Moara cu noroc

De Ioan Slavici

Geneza - nuvela a aparut in volumul de debut editorial intitulat Novele din popor publicat in anul 1881. Tematica acestor nuvele este variata: 1) Evocarea mentalitatii satului transilvanean (Padureanca si Gura satului) 2) Rolul intelectualului in luminarea oamenilor (Budulea Taichii si Popa Tanda) 3) Dezvaluirea procesului de dezumanizare a oamenilor in goana dupa avere (Moara cu noroc si Comoara) Criticul literar, George Calinescu, numeste nuvela Moara cu noroc: O opera epica de mare intindere , o nuvela solida cu subiect de roman, o capodopera a nuvelisticii romanesti , un moment de referinta in evolutia prozei noastre. Prin ea autorul, asemenea lui I.L Caragiale, este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela Moara cu noroc reprezinta in literatura romana curentul realist prin vocatia autorului de a descrie medii sociale si de a crea fise de observatie psihologica. Fiind un bun moralist si fin psiholog, Slavici este precursorul lui Liviu Rebreanu Tema - o reprezinta consecintele nefaste pe care le are goana de avere asupra individului (avaritia). Ideea - setea de inavutire conduce individul de la dezintegrare morala pana la moarte. Motivul este cel al banului. Compozitie Tipul compozitional este circular. Nuvela incepe si se termina cu vorbele batranei soacre. Mijloacele compozitionale sunt: gradatia ascedenta, in prezentarea evolutiei conflictului si antiteza in prezentarea personajelor. Tehnica compozitionala este cea a contrapunctului. Moduri de expunere - intalnim toate modurile de expunere intre care autorul pastreaza un echilibru compozitional. Formula narativa este cea a demiurgului omniscient si omniprezent, naratiunea desfasurandu-se la pers a III sg, autorul fiind sobru si obiectiv. Nuvela este structurata pe 17 capitole actiunea desfasurandu-se in ordine cronologica dezvoltand un conflict psihologic puternic, in finalul
1

nuvelei personajele fiind coplesite de un destin tragic. Unitatea compozitionala a nuvelei este data de vorbele batranei soacre (mama Anei) cu care se deschide si se inchide nuvela: Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit ; Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat. Apoi ea lua copii si pleca mai departe. Nuvela este foarte bine structurata pe momentele subiectului: 1) Expozitiunea - actiunea este plasata intr-un spatiu geografic precis, situat in zona Ardealului, la Moara cu noroc, situata la intersectia unor drumuri. Personajul principal Ghita, cizmar modest, se hotaraste sa ia in arenda hanul de la Moara cu noroc impreuna cu familia sa, sotia sa Ana, cei 2 copii ai lor si soacra lui. 2) Intriga - o constituie momentul aparitiei la Moara cu noroc a lui Lica Samadaul- personaj malefic, un adevarat geniu al raului. 3) Desfasurarea actiunii -Ghita intra in mecanismul murdar al afacerilor lui Lica, devenindu-i complice si partas la faptele nelegiuite savarsite de acesta. Stapanit de setea de bani, Ghita se indeparteaza de Ana , care dandu-si seama ca soarta lui Ghita este acum legata de Lica: simti tragere de inima pentru acesta (Lica). Ghita depune marturie falsa la proces in legatura cu omorul si jaful din padure salvandu-l pe Lica, dar condamnandu-i pe viata pe Saila Boarul si Buza-Rupta. In cele din urma Ghita hotaraste sa-l caute pe jandarmul Pintea si sa-i ofere acestuia probe referitoare la vinovatia lui Lica; in acest scop intinzandu-i acestuia din urma o cursa in care o foloseste ca momeala pe sotia sa, Ana. 4) Punctul culminant - intorcandu-se la Moara cu noroc si fiind turbat de gelozie si de manie ca a vazut-o pe sotia sa, Ana impreuna cu Lica prinsi in jocul dragostei, Ghita isi ucide sotia. 5) Deznodamantul - din porunca lui Lica, Ghita este impuscat pe la spate de Raut, care apoi da foc Morii cu noroc. Urmarit fiind de Pintea, Lica nevrand sa fie prins, se hotaraste sa se sinucida izbindu-se cu capul de un stejar. Personajele Sunt complexe si verosimile, evoluand la inceput in contrast puternic insa devenind apoi complementare. Fiind un scriitor realist desavarsit, Slavici este obiectiv si nepartinitor in prezentarea personajelor sale, lasandu-i pe fiecare in parte sa evolueze pe scena vietii conform cu destinul tragic al fiecaruia. Portretul fizic al personajelor sale este doar schitat, din el reiesind caracterul fiecarui personaj in parte, Slavici punand accent pe fisa

caracterologica si morala a personajelor sale. Scriitorul face investigatii psihologice din care reies foarte bine portretele prezentate. Ghita - este personajul principal ce evolueaza sub amprenta destinului sau tragic. Acesta este dat de faptul ca eroul este incapabil sa reziste tentatiei de imbogatire. Prabusirea lui morala incepe din momentul in care il intalneste pe Lica Samadaul. Si devine complicele acestuia in fapte nelegiuite. Pe Ghita nu-l pot salva nici remuscarile trecatoare, nici unele licariri ale omenirii: Sarmanilor mei copii, voi nu mai aveti, cum avusesera parintii vostri, un tata - om cinstit. Gesturile, atitudinea si autoanaliza facuta de autor referitoare la Ghita in relatia cu familia sa, releva permanenta confruntare ce se da in sufletul eroului intre sufletul sau cinstit si dorinta de innavutire. Iarta-ma, Ano! Ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, ca eu n-am sa ma iert, cat voi trai pe fata pamantului. Fiind fricos si las, Ghita se implica din ce in ce mai mult in afacerile necurate ale lui Lica, el jura fals la proces in favoarea acestuia din urma afirmand ca nu l-a vazut iesind in noaptea crimei din carciuma. Drama lui se manifesta in toata amploarea evoluand de la complicitate la fapte nelegiuite pana la crima, iar dezumanizarea lui este definitiva in momentul in care comite crima el insusi. In finalul nuvelei, Ghita cade rapus de propriul sau destin, patima pentru bani fiind nestavilita. Lica - personajul malefic al nuvelei, un adevarat geniu al raului, este un chip demonic, unic in literatura romana ce duce la pierzanie toate personajele cu care intra in contact. Ghita il caracterizeaza astfel: Tu nu esti om, Lica, ci diavol. Gesturile si atitudinea lui Lica inca de la prima lui aparitie : Eu intreb de carciumarul, cu el vreau sa vorbesc apucandu-si iar mustata intre buze, tradeaza o personalitate malefica pe care Ana o intuieste de la bun inceput si ii spune lui Ghita: Lica e un om rau si om primejdios; asta se vede din ochii lui, ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are cand isi roade mustata cu dintii. E om patimas, Ghita, si nu e bine sa te dai prea departe cu el. Faptele sale infioratoare cutremura omul : minciuna, furt, inselaciune, crima, insa acesta nu pare sa aiba nici un fel de remuscari : Stiu numai ca ma aflam la stramtoare cand am ucis pe cel dintai om apoi am ucis pe al doilea ca sa ma mangai de mustrarile ce-mi faceau de cel dintai. Intrarea lui in viata celorlalte personaje are efecte catastrofale asupra destinului acestora. Ana - intruchipeaza duiosia, tandretea si bunatatea in familia sa. Intuieste de la bun inceput caracterul malefic al lui Lica si-si avertizeaza sotul in legatura cu acesta, insa apoi, fiind impinsa de Ghita in bratele lui Lica este impresionata de sangele rece si de stapanirea de caracter a
3

acestuia. Ana este victima incapacitatii sale de a-si pastra simtul echilibrului si al masurii. Slavici este un moralizator ce-si sanctioneaza personajele in momentul in care acestea gresesc din punct de vedere moral si uman. Ghita este vinovat de dorinta nestanjenita de avere si de faptul ca-si impinge sotia in bratele lui Lica, o data din dorinta de a profita de pe urmele lui, alta data din dorinta de a-l prinde pe Lica, o foloseste pe Ana ca momeala ; iar Ana este vinovata de a-si fi uitat datoria de mama.

Proza lui I. L. Caragiale

Opera lui Caragiale, nu foarte voluminoasa, dar variata sub aspect tipologic, a surprins contemporanii prin trecerea cu succes de la o specie la alta, de la realismul clasic la naturalism. Daca dramaturgia si schitele stau sub semnul realismului, o parte a nuvelisticii sale ( O faclie de Paste ; Pacat ; In vreme de razboi ) sondeaza zonele obscure ale constiintei umane, dezvaluind un scriitor naturalist prin excelenta, asa cum il considera si G.Calinescu scriitorul cel mai zolist . Scriitorul foloseste in proza aceeasi tipologie pe care o foloseste si in dramaturgie incercand astfel ca creeze tipuri de personaje ex: al avarului, al demagogului, al fanfaronului etc. Personajul sau este atat clasic, cat si realist. Este clasic pentru ca este atat de tipizat incat aproape ca intra in categoria simbolului. Este realist pentru ca nu devine un simbol, ci isi pastreaza trasaturile caracterologice fiind prezentat in permanenta miscare. Proza lui I.L. Caragiale suporta influente din partea curentelor clasicism si realism cat si din partea curentelor naturalism si romantism. Proza lui I.L. Caragiale se incadreaza in naturalism pentru ca scriitorul este interesat sa surprinda datele psihopatologice ale personajelor sale. El este interesat sa surprinda instinctualitatea, ereditatea si patologia pers sale. Este romantica pentru ca scriitrul creaza o paralela intre natura si psihologia individului. Intotdeauna natura este cea care declanseaza starile obsesive sau angoasante (teama) ale personajelor.

In vreme de razboi
de I.L Caragiale

Geneza Nuvela apare in revista Gazeta sateanului intre 1898-1899, nefiind tiparita in volum in timpul vietii scriitorului. In acelasi an ii apar lui Caragiale si nuvelele La hanul lui Manjoala, Doua loturi, Inspectiune. Sursele de inspiratie sunt realitatile social-politice specifice celei de-a doua jumatati a sec al XIX-lea.

Gen si specie - apartine genului epic si este o nuvela psihologica, avand si elemente ale fantasticului. Tema - este avaritia (tratata de mai multi scriitori ai epocii si nu numai): I. Slavici, Barbu Stefanescu Delavrancea, Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Ideea - setea de innavutire conduce omul la degradare morala, aducandu-l pana in pragul mortii, avand consecinte nefaste asupra individului. Titlul - reflecta faptul ca intamplarile au loc in vremea unui razboi (probabil cel de Independenta din 1877) fiind, in paralel, si o trimitere simbolica la conflictul interior pe care il traieste personajul principal, hangiul Stavrache. Compozitia - Tipul compozitional este scalar, fiecare din cele 3 parti ale nuvelei fiind foarte bine construita pe momentele subiectului avand o expozitiune, un punct culminant si un deznodamant, devenind astfel o naratiune in sine. In prima parte facem cunostinta cu cei doi frati si aflam povestea uimitoare a parintelui Iancu ; in a doua parte se pune accent pe labilitatea psihicului uman, Stavrache fiind urmarit de obsesia intoarcerii fratelui sau, iar ultima parte prezinta confruntarea in plan real dintre cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache. - Mijloacele compozitionale: gradatia ascendenta (in prezentarea conflictului din sufletul lui Stavrache intre sentimente fraterne si dorinta de innavutire) ; paralela (intre cadrul natural si starea sufleteasca a hangiului). Intotdeauna natura este cea care declanseaza conflictul interior, cat si halucinatiile hangiului: Afara ploua maruntel, ploaie de toamna si boabele de apa, prelingandu-se pe stresini si picand in clipe turnate pe fundul unui butoi dogit faceau un fel de cantare cu nenumarate si cautate intelesuri. - Modurile de expunere: Scriitorul pastreaza echilibrul compozitional intre modurile de expunere. Monologul interior sau dialogul cu o fantasma releveaza scindarea interioara a personajului intre sentimente fraterne si dorinta de innavutire.

- Tehnica compozitionala este cea a contrapunctului, actiunea desfasurandu-se pe planuri paralele ce se intrepatrund. - Formula narativa este cea a demiurgului omniscient si omniprezent, naratiunea desfasurandu-se la persoana a III-a sg. Subiectul - actiunea se desfasoara in localitatea Podeni si in imprejurimile ei, in cea de-a 2-a perioada a sec al XIX-lea, in vreme de razboi. Conflictul este interior, psihologic, dandu-se in constiinta si in sufletul hangiului Stavrache, fiind cauzat de patima averii. Personajele -Slavici si Caragiale sunt fondatorii nuvelei realist-psihologice in literatura romana. La I.L Caragiale predomina analiza psihologica prin aglomerarea propozitiilor scurte ce face ca actiunea sa para principala. In nuvelele lui I.L.Caragiale exista 3 planuri : al autorului - acesta povestind actiunea, descriind evenimentele; al dialogului in care personajele sunt lasate sa evolueze pe o scena ca-n dramaturgie; si planul naturii in care se face paralela dintre starea naturii (de obicei actiunile se petrec noaptea pe ploaie, furtuna si ger) si starea sufleteasca a hangiului. Nuvela psihologica analizeaza in special relatia dintre individ si conditia sa sociala, insistand pe evenimentele care influenteaza dramatic viata personajelor. Temele preferate sunt obsesia, frica, nebunia. Interesul pentru patologic se intersecteaza cu observatia sociala, cu prezentarea factorilor care contribuie la formarea si, ulterior, la modificarea personalitatii eroului (ereditatea mimarea smereniei si disimularea adevaratelor sentimente sunt impartasite de ambii frati si mediul), ceea ce confera caracter naturalist nuvelei. Hangiul Stavrache prezentat pentru inceput ca un om de treaba, cinstit, cu han in drum, dovedeste acelasi caracter inselator ca si fratele sau. Duplicitatea personalitatii sale (amuzanta si tragica in acelasi timp) este sarcastic surprinsa de catre narator : D. Stavrache a plans mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un barbat trebuie sa-si faca inima, nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere. A strans bine scrisoarea, () s-a plecat repede la targ sa intrebe pe avocat cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt mostenitor. Personajul principal al nuvelei, devine obsedat de setea de avere, dupa ce fratele sau, Iancu Georgescu, preotul din Podeni, ii marturiseste intr-o seara ca este seful bandei de hoti ce jefuiau imprejurimile localitatii. Preotul, la sfatul hangiului Stavrache, se inroleaza voluntar in armata, iar hangiul intra in posesia averii acestuia.
7

Constientizand ca singura persoana ce-i poate lua banii este fratele sau, popa Iancu din Podeni, hangiul incepe sa sufere de teama ca popa Iancu se poate intoarce ca sa-i ia averea. Intamplarile se precipita, iar hangiul Stavrache incepe sa aiba cosmaruri si sa fie bantuit de o fantasma. Cosmarurile se transforma treptat in halucinatii si Iancu apare in fata lui Stavrache in persoana unui ocnas care incearca sa-l sugrume. (Apare astfel laitmotivul nuvelei, Gandeai c-am murit, neica ?!, pe care popa Iancu din Podeni il rosteste de doua ori). Ambiguitatea intamplarii este data de trecerea imperceptibila de la realitate la vis si chiar delir. In cumplita inclestare iese la iveala ura lui Stavrache si denaturarea starii sale psihice. A doua aparitie a lui Iancu, tot intr-o halucinatie, se petrece pe vreme de toamna, cand afara ploua marunt si gandurile omului incepusera sa sfaraie iute in cercuri stramte . De data aceasta, i se arata sub infatisarea unui capitan in armata, o aratare cu un ras demonic, pe care Stavrache o ataca salbatic. Pentru a treia oara, Iancu apare in plan real cu simpla dorinta de a fi ajutat financiar de fratele sau, iar cuvintele rostite sunt reale, ca si confruntarea dintre cei doi frati. Incet-incet hangiul ajunge, fiind obsedat de dorinta de avere, sa-si piarda mintile. Descrierea este foarte asemanatoare intalnirilor anterioare din halucinatiile hangiului, delimitarea realului de oniric nefiind marcata in nici una dintre ocazii. Declansarea nebuniei este semnalata de analiza amanuntita a schimbarilor fiziologice : deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura, fara sa scoata un sunet, nu se mai putu inchide ; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari privind tinta , mainile ii sunt tepene, apoi incepe sa-si framante degetele, gura se inchide iar si falcile se inclesteaza. Lupta dintre cei doi este de o violenta patologica si culmineaza cu rasul sinistru al celui innebunit care ia locul (in mod ironic), prin cantecul popesc, fratelui sau, fost preot. Analiza psihologica pune accent pe trasaturile ereditare si pe cele psihopatologice ale personajelor. Stil si limbaj Folosirea interogatiilor si a exclamatiilor retorice, alaturi de abundenta verbelor, accelereaza ritmul si amplifica suspansul intr-o poveste care pare a fi regizata de un narator nu tocmai obiectiv. Replicile sunt scurte, dialogul alterneaza cu monologul care permite introspectia necesara analizei psihologice. Trasaturi specifice Desi este subintitulata schita , naratiunea corespunde definitiei nuvelei, pentru ca nu se opreste asupra unui singur moment semnificativ din viata personajelor (asa cum se intampla in schita) si, in plus,
8

evenimentele sunt verosimile, iar accentul cade pe caracterizarea personajelor. Naratorul, desi incearca sa fie obiectiv, pare a purta in permanenta o masca sub care se ghiceste ironia autorului. Mimand inocenta narativa, acesta regizeaza discret primul tablou al nuvelei. Stefan Cazimir observa acest efect de regie : Parasind in unele momente postura traditionala a demiurgului omniscient si omniprezent, naratorul semnaleaza o cunoastere incompleta a evenimentului relatat sau ascunde intentionat unele detalii ale acestuia.