Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fizioterapie PDF
Fizioterapie PDF
Bucuresti
Facultatea de Medicina Dentara
Bucuresti, 2006
Cuprins:
1. Introducere. Istoricul fizioterapiei ca specialitate. Aplicabilitate in cadrul patologiei studiate
.....................................................................................................................................................4
Prezentarea principalelor mijloace si modalitati terapeutice..................................................8
Mecanisme de actiune ale agentilor terapeutici utilizati (bazele fiziologice si
fiziopatologice, biomecanica loco-regionala).......................................................................11
Domenii de patologie, inclusiv cea dentara si oro-maxilofaciala.........................................45
2. Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice............................................................................82
Principii de diagnostic clinico-functional.............................................................................84
Evaluarea clinico-functionala a pacientului..........................................................................85
Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si modalitati
terapeutice apartinand fizioterapiei.......................................................................................88
3. Termoterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in cadrul patologiei de
specialitate.................................................................................................................................90
Aplicatiile de caldura si rece.................................................................................................90
Aplicatiile de rece sau gheata (crioterapia).........................................................................100
4. Electroterapia ca modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in patologia de specialitate.
.................................................................................................................................................102
Bazele fiziologice ale electroterapiei..................................................................................102
Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii..............104
Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice,
efectele fiziologice, modalitati si tehnici de aplicare, indicatii si contraindicatii...............109
Curentii de medie frecventa: actiunile biologice, efectele fiziologice, modalitati de aplicare,
aparatura si tehnici utilizate, indicatii si contraindicatii.....................................................117
Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia cu inalta frecventa pulsatila si undele
decimetrice: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele fiziologice,
modalitati de aplicare, indicatii si contraindicatii...............................................................120
Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele
fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii. Terapia combinata:
ultrasunet si CDD................................................................................................................128
Terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa: actiunile campurilor magnetice, efecte
fiziologice, metodologia de aplicare, indicatii si contraindicatii........................................133
Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice,
efectele fiziologice, modalitati sau tehnica de aplicare, indicatii si contraindicatii............137
5. Masajul locoregional: modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in patologia de
specialitate. Tehnici, actiune fiziologica, clasificari, efecte, indicatii si contraindicatii.
Criomasajul.............................................................................................................................149
6. Kinetologia medicala locoregionala: modalitate fizioterapeutica cu aplicabilitate in
patologia de specialitate..........................................................................................................164
Kinetoprofilaxie si kinetoterapie.........................................................................................164
care au derivat, aparitia unor metode kinetoterapeutice specifice care se adreseaza patologiei
coloanei vertebrale lombare, ale lui Williams, promovarea cresterii fortei musculare prin
culturism dar si prin tehnica introdusa de Thomas, De Lorme si Watkins pentru tonifierea
musculara prin exercitii cu rezistenta progresiva, introducerea tehnicilor de izometrie scurta
de catre Hettinger si Muller care au revolutionat si metodologia antrenamentului sportiv,
aplicarea tehnicilor de facilitare neuromusculara de catre Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood,
Stockmeyer, Brunnstrom s.a., aparitia metodelor de biofeedback, a metodei conditionarii
operationale, a tehnicilor bazate pe componenta motivationala sau pe efectul tranchilizant al
exercitiului fizic.
Masajul a fost utilizat de-a lungul istoriei omenirii datorita efectelor sale benefice, asigurand
ameliorarea disconfortului si a sindomului dureros. Radacinile sale se regasesc in China
antica, in urma cu 4800 de ani. Egiptenii, budistii, persanii si japonezii au utilizat tehnicile de
masaj si miscarile sau manipularile in terapia unui numar mare de afectiuni si imbolnaviri. In
secolul al 15-lea Hippocrate a subliniat utilizarea masajului ca modalitate terapeutica intr-o
serie de afectiuni. Ulterior, grecii, apoi francezii, suedezii, englezii s.a. au recurs la masaj ca
fiind un mijloc terapeutic important, stabilind tehnici de aplicare si metodologie de lucru.
Literatura de specialitate a secolului al 20-lea, subliniaza efectele favorabile ale masajului
terapeutic asupra unora dintre segmentele corpului, aflate la distanta de zona masata, numind
acest fenomen drept masaj reflex sau masaj al tesutului conjunctiv (dupa cum il numesc
terapeutii din S.U.A.).
In contextul cautarilor unor terapii alternative, omenirea a incercat sa raspunda de-a lungul
timpului la intrebarile referitoare la ce este lumina si cum actioneaza ea asupra ochiului in
principal, si asupra intregului organism, in secundar. Efectul luminii de mare intensitate
asupra ochiului a fost constatat in urma cu mii de ani. Arsurile retiniene sunt cauza scaderii
acuitatii vizuale si se datoreaza RIR din spectrul luminii solare, atunci cand sunt receptionate
neprotejat. Prima referire la teoria luminii de mare intensitate si la teoria laserelor a fost facuta
de Einstein, cand s-au introdus si notiunile de emisie spontana si emisie stimulata. Dupa
amplificarea de microunde prin emisie stimulata a radiatiei, atentia cercetatorilor s-a orientat
asupra obtinerii aceluiasi efect la frecvente cu cateva ordine de marire mai mari, obtinandu-se
amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiatii. Altfel spus, Light Amplification by
Stimulated Emission of Radiation sau LASER.
In anul 1960 laserul cu rubin este folosit in oftalmologie pentru fotocoagulare iar in 1962
cercetatorii romani de la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti obtin efect laser in
amestecul He-Ne. Ulterior, se descopera laserul cu semiconductori. Din 1964 incepe folosirea
laserelor cu CO2 in afectiunile dermatologice, inclusiv in cancerele de piele. Ulterior, laserele
cu CO2 sunt utilizate in neurochirurgie, chirurgie generala, cat si vasculara, chirurgie plastica
si reparatorie, in sfera afectiunilor ORL, in oncologie, ortopedie-traumatologie. Din 1992
laserul Nd-YAG este utilizat in artroscopia genunchiului si a umarului.
Terapia de biostimulare laser este utilizata astazi in diferite domenii de patologie, precum:
osteoporoza, bolile reumatismale, suferintele neurologie, cele din sfera ORL, inclusiv algiile
periferice, posttraumatica, dermatologie, sfera oro-maxilofaciala etc.
In cele ce urmeaza sunt trecute in revista principalele mijloace si modalitati terapeutice prin
care Medicina Fizica si de Recuperare Medicala reuseste sa asigure profilaxia sau sa reeduce
functional o serie de afectiuni insotite de deficite motorii de diferite grade.
Biofeedback-ul este recunoscut drept procedura terapeutica in jurul anilor 1960. In contextul
fizioterapiei insa, biofeedback-ul este mentionat inca de la inceputul secolului al 20-lea, cand
Jacobson a utilizat un echipament rudimentar cu ajutorul caruia a evidentiat starea de tensiune
din masa musculara, in vederea obtinerii terapeutice a starii de relaxare ulterioara.
Din practica medicala si din studiile de specialitate se remarca tendinta unui numar din ce in
ce mai mare de persoane de a renunta la serviciile oferite de industria farmaceutica si de a
inlocui medicamentele cu remedii naturale, precum cele reprezentate de plantele medicinale,
homeopatie, acupunctura, diete speciale si adaptate, fizioterapie, masaj, presopunctura etc.
Toate aceste metode de tratament formeaza un nou capitol al medicinii, numit bioterapie.
Vorbind despre acupunctura, este de subliniat faptul ca practicile medicinii chineze au rezistat
timp de 5000 ani, pentru ca astazi sa fie de mare actualitate. La randul sau, presopunctura sau
acupunctura fara ace are o istorie mai mult sau mai putin recenta, raportat la interesul pe care
l-a suscitat aceasta modalitate terapeutica asupra specialistilor preocupati de medicina
alternativa.
Electroterapia
Electroterapia este o metoda de baza a Fizioterapiei, fundamentata de progresele legate de
industria electronica. Principiul de actiune al stimului electric asupra organismului se afla in
legatura cu cunoasterea si intelegerea notiunilor fundamentale de electrofiziologie a
structurilor neuromusculare, avand in vedere faptul ca orice agent electric aplicat asupra
acestor tesuturi constituie un stimul care produce o reactie locoregionala, la distanta sau la
nivelul intregului organism. Modul de actiune al curentilor electrici terapeutici se bazeaza pe
proprietatile de iritabilitate si excitabilitate ale substratului (celule vii) de a reactiona.
Metodologia de aplicare tine cont de durata si intensitatea stimului electric, de tipul de curent
utilizat, de indicatii si contraindicatii terapeutice.
Curentul continuu este frecvent utilizat pentru proprietatile sale terapeutice, dovedite
experimental si clinic, aplicarea sa fiind cunoscuta sub numele de galvanizare. Daca se
asigura si vehicularea unor substante dincolo de bariera tegumentara sau mucoasa, procedeul
se numeste galvanoionizare. De mentionat faptul ca galvanoterapia mai poate fi aplicata si sub
forma bailor galvanice, procedeu utilizat in special in Statiunile Balneare si mai putin in
Bazele de Fizioterapie si de Recuperare Medicala ale Spitalelor sau in Sectiile de Recuperare
Medicala.
Curentii electrici terapeutici de joasa frecventa sunt caracterizati prin impulsuri electrice
succedate ritmic, singulare sau in serii, avand efecte excitatorii sau analgezice. Terapia prin
curenti de joasa frecventa se refera la stimularea musculaturii normoinervate, a celei
denervate, la terapia musculaturii spastice dar si la aplicatiile in scop analgezic si la
electropunctura. Modalitatile de aplicare tin cont de patologia careia se adreseaza, de
indicatiile si contraindicatiile aferente.
Curentii terapeutici de medie frecventa au in principal efect de stimulare asupra musculaturii
scheletice, actiune analgezica si vasomotorie, precum si o serie de efecte derivate de la cele
prezentate. Modalitatile de aplicare, patologia careia se adreseaza si contraindicatiile aferente
sunt dependente de frecventa curentului vor fi prezentate in capitolele ce urmeaza.
Terapia cu inalta frecventa
Terapia cu inalta frecventa se refera la aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de
inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice cuprinzand terapia cu ultrasunete, cu unde
scurte, precum si cu unde decimetrice si microunde. Efecte terapeutice superioare se obtin si
prin utilizarea adecvata a inaltei frecvente pulsatile. Modul de actiune, indicatiile terapeutice
si contraindicatiile sunt subordonate capitolului de patologie caruia i se adreseaza. In practica
medicala de specialitate se utilizeaza combinatia terapiei cu ultrasunete cu cea de joasa
frecventa, in vederea obtinerii unor efecte terapeutice superioare si persistente in timp.
Magnetoterapia
Magnetoterapia se bazeaza pe efectele biologice, fiziologice si fiziopatologice ale aplicatiei
unui camp magnetic alternativ sau in impulsuri. In contextul terapiei cu camp magnetic de
joasa frecventa intervine fenomenul de inductie magnetica care explica o serie dintre efectele
terapeutice care iau nastere intr-un organism amplasat intr-un astfel de camp. Bazele
fiziologice ale terapiei cu campuri magnetice, modalitatile de aplicare, indicatiile si
contraindicatiile acestui tratament vor fi prezentate in cadrul capitolului respectiv.
Fototerapia
Fototerapia reprezinta utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase. Terapia cu lumina
poate fi asigurata de o sursa naturala sau artificiala. Sursa naturala a energiei radiante
luminoase este soarele iar utilizarea ei in scop terapeutic se numeste helioterapie. Energia
radianta luminoasa furnizata de aparatele medicale este rezultatul transformarii energiei
Terapia ocupationala
Terapia ocupationala sau ergoterapia se incadreaza in sfera unui complex de metode de o
mare variabilitate crae au drept scop reeducarea deficitelor functionale, utilizand in acest sens
exercitii si procedee fizice din diverse activitati umane obisnuite, precum cele de munca,
divertisment, de viata etc.
Laserterapia
Laserterapia de joasa putere promoveaza o cale eficienta de producere a analgeziei si de
asigurare a accelerarii reparatiei tisulare intr-o multitudine de situatii patologice. Laserele
utilizate sunt cu He-Ne sau cu diode cu RIR. Principiul terapeutic este de crestere a
temperaturii locale cu augmentare circulatorie si metabolica locoregionala. Modalitatile
terapeutice si tehnica de aplicare, precum si indicatiile si contraindicatiile terapiei cu laser de
joasa putere sunt adaptate domeniului terapeutic caruia i se adreseaza. Acesta este foarte larg,
incluzand, printre altele si patologia locoregionala oro-bucomaxilara.
Biofeedback-ul
Biofeedback-ul reprezinta o metoda terapeutica adjuvanta celor prezentate anterior si care se
defineste ca fiind o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, in scopul
evidentierii sub forma de semnal acustic si/sau vizual a unora dintre evenimentele fiziologice
interne organismului uman. Aceste informatii ajuta la manipularea evenimentelor involuntare
sau greu de perceput prin manipularea semnalelor astfel receptionate. Tehnica plaseaza vointa
umana intr-un loc liber al unei bucle deschise de feedback, primind numele de biofeedback. In
literatura de specialitate se face referire la biofeedback-ul electromiografic, la cel postural, de
presiune sau termic, al tensiunii arteriale, respirator etc. Cea mai larga aplicabilitate a
biofeedback-ului este reprezentata de fizioterapie, asigurand terapia de relaxare, facilitand
antrenamentul autocontrolat la efort fizic si asigurand control mioelectric.
Astazi, tehnica biofeedback-ului se foloseste ca atare sau in asociere cu termoterapia, tehnicile
kinetologiei de recuperare sau profilactice, tehnicile de meditatie etc. Domeniile de activitate,
indicatiile si limitele, contraindicatiile, tehnicile si modalitatile de aplicare vor fi descrise pe
larg la capitolul respectiv.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS
SNET sau TENS constituie o metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute
sau cronice, de diferite cauze. Utilizarea stimulilor electrici in tratamentul sindromului
dureros este o practica veche, legata de istoria electroterapiei. Ea consta in folosirea unui
curent de joasa frecventa in scop electroanalgezic.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura sau terapia punctelor trigger
Acupunctura, electropunctura, presopunctura si terapia punctelor trigger sunt considerate
terapii analgezice, aplicate drept tratament alternativ, adaptat patologiei de specialitate.
Convectia reprezinta pierderea de caldura dinspre organism spre mediu prin intermediul
curentilor de convectie, ceea ce asigura 12% din termoliza de repaus, incluzand si pierderile
de caldura de la nivelul cailor respiratorii.
Evaporarea reprezinta 25% din termoliza de repaus, este asigurata de catre tegument si caile
respiratorii in proportii egale si intensitatea ei depinde de mai multi factori, precum:
temperatura mediului ambiant, gradul sau intensitatea efortului fizic desfasurat, suprafata
tegumentara de schimb, temperatura tegumentului, prezenta curentilor de aer, gradul de
saturare cu vapori de apa a mediului ambiant. Pentru temperaturi de peste 34,5-35C ale
mediului ambiant, evaporarea devine principalul mijloc de termoliza, odata cu intrarea in
activitate a glandelor sudoripare. In conditii de caldura si umiditate crescuta, evaporarea nu
mai poate fi activata. Este inclusa si perspiratia insensibila. Evaporarea este un proces activ,
consumator de energie.
Termoliza se realizeaza in proportie de 85% la nivelul tegumentului, prin cele patru
mecanisme prezentate, restul de 15% pierzandu-se pe cale respiratorie.
Pierederea caldurii in mediu este influentata si de unii factori biologici, precum: debitul
circulator, secretia sudoripara (intra in actiune la temperaturi ale mediului care depasesc
34,5C), grosimea tesutului celular subcutanat, suprafata corpului expusa contactului cu
mediul.
In ansamblu, in conditii de temperatura crescuta a mediului ambiant, sunt activate
mecanismele de termoliza, precum: vasoldilatatia cutanata, sudatia, polipneea, anorexia,
apatia, inertia, scaderea secretiei hormonilor tiroidieni.
Dupa cum aratam, sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci
elemente: stimulul variabil (temperatura), sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul
variabil, setul de valori considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care
pot modifica prin activitatea lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care
integreaza aferentele de la sistemul senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi
normale si activeaza efectorii pe calea eferentelor.
Stimulul termic este receptionat de catre receptorii termici aflati in periferie numiti si
receptori periferici (de la nivelul tegumentului, mucoasei bucale etc, de tipul terminatiilor
nervoase libere amielinice, receptorilor de tip corpuscul Krause si Ruffini care sunt prezenti la
nivelul fetei si mainilor si de tipul terminatiilor nervoase libere, neincapsulate) si de catre cei
situati la nivel central sau receptori centrali (asezati in jurul centrilor termici precum
hipotalamus, talamus etc, fiind excitati direct de temperatura sangelui care iriga zona).
Transmisia aferentelor termice se face prin fibre mielinice de tip A delta si prin fibre
amielinice C. Fibrele ce transmit informatia termica de la nivelul fetei, merg pe calea nervului
trigemen. In final, dupa ce a ajuns la cortex, informatia termica ajunge in centrii hipotalamici
ai termoreglarii.
Centrul termogenetic se afla la nivelul hipotalamusului posterior si este stimulat pe cale
reflexa, primind excitatii de la receptorii periferici. Raspunsul consta in reactii de tip
simpatoadrenergic, somatic sau endocrin. Reactiile simpatoadrenergice sau vegetative sunt
reprezentate de modularea secretiei sudoripare, a circulatiei tegumentare, piloerectie si
modificari metabolice. Daca temperatura unei zone cutanate scade sub 15C, vasoconstrictia
initiala este urmata de vasodilatatie, ca mecanism de protectie fata de ischemia locala.
Reactiile somatice se refera la modificarile de tonus si de forta musculara. Reactiile endocrine
se bazeaza pe stimularea axului hipotalamo-hipofizo-tiroidian, cu cresterea termogenezei si
scaderea termolizei la frig.
Centrul antitermic este situat la nivelul hipotalamusului anterior si poate fi stimulat pe cale
reflexa, cat si pe calea directa, a sangelui care il iriga, conducand la reactii simpatocolinergice
respective. Atat pe perioada depolarizarii, cat si pe durata perioadei imediat urmatoare, cea de
repolarizare, se instaleaza o perioada refractara la orice alt stimul aplicat.
La o stimulare artificiala, prin aplicarea curentului electric, fibra nervoasa mielinica poate
conduce un numar de stimuli pe unitatea de timp. Dupa un timp, la frecvente prea mari de
stimulare cu impulsuri electrice, perioada refractara creste si frecventa maxima transmisa
scade. Astfel, se instaleaza fenomenul de oboseala, tipic unui sistem care functioneaza dupa
cum s-a aratat, conform asa zisei legi totul sau nimic. Fenomenul de oboseala nu mai apare
la frecvente scazute de stimulare.
Studiul transformarii stimularii prin curent electric in excitatie la nivelul substratului sau
tesutului tinta se refera la identificarea unor agenti artificiali de natura electrica usor de
manipulat si cu posibilitati precise de dozare a parametrilor sai (dozarea intensitatii, durata de
actiune, viteza de crestere sau variatia intensitatii curentului raportata la unitatea de timp,
unitatea de suprafata stimulata, densitatea curentului sau intensitate raportata la suprafata de
aplicare, care este dependenta si de marimea electrodului aplicat).
Daca cresterea intensitatii curentului electric are loc intr-un interval de timp prelungit,
excitarea nu se mai produce, chiar si la valori crescute ale intensitatii curentului electric
aplicat. Acest fenomen poarte denumirea de acomodare a tesutului excitabil.
In procesul stimularii electrice, urmat de excitatie, au loc modificari caracteristice ale
proprietatilor fizice si fiziologice ale tesuturilor/substratului, determinate de sensul de
scurgere a curentului, numite electrotonus. Pragul de excitabilitate este mai scazut la catod
(polul cu incarcatura negativa) iar excitabilitatea tisulara este mai crescuta, aparand
depolarizarea locoregionala, chiar la intensitati mici ale stimulului aplicat.
Masurarea excitabilitatii unui nerv sau muschi se apreciaza cu ajutorul stimularii prin
inchiderea unui curent continuu sau prin aplicarea unor impulsuri de joasa frecventa. In acest
context se defineste reobaza, ca fiind intensitatea minima a curentului care poate produce o
excitatie (ce poate fi inregistrata), intr-un timp nedefinit. Excitatia adecvata se raporteaza si la
densitatea curentului aplicat, dependenta la randul sau de dimensiunea electrodului utilizat
(electrod mic-densitate mare).
De asemenea, un alt element il reprezinta cronaxia, ca fiind timpul util minim necesar pentru a
produce o excitatie minima cu un curent a carui intensitate este egala cu dublul reobazei. In
conditii patologice, de cauza neurologica centrala si periferica, transmiterea neuromusculara a
influxului nervos este perturbata, situatie in care, valoarea cronaxiei muschiului striat creste.
Cele prezentate sunt deosebit de utile in privinta studiului caracteristicilor excitabilitatii nervsubstrat efector (muschi), avand aplicatie directa in diagnosticul si tratamentul afectiunilor
neuromusculare.
In situatie fiziologica, intrarea in functiune a muschilor (contractia musculara) este consecinta
stimularii nervului. Influxul trece din nervul motor spre fibra musculara la nivelul placii
motorii, care reprezinta sinapsa neuromusculara. Nervul formeaza cu muschiul pe care il
enerveaza o unitate functionala motorie.
Inaintea aplicarii unei electroterapii neuromusculare este necesara o evaluare diagnostica
precisa a substratului de tratat prin cronaximetrie (studiaza faza de excitatie), electromiografie
(studiaza faza de contractie musculara), stimulo-detectie (studiaza sinteza excitatie-contractie)
si raportul dintre cronaxia nervului si a muschiului (studiaza jonctiunea neuro-musculara).
Electroterapia propriu zisa se refera la aplicatiile curentului continuu, a celui de joasa si medie
frecventa asupra organismului uman. Curentul continuu, galvanic sau galvanizarea se bazeaza
pe proprietatea curentului electric de a produce o deplasare de sarcini electrice (electroni), dea lungul unui conductor. Conductor electric poate fi considerat si corpul uman, prin care poate
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului
dureros de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic a curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate, stimularea musculaturii
netede hipotone, actiune analgezica, actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive,
o serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cele decontracturante-miorelaxante,
trofice prin vasodilatatia produsa si de stimulare vagala.
Terapia prin curenti de inalta frecventa
Acest tip de terapie utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de inalta
frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si microunde) cu frecvente de
peste 300 kHz.
Modul de actiune este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de inalta frecventa, si
anume: fenomenul capacitiv, putand functiona in circuit deschis, fenomenul inductiv,
producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta frecventa, energia
electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile electrolitice), efectul
pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii metalici), transmiterea de unde
electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
Nu produc fenomene de polarizare si nici de excitatie neuromusculara.
Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile
structurilor tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de
tegument). Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se
propaga prin conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si
stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele scurte sau
decametrice si cele decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul
subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin efect capacitiv.
Produc efecte terapeutice derivate din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia,
miorelaxare, activarea metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau
conducatoare de electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene.
Intre aceste medii stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar
la nivelul suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale
electrice. Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor.
Efectul caloric conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta freventa
asupra organismului.
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament),
inclusiv material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si
osteosinteza, singura contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac. Modul de
absorbtia, reflexia si refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si
depinde de mediul de propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul
reflexiei totale, se produce unda stationara, cu directie verticala, valorile maxime ale vibratiei
putand creste marcat, toate particulele mediului fiind in miscare.
Ultrasunetele pot fi folosite in camp continuu, producandu-se asa numitul efect de micromasaj
endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor pauze, si
anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma
si durata impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia.
Undele ultrasonore se produc prin procedeu mecanic (vezi diapazonul), magnetic si
piezoelectric. Modul de actiune al ultrasunetelor se bazeaza pe efectele mecanic, termic, de
cavitatie, de difuziune si chimic. Efectul mecanic este reprezentat de vibratia tisulara produsa,
vibratiile transmitandu-se din aproape in aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o
frecventa egala cu a sursei. Amplitudinile acestor vibratii moleculare depind de intensitatea
energiei transmise. Efectul termic este datorat absorbtiei energiei ultrasunetelor de catre
mediile neomogene strabatute, cu degajare de caldura si amortizare a amplitudinilor vibratorii
dar si frictiunii particulelor mediului la nivelul de separare a doua medii cu densitati diferite.
Acest efect este mai pronuntat in mediile neomogene, precum cele reprezentate de tesuturile
corpului uman. Efectul de cavitatie este un fenomen care consta in producerea de cavitati,
goluri, rupturi, fisuri in interiorul lichidului traversat, formandu-se bule de aer. Acestea sunt
datorate compresiunilor si dilatarilor succesive ale lichidului strabatut de ultrasunete, cand are
loc eliberarea unei mari cantitati de energie, cu efecte distructive. In practica terapeutica,
fenomenul este mult diminuat, nu prezinta pericole si se numeste fenomen de pseudocavitatie.
Efectul de difuziune consta in cresterea permeabilitatii membranare iar cel chimic intr-o serie
de procese de oxidare, reducere, depolarizare si de alterare a structurii substantelor chimice
supuse actiunii ultrasunetelor.
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm) se produc modificari biologice tisulare
minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare permitand
difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor oxidative
celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere
consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm) se instaleaza efecte
fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru
valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm, incep sa apara modificari ireversibile, traduse
clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasodilatatie crescuta. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului
muscular, cat si la nivelul sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada
de crestere a copiilor si adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si
hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea
unei serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva,
transcutanata a fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate,
rapid conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu
inchiderea consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care
conduc durerea. La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor
cerebrale, in special din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite
fotoelectrice.
Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea
de a determina transformari fotochimice destul de variate.
Fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de
unda a radiatiilor aplicate. Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid
al radiatiilor ultraviolete cu lungimea de unda de 280 m din grupul C (efectul
bactericid se produce prin coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se
adauga cel trofic asupra plagilor superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si
prin efect de stimulare a imunogenezei. Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza
in functie de lungimea de unda, radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile
superficiale ale tegumentului, catre cele profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile
ultraviolete se opresc in straturile superficiale ale epidermului.
Clasificarea radiatiilor infrarosii (RIR) este necesara, deoarece mecanismele de actiune si
efectele obtinute sunt dependente de lungimea lor de unda: A-sunt RIR penetrante in functie
de pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi de unda cuprinse intre 760-1500 m),
B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 1500-5000
m), C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai mari
de 5000 m).
RIR prezinta efect caloric cu atat mai profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai
scurta (A). Se produce o vasodilatatie tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza
eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40 minute. Acestei vasodilatatii i se adauga un usor
edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii leucocitare perivasculare.
RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce arsuri, alterari sau chiar
distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar distructii vasculare, edem
pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in final, escare cu necrozare
tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale substantelor continute interstitial,
perivascular.
Iradierea moderata cu RIR grupa A produce vasodilatatie subpapilara, accentuarea
fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin, accelerarea reactiilor biochimice
catalitice cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea biotroficitatii. Este stimulata
resorbtia produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si sunt stimulate terminatiile
nervoase cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor. Iradierile moderate accelereaza
formarea pigmentului melanic, modificand eritemul actinic produs de ultraviolete, este
stimulata regenerarea celulelor epidermice, sunt activate secretiile glandelor endocrine si este
stimulat metabolismul general.
La randul lor, radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in
straturile superficiale sle epidermului. Mecanismele de actiune si efectele biologice sunt
dependente, ca si la RIR, de lungimea lor de unda, dupa cum urmeaza: A-sunt RUV tip I sau
unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 m), B-sunt RUV tip II sau unde medii,
emise de lampile cu mercur (315-280 m), C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in
scop terapeutic, emise prin descarcari electrice in vapori cu mercur (280-180 m).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura
cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului. Eritemul produs de RUV cu
lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut precoce, din primele 3-6 ore, cu
maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari, dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o
descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce, putin intensa, cu tenta cenusie si care
dureaza 2-4 saptamani. Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din
radiatia solara, are un debut la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile,
fiind urmat de o pigmentatie cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade,
dupa cum este prezentat in cele ce urmeaza.
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de radiatii
ultraviolete. Gradul I in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind inconstanata,
putin exprimata, disparand rapid, fara urme. Gradul II in care eritemul apare pe suprafata de
tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore, prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un
grad de senzatie dureroasa, de o senzatie moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la
1-2 saptamani de o exfoliere cutanata fina, furfuracee). Gradul III in care eritemul depaseste
suprafata de tegument expusa, are o tenta de rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de
arsura cu edem, este insotit de fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile.
Pigmentatia incepe dintr-a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva
saptamani iar dintr-a 15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei
cruste). Gradul IV in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile, necesitand
bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat, dureros, epidermul se
decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in aproximativ 20 de zile.
Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare, inconjurate de halou
pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a
celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului
epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin
cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea
la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina
este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea
accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie
prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4
zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In
producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat
reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa
o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala,
cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument,
prin indepartarea sa odata cu descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei
melanice difera in functie de sursa, fiind aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta
cenusie la iradierile provenite din surse artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele
care s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie: persoane la care
eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite, persoane la care nu se produce pigmentatie, in
schimb, eritemul este puternic si apare la doze mici de radiatii ultraviolete, persoane la care
pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa doze mari de radiatii
ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor
cutanate fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui
vegetativ, reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de
umiditate a tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul,
climatul si regiunea geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori
fizici, contexte patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de
unda, dozele aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane
fata de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Mecanismele de actiune si efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale organismului
uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand
glicemia proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la
diabetici, in paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular.
Corespunzator iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca
urmare a expunerii la RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei. Se observa si
o crestere a absorbtiei intestinale a calciului si fosforului alimentar, o scadere a
eliminarilor de calciu, cat si o mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de fosfor) de
catre tesuturi, efecte determinate de producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea
radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel, rolul jucat de vitamina D in tratamentul
rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si schimbarii dentitiei, al lactatiei precoce etc.
S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor
componente sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de
leucocite, scaderea timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei
si scaderea valorilor colesterolului sanguin.
Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime, de
la nivelul musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor
neurovegetative la distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde). In perioada aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste
si tensiunea arteriala scade.
Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen
absorbit, miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul
tegumentului excita pe cale reflexa centrul respirator).
La randul lor, efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora
asupra organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia
edemelor superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie.
Masajul terapeutic
Masajul terapeutic sau masajul clasic se defineste a fi alcatuit dintr-o serie de manevre
terapeutice variate, aplicate sistematic pe suprafata organismului in scop therapeutic. Se
considera a fi o suita de prelucrari mecanice manule desfasurate la suprafata organismului,
care se succed intr-o anumita ordine, in functie de regiune, scopul terapeutic, starea generala
si cea locala a organismului. Masajul trebuie sa fie indicat si sa se aplice corect, este necesara
cunoasterea tehnicii de masaj, a efectelor asteptate, trebuie sa se respecte anumite conditii
optime de lucru si de igiena a procedurii.
Manevrele se incep in jurul regiunii bolnave dar la distanta. Se incepe cu regiunile periferice
apoi se abordeaza trunchiul. In functie de efectele lor asupra organismului, manevrele sau
procedeele de masaj au fost impartite in procedee principale sau fundamentale si procedee
secundare sau ajutatoare.
Manevrele fundamentale ale masajului clasic sunt: netezirea sau alunecarile aplicate la
suprafata corpului (efleurajul), frictiunile, framantatul sau stoarcerea tesuturilor (petrisajul),
baterea sau lovirile usoare si ritmice (tapotamentul), vibratia. Aceste manevre sau proceduri
fundamentale ale masajului nu pot lipsi din aplicatiile importante.
Netezirea este manevra de introducere, intrerupere sau de legatura intre celelalte manevre, cu
rol de scadere a sensibilitatii planurilor superficiale, permitand presiuni pe planurile profunde,
efectul de baza fiind cel sedativ. Cel mai important efect al netezirii si alunecarii usoare si
ritmice este activarea circulatiei sangelui in capilare si in venele supeficiale si accelerarea
drenarii limfei din spatiile interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie
datorita unui mecanism direct, prin actiunea mecanica a menevrelor care preseaza si imping
lichidele in sensul scurgerii lor normale, fie pe cale reflexa, prin actiunea pe care o au
manevrele de netezire si alunecare asupra receptorilor periferici (prin reactii vasomotorii
umorale si nervoase este activata circulatia, conducand la vasodilatatie locoregionala
persistenta dar si sistemica). Netezirea influenteaza si tonusul muscular locoregional si
sistemic pe calea excitarii receptorilor nervosi periferici. Prin manevre aplicate mai riguros si
insistent este influentata circulatia din profunzime, de la nivelul maselor musculare, ceea ce
conduce la troficizare locoregionala, la combaterea starii de oboseala musculara cu refacerea
proprietatilor functionale ale tesuturilor. Daca manevrele de alunecare se executa scurt si cu
miscari vii, pline de energie, are loc stimularea intregului organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Efectele acestei
aplicatii pot fi explicate in mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si
elasticitatii tisulare) dar si pe cale reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in
consecinta). Daca frictiunea se executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale
urmata de miorelaxare si scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de
stimulare a sistemului nervos si de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in
tratamentul sechelelor posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare,
fasciale, tendinoase si ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau
operatorii, in vederea stimularii proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de
drenaj al reziduurilor tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica
pentru masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o
manevra specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor
recuperarea functionala. Mult mai corect ar trebui utilizat termenul de kinetologie, drept
stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care se participa la
aceste miscari. Kinetologia medicala studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care
asigura omului activitatile motrice normale, precum si mijloacele, modalitatile, tehnicile,
metodele si metodologiile sale, menite sa refaca forta musculara, sa recastige mobilitate
articulara, cat si coordonarea mersului si a miscarilor efectuate.
Mecanismele prin care actioneaza kinetoterapia se bazeaza in primul rand pe elementele
anatomice implicate in miscare (articulatia, muschiul, nervul, caile motricitatii voluntare si
involuntare, conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala, numita unitate motorie), pe bazele fiziologice (modalitatea de actiune a unitatii
motorii alcatuite din neuron-axon-totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile
axonului respectiv) si pe cunoasterea bazelor fiziopatologice ale miscarii, care pot fi
interceptate prin kinetoterapie.
Miscarea a determinat specializarea unui aparat diferentiat, aparatul locomotor sau
neuromioarteokinetic, alcatuit din structuri bine definite anatomic si functional, ce au la baza
unitatea kinetica alcatuita din articulatie-muschi-nerv.
Articulatia reprezinta ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate. Muschiul reprezinta elementul motor al miscarii, in alcatuirea aparatului
locomotor uman existand 430 de muschi striati, care asigura 40-45% din greutatea corpului.
Nervii musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice
care se termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare.Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste
insa mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un
muschi poate avea o inervatie plurisegmentara.
Neuronul motor medular sau motoneuronul alfa este denumit cale finala comuna, deorece la
el converg toate fibrele terminale ale cailor descendente. Conexiunile cu centrii superiori
(cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si moduleaza activitatea
motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in miscarea voluntara dar
si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara,
raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de
coeficient de inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de
fibre musculare care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de
actiune ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite
de procese complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la
nivelul fibrei musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are
la baza alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel
lungimea sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de
contractie musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea
(corespunzatoare contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare)
actomiozinica sta la baza teoriei mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea
acestei contractii fiind corelata cu distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de
miozina care va conduce la scurtarea muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa
impulsurilor electrice sosite la sinapsa, acestea fiind dependente, la randul lor, de intensitatea
comenzii motorii. Fenomenele se produc simultan, in toate fibrele musculare inervate de
aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind reprezentata de suma tuturor unitatiilor
motorii din muschi, inervate in acelasi moment. Contractia musculara persista atata timp cat
persista influxul nervos sau atat timp cat exista resurse energetice capabile sa sustina lucrul
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor miscari autopasive, in special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sanatos (care reprezinta bratul fortei), pacientul
tractioneaza coarda scripetelui, care este prinsa la celalat capat de segmentul ce urmeaza a fi
mobilizat pasiv (bratul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiva simetrica (montajul
realizeaza miscarea ambelor membre, sanatos si bolnav in acelasi sens) si autopasiva
asimetrica (montajul realizeaza miscarile celor doua membre in sensuri opuse).
Sistemul Guthrie Smith utilizeaza arcurile, resorturile, benzile si cordoanele elastice drept
rezistenta sau ca forta de tractiune in cadrul programelor kinetice se reeducare functionala
musculoarticulara. Sistemul se bazeaza pe faptul ca un corp elastic, sub influenta unei forte
externe, isi modifica forma, pentru a reveni la cea initiala odata cu incetarea solicitarii. Gradul
de deformare este proportional cu cheltuiala energetica ce a stat la baza deformarii. Daca se
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.Varianta de utilizare a acestui sistem o constituie
tractiunea arcului pentru decoaptari articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu
principii mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia
reuseste sa scoata corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai
multe tipuri de suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si
suspendarea excentrica. Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de
suspendare in raport cu pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc,
putandu-se obtine astfel, decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara.
Principiile mecanice au rasunet asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit.
Suspendarea unui membru scoate din activitate musculatura centurii respective, permitand
actiuni exclusiv de mobilizare activa analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus.
Alegerea tipului de suspendare permite obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din
suspendare se poate realiza un testing muscular real. Suspendarea membrelor superioare este
o metoda auxiliara foarte importanta in terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate si
grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii exacte, numita metoda osteopatica.
Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga chiropractica sau chiropraxia. In
practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale articulatiilor periferice,
beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerata un gest precis, ce necesita un diagnostic corect, presupune lipsa
durerii la executie si se supune regulii miscarii contrare, avand in vedere faptul ca se
utilizeaza directia de mobilizare in sensul opus directiei blocate si dureroase.
Manipularea trebuie sa fie precedata de testarea tuturor directiilor de miscare ale segmentului
vertebral interesat. In concordanta cu principiile de nondoloritate si miscare contrata ale
manipularii, nu se va manipula un segment care are toate directiile de miscare blocate si
dureroase.
Specialistii in domeniu au imaginat o schema, precum o stea cu 6 brate, reprezentand
directiile de miscare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare al miscarii sau intensitatea
durerii pe fiecare directie de miscare. Manipularea se va executa pe directiile care nu sunt
notate, deoarece cele notate reprezinta contraindicatii ale manipularii pe directia respectiva.
De obicei, trebuie sa existe cel putin trei directii de miscare libere, pentru ca manipularea sa
aiba toate sansele de reusita.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia
pacientului, ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata
spre a se evita monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de
catre pacient, sa fie executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta
de catre specialistul ergoterapeut.
Laserterapia
Laserterapia este o procedura terapeutica noninvaziva, utilizata in practica de zi cu zi in
cabinetele de fizioterapie. La baza terapiei Laser se afla teoria clasica, conform careia, natura
luminii este considerata a fi duala, intre particula sau corpuscul si unda electromagnetica.
Desi acesta dualitate nu poate fi explicata pe deplin, ea descrie cel mai acurat natura
primordiala a luminii. Denumirea de Laser provine de la initialele din limba engleza ale
cuvintelor care exprima faptul ca aceasta este o emisie stimulata de radiatie luminoasa
amplificata, mai exact, Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation. Daca
radiatia Laser este de mare intensitate, prin cantitatea mare de energie transmisa substratului,
apare efectul termic, distructiv, utilizat in chirurgie si microchirurgie in scopul de a taia,
distruge, evapora, cauteriza tesuturile tinta. Daca intensitatea radiatiei Laser este scazuta,
utilizarea sa este aceea de a stimula sau biostimula substratul cu efecte benefice, dupa cum se
va arata mai departe.
Unda Laser de putere si intensitate scazuta, bine controlata si care nu depaseste 500 mW are
un efect stimulator excelent asupra substratului biologic pe care se aplica.
In vederea terapiei cu Laser, ne vor interesa parametrii fizici ai acestuia pentru a putea
recomanda o aplicatie terapeutica eficienta. Gradul de penetrare a radiei Laser intratisular
depinde de lungimea de unda a acesteia. Cele mai folosite lungimi de unda sunt cele din
spectrul rosu si infrarosu. Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm,
dupa care intensitatea si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de
laser se recomanda a se utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale
mucoaselor. Se recomanda utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW. Laserul in spectrul
infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in tesuturi, dincolo de 2-3 cm
adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea suferintelor de profinzime, precum
cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase, meniscale, discale etc. Se recomanda
utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel putin 50 mW.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi: analgezia, miorelaxarea, decontracura musculara, efectul entiedematos, de
combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic, biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a
ciclului Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei,
stimularea sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de
fagocitoza, activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel
celular (atat prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si
prin activarea sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor
mediatori ai inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Biofeedback-ul
Biofeedbackul reprezinta un instrument clinic recunoscut inca din 1960. La timpul respectiv,
trei surse stiintifice s-au unit spre a forma curentul larg al biofeedback-ului modern:
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum: electrostimularea nervilor periferici
cu electrozi implantati/percutanat (controlul durerii acute), electrostimularea cordoanelor
posterioare medulare pentru controlul durerii cronice, prin intermediul electrozilor implantati
in dura mater (stimulare antidromica),stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau
SNET, in vederea controlului sindroamelor dureroase acute sau cronice, electropunctura
permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru
fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmente poate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor
prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie
deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele
dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor
electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari
functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Tegumentele atrofice.
Cicatrici tegumentare.
La polul opus, indicatiile generale ale aplicatiei locale de rece sunt urmatoarele:
Traumatismul musculoscheletal acut; edemul, hemoragia, analgezia.
Sindromul algic.
Spasmul muscular
Spasticitatea.
Metoda adjuvanta in reeducarea musculara.
Scaderea activitatii metabolice locale si sistemice.
Principalele contraindicatii si precautii in ceea ce priveste aplicatiile de rece sunt prezentate in
cele ce urmeaza:
Ischemia.
Intoleranta le rece.
Boala sau fenomenul Raynaud.
Raspuns presional sever la rece.
Alergia la rece.
Tulburarile de sensibilitate.
Toate aspectele prezentate ne permit sa definim domeniile de patologie care beneficiaza de
termoterapie (agentul terapetic fiind cel termic, cald-rece), precum si contraindicatiile si
precautiile in legatura cu acest tip de terapie.
Electroterapia
Domeniile de patologie in care este indicata electroterapia se afla in legatura cu reactia
organismului la aplicarea stimulului electric. Aceasta este caracterizata prin efectele sau
actiunea curentului electric asupra fibrelor nervoase senzitive, asupra celor nervoase motorii
si vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central si neurovegetativ si asupra
sistemului circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra organismului conduce la o serie de efecte terapeutice, ce
vor conditiona si indicatiile sau domeniile de patologie in care isi gaseste utilitatea, si anume:
Efectul analgezic sau antialgic, datorat scaderii excitabilitatii nervoase la nivelul
polului pozitiv (anod) si resorbtiei metabolitilor din procesele inflamatorii.
Stimularea neuromusculara la nivelul electrodului negativ (catod).
Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central, in functie de
modul de aplicatie (ascendent sau descendent).
Reglarea nespecifica a sistemului neurovegetativ.
Efectul biotrofic prin imbunatatirea irigatiei locoregionale si drenarea lichidelor
stagnante intratisular (edeme, sufuziuni, exudate etc).
Efectul vasodilatator datorat hiperemiei reactive de la nivelul circulatiei superficiale si
de profunzime.
Galvanizarea aplicata in scop terapeutic constituie o procedura des folosita in electroterapie si,
implicit in fizioterapie, datorita multiplelor sale efecte: analgezic, sedativ, vasomotor,
biotrofic, de stimulare a excitabilitatii musculare (in anumite conditii de aplicare).
Galvanizarea pote fi utilizata in orice faza evolutiva a afectiunilor care se inscriu in domeniile
de patologie in care poate fi indicata si aplicata.
Domeniile de patologie sau indicatiile terapeutice ale curentilor de medie frecventa deriva din
principalele lor efecte fiziologice asupra substratului, si anume:
Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici).
Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii)
si indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat.
Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide).
Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin
efect direct, asupra vasului si indirect, pe structura neurovegetativa a vasului, cat si
prin efect indirect, pe calea gimnasticii musculare, fiind datorata efectului excitomotor
muscular, cu producere de contractii fiziologice.
Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de relaxare
cu cea de stimulare a tesutului muscular.
Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul de
actiune, efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre
organismul uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
Afectiunile aparatului locomotor:
Stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi, entorse,
luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
Reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu diferite
localizari),
Suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze, discopatii,
mialgii, neuropatii),
Suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
Sechele post AVC ale membrelor.
Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu
sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica
cronica, trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita).
Afectiuni ale organelor interne:
Status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
Pancretita cronica,
Gastrita, boala ulceroasa,
Distonii functionale intestinale,
Suferinte renourinare,
Suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
Afectiunile febrile de diferite etiologii.
Neoplasmul.
Starile casectice.
Procesele inflamatorii purulente.
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si
cele antiinflamatorii.
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in cele
ce urmeaza:
Aparatul locomotor:
Patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
Patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
Reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epocondilite,
sindromul algoneurodistrofic etc),
Patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente, scurtarea
perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii fracturilor cu intarziere a
procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii, hematoame, sindromul de
deposturare insotit de sindromul algic, precum posturi algice vicioase, scolioze,
deformari ale piciorului.
Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor).
Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite, dermatomiozite,
miozita, sclerodermia progresiva etc).
Afectiuni neurologice:
Nevralgii si nevrite,
Sechele nevralgice post herpes zoster,
Neurinoamele postamputatie,
Distrofia musculara progresiva (Erb),
Sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala (pareze
centrale, scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson).
Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de stadiul
incipient, bola Raynaud etc).
Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele suferinte
ale apratului respirator si suferinte digestive cronice).
Afectiuni ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari
de sensibilitate cutanata.
Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara.
Stare generala alterata, casexie.
Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator.
Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare.
Stari febrile acute, indiferent de cauza.
Reumatismul articular acut.
Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac.
Afectiunile venoase periferice.
Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Domeniile de actiune ale tratamentului cu radiatii ultraviolete (RUV) deriva din indicatiile
terapiei cu RUV asupra organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor
fiziologice si clinice constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in
diferite domenii de patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Afectiunile dermatologice.
Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In contextul
psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem de
gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta
cutanata), tratamente locale asociate aplicatiilor de substante chimice
fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu lampa la distanta, utilizand doze
slab eritematoase,
Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste descuamarea
stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate utiliza
tehnica de asociere cu unguente ce contin fotosensibilizatori,
Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta
situatie, se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe
un camp cutanat, in asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub
forma de badijonari,
Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2 saptamani
interval),
In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de 2-3
biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze
suberitematoase,
Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se la
suprafata de extindere,
Degeraturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate,
Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia
leziunilor, putandu-se iradia si nevralgia restanta,
Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului
troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire
a circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a
tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri
locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate
invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile
cu vapori de mercur,
Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare,
piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc,
Suferinte din domeniul pediatriei.
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de
expunerea la ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor
relaxant si de imbunatatire a starii generale a organismului aflat in crestere. Indicatiile
terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic
(2-4 biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara),
mental imaginativ relaxarea periferica, influentand si paratonia viscerala, printre tehnici fiind
si terapia comportamentala, autotrainingul, psihoterapie). Un loc aparte printre tehnicile de
relaxare il ocupa biofeedback-ul, tehnica prin care se obtine relaxarea prin
expunere/receptionare de concomitente functionale fiziologice. Pacientul insusi receptioneaza
sau observa si poate sa verifice si sa-si impuna starea de relaxare musculara. Prin aplicarea
unor electrozi pe masa musculara, pacientul poate receptiona stimulul acustic sau vizual ceea
ce-i ofera posibilitatea de a apreciea starea de tensiune musculara si sansa de a incerca treptat,
relaxarea.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului se bazeaza pe urmatoarele evidente:
Defectele posturale ale copilariei si adolescentei se definitiveaza la varsta adulta,
devenind puncte de plecare pentru suferinta ulterioara de tip degenerativ a aparatului
locomotor.
serie de afectiuni ale aparatului locomotor (neuromioartrokinetic) conduc la
deposturari si dezalinieri ale corpului, care risca sa devina definitive.
Orice program de recuperare a unui deficit functional se bazeaza pe raporturi normale
intre segmentele corpului si pe o functionalitate normala a lanturilor kinetice
corporale, pentru a fi incununat cu succes. Ca urmare, orice program trebuie sa
inceapa in conditiile restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului, deoarece
deposturarea si dezalinierea atrag dezechilibre musculare care vor vicia derularea
miscarilor, cu incarcari neadecvate asupra articulatiilor, scaderea randamentului si
inducerea precoce a starii de oboseala.
Elementul cheie al deposturarilor este muschiul care se poate dezechilibra prin interventia mai
multor mecanisme, precum: substitutia/inlocuirea functionala, instrainarea/pareza functionala,
compensare si/sau incoordonare/tulburari de reglare motrice. Recuperarea musculaturii
(element al aparatului neuromioartrokinetic) joaca rol major in profilaxia deposturarilor.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza urmatoarele tehnici:
Postura corectata sau hipercorectata si mentinuta prin metode de fixare.
Miscarile pasive, active asistate si active.
Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie
musculara este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a
muschiului respectiv. La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza,
altfel spus, durata mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu
mai putin importanta este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca
la lungime maxima, muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei
izometrice constau in: o buna eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare,
asigura cresterea rezistentei musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive
speciale, necesita durate scurte de antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si
este mai eficienta fata de alte tehnici de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei
constau in: solicita aparatul cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in
special fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat contractia
izometrica, muschii sunt antrenati la o contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei
musculare pentru activitati motorii complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta
musculara decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de
greutatea propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata
contra unei rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate
determina cresterea de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in
doua sensuri: prin apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau
prin indepartarea capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica).
Avantajele izotoniei constau intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune,
participarea egala a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului,
pastrarea/recastigarea imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor
musculare la miscare (fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara,
amelioreaza mobilitatea articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai
lungi ale antrenamentului si dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea
rezistentei (incarcarea) care se opune miscarii. In programele de reeducare functionala este
preferata metoda dinamica cu rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii
implicate in contractie si o perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii
fortei musculare, dupa cum urmeaza:
Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice, ERSIZ
adica exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de cate 6
secunde fiecare etc),
Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica
exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile
rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un
efort si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita
de timp. Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos
dar si de starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu
greutati cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata
instalarea dupa un timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata.
Rezistenta musculara mai poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de
feedback al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa
multe repetari, dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular
minim.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi
cele fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare
sau ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se
mai face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si
procedeele de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta
forme comune (toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si
forme speciale, care se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului
(masajul cosmetic efectuat in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul
mai poate fi executat pe pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele
folosite pot fi incorporate substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera
tegumentara sau nu se aplica nici un fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop
fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica
locoregional) sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa.
Masajul poate fi efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor,
activeaza functiile organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic
(mentinerea starii de sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de
oboseala) sau in scop terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex
al unor leziuni sau tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor.
Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul spatelui (util in activitatile sportive, in
vederea combaterii oboselii musculare sau se poate asocia cu succes kinetoterapiei din
insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile coloanei vertebrale precum scolioze,
hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice degenerative si inflamatorii ale
coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza, spondilita ankilozanta sau din
cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice), masajul peretelui toracic (este
recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a insuficientelor functionale ale
aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a persoanelor aflate in convalescenta
dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui abdominal (insuficientele
functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia cronica, sindromul aderential
postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul edemelor datorate insuficientei
circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara, status posttraumatism, boli
cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau periarticulara), masajul
membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie, sindrom de oboseala
musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai inflamatorii cu localizare
articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
La randul sau, masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se
realizeaza prin prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul
acestui masaj este cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara
sau de stimulare generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile
termice, microbiene sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care
se adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista
si alte forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care
se prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care
tine cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice,
si mai putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor
precum pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor
periferici (numite generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice,
toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor corpului cuprinde:
Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei
tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor
nutritive locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular,
scaderea sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si
sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a organismului).
Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei
vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o
buna functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a
tesuturilor posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii).
Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de
refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei
musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare
datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice
degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care consta in aplicarea unor
presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite puncte sau portiuni
de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita durerii
acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana
ce durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de
pana la 20-30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii
locale si pe efectul unor reflexe de profunzime).
Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si
umorala (metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a
limfei cu efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si
combaterea atrofiilor musculare).
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la
nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe
tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o
modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la nivelul
celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare.
Indicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile reumatismale,
in special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile musculare si
contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica presiunea cu cele
doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile neurologice care
evolueaza cu stare de congestie cerebrala.
Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special utilizand
manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de exemplu, in
gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian sunt utile in
torticolis sau in diferite nevralgii.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in
vederea abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si fasciilor musculare. Masajul pielii
capului se realizeaza in alopecii, cefalee, migrene, algii aflate in legatura cu segmental
cervical sau posttraumatic. Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic,
utilizeaza drept principala metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si
inervata (inervatia motorize este asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este
asigurata de nervul lacrimal-ram din nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar
inferior si din ramuri din nervul maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea
fruntii predomina glandele sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Indicatiile masajului tin cont de:
Scopul urmarit sedativ sau stimulant.
Locul de actiune superficial sau profund.
De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de
tensiune din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala).
Mecanismele de actiune.
Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala.
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive.
Localizarea influentelor masajului.
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul
caruia se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de
protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile
de fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor
hormonale precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii
tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor,
modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu
imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de
tulburari de sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau
muscular. Datorita faptului ca exista pacienti care nu tolereaza asemenea tip de stimulare
electrica pe o durata mai mare de timp, aceasta metoda este limitata doar la persoanele care
pot tolera fara probleme procedura. Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de
intensitate inalta si frecventa joasa, se afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator
electroanalgeziei prin curenti TENS-tip electropunctura. Aditional, se constata si efecte
vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si
cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
Starile dureroase posttarumatice,
Durerile din afectiunile neurologice periferice,
Nevralgiile postherpetice,
Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
Durerile postanestezie,
Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
Sindromul algic care insoteste anuriile,
Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale
ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
Alicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui,
faringelui (se pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe
regiunea anterioara a gatului),
Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul
mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate
cutanata su mucoasa),
In apropierea ochilor
Sarcina in primul trimestru,
Durerile psihogene,
Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa de
raspuns la terapia TENS-conventional),
Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru
diagnosticarea unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se
putea stabili diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite
anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENSconventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara,
pacientii care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute
privind mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum
cea a controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak
si Wall) si descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si conexe,
cu dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror
parametrii ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si
nedorite minime, aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie,
durere posttraumatism in antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee,
durere musculara, durere a partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice
(durerea fantoma post amputatie de membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau de
vibratie,
Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in
profunzime, -sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular
(activand gate-controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate
scazuta) sau predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind
deci encefalul (daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip
electropunctura),
Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul corespondentei
portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea dureroasa
respectiva sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune, numite
puncte trigger (care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un tratament
simptomatic al durerii.
Acupunctura, electropunctura, presopunctura, punctele trigger, mecanisme de actiune
Acupunctura face parte din medicina traditionala chineza, care se axeaza pe o serie de
principii de baza.
Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre lume,
subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din materie
si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG. Aceste
forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate fenomenele si
lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant, din aer
si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic, patrunzand
prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in scurgerea acestor
energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte. Pentru evitarea
imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda, alaturi de
acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica. Dupa cum aratam, prin corpul
omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin niste canale
numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar de 24, cate
12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are un
traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il deserveste
si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care se afla in
legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei
legi, s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze,
valabile si astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor
prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie
deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele
dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor
electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari
functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
Neoplaziile,
Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
Sindromul migrenos,
Insomnii,
Durerile din bolile reumatice,
Tulburarile psihice minore,
Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile,
sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
Alcoolismul si tabagismul,
Sindromul alergic,
Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice,
algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
Contracturile musculare de tipul torticolisului,
Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
Disfunctiile sexuale,
Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea
arteriala),
Astmul bronsic, sinuzita,
Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia
faciala),
Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
Tulburarile psihice minore.
Termoterapie.
Electroterapia, diatermia (curenti terapeutici de inalta frecventa).
Masajul terapeutic.
Kinetoterapia.
Laserterapia.
Hidroterapia.
serie de modalitati terapeutice adjuvante, precum biofeedback-ul, terapia ocupationala,
tehnicile de facilitare neuroproprioceptiva, protezarea auzului, vederii, psihoterapia,
terapia educationala etc.
gradului de mobilitate al unei articulatii se porneste din pozitia anatomica, ca fiind pozitia de
baza sau punctul zero. Exista o serie de factori care conduc la variatiile valorilor gradelor de
miscare obtinute. Acesti factori tin de varsta, sex, conditia fizica, obezitatea, contextul
genetic. Valorile ideale, cu care se compara cele reale, obtinute de la pacienti, reprezinta o
valoare medie propusa. Cand pacientul nu participa la evaluare, masuratoarea este efectuata in
exclusivitate de catre examinator si este pasiva iar cand pacientul insusi efectueaza miscarea,
gradul de mobilitate obtinut este unul activ. Daca comparam valorile activa si pasiva ale unei
miscari dintr-o articulatie, atunci pozitia de start, stabilizarea miscarii, aliniamentul
segmentelor si tipul goniometrului ar trebui sa fie aceleasi. In aprecierea recuperarii
functionale a mainii operate se realizeaza inregistrari grafice ale miscarilor degetelor.
Stabilitatea articulara reprezinta capacitatea elementelor structurale apartinand unei articulatii
de a rezista fortelor care se manifesta inoportun/necorespunzator. Stabilitatea unei articulatii
este determinata de:
Gradul de congruenta osoasa.
Integritatea structurilor cartilaginoase si capsulare.
Tonusul si forta musculara si ligamentara.
Fortele care solicita permanent articulatia.
Un exemplu in favoarea celor deja prezentate o reprezinta descrierea articulatiei coxofemurale care este congruenta si stabila, in timp ce articulatia glenohumerala se bazeaza pe un
suport musculoligamentar datorita lipsei de congruenta osoasa a capului sferic in relatie cu
fosa glenoidala plata.
Stabilitatea articulara este adesea compromisa prin afectiuni ce solicita frecvent tratamentele
specifice fizioterapiei si recuperarii medicale. De exemplu, sinovita inflamatorie asociata
puseelor bolii reumatismale cronice degenerative sau inflamatorii, slabeste capsula articulara,
cat si ligamentele de vecinatate, iar durerea ce survine va inhiba contractia musculara
periarticulara normala. Aceasta inhibitie predispune articulatia implicata la susceptibilitate
fata de agresiuni din partea fortelor normale si anormale, conducand la instabilitate articulara.
Instabilitatea articulatiilor segmentelor periferice si ale coloanei vertebrale este des intalnita in
situatii neurologice si posttraumatic. Excesul de miscare este remarcat ca urmare a evaluarii
functionale articulare. Studiile radiografiilor efectuate in flexie-extensie sau executarea unor
miscari exagerate asupra segmentelor interesate pot oferi date importante atunci cand este
suspectata o instabilitate articulara neexprimata in mod evident clinic.
Bilantul articular mai poate evidentia: contractura in flexie prelungita cu aparitia unui flexum
articular, redoare articulara de cauza mecanica si/sau inflamatorie, blocajul articular (prin
prezenta unui corp strain intraarticular cum se intampla in ruptura de menisc sau in suferintele
reumatismale cronice degenerative etc) si ankiloza articulara (fibroasa sau osoasa).
In practica medicala mobilitatea articulara se poate aprecia prin comparatie cu membrul
contralateral. Programele de fizioterapie si recuperare medicala se adreseaza mai putin
gradului maxim de mobilitate articulara, preferandu-se reeducarea functionala a unghiului
functional, numit si unghi util de miscare, ce corespunde zonei de maxima utilitate articulara
in contextul activitatilor zilnice familiale, sociale si profesionale.
Bilantul muscular reprezinta evaluarea obiectiva a tonusului, fortei si rezistentei musculare la
efort. Evaluarea fortei musculare poate releva o hipertonie sau o hipotonie musculara.
Valorile obtinute difera insa, in functie de varsta, sex, prezenta sindromului dureros, starea de
oboseala a pacientului, lipsa sau slaba motivatie a acestuia, teama, lipsa de intelegere a testarii
efectuate, prezenta unei suferinte de neuron motor central sau periferic, asociata. Afectiunile
neuronului motor periferic vor conduce la pierderea pattern-urilor motorii, in concordanta cu
nivelul/sediul suferintei. De exemplu, intr-o neuropatie periferica, hipotonia musculara este
se imbraca, de a-si asigura igiena si toaleta personala, de a se mobiliza in pat, de a-si asigura
transferurile, de a se deplasa cu scaunul cu rotile, de a merge, de a conduce vehicule.
Literatura de specialitate prezinta o serie de scale menite sa evalueze (sa identifice si sa
cuantifice corespunzator) statusul functional in contextul activitatilor zilnice. Aceste scale
permit aprecierea obiectiva a independentei sau al gradului de dependenta a pacientului in
realizarea diferitelor solicitari functionale, precum si tipul de asistenta (umana, tehnica,
mecanica) sau nevoia unui insotitor. In lumina celor prezentate, nivelele de dependenta sunt:
Independenta, cand se pot efectua activitati fara asistenta fizica sau verbala.
Nevoia de control sau supervizare, cand sunt necesare instructiuni verbale sau alte
tipuri de control.
Nevoia de asistenta, cand este nevoie de ajutorul minim, moderat sau maxim al altei
persoane spre a reliza performantele asteptate.
Dependenta totala de alta persoana.
Din momentul in care antecedentele pacientului si istoricul bolii sunt cunoscute, examinarea
fizica a fost efectuata, rezultatele notate, specialistul in fizioterapie si recuperare medicala
centralizeaza datele, elaboreaza o lista a problemelor de rezolvat si formuleaza un plan
terapeutic de urmat.
Curele de intretinere si recuperare functionala erau recomandate in anii trecuti de doua ori pe
an, ajungand ca actual, programele de fizioterapie si de recuperare medicala sa se desfasoare
pe perioade lungi de timp, raportat la gravitatea deficitelor functionale dobandite de pacienti.
Programele de fizioterapie contin in medie, trei proceduri electrice si sau laserterapie, care
asociaza, de la caz la caz, masajul terapeutic si kinetoterapia ca atare sau efectuata pe aparate.
Numarul de sedinte este cuprins intre 6-10-15-18 zile, dupa care urmeaza o terapie de
intretinere functionala.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia se afla, dupa cum aratam, in
legatura cu reactia organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Aceasta este
caracterizata prin reactia dermovasculara, modificarea frecventei cardiace, a frecventei
respiratiilor si intensitatea reactiei subiective a pacientului la aplicarea stimulului.
Efectele aplicatiei locoregionale a factorului termic (cald-rece) sunt:
Miorelaxant-antispastic,
Analgezic,
Vasculoactiv-hiperemic, antiinflamator-resorbtiv,
Biotrofic prin modularea proceselor metabolice,
Modularea elasticitatii tesutului conjunctiv.
Efectele generale ale aplicatiei factorului termic sunt:
Cresterea performantelor aparatului NMAK (neuromioartrokinetic) la nivelul tuturor
structurilor sale componente, prin cresterea debitului circulator, cresterea elasticitatii
fibrelor musculare si a eficientei contractiei musculare si ameliorarea elasticitatii
colagenului apartinand tesutului conjunctiv,
Inducerea efectului vasoactiv superficial si de profunzime,
Antrenarea mecanismelor de termoreglare (pe calea termoterapiei cu factori
contrastanti cald-rece),
Inducerea efectului analgezic (pe cale directa, cu scaderea sensibilitatii si excitabilitatii
fusurilor neuromusculare si prin mecanismul controlului portii, cat si indirect, prin
modularea circulatiei, efectul mioralaxant-decontracturant si antiinflmator, secundar).
Contraindicatiile majore ale termoterapiei, regasite si in literatura de specialitate, sunt:
Sindromul inflamator acut,
Hemoragia acuta,
Sindromul ischemic acut,
Discraziile sanguine,
Tulburarile de sensibilitate,
Leziunile tegumentare,
Neoplaziile.
Metodologia aplicatiilor de termoterapie (proceduri umede sau hidrotermoterapia)
Principalele aplicatii de termoterapie (proceduri umede) sunt compresele, cataplasmele,
hidrofoarele, impachetarile, frictiunile, perierile, spalarile, afuziunile, dusurile, baile.
Compresele reci
Compresele reci sunt indicate in procesele inflamatorii sau dureroase acute iar cele calde se
aplica in procesele subacute sau cronice. Compresele sunt cele mai simple proceduri de
termoterapie, ele constand in aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucati textile, de
dimensiuni variate, inmuiate in apa aflata la temperaturi diferite. In functie de temperatura,
compresele sunt reci, calde, alternante, stimulante si cu aburi. Ele pot fi aplicate pe
extremitatea cefalica, regiunea cervicala, abdomen, torace posterior, regiunea peri si
subombilicala, membre superioare si inferioare. Ca reguli generale, compresa trebuie sa fie
bine intinsa pe suprafata tegumentului, stoarsa, sa nu jeneze circulatia locoregionala,
tegumentele se nu prezinte leziuni sau semnele vreunei suferinte.
Compresele reci se inmoaie in apa rece iar pentru mentinerea temperaturii constante se
schimba din 5 in 5 minute sau se combina cu punga cu gheata, aplicatia variind intre 20-60
cuprinsa intre 40-50-60 cm. Indicatiile aplicatiilor de lumina se refera la procesul de calire a
organismului, obezitatea, suferintele cronice degenerative si cele posttraumatice ale aparatului
NMAK. Contraindicatiile procedurii sunt identice cu cele ale celorlalte aplicatii de
termoterapie uscata.
Tot in categoria de aplicatii ale caldurii uscate, o alta modalitate termoterapeutica superficiala
este reprezentata de hot pack (pungi calde) pentru aplicatii locoregionale. Ele sunt cele mai
cunoscute modalitati termice de incalzire conductiva a organismului, incepand cu tegumentul.
Aceasta, deoarece se stie ca procedurile superficiale uscate nu depasesc combinatia dintre
toleranta tegumentara, conductivitatea termica tisulara si raspunsul organismul de a produce
cresteri localizate ale temperaturii, atat in suprafata, cat si in profunzime (cativa centrimetri).
Unele dintre aceste pungi termice contin dioxid de silicon (silicon dioxide) care, imersat in
mediu apos, absoarbe o mare cantitate de apa (de cateva ori propria greutate), la temperatura
respectiva, in cazul de fata, 70-80C. Procedura dureaza pana la 30 minute.
Baia de soare
Baia de soare reprezinta expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea directa a
razelor solare, cu o durata progresiva, in functie de varsta pacientului starea sa fiziologica,
afectiunile tratate si cele asociate, sensibilitatea cunoscuta la radiatiile spectrului solar,
anotimp, prezenta simultana a altor factori meteorologici. Actiunea bailor de soare este
complexa, bazandu-se pe efectul termic al RIR, pe efectul radiatiilor luminoase si al celor
ultraviolete (RUV) si pe actiunea celorlalti factori meteorologici. Indicatiile sunt reprezentate
de: rahitismul, reumatismul cronic degenerativ, psoriazisul, tuberculoza osteoarticulara si
ganglionara, afectiunile ginecologice inflamatorii cronice, hipotiroidismul. Contraindicatiile
sunt reprezentate de HTA, bolile cardiace, ateroscleroza avansata, tuberculoza pulmonara,
neoplaziile, hipertiroidism, reumatismul inflamator cronic, in puseu.
Baia de aer
Baia de aer consta in expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea aerului cald (2030C), racoros (15-20C) sau rece (4-15C). Durata procedurii se creste progresiv, de la 5-10
minute la 1-2 ore, o data sau de doua ori pe zi. Actiunea aplicatiei se bazeaza pe efectul
complexului de factori meteorologici, nu doar a factorului termic vehiculat pe calea aerului, si
se manifesta asupra proceselor de termoreglare, metabolice, de modulare a rezistentei
nespecifice a organismului, a sistemului nervos. Baile de aer se indica in afectiunile
cardiovasculare, respiratorii, anemie, tulburarile functionale ale sistemului nervos.
Contraindicatiile procedurii constau in ateroscleroza avansata, suferintele renourinare cronice.
Alaturi de toate aceste proceduri de termoterapie prezentate, exista si modalitati care produc
termoterapie de profunzime, acestea fiind ultrasunetele, diatermia cu unde scurte si diatermia
cu microunde. Despre ele se va vorbi la capitolul referitor la electroterapia cu inalta frecventa.
si chiar de arsura sau de durere. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului
sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv, proces
cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi data prin fenomenul de
anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza si scade excitabilitatea dar si pe
baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. La acestea se
adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului nervos central, precum si asupra celui
circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii poate fi explicata astfel.
Catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod activ, produce o scadere a pragului de
excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o
scadere brusca a intensitatii curentului conduce la om contractie musculara prompta. Aceasta
actiune este utilizata in aplicatiile premergatoare cu scop de pregatire a fibrelor musculare,
inaintea tratamentului cu curenti excitatori pentru musculatura denervata.
Actiunea curentului galvanic asupra sistemului nervos central consta in diminuarea
reflexivitatii in aplicatiile descendente si o crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii este aceea de hiperemie
locala. Curentul galvanic are o actiune hiperemianta, de activare a vascularizatiei
locoregionale. Fenomenul are loc prin activarea circulatiei locoregionale cutanate,
superficiale, cat si a celei musculare, din profunzime (in raport cu circulatia de repaus).
Efectul persista intre 15-30 minute dupa intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei
locoregionale are drept consecinte efecte biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei
tisulare si drenarea exudatelor si edemelor locale. Reactia se petrece la polul negativ si
dureaza cateva ore dupa incetarea aplicatiei terapeutice. Principalele indicatii terapeutice vor
fi astfel: acrocianoza, angioneuropatiile, crioparesteziile functionale nocturne, arteriopatiile
aterosclerotice, algoneurodistrofiile membrelor.
Sistemului nervos vegetativ reactioneaza diferit, in functie de predominanta tonusului vagal
sau simpatic al pacientului. De asemenea, regiunea de electie pentru a realiza aplicatia o
constituie regiunea cervicala si dorsala superioara, in vederea influentarii sistemului nervos
vegetativ.
In ceea ce priveste sistemul circulator, curentul galvanic descendent accelereaza afluxul
sanguin din mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in
timp ce curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul extremitatilor
inferioare si de la organele sistemului portal catre inima, favorizeaza transportul sangelui
arterial catre plamani si extremitatile superioare, precum si viteza de circulatie a sangelui
venus de la inima spre plamani.
Ca o concluzie practica, enumerarea principalelor actiuni fiziologice ale aplicatiilor curentului
galvanic conduce la principalele efecte terapeutice:
Analgetic, antialgic, prin scaderea excitabilitatii nervoase la nivelul polului pozitiv,
Stimulare neuromusculara la nivelul electrodului negativ,
Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central,
Reglare nespecifica a sistemului neurovegetativ,
Biotrofic prin imbunatatirea circulatiei locoregionale si facilitarea drenarii edemelor,
Vasodilatator prin hiperemia activa de la nivelul circulatiei tegumentare superficiale si
musculare profunde.
Modalitatile de aplicare ale curentului galvanic
Galvanizarea poate fi aplicata sub forma electrozilor placa, sub forma de baie hidroelectrolitica sau galvanica (partiala sau patru celulara) si sub forma de iontoforeza
curentului. Este evident ca electrozii de dimensiuni mici vor dezvolta densitati mai mari pe
suprafata tegumentului pe care sunt aplicati ca atare, durata sedintei trebuie scazuta. Invers,
pentru electrozii de dimensiuni mari. Pentru a avea eficienta, durata tratamentului trebuie sa
fie cuprinsa intre 20-30 minute. Chiar si in cazul aplicatiilor cu electrozi mici, aplicati facial
sau transorbital, intensitatea fiind scazuta, va trebui sa se creasca timpul de tratament.
In situatia afectiunilor acute, numarul sedintelor de tratament este de 8-10-12 sedinte si vor fi
efectuate zilnic iar in cazul celor cronice se poate ajunge la 20 de sedinte, putand fi efectuate
zilnic sau la doua zile.
Pacientul va beneficia pe durata galvanoterapiei de o postura antalgica, confortabila, relaxanta
si i se va explica procedura in sine. El va fi posturat in decubit ventral, cu o perna sub
abdomen, spre a evita hiperlordozarea suplimentara a zonei, in cazul suferintelor discale
lombosacrate. Sau va fi posturat in decubut ipsilateral in cazul sindromului algic lombosacrat.
Pentru aplicatiile din zona cervicala, cat si pentru cele transorbitale va fi posturat in decubit
dorsal. Iar pentru cele din zona scapulohumerala poate fi posturat in pozitia sezand.
Se evita aplicarea electrozilor la nivelul zonelor paroase si se va urmari reactia tegumentului
la tratament.
Baile galvanice
Baile galvanice sunt recomandate in vederea tratarii unor regiuni mai extinse sau a intregului
corp. Apa va deveni un mediu de legatura intre substrat (tegument) si electrozi, curentul
electric fiind distribuit pe o suprafata mai mare, densitatea fiind mai redusa, scade
semnificativ riscul aparitiilor arsurilor la intensitatea aplicata pe parcursul procedurii.
Baile galvanice pot fi celulare (mai multe vase sau vane in care sunt introduse segmentele de
corp vizate) sau pot fi generale (corpul este introdus in totalitate).
Galvanoionizarile
Galvanoionizarile reprezinta procedeul prin care se introduc in organism diferite substante
medicamentoase. Curentul galvanic este in masura sa transporte aceste substante prin
tegument si prin mucoase.
Indiferent de denumire (iontoforeza, ionoterapie, ionogalvanizare, galvanoionoterapie etc)
principiul de actiune al galvanoionizarii consta in disocierea electrolitica a diferitelor
substante medicamentoase adaugate la nivelul electrozilor (polar). Ulterior, are loc deplasarea
anionilor si cationilor formati spre electrozii de semn contrar incarcarii lor electrice, datorita
respingerii lor de catre electrodul de acelasi semn, la nivelul caruia s-au format. Substanta pe
care dorim sa o introducem in organism pe acesta cale se aplica sub forma de solutie la
nivelul stratului hidrofil aflat sub electrodul activ. Solutia se va prepara in apa distilata. Ionul
medicamentos vizat va traversa bariera cutanata sau mucoasa in drumul lui spre polul de semn
opus. Odata ajuns in organism, el va fi preluat de circulatia locoregionala si va fi redistribuit.
De mentionat si faptul ca doar electrolitii solubili in alte lichide decat apa pot traversa bariera
tegumentara si mucoasa. Calea de patrundere o constituie orificiile glandelor sebacee si a
acelor sudoripare. Daca se alcalinizeaza solutia anodica si se acidifiaza solutia catodica, va
creste transferul anionilor si cationilor aplicati initial pe tegument.
Avantajele aplicarii galvanoionizarii sunt urmatoarele:
Efectul este demonstrat si cert,
Efectul este locoregional dar si la nivelul intregului organism (putand fi luata in calcul
si o reactie reflexa, cutiviscerala, de la nivelul dermatomioamelor),
Se poate doza precis substanta medicamentoasa aplicata,
Aplicatia are avantajul obtinerii unor efecte asteptate pentru doza scazuta de
medicament, in conditiile in care este protejat si tractul gastrointestinal.
La anod se aplica metale, precum sodiul, potasiul, litiul, calciul, magneziul, zincul, fierul sau
radicali de metale, acetilcolina, morfina, novocaina, corticoizi, sulfamide etc iar la catod se
pot aplica halogeni precum brom, iod, clor sau radicali acizi si saruri ale acizilor organici.
Domeniile in care se poate aplica galvanoionizarea sunt:
Dermatologia (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, degeraturi, eczeme, erizipel,
fistule, furunculoze, hematoame superficiale, prurit idiopatic, sclerodermie, seboree
ulcerele atone),
Oftalmologia (conjunctivite, iridociclite, sclerite),
Suferintele vasculare (arterite obliterante, trombolebita, limfangite),
Reumatologia (artrite, inclusiv poliartrita reumatoida artoze, bursite, epicondilite,
tendinite, tenosinovite, maladia Dupuytren, guta, mialgiile de diferite cauze,
nevralgiile).
Galvanoionizarile transorbitale sau transcerebrale sunt eficente si frecvent utilizate in practica
medicala de specialitate, fiind indicate in sindroamele neurastenice, insomnii, hiperensiunea
arteriala in stadiul neurogen, spasmofilie, sindroame migrenoase, nevralgia de trigemen,
suferinte algice si inflamatorii din sfera medicinii dentare etc.
Indicatiile si contraindicatiile galvanoterapiei
Dupa cum am mai aratat, galvanoionizarea constituie o precedura extrem de utilizata in
electroterapie, avand in vedere paleta patologica larga care poate fi abordata. Aplicarea sa pe
scara larga are in vedere multiplele sale efecte, pornind de la principiile sale de actiune, si
anume: analgezic, modulator neurovegetativ, vasomotor, trofic si de stimulare aexcitabilitatii
neuromusculare. Galvanoionizarea poate fi aplicata atat in stadiile acute, cat si stadiile cronice
de boala. Din cele aratate, rezulta ca aceasta procedura terapeutica isi gaseste utilitatea in
contextul: afectiunilor sistemului nervos (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, afectiuni ale
organelor de simt, sindroame astenonevrorice de suprasolicitare, distonii neurocirculatorii), al
afectiunilor aparatului locomotor (reumatism cronic degenerativ si inflamator, reumatism
abarticular, sechele posttraumatice), al afectiunilor aparatului cardiocirculator (tulburari
circulatorii arteriale sau venolimfatice) si al afectiunilor dermatologice. Principalele
contraindicatii sunt cele care impiedica aplicarea electrozilor pe tegument dar si suferinte care
contraindica electroterapia in general.
scop terapeutic sunt mai crescute, situandu-se in domeniul curentilor tetanizanti, capabili sa
produca o contractie prelungita, care dureaza atat timp cat curentul strabate muschiul. Efectul
terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de actiune
al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate
Aceasta se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum
tesutul muscular si fibrele nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara
prezinta o frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale.
Musculatura scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si
frecventa relativ rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare
succesive, in timp ce frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic, sunt
urmate de contractii tetanizante.
Formele clasice de curenti utilizati in acest scop sunt curentii dreptunghiulari unici cat si in
trenuri de impulsuri, curentii modulati, curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot
realiza adevarate programe de electrogimnastica musculara.
Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare si placile neuromotorii prezinta o
receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic, principalul efect al acestuia fiind actiunea
excitomotorie cu producerea de contractii musculare pe musculatura cu atrofie de
imobilitate/inactivitate dar cu integritatea fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este
ineficient asupra musculaturii cu degenerescenta totala sau partiala. Disparitia excitabilitatii
faradice este un semn revelator al reactiei de degenerescenta musculara totala sau partiala.
Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu vasodilatatie la actiunea prelungita a
curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si analgezice secundare vasodilatatiei. Prin aceasta,
curentii dreptunghiulari, modulati si faradici sunt indicati in mod particular in unele nevralgii
si nevrite, stari posttraumatice (contuzii, entorse), tulburari ale sensibilitatii cutanate,
profilaxia trombozelor si emboliilor postoperatorii si dupa nastere (postpartum), tulburari ale
circulatiei de intoarcere venolimfatica.
Indicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati si neofaradici sunt datorate efectelor
excitomotorii si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile de imobilizare sau de alte cauze dar
care care presupun normoinervatie. Daca exista dubii asupra diagnosticului clinic se recurge
la diagnosticul electric, prin cerectarea excitabilitatii neuromusculare a substratului vizat cu
ajutorul aplicarii curentului faradic, la care se aduga determinarea cronaxiei muschiului
respectiv.
Principalele indicatii sunt reprezentate de atrofiile de imobilizare sau de inactivitate (aparat
gipsat, lipsa activitatii fizice prin sedentarism), musculatura slabita a diferitelor segmente ale
corpului prin utilizare deficitara a lor (scolioze, cifoze, picior plat, tulburarile de ventilatie de
tip obstructiv sau restrictiv din cadrul bronhopneumopatiilor cronice nespecifice, constipatie
cronica, postpartum, incontinenta sfincteriana), in vederea prevenirii aparitiei aderentelor la
nivelul partilor moi ale aparatului locomotor. Se va realiza astfel, o electrogimnastica
musculara (inclusiv electrogimnastica respiratorie) menita sa completeze programele de
kinetoterapie.
In anumite conditii (starile posttraumatisme acute ale aparatului locomotor, grupele musculare
disfunctionale din vecinatea celor normale, pareze restante post leziune de nerv periferic)
poate fi necesara o reantrenare musculara. Aceasta consta in stimularea miscarilor voluntare
in vederea refacerii imaginii centrale motorii, dupa o intrerupere a cailor nervoase, apartinand
unor muschi cu inervatie pastrata. Pacientul isi declanseaza el insusi stimulul electric si
reuseste sa-si recapete controlul motor asupra miscarii pierdute, prin fenomenul de feedback
senzitivo-motor, bazat pe procesul de invatare si memorizare.
Tratamentul prin electrostimulare poate dura cateva luni pana la obtinerea fortei
musculare de valoarea 2. Sunt necesare reevaluari periodice ale parametrilor de
electrostimulare (la 10-14 zile interval). Se poate continua cu stimularea selectiva a
muschilor denervati, chiar si dupa introducerea programelor kinetologice.
Terapia musculaturii spastice
Acest tip de terapie se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor muschilor spastici,
prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a muschilor spastici se adreseaza
receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile aferente ce sosesc la maduva spinarii
de la proprioceptorii stimulati, declanseaza efecte de inhibitie a musculaturii spastice,
respectiv efecte de stimulare a antagonistilor corespunzatori. Concomitent, antagonistii
musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce.
Stimulul se realizeaza prin impulsuri de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite
electrice de excitatie, intre ele realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai
multe grupe musculare, de obicei antagoniste. Concret, intensitatea creste progresiv pana la
aparitia unor contractii/secuse musculare puternice. Rezulta astfel o excitatie alternata ritmic a
muschilor agonisti-antagonisti, cu o intarziere intre cele doua circuite excitatorii. Aceste
efecte contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor, printr-o buna corelare functionala a
antagonistilor si agonistilor. Efectul de relaxare a musculaturii spastice se mentine de la 2448 de ore la 3-4 saptamani, facilitand astfel aplicarea programelor de kinetoterapie. Aceasra
metoda este utilizata cu succes in tratamentul paraliziilor spastice centrale.
Indicatiile metodei sunt reprezentate de: spasticitatea din parezele sau paraliziile de origine
centrala (in special cea cerebrala infantila sau consecutiva traumatismelor la nastere),
leziunule traumatice medulare si cerebrale (cu exceptia paraplegiilor spastice), parezele
spastice din cadrul scelozei in placi, hemipareze spastice post accidente vasculare cerebrale,
boala Parkinson.
Contraindicatiile terapiei musculaturii spastice utilizand aceasta metoda sunt scleroza laterala
amiotrofica si scleroza difuza in stadiul avansat.
Metodologia metodei este fundamentata de tehnica aplicarii a doua circuite de excitatie care
furnizeaza curenti dreptunghiulari. Se stabileste timpul de intarziere dintre impulsurile celor
doua circuite, precum si durata impulsurilor. Intensitatea curentului trebuie sa produca o
contractie musculara puternica, fara senzatie cutanata neplacuta. Durata tratamentului pentru
o pozitionare segmentara este de 10 minute iar daca se realizeaza mai multe pozitionari,
durata sedintei nu trebuie sa depaseasca 40-50 minute. Se recomanda sedinte zilnice, pe o
durata de 12-18 sedinte. Primul circuit de excitatie se aplica deasupra musculaturii spastice iar
al doilea circuit deasupra musculaturii antagoniste corespunzatoare. Electrozii se aseaza la
nivelul punctelor de excitatie ale muschilor.
Stimularea contractiei musculaturii netede
Stimularea electrica a musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de sumatie a
acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare neglijabila. Asupra
musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata mare si frecventa scazuta.
Principalele indicatii ale acestei proceduri sunt reprezentate de constipatiile cronice atone si
de atonia vezicala postoperatorie.
Metodologia consta in aplicatia electrozilor de dimensiuni egale asupra musculaturii vizate,
durata sedintei fiind cuprinsa intre 10-50 minute, in cure de 20-25 sedinte, efectuate la inceput
zilnic.
Curentii de joasa frecventa aplicati in scop analgezic.
Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei dureroase
prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai curand, rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor procese de stimulare propriuzisa. Releul medular prezinta o importanta deosebita in perceperea durerii, intrucat, la acest
nivel intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia nociceptiva. Transmiterea
sinaptica a durerii este astfel influentata la nivel medular, atat de influxuri venite de la
periferie, cat si de la nivelul formatiunilor nervoase superioare.
\Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa (simtul tactil) blocheaza la nivel medular
transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul care
intervine in aceasta inhibitie poate avea la baza teoria controlului de poarta, conform careia,
are loc un fenomen de inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului posterior
medular), in cadrul unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu diametru
mare, rapid conducatoare, A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc informatiile tactile
generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular, un camp electric negativ, cu
scaderea activarii sistemului de transmitere ascendenta si cu inchiderea consecutiva a portii
sau a barierei de control pentru transmiterea informatiilor nociceptive prin fibrele nervoase
lent conducatoare A-delta si C. In acest mod, durerea nu mai este perceputa la nivel cerebral,
superior.
Daca stimularea periferica a fibrelor specifice pentru durere devine predominanta ca
intensitate, frecventa sau context patologic, poarta de control se deschide prin contrareactie
pozitiva (facilitare presinaptica) si va avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu
perceptia durerii.
Aceste mecanisme de inhibitie a transmisiei si perceptiei durerii au fost confirmate de
analgeziile produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare
(electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati percutan, electrostimularea
cordoanelor medulare posterioare pentru controlul sindroamelor dureroase cronice, prin
intermediul electrozilor implantati in dura mater, stimularea nervoasa electrica transcutanataTENS, electropunctura, prin stimularea electrica selectiva a fibrelor A, rapid conducatoare si
inchiderea portii pentru fibrele nociceptive pentru durere).
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS).
Curentii diadinamici (CDD)
Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia curentilor diadinamici
sunt prezentate in continuare.
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene ale curentilor diadinamici sunt
datorate nivelului intensitatii, formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a
electrozilor. Astfel:
Curentul monofazat fix (MF) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si
efect de tonicizare al peretilor vasculari, ca urmare a actiunii sale vasoconstrictoare.
Din punct de vedere subiectiv, produce senzatia de vibratii, actionand ca un masaj
tisular electric profund. Pe aceasta cale se evidentiaza zonele dureroase din cadrul
neuromialgiilor reflexe.
Curentul difazat fix (DF) are efectul analgezic maxim prin ridicarea pragului
sensibilitatii la durere si imbunatateste circulatia arteriala prin inhibarea simpaticului.
Din motivele prezentate, este indicat drept forma de introducere pentru aplicatiile in
scop analgezic.
Perioada scurta (PS) are efect excitator si tonicizant, actionand ca un masaj intens de
profunzime. Prin componenta sa vasoconstrictoare are efect resorbtiv, fiind util in
test electromiografic. Existenta activitatii electrice spontane la nivelul unui muschi aflat in
repaus caracterizeaza un muschi denervat. Aplicatia locala a unui curent de medie frecventa
reuseste sa produca contractie doar la nivelul unui muschi normal inervat. Intensitatea
curentului necesara producerii unei contractii musculare este cu atat mai mare, cu cat
frecventa este mai mare. La muschii denervati nu s-a putut produce nici o contractie, cu nici
un curent din domeniul mediei frecvente. Astfel, producerea unei contractii musculare
utilizand curenti din domeniul mediei frecvente poate fi considerata relevanta pentru starea de
normalitate si lipsa denervarii.
Aplicatiile in scop terapeutic se pot realiza prin procedeul de aplicatie cu un singur electrod
sau utilizand procedeul prin curent interferential. Procedeul de aplicatie cu un singur curent de
medie frecventa modulat, presupune modularea amplitudinii curentului in ritm de joasa
frecventa. Efectele fiziologice si terapeutice care se constata sunt cele care caracterizeaza
media frecventa, precum: efectele excitomotorii si analgezice, alaturi de care se regasesc si
cele vasodilatatorii, biotrofice, miorelaxante si vegetativo modulatoare sau reglatoare. In
practica medicala se incepe cu un curent de medie frecventa constant si redresat timp de 10
minute, in scopul ameliorarii troficitatii musculaturii. Apoi se trece la formele modulate, in
functie de scopul urmarit: analgezic sau excitomotor. Pentru obtinerea efectului de contractie
a musculaturii netede, media frecventa este modulata in perioada lunga, cu durata mare a
trenurilor de impulsuri, cu frecventa de baza mare, care actioneaza profund si nedureros.
Procedeul prin curent interferential consta in incrucisarea endotisulara a doi curenti de medie
frecventa, cu frecventele diferite, decalate in timp. La locul de incrucisare endotisular se
realizeaza efectele terapeutice prin unde modulate in intensitate. La locul de intalnire a doi
curenti cu frecvente decalate/diferite se produce un camp electric numit camp interferential, in
care directia si amplitudinea curentului de interferenta se modifica repetitiv, avand loc o
amplificare si o scadere pana la disparitia completa a intensitatii. Oscilatia intensitatii se
produce cu o frecventa proprie, care defineste interferenta. Ea variaza progresiv de la 0-100
Hz, astfel incat, actiunea propriu-zisa de stimulare apartine domeniului joasei frecvente.
Avantajele constau in:
Eficienta terapeutica a curentului interferential, care este data de nivelul de variatie a
amplitudinii sale,
Prelungirea efectului de stimulare al curentului alternativ de medie frecventa aplicat
(care este datorata modularii intensitatii sale), prevenind instalarea fenomenului de
oboseala,
Utilizarea acestor frecvente purtatoare din domeniul mediei frecvente intampina o
rezistenta electrica redusa din partea tegumentului,
Interferentele de joasa frecventa sunt considerate a fi cele mai active din punct de
vedere biologic la nivel celular.
Indicatile generale privind excitoterapia electrica realizata de joasa frecventa rezultata din
interferenta endogena a doi curenti de medie frecventa, deriva din cele doua posibilitati de
aplicatie (variantele modulatiilor de frecventa aplicabile cu curenti interferentiali). In functie
de actiunea fiziologica optima si de efectele urmarite, se aleg diferite tipuri de frecventa, si
anume: frecvente constante (aplicatia numita manual) sau cu frecvente variabile si modulate
ritmic, modalitate numita spectru
Prin modalitatea de aplicatie numita manual se obtin efecte excitomotorii (la frecvente mici),
decontracturante, vasomotorii, biotrofice, cu efecte de reglare neurovegetativa (la frecvente
mijlocii) sau cu afect antialgic (la frecvente rapide), in functie de frecventa utilizata. Curentii
cu frecvente constante si mici determina o excitatie a nervilor motori (utile in hipotonii
musculare). Frecventele mijlocii se aplica in scopul reglarii disfunctiilor neurovegetative ale
Concluzia este aceea ca frecventele mici produc efect excitomotor asupra muschilor normal
inervati, cele medii si cu intensitate subliminala au efect decontracturant si vasculotrofic iar
frecventele rapide au efect antialgic.
Indicatiile curentilor de medie frecventa
Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul de
actiune, efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre
organismul uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
Afectiunile aparatului locomotor:
stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi, entorse,
luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu diferite
localizari),
suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze, discopatii,
mialgii, neuropatii),
suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
sechele post AVC ale membrelor.
Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu
sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica
cronica, trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita),
Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, dismenoree etc),
Afectiuni ale organelor interne:
status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
pancretita cronica,
gastrita, boala ulceroasa,
distonii functionale intestinale,
suferinte renourinare,
suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale postprostectomie etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
Afectiunile febrile de diferite etiologii,
Neoplasmul,
Starile casectice,
Procesele inflamatorii purulente,
Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale si la
purtatorii de pacemaker cardiac.
Lungimea de unda are mare importanta, deoarece defineste domeniile de aplicabilitate ale
curentilor de inalta frecventa. Aceasta, datorita efectelor fiziologice si terapeutice demonstrate
si dovedite in practica medicala de specialitate.
Undele scurte
Proprietatile fizice ale undelor scurte
Modul de actiune al undelor scurte este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de
inalta frecventa, si anume: frecventa foarte mare, fenomenul capacitiv (pot strabate capacitati
pe care curentul de joasa frecventa nu le pot strabate, putand functiona in circuit deschis),
fenomenul inductiv, producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta
frecventa, energia electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile
electrolitice si corpurile metalice), efectul pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii
metalici), traversarea cu dificultate a impedantei unei bobine, propagarea printr-un mediu
heterogen nu urmeaza legile aplicabile pentru curentul continuu si transmiterea de unde
electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.
Aparatele de unde scurte cuprind un circuit generator si unul rezonator. Circuitul generator
apartine aparatului, in timp ce cel rezonator (pacientul) cuprinde selful de inductie,
condensatorul variabil, bornele aparatului si electrozii. Pacientul se constituie o capacitate
care variaza in functie de rezistenta electrica a regiunii de tratat, el aprtinand astfel circuitului.
Actiuni biologice, efecte fiziologice
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
Nu produc fenomene de polarizare (nu prezinta actiune electrolitica),
Nu produc excitatie neuromusculara (deoarece durata stimulului este foarte mica
raportat la frecventa inalta a curentului),
Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile
structurilor tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de
tegument). Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se
propaga prin conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si
stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele
scurte/decametrice si decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul
subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin cresterea efectului capacitiv.
Energia calorica se acumuleaza sub tegument si produce efecte terapeutice derivate
din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia, miorelaxare, activarea
metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului.
Pentru undele scurte si decametrice, actiunea lor se explica prin dispersia energiei la nivelul
strucurilor tisulare. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau conducatoare de
electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre aceste medii
stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la nivelul
suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale electrice.
Curentul electric de inalta frecventa traverseaza lichidele, inclusiv sangele ca un curent de
conductie si dezvolta energie termica. Totodata, prin membrane trece ca un curent de
deplasare, cu consum energetic redus si fara producerea efecului caloric.
Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor, dupa cum se va vedea mai departe.
Efectului caloric prezentat, conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta
freventa asupra organismului. Principalele lor efecte fiziologice asupra substratului sunt
prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular,
crescand catabolismul,
Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala,
prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
Asupra sistemului nervos central si periferic:
Efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
Creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia la
nivelul sistemului nervos periferic,
Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii,
Creste capacitatea imunologica a organismului.
Concluzia este aceea ca efectul terapeutic al curentilor de inalta frecventa este derivat din
actiunea caldurii sau efectul caloric si consta in: hiperemie, analgezie, miorelaxare si activarea
metabolismului.
Modalitati de aplicare
Terapia cu curenti de inalta frecventa asigura aparitia fenomenului de endotermie, caldura
formandu-se endotisular, in interiorul/la nivelul tesuturilor vizate. Efectul este de lunga durata
sau remanent. Aceasta, spre deosebire de alte proceduri care aduc caldura corpului, din
mediul extern (RIR, procedurile de termoterapie). Curentii de inalta frecventa produc o
incalzire endotisulara directa, in timp ce celelalte procedee actioneaza drept stimuli termici,
aportul caloric fiind asigurat/adus organismului prin intermediul tegumentului. Astfel,
incalzirea tesuturilor aflate in profunzime are loc prin intermediul reflexului cutivisceral.
Efectul dureaza doar 2-3 zile.
Modalitatile de aplicare pot fi in camp condensator (circuitul generator este reprezentat de
aparatul de unde scurte iar circuitul rezonator este realizat de electrozii in campul carora se
afla pacientul) si inn camp inductor (energia este transmisa regiunii tratate printr-un cablu de
inductie).
In metoda in camp condensator, sub influenta curentului alternativ de inalta frecventa, se
produce un curent de deplasare la nivelul dielectricului (corpul sau segmentul corporal de
tratat), echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de conductie). Curentul de
deplasare se transforma in interiorul dielectricului in caldura. Electrozii vor fi amplasati la
distanta de tegument pentru a asigura o incalzire omogena a tesuturilor si pentru a se evita
incalzirea superficiala, doar a tegumentului. Electrozii pot fi rigizi sau flexibili. Muschii si
organele interne au rezistenta scazuta fata de tesutul grasos si constanta dielectrica mare, ca
atare, energia de inalta frecventa va trece ca un curent de deplsare, fara aproduce caldura. In
schimb, tesutul subcutanat cu rezistenta crescuta, se va incalzi mult mai puternic. Prin
indepartarea electrozilor de suprafata tegumentara vom putea obtine efecte termice in
profunzime, cu evitarea supraincalzirii tesutului adipos subcutanat si a celui tegumentar.
Metoda in camp inductor presupune existenta unui cablu de inductie, infasurat in spirala in
jurul regiunii de tratat. In comparatie cu metoda in camp condensator, acesta metoda
realizeaza o incalzire profunda mult mai eficienta la nivelul tesutului muscular.
Tehnica si metologia
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament),
inclusiv material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si
osteosinteza, singura contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Frecventa impulsurilor, precum si penetratia endotisulara sunt apreciate in 6 trepte iar
intensitatea energiei de lucru creste proportional cu frecventa. Durata mare a pauzei dintre
impulsuri face ca efectele calorice ale acestei energii sa se disperseze pana la disparitie.
Astfel, efectele biologice sunt remanente iar neajunsurile hipertermiei sunt absente.
Contactul cu tegumentul poate fi mai intim, emitatorul-localizator se poate aplica deasupra
regiunilor sau portiunilor acoperite de imbracaminte, aparate gipsate, materiale sintetice,
pansamente, dar si asupra regiunilor care contin elemente metalice de osteosinteza. Singura
contraindicatie este reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Modul de actiune
Modul de actiune al undelor scurte pulsatile se bazeaza pe datele de observatie experimentala
si clinica. Efectele biotrofice tisulare obtinute sunt datorate urmatoarelor aspecte:
Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara,
Stimuleaza procesele anabolice tisulare,
Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de oxigenare
tisulara si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara,
Influenteaza favorabil procesele de regenerare ale tesutului nervos,
Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand
capacitatile histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara prin:
stimularea activitatea sistemului reticulohistiocitar, cresterea nivelul sanguin al
gamaglobulinelor, cresterea infiltratul leucocitar, stimularea hematopoezei si
favorizarea formarii colagenului din procesele reparatorii tisulare.
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular, cat si cel
stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca urmare a
utilizarii undelor scurte in sistem pulsatil.
Efectele terapiei cu unde scurte aplicate in sistem pulsatil se bazeaza pe modul lor de actiune
si sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Reducerea evidenta a procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul
algoneurodistrofic, posttraumatic,
Accelereaza procesul de calusare al fracturilor,
Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios,
Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare,
Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide,
Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor,
Previne si amelioreaza cicatricile cheloide,
Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase dar si a celui peptic,
Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi,
Diminua spasticitatea musculaturii netede.
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva, a
fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid
conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea
consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea.
La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special
din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra
proprioceptorilor musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ.
Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in tratamentul neuroreflex al unor afectiuni
dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa ale
ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la T1
(pentru membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona
articulatiei sacroiliace, paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul
inferior).
Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor
periferici sau de-a lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor
simpatice de insotire). Aplicatia incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului,
continua ascendent, pe partea exterioara a articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta
iliaca spre lateral, fata posterioara a marelui trohanter, paravertebral lombar, ascendent
pana la nivelul apofizei spinoase a vertebrei T3. Manevra poate continua ascendent, pe
marginea externa a muschiului marele dorsal, pana la nivelul marginii inferioare a
toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile masajului reflex si este contraindicata in
cazul suferintelor cardiace.
Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne, pe
zonele musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul
miogelozelor) si pe zonele periostale.
Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul cu
ultrasunete in impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii (aflate in legatura cu actiunile vasomotorii si metabolice).
Metodologia aplicatiilor
Un prim element este acela al alegerii formei de cuplaj: directa, ultrasonoforeza si indirecta.
Cuplajul direct reprezinta forma cea mai des utilizata, aplicandu-se pe suprafetele corporale
plane, netede si fara leziuni cutanate, prin intermediul unei substante de contact (daca
substanta de contact e densa, scade puterea de penetratie in profunzime.
Ultrasonoforeza reprezinta tot un cuplaj direct care utilizeaza insa substante medicamentoase
incluse in solutia de contact. Patrunderea medicamentului in tegument cu ajutorul
ultrasunetului se poate calcula, stabilindu-se un indice ultrasonoforetic, si este direct
proportionala cu intensitatea si durata aplicatiei. Efectul de profunzime exprimat prin acest
indice este raportat la grosimea straturilor tisulare strabatute, precum si la starea fiziologica a
tegumentului. O aplicatie de termoterapie aplicata anterior, poate creste indicele sonoforetic si
patruderea substantei medicamentoase in tegument.
Cuplajul indirect se realizeaza prin intermediul apei in bai partiale sau generale (mai rar).
Efectele ultrasonoforezei se pot realiza pe cale directa, in aplicatiile locale sau pe cale
indirecta, neuroreflexa.
Alegerea formei de ultrasunet poate fi in regim continuu sau discontinuu (cu impulsuri).
Ultrasonoforeza cu impulsuri are avantajul de a reduce efectul termic, potentandu-le pe cele
antalgic si decontracturant/miorelaxant.
Alegerea traductorului tine cont de dimensiunile si forma zonei de tratat.
Traductorul poate fi manevrat sau nu. Metoda dinamica sau cinetica este folosita frecvent
deoarece uniformizeaza maximele si minimele de intensitate, cat si efectele ultrasunetului in
structuri tisulare diferite. Se vor executa miscari lente, in ritm constant, de forma circulara,
spirala, sinusoidala etc. Metoda statica sau stationara se utilizeaza mult mai rar, fiind preferata
in aplicatiile pe regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze si calcificari
tendinoase.
Dozarea intensitatii sau a energiei ultrasonice aplicate asupra substratului se exprima in
W/cm si tine cont de: grosimea straturilor tisulare ale regiunii de tratat, profunzimea suferinei
vizate (straturile profunde pot necesita intensitati mai mari), forma de cuplaj, metoda de
manevrare a traductorului, tipul actiunii (directa sau neuroreflexa), natura suferintei vizate si
stadiul evolutiv (stadiile acute beneficiaza de doze reduse), varsta si starea generala a
pacientilor. Alegerea valorilor de intensitate indica trei tipuri de dozaj: doza mica (0,05-0,4
W/cm), doza medie (0,5-0,8 W/cm) si doza mare (0,9-1,2 W/cm). Practica de specialitate a
demonstrat faptul ca dozele mici au efectele biologice, fiziologice si terapeutice cele mai
favorabile.
Metodologia de tratament trebuie sa se adapteze zonei de tratat. In acest mod, pentru tesutul
cutanat se recomanda in general, intensitati mici, traductorul se manevreaza linear iar solutia
de contact se alege sa fie mai consistenta. Pentru tesutul muscular se pot alege si doze medii,
traductorul va fi manevrat lent, fara presiune, prin miscari sinusoidale, schimband sensul de
miscare la zonele de insertie, in directia fibrelor tendomusculare, nu transversal pe ele. Pentru
tratamentul tesuturilor articulare si osoase (fracturi) se recomanda sa se evite zonele cu
vascularitatie superficiala evidente din jurul marilor articulatii, se pot practica ferestre in
aparatul gipsat pentru a grabi calusarea unei fracturi si nu se va aplica traductorul pe regiunile
de crestere osoasa la copii.
Tehnica aplicatiilor cu ultrasunete tine cont de urmatoarele: se vor exclude de la tratament
starile febrile, extremitatile cu circulatie deficitara vor fi incalzite in prealabil printr-o
procedura de termoterapie, pacientul va fi pozitionat confortabil, durata sedintelor este
adaptata scopului terapeutic urmarit si diagnosticului de boala si variaza de la 5-10-15 minute,
ritmul sedintelor este zilnic sau la doua zile, se vor prefera serii de 6-15 sedinte, tratamentul
putandu-se relua dupa 4-6 saptamani, aplicatia de ultrasunet nu trebuie sa fie urmata imediat
de o alta procedura, nu este indicata succesiunea masaj-ultrasonoterapie sau invers (datoria
actiunii neuroreflexe asemanatoare), nu se aplica concomitent cu rontgenterapia pe aceeasi
regiune, aplicatiile cu ultrasunete pot pregati sedintele de kinetoterapie, in anumite afectiuni
se recomanda terapia combinata cu curentii de joasa frecventa.
Terapia combinata ultrasunet-curenti diadinamici (CDD)
Terapia combinata a curentilor diadinamici (efecte analgezice si hiperemiante) cu
ultrasunetele (efecte miorelaxante) conduce la efecte potentate reciproc.
Indicatia de electie a acestei proceduri combinate este identificarea si terapia selectiva a
punctelor dureroase de natura fibro-conjunctiva apartinand sidromului dureros miofascial
(miogeloze sau trigger points). La acesata se adauga sidroamele dureroase vertebrogene,
bursitele, tendinitele, artroze reactivate, artritele, sechelele posttraumatice ale partilor moi.
in care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca fiind rezultatul
transformarii energiei electrice.
Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul fototerapiei, cuprind doar zonele
radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete, ocupand deci, o gama
restransa din intregul spectru electromagnetic.
Proprietati fizice
Natura luminii este fundamentata de cele doua teorii, cea ondulatorie sau electromagnetica si
cea corpusculara, fotonica sau cuantica.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a
fi absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In
aceasta idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate (RIR, RUV si radiatiile vizibile) au
proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri interpuse si de a se transforma in caldura.
Actiunile fizico-chimice ale fototerapiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si
ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale
particulelor incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica
radiatiei. Orice radiatie a unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia
termica reprezinta energia radianta emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie
luminoasa, caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea acesteia, este
determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au temperaturi
mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv
crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt
emise si cele vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb
energie radianta.
Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita, alta
parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile,
independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care
absoarbe toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv
radiatiile. Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa.
Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina sau
fototerapie.
Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele
luminoase vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie
inferioara radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor
variaza cu natura compozitiei lor.
Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite
fotoelectrice.
Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea
de a determina transformari fotochimice destul de variate. RIR au efect secundar, de
intensificare a acestor procese, prin actiunea lor termica. Dinamica reactiilor chimice
este influentata de temperatura.
Actiunile biologice ale luminii
Radiatiile luminoase sunt absorbite de catre componentele tisulare in mod diferit. Numai
radiatiile luminoase absorbite sunt in masura sa actioneze asupra celulelor. Mai mult,
fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de unda a
radiatiilor aplicate si absorbite.
Cu cat radiatiile au o lungime de unda mai mica, cu atat efectele sunt mai puternice si mai
nocive asupra celulei vii. Microorganismele, inclusiv bacteriile, nu sunt influentate de
radiatiile vizibile dar sunt distruse de RUV. Acestea produc modificari importante si asupra
permeabilitatii tisulare si a reactiilor enzimatice.
Actiunile biologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
RUV au capacitatea dea altera metabolismul si activitatea celulara.
Transformarea ergosterolului din epiderm (stratul cornos tegumentar) in vitamina D si
inducerea keratinizarii.
Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid al radiatiilor ultraviolete
cu lungimea de unda de 280 m din grupul C (efectul bactericid se produce prin
coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se adauga cel trofic asupra
plagilor superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si prin efect de stimulare a
imunogenezei.
Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza in functie de lungimea de unda,
radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile superficiale ale tegumentului, catre
cele profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile ultraviolete se opresc in straturile
superficiale ale epidermului.
Actiunea luminii asupra tegumentului
Tegumentul se constituie un ecran fiziologic fata de radiatiile infrarosii (RIR). Permeabilitatea
tegumentara variaza in functie de lungimea de unda a radiatiei, de propria sa grosime si de
umiditate. Pentru RIR in practica medicala se foloseste urmatoarea clasificare:
A-sunt RIR penetrante in functie de pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi
de unda cuprinse intre 760-1500 m).
B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 15005000 m).
C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai
mari de 5000 m).
In cele ce urmeaaza unt prezentate efectele RIR. Acestea prezinta efect caloric cu atat mai
profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai scurta (A). Se produce o vasodilatatie
tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40
minute si care este urmat rapid de o pigmentatie patata, marmorata (B). Acestei vasodilatatii i
se adauga un usor edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii
leucocitare perivasculare. RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce
arsuri, alterari sau chiar distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar
distructii vasculare, edem pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in
final, escare cu necrozare tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale
substantelor continute interstitial, perivascular. Iradierea moderata cu RIR grupa A produce
vasodilatatie subpapilara, accentuarea fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin,
accelerarea reactiilor biochimice catalitice cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea
biotroficitatii. Este stimulata resorbtia produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si
sunt stimulate terminatiile nervoase cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor.
Iradierile moderate accelereaza formarea pigmentului melanic, modificand eritemul actinic
produs de ultraviolete, este stimulata regenerarea celulelor epidermice, sunt activate secretiile
glandelor endocrine si este stimulat metabolismul general.
Radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in straturile
superficiale sle epidermului. Gradul de penetratie este raportat la lungimea lor de unda. Pentru
RUV se foloseste urmatooarea clasificare:
A-sunt RUV tip I sau unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 m).
B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise de lampile cu mercur (315-280 m).
C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop terapeutic, emise prin descarcari
electrice in vapori cu mercur (280-180 m).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura
cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut
precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari,
dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce,
putin intensa, cu tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani.
Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are un debut
la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o pigmentatie
cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum urmeaza:
Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de
radiatii ultraviolete.
Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind
inconstanata, putin exprimata, disparand rapid, fara urme.
Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore,
prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o senzatie
moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o exfoliere
cutanata fina, furfuracee.
Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta de
rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de
fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintra patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a
15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei cruste.
Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile,
necesitand bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat,
dureros, epidermul se decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in
aproximativ 20 de zile. Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare,
inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei utilizate.
Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei:
Stimularea tegumentara.
Pigmentatia cutanata.
Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda
eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic si in
prevenirea rahitismului.
Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe zone
circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase).
Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la
nivelul straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a
transmiterii durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o
actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din
artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc).
Stimularea hematopoezei.
Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit de util
in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman, conducand
la efecte psihologice pozitive.
Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora asupra
organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia edemelor
superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie
Tehnica aplicarii radiatiilor infrarosii
Sursele de RIR sunt reprezentate de lampile cu incandescenta si radiatoarele cu rezistente
metalice. Principiul lor de functionare este realizarea unei energii calorice, capabile de
emisiune spectrala.Lampile electrice cu incandescenta sau becurile emit un spectru care
contine in majoritate radiatii rosii si infrarosii si intr-o masura foarte mica, radiatii vizibile si
putine ultraviolete.
Aplicatiile terapeutice cu RIR se realizeaza prin doua modalitati: in spatiu inchis (baile de
lumina) si in spatiu deschis (lampile Sollux).
Baile de lumina sunt proceduri care utilizeaza actiunea radiatiilor infrarosii si vizibile asupra
organismului. Aceste radiatii sunt emise de lampi cu incandescenta si sunt aplicate in spatiu
inchis. Radiatiile infrarosii vor actiona direct asupra organismului dar si indirect, incalzind
aerul si determinand prin intermediul acestuia o incalzire substantiala a corpului, producand
sudatie si scadere poderala. Baia de lumina poate fi considerata o procedura de termoreglare
intensa, prin inducerea termolizei. Dispozitivele utilizate in acest scop sunt sub forma unor
dulapuri adaptate scopului urmarit. Temperatura aerului se incalzeste pana la 60-90C. Doar
1/3 din caldura produsa de dispozitiv este preluata de organism. Baia de lumina generala este
bine tolerata de catre organism, fiind mai eficienta din punct de vedere terapeutic, fata de baia
cu aburi (nu se produc combustii sau arsuri, datorita capacitatii termice mult mai reduse in
comparatie cu apa). Procedura poate fi aplicata ca preincalzire in hidroterapie. La o durata de
20-30 minute, procedura capata un caracter de termoterapie in sine, cu producerea cresterii
temperaturii centrale de pana la 38,5C. Pentru baile de lumina generale, pacientul se
dezbraca si i se aseaza o compresa rece pe frunte. Tehnica bailor de lumina consta in:
cunoasterea scopului terapeutic si durata dorita (realizandu-se doar o preincalzire de 5-10
minute sau o sudatie pronuntata pentru o durata de 20-30 minute a procedurii), sensibilitatea
Principalele contraindicatii
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele recente,
statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Tehnica indicatiilor terapiei cu RUV
In practica medicala de specialitate se folosesc lampile cu mercur in scopul furnizarii de
RUV. Conditia de baza de la care se pleaca in tratamentul cu RUV este stabilirea sensibilitatii
pacientului si dozarea in consecinta a aplicatiei locale sau generale. Actiunile biologice ale
RUV sunt in functie de lungimea de unda si de intensitatea de iradiere. Activitatea unei
radiatii este egala cu doza pe unitatea de timp. Ca atare, devine necesara masurarea cantitatii
de RUV iradiate asupra pacientului. In practica medicala de specialitate exista o serie de
modalitati prin care se receptioneaza si se dozeaza radiatiile oferite organismului uman.
Astfel, exista metode fizico-chimice (utilizeaza receptori termici sau actinotermici-dispozitive
care absorb RUV si le transforma in caldura, receptori fotoelectrici-masoara RUV prin celule
fotoemitatoare sau fotoelectrice, receptorii fotochimici-se bazeaza pe capacitatea luminii de a
declansa reactii chimice), metode actinobiologice (se bazeaza pe efectul bactericid sau de
producere al eritemului tegumentar al RUV).
Dintre toate metodele prezentate, in practica medicala se utilizeaza o metoda simpla, care
consta in masurarea timpului necesar pentru obtinerea celui mai slab eritem pe tegument.
Metoda se numeste biodozimetrie si stabileste biodoza necesara prescriptiei terapeutice.
Biodoza sau doza terapeutica este timpul minim necesar pentru aparitia celui mai slab eritem
la RUV (primul eritem perceptibil, care dispare dupa 24 ore). Pentru aprecerea biodozei se
folosesc biodozimetre.
La citirea rezultatului poate sa nu se constate eritem, sa apara un eritem precoce, rosu-inchis,
ce dureaza o ora (este datorat unei sensibilitati anormale) sau sa apara eritemul clasic a carui
intensitate poate avea patru grade. Aceste grade sunt: gradul I (culoarea rosie de intensitate
slaba), gradul II (culoarea rosie este mai accentuata si este urmata de pigmentatie), gradul III
(reactie pala, incojurata de un lizereu rosu aprins, urmata de descuamare) si gradul IV (rosu
aprins cu aspect de arsura, insotit de edem).
Tehnica biodozimetriei consta in citirea eritemului aparut dupa 12-24 ore si se considera
prima zona (sunt mai multe zone acoperite care se descopera progresiv, la un interval de timp)
la care a aparut cel mai slab eritem, durata ei de expunere constituind biodoza pentru
pacientul respectiv.
Pornind de la biodoza, specialistul prescrie tratamentul in functie de scopul urmarit.
Tratamentului cu RUV se poate realiza utilizand surse artificiale sau naturale. Sursele
artificiale asigura iradierea locala sau generala. Iradierea se poate face unor colective de
persoane sau individual. Iradierea individuala se poate face in pozitii statice (ortostatism,
sezand sau decubit) cat si in miscare. Pacientul este complet dezbracat, poarta ochelari de
protectie cu lentile de sticla colorata. Sursa este perpendiculara pe tegument si la o distanta de
60-100 cm. In mod terapeutic, iradierile cu RUV cresc progresiv ca durata de aplicatie,
ajungand la 5 minute, pentru 10-20 de sedinte, efectuate zilnic. Se mai pot face si aplicatii de
la 150 cm distanta, pentru un interval de timp de 15 minute si 15 sedinte.
Doza de iradiere este in functie de scopul urmarit, de sursa utilizata si de rezultatul
biodozimetriei. Dozele slabe, suberitematoase si eritemul de gradul I se recomanda sa se
aplice zilnic sau la doua zile, si sunt indicate in rahitism, tetanie-spasmofilie, la prematuri,
adulti in stari de debilitate, instabilitatea termoreglarii, unele dermatoze, tulburari trofice
cutanate. Dozele medii sau eritemul de gradul II se aplica bisaptamanal sau la doua zile si se
indica in scopuri de stimulare generala a organismului, dereglari endocrine, suferinte insotite
de incetinirea proceselor metabolice, disfunctii circulatorii periferice, astm bronsic. Doza
forte sau eritemul actinic de gradul III se aplica o data la 7-14 zile si este indicata mai ales in
iradierile locale ale unor afectiuni dermatologice. Repetarea seriilor se de tratament poate face
dupa 6 saptamani.
Iradierile locale sau aplicatiile in doze eritem se realizeaza pe arii restranse, produc un eritem
cutanat putrenic, se executa dupa stabilirea prealabila a biodozei, in functie de scopul
terapeutic urmarit. Astfel, se pot prescrie 3-5 biodoze sau durate de expunere. Succesiunea
sedintelor este zilnica sau la doua zile. Se recomanda in reumatismul cronic degenerativ
vertebro periferic (lombosacralgii, lombosciatica, cervicobrahialgii, gonartroze, coxartroze
etc), artrite, nevralgii (inclusiv de trigemen), neuromialgii (sindromul miofascial),
dermatologie, astm bronsic.
Helioterapia reprezinta terapia diferitelor afectiuni cu RIR si RUV provenite din sursa
naturala (soarele). Expunerea se va face progresiv atentie deosebita acordandu-se persoanelor
cu sensibilitate deosebita (varstnici, persoane cu debilitate pronuntata, copii, persoanele
blonde). Expunerea se incepe cu zonele caudale si se termina cu cea craniana. Se poate ajunge
pana la o expunere de 3 ore, pana in momentul aparitiei si desavarsirii pigmentatiei. Se pot
face 1-3 sedinte de expunere pe zi. Efectele maxime si benefice asupra organismului sunt
cele obtinute ca urmare a expunerii in intevalul de timp 9-11 dimineata.
Indicatiile tratamentului cu RUV
Indicatiile expunerii la RUV deriva din multiplele beneficii ale terapiei cu RUV asupra
organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor fiziologice si clinice
constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in diferite domenii de
patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
Afectiunile dermatologice.
Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In contextul
psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze exfoliante de eritem de
gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor psoriazice si la rezistenta
cutanata), tratamente locale asociate aplicatiilor de substante chimice
fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu lampa la distanta, utilizand doze
slab eritematoase.
Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste descuamarea
stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta situatie, se poate utiliza
tehnica de asociere cu unguente ce contin fotosensibilizatori.
Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In aceasta
situatie, se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de cate 5 minute pe
un camp cutanat, in asociere sau nu cu substante fotosensibilizatoare aplicate sub
forma de badijonari.
Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2 saptamani
interval).
In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte de 2-3
biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze
suberitematoase.
Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se la
suprafata de extindere.
Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia
leziunilor, putandu-se iradia si nevralgia restanta.
Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita efectului
troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si de imbunatatire
a circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza reactia eritematoasa a
tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica ulterior, doze forte in iradieri
locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de gradul I. Regiunile cutanate
invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In scopul aratat, se vor utiliza lampile
cu vapori de mercur.
Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare,
piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de
expunerea la ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor
relaxant si de imbunatatire a starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii
de 12 sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul
bronsic (2-4 biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea
posterioara), debilitatea fizica (se pot utiliza diferite metode de actinoterapie),
craniotebesul (biodoze eritem aplicate progresiv).
Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale.
Aplicatiile generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu producerea
de vitamina D si pigmentare, cat si la stimularea generala a organismului. Se
utilizeaza iradierile generale progresive, cate 15 sedinte zilnice, pe serie. Aplicatiile
locale sunt indicate la nivelul articulatiilor afectate, diminuand fenomenele
inflamatorii, sindromul algic si ameliorand troficitatea cutanata. Terapia se incepe
dupa testarea reactiei eritematoase cutanate prin biodozimetrie, urmarindu-se
producerea eritemului de gradul III sau IV.
Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu doze
stabilite prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de iradieri
generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale indirecta, prin
actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se iradiaza fata
anterioara a articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea olecraniana, pentru pumn, fata
dorsala, pentru articulatia coxofemurala, regiunea trohanteriana, pentru genunchi se
iradiaza regiunea interna si suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de
iradiere se stabilesc si de aceasta data dupa biodozimetrie.
Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze eritem mai
moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
Tuberculoza.
Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
Sindroamele neurovegetative
interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie direct, prin actiunea mecanica a
menevrelor care preseaza si imping lichidele in sensul scurgerii lor normale, fie pe cale
reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire si alunecare asupra receptorilor
periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este activata circulatia, conducand la
vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica). Netezirea influenteaza si tonusul
muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor nervosi periferici. Prin
manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din profunzime, de la
nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la combaterea starii
de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor. Daca manevrele
de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc stimularea intregului
organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Frictiunea
presupune manvre de netezire asociate cu cele de compresiune ale straturilor, de la cele
superficiale la cele profunde subiacente. Frictiunea se executa cu fata palmara a degetelor sau
cu varfurile degetelor pe portiuni mici, doar cu varfurile degetelor pe portiuni foarte mici, cu
palma intrega pe portiuni mai extinse si cu ambele palme, avand si degetele intinse pe portiuni
si mai mari. Miscarile realizate sunt longitudinale (la nivelul membrelor), circulare (pe
suprafete mari) sau spirale (la nivelul articulatiilor). Frictiunile se pot executa deci cu trei sau
patru degete, cu policele (in varianta circular elipsoida sau rectilinie) si cu mainile. Frictiunile
se adreseaza tesuturilor subcutanate. In functie de intensitatea procedeului, frictiunea poate fi
superficiala, medie sau profunda. De-a lungul coloanei vertebrale se poate aplica in ritm
energic o frictiune ondulata, in sens descendent. Efectele acestei aplicatii pot fi explicate in
mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii tisulare) dar si pe cale
reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta). Daca frictiunea se
executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de miorelaxare si
scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a sistemului nervos si
de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul sechelelor
posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si
ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau operatorii, in vederea
stimularii proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor
tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Aplicat pe mase voluminoase presupune prinderea masei musculare si deplasarea
ei transversal, asociat cu torsiune. Cand se aplica pe suprafatele mici sau pe peretele
abdominal sau toracal, framantarea se poate face si prin ciupire. La nivelul membrelor
framantarea poate prezenta variante, precum: mangaluirea (masajul vartej) efectuata cu
ambele maini, compresiunile bratara efectuate succesiv si ascendant la nivelusl membrelor,
geluirea care imita miscarea de rindea. In funcite de forta exercitata manevra poate fi
profunda sau superficiala. Petrisajul profound poate fi lent, mediu sau rapid, si transversal,
longitudinal, derulaj sau ciupire. Petrisajul superficial poate fi sub forma de palpare rulata,
petrisaj superficial de torsiuni, petrisaj superficial prin ciupire sau petrisajul frictiune.
Manevrele se executa pe regiunile plane in sensul lungimii muschiului iar pe membre
centrifug (spre extremitate), fara ca aceasta sa deranjeze insa circulatia de intoarcere.
Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica pentru
masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o manevra
specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor subcutanate).
Prin framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea tesuturilor,
fiind stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si conductibilitatea
substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie musculara
efect analgesic. Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor
si a retracturilor, la scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj:
Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vazodilatatia (cu scaderea
reflexa a vazoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si stimularea
reflexului axonal), scaderea sensibilitatii planurilor superficiale ( prin stimularea
recepterilor cutanati, obtinandu-se efectul sedativ), scaderea presiunii tisulare (prin
stimularea venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare dupa o scadere initiala si
prin inducerea relaxarii.
Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice sunt in
functie de cele 2 tipuri de presiuni. Presiunile glisante sau alunecate se realizeaza lent,
systematic, cu presiune constanta cu un ritm de 12 miscari pe minut, intre manevre
intercalandu-se manevra de netezire. Principalele efecte fiziologie ale presiunilor
alunecate sunt: efectul sedative, hipertermie locala, cresterea presiunii tisulare,
ameliorarea raspunsului muscular la stimulare, cresterea excitabilitatii nervoase,
vazodilatatie locala si activarea schimburilor intre sange si substratul tisular
locoregional. Presiunile statice se realizeaza fara alunecare, prin repetatri successive,
manevra variind intre progresie-mentinere si regresie. Principalele efecte fiziologice
sunt cresterea circulatiei deintoarcere, efectul sedativ prin actiunea decongestionanta
vasculara si stimulanta asupra terminatiilor nervoase, efect decontracturantmiorelaxant.
Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului classic sunt dependente
de profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderant structurilor
musculare, efectele fiind cel mechanic, de crestere a presiunii tisulare (prin
vasodilatatia active determinate de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, ameliorarea troficitatii locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si
venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare cu echilibrarea concomitenta a
tonusului muscular la grupe musculare comune, eliberarea substantelor necesare
procesului contractile si inducerea unei stari generale de bine. Framantarea
superficiala se adreseaza cu precadere pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele
manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la nivelul
celulelor adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea elasicitatii structurilor tisulare,
cresterea rezistentei fibrei musculare, cresterea mobilitatii tisulare. Principalele efecte
fiziologice sunt: augmentare circulatorie locoregionala (cu vasodilatatie si cresterea
metobolismului in consecinta, eliminarea deseurilor metabolice si efect decongestive
de profunzime), modificarea consistentei substantei fundamentale (modificarea starii
coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime, precum hialuronidaza, ca
urmare a manevrei aplicate), effect analgesic (secundar detensionarii tisulare
locoregionale), effect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), effect biotrofic cutanat.
Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala insotita de
hiperemie de profunzime, efectul mechanic (ce conduce la dezagregarea sau
fragmentarea produsilor patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la actiunea
fibrozanta cu asuplizare tisulara, inclusiv asuplizare musculotendinoasa), efectul
nervos de echilibrare neurovegetativasi de antrenare a mecanismelor reflexe de
profunzime) si efectul analgesic, calmant.Vibratiile (cu o frecventa de 5-10 vibratii/sec
manual si de 40-50 vibratii/sec mechanic, cu o amplitudine de 1-3 mm) produc efecte
calmante cand sunt aplicate pe zone plane sip e suprafete intinse si au effect stimulant
daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce scade frecventa, creste
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor. Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul
spatelui (util in activitatile sportive, in vederea combaterii oboselii musculare sau se poate
asocia cu succes kinetoterapiei din insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile
coloanei vertebrale precum scolioze, hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice
degenerative si inflamatorii ale coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza,
spondilita ankilozanta sau din cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice),
masajul peretelui toracic (este recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a
insuficientelor functionale ale aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a
persoanelor aflate in convalescenta dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui
abdominal (insuficientele functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia
cronica, sindromul aderential postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul
edemelor datorate insuficientei circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara,
status posttraumatism, boli cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau
periarticulara), masajul membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie,
sindrom de oboseala musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai
inflamatorii cu localizare articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
Masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se realizeaza prin
prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul acestui masaj este
cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara sau de stimulare
generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile termice, microbiene
sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care
se adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista
si alte forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care
se prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care
tine cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice,
si mai putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor
precum pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor
periferici (numite generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice,
toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor cuprinde:
Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei
tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor
nutritive locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular,
scaderea sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si
sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a organismului),
Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei
vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o
buna functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a
tesuturilor posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii),
Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de
refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei
musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare
datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice
degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care consta in aplicarea unor
presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite puncte sau portiuni
de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita durerii
acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana
ce durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de
pana la 20-30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii
locale si pe efectul unor reflexe de profunzime),
Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si
umorala (metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a
limfei cu efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si
combaterea atrofiilor musculare),
Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la
nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe
tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o
modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la
nivelul celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare. Drept urmare, vor fi prezentate modalitatile si
procedeele masajului care se adreseaza cu precadere regiunilor vizate (cervicala, a gatului, a
fetei si a pielii capului).
Masajul regiunii cervicale are drept tehnica: masajul in decubit dorsal, masajul in imersie,
masajul in procubit, masajul in laterocubit, masajul in pozitie asezata, masajul sub tractiune
cervicala mecanica.
Masajul in decubit dorsal. Priza se face in gutiera iar greutatea capului se lasa pe antebratul
maseurului, fiind o metoda sigura pentru pacient. Capul se mai poate relaxa in afara mesei de
masaj sau poate ramane sub greutatea propie, in sprijin pe masa. Masajului i se pot asocia
tractiuni si mobilizari.
In imersie, masajul cefei nu se poate practica decat cand pacientul este asigurat fata de mediu
lichid, aceasta metoda permitand un bun acces la zona dorsala. Se poate utiliza si
hidromasajul prin dispozitivul de jet manevrat sau jet fix.
Masajul in procubit sau decubit anterior utilizeaza o pozitie a capului care sa nu creeze
discomfort si nici jena respiratorie. Avantajul consta in accesul foarte bun al manevrelor care
ajung astfel, la nivelul zonelor scalpulare, cervicala posterioara si dorsala. Posibilitatea de
mobilizare asociata masajului este foarte redusa.
Masajul in laterocubit sau de cubit lateral este cel in care capul pacientului se sprijina pe o
perna sau pe mana terapeutului. Avantajul consta intr-o toleranta buna la instalare si la
posibilitatea de asociere a unor manevre (flexia laterara si rotatie).
Masajul in pozitie asezata este util in faza hiperalgica, fiind o pozitie de ultima alegere.
Masajul sub tractiune cervicala mecanica se efectueaza cu pacientul in pozitie asezata,
masajul practicandu-se in scop adjuvand, in vederea facilitarii decontracturarii sau
miorelaxarii subiectului.
Tehnica masajului cefei consta in pozitionarea pacientului in decubit ventral si aplicarea
manevrelor de netezire, presiuni alunecate, framantare profunda tridigitala, geluirea, frictiunea
(la persoanele cu tesut adipos dezvoltat), vibratia si/sau baterea. De mentionat faptul ca
regiunea suboccipitala prezinta un tesut subcutanat dens, care nu permite o buna mobilizare a
tegumentului supraiacent, la acest nivel aflandu-se si emergenta extracraniana a nervului
Arnold. Musculatura regiunii cefei este reprezentata de trapez si muschii profunzi ai gatului.
Cand se alege ca masajul sa se execute din pozitia asezat, subiectul isi sprijina capul si bratele
pe speteaza scaunului. Se va masa intotdeauna de sus in jos, se vor utilize manevrele de
netezire, framantare (pe marginea anterioara a trapezului), asociind sau nu geluirea, se
asociaza frictiunea, capul fiind fixat cu o mana si se poate asocia si vibratia sau baterea (doar
la persoanele cu tesut adipos bine dezvoltat), incheindu-se cu miscari passive si active ale
coloanei cervicale. Tehnica prezentata se adapteaza scopului si patologiei. Astfel, in nevralgia
Arnold se practica netezirea lunga, efectuata cu rabdare, in vederea scaderii sensibilitatii
locoregionale. In dicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile
reumatismale, in special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile
musculare si contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica
presiunea cu cele doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile
neurologice care evolueaza cu stare de congestie cerebrala. Masajul produce o acticare a
circulatiei locale si intracranieie.
Masajul gatului. Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special
utilizand manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de
exemplu, in gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian
sunt utile in torticolis sau in diferite nevralgii.
Gatul prezinta trei regiuni topografice: regiunea suprahioidiana (prezinta in profunzime
glanda submaxilara, ganglioni limfatici si vasele faciale, aceasta regiune beneficiind doar de
massaj estetic superficial, efectuat pe stratul hipodermic, incarcat cu grasime si pe muschiul
pielosul gatului, masajul efectuandu-se de la linia mediana spre lateral), regiunea subhioidiana
(intre furculita sternala, hioid si corpul muschiului sternocleidomastoidian pielea este mobile
iar masajul este superficial, in scop estetic, pe partile laterale ale laringelui la nivelul carora se
afla arterele carotide, nervii vagi, venele jugulare interne se practica netezire, utila, mai ales,
in paralizia nrvului laringian superior iar pentru gusa tiroidiana, se indica netezirea si vibratia
carotidei in scopul activarii circulatiei crescute apartinand glandei tiroide hipertrofiate) si
regiunea laterala, sternocleidomastoidiana (in caz de torticolis se indica netezirea si
framantarea la nivelul muschiului sternocleidomastiodian iar in cazul nevralgiilor superficiale
se alege mai ales, netezirea). Asest masaj mai poatr fi executat inscopul descongestionarii
regiunii, al activarii circulatiei si stimularii functionale a organelor locale, nu doar in scop
miorelaxant. Semai pot trata cicatricile inestetice ce se formeaza postcombustional. Masajul
se asociaza miscarilor din kinetologie, precum mobilizarile active simple sau cu rezistenta,
pasive.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in
vederea abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si facsiilor musculare. Terapeutul se
aseaza in spatele capului pacientului, intensitatea manevrelor lui tine cont de fragilitatea
tegumentara si vasculara locoregionala, durata masajului fiind in functie de natura si starea
pielii, de maximum 10 minute. Masajul pielii capului se realizeaza in alopecii, cefalee,
migrene, algii aflate in legatura cu segmental cervical sau posttraumatic.
Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic, utilizeaza drept principala
metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si inervata (inervatia motorize este
asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este asigurata de nervul lacrimal-ram din
nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri din nervul
maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina glandele
sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Efectele sau influentele masajului asupra organismului
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul
caruia se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de
protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile
de fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor
hormonale precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii
tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor,
modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu
imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de
tulburari de sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau
tesuturi aflate in profunzime, legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor
rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe piele zone, segmente sau dermatoame, carora
le corespund tesuturi sau organe inervate pe acelasi segment metameric al maduvei
spinarii. In functie de numarul radacinilor rahidiene, distingem pe tegument 8
segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente lombare si 5 segmente sacrale.
Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau segmentele de piele astfel delimitate,
se pot influenta in sens profilactic sau curativ tesuturile si organele profunde, inervate
de acelasi nerv rahidian. Aceste influente se petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda
de masaj segmentar sau reflexogen au fost perfectionate in sensul aplicarii masajului
in scopul tratamentului unor afectiuni ale aparatului circulator, respirator, digestiv si
genito-urinar.
Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de sange si
limfa si de o nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra tesuturilor
conjunctive o actiune mecanica directa prin care se mentine si se reface elasticitatea si
supletea tisulara, se mentine echilibrul circulator, stimuland schimburile nutritive si
drenajul reziduurilor metabolice si al eventualelor edeme sau sufuziuni intratisulare,
mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit de important in obezitate. Efectele
masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu influentarea circulatiei
sanguine si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii, modularea
functiilor hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului conjunctiv se
asigura mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si nemicrobiene ale
organismului si substratul necesar refacerii tesuturilor lezate, degenerate sau atrofiate,
scurtand perioada de incapacitate si de revenire la normal.
Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si tendoane,
fascii si aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi periarticulare,
periost. Prin masaj muscular sunt imbunatatite procesele de biotroficitate musculara,
utile asupra muschilor atrofici si atoni, creste excitabilitatea, contractilitatea si
Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin actiunea
mecanica a procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor subcutanate
accesibile, cu efecte circulatorii si biotrofice prin activarea metabolismului si
stimularea functiilor de excretie) si indirecte. Masajul general este indicat in scop
igienic persoanelor sedentare sau pacientilor imobilizati, in scop profilactic si curativ
persoanelor cu tulburari respiratorii, circulatorii, metabolice, anemicilor, astenicilor,
celor aflati in convalescenta si refacere dupa accidente sau boli, in scopul combaterii
starii de oboseala.
Indicatiile masajului
Indicatiile masajului tin cont de:
Scopul urmarit sedativ sau stimulant,
Locul de actiune superficial sau profund,
De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de
tensiune din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala),
Mecanismele de actiune,
Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala,
Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive,
Localizarea influentelor masajului.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului locomotor,
insotite de sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si trofice,
Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara, spasticitate sau
pareze,
Fracturile,
Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze,
ingrosari cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare,
Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si trofice,
precum hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii, pareze si
paralizii locale,
Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac,
modificari ale tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala
cronica si patologica, disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile masajului
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe
oricare parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar
la procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati
prin aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se
refera la boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:
Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea perfect
sanatoasa, fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi, arsuri sau
alte forme de manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile care
jonctiunea tendomusculara, tecile sinoviale (se regasesc la locul de trecere al tendonului prin
canalele osteofibroase), bursele seroase (se dezvolta in zonele in care tendonul sau muschiul
suporta o hiperpresiune intermitenta sau frecare exagerata) si anexele. Muschii pot fi tonici,
de tip I, in general extensori, sunt rosii (fibrele rosii sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si
ATP, au o retea ampla de capilare sanguine, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa
mic situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, prin mai multe sinapse, care nu
determina insa potentiale de actiune propagate), sunt situati proximal, sunt antigravitationali,
sar o articulatie, au tendoanele late, lucrul lor mecanic este putin intens, se contracta lent si
obosesc greu. Sau muschii pot fi fazici, de tip II, in general muschi flexori, sunt albi (fibrele
albe sunt sarace in mioglobina, mitocondrii si enzime oxidative, rezervele de ADP sunt
reduse, vascularizatia este mai saraca, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa mare
printr-o singura sinapsa), sunt superficiali, sar doua sau mai multe articulatii, au tendoane
lungi, realizeaza contractii rapide si obosesc rapid.
Nervii musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice
care se termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare. Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste
insa mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un
muschi poate avea o inervatie plurisegmentara. La nivelul sinapsei neuromusculare sosesc
terminatiile cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul in coarnele anterioare ale maduvei
spinarii, existand doua tipuri de motoneuroni alfa, cel mare sau fazic si cel alfa mic, tonic.
Neuronul motor medular este denumit cale finala comuna, deorece la el converg toate fibrele
terminale ale cailor descendente pornite din cortex, diencefal, trunchiul cerebral si cerebel
(calea piramidala, calea extrapiramidala, caile cerebeloase descendente). Pe traseul dintre
neuronul motor aflat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii si sinapsa neuromusculara,
cilindraxul motoneuronului alfa conduce la formarea nervului spinal. In acest mod,
motoneuronul alfa situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii devine unica legatura
intre musculatura voluntara si toate variantele de comanda sau de declansare a miscarii, fie
prin arcul reflex spinal, fie prin releele superioare. Arcul reflex, desi involuntar, utilizeaza
caile si neuronii miscarii voluntare. Diferenta dintre activitatea motorie voluntara musculara si
cea tonica este mai dificil de realizat, din punctul de vedere al functiei de miscare, ea aparand
mai evidenta sub raportul structurilor anatomice implicate. Caile motorii involuntare ale
activitatii tonice presupun participarea:
Celulelor nervoase din cornul anterior al maduvei spinarii, si anume: motoneuronii
alfa, motoneuronii gama (de la care pornesc fibrele pentru fusul muscular si care joaca
rol in ajustarea tonica, posturala a miscarii), celulele Renshow ale sistemului inhibitor
(neuroni intercalari specializati in a determina fenomene inhibitorii pentru toti
neuronii de vecinatate, in special pentru neuronii alfa), neuroni intercalari (celule de
dimensiuni mici care fac legatura intre neuronii motori si intre terminatiile
tractusurilor nervoase cerebromedulare si motoneuroni), neuronii cordonali
homolaterali sau heterolaterali (care fac legatura intre etajele medulare in cadrul
cordoanelor medulare),
Fusul muscular (este un organ receptor specializat, care functioneaza independent de
vointa noastra, fiind o formatiune fusiforma, de cativa mm lungime si latime, dispusa
printre fibrele musculare, invelita intr-o capsula formata din fibrocite alungite, intre
care exista fibre de colagen orientate in axul lung al fusului, numite fibre intrafuzale,
spre deosebire de cele extrafusale, apartinand fibrei musculare corespunzatoare, fusul
beneficiind de o inervatie senzitiva si de una motorie,
Organul tendinos Golgi (se afla in tendon, langa jonctiunea acestuia cu muschiul,
avand aspectul unui corpuscul de cativa mm, inconjurat de o capsula conjunctiva,
formata din fibroblasti, acest organ fiind, in fapt, un proprioceptor, excitat de starea de
tensiune de la niveul tendonului respectiv),
Caile nervoase de legatura ce pot fi aferente si eferente.
Conexiunile cu centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si
moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in
miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara,
raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de
coeficient de inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de
fibre musculare care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de
actiune ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite
de procese complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la
nivelul fibrei musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are
la baza alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel
lungimea sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de
contractie musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea
(corespunzatoare contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare)
actomiozinica sta la baza teoriei mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea
acestei contractii fiind corelata cu distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de
miozina care va conduce la scurtarea muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa
impulsurilor electrice sosite la sinapsa, acestea fiind dependente, la randul lor de intensitatea
comenzii motorii. Fenomenele se produc simultan, in toate fibrele musculare inervate de
aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind reprezentata de suma tuturor unitatiilor
motorii din muschi, inervate in acelasi moment. Contractia musculara persista atata timp cat
persista influxul nervos sau atat timp cat exista resurse energetice capabile sa sustina lucrul
mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si miozina. Cand influxul nervos se opreste,
apare decontractia si implicit, relaxarea musculara. Decontractia musculara este la randul ei,
un proces activ, care necesita consum energetic. Cea mai simpla miscare voluntara a unui
segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse neuronale si parcurgerea unor
etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare, conducerea descendenta a deciziei de
miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea permanenta a tonusului postural al
segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea propriu-zisa), contractia
musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe parcursul miscarii a
tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii posturale. Controlul
motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si comanda. Controlul la
nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau stretch-reflexul, reflexul
de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie, reflexe urmate de
spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau supramedular/supraspinal (cu rolul
de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se refera la controlul exercitat de
etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul, formatiunea reticulata,
hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de
la luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la
constiinta noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor
in cortex, activarea sistemelor piramidal si extrapiramidal drept sisteme motorii executive de
transport al comenzii dar si al planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama, si mai
departe, catre aparatul efector. In permanenta, pe baza aferentelor senzitiv senzoriale, sistemul
reglator va modula etapele tonice si fazice ale sistemului efector care realizeaza miscarea
voluntara in concordanta cu planul elaborat si transmis de cortex si preluat de subcortex. Se
definesc astfel trei mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare: sistemul
informational, cel reglator si cel efector. Miscarea voluntara se desfasoara astfel pe baza unui
program preexistent, contributia volitionala avand rol de initiere, sustinere si oprire a
activitatii.
Exista o serie de mecanisme fiziopatologice care pot fi influentate prin kinetoterapie.
Prescrierea unui program kinetologic de reeducare functionala se va face dupa evaluarea
mecanismelor fizipatologice care stau la baza acuzelor si suferintelor pacientului. Bolnavul cu
insuficienta cardiovasculara, cel cu patologie respiratorie, cel cu suferinte ale aparatului
locomotor etc, vor beneficia de kinetoterapie curativa si de reeducare functionala numai dupa
ce sunt clarificate verigile fiziopatologice implicate in disfunctionalitatea constatata.
Articulatia, ca element mecanic efector al miscarii, poate sta la baza deficitului functional al
aparatului locomotor. Poate fi vorba despre pierderea stabilitatii si/sau a gradului de
mobilitate (abilitate) a doua segmente osoase adiacente (sindrom disfunctional) sau poate fi
cazul unui sindrom algic-inflamator care limiteaza antalgic miscarea. Alaturi de articulatie, cu
toate structurile sale componente, la baza tulburarilor functionale pot sta insa si suferinte ale
tesuturilor moi periarticulare (contracturi musculare, rupturi tendinoase sau musculare etc).
Consecinta acestor afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o postura sau aliniamentul corporal corect, dificultati la
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie
a aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara.
Acestora li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii
fortei musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom
fiziopatologic muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai
executa lucru mecanic).
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic.
Aceste afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile
musculare cu mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica
exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile
rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un
efort si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita
de timp. Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos
dar si de starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu
greutati cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata
instalarea dupa un timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata.
Rezistenta musculara mai poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de
feedback al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa
multe repetari, dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular
minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o
postura cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste
intr-un lant kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru
perfectionarea coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara
acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o
serie de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive
de facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile
paliative si terapia ocupationala.
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru
pacientii cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de
autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant,
alergarea, inotul sau alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia
ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si
necesara in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
miscat pasiv si starea de repaus. Tehnicile din kinetologie cuprind: tehnicile anakinetice
(imobilizarea si posturarea) si tehnicile kinetice (statice si dinamice). La randul lor, tehnicile
kinetice statice cuprind contractia izometrica si relaxarea musculara iar cele kinetice dinamice
sunt active reflexe si active voluntare (libera, activo-pasiva, activa cu rezistenta) sau kinetice
dinamice pasive (tractiuni, sub anestezie, pura asiatata, autopasiva, mecanica, pasivo-activa,
prin manipulare).
Imobilizarea este o tehnica kinetologica anakinetica ce se caracterizeaza prin mentinerea
pentru un interval de timp, a corpului sau a unui segment al acestuia, in nemiscare, recurgand
sau nu la ajutorul unor dispozitive. Imobilizarea susupenda miscarea articulara si contractia
voluntara.
Indicatiile imobilizarii deriva din urmatoarea clasificare. Astfel, imobilizarea poate fi:
De punere in repaus (utila in bolile cardiopulmonare grave, arsuri intinse, traumatisme
cranio-cerebrale si medulare etc sau in procesele inflamatorii localizate, precum
artrite, tendinite, miozite, flebite sau orice alt proces care determina dureri la
mobilizare),
De contentie (are rolul de a bloca un segment sau o partea acestuia, printr-un sistem de
fixare, precum atela, aparatul gipsat, orteza, corsetul si se utilizeaza in scopul
consolidarii fracturilor, la entorse, luxatii, artrite sau artroze acutizate, discopatii etc,
blocand cel putin o articulatie),
De corectie sau posturala (utilizeaza tot aparatul gipsat, atela, orteza, corsetul etc,
diferenta constand in ceea ce priveste scopul urmarit, deoarece segmentul vizat este
imobilizat intr-o pozitie sau postura corectata, asa cum se intampla in scolioze, devieri
articulare prin retracturi, paralizii, rupturi tendinomusculare etc).
Imobilizarea de contentie, cat si cea de corectie urmeaza unor manevre si/sau tehnici
ortopedico-chirurgicale sau kinetologice, precum tractiuni, manipulari, miscari pasive sub
anestezie etc.
De mentionat si faptul ca aparatele de contentie si corectie nu trebuie sa jeneze circulatia
locoregionala si nu este admis sa produca leziuni ale tegumentului sau durere, aparatele
trebuie sa fie bine aplicate dar sa permita efecuarea contractiilor izometrice de mentinere a
tonusului muscular segmentar iar segmentele vizate sa fie imobilizate intr-o pozitie
functionala.
Contraindicatia majora o constituia prelungirea excesiva a imobilizarii, deoarece se poate
ajunge la:
Hipotrofie de inactivitate,
Redoare articulara, mergand pana la ankiloza,
Tulburari ale circulatiei de intoarcere, cu aparitia edemelor si trombozelor venoase
consecutive,
Tulburarea troficitatii locoregionale cu aparitia escarelor,
Disconfort fizic si psihic al pacientului.
Posturarea sau pozitionarea reprezinta o alta tehnica anakinetica apartinand tehnicilor
kinetologiei si reprezinta atitudini impuse unor segmente, parti ale corpului sau corpului in
ansamblu, in scop profilactic sau terapeutic, in vederea corectarii sau evitarii instalarii unor
devieri de statica sau a unor pozitii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Clasificarea posturilor include:
Posturile corective (utile in spondilita ankilozanta unde pot preveni instalarea unor
disfunctionalitati, de asemenea, in reumatismul cronic degenerativ si inflamator
exprimat clinic prin artrite sau artroze, in paraliziile de cauza centrala sau periferica, in
deviatiile coloanei vertebrale sau a altor segmente etc),
Posturile de facilitare (se recomanda in vederea facilitarii unui proces fiziologic
perturbat de boala, aceste posturi fiind cele de drenaj bronsic, antideclive sau proclive
pentru promovarea sau blocarea circulatiei de intoarcere, cele facilitatorii respiratorii
sau cardiace, cele de drenaj biliar etc)
Tehnicile kinetice reprezinta tehnici kinetologice care se bazeaza pe miscare, iar aceasta
presupune sau nu contractia musculara si nu neaparat mobilizare articulara cu deplasarea unui
segment. Clasificarea acestor tehnici include: tehnicile kinetice dinamice (mobilizarea pasiva
si activa) si tehnici kinetice statice (contractia izometrica si relaxarea musculara).
Tehnicile kinetice dinamice se bazeaza pe miscare sub toate formele ei, ele realizandu-se cu
sau fara contractie musculara, diferentiindu-se astfel, mobilizarea pasiva de cea activa.
Mobilizarea pasiva este utilizata in kinetologia terapeutica si de recuperare, ea se realizeaza
cu ajutorul unei forte exterioare iar efectele sale se regasesc asupra:
Aparatului locomotor (mobilizarea pasiva mentine amplitudinile de miscare si
troficitatea articulara normala, creste amplitudinile articulare si asuplizeaza tesuturile
articulare si periarticulare, mentine si/sau creste excitabilitatea musculara, amelioreaza
contractura-retractura musculara prin intinderea prelungita a muschiului si declanseaza
stretch-reflexul care determina contractie musculara),
Sistemului nervos si tonusului psihic (miscarea pasiva mentine memoria kinestezica a
segmentului respectiv in cadrul schemei corporale si creste tonusul psihic al
pacientului prin prezenta obligatorie a kinetoterapeutului),Aparatului circulator
(miscarile pasive efectuate ritmat au efecte mecanice asupra circulatiei segmentare,
asigurand drenaj venolimfatic si prevenirea sau diminuarea edemelor, de asemenea,
asigura prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala, pe cale reflexa pornind de la
receptorii senzitivi articulari si musculari),
Altor aparate si sisteme (miscarile pasive mentin troficitatea tuturor celorlalte tesuturi
de la nivelul segmentelor interesate, maresc schmburile gazoase la nivel pulmonar si
tisular periferic, crewsc tranzitul intestinal si evacuarea vezicii urinre, influenteaza
unele relee endocrine).
Indicatiile mobilizarii pasive constau in:
Recuperarea pacientilor neurologici,
Reeducarea functionala a pacientilor cu patologie posttraumatica,
Intretinerea si recupararea functionala pacientiilor cu reumatism cronic degenerativ si
inflamator.
In executarea miscarilor pasive trebuie sa se tina cont de:
Cunoasterea diagnosticului bolii si a celui functional,
Stapanirea tehnicii si a prizelor din partea kinetoterapeutului si cooperarea si
participarea activa a pacientului,
Se vor asigura pozitiile corecte de executie a miscarii pasive la nivelul segmentului in
cauza, respectandu-se directiile fiziologice, limitele de amplitudine si asociind pozitii
sau miscari de facilitare,
Mobilizarea pasiva este o metoda analitica, ea nu trebuie sa provoace durere,
parametrii sai de executie se vor adapta scopului urmarit si starii clinice locale,
Mobilizarea pasiva este precedata de aplicatiile de termoterapie, masaj sau
electroterapie.
Mobilizarea libera sau activa pura (miscarea are drept parametri directia de miscare,
amplitudinea, ritmul, durata, pozitia in care se executa si se realizeaza fara vreo
interventie facilitatoare sau rezistiva, cu exceptia gravitatiei),
Mobilizarea activo-pasiva sau activa asistata (cand forta musculara coboara spre
valoarea 2 sau 3, precum si in situatia in care se urmareste refacerea completa a
mobilitatii unei articulatii, miscarea trebuie ajutata). De retinut faptul ca forta
exterioara ajuta si nu se va substitui fortei proprii, ca forta exterioara se aplica pe
directia actiunii muschiului asistat, ca aceasta forta de asistare este mai intensa la
inceputul si la sfarsitul miscarii efectuate si ca forta exterioara poate fi realizata prin
corzi elastice sau prin contragreutatile instalatiilor cu scripeti terapeutici, prin
autoasistare, prin suspendare in chingi sau prin executarea miscarii in apa.
Mobilizarea activa cu rezistenta (exista o forta exterioara care se opune partial miscarii
active, obtinandu-se astfel, cresterea de forta si rezistenta musculara, hipertrofia
muschiului si o buna dirijare a miscarii). De retinut faptul ca rezistenta se opune pe tot
parcursul miscarii active, valoarea rezistentei e mai mica decat valoarea fortei
muschiului care executa miscarea contrarezistiva, rezistenta sa fie aplicata pe fata de
miscare a segmentului, fiecare miscare contrarezistiva este urmata de o perioada de
relaxare, ritmul miscarilor active cu rezistenta sa fie raportat la valoarea rezistentei si
sa se asigure stabilizarea segmentului de origine al muschiului care realizeaza
miscarea contrarezistiva. Rezistenta poate fi reprezentata de scripetele cu greutati, de
arcuri, materiale elastice sau alte materiale maleabile (chit, ceara, plastilina etc), apa
din bazin, de kinetoterapeut, autorezistenta sau ridicarea de greutati.
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin contractie musculara ce nu este urmata de
deplasarea segmentului. Kinezia statica poate fi realizata prin contractia izometrica (cresterea
tonusului muscular) si prin relaxarea musculara (scaderea tonusului muscular).
Contractia izometrica caracterizeaza forta dezvoltata de un muschi care incearca sa deplaseze
un obiect imobil si se numeste forta izometrica. Tensiunea musculara atinge maximum, in
timp ce lungimea fibrei musculare este aceeasi. Contractia statica sau izometrica conduce la
cresterea rapida a fortei si rezistentei musculare, cat si la hipertrofia masei musculare utilizate.
Relaxarea musculara caracterizeaza un muschi in care tensiunea de contractie scade,
ramanand doar tonusul muscular propriu, mentinut de activitatea permanenta a fibrelor
intrafuzale, in timp ce fibrele extrafuzale sunt relaxate. La nivelul musculaturii
antigravitationale sau posturale se realizeaza tonusul muscular postural. Cresterea
nefiziologica a tonusului postural se poate afla in legatura cu suferinte ale aparatului
neuromioartrokinetic sau cu starea de tensiune psihica. Relaxarea musculara se poate obtine
prin diferite metode, precum: constientizarea starii de relaxare musculara ca fiind starea opusa
contractiei musculare, posturarea segmentului si suspendarea oricarei activitati musculare la
acest nivel, scuturarea ritmica a membrului respectiv sau masaj efectuat cu blandete.
Exercitiul fizic terapeutic are la baza tehnicile prezentate, el reprezentand la randul sau,
elementul kinetologic care poseda o structura coerenta, tehnica de executie procedurala si
scop terapeutic. Orice metoda kinetologica este constituita dintr-o suita de exercitii fizice.
Exercitiul fizic terapeutic este structurat din trei parti:
Pozitia de start (pot fi pozitii fundamentale si derivate) si miscarile efectuate in cadrul
acestei pozitii (alegerea pozitiilor de lucru este determinata de starea pacientului si de
miscarile ce urmeaza sa fie realizate iar cand vorbim despre promovarea miscarilor
sau reeducarea functionala a lor, trebuie sa tinem cont de etapele contolului motor,
precum mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlata si abilitatea),
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.
Obiectele acestui sistem kinetic cu arcuri sunt:
Cresterea fortei musculare,
Suspendarea unui membru in sistem elastic sau suspendarea pendulara pe verticala
solicita excitabilitatea musculara dar este utila si in scopul relaxarii starilor de
spasticitate sau de contractura musculara,
Cresterea amplitudinii de miscare.
varianta de utilizare a acestui sistem o constituie tractiunea arcului pentru decoaptari
articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu
principii mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia
reuseste sa scoata corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai
multe tipuri de suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si
suspendarea excentrica. Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de
suspendare in raport cu pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc,
putandu-se obtine astfel, decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara.
Principiile mecanice au rasunet asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit.
Suspendarea unui membru scoate din activitate musculatura centurii respective, permitand
actiuni exclusiv de mobilizare activa analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus.
Alegerea tipului de suspendare permite obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din
suspendare se poate realiza un testing muscular real. Suspendarea membrelor superioare este
o metoda auxiliara foarte importanta in terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate din
timpuri stravechi. Ele au fost ulterior grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii
exacte, numita metoda osteopatica. Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga
chiropractica sau chiropraxia. In practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale
articulatiilor periferice, beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct. Exista unii autori
(Robert Maigne din Franta) care utilizeaza manipularea nu doar ca procedeu terapeutic, ci si
ca procedeu diagnostic in ceea ce priveste deranjamentele intervertebrale minore (cele care
apartin articulatiilor interapofizare paravertebrale). Aceste DIM sunt responsabile de
numeroase algii cutanate si musculotendinoase localizate la nivelul trunchiului si membrelor.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Tehnica manipularii cuprinde:
Segmentul de manipulat necesita sa fie pozitionat intr-o pozitie favorabila miscarii
pasive utilizate de manevra de manipulare (punerea in pozitie),
Pe fondul musculaturii relaxate, segmentul va fi miscat in mod pasiv de catre
kinetoterapeut pana la limita maxima permisa de respectiva directie de miscare, altfel
spus, segmentul va fi mobilizat, cu punerea in tensiune a tesuturilor articulare si
periarticulare (punerea in tensiune),
De la nivelul care corespunde momentului de punere in tensiune, kinetoterapeutul
executa in mod brusc si unic, miscarea fortata sau manipularea (impulsul
manipulativ). De la nivelul de solicitare suplimentara (sau de suprasolicitare) a
directiei de miscare se simte cum cedeaza cu cateva grade o rezistenta si se poate auzi
7. Terapia ocupationala.
Definitii, obiective, mijloace terapeutice si de recuperare functionala.
Terapia ocupationala reprezinta un complex de metode de o mare variabilitate care isi
mentin individualitatea prin scopul urmarit si prin particularitatea procedeelor folosite.
Initial, a fost utilizat termenul de ergoterapie, cu referire la o metoda de kinetoterapie pentru
diferite tulburari fizice sau mentale. Aceasta metoda folosea exercitii si procedee fizice din
diferite activitati umane obisnuite, precum cele de munca, de divertisment etc. Ulterior,
termenul a fost preluat de alti autori dar a fost inlocuit cu cel de terapie ocupationala.
Principalul scop este acela al refacerii mobilitatii, sub aspectul de amplitudine articulara, forta
si rezistenta musculara, coordonare a miscarilor si abilitate. In numeroase tari terapia
ocupationala a devenit o specialitate de sine statatoare.
Exista doua aspecte ale ergoterapiei: ergoterapia specifica (ce urmareste selectarea unor
activitati cu maximum de adresabilitate, solicitare si adaptabilitate in ceea ce priveste deficitul
functional al pacientului) si ergoterapia globala, nespecifica sau ocupationala (nu se adreseaza
deficitului functional ci restului organismului sau unor modificari complementare,
compensatorii).
Prescrierea ergoterapiei necesita o analiza exacta a deficitului functional sau a handicapului
prezentat de pacient (diagnostic clinic si functional, bilant psihologic, social si profesional),
precum si recunoasterea celor mai indicate activitati ergoterapeutice.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia
pacientului, ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata
spre a se evita monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de
catre pacient, sa fie executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta
de catre specialistul ergoterapeut.
Exista o multitudine de activitati practice utilizate in terapia ocupationala, precum:
Cele incluse in tehnica de baza (olaritul, tamplaria, tesutul, impletitul nuielelor etc).
Aceste tehnici terbuie sa fie prezente in orice serviciu de ergoterapie. Ele cuprind o
serie de subactivitati care necesita gestica diferita.
Cele care sunt incluse in asa numitele tehnici complementare (cuprind restul
activitatilor lucrative umane, precum cartonajul, marochineria, tipografia, strungaria,
dactilografia etc).Aceste activitati pot deveni scopuri in sine in domeniul
reprofesionalizarilor.
Cele incluse in tehnici de readaptare, formate din multitudinea de activitati casnice,
recreative, unele profesionale, familiale etc). Tehnicile de readaptare sunt deosebit de
importante deoarece adapteaza mediul ambiant al persoanelor cu handicap la propriile
lor capacitati functionale. Astfel, se adapteaza coada de lingura, se modifica robinetul
la chiuveta, se adapteaza conducerea automobilului, scara autovehiculelor de transport
in comun, scarile rulante.
Activitatile incluse in tehnicile de exprimare (cuprind ocupatii specifice cu caracter
artistic, precum desenul, pictura, gravura, scrisul, sculptura etc),
Tehnicile sportive (includ o serie de jocuri sportive sau parti componente ale acestora,
precum aruncatul mingiei la cos, tenisul de masa, badmington, golf, trasul cu arcul,
patinaj, hochei etc),
Cele incluse in tehnici recreative (reprezentate prin diverse jocuri distractive adaptate
handicapului prezentat precum, sah cu piese grele, tintar cu piese care se infig in lacas,
jocuri cu figurine din plumb etc).
de unda a acesteia. Cele mai folosite lungimi de unda sunt cele din spectrul rosu si
infrarosu.
Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care intensitatea
si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se
recomanda a se utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale
mucoaselor. Se recomanda utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW.
Laserul in spectrul infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in
tesuturi, dincolo de 2-3 cm adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea
suferintelor de profinzime, precum cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase,
meniscale, discale etc. Se recomanda utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel
putin 50 mW.
Modul de lucru.
In contextul acestei prezentari, laserele pot fi pulsatile (impulsuri de durata foarte
scurta), lasere continui si lasere cu pulsatie modulata, lungimea de unda depinzand de
frecventa si natura substratului iradiat. Si puterea acestui ultim tip de lasere variaza de
la cativa mW la sute de mW.
Tipul radiatiei.
Radiatia poate fi convergenta (radiatia punctuala), divergenta sau scanner (utilizat
pentru suprafete extinse).
Puterea laserului.
Raportat la puterea de iesire a laserului, acesta poate fi sub 1 mW, sub 5 mW
(densitatea de iesire fiind la nivelul sondei sub 25 W/m) si sub 500 mW.
Forma.
Laserul poate fi sub forma de stilou, de buzunar, dispozitive de cabinet sau baza de
recuperare.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi prezentate in cele ce urmeaza:
Analgezia,
Miorelaxarea, decontracura musculara,
Efect entiedematos, de combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic,
Biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
Efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a
ciclului Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei,
stimularea sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de
fagocitoza, activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel
celular (atat prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si
prin activarea sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor
mediatori ai inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Indicatiile laserterapiei
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum: alveolita,
analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia dificila,
fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular, nevralgi
trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative. Efectele
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum:
Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat (controlul
durerii acute),
Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii cronice,
prin intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea controlului
sindroamelor dureroase acute sau cronice,
Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu
inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt pozitive iar
daca este catodul, undele sunt negative),
Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel
cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate
foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista
aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un
focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si
daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor
fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase
caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat:
periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea
musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie numeroasa din
domeniul medicinii sportive.
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:
Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate joasa
(frecventa este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata
impulsului este de 60-150 sec),
Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta (frecventa
este cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200-300 sec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa inalta si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele
groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind
cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea
curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul
actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin
producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de inceput al
senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza relativ
putin, 30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute, fara sa fie
insotita de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce intensitatea
curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia fata de
sediul durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar
adaptabilitatea fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are un
traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il deserveste
si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care se afla in
legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei
legi, s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze,
valabile si astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii, mecanismele
fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda stimularii nervoase
electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o metoda de tratament ce
poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame algice ce nu raspund la alte
metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta, usor de realizat/executat si cu
rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie stimularea electrica
selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii pentru conducerea informatiilor
prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte din metodele de reflexoterapie
deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il reprezinta zonele sau punctele
dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere de 80%. Datele parametrilor
electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se coreleze cu anumite stari
functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
Neoplaziile,
Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
Sindromul migrenos,
Insomnii,
Durerile din bolile reumatice,
Tulburarile psihice minore,
Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile,
sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
Alcoolismul si tabagismul,
Sindromul alergic,
Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice,
algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
Contracturile musculare de tipul torticolisului,
Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
Disfunctiile sexuale,
Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea
arteriala),
Astmul bronsic, sinuzita,
Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia
faciala),
Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
Tulburarile psihice minore.
11.
Fizioterapia de intretinere si de recuperare
postoperatorie: prezentarea mijloacelor si modalitatilor
fizioterapeutice, clasificare, particularitati terapeutice.
Orice afectiune oro-maxilo-faciala solicita o atitudine terapeutica concordanta si conditionata
de o evaluare corecta a starii actuale a pacientului. In aceasta idee, anamneza, identificarea
semnelor clinice si aprecierea datelor paraclinice si de laborator, vor avea drept scop:
depistarea tuturor manifestarilor patologice dentoparodontale si maxilofaciale, a semnelor
clinice cu localizare orala, aflate insa in contextul bolilor generale, recunoasterea factorilor de
risc pentru pacient, in vederea unei interventii chirurgicale optime in sfera oro-maxilo-faciala,
identificarea eventualelor afectiuni ale pacientului, care expun personalul medico-sanitar,
ceilalti pacienti sau mediul ambiant la un risc de imbolnavire sau de contaminare, stabilirea
unei colaborari efeciente medic-pacient spre a obtine un succes terapeutic adecvat si asteptat.
Se are astfel in vedere faptul ca, patologia regiunii oro-maxilo-faciale se afla in stransa
corelatie cu patologia generala a organismului (de exemplu, manifestarile bolilor metabolice,
hematologice sau tuberculozei la nivel regional sau determinerea unei suferinte sistemice,
precum septicemia, pornind de la o leziune oro-maxilo-faciala). Mai mult, interventiile
chirurgicale orodentare si maxilofaciale sunt conditionate de contextul patologic general al
organismului (diabet zaharat, boala cardiaca ischemica, diateze hemoragice, afectiuni hepatice
etc), care defineste indicatiile si contraindicatiile atitudinii terapeutice de urmat.
Examenul clinic al unui pacient cu suferinta in sfera oro-maxilo-faciala se desfasoara dupa
aceeasi succesiune a etapelor examenului general, incluzand anamneza, inspectia locoregionala, examenul general pe organe, aparate si sisteme, aprecierea datelor paraclinice, de
laborator si complementare, examenul functional locoregional.
Ca urmare a celor prezentate, se stabileste diagnosticul chirurgical si se poate trece la etapa
urmatoare, de planificare a tratamentului, avand in vedere si prognosticul suferintei.
Planul de tratament cuprinde etapa initiala, cea a terapiei propriu-zise si cea de intretinere.
Chirurgia oro-maxilo-faciala se adreseaza aspectelor de patologie chirurgicala ale regiunii
cavitatii bucale, ale craniului visceral, ale fetei si regiunii cervicale.
O serie de intreventii de chirurgie orala se pot executa in cabinetul stomatologic (interventiile
endoorale, precum cele dentoalveolare, interventii locale asupra mucoasei bucale, limbii si
planseului bucal), in timp ce interventiile de chirurgie maxilo-faciala se efectueaza in
serviciile chirugicale de specialitate.
In cele ce urmeaza, sunt trecute in revista principalele tehnici chirurgicale, alaturi de
clasificarea si particularitatile lor terapeutice, cat si a mijloacelor si modalitatilor
fizioterapeutice ce le pot fi asociate:
Inciziile endoorale
Confectionarea lambourilor care se realizeaza, fie pentru a crea un acces intr-o
anumita zona pe care se intentioneaza a se interveni, fie pentru a translata tesuturile
dintr-un loc in altul, in cazul unei chirurgii plastice sau de exereza. Se are in vedere
faptul ca un lambou care este confectionat necorespunzator, se poate necroza, se poate
desprinde din patul sau de implantare, conducand la dehiscenta sau se poate rupe.
Trepanarile osoase
Hemostaza, care se adreseaza sangerarilor produse prin plagile operatorii. Hemostaza
este obligatorie, ea vizand pierderile sanguine inutile, fiind utila pentru a se asigura un
Mecanoterapia se face cu ajutorul unor dispozitive care deschid pasiv gura, dilatand lent si
bland mandibula cu 1-2 mm pe zi, exercitiile continuand 30-40 zile.
Anchiloza temporomandibulara
Ankiloza reprezinta limitarea permanenta a miscarilor mandibulei datorita organizarii unui
tesut osos care sudeaza mandibula de osul temporar, ducand la disparitia articulatiei.
Tratamentul este chirurgical urmat de mecanoterapie pana la reluarea spontana a miscarilor
care se incep in a 4-a zi. Dupa ce s-a restabilit complet functia masticatorie se recomanda
interventii plastice (osteotomi, osteoplasti) care sa corecteze efectele osoase dupa anchiloza.
Afectiunile congenitale si de dezvoltare.
In literatura de specialitate se mentioneaza si afectiunile congenitale si de dezvoltare, precum
aplazia condilului mandibulare, hipoplazia condilului mandibular si hiperplazia uni sau
bilaterala beneficiaza de plastii, de aditie cu material autolog sau bioceramic.
Tumorile ATM.
Cea mai frecventa tumora ATM este osteomul mandibular, urmat de tumora mieloplaxe,
osterocondrom, comdrom, fibromixom, si mai rar tumori maligne primare.
biomecanice. Durerea se poate manifesta local sau transferat reflectat (durerea odontogena
sau alveolara superioara).
Durerea care provine de la structurile musculoscheletare este inclusa ca parte a sindromului
disfunctie mandibulara. Durerea musculara isi are originea in contractiile musculare sustinute,
cauzate printre alti factori, si de pozitile anormale de postura ale mandibulei.
Durerea articulatiei temporomandibulare este si ea o durere somatica porfunda, propioceptiva,
se manifesta ca o durere difuza periauriculara, neputandu-se preciza daca durerea apartine
capsulei, ligamentelor, suprafetelor articulare sau discului (meniscului articular) si
ligamentelor lui. Durerea osoasa are drept cauza procesele patologice osoase traumatice sau
inflamatorii si mai rar tumorale sau osteosclerotice. Osul nu dispune insa de receptori
nociceptivi, durerea fiind proiectata, impulsurile plecand din perios. Durerea periostala este la
fel de intensa ca si cea intraosoasa, exemplul tipic fiind cea din acesul vestibular. Durerea
dentoparodoctala este cea mai frecventa durere orofaciala, dintii fiind considerati drept
sturcturi viscelare dar care functioneaza ca parte a sistemului musculoscheletic masticator. In
cadrul aceluiasi organ dental se poate face diferenta intre durerea viscelara pulpara si cea
periodontala (somatica profunda). Caracterul special al durerii periodontale este conferit de
particularitaiile anatomice ale acestui tesut. Paradontiul profund este dotat cu propioceptori
specializati pentru cerintele biomecanice, drept pentru care durerea care pleaca de la acest
nivel este de tip somatic profund si se aseamana cu ce provenind de la muschi, oase,
articulatii, tendoane, ligamente si tesuturi cojunctive. Receptorii din ligamentele periodontale
sunt capabili sa localizeze pozitia stimulului nociceptiv. Pe de alta parte, durerea periodontala
provenita din tesuturile parodontului superficial (gingival) este de tip somatic superficial,
avand toate caracterele durerilor superficiale exteroceptive. Spre deosebire de durerea
viscelara pulpara, cea periodontala nu este infulientata de stimuli termici si nu iradiaza, iar ca
intensitate este mai moderata fata de cea pulpara, fiind insotita frecvent si de adenopatie
submandibulara sau sumentoniera.
Durerea viscerala cuprinde durerea pulpara si durerea vasculara.
Durerea pulpara dentala prezinta o slaba localizare, iradiere la alti dinti sau la alte tesuturi,
durerea fiind difuza, stimuli durerosi fiind tributari nervului trigemen. Intensitatea durerii este
variabila, in pulpita acuta durerea raportandu-se la pozitia corpului si capului, durata poate fi
intermitenta sau continua cu exacerbari putand dura secunde sau ore-zile, durerea poate fi
spontana sau provocata de stiluli termici, chimici, mecanici, orarul durerii poate fi diurn sau
nocturn, predominand noctur. Dupa cum se vede, durerea odontoparodontala este datorata
parodontiului si pulpei, suferinta putand fi izolata sau concomitenta, tabloul clinic prezentand
o simptomatologie combinata periodontala (somatica profunda) si pulpara (viscelala)
predominand una sau cealalta dintre simptomatologi.
Durerea vasculara este o durere cu caracter somatic profund corespunzand teritoriului de
distributie a unui vas arterial, caracterul principal al durerii vasculare fiind cel pulsatir, in
crize. Nevralgia sau cefalagia migrenoasa se manifesta ca o durere intensa hemicefalica
precedatade semne premonitorii precum congestia fetei urmata de paloare. La instalarea
cefalagiei apare o vasodilataie pronuntata in teritoriul arterelor, durerea are caracter pulsatir,
compresiunea pe artera temporala superficiala, diminua afluxu sanguin in zona si calmeaza
durerea, calmare care se poate obtinesi prin derivate de ergotamia sau alti agenti
vasoconstrictori.
Migrena comuna sau atipica este o cefalagie hemicraniana cu caracter pulsatir, este
acompaniata de rinoree, edem conjunctival si hiperlacrimare lipsind reactiile autonome (grata,
varsaturi).
Migrena clasica este o cefalagie ce se deruleaza in etape precedata desimptome prodomale
urmate de stadiu cefalagic sub forma de hemicranie cu localizare orbitala, oculara, frontala si
mai rar temporala si ocivitocervcala. Criza dureaza cateva ore si cedeaza in cursul somnului,
durerea fiind insotita de fenomene vegetative, hiperlacrimare, greata si varsaturi. Punctele de
emergenta ale nervului trigemen sunt sensibile la palpare.
Durerea neurgena este localizata in limitele de distributie periferica a ramurii nervoase
afectate. Se clasifica in 2 grupe de dureri nevralgice: paroxistice si cele cu fond dureros
continuu. Durerile nevralice paroxistice cuprind nevralgia trigeminala esentiala, nervralgia
glosofaringiana esentiala si nevralgia nervului laringeu superior. Durerile nevralgice
parosistice se caracterizeaza prin integritatea anatomica a nervului afectat, instalarea
imprevizibila a crizei dureroase, intensitatea neobisnuit de mare a durerii, localizarea
unilaterala, caracter paroxistic cu durata foarte scurta, secunde, minute. Se mai numesc
nevralgii primare.
Durerile din grupa nevralgiilor cu caracter continuu cuprind durerile nevralgice tipice cu fond
dureros continuu si durerile nevralgice atipice care cuprind sindroamele nervoase nevritice
(de origine odontogena, nazala, sinuzala, auriculara, salivara si din procesele inflamatorii ale
oaselor maxilare), sindroame dureroase postraumatice (durerea stimulata, cauzalgie, anestezia
dureroasa, durerea faciala fantoma) si durerea faciala atipica.
Durerile din grupa acestor nevralgii exprima leziunile inflamatorii, traumatice, tumorale,
degenerative in teritoriul ramurii nervoase afectate si care pot fi puse in legatura cu puseul
dureros. Instalarea este treptata, intensitatea este moderata, durerea are caracter continuu,
dureaza minute, ore fiind localizata uni sau bilateral, durerea fiind secundara altor patologi.
Prin excelenta, nevralgia trigeminala esentiala proxistica beneficiaza de tratament cu T.E.N.S.
care se bazeaza pe teoria portii de control a mecanismului durerii. Este utila si crioterapia.
Sindroamele dureroase nevritice definesc o inflamatie a nervilor si se exprima subiectiv prin
durere. Durerile nevritice de origine dentara se afla in legatura cu structurile
dentoparodontale. Durerile nevritice de origine nazala sunt dureri transferate, fiind generate
de inflamatia mucuoasei vestibulului nazal superior, mijlociu si inferior ca si a cornetelor
nazale. Durerile nevritice de origine sinusala apar secundar infectiilor din aceste cavitati,
localizarea durerilor (trigeminala) putand trada o sinuzita frontala, sinuzita etmoidala si
sfenoidala si sinuzita maxilara.
Durerea psihogena nu are la baza o modificare patologica somatica ce poate fi depistata prin
examinari obiective, fiind rezultatul unor corelatii psihoafective ale bolnavului. In practica
medicala se poate constata trecerea de la durerea cu stimuli de origine obiectiva la durerea de
origine subiectiva. Explicatia care cuprinde atat aspectele obiective cat si cele subiective se
gaseste in teoria portii de control a durerii, teorie propusa de care Melzack si Wall in
incercarea de a explica modul in care diversele mecanisme phsihofiziologie influienteaza
procesul de perceptie a durerii. Teoria portii de control presupune existenta unor mecanisme
neurofiziologice, localizate in coarnele dorsale ale maduvei spinarii care functioneaza ca o
poarta sau ca un prag crescand sau descrescand propietatiile semnalelor nervoase transmise de
la periferie spre centru. Tratamentele acestei dureri sunt psihoterapeutice si urmaresc in
principal actiunea asupra mecanismelor portii de control a durerii. Intre tehnicile utilizate in
acest context se numara tehnicile de relaxare, strategiile psihoterapeutice cognitive,
biofeedbackul, hipnoza, acupunctura, tratamentul medicamentos. Biofeedback-ul este tehnica
fiziterapeutica prin care, cu ajutorul aparatelor electronice de amplificare, se urmareste
trecerea sub control consitent ai unor parametrii biofiziologici. Initial, aceste tehnici au fost
utilizate cu rezulate bune pentru durerea migrenoasa si alte cefalalgi vasculare, in care
pacientul s-a antrenat pentru contorlul dilatarii vaselor craniene printr-o tehnica de conrol
manual a temperaturii. Pentru durerea miofasciala se foloseste biofeedbackul electromagnetic.
Prin aceasta tehnica se folosesc semnale de microvoltaj de la muschi precum ridicatorii
mandibulei, pacientul fiind astfel antrenat sa-i relaxeze musculatura, sa-si reduca tensiunea
17.Bibliografie
1. Andrei Ionescu, Masajul-procedee tehnice, metode, efecte, aplicatii in sport, Editura
All, Bucuresti, 1994,
2. Andrei Radulescu, Electroterapie, Editura Medicala, Bucuresti, 1991,
3. Corneliu Burlibasa, sub redactia, Chirurgie orala si maxilofaciala, Editia a II-a,
Editura Medicala, 1999,
4. Joel A. DeLisa, editor-in-chief, Bruce M. Gans, editor, Rehabilitation Medicine,
second edition, J.B. Lippincott Company, Philadelphia, 1993,
5. Elena Luminita Sidenco, Masajul in Kinetoterapie: masajul terapeutic clasic, tehnici
de masaj reflex, tehnici complkementare, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de
Maine, 2002,
6. Georgiana Ozana Tache, Bazele teoretice ale kinetoterapiei de recuperare-note de
curs, Disciplina Teoria si Metodologia Kinetoterapiei de Recuperare, Editura APP,
Bucureti, 1998. (ISBN 973-9073-10-7).
7. D. Barbu, D.L. Niculescu, Fl. Bica, autori. N. Gorun, Fl. Purghel, Georgiana Tache, R.
Radulescu, colaboratori. Elemente de patologie a cotului, Editura Publistar, Bucuresti,
1999. (ISBN 973-95-121 0 5).
8. Georgiana Ozana Tache, sub redactia Mircea Beuran, Ghid de Medicina Fizica si
Recuperare Medicala, Bucuresti, 2001. (ISBN 973-9161-87-1).
9. Georgiana Ozana Tache, Activitati de educatie fizic si sportive in recuperarea
medicala, Editura APP, Bucuresti, 2002. (ISBN 973-9073-14-1).
10. Georgiana Ozana Tache, Tehnici de kinetoterapie de crestere a fortei si rezistentei
musculare, Editura APP, Bucuresti, 2003. (ISBN 973-9073-12-3).
11. Liviu Pendefunda, Neurologie practica, Iasi, Editura Contact International, 1993,
12. Sabin Ivan, Presopunctura, un masaj la indemana oricui, Editia a II-a Editura
Medicala, Bucuresti, 1992,
13. Tudor Sbenghe, Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Editura
Medicala, Bucuresti, 1987.