Sunteți pe pagina 1din 3

Repausul dominical schita de Ion Luca Caragiale

REPAUSUL DOMINICAL Schita de Ion Luca Caragiale, aparuta in


Universul" din 25 mai 1909; reprodusa in Schite, noua.
O realitate temporala noua apare in urma repetatelor miscari de
emancipare socio-politica intreprinse in secolul al XlX-lea: cea a repaosului
duminical.
In martie 1897, se voteaza de catre parlamentul roman legea repaosului in
zilele de duminica si sarbatori. Alte tari votasera aceeasi lege mai devreme.
Traditionala zi a domnului (a se intelege, de la un timp - a patronului) devine o zi a
omului. Dupa o lunga perioada consumata in aservire, fiintei umane moderne i se
deschide perspectiva folosirii unui segment de timp precum ii dicteaza bunul sau
plac. Liberul arbitru inlocuieste arbitrarul, timpul se intoarce spre el la intervale
fixe, asemenea unui zeu bland, parca soptindu-i: iti apartin! Timpul disponibil se
asimileaza pentru cei multi cu notiunea de sarbatoare, cu un eveniment menit sa fie
petrecut dupa un ceremonial care urmeaza a se inventa pe masura ce vechile
traditii, mai ales cultice, inceteaza sa mai fie prioritare. Timpul duminical ofera
posibilitatea optiunii, virtual el presupune un evantai de alternative, dar totodata
acelasi timp naste ingrijoratoarea intrebare: cum se poate umple acest timp?
Repausul este conotat ca moment de relaxanta desfatare, dar si ca o stare de
gol existential. Din posibila sarbatoare, duminica poate determina la scara
individuala o experienta de buna dispozitie, dar si un comic esec. Eliberat de
stransoarea unui program decis din afara, insul modern s-a trezit in situatia de a
hotari singur ce sa faca efectiv cu timpul sau liber, Ramas fata in fata cu propria-i
constiinta, cui realizeaza ca duminica i-a dat ragazul sa sondeze in universul sau
interior si sa-si contemple conditia de fiinta in lume sub cele mai diferite chipuri.
Reflexul literar al multiplelor semnificatii date repausului duminical nu
intarzie sa se produca. Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX
inregistreaza trei tipuri de scriitura, derivate din acelasi unic motiv, in multe cazuri
cu desfasurari paralele si metamorfoze surprinzatoare.
Primul tip de scriitura ar putea fi numit senti-mental-ciegiac si se integreaza
popularei romante si cantecului de lume. Singuratatea, suferinta de a nu fi iubit ori
de a fi parasit transforma duminica intr-un moment de vaiet neconsolat. Este

celebru textul romantei Trista duminica a zilelor mele, extras din recuzita
romantismului minor:
Trista
duminica
a
Plina
de
lacrimi
si
Tacerea
se-ntinde
in
imi plang desnadejdea si nimeni nu stie".

zilelor
patime
casa

mele
grele,
pustie,

Al doilea tip de scriitura, mult mai complex, este ilustrat initial de simbolism, cu
prelungiri chiar in curentele mai noi. Texte din Rimbaud, Laibrgue ori, mai tarziu,
din Apollinaire, iar la noi din Anghel, Bacovia, Demostene Botez etc. exprima ceea
ce s-a numit in continuarea splccnului baudelairian un mal du dimache".
Al treilea tip de scriitura inspirata din motivul repaosului duminical se
dezvolta in cadrele largi ale prozei realiste, respectiv ale realismului ironic, al
carui reprezentant este la noi Caragiale. O zi solemna, D-l Goe, La Mosi, Tren de
placere, La Pasti, Duminica Tomii, Atmosfera incarcata si Repausul dominical
sunt prozele caragialiene despre o lume in petrecere sarbatoreasca, publicate, cele
mai multe, in 1900, iar cateva, in 1901. Repausul dominical se insereaza direct
in sfera dreptului castigat prin lege. Eliberat de coercitiile sociale, personajul
Costica Parigoridi are sansa de a se folosi de un timp exclusiv al sau, privilegiul
unic de a inlocui trecerea sufocanta cu petrecerea dorita. Dar acest privilegiu mai
mult il sperie decat il bucura. Rupt de ambianta cotidiana, personajul e panicat de
singuratate si ros de plictis, Repausul il izoleaza, ii dizolva identitatea, il coboara in
inexistenta. Raul de duminica il ia in stapanire sub forma uratului, a timpului
pustiu, care nu vrea sa treaca si intr-un fel sau altul trebuie omorat: N-am vazut
ceva mai urat decat un oras mare in zilelor de repaus dominical", exclama cu
disperare personajul Scaparea de acest timp netrebuincios este posibila in ambianta
prietenilor, molipsiti ei insisi de boala plictisului.

Personajele din Repausul dominical se descopera impinse unul spre celalalt


de indispozitia creata de un timp inutilizabil: curios lucru! toti sunt foarte plictisiti
de repausul dominical". Contracararea vidului launtric isi afla remediul intr-o
petrecere ad-hoc. Cheful care survine intre indivizii aflati laolalta intamplator se
desfasoara ca o fuga besmelica de sine, de frica singuratatii, de pustiul in care ar
putea recadea de indata ce s-ar termina; el creste in proportii si se prelungeste in
timp, devine epopeic, impan-zindu-se in tot orasul (Stiu c-am petrecut! Ce

chef!"). Un soi de buna dispozitie artificiala anima personajele, purtandu-i dintr-un


loc in altul unde mergem"?, un'c mc'gem"? etc. -dintr-o insatiabila nevoie de a
se drege". Pe masura ce se macina inlr-o alergatura nebuna, petrecerea prietenilor"
se invalideaza, ca sa decline in imensa oboseala. Repausul duminical se decodeaza
astfel ca sintagma ironica, de fapt el nu se produce sau, acelasi lucru, nu este
posibil, orice initiativa de petrecere a timpului liber degradandu-se parodic.
Omului caragialian ii lipseste in ultima analiza sentimentul timpului
individual si din acest motiv nu-si imagineaza ca este el insusi ireversibilitate
incarnata, necurmala devenire, trecere si petrecere. Timpul i se infatiseaza in afara
fiintei sale, ca un bun oarecare. El consuma timp asa cum consuma bere, inclusiv
pierde timpul fara a avea constiinta ca se pierde pe sine. Repausul ii apare ca o
suspendare ambetanta" a timpului si nu ca prilej de a-si petrece intr-un chip
folositor ircpeiabila sa devenire. Personajul caragialian reduce repausul la
nefericirea de a nu avea nimic de facut sau, invers, la bucuria" de a face un lucru
peste fire, un act de hybris. Omorandu-si timpul, chefliul caragialian se scufunda in
scandal si larma zgomotoasa, petrecerea peste lire rateaza devenirea benefica si
favorizeaza ncantizarca insului, iesirea lui din normalitate: Noi nu avem un
termen romanesc pentru devenire. Avem cativa pentru fiinta, dar nu avem pentru
devenire. Am li putut avea termenul de pelrecere (a se petrece ceva, care mai mult
decat se intampla, are loc, are desfasurare), dar l-au expropriat chefliii. Singura
noasta devenire este in chef, in distractie, in instrainare" (C. Noica). Repausul
lumii caragialiene deviaza in agitatie sterila, cu aparente de interes civic sau, cel
mai adesea, de petrecere populara. In ambele situatii, el se manifesta ca antirepaus, e galagie vida, in afara comunicarii. Victima a unui comic grotesc, omul
caragialian duminicalizeaza zilele de lucru si confera duminicii o nefireasca zarva
epuizanta