Sunteți pe pagina 1din 5

Structuri mitice în romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu

(după Alexandru Paleologu, „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu)

Ca orice capodoperă, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu a dat naştere unor interpretări diferite: „dramă omenească” şi „epopee romanţată” (Perspessicius); „o parafrază la balada <<Mioriţa>>”, „roman al mişcărilor milenare cu intrigă antropologică” (G. Călinescu); „roman al mentalităţii preistorice a ţăranului de munte” (Pompiliu Constantinescu) sau „o monografie social tipologică” (Paul Georgescu); roman naturalist (I. Negoiţescu) sau roman realist (N. Manolescu), oricum romanul unor mari probleme existenţiale: „eterna reîntoarcere a omului la Fiinţa Universală, atotputernicia destinului, viaţa ca durată şi integrată marilor mişcări cosmice; roman al oierilor şi al transhumanţei, relevând aspectele esenţiale din viaţa colectivităţii aflate la limita dintre arhaic şi modern”. Toate sunt Baltagul şi „nimic din toate acestea” ne spune Alexandru Paleologu, în cartea sa Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. Baltagul este, pentru el, roman de dragoste, roman al inteligenţei, roman al unei acţiuni justiţiare, roman social, roman de observaţie caracterologică, roman filosofic şi, mai presus de toate, roman iniţiatic „de o erudiţie ingenios ascunsă, tratând în subtextul său, riguros coherent şi absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale umanităţii” (p. 102). Inventariind toate aceste momente ale criticii, Alexandru Paleologu îș i propune, de fapt, să scoată la iveală nu numai o altă faț ă a romanului Baltagul, ci a lui Mihail Sadoveanu însuș i. Astfel, în Lămurirea studiului el afirmă: „Sadoveanu a fost cu totul altul decât scriitorul instinctual, <<om al naturii>>, cum l-au crezut contemporanii;” el a fost în realitate „un mare artifex de esenţă cărturărească”. Şi totuşi, în introducerea la primul capitol al studiului, Şlefuirea pietrei, criticul recunoaşte că „mare artist, scriitor de geniu, a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lenta şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine.” (p. 13) În demersul său argumentativ, Alexandru Paleologu acordă atenţie şi „farmecului lingvistic sadovenian” (p. 15), subliniind faptul că „stilul lui Sadoveanu e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi simplă şi firească, ci e dimpotrivă o limbă specială, elaborată,

1

savantă, care-i aparţine în exclusivitate; oricine încearcă să şi-o însuşească altfel decât în glumă îşi dă numaidecât pe faţă calitatea de papagal.” (p. 15) Căutând, in nuce, să elibereze opera lui Sadoveanu de „acele etichete ce ne par a-i oblitera înţelesul esenţial şi major” (p. 17), criticul este de părere că esenţial este să „înlăturăm neapărat ecomiasmul profan care o consideră ca un bloc intangibil şi nediferenţiat.” În acest sens, el vorbeşte despre o operă de maturitate, a cărei temă centrală este „unitatea cosmosului şi perpetua sa geneză, moartea şi regenerarea ca forme ale devenirii universale, în ultimă instanţă eterna reîntoarcere.” (p. 24) În rama acestei teme poate fi încadrat şi tabloul romanului Baltagul, pe care Alexandru Paleologu îl comentează în capitolul al treilea al studiului intitulat „Anti-Mioriţa, sau coborârea în Inferne”. O eternă reîntoarcere se vrea a fi şi romanul Baltagul, o dovadă fiind fraza Vitoriei din final, care ne readuce la începutul cărţii. Se conturează astfel un ciclu al vieţii ce se înalţă pe curba „timpului uşor spiralat”. Chiar din această viziune a vieţii ca „spirală ascendentă” ne putem da seama că în spaţiul epic al romanului există un substrat mitic de mare profunzime, problema destinului uman fiind ridicată la rang de universalia, căci moartea înstăpâneşte tot ceea ce există sub semnul fiinţării. Rupt din Univers prin naştere, omul se reintegrează în acesta prin moarte, pentru a-i perpetua unitatea. De aceea, Sadoveanu este „un artist care are… viziunea globală şi totalizantă a legităţilor cosmice şi naturale…” (p.

73).

Iată de ce, un mare artist nu putea să-şi clădească edificiul literar pe fundamentul unei singure opere, fie ea atât de încărcată de semnificaţii ca balada populară Mioriţa. Aşadar, în contra direcţiei critice, Alexandru Paleologu demontează teza (în mare parte călinesciană) conform căreia romanul Baltagul este „Mioriţa lui Sadoveanu” sau „o parafrază la Mioriţa”. Criticul este de părere că cei care au pus în lumină afinităţi de profunzime între cele două, au căzut, de fapt, în cursa întinsă de Sadoveanu cu aluzia sa, „atât de cusută cu aţă albă” la motivul Mioriţei. Iar pista falsă a fost reprezentată, pe de o parte, de „distihul din baladă (Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un câne) pus de autor ca epigraf la începutul romanului”, iar pe de altă parte de însăşi „trama romanului întemeiată pe faptul că doi oieri au ucis pe un al treilea” (p. 86). Însă, aşa cum subliniază şi criticul, tot autorul este cel care „eludează sistematic datele fundamentale ale baladei, trimiţând totuşi la ea în mod, … ostensibil”. Concluzia este că Sadoveanu „a dat în mod deliberat o Anti-Mioriţă” şi, aşa cum demonstrează şi Nicolae Manolescu, „Sadoveanu sacrifică marele ritm al transhumanţei pentru un fapt divers, pentru un accendent”, procedând astfel la o demitizare.

2

În sprijinul argumentării, Paleologu pune faţă în faţă o serie de argumente, care marchează prăpastia dintre romanul Baltagul şi balada Mioriţa. Astfel, în Mioriţa: 1) „nu se ştie dacă de fapt crima a fost săvârşită”, pe când în Baltagul, „crima a fost efectiv săvârşită”; 2) în prima operă, „în cazul că a fost săvârşită, victima rămâne cu trup şi cu suflet (adică putând să perceapă şi să se emoţioneze) în cadrul ei familiar”, iar în a doua operă „rămăşiţele victimei sunt risipite într-o văgăună îndepărtată, ciopârţite de sălbăticiuni, iar sufletul îi e fără îndoială neîmpăcat”; 3) în Mioriţa, „crima nu are nicio urmare justiţiară”, iar în Baltagul „toată acţiunea are caracter justiţiar”; 4) în prima „victima e un tânăr, aproape adolescent, neînsurat, sortit, ca şi Adonis unei morţi timpurii”, iar în a doua, „victima e un om în plină maturitate, însurat, tată de familie”; nu în ultimul rând, 5) în prima „victima îşi transfigurează probabila moarte într-o uriaşă apoteoză uranică şi cosmică”, pe când în a doua „moartea victimei dă loc unei coborâri în infern”. Concluzia tuturor acestor puncte este că „datele fundamentale ale Baltagului sunt punct cu punct la antipodul celor ale Mioriţei, opunându-li- se într-o simetrie desăvârşită, ce nu poate fi doar întâmplătoare” (p. 91). Având în faţă toate aceste observaţii, ne dăm seama că Baltagul trebuie privit din cu totul alt unghi, nu doar în oglinda Mioriţei. Un unghi interesant este cel al temei iubirii. Astfel, aşa cum subliniase şi Paul Georgescu, un critic citat de Alexandru Paleologu, în Baltagul mobilul ascuns dar „cel mai puternic” al acţiunii este iubirea. De aceea, Paleologu nu ezită să numească Baltagul „roman de dragoste în primul rând, de dragoste femeiască arzătoare şi nebună”. Şi continuă, subliniind încă o dată că el nu are „nimic de-a face nici cu transhumanţa, nici cu migraţiunile milenar statornicite de ritmicitatea anotimpurilor, nici cu <<misterul cosmic>> sau celelalte” (p. 75). Se întrevede astfel planul profund simbolic al creaţiei sadoveniene, ce are la bază „iubirea teribilă a Vitoriei pentru Nechifor” (p. 75), o dragoste „ca a femeilor de marinar” (p. 75), după cum o descrie criticul. Punând în prim planul comentariului cele două personaje, criticul este de părere că Nechifor Lipan şi Vitoria „nu sunt ţărani decât, dincolo de sfera strict socială şi economică a noţiunii, într-o accepţie tipologică de princes-paysans” (p. 78) şi că cei doi aparţin, în opera lui Sadoveanu, „personajelor tari, triumfătoare, stăpâne pe destinul lor…” (p. 81). Natura lor de stăpâni, de triumfători, este pusă în lumină şi de semnificaţia tandemului onomastic „Vitoria-Nechifor”. Dacă numele eroinei nu mai are nevoie de nici un comentariu, trebuie să subliniem faptul că Nechifor înseamnă Nike-phoros, adică purtător de victorie. Totodată, nici numele său „adevărat şi tainic” nu este lipsit de semnificaţii, Gheorghe fiind nume de învingător; e numele celui care a ucis balaurul. Nu în ultimul rând, Nechifor este şi cel născut a doua oară, ca Dionysos, căci a trecut prin întuneric şi s-a născut din nou.

3

Prin toate aceste referinţe, romanul Baltagul îşi dezvăluie aura mitică, Alexandru Paleologu dovedind că creaţia lui Sadoveanu este o transpunere a mitului lui Isis (zeiţă a naturii fecunde şi a maternităţii) şi Osiris (divinitate supremă, zeu al celuilalt tărâm, al morţilor) Soră şi soţie în acelaşi timp, Isis pleacă în căutarea lui Osiris care fusese închis într- o ladă de către nişte duşmani pizmaşi şi de către fratele său Seth, şi apoi azvârlit în apele Nilului. Conform legendei egiptene, Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost sfârtecat; ulterior, Isis a strâns laolaltă toate bucăţile, iar Osiris este readus la viaţă cu suflarea celor două zeiţe Isis şi Neftis. El simbolizează astfel drama existenţei umane hărăzită morţii, dar triumfând periodic asupra morţii. Tema osiriană este centrală în romanul Baltagul, Alexandru Paleologu demonstrând că mitul acesta „se suprapune cu subiectul Baltagului în chip desăvârș it, până în cele mai mici amănunte”, povestea Vitoriei în căutarea rămăşiţelor, risipite într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris. Acesta este, de fapt, şi punctul central al motivului osirian în Baltagul: găsirea şi reasamblarea trupului dezmembrat a lui Nechifor Lipan. Nu întâmplător, Vitoria mărturiseşte: „Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul. Acum mi s-a arătat în vis cu faţa şi mă chiamă.” Acele „slujbe rânduite” sunt o răsfrângere a funeraliilor lui Osiris, marcând „repunerea lucrurilor în ordine, liniştirea sufletelor, atât al mortului cât şi al ei, şi de aşteptare a regăsirii definitive.” (p. 105) Prima aluzie la mitul osirian în Baltagul o întâlnim la sfârşitul capitolului XI, când se spune că „Vitoria trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare ori a curs pe o apă…” Osiris, ca divinitate, reprezintă tocmai soarele care apune şi răsare, adică moare şi reînvie. Corespondenţele dintre roman şi mit sunt încă şi mai accentuate la nivelul personajelor. Dacă Vitoria este Isis plecată în căutarea soţului, interesant este că niciuna dintre eroine nu este singură. Isis este însoţită de fiul ei Horus şi de câinele Anubis, iar Vitoria de Gheorghiţă şi Lupu. De remarcat este funcţia de psihopomp a câinelui (şi aici trebuie să facem referire şi la motto-ul „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne.”), „chipul câinelui fiind asociat simbolic– subliniază Alexandru Paleologu – funcţiei de ghid şi păzitor al sufletului după moarte.” Despre reflectarea mitului osirian în romanul Baltagul, trebuie spus că el are nu numai o funcţie simbolică, ci şi una iniţiatică. Ilustrativ este, în acest sens, rolul fiului în pedepsirea ucigaşului, o adevărată „iniţiere virilă”. Alexandru Paleologu vede în acest aspect una dintre liniile de forţă ale operei sadoveniene, subliniind că acesta este „substratul activ al romanului, ceea ce trimite mai departe, dincolo de naraţia propriu-zisă”. „Sensul cărţii aici ne pare a fi de găsit; în ultimă instanţă credem că a fost scrisă în vederea acestui moment crucial” (p. 110),

4

este de părere criticul. Nu trebuie să uităm, însă, faptul că orice iniţiere înseamnă o moarte (v. Mircea Eliade), o moarte şi o reînviere. Astfel, „moartea iniţiatică, fiind o trecere prin întuneric, e totdeauna echivalentă cu o coborâre în infern.” În romanul Baltagul, coborârea în infern este oglindită în şi prin coborârea lui Gheorghiţă în râpa în care zac rămăşiţele tatălui său. „Veghere nocturnă şi solitară într-o văgăună pustie: tipică probă iniţiatică…” (p. 114). O probă a labirintului care trebuie trecută: trebuie să ieşi din infernul-labirint. Pentru aceasta, ne spune Alexandru Paleologu este necesară o creangă de aur sau un substitut al acesteia, care în cazul lui Gheorghiţă este baltagul: obiect magic, armă cu două tăişuri simbolizând două principii: masculin-feminin, viaţă-moarte. În ansamblu, rădăcinile mitice ale romanului Baltagul îşi iau seva, în primul rând din mitul lui Isis şi Osiris. Şi asta deoarece acest mit este prin excelenţă „mitul total” (p. 107), reunind „ideea de moarte şi de regenerare, de ocultare şi manifestare, de sacrificiu, de productivitate, fecunditate, armonie, criză etc.” „Omul, comunitatea, natura, universul, toate sunt implicate concentric în mitul fundamental, care este mitul lui Osiris şi Isis. Toate celelalte mituri nu fac decât să reproducă mai mult sau mai puţin parţial şi cu modificări legate de datele tradiţiilor locale; mitul acesta este princeps”, conchide Alexandru Paleologu.

Prof. Adriana Nistor

Bibliografie:

Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978. Chevalier Jean, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Volumul 2 (E-O), Editura Artemis, Bucureşti, 1999.

5