Bacalaureat 2009: Varianta 29: Relatiile dintre doua personaje ale unui text

narativ studiat, apartinand lui Liviu Rebreanu.Ion Pop al Glanetaşului siAna,

fiica lui Vasile Baciu
Creator al romanului românesc de tip obiectiv, Liviu Rebreanu publică în anul 1920
romanul „Ion" care, îl viziunea lui Eugen Lovinescu, notează „o dată istorică în
procesul de obiectivate a literaturii noastre epice". Pentru iniţiatorul modernismului
românesc, romanul „Ion" reprezintă o creaţie realistă care „rezolvă o problemă şi
curmă o controversă", avândIn centru problematica pământului, depăşeşte
spaţiul unei proze tradiţionale.
Tema romanului este prezentarea lumii satului transilvănean de la începutul
secolului al XX-lea, prin intermediul figurii ţăranului român. Romanul creează
tipologii, asemenea doctrinei realiste, conform căreia arta literatura imită realitatea.
Ion reprezintă tipul ţăranului sărac, tânăr, harnic, care trăieşte într-o lume în care
pământul este valoarea centrală. Satul în care trăieşte este subordonat problematicii
pământului, întrucât ţăranii fără pământ aparţin categoriei „sărăntocilor".
Iniţial, Ion Pop al Glanetaşului este privat de pământ din cauza viciilor tatălui
său, fiind nevoit să-1 recupereze: „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul.
Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar
pământul îi era drag ca ochii din cap". Astfel, Ion are nevoie de pământ, devine
„victima măreaţă a fatalităţii biologice", aşa cum afirmă N. Manolescu.
Incadrată în aceeaşi tipologie a ţăranului român, Ana, fiica lui Vasile Baciu, este
„fată cu stare, harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de la ţară. Spre
deosebire de Ion, Ana se încadrează în categoria ţăranilor înstăriţi fiind „făgăduită
de tatăl ei lui George Bulbuc, deoarece: „Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se
potriveau". Ana devine un centru deinteres pentru Ion, pentru că pământurile lui
Vasile Baciu reprezintă pentru Ion un mijloc de a-şi câştiga demnitatea în sat şi de
a-şi contura identitatea.
Tema cuplului este ilustrată în acest roman prin intermediul celor două
personaje, aflate în raport de subordonare reciprocă: Ion este subordonat Aneiîn
numele pământului, iar Ana este subordonată lui Ion în numele iubirii. Ascultându-
şi glasul pământului", care îi macină continuu fiinţa, Ion se căsătoreşte cu Ana, fără
s-o iubească, pentru că sufletul Iui era destinat Floricăi, ceea ce naşte un puternic
conflict interior: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-
e dragă. Iubise pe Florica... dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea
locuri şi case şi vite mai multe".
Pământul devine ţinta supremă a acţiunilor sale, iar iubirea pentru Florica trece
pe locul al doilea. Pentru Ion, pământul este totul: obiect al muncii sale, mijloc de a
obţine demnitatea în sat, scop al acţiunilor sale, mijloc de a obţine demnitatea în
sat, scop al acţiunilor sale, posibilitatea de a-şi recupera identitatea, un mod de a-şi
înlătura frustrările. De asemenea, „glasul pământului" devine din ce în ce mai
puternic, astfel încât acesta „pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-1 calci în picioare sau ca o
frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place". Pământul dă sens existenţei lui, dar
intensitatea dorinţei sale de a avea pământ este exagerată, devine o obsesie care îl
acaparează, asemenea unei porniri instinctuale: „II cuprinse o poftă sălbatecă să
îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele
drepte, zgrunţuroase şi umede.. Mirosul acru, proaspăt şi răcoritor îi aprindea
sângele". Pământurile sunt pentru el nişte „ibovnice credincioase" care îl ajută s-o
uite pe-Florica şi s-o distrugă pe Ana.
Dacă Ion îşi recapătă identitatea pe măsură ce obţine pământurile, Ana şi-
o pierde. Fiind predestinată unei existenţe tragice, Ana trăieşte în numele iubirii,
sperând că va primi vreodată dragostea lui Ion.
Autorul o surprinde în trei ipostaze: cea de fiică a lui Vasile Baciu, cea de soţie a lui

1
Ion, cea de mamă. Firavă, cu o slăbiciune interioară continuă, fără personalitate,
Ana acceptă atât reproşurile aprige ale tatălui său, cât şi umilinţa din partea lui Ion.
Treptat, se înstrăinează de familie, fiind tot timpul îngândurată, repetându-şi cu
supunere bocetul: „norocul meu, norocul meu...". Ajunge să simtă totul mult intens,
să-şi conştientizeze destinul şi să fie stăpânită de „o silă grea pentru tot ceea ce o
înconjura", iar copilul i se pare o povară. îi apare în minte obsesiv imaginea lui
Avram, cârciumarul satului care se spânzurase, ceea ce reprezintă pentru ea un
pretext ce-i declanşează decizia finală. Alege să se sinucidă, episod descris minuţios
de prozator.
In viziunea lui G. Călinescu, pentru personajul principal din romanul omonim
scris de L. Rebreanu, „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o
producătoare de copii". Moartea Anei, anulează obsesia pentru pământ. Chiar dacă
îşi pierde familia, Ion se simte puternic, mândru, învingător. In schimb, Ana
este învinsă atât de cinismul lui Ion, cât şi de propria slăbiciune,
împlinindu-şi scopul, Ion revine Ia „glasul iubirii" şi, în cele din urmă, este învins
de iubire. Astfel, situaţia finală a personajului este dramatică, chiar
surprinzătoare, întrucât personajul este condus toată viaţa de „glasul pământului",
dar moare în numele glasului iubirii".
In acest roman, L. Rebreanu a creat un personaj contradictoriu, care, în lupta sa
pentru pământ, a dat dovadă de o cruzime ce nu-i poate fi iertată. Dacă pentru G.
Călinescu „Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune",
în viziunea Iui E. Lovinescu „Ion este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă...", fiind un
personaj controversat, complex, supus dezumanizării.