abundă elemente sudice. mai ridicate în Transilvania (550-600 mm). angustifolia. Ligustrum vulgare. Solul zonal este cernoziomul slab până la puternic levigat.fruticosa. iar din vegetaţia iniţială se mai păstrează fragmente ale asociaţiei Festucetum vaginatae (pajişte cu păiuş de nisip) şi asociaţiei Saliceto (rosmarinifoliae)-Holoschoenetum vulgaris (sălcet târâtor. Euonymus europaeus. în mare parte fixate cu Robinia pseudacacia. Ulmus minor. Zona nemorală Ocupă podişurile joase. În luncile râurilor din silvostepă se întâlnesc sălcete.Galio (dasypodi)-Quercetum pubesceatis. termofiii (Quercus pedunculiflora. centrul Transilvaniei şi sud-estul Dobrogei. iar în stratul ierbaceu. Prunus mahaleb (vişin turcesc).a. cum ar fi: Lithospermum purpureo-caeruleuiii (mărgeluşe ).Cotinus coggygria (scumpie). de nisip). Câmpia joasă şi înaltă a Munteniei şi Olteniei. Q. constiuite din stejari sudici. Stratul ierbaceu bine dezvoltat şi dominat de: Poa nemoralis.Q.Valorile medii ale precipitaţiilor anuale se înscriu în jur de 500 mm. Viola hirta. Resturile de vegetaţie ierboasă întâlnite în pajiştile de silvostepă sunt alcătuite din comunităţi asemănătoare cu cele din stepă. 253 .cordata. C.Cynanenum vincetoxicum (iarba fiarelor). Artemisio (austriacae)-Poteum bulbosae (pajişte de firuţă bulboasă cu peliniţă stepică) ş. Acer campestre.frainetto) în silvostepa sudică şi din stejar pedunculat (Quercus robur) în nordul Moldovei. Paeonia peregrina (bujor) ş. Stellaria holostea ş. iar în Dobrogea apar şi litosoluri. Dobrogea). Fraxino-Ulmetum (arborete de ulm cu frasin). destul de mozaicat. Quercetum peduaculiflorae (stejăret brumăriu). Fraxinus ornus (morjdrean). P. Carici (acutiformi)-Alnetum (ariniş negru cu rogoz).Pruno spinosae-Crataegetum). În arboretele din silvostepă pe lângă speciile dominante frecvente sunt: Tilia tomentosa. Bothriochloetum ischaemi (pajişte de bărboasă). Rhamnus cathartics. Aceri (tatarico)Quercetum roboris (stejăret pedunculat cu arţar tătărăsc).cerris.

Vicia cracca (măzăriche) . Lysimachia nummularia (rotunjoară). Carex pilosa (rogoz). Viburnum lantana (dârmox).bihariense (sor cu frate) ş. În compoziţia floristică participă şi alte esenţe lemnoase. Asociaţiile reprezentative sunt cele de Quercetum roboris-petraeae. Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). Chrysanthemum corymbosum. Asarum europaeum (pochivnic). Suprafaţa pădurilor din zona nemorală a fost mult diminuată în vederea extinderii culturilor agricole. Climatul este mai rece şi mai umed în subzona cu stejari mezofili şi mai cald pentru subzona pădurilor de stejari submezofili şi termofili. Lonicera xylosteum (caprifoi). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Dactylis polygama (golomăţ). Stratul arbuştilor este bine reprezentat şi alcătuit din: Cornus sanguinea (sânger). 254 .paţachină ). În cazul versanţilor umbriţi. Euonymus europaeus (salbă moale).polycarpa (gorun transilvănean).praecox (rogozuri). Poa pratensis ssp.rupicola (păiuş). bogat în specii.m.a. Pyrus pyraster (păr pădureţ). Sambucu 'nigra (soc). Malus sylvestris (măr pădureţ). iar regimul mediu al precipitaţiilor este de 500-600 mm. Carpino(orientalis)-Quercetum cerris) sau gârniţete pure (Quercetum frainetto). Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon). Solurile zonale sunt cenuşiu şi brun de pădure. Convallaria majalis (lăcămioarg). Subzona pădurilor de stejari submezofili-termoflii Are ca specii edificatoare: Quercus cerris (cerul) şi Q. arţarul tătărăsc (Acer tataricum). cum ar fi: Acer campestre (jugastru). extrazonal se întâlnesc gorunete edificate de Quercus petraea ssp. a.Veronica chamaedrys (şopârliţă) ş. Scilla bifolia (viorele). Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Prin poieni abundă gramineele: Festuca valesiaca.bulbosa (brebenei). Corydalis solida. Veronica chamaedrys (şopârliţă). Astfel.a. iar cel ierbaceu alcătuit din specii adaptate la un regim atenuat de umiditate de pe solurile brun roşcate. A. Glechoma hederacea (sâlnic).petraea ssp. Stratul arbuşilor apare bogat în specii şi este bine reprezentat. În stejăretele de tip mezofil solul este brun de pădure. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Medicago lupulina (trifoi mărunt). Cerul şi gârniţa formează amestecuri ce aparţin la asociaţia Quercetum frainetto-cerris. cuprinde pădurile care au ca specie edificatoare stejarul pedunculat (Quercus robur) şi uneori chiar gorunul (Quercus petraea ssp. iar în anumite situaţii locale formează cerete (Quercetum cerris.a. tataricum (arţar tătăresc ). cea a pădurilor de stejari submezofili-termofiii. argile şi pietrişuri. Viola rechenbachiana (toporaşi). mai rar Fraxinus excelsior (frasin).a.petraea). Melampyrum nemorosum.angustifolia (firuţă). mai rar Staphyllea pinnata (clocotiş ). verrucosa (salbă rîioase ).Coronilla varia (coronişte). C. în arboret mai apar în proporţii variabile carpenul. Pe lângă speciile edificatoare (Quercus robur. Poa nemoralis (firuţă). Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă). iar în nordul Moldovei se mai adaugă asociaţia Tilio-Carpin turn. C. cea a pădurilor de stejari mezofili şi b.Lathyrus vernus (orăştică). b. Koeleria pyramidata etc. După caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei zona nemorală se împarte în două subzone: a. Carpinus betulus (carpen) ş. Querco robori-Carpineturn. abundente sunt: Carex caryophyllea. În stratul ierbaceu.petraea). F. aparţinînd asociaţiei Lithospermo-Quercetum pubescentis. jugastrul iar în exemplare răzleţe mărul pădureţ (Malus sylvestris).frainetto (gârniţa). Crataegus monogyna (paducel). părul pădureţ (Pyrus pyraster).Subzona pădurilor de stejari mezofili. Viburnum opulus (călin) şi Frangula alnus (cruşin. A. iar în condiţiile rocilor mai grele se întâlnesc soluri brune podzolite. Potentilla micrantha (făgurel) ş. M. iar dintre dicotiledonate:Primula veris (ciuboţica cucului). Q. Corylus avellana (alun). Extrazonal mai apar fitocenoze ale asociaţiilor Querco petraeae-Carpineturn şi Luzulo-Quercetum petraeae. Primăvara devreme înfloresc Galanthus nivalis (ghiocel). Rosa canina (măceş). Cornus mas (corn). E. luturi.. Prunus spinosa (porumbar). Lychnis coronaria. iar pe cei însoriţi apar arborete de stejar pufos. cireşul. pseudogleizate şi vertisoluri.Substratul geologic este variabil.m. alcătuit din roci loessoide. uşor podzolit până la pseudogleizat.nemorosa (păştiţă albă) ş. frecvente sunt: Stellaria holostea (iarbă moale). Fragaria viridis (frag).a.

Galium odoratum (vinariţă). Deschampsia flexuosa (păiuş de pădure. Sanicula europaea (sânişoară). calcare). Euphorbia amygdaloides (alior de pădure). reprezentativă este asociaţia Pulmonario-Abieti-Fageturn.dalechampii şi ssp. din centrul şi nordul ţării frecventă este asociaţia Querco petraeae-Carpinetum (gorun cu carpen). în asociaţia Deschampsio-Fagetum. cu caracter oceanic. Învelişul vegetal din acest subetaj este edificat de cele trei subspecii de gorun: Quercus petraea ssp. Solurile din etajul nemoral sunt brune de pădure tipice sau diferit podzolite. Querco -Ulmetum. 255 . Carex sylvatica (şovar). Fagul aici alcătuieşte făgete pure şi are mai multe asociaţii reprezentative.5-9°C. Pe solurile cu troficitate mai scăzută.Fâşia zonală a făgetelor montane.rendzinele. molid sau cu amebele. Oxallis acetosella (măcriş iepuresc) şi chiar Vaccinium myrtillus (afin). cum ar fi: Symphyto-Fagetum. calcare. Pe rocile eruptive apar soluri andice (pe calcare. făgete cu floră acidofilă şi făgete cu afin. având temperaturi medii anuale care oscilează între 4 şi 7. Pe solurile eutrofe. Sambucus racemosa (soc roşu) etc. cât şi prin speciile edificatoare. Circaea lutetiana (tilişca). În zona de dealuri predomină rocile sedimentare puţin consolidate. Etajul nemoral Cuprinde păduri de foioase care diferă de cele din zona nemorală prin faptul că s-au format în urma etajării climatice. Dryopteris filix-mas (ferigă) ş. distingându-se două climate tipice.iar verile sunt suficent de calde. aşa cum ar fi: Luzula luzuloides (mălaiul cucului). În tipologia forestieră. aşa cum ar fi: nisipuri. al gorunetelor. glanduligera (breabăn).petraea. Galium schultesii (cucuta albă de pădure). făgetele sunt împărţite în 3 grupe: făgete cu floră de mull. beneficează de un climat suboceanic. Geranium robertianum (năpraznic). reprezentat prin roci sedimentare (fliş. gresii. Blechno-Fagetum etc. instalate în locul pădurilor.hirtus (rug). Subetajui inferior. Primul este cel al fagului. Altitudinal acest etaj este situat în intervalul 200(300) şi 1300 (1450) m. iar în Banat urcă chiar la 1450 m. Fiecare grupă cuprinzând mai multe tipuri de comunităţi. alcătuit din : Daphne mezereum (tulichină). Aceste arborete de fag sunt umbroase şi au un strat al arbuştilor slab reprezentat. iar iernile nu sunt prea aspre.5°C şi un regim pluviometric anual de 750-ll00(1200) mm. frecvente sunt şi solurile brune acide. aparţin asociaţiei Festuco (valesiacae)-Poetum angustifoliae în sudul ţării. Symphytum cordatum (brustur negru). gneisuri. Subetajul superior. ssp. C. localizată între 700(800) şi l000(1300) m altitudine. cu mai puţine precipitaţii (550(600)-750(800) mm). Fraxino-Ulmeturn şi Alnetum glutinosae. b. Covorul ierbaceu este discontinu. mai călduros. Deschampsio-Fagetum. pe un relief fragmentat. În zona de munte substratul geologic este variat. Făgetele cu floră de mull au cea mai mare răspândire şi cea mai bună productivitate. umede şi nebulozitate mai mare. marne. iar atunci când se întâlneşte este alcătuit din: Lamium galeobdolon (urzică galbena). argile. predomină speciile acidofile. Adoxa moschate11ina (fraguliţă). Festuco-Fagetum. Asarum europaeum (pochivnic). Cardamine bulbifera (colţişor). iar pe solurile mezotrofe se întâlneşte asociaţia Luzulo-Quercetum petraeae. 1.polycarpa.a. adesea pseudogleizate.Pajiştile. cristaline (şisturi. Calamagrostis arundinacea (trestioară de pădure). eruptive. În cazul amestecurilor de fag cu brad. cuarţite). Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Pulmonaria rubra (opaiţă roşie). Veronica officinalis (ventrilică). pietrişuri. filite. De asemenea. Al doilea subetaj. a. pe marne -pseudorendzinele). cea mai reprezentativă. târsoc). având ca principală specie edificatoare fagul (Fagus sylvatica) şi s-au distins patru fâşii zonale. podzolice argiloiluviale. relativ umede şi iernile nu prea aspre. dolomite. cu veri răcoroase. Aremonio-Fagetum. În luncile din zona nemorală se întâlnesc asociaţiile lemnoase aparţinând la Salicetum albae -f ragilis. cel al gorunului. după caracterul florii ierboase. deci cantonat pe toate dealurile şi în partea mijlocie a munţilor. iar în vest la asociaţia Danthonio-Chrysopogoneturn sau la Festucetum sulcatae-valesiacae. Paris quadrifolia (dalac). cu lunci ceva mai bine dezvoltate. corespunzătoare la două subetaje. Rubus idaeus (zmeur). Climatul este relativ uniform. R. cu temperaturi medii anuale de 7. având o pătură ierbacee asemănătoare cu cea din făgetele pure. este localizat între 200(300) şi 600(700) m altitudine. al făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase este cantonat între 300(600) şi 1350(1450) m altitudine.

Viola hirta). Rosa canina (măceş). Mercurialis ovata. Stratul arbuştilor apare bine evidenţiat şi alcătuit din: Crataegus monogyna.a. Pădurile zonale de gorun au o pronunţată diversitate regională. mai apar doar puţine exemplare de Prunus avium (cireş) . cu specii arbustive şi ierboase aparţinând la diferite tipuri de areal şi cu însuşiri ecologice deosebite.În sudul ţării. Luzula luzuloides (mălaiul cucului).hirsutus (drob). frasinii (Fraxinus excelsior. cu versanţi puternic înclinaţi şi cu expoziţii variabile. În stratul ierbos se întâlnesc multe specii caracteristice pentru clasa Quercetea pubescenti-petraeae. Substratul prezintă şi el o mare variabilitate. având ca principali edificatori Quercus petraea ssp.Pe alocuri pot apare rendzine şi soluri hidromorfe. F.petraea ce formează etajul superior al arboretului. Majanthemum bifolium (lăcrăiniţă) etc. grupate în asociaţiile Tilio (tomentosae)-Carp-netum. Rosa canina etc. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor). Mycelis muralis. aparţinînd asociaţiilor Caprino-Fagetum. Etajul boreal Ocupă partea mijlocie şi superioară a munţilor. Poa nemoralis (firuţă de pădure). sorb (Sorbus torminalis) etc.dalechampii şi ssp. În stratul arbuştilor frecvente sunt: Crataegus monogyna (păducel). Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice. Geum urbanum ş. La baza versanţilor. pe soluri feritile de acumulare. Unele specii. 256 . C. se întâlnesc chiar păduri de stejar cu carpen (Querco robori-Carpinetum). iar în etajul superior se mai adaugă cu o participare însemnată teii (Tilia cordata. F. În stratul ierbaceu. În asociaţia central-europeană Querco petraeae-Carpinetum care are ca edificator principal pe Quercus petraea ssp. Carex pilosa. uscăciune şi acidifiere. pe versanţi umbriţi. Pentru asociaţia Tilio (tomentosae)-Carpinetum edificator este Quercus petraea ssp. în condiţiile unui climat mai uscat. Agrostidetum -Festucetum rubrae montanum. Climatul este rece şi umed.polycarpa. Ranunculus cassubicus. Oryzopsis virescens. predominantă. Genista tinetoria. Etajul subordonat este constituit din carpen (Carpinus betulus). Ligustrum vulgare (lemn câinesc). Lapsana communis. paltinul de câmp (Acer platanoideş). Vegetaţia lemnoasă. având ca limite altitudinale 1200(1300) şi l600(1700) m în nord şi 1300(1450)-1750 (1850) m în sud. dominat de Carpinus betulus (carpen) şi Acer campestre (jugastru).platyphyllos şi T. cu înălţime mai redusă. În subetajul gorunilor. ca de exemplu: Lithospermum purpureum-caeruleum (mărgeluşe). În gorunetele de pe solurile acide frecvent se întâlneşte Cytisus nigricans (lemnul bobului). cristaline şi eruptive.hirsuta. Lathyrus niger. este alcătuită din molidişuri care aparţin asociaţiilor Hieracio (transsilvanico)-Piceetum şi Chrysanthemo-Piceetum. ca: Euphorbia amygdaloides. jugastru (Acer campestre).coriariaefolia). Cornus sanguinea (sânger) ş.a. pe lângă speciile amintite la făgete predominante sunt: Melica uniflora (mărgică). tomentosa (codominant)).Festuco-Fagtum. iar apariţia speciilor Festuca heterophylla. gorunii se asociază cu cerul şi gârniţa. Hieracium transsilvanicum. C. Pajiştile secundare cele mai reprezentative instalate în locul gorunetelor aparţin asociaţiei Agrostetum tenuis. Melica uniflora. Pe versanţii însoriţi din sudul şi vestul ţării. Festucetum rubrae.pentagyna. dominat de roci sedimentare. cu temperaturi medii anuale de 4-2°C şi precipitaţii medii anuale de l0001200 mm. Tilia cordata (tei pucios) şi un al doilea etaj. Clinopodium vulgare (apărătoare) sau pentru unele alianţe din această clasă (Nectaroscordium dioscorides.m.dalechampii . fiind alcătuite din diferite subspecii de gorun. Ligustrum vulgare. mai umezi. Local pot apare fitocenoze de cer şi gârniţă (Quercetum cerris-frainetto). indică soluri cu fertilitate bună. indică o înrăutăţire a condiţiilor de sol prin compactizare. în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. valesiaca. Asperulo (taurinae)-Carpinetum etc. Euonymus verrucosa. Corylus avellana (alun). iar în subetajul fagului şi amestecurilor cu răşinoase la asociaţiile. iar pe terase arborete pure de stejar pedunculat cu floră hidrofilă. Pulmonaria offieinalis. Cornus mas. apar asociaţii de păduri amestecate. T. Glechoma hederacea ssp. apar şi fitocenoze de fag. alcătuind asociaţii de tipul Quercetum petraeae cerris. Relieful este fragmentat. Nectaroscordo-Tiletum.

de ţepoşică (Nardetum strictae subalpinum) Pe stâncării şi grohotişuri apar mici pâlciiri sau fâşii de vegetaţie ierboasă şi în funcţie de natura substratului pot predomina speciile: Sesleria rigida (coada iepurelui). P. Vaccinium myrtillus (afin). Rodnei. fapt care explică slaba dezvoltare a speciilor ierboase.5° C.vitis-idaea (merişor). Spre limita inferioară a etajului în cuprinsul molidişurilor se poate întâlni Abies alba (brad). Rhytiadelphus triqueter. dese şi monotone. jneapănul şi ienupărul se amestecă cu rarişti de molid. Priroula minima. grohotişuri şi brâne.cât şi pajişti de păruşcă (Potentillo-Festucetum supinae).fuchsii (cruciuliţă).disjuncta. Pinul în anumite situaţii locale formează mici arborete pure. Relieful este fragmentat. D. mai apare scoruşul (Sorbus aucuparia).paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). Orthilia secunda (perişor). În molidişurile din staţiunile mai umede. Carex sempervirens (rogoz). Soldanella pusilla. Apuseni. exemplare izolate de Pinus sylvestris.Campanulo-Juniperetum. Molidişurile sunt păduri masive. Temperaturile mai mari de 10°C nu totalizează mai mult de 50-60 zile.Hieracium transsilvanicum (vulturică). Climatul este rece şi umed.În Ceahlău.Cembreto-Piceetum abietis). Homogyne alpina (rotungioare ) . Etajul alpin În Carpaţii româneşti apare numai acolo unde altitudinile depăşesc 2000 m în nord şi peste 2200 m în 257 . D. Asplenium distentifolium (ferigi). L.major (degetăruţ).Rhodoreto-Vaccin turn). Ţarcu-Godeanu-Retezat). Populus tremula (plopul tremurător) şi Fagus sylvatica (fag). Trisetum ciliare. Adenostyles alliariae (ciucuraşi) şi ferigi. Spre limita superioară a pădurii (molidişurilor). Adenostylo-Doronicetum etc. Saxifraga paniculata. Parâng la limita superiopră a etajului se întâlnesc şi fitocenoze de larice (Laricetum carpaticae). Arborete mai însemnate de pin se întâlnesc în Carpaţii Orientali. larice şi zâmbru. Juniperetum nanae. Ciucaş. Oxyria digyna ş.juniperinum etc. Apar şi molidişuri pe soluri cu tendinţă de înmlăştinire. Soldanella hungarica ssp. a arbuştilor.xylosteum (caprifoi). Calamintha baumgarteni. Parâng-Cindrel. iar precipitaţiile depăşesc o medie anuală de 1200 mm. Stratul ierbos este slab dezvoltat. sub formă de plaiuri întinse sau sub formă de căldări glaciare. alcătuit adesea din: Oxalis acetosella (măcrişul iepuresc).a. Solurile cele mai reprezentative sunt de tipul podzolurilor humico-feriiluviale dar nu lipsesc nici litosolurile.Lycopodium clavatum (brădişor). muşchii: Hylocomium splendens. Etajul subalpin Este reprezentat în masivele cu altitudini mai mari de 1700-1800 m (Munţii Maramureşului. dar au fost defrişate în scopul extinderii pajiştilor iluzorii. Spre limita superioară a etajului subalpin apar tufărişuri de smirdar sau bujor de munte (as. Polytriehuna communae. Bucegi. Junipero-Bruckenthalietum). Rosa alpina. cu temperaturi medii anuale de 2°şi -0. Pe lângă molid. al graniţelor şi calcarelor. Ciucaş. Făgăraş. Betula pendula (mesteacăn). printre care şi cele de la Cheile Bicazului.cât şi ca fragmente în Ceahlău. Festuca amethistina. Pe grohotişurile umede cresc buruienişuri care aparţin asociaţiilor Carduueto (personatae)Heracleetum palmatae. Substratul geologic predominant este cel al şisturilor cristaline . Spiraea ulmifolia (cununiţă) etc. Senecio nemorensis ssp. reprezentaţi de: Lonicera n-gra. Moneses uniflora (părăluţă de munte). Bucegi. austriacum(iarba ciutei). V.Huperzia sellago (pedicuţă). Athyrium filix-femina (spinarea lupului). Arbuştii şi subarbuştii sunt rari. caz în care în stratul muscinal predomină speciile genului Sphagnum. Vegetaţia zonală este reprezentată prin tufărişuri de jneapăn (as. Călimani. Rodnei.Pinetum mughi carpaticum) şi ienupăr (as. Dryopteris dilatata.m.în covorul ierbaceu se întâlneşte: Doronicum columnae (cujdă). Retezat apar amestecuri de molid cu zimbru (as. Aceste tufărişuri în deceniile anterioare formau un brâu continuu în toţi Carpaţii. iar în Călimani.

a. Pe spaţiile joase ale hasmacurilor. Făgăraş.Seslerietum coerulantis). dintre dune.Salicetum albae-fragilis. pe care s-a instalat o vegetaţie lemnoasă caracteristică. aşa cum ar fi: Myriophyllo-Nupharetum. iarba iepurelui (as. Draba kotschyi ş. Climatul foarte aspru. versanţii sunt abrupţi. Călimani. Tufărişurile de subarbuşti scunzi sunt dominate de sălcii pitice (as. Făgăraş. Campanula alpina.Loiseleuretum procumbentis) prin locurile expuse vânturilor puternice. tufărişuri de subarbuşti scunzi. ce alternează cu vârful celor mai înalte dune. Pe locurile mai înalte dar suficent de umede se găsesc arborete de stejar cu sau fără frasini (as. canale şi ghioluri. Caraorman. papurişuri şi comunităţi de rogoz. Salicetum triandrae). Salicetum reticulatae) şi localizate în zăcătorile de zăpadă.5°C) şi precipitaţii abundente (1300-1400 mm). Phyteuma nanum. Spirodello-Salvinietum. Grohotişurile. Parâng. adică în Munţii Rodnei. Juncus trifidus. Oxyria digyna.a. Vânturile sunt puternice iar solurile dominante sunt humicosilicatice.marină. un mozaic de comunităţi vegetale.Calamgrosti-Tamariceturn). grupate în insulele Letea.Juncetum trifidi). Pe grohotişuri se înfiripează fitocenoze cu Geum reptans. În spaţiile libere dintre stufăriş se întâlnesc asociaţii acvatice. numită hasmac. Largă răspândire au pajiştile de coarnă (Caricetum curvulae). Se deosebeşte de vegetaţia luncilor prin particularităţile structurale ale învelişului vegetal. care au o vegetaţie asemănătoare cu cea din Delta fluviatilă.5° până la . Climatul este blând şi umed. ocupă circa 1/3 din suprafaţa Deltei şi se caracterizează prin prezenţa grindurilor nisipoase. Delta fluviatilă ocupă cea mai mare parte din Delta Dunării.Salicetum herbsceae.Quercetum roboris258 . Zonale sunt şi pajiştile de pipiriguţ (as. aflate în continuă evoluţie. Vegetaţia Deltei Dunării Delta Dunării constituie o unitate geografică cu o vegetaţie intrazonală. Godeanu-Tarcu sau granite în Retezat. aparţinând în mare parte stepei. În lungul braţelor. În hasmacurile cu umiditate mare întâlnim arborete de plopi cu stejari şi frasini. formate pe aluviuni luto-nisipoase sau argiloase. Delta Dunării este un complex de braţe. teritoriul deltei este împărţit în două părţi. hornurile şi jgheaburile sunt abundente.2. între ele şi mare. iar pe baza deosebirilor de substrat. climat şi de vegetaţie. SagitarioSparganietum şi Glycerietum maximae. Insula Letea se caracterizează printr-o parte foarte joasă. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin sălcete (as. Trapetum natantis. Delta fluvio. Substratul geologic este alcătuit din şisturi cristaline în Rodnei.Gheorghe sau izolate în grindurile Sahalin. Vegetaţia acestui etaj este reprezentată prin ierburi scunde. atribuită de mulţi autori la silvostepa marină. Mai apar tufărişuri scunde de azalee pitică (as. cu apă la suprafaţă se găsesc arborete de anin negru şi frasin de baltă (Fraxinus pallisae). Sf. Pe grindurile nisipoase s-a instalat o vegetaţie specifică. Gindrel. Prin locurile afectate de eroziune eoliană se întâlnesc grupări de plante cu portul în perniţă (as. din conglomerate şi calcare în Bucegi. este caracterizat prin temperaturi medii anuale negative ( -0. având o vegetaţie asemănătoare cu cea din luncile râurilor mari. de origine marină. iar vegetaţia hidrofilă care ocupă peste 60% din teritoriu este reprezentată prin stufărişuri (Scirpo-Phragmitetum).de rugină alpină (Elynetum myosuroides). Caracteristică pentru grohotişurile calcaroase este comunitatea Papaver pyrenaicum-Festuca violacea.sud.Festuca glacialis-Minuartia sedoides). Hydrochariti-Stratiotetum. Relieful acestor culmi înalte este foarte fragmentat. Primula minima. apar suprafeţe cu grinduri fluviatile. Thamnolia vermicularis etc. Festuca versicoior.bogate în specii oligoterme ca: Sedum alpestre. Cladonia rangif erina. Dintre lichenii cei mai frecvenţi cităm: Cetraria islandica. japşe şi grinduri. tufărişuri de cătină roşie (as . Parâng-Gindrel. Trisetum alpestre. crestele înguste. Gnaphalium supinum ş. Sărăturile. canale. numai că apar şi grupări cu anin negru (Alnus glutinosa). Tarcu-Godeanu-Retezat.

Vegetaţia de săraturi Pe teritoriul ţării noastre. Halocnemum strobilaceum. ş. cât şi în bazinele unor râuri mai mari. fiind mai bine reprezentate în Dobrogea. Helichrysum arenarium. Convolvulus persicus. Gypsophila panniculata. Bupleurum tenuissimum.a. Ephedro-Caricetum colchicae. Festucetum vaginatae. cu o concentraţie mai mică de săruri sunt frecvente grupări vegetale edificate de 259 . Convolvuletum persici etc. plantele halofile pot fi: obligatorii. Secalinetum silvestris. Plantele care vegetează pe asemenea soluri au o serie de adaptări condiţionate de concentraţia sărurilor din sol. Vegetaţia de nisipuri În România nisipurile ocupa suprafeţe realtiv reduse.l. După adaptarea lor în raport cu gradul de salinitate. Constanţa şi Tuzla. Local. se întâlneşte asociaţia Leuzeetum salinae. iar în luncile sărăturate din Moldova şi Muntenia se întâlneşte asociaţia Iridetum halophilae.500 g%. facultative sau suportante şi accidentale. O notă particulară a acestor arborete este dată de abundenţa lianelor Periploca graeca. Agrosti-Caricetum distantis ş.250 . Nisipurile continentale au o răspândire mai largă în sudul ţării (în bazinul râurilor din Câmpia Română. Pe vârfurile dunelor mai joase şi mijlocii se întâlnesc pajişti arenarii. relativ înguste de-a lungul întregului litoral. Caracteristică numai săraturilor de pe litoral este asociaţia Halocnemetum strobilacei. Artemisia arenaria ş. sabulosus. Salsola soda. Ephedra distachya. Silene thymifolia. Arguzia sibirica. Secali silvestri-Alyseturn borzaeani. Întinderi nisipoase mari apar în zona Valea lui Mihai-Carei şi în Depresiunea Braşovului. mai ales în zona de stepă şi pe litoral. Carex colchica (ligerica) . Carex colchica. Vitis sylvestris. Hyppophae rhamnoides şi Tamarix ramosissima. Pentru nisipurile continentale tipice sunt asociaţiile: Brometum tectori. mobilitate şi textură. edificate de Scabiosa ucranica. în Moldova. a Munteniei şi Olteniei). Aster tripolium. Alyssum borzaeanum. Pe nisipurile continentale cresc: Polygonum arenarium. pe litoral. Lepidium latifolium. Dintre halofitele preferante putem cita: Atriplex littoralis. Pe unele săraturi cu mari concentraţii de săruri. iar pe vârful dunelor mai înalte se întâlnesc comunităţi de Elymus arenarius ssp. Eryngium maritimum.a. iar în Oltenia se întâlneşte asociaţia Mollugeto cervianae. Nisipurile marine se prezintă sub forma unor benzi. Flora şi vegetaţia acestui substrat prezintă particularităţi determinate de permiabilitatea substratului. Pe nispiurile sărăturate se întâlnesc numeroase asociaţii halofile. la suprafaţă. Puccinellia distans ş. Lepidium cartilagineum ş.dintre care mai frecvente sunt: Aeluropo-Salicornietum. Crambe maritima. Pe terenurile umede. Seabiosa ucranica-Marrubium peregrinum. Suaeda maritima.a. iar în Moldova la Hanu Conachi-Iveşti. Juncetum acuti-maritimi. putând rezista la concentraţii care variază între 0. Glematis vitalba şi Hedera helix. Plantago indica. Hordelymus asper. preferante.sabulosus. Câmpia Română şi Moldova o are asociaţia de brâncă (Salicornietum europaeae).a. cât şi Juncetum maritimi. În rezervaţia de dune maritime de la Agigea-Constanţa s-au identificat următoarele asociaţii: Elymetum gigantei. stejari şi frasini. Vegetaţia arenicolă are un rol important în fixarea şi consolidarea nisipurilor. în staţiunile joase. Dintre halofitele obligatorii enumerăm: Salicornia europaea.a. Dintre cele mai răspândite plante arenarii (psamofile) cităm: Elymus arenarius ssp. iar cele mai întinse suprafeţe de dune maritime apar la Mamaia.pedunculiflorae). O răspândire largă pe săraturile din Dobrogea. în timp ce pe dunele joase şi mijlocii se păstrează rarişti de plopi. Săraturile uscate sunt dominate de fitocenozele asociaţiei Camphorosmetum annuae. pe suprafeţe mari apar tufărişuri de Salix rosmarinifolia. Stachys maritima. Secale silvstre. apar ochiuri în care predomină solurile halomorfe. Limonium gmelini.

În unele sfagnete mai apar speciile Calluna vulgaris (iarba neagră) şi Empetrum nigrum (vuitoare). Epilobium hirsutum (pufuliţă). Trapetum natantis (comunitate de ciulini de baltă) etc. aşa cum întâlnim la Nymphaea alba (nufărul alb). Vulpina. Caricetum vulpinae. L. C. pe substrat silicios şi în regiuni bogate în precipitaţii. fără rădăcini. Vaccinium vitis-idaea.intermedia (roua cerului) etc.trsulca (lintiţă). se întâlnesc şi esenţe lemnoase. care accelerează procesul de acidifiere. Eriophoro vaginati-Spahgnetum recurvi-palustris ş. Typha latifolia. Pe lângă unele specii de ferigi. Glycerietum maximae. T. Drosera anglica (roua cerului) etc.pendula (mesteacăn). Pe perinile de Sphagnum străpung din loc în loc exemplare de Vaccinium oxyccocos. Juncus effusus. Dominante sunt speciile genului Sphagnum.Nymphoides peltata (plutniţa). Dintre plantele lemnoase prezente în mlaştini. Nymphoidetum peltatae (comunitate de plutniţă). bahne şi tinoave.P.amintim: Salix alba (răchită albă).S. Caricetum acutiformis-ripariae.fragilis (salcie plesnitoare). Mlaştinile oligotrofe sau tinoavele se formează în ape sărace în substanţe nutritive.a. Printre asociaţiile cele mai răspândite menţionăm: Lemnetum minoris (comunitate de lintiţă). având o floră săracă în specii. Pe terenurile mlăştinoase din regiunea de câmpie şi colinară cele mai comune plante sunt: Phragmites australis. 260 . C. Salvinia natans (peştişoara) ş. Glyceria maxima (mana apei).cinerea (zălog ). din tinoavele Carpaţilor româneşti sunt: Sphagnetum fusci . din aer. Myrio-phyllo-Poatmetum (comunitate de broscariţa cu peniţa apei). Ranunculus repens.Puccinellia distans Crypsis aculeata. pipernicite (var. Carex acutiformis. care se depun odată cu apa de precipitaţii. Carici rostratum-Sphagnum recurvi.cruşin) etc. Catabrosa aquatica (lăcrămiţă) ş. Potamogeton natans (broscariţa). Frangula alnus (paţachină. S. iar cea acvatică populează bazinele naturale de apă şi cele artificiale.limosa. nefixate.incana (anin alb). Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de aceea de pe suprafeţele mlăştinoase cu apă sărată. Eriophorum gracile (bumbăcariţă). Salix aurita şi exemplare de pinus sylvestris. Bolboschoenetum maritimi. D. P. Stachys palustris (bălbisă). Juncus gerardi. cum ar fi: Carex rostrata. viminalis (mlaje).angustifolia . Plantele fixate au obişnuit limbul frunzei mai mare şi plutitor la suprafaţa apei. cum ar fi: Betlia humilis (mestecănaş). Caricetum gracilis. Hydrocharitetum morsus-ranae (comunitate de iarba broastelor). S. purpurea (răchită roşie ). triandra (salcie cu frunze de persic). Dosrea rotundifolia.tremula (plop tremurător). Alnus glutinosa (anin negru). Nuphar luteum (nufăr galben). A. Prin formarea stratului de turbă plantele nu mai ajung la sol şi trăiesc numai pe seama particulelor minerale.turfosa) şi uneori Picea abies. Vegetaţia acvatică populează bazinele de apă. menţionăm: Lemna minor. Ligularia sibirica. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie ). dar luxuriantă. Festuca pseudovina. Iris pseudacorus (stânjenel de baltă). Sparganium erectum (buzduganul de apa).limosa (rogoz).a. stătătoare. Vegetaţia palustră a mlaştinilor şi zonelor cu exces de umiditate în principal este reprezentată de fitocenozeie asociaţiilor Scirpo-Phragmitetum. Alisma plantago-aquatica. C. Symphytum officinale. cum ar fi: Betula pubescens(mesteacănul pufos). B. Andromeda polifolia. Populus nigra (plop negru). Scirpus sylvaticus. În cuprinsul mlaştinilor se întâlnesc şi unele plante rare. S. Carici stellulatae-Sphagnetum recurvi-palustris. La fel deosebiri evidente se întâlnesc în cazul florei şi vegetaţiei din mlaştinile eutrofe şi cea din turbării. Nupharetum albae-lutae (comunitate de nufăr alb şi galben).a. Asociaţiile dominante.a. Pe lângă perniţele de Sphagnum cresc şi unele plante cu flori. Wolffia arrhiza (lintiţă măruntă). riparia. Scheuchezeria palustris. Dintre speciile plutitoare. S. Sium latifolium (copiţel). Marea majoritate a plantelor acvatice se fixează prin rizomi şi rădăcini în mâlul apei. Rhynchospora alba. Heleochloa schoenoides şi Vegetaţia palustră şi acvatică Acoperă terenurile cu umiditate în exces din vecinătatea apelor curgătoare. Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă).Sphagneturn nemorei. Carici flavae-Eriophoretum ş. Trapa natans (ciulin de baltă) etc. . iar numai puţine specii sunt plutitoare.

Atriplicetum tataricae (comunitate de căpriţă). Crataegus monogyna ş. 5. Descurainetum sophiae (comunitate de voinicică). ca: Quercus robur.Care este tipul de fruct la familia Fagaceae şi de ce este protipul la fag şi stejar. Asociaţia Populetum albae se întâlneşte pe suprafeţe reduse. Urticetum dioicae (comunitate de urzică ). S.a. Alnus glutinosa.Câte tipuri de fructe întâlniţi la familia Rosaceae? 8.cinerea.a. În luncile joase frecventă este asociaţia Alnetum glutinosae (comunitate de anin negru). S. Dintre liane cităm: Vitis sylvestris. Fraxinus excelsior. 7. Ligustrum vulgare. Speciile lemnoase cele mai răspândite sunt: Populus alba.Ulmus minor. Rumicetum alpini (comunitate de ştevie de munte). Pe terenurile bogate în substanţe organice din jurul aşezărilor omeneşti. Hordeetum murini (comunitate de orz şoricesc) ş. Vegetaţia ruderală gi segetală Buruienişurile sunt larg răspândite pe terenurile influenţate de activitatea umană. adesea inundate.Cum se înmulţesc bacteriile şi algele albastre? 2. Echinochloo-Galinsogetum parviflorae (comunitate de busuioc sălbatic cu cos trei). triandra.Care este fructul characteristic pentru familia Fabaceae? 9. prin locurile de staţionare a animalelor. pe marginea drumurilor.Din ce este alcătuită frunza la Apiaceae? 261 . De-a lungul pâraielor montane.nigra. Clematis vitalba. Carduuetum acanthoides (comunitate de spini). În luncile râurilor mai mari apar şi esenţe tari. Salici-Populetum. F. situate în lungul apelor. formând fitocenoze antropofile. Largă răspândire o are asociaţia Salicetum albae-fragilis şi Salicetum triandrae.m. Salix alba. Test de autoevaluare Ce categorii de plante indicatoare cunoaşteţi? Care sunt metodele cercetare a fitocenozelor forestiere.se întâlneşte asociaţia Alnetum incanae (comunitate de anin alb). iar pe văile umede din etajul subalpin Alnetum viridis (tufărişuri de anin verde). Sambcetum ebuli (comunitate de boz).Ce pigmenţi întâlnim la alge şi unde sunt localizaţi în cazul algelor verzi? 3. În alcătuirea acestui tip azonal de vegetaţie intră specii higrofile şi mezo-higrofile. răspândire mai mare având as. Dintre comunităţile segetale larg răspândite pe terenurile cultivate sunt fitocenozele asociaţiilor: Amarantho-Chenopodietum albi (comunitate de lobodă şi ştir).Descrieţi florile unisezuat monoice de la pin. P. Onopordetum acanthoides (comunitate de saci măgăresc). Agropyretum repentis (comunitate de pir târâtor) etc. cât şi arbuştii: Cornus sanguinea. 6. iar în Delta Dunării şi Periploca graeca.Prezentaţi caracterele generale ale clasei Magnoliatae. fragilis. A. Echinochloa-Setarietum (comunitate de costrei şi mohor). sub formă de benzi. pur sau în amestec cu sălcii şi răchite.Din ce organe este alcătuit corpul muşchilor ? 4. incana etc. Vegetaţia zăvoaielor este alcătuită din Populus alba. Euonymus europaeus. Care sunt etajele de vegetaţie din România? Ce zone de vegetaţie se întâlnesc în România? Test de autoevaluare 1. Arctio-Ballotetum nigrae (comunitate de brustur cu cătuşnică).Deosebiţi speciile de arţari după frunză ş ice este fructu? 10.Vegetaţia de luncă Acest tip de vegetaţie este caracteristic pentru terenurile cu umiditate ridicată. abundă asociaţii cum ar fi: Polygonetum avicularis (comunitate de troscot).pallisae (frasin pufos) etc. S. pe terenurile bătătorite.

10.. .Morariu I. 1975. dif. . şi ped. 1965.Ivan D. 1973. 1976.Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România.Enumeraţi speciile genului Symphytum. Turcu Gh. Şi ped. 1978.Pe ce tip este floarea la Brassicaceae şi precizaţi deosebirea între cilicvă şi siliculă.Flora indicatoare din pădurile noastre. şi ped. Bucureşti. Munchen. Ed. Bucureşti. . Bucureşti. 18. Toma N. Ed.Metode practice pentru studiul ecologic şi geografic al vegetaţiei.Borza Al. did.Acatrinei Gh..Prezentaţi silvostepa. Academiei. 1933. 12. Ed. 14. Ed. . .I-VII. did. 1966.. Ceres. . Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 19. .. Ed. Ed.Câte tipuri de flori întâlnim la Asteraceae? 18. 6.Borza Al.. 1981.Matienko B. 1960.. Bucureşti. 1973.Hodişan I. 1971. did. Iaşi.Citologie vegetală... . Boşcaiu N. Todor I. 1979.Trăite de Botanique.Morariu I.1960.. Ed. Academiei.Ce simetrie au florile plantelor din familia Lamiaceae. Ceres. Ed.Enumeraţi caracterele clasei Liliatae.Ciobanu I.. 1979. 7. partea a II-a. 20. 9.II. did.Ce fel de flori au speciile din familia Salicaceae şi care este tipul de înflorescenţă characteristic. – Botanică sistematică. Ed.Introducere în studiul covorului vegetal. Carta Moldavska . 17.. Cluj. .Parascan D. 5.Curs de geobotanică. .Anghel Gh. .Morfologia plantelor. – Botanică sistematică. 3. Ed. Ed. Bucureşti.. 22. 2. 13. Ed. .Andrei M. şi ped.Beldie Al. 1967. 11. . 13.Daţi exemple de plante din familia Lliaceae şi Amarylidaceae.Ce fel de Frunze au speciile genului Fraxinus. Ed. Bucureşti.Dicţionar etnobotanic. . 1975.. BIBLIOGRAFIE 1. 1968. 8. Răvăruţ M.. şi ped. 21. 20. 19. Agro-Silvică.Beldie Al. Ceres. 21.Tipogr. 14.Bucureşti.Ce tipuri de fructe întâlnim la familia Solanaceae. naţ.Flora indicatoare din pădurile noastre. 1971.Biologia celulei vegetale. Ed.Borza Al.Hegi H. Bucureşti. 1928-1934.Emberger L. Academiei.Grinţescu I. Brezeanu A.Anghe1 I. . 17.Morfologia şi fiziologiaplantelor lemnoase. 12. 16. Chişinău .Anghe1 I.Ivan D. 1965. 1908-1931. 15. Cluj.11. Bucureşti. Danciu M.Anatomia plantelor. .Ultrastructura celulei vegetale.-Botanica generală şi sistematică. 1947-1949. . Ed. Mihai Gh.Curs de botanică generală. şi ped. Bucureşti. 262 . 15.Burduja C.Geobotanica.. did.Illustrierte Flora von Mittel-Europa. Tome I. Agro-Silvică. Bucureşti.. . Chiriţă C.Uitrastructura plantelor.Care sunt zonele de vegetaţie din România? 22.. Pop I. Bucureşti..Conspectus Florae Romaniae Regionumque Afinium.Descrieţi o floare de la graminee... Doiniţa N. Doniţa N.Ed. 4. 16.Chadefaud M. şt. şi enciclopedică.

Desenele au fost executate de: Preparator Lucău-Dănilă Anca Ing.Toma N. Bucureşti. Bucureşti. şi ped. (1983).. Răvăruţ M.. Ed.. 29.Ionescu Al. Bucureşti..Danciu M. did. 36.. (1976-1981).. did. did. (1983)..Toma C. 32. si com. şi ped. Chirilă C. Cristurean I... 1964-1980. 26.Curs de botanică generală. 1980. Mo1dovan I. Academiei.Anghel I. Ionescu Al. colab.. did.Histologia. 38. 39..Vignioli L..63. Hodişan I.Botanica şi Fiziologia Plantelor... 1991. şi ped. Buia A l.. 1980.colab. 1973.I-XIII-Ed. 1980.Parascan D.. Bucureşti. Braşov. Morariu I.23.Paşcovschi S. Turenschi E. Pop I. Celelalte figuri provin din următoarele surse: Parascan D. 25. Ed.Sanda V.(1908-1931).. Popescu A.. 28. (1971)..69. Academiei. I . 27.. Danciu M. 37.. Bucureşti. (1973). Iaşi. Iaşi. . Bucuresti. 1952-1976.Peterfi Şt. 1978.. Toma N. Provenienţa figurilor Fig.R. Bucureşti.Evoluţia plantelor oglindită în operele recente de botanică fîlogenetică. Ifteni L. Pazmany D. 1967. Do1tu M. Ed. Mor1ova I. did. 1971..Lehrbuch der Botanik. Şerbănescu-Jitariu Gabriela. 34.Todor 1.Turenschi E..114.Botanică. ...137.. şi ped...Pop I. Vignioli L. Ed. 33. Toma C. Edizioni Calderini.. Sibiu. Turenschi E.Strasburger E..X X X Flora Europaea. colab.Răvăruţ M. Ciocîr1an V. Toma C. University Press. Stud. 24.Păun M. Ed. şi ped. Ed.(1966). . 1964. (1980).Răvăruţ M.. Peterfi Şt. -Citologie vegetala.Tratat de algologie.S. 1983. Muz. Jena.-Dendrologia. Bucureşti. Cambridge.Botanică sistematică.... Bologna. Răvăruţ M.Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. 1976-1931.139 şi 140 sunt preluate după Parascan D. Ed. 1967.85.. . did.colab..colab. şi ped..Ştefureac Tr.. Ed.Cenotaxonomia şi corologia grupărilor vegetale din România. .. Nyarady A.. Doniţă N.115.. Noll F. 1975-1977.. 1979.. Anghel I.Stănescu V. Bucureşti. 31.Negru Laurenţiu Cursul s-a analizat şi aprobat în şedinţa colectivului Catedrei de Silvicultură 263 .. Morariu I.Botanică. (1983). VEB G. (1975-1977). 35..Danciu M.... Academiei. Brukenthal.. 1985.Anatomia plantelor. Anghe1 Gh.I-XII (19521976).Fischer Verlag.Şerbănescu-Jitariu G. Mihai Gh. II – Structura organelor vegetative şi de reproducere.vol. Bucureşti. (1985) .X X X Flora Republicii Socialiste România. Grigore S.I-V. Toma C.116.Coştiug Mihaela Ing.117. Mititelu D. (1964) Hegi. 30... (1967). Lungu L. Flora R.. vol.. vol. -Sistematica delle piante inferiori. I-IV.Morfologia şi anatomia plantelor. H.86. Popescu Gh.

... Gneralităţi......... 17 1... Incluziunile ergastice solide..... Ţesuturi de protecţie.. Meristeme primare....................... Condriomul celular...3..1..4. 31 2..4.......................4 1..1.....4.......... Re ticului endoplasmatic..........1........... 1..... Cambiul... 27 Capitolul II Histologia ...... 1............ şi dimensiunile celulelor..4......... Ţesuturi trofice sau fundamentale........ 2.................. 18 1....... Plastidomul celular... Ţesuturi meristematice.......4... Generalităţi.1...........4..........4..... Ribozomii.....1.......3.................... 11 1...2.......4...........1.....4........4..3....5.................... Vacuomul celular........... Ţesuturi de protecţie secundare.............. Dictiozomii.. 36 2....... Ţesuturi definitive...................1.......1.. 2.................2....................................... 43 264 ..............2...........................2. Nucleul.................... 30 2... 33 2...3...... 35 2.. Forma..........4........................................................................ 1.. 19 1......CUPRINS Introducere............. Peretele celular....... 31 2..3................ 1.................2...2.....4........ 40 2............... 5 1.4....... 35 2.......... 5 1............2...........4.... 1...... 2.4........1...............3....1. Clasificarea ţesuturilor............ Constituienţi paraplasmatici.............3...13 ...1 Partea I MORFOLOGIA PLANTELOR Capitolul I Cito1ogia.........7....................................... 36 2. 1..... 34 2......1......... Consideraţii general morfologice şi structurale........ Diviziunea celulei... Citoplasmă................. Constituienţi protoplasmatici..... Ţesuturi de protecţie primare........... Meristeme primordiale.... 30 2.....2...................4......... 15 1. 1....4........ Ţesuturi meristemoide..........2..4.......6....1...4....3........3......3..1..........5...2...1..........1..3..1....................4. 20 1................. Felogenul....... 1. Constituienţii celulei vegetale....3.................2....1. Meristeme secundare.......

........... Fibre sclerenchimatice......... 3..... Ţesuturi mecanice..... Ţesuturi conducătoare...................... T u 1 p i n a ..1.. Colenchimul..4. Tipuri de ramuri....1.. 63 3............4.....2.......................1...... 123 3..........4...... F r u n z a ......... Anatomia tulpinii.........2................2...2.....5.4. 118 3......3......... 45 2........... Generalităţi........2........... Filotaxia-Divergenţa foliară...1....3........ 43 2...........2. Io6 3.3... I08 3...4. 43 2...3.....1.2..3..................2...2........................3........1.4.... Tipuri morfologice de rădăcini......4.. 80 3..... Ţesuturi acvifere..4.... Sclerenchimul.. 91 3. 86 3..... lo7 3....... Morfogeneza frunzei.3..4......... Mugurii...... 51 2........................2.......... 98 3........ 125 3.....3.4.. 110 3................5. 127 Capitolul IV înmulţirea plante" lor....2.... Anatomia rădăcinii.. Morfologia frunzei.................................... 120 3.. 47 2...4.... 3.......4..4...... Structura primară a rădăcinii....................."......3..............5............4..... Ţesuturi cie absorbţie........2. 3.. 46 2..4... 80 3.....1...3......mozaic foliar şi heterofilie... Structura primară a tulpinii...2..... lo9 3...2..... 121 3...........5..3.2......3.............. 85 3...... 85 3............ 73 3....... 117 3................3....2.2.....4...1........ Tipuri morfologice de tulpini. Structura frunzei la gimnosperme............ Ţesuturi asimilatoare............2.2.........3.3... 123 3...1....... Prefoliaţie şi foliaţie......... Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional.1... Tulpini aeriene metamorfozate. Ţesuturi de depozitare...4...... 119 3............................. 49 2..3. Ţesuturi secretoare.... Anizofilie....... Fascicule conducătoare....4... Habituşul arborilor............ 54 2.....4.........3..... 65 3...4...1......3...4.1... 67 3.........4........2.2.......2..............................3.........2..4.3..........4. Ţesutul conducător liberian....2...2........3... 43 2............2...... 44 2.4............. 66 3..3........4... 81 3............... Originea filogenetică a frunzei........1... Ţesuturi aerifere......4........4..4....4...... 67 3..3. 64 3. Frunze metamorfozate.................2.4................ Structura frunzei la ang io sperme. 50 2.........4...2....5. Ramificarea rădăcinii..... Sclerenchimul scleros sau sclereide...2.2. 63 3...........1................. Ramificarea tulpinii... Durata vieţii frunzelor şi căderea lor.. Anatomia frunzei... 56 2...1.........4.......... 72 3.. Structura secundară a rădăcinii.......3........3........ R ă d ă <s i n a........4........4....2.............2. Structura peţiolului.... Vasele lemnoase.....2.......3.4....5.4........... 58 Capitolul III 0 r g a n o g r a f i a........3..2....1..2.....2...2.....1...... 45 2...4. 46 2........ 3.2....................................1..4......... 129 265 .2.3... Consideraţii generale.... 30 3........2......1..... Structura secundară a tulpinii...4....... Morfologia tulpinii. Originea radicelelor şi a rădăcinilor adventive....4.... Morfologia rădăcinii......5.....

6....... Alcătuirea florii.2................4................... 186 7............ Concepţii asupra originii florii.. 228 10.... 194 8e2.....încrengătura Chlorophyta.....2.....1..............4.......... înmulţirea vegetativă (asexuată)... încrengătura Rhodophyta.................. 197 1... Alternanţa de faze (generaţii)............ 169 6...................7..........7....................2............. încrengătura Bacteriophyta (Bacterii)...1. Clasa Basidiomyeetae......... Morfologia şi anatomia florii.............. încrengătura Lichenophyta. 194 8..... 154 4..3................................. 165 5....... încrengătura Bryophyta...2........ Reproducerea la Gymnospermae.. 221 9..... 2ol 4....3...............................4........2............................ 131 4........... Clasificarea plantelor.. încrengătura Chrysophyta (Flagelate aurii). Inflorescenţe.. înflorirea şi polenizarea...............2....... 136 4......... încrengătura Pteridophyta......... 217 8.........3........2............ Categorii sistematice şi nomenclatură.......2........... 188 Capitolul VIII Subregnul MYCOBIONTA.............. 221 Clasa Hepaticatae......................................................... 165 5..2............................2......4..... 169 6.................. Scurt istoric al dezvoltării cercetărilor de botanică în România....1........ 130 4... 174 Capitolul VII Subregnul PHYC0B10NTA (Algophyta)....... 167 Capitolul VI Subregnul PROCARYOBIONTA..1.... 166 5.....1.. 'Fecundatia...2...............2..2.....2.. Clasa Phyeomicetae... 170 6.. încrengătura Dinophyta. 175 7....... 157 Partea II SISTEMATICA PLANTELOR Capitolul V Noţiuni introductive... 183 7....5.. 179 7..........1. 2o8 5.....2....... 224 Clasa Bryatae.....4......3... 199 2...Io ......1...... 228 266 ........1....................2. 180 7.. Reprezentarea grafică a florii. Reproducerea sexuată.. 178 7... Sămînţa....... 139 4.... 199 3............................................ 163 5*2............3..... încrengătura Mycophyta... 182 7...... Caractere generale. 225 Capitolul X Subregnul CORMOBIONTA....................... 152 4.... 175 7........... Clasa Archlmycetae..9..........4. încrengătura Bacillariophyta (Diatomeae)..4....1... Tipuri de fecundat ie.. înmulţirea vegetativă la plantele superioare......... încrengătura Xaathophyta ...3.. 129 4.............. 177 7...............................................2..»............4.......4. 218 Capitolul IX Subregnul BRYOBIONTA......... încrengătura Myxophyta..4......... 142 4... încrengătura Virophyta (Virusuri). 143 4.. 138 4............................. Generalităţi...4.. 137 7.. 133 4...... 153 4.4..... Clasa Deuteromycetae. încrengătura Euglenophyta.1..... 132 4........6.......8.... Reproducerea la Angiospermae...... încrengătura Cryptophyta.. Fructul...... 137 4..... Clasa Ascomycetae.9. încrengătura Phaeophyta (Alge brune)....4........................................4.............2..1..............3. 131 4........................ înmulţirea vegetativă la plantele inferioare............ albastre). 129 4..................2.........1.......... încrengătura Cyanophyta (Alge...5..........

............1................... 243 Clasa Ginkgoatae....1......... încadrarea unităţilor în sistem......2...........................................4.-3.. 39o 12.............3............3...... 361 10. 4o9 13.........3.............. 242 Clasa Bennettitae.................. Valoarea indicatoare a plantelor din covorul ierbaceu................. Subclasa Magnoliidae................................4.2.. 379 11....... 250 10................. Subclasa Dilleniidae...........1......4............2............ 241 Clasa Cycadatae...... 4o7 13...... Nomenclatura unităţilor de clasificare....2..3....4......... 271 10..4...... 236 10.......... 4o7 13.....1. 12................. 243 Clasa Pinatae...........3..............1......... 230 Clasa Lycopodiatae.......3................... 359 10... învelişul vegetal în principalele unităţi geografice zonale....3. Obiectul şi definiţia fitocenologiei............... 358 10...... 4o2 12...2..... 248 Clasa Gnetatae......3.....1....3.........................3..........2........... Procedeul grupelor cenologice. 12......1..... Clasa Liliatae (Monocotyledonatae )........1... Etaje şi subetaje de vegetaţie.... 4o5 13......... încrengătura Magnoliophyta..... Asociaţia şi unităţile cenotaxonomice. Caracterizarea corologic-ecologie—cenotică a asociaţiilor..... Separarea asociaţiilor..3..2............ 379 11.....4................................5..........4........ 244 Clasa Taxatae.. 248 10................... Subclasa Caryophyllidae.......... 4o3 12..................Clasa Psilophytatae..1. 263 10...2........ 231 Clasa Equisetatae......... Subclasa Rosidae.....6. 391 12...... Procedeul analizei diferenţiale.... Subclasa Liliidae..... 325 lo.................. 41o 267 ..... Subclasa Arecidae..3.................. Zonele şi subzonele de vegetaţie din România....2.2.. 320 10..................... Clasa Magnolia tae (Dicotyledonatae).... 383 11.. 4o5 13. Procedeul de prelucrare tabelară a releveurilor bazat pe grupele de specii diferenţiale...2................ 393 12.... 399 12.... Zona s-tepei ..1...... 252 10....3....... încrengătura Pinophyta.......... 251 10.2.... 3o6 10............2..............1.............. Subclasa Asteridae..... Zona silvostepei..1.. Metode de cercetare a fitocenozelor şi procedee de separare §i descriere a asociaţiilor......1........ 234 Clasa Filicatae.......................1...... 376 Capitolul XI Plante indicatoare şi categorii de plante indicatoare.................3....4.3............... 4o9 13....1........................... 4o3 Capitolul XIII Vegetaţia României..4. Categorii de plante indicatoare.3...2... Principalele tipuri de pătură vie pentru unităţile mai importante de vegetaţie forestieră din România......... 385 Partea III FITOCENOLOGIE §1 VEGETAŢIA ROMÂNIEI Capitolul XII Noţiuni sumare de fitocenologie.......... Subclasa Hamamelidae......... 399 12.................. Subclasa Alismidae'......3..... 391 12............. Elemente floristice.2.4........

...4... Etajul subalpin...... 412 13. Zona nemorată.......................4.... Vegetaţia Deltei Dunării.......... 421 13....12. Vegetaţia palustră şi acvatică... Etajul boreal.........6.....13...4.............5..............4..............4.......... 418 13.................. 422 13.. Vegetaţia ruderală şi segetală........ Etajul alpin......9.... 420 13...............4...........................13........4....H....... 426 BIBLIOGRAFIE.......8........ 419 1%4. 414 13...........4.. Vegetaţia de luncă... Etajul memorai..... Vegetaţia de nisipuri.4.. 423 13.....4.. 423 I3.... 425 13.........3.4.........7.1c Vegetaţia de săraturi..... 426 268 ......................................

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->