A VEREFICAT GORINCIOI I DR, CONFERENIAR

Chisinu 2015

EREZIILE SECOLUL I-XIV

Universitatea de Stat din Republica Moldova Faculatatea Relaii
Internaionale tiinee Politice i administrative
 Cuvntul erezie provine de la grecescul hairesis, care nseamn alegere, sau
sciziune. La nceput termenul de erezie nu purta cu sine nelesul negativ pe care l are acum.
(Insusi crestinismul a fost initial o erezie a iudaismului). Dar, pe msur ce biserica timpurie a
crescut n scopul i influena ei n zona Mediteranean, diferii nvtori au propus idei
controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mntuire, i alte teme biblice. Devenise necesar
pentru biseric s determine ce era i nu era adevrat conform Bibliei. De exemplu, Arius de
Alexandria (320 d. Hr.) a nvat c Isus era o creaie.
Era aceasta adevrat? Era aceasta important? Ulterior au aprut alte erori. Docetitii au nvat c
Isus nu era uman. Modalitii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat ntruparea lui Hristos. Din
necesitate, biserica a fost forat s se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. i
prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii i ereticii au devenit o
realitate.Desigur pe parcursul istoriei eraziile au avut diferite forme i coninuturi . n cele ce
urmeaz vom analiza ideologiile acestora .
ncepem cu ebioniii (din ebr. Ebionim, cei sraci) care au fost o sect a ucenicilor
iudei ai lui Ioan Boteztorul i mai trziu ai lui Isus (Yeshua n aramaic) care a existat n Iudeea
i n Palestina n timpul primelor secole ale erei noastre. Aproape nici o scriere de-a Ebioniilor
nu a supravieuit (vezi mai jos), cu excepia fragmentelor din scrierile teologilor ortodoci
cretini, ca Irineus, Hippolite i Tertullian, care i considerau pe Ebionii drept eretici. Cretinii
paulini fceau adesea distincie ntre Ebionii i Nazarineni, autorii depinznd unul de altul
pentru aprecierile lor. n lipsa unor texte, nu este uor acum pentru noi s stabilim exact baza
distinciei lor.Toate aceste surse din ramura principal a cretinismului paulin sunt de acord c
Ebioniii negau divinitatea lui Isus, doctrina Trinitii i naterea lui Isus dintr-o fecioar.
Ebioniii accentuau umanitatea lui Isus ca fiu muritor al Mariei i al lui Iosif, care a fost
adoptat ca fiu al lui Dumnezeu cnd a fost uns de Duhul Sfnt la botezul su, i care, de aceea,
ar fi putut s devin mesianicul preot-mprat al lui Israel (i n virtutea de a fi fost descendent al
regelui David prin tatl su i al marelui preot Aaron prin mama sa), dar a fost ales s fie ultimul
i cel mai mare dintre profei Se pare c Ebioniii de asemenea respingeau doctrina ispirii
pentru pcat prin moartea lui Isus i considerau c artrile postume ale lui Isus au fost
experiene spirituale, ca vise i viziuni, i nu dovada unei nvieri fizice reale. Ebioniii aveau o
reveren special pentru Desposyni (un nume sacru rezervat doar rudelor de snge ale lui Isus),
mai ales pentru Iacov Dreptul, ca succesori legitimi apostolici ai lui Isus, i nu pentru Petru.
Epifanie, Printe al Bisericii i Episcop de Salamis n secolul al IV-lea, afirm (Panarion 30.16.6-
9) c ei l criticau pe Pavel ca fiind un grec care s-a convertit la iudaismul saducheilor cu scopul
de a se cstori cu fiica Marelui Preot i care apoi, dup ce ea l-a respins, a czut n apostazie. De
aceea, ei respingeau declaraia lui Pavel din epistola ctre Filipeni 3:5 sub motivul c e o
minciun, i anume c el a fost circumcis n ziua a opta, din poporul lui Israel, din tribul lui
Beniamin, evreu dintre evrei; n ce privete legea, fariseu. Dintre toate crile Noului Testament
Ebioniii acceptau doar versiunea aramaic a Evangheliei dup Matei, la care se refereau cu
Evanghelia dup evrei, ca scriptur. Aceast versiune a Evangheliei dup Matei omitea
primele dou capitole (despre naterea lui Isus dintr-o fecioar) i ncepea cu botezul lui Isus de
ctre Ioan.Ebioniii credeau c toi ucenicii lui Isus, fie ei evrei sau dintre Neamuri, trebuie s
adere la Legile Noahide i la legea mozaic, printr-o interpretare i inere a lor fie mai
restaurativ (Essenii), fie mai progresiv (Fariseii), temperate de nelepciunea nvturilor lui
Isus. Unii Ebionii, asemenea lui Cerinthus, au adoptat credine gnostice, dar sunt identificai mai
bine cu termenul de Elchesaii i erau privii ca eretici de ctre Ebioniii tradiionali. Secta nu a
exercitat mare influen asupra cretinismului paulin i, treptat, s-au scufundat n obscuritate. In
orice caz, Ebioniii sunt reprezentai n istorie ca fiind secta ntlnit de istoricul musulman Abd
al-Jabbar aproape 500 de ani mai trziu dect admit majoritatea istoricilor cretini ca dat a
supravieuirii Ebioniilor, de vreme ce Abd al-Jabbar a scris despre ei n jurul anului 1000. O alt
posibil menionare a unor comuniti de Ebionii care au supravieuit n inuturile din est,
Theyma i Thilmes, n jurul secolului al XI-lea, se spune c exist n Cartea cltoriilor, Sefer
Hamasaoth, a rabinului Benjamin din Tudela sau Benyamin Bar-Yonnah, un rabin sefardic al
Spaniei.
Scrierile Ebioniilor
Enciclopedia catolic, 1908, menioneaz patru clase de scrieri ebionite:

Evanghelia Ebioniilor. Ebioniii foloseau doar Evanghelia dup Matei (conform lui
Irineus). Eusebiu (Historia Ecclesiae IV, xxi, 8) menioneaz o evanghelia dup evrei, care este
adesea identificat cu originalul aramaic dup Matei, scris cu litere ebraice. O astfel de lucrare le
era cunoscut lui Hegesippus (conform lui Eusebiu, Historia Eccl.), Origene (dup Jerome, De
vir., ill., ii) i lui Clement din Alexandria (Strom., II, ix, 45). Epifanie le atribuie aceast
evanghelie Nazarinenilor i susine c Ebioniii aveau doar o copie incomplet, falsificat i
trunchiat (Adversus Haer., xxix, 9). ntrebarea care rmne este dac Epifanie era n stare s
fac o distincie genuin ntre Nazarineni i Ebionii.
Apocrifele: Cltoriile lui Petru (Periodoi Petrou) i Faptele Apostolilor, ntre care este
cartea de obicei intitulat Genealogia lui Iacov (Anabathmoi Iakobou). Primele cri sunt
substanial coninute n Homiles ale lui Clement sub titlul Compendiumul lui Clement la
itinerariul predicilor lui Petru i, de asemenea, n Recognitions atribuite lui Clement. Ele
formeaz o ficiune didactic cretin timpurie care exprim vederile Ebioniilor, ca de exemplu
supremaia lui Iacov, conexiunea lor cu Roma i antagonismul lor fa de Simon Magul i fa de
doctrinele gnostice.
Operele lui Symmachus Ebionitul, de exemplu eleganta traducere greceasc a Vechiului
Testament, folosit de Jerome, din care nc mai exist fragmente, i Hypomnemata care s-a
pierdut i care a fost scris s contracareze canonica Evanghelie dup Matei. Aceasta din urm,
Hypomnemata, care s-a pierdut n totalitate (Eusebiu, Hist. Eccl., VI, xvii; Jerome, De vir. Ill.,
liv) este probabil identic cu De distinctione preceptorum, menionat de Ebed Iesu
(Assemani, Bibl. Or., III, 1).
Cartea lui Elchesai (Elxai) sau Puterea ascuns, care se spune c a fost scris n jur de
100 d.hr i adus la Roma n jur de 217 d.hr de ctre Alcibiades din Apamea. Cei care i-au
acceptat doctrinele i noul botez pe care l susinea s-au numit Elchesaii. (Hipp., Philos., IX, xiv-
xvii; Epifanie., Adv. Haer., xix, 1; liii, 1.) Se speculeaz de asemenea c inima Evangheliei lui
Barnaba, dincolo de polemica influen musulman medieval, e posibil s fi fost un document
ebionit.
O alta miscare erotica a fost montanismul care avea un caracter profetic si eshatologic,
aparut n Frigia (provincie in Asia Mica), ctre anul 156 d.HR., sub conducerea lui Montanus,
fost preot frigian convertit la cretinism, care susinea c abea n acea perioad istoric a inceput
Epoca Paracletului, activitatea propriu-zis a Spiritului Sfnt n biseric. Aceast activitate
consta n a redresa disciplina i etica bisericii. n acest scop, fiecare cretin trebuia s exercite
harismele sale i s praseasc orice preocupare terestra inutil, practicnd zilnic ascetismul,
abstinena, postul, marturisirea pcatelor. Montanismul propunea adepilor si martiriul, ca semn
al sfritului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profeiile si preoia femeilor. Datorita
nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata
de biserica, reuind s-l cstige in anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de
lucrari montaniste, n care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala i
disciplina penitentiala practicate de biserica. Micarea montanist n-a fost acceptat de biserica
oficiala, din cauza numeroaselor harisme si a concepiei sale, care punea la indoiala justificarea
prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500, micarea montanista a disparut.
Urmtoarea micare aparuta la Roma a fost adopianismul , datorit lui Theodotus (catre
anul 195 d.C.), dup care Isus, nscut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfnt,
adica l-a primit in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Isus a fost rstignit, ar fi inviat
si ar fi mntuit lumea. Pentru exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiul sau. n
acelasi sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiochia, sustine ca logosul Cristos, care a
slluit si n sufletul lui Moise i a altor profei iniiai, a stat temporar i n Isus (intre botez si
rastignire). Isus se afla intr-o relaie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Spiritul Sfnt si Isus a
existat numai o unitate de voin, o unitate morala, nu o unitate de substan.
nc unadin micrile eretice a fost modalismul (l.lat. modus = mod). Curent trinitar care apare n
Asia Mica i se dezvolt la Roma, unde este propagat de Praxeas, ctre anul 190 d.hr., de Noetus
i apoi de Sabelie (catre anul 200 d.C.), de unde si sinonimul de Sabelianism. Potrivit acestui
curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv in trei forme diferite: Tatal (care a creat lumea materiala i
a dat legea mozaica), Fiul (care a salvat lumea) si Spiritul. n acest fel, persoanele divine nu ar fi
real distincte, intre Tata si Fiul neexistnd nici o deosebire.
Un current eretic despre care se cunote foarte puin informaie este novatismul, schisma
rigorista aparut n cadrul Bisericii apusene ca o consecin direct a persecu iei cre tinilor n
timpul lui Decius (249-250). Este vorba de o prim mare schisma cauzata de problema
disciplinei in Biserica.
Denumirea altui curent este donatismul miscare aparuta in biserica nord-african, n jurul
disputei despre validitatea tainelor i caracterul moral al savrsitorului. In anul 311,
Caecilian(compromis in timpul persecutiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De aceea, un
grup de oponeni a declarat drept invalid alegerea acestuia, pe considerentul ca sunt taine
administrate de un episcop cu trecut ptat de pacate. Numai tainele practicate de preo i cu un
caracter moral i cu un trecut ireproabil sunt acceptabile i efective. Schisma s-a produs n
momentul n care partea oponent a fost condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus, contra-
episcopul lui Caecilian. Ambele pari au apelat la arbitrajul imparatului Constantin cel Mare.
Acesta, nu numai ca reunete doua sinoade la Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea
lui Caecilian, dar intervine direct n defavoarea donatitilor. Donatus a fost inlturat, dup ce
donatistii au fost declarati eretici, iar bisericile lor au fost inchise de Constantin cel Mare.
Un nc unul dintre curentele eretice a fost MESALIANISMUL (Masalienismul,
Evhitismul) primele doua nume provin din limba siriana, al treilea din greaca si nseamn cei
care se roag (rugatorii). Toate aceste nume i desemneaza pe membrii unei secte mistice ascete,
despre care Epifanie de Salamina spune c au aparut n Mesopotamia n jurul anului 350, sub
conducerea lui Simeon de Mesopotamia, de unde s-au raspndit n Siria, Armenia, Asia Mica si
Tracia. Secta credea c harul i pcatul coexista n suflet i dupa botez. Botezul nu are puterea sa
nlature pcatul, care ii menine influena, paralel cu energia noua a harului, cretinul fiind
obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii parini ai bisericii au respins aceasta concepie,
afirmnd prezena reala, exclusiv i definitiv a harului n suflet, de la botez. Pacatul originar ar
fi prin botez eliminat definitiv. Harul ar slalui n inima, centrul spiritual al omului, unde s-ar
manifesta n mod contient prin practicarea virtuilor, pe masura dezvoltarii spirituale. Ei vroiau
sa se dedice cu totul rugaciunii, si pentru acest motiv refuzau munca, traind din cersit. Membrii
sectei renunau la bunurile acestei lumi, neavnd locuine, dormeau n strada, uneori barbati i
femei mpreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la 431 de Conciliul
al 3-lea Ecumenic de la Efes. Totui, a supravieuit n tot cursul secolului 5 si chiar mai trziu
(sunt mentionati n documente pna n secolul 7, si se pare ca chiar la momentul cnd scrie Fotie
mort n 890 secta nu era complet stinsa), att n provinciile orientale ale Imperiului Roman, ct si
la nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experien ei
personale: chiar i dupa botez, omul constata n sine prezena nclinarilor rele care-l mping la
pcat, de unde trag concluzia ca botezul nu este perfect, nu ajut la nimic, nu are ca efect dect
tergerea pcatelor trecute. Nefacnd distincia ntre pacatul originar si concupiscenta, mesalienii
credeau c sufletul ar fi posedat de un demon, nca de la pacatul lui Adam. Pentru a-l elimina din
corp, pentru a triumfa asupra patimilor i a atinge fericita apathia (stare n care sufletul ncearca
senzatia unirii sale cu Cristos, asa cum femeia o ncearca n mbratisarile sotului ei), trebuie sa se
recurg la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune nencetat, nentrerupta pe
care o recomanda Pavel in 1.Tesaloniceni (5,17).
THEOPASHISMUL
Controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de
includerea in textul Trisaghionului a adausului "care s-a rstignit pentru noi", de catre patriarhul
monofizit Petru de Antiohia. Chiril al Alexandriei susine ca expresia "Dumnezeu a suferit n
trup" consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in condi ia, sau
modul de existena (tropos) in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul
naturii umane pe care el a asumat-o. In 534, papa Leon al XII-lea accepta formula, la nceput
suspecta : "Unus de Trinitate passus est carne" ("Unul din Treime, dintre persoane, a suferit in
trup").
AFTARODOCHETISMUL[gr. aphthartos = incoruptibil, nealterabil; dokesis = asemanare].
Curent susinut de Iulian de Halicarnas (sec.6), dup care trupul lui Cristos nscut din Maria a
fost trupul Noului Adam, far pcat, incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Cristos este nu
numai far pcat, dar nici nu poart urmarile pacatului lui Adam, adic slabiciunile si afectele ei
naturale. Severus de Antiohia acuza pe Iulian de Halicarnas i pe discipolii s-i dedochetism,
ceea ce ar insemna ca logosul (Cristos) nu si-a asumat o umanitate reala, n starea ei terestra, cu
toate urmarile pcatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar, n ce consta coruptibilitatea firii umane ?
Este natural, sau e o consecin a pacatului ? Iulian de Halicarnas neaga ca omul e coruptibil din
fire, deci natura lui Cristos este incoruptibil. Impotriva acestei doctrine, Ioan Damaschin arat
c n Cristos nu se poate nega realitatea umana a suferin ei. El a fost liber de pacat, dar i-a
insuit in mod voluntar starea decazut a omului, pentru a-l elibera definitiv. In discutiile
ulterioare, s-a precizat ca pcatul este o boala, o stricciune (phtora), care a afectat intreaga
umanitate. Nu numai greeala i vina lui Adam se transmite, ci i consecinele lor. O consecin a
separarii intre om si Dumnezeu, dup pcatul lui Adam, este moartea, care se motenete din
generaie in generaie. Fiecare om ar avea natura corupt, prin motenirea greelii lui Adam, dar
e responsabil de libertatea sa. Dup pcat - adica starea de separare de Dumnezeu i de supunere
sub consecintele ei - omul are un mod de existen (tropos) afectat de moarte, mod care e n
opoziie cu natura i vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci
o scoatere a firii noastre din starea de stricciune si mortalitate.
ARIANISMUL
Invatura lui Arius (256-336), preot in Alexandria, care, invocnd unele texte biblice, a
susinut ca fiina lui Dumnezeu este unica, a tras concluzia c Fiul nu are o natur identica cu
Tatl. n concepia lui Ariis, Fiul este prima creatur a Tatlui, schimbabil, mrginit i chiar
capabil de a pctui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare
a lumii, fiindc Dumnezeu nu putea crea universul material dect cu ajutorul unei fiin e
intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el nsusi de materie, caci s-ar ntina. Arius mai
sustine ca a fost o vreme cnd Dumnezeu nu a fost Tata, pna a-l crea pe Fiu, deci a fost singur.
De aceea, Arius numete pe Fiu mai mic dect Tatal i supus Tatalui. Separnd firea Tatalui de cea
a Fiului, Arius face o diferen ntre nscut i creat, de unde inferioritatea Fiului. Fiul e
Dumnezeu, nu in mod adevrat, prin natere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un inceput.
"A fost un timp cnd Fiul nu era", adica Tatal a existat inainte de, i fra, Fiu. Fiul nu este de
aceeasi natura cu Tatl, dar se deosebete de celelalte creaturi terestre. El e cea dinti dintre
creaturi, inelepciunea creat, sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatl a creat
celelalte creaturi. Dei a fost aprat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de
episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Conciliul 1 Ecumenic (Niceea 325) formuleaz
rspunsul impotriva tezei ariene sub diverse expresii: "care din Tata s-a nascut mai inainte de toti
vecii", "nascut, iar nu facut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului ar fi identica
(homoousios) cu a Tatalui, iar naterea sa din Tatal ar fi din totdeauna, ceea ce inseamna ca Tatal
n-a existat vreodat fara Fiu. Discipolii lui Arius s-au separat apoi in doua grupuri: unii care
susineau ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiu (EUNOMIENI), alii sus ineau c Fiul are o
esena asemanatoare cu a Tatlui (HOMEENI). Disputa arian nu s-a sfrsit cu Conciliul 1
Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de catre urmasii imparatului Constantin cel Mare,
Constant (353-362) si Valens (364-378), care au combtut pe partizanii Crezului de la Niceea.
Arianismul a influenat profund viaa bisericeasc multe secole de-a rndul (fundamental si azi
pentru secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod ra ional-omenesc de
ntelegere a crestinismului.
NESTORIANISMUL
Doctrina susinut de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (380-440), care atribuia
lui Isus Cristos doua persoane: una uman (omul Isus) i una divina (Logosul, Cuvntul,
Cristos). Natura umana este distincta i independent; de aceea n Isus Cristos au existat doua
subiecte. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru ca
refuza Mariei titlul de Nascatoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umana
a fost nu numai complet si independent compus din trup cu suflet i din intelect/voin , ci a
avut si Ego-ul ei genuin, care se pastreaz mpreuna cu persoana Cuvntului. Unirea n-ar fi dect
o simpl asociere a celor doua persoane, corespunztoare celor doua firi. ncercnd s soluioneze
logic prezenta lui Isus n chipul omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia
persoane, persoana unirii, care le leaga pe celelalte dou i este cea care propovaduiete, face
minuni, mannca alturi de apostoli si ucenici. O consecin a nestorianismului este faptul c nu
mai recunoate n Maria pe Maica Domnului, care pentru aceast concepie este Nscatoare de
Isus i nu Nascatoare de Dumnezeu, cum afirma biserica. Deci, Nestorie sus inea c n Isus
Cristos au existat practic dou persoane: persoana divin a Fiului lui Dumnezeu, nascut din
Dumnezeu-Tatal si persoana uman-istorica, cu care s-a nascut din Maria. Concepia nestoriana
era c Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, ca s merite sa fie numit Nascatoare de
Dumnezeu (Theotokos), cum a susinut n mod greit biserica, ci ea a nscut doar pe omul Isus
(Jeshua). Nestorianismul a fost combatut la Conciliul III din Efes.
MONOFIZISMUL[l.gr. mono-physis = o singura fire].
Teza predicat de Eutihie (378-454) clugr din Constantinopol, care a afirmat c Isus
Cristos nu are dect o singura fire (monophysis), cea divina, ntruct trupul omenesc l-a luat in
mod aparent. Eutihie refuza distinctia intre hypostasis (ipostas, persoana) si physis (natura, fire),
spunnd ca daca Isus Cristos e o persoana, el nu poate avea doua naturi. Monofizismul era
incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a aparat formula: "unica este natura
(physis) intrupata a cuvntului dumnezeiesc". In fata acestei teze, Conciliul de la Calcedon (451)
vorbeste de realitatea integrala a Fiului, care are o singura persoana, in doua naturi. Cele doua
firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sunt unite intr-un singur
ipostas. Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul
severian sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni,
de catre Sever, patriarh de Antiochia (512-538). Monofizitii sustineau deci ca firea omeneasca
luata de Cristos la ntrupare n Maria a fost absorbit de firea sa dumnezeiasc, nct cea dinti a
disparut cu desavrire, asemenea unei picaturi de apa n imensitatea marii. Dupa unii monofiziti
Isus Cristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecin a conceptiei
monofizite este ca, daca Isus Cristos nu are pe lnga firea lui divina si o fire omeneasc reala,
atunci se nimicete ntreaga opera de rascumparare/mntuire a omului. Numai Fiul lui
Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mntuire. Doar prin incarnarea sa,
Dumnezeu ar fi putut diviniza firea omeneasca cea decazuta. Dumnezeu s-a facut om, ca sa faca
pe om dumnezeu. Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana lui Isus Cristos sus ine c
sunt dou la numr, divin si uman - diefizitism, unite ntr-o singura persoan divino-uman.
APOLINARIANISMUL
Teza poarta numele celui ce a susinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (mort in anul 390).
Aceast concepie neag prezeta unui suflet uman n Isus Cristos. Apolin Arius afirma c Isus
Cristos este radical deosebit de noi, facndu-se ntru asemanarea oamenilor. Deoarece trupul
omenesc nu poate exista prin el nsusi, are nevoie de un principiu animator n om, acest rol l
joaca sufletul, dar n cazul lui Isus, sufletul su a fost nlocuit de Logosul divin numit Cristos.
Logosul e principiul de viata, att al fizicului, ct i al psihicului tuturor vieuitoarelor. Trupul lui
Isus a fost vitalizat temporar prin Cristos, nu prin suflet rational uman obisnuit. Astfel, Isus nu a
avut suflet raional, minte i vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatur, deoarece concluzia
ei e ca Isus ar fi avut o umanitate anormala, el nu ar fi trait pe pamnt ca om real. Hristologia
apolinarista, prin concluzia ei ca Isus nu a avut o fire umana obinuita, revenea partial la
arianism.
GNOSTICISMUL[gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere].
Doctrina sincretista, compus din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in
India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei greceti, asociate nsa i cu unele idei crestine
inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comun a gnosticismului este dualismul intre fiin a
divina originar, inaccesibila, i o serie de emanatii rele care ajung n lume, n materie. Sistemul
lui Valentin (160 d.C.), cretin din Alexandria, care a expus invatura sa la Roma n acelasi timp
cu Marcion, ntre 135-160 d.C., este centrat pe ideea de plirom . Lumea spiritual pur
(pliroma) este compus dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal.
Creaia ar fi identica cu caderea n pcat, iar lumea material, n esenta rea, ca i spiritele umane,
au fost modelate de un demiurg. Cuvntul (Cristos, Logosul) nu este acelai cu Dumnezeu-
Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic,
si nu a nviat. Mntuirea ar fi un act de cunoatere revelat, necesar revenirii n armonia
pliromei. Exist o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei
trupesti, nici cei psihici) posed aceast cunoatere si deci se pot mntui. Origenes, Clement de
Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combtut gnosticismul.
Ei afirma despre creaie c este bun, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentan ii
gnosticismului cretin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae (fondatorul
sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din
Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope,
Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice:
Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii i a universului, omenirea si materia sunt
impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora
Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guverneaz n mod secret universul sunt
arhanghelii rului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt ri n esenta (cu
exceptia acelor putini alesi, in care scnteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu
lumea divina). Salvarea, mntuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui numr limitat de ale i.
Cei alei primesc cunoaterea divin de la Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si
indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul
Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a
spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de
animalitatea restului omenirii). Mntuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean)
descopera intr-un cimitir de lnga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in
dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de
texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia
lui Jung Codex (Zrich). Doar cteva au fost publicate: "Evanghelia Adevrului" (probabil de
Valentinus) si "Evanghelia lui Toma" (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a
fost separat de celelalte 12 si cumprat de Institutul Jung n anul 1952. Se pare ca dateaz din
sec.4 d.C. i cuprinde: "Evanghelia Adevarului", "Scrisoarea lui Rheginos", "Tratat asupra a Trei
Natiuni" i fragmente din "Rugaciunea Apostolilor". Crestinismul, care este o micare mesianic
evreiasc, poseda o tensiune intern provenit din ntrzierea temporala a Parousiei (sfrsitului
lumii) ateptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimb eshatologia (stiinta
despre sfrsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Ateptarea Parousiei nu dispare nsa
niciodata cu totul din viaa comunitailor cretine. Acest element apocaliptic reprezint fermentul
anarhist, revoluionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci cnd
presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de "a se intoarce pe cnd (credinciosii
contemporani) vor fi inca in via" nu s-a mplinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-
esoterica i au denunat invaturile bisericii cretine ca fiind minciuni banale bune pentru
prostime. Parousia: Plato foloseste cuvntul parousia in sensul prezenei ideei in obiect si a
transcendenei obiectului in idee. Teologia l foloseste n sensul prezenei lui Cristos n momentul
intoarcerii (amnata sine die). In ateptarea unei ntoarceri propriu-zise nu este de mirare c unii
credincioi i-au cam pierdut rabdarea si au urcat in carua gnosticismului. Crestinismul
considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, n timp ce gnosticismul
socotea c materia reprezint totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinznd
aceasta idee, si aplicndu-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie
separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o
emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca
atare, att ntruparea, ct si nvierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu
privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana
divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut
posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut
posibila nvierea, naltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o
ntelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului
biblic, adica urmnd metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmnd traditii
diferite sau bazndu-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri
crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din
religiile pagne, n fata acestor tendinte separatiste, se vede constrnsa sa insiste asupra unitatii
adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de
criteriul apostolicitatii. Inca de la nceput, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista
imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin cte putin a fost alterat de doctrine
false..., ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o
deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea
Bisericii cu aceste comunitati separate si cu nvatatura lor a contribuit mult la aprofundarea
mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfrsitul
primului secol, n Asia Mica traieste si-si propaga nvatatura Cerintus, despre care Irineu din
Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru
dnsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni,
dupa botez, Cristos s-ar fi cobort asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum
nainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savrsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a
parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si nviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a
fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui
Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au cstigat multi adepti.
Daca Cerintus ramne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) n
schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la nceput, ei erau iudeo-crestini
ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se n Transiordania. Mai trziu,
sustinnd obligativitatea legii mozaice pentru mntuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a
produs probabil n jurul anului 150. De la dnsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei,
Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al
Scripturii. Aceasta traducere ct si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Att
n problema cristologica ct si n considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt mpartiti,
unii lasndu-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate n dualismul
referitor la originea lumii. De la nceput, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va
stapni n lumea viitoare) si altul rau (stapnul lumii prezente). Principiul bun este Cristos
(Mesia doar din momentul botezului si pna la nceperea patimirii), care trebuie sa conduca
iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu;
nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie
si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni
zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pine si sfinteste zilele de smbata si duminica. Alaturi
de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la nceputul secolul
al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua
principii, unul feminin (spiritul Sfnt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut
mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii,
inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; n plus, insista asupra botezului ce
poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii
ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre mparatia luminii. In eterodoxia lor exista un
mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele
Mani si nsotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre
cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de
Dumnezeu, si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili dect o simpla paralela de metoda;
nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina n paginile Noului
Testament, asa cum unii autori lasa sa se nteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism
religios al antichitatii trzii care, pe baza unui dualism oriental, pune mpreuna conceptii
religioase ale iudaismului trziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine.
Gnosticismul a existat si naintea crestinismului, iar multe din persoanele care l mbratisasera,
iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la
a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare "gnosticismul
crestin. El ncearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el nsusi,
pentru care se serveste fara mare discernamnt de doctrina cultelor misterice orientale, de
filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, n afara de
trzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita n cea mai mare parte din scriitorii
crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si ntr-o masura mai mica din Clement
Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946,
sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, n Egiptul de Sus, n
apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere
necunoscute pna atunci, n limba copta, n cea mai mare parte reprezentnd traduceri din opere
grecesti scrise n secolul 2 d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari
gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat ntre cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scnteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar dac sufletul
su este nclinat total i nvins de ru;
c. urmnd calea cunoaterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se ntoarca
spre mparaia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. caderea si ridicarea gnosticului sunt mbracate n speculatii mitologice care, completate cu
elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau
sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca
gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform n toata zona sa de raspndire si pe toata
durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate n Orientul Mijlociu si n estul bazinului
Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului mbraca forme si aspecte noi, n functie de
promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu,
provine din Iranul antic, iar atunci cnd se ntlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator
este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie
cautata n conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns
masiv n lumea greaca, propagndu-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra
destinului omului. Un aspect ce trebuie nca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si
gnoza, mai ales n problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic trziu (de exemplu,
esenienii de la Qumran) sa fi exercitat un rol de mediere ntre curentele iraniene si eleniste, pe de
o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci cnd sincretismul gnostic ajunge la apogeu,
el se ntlneste cu crestinismul care ncepe sa se raspndeasca peste granitele Palestinei. Multi
crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mnuitoare care are sa le comunice noi
revelatii, complet necunoscute pna atunci. Spre anul 160 d.C., Iustin ne spune ca exista crestini
care l recunosc pe Cristos ca mntuitor, nsa vad n creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista
grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa att el, ct si mai
trziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul
propagandistilor gnostici n rndul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul
rnd, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de
traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, n parabole, si nu poate fi nteles dect de
catre cei carora le este dat sa-l nteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe
parabole asemanatoare le propovaduia Cuvntul, asa cum erau n stare sa-l asculte. Si nu le
vorbea fara vreo parabola; dar n particular le lamurea toate discipolilor sai. In al doilea rnd,
succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali,
poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe
Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se
propune ca adevaratul rascumparator, trimis n aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria,
provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul
persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati ngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de
firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care ncepe sa predice la
Alexandria spre anul 135 d.C., propagndu-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui i
este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului,
atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gndirea paulina si de
cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dnsul, ca la
toti gnosticii de altfel, este prezenta n mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal
invizibil si au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza n cei 30 de eoni supremi ce
constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care
creatia imperfecta tinde sa se ntoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau dect ceea ce
credem ca se repeta frecvent n amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o
logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul n aceasta faza a sa, determinanta si
definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic,
filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mntuitor) ntre
religiile pagne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin
este Marcion. Nascut la nceputul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, n
Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine n
conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, att Papia ct si Policarp din Smirna l exclud din
comuniunea ecleziala. Spre anul 140 d.C. vine la Roma, unde intra n contact cu comunitatea
crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici ntlneste un alt gnostic,
sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui
Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus
evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici,
pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta
comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; ncepe sa-si
propage cu mult zel ideile si n scurt timp reuseste sa-si cstige numerosi adepti. Rezultatul l
constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de
cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe,
multi crestini trec cu usurinta n grupul marcionitilor. Biserica si da seama imediat de pericolul
marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia mpotriva lui si a
nvataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza
incompatibilitatea nvataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a
gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude ntreg Vechiul Testament,
deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia i
sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci cnd l trimite ca
Mntuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a
primit aceasta Evanghelie, prezenta n epistolele sale si n Evanghelia lui Luca. Insa si aceste
scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua
aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru
aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat n putine fragmente,
Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu
numai dualismul prezent la dnsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie mpotriva lui,
ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mntuitorul sa se
ntrupeze n impurul trup uman; aceasta ar nsemna pentru Dnsul sa fie n stapnirea
demiurgului. Neputnd avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar,
jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mntuirea crestinilor. Aceste concluzii,
consecinte drastice si nspaimntatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care
ncearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite n fata pozitiei
doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman l determina apoi
sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman.
Lui Marcion i sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta n destinul
impus de astri, cosmogoniile, mpartirea crestinilor n psihici si pneumatici. Succesul
marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca
si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat
att de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei
(o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se
coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie att de periculoasa.
MARCIONISMUL
Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre anul 140, unde,
sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din
Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente i despre canonul biblic. Dupa
Marcion, exista doi dumnezei: un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a
creat lumea, a dat Legea Mozaica i a inspirat profetii, care se mnie si se razbuna (legea
talionului) si un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatal lui Isus Cristos, un
dumnezeu al iubirii, milei si iertarii. Intre cei doi dumnezei, cel creator si cel rascumparator, nu
exista legatura. Nici intre Mozaicism si Crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion
recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon:
Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De
la inceput, biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat in anul 144 d.C.).
MANIHEISMUL
Teza dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan, care, pretinznd a fi in
posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul trimis, intruchiparea fizica a Paracletului.
Maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne, Binele si Raul,
care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfrsit. Organizata ca o noua religie, religia
luminii, avnd carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si
persecutii. In sec.4-5 se raspndeste in China si in Europa occidentala.
PELAGIANISMUL
Tot n secolul 5 ia nastere Pelagianismul, care este ntia concep ie cu privire la
antropologia i soteoriologia crestin. Dei pelagianismul a fost condamnat, discuiile teologice
au continuat, dnd nastere unei nou conflict: disputa semipelagiana. Augustin, aparnd doctrina
Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Sustinnd necesitatea absoluta a harului divin,
afirma ca vointa omului este att de slabita si neputincioasa din cauza pacatului stramosesc, nct
nu poate face, fara ajutorul lui Dumnezeu, dect fapte rele. Tot a acestuia este si ideea ca
Dumnezeu nu vrea ca toti oamenii sa se mntuiasca, ci numai unii. Cei ce se mntuiesc, e pentru
ca harul divin i-a ales spre mntuire din veci sau i-a predestinat sa scape de osnda. Cei sortiti
osndirii ramn n numarul celor pierdui pentru vecie, fara ansa de ntoarcere (ideea a fost
preluata de protestantism).
PNEUMATOMANISMUL
In a doua jumatate a secolului 5 apare o alta miscare teologica, sustinatorii careia au
primit numele de Pneumatomanism (luptatori mpotriva Spiritului Sfnt). Daca Arius nega
Dumnezeirea Fiului, atunci Macedonie (ntemeietorul acestei teze) nega dumnezeirea Spiritului
Sfnt. Aceasta a fost ca o noua forma a arianismului. Si Spiritul Sfnt, n conceptia
macedonienilor, era o creatura. Primul care s-a ridicat mpotriva pneumatomanilor a fost Vasile
cel Mare. Vasile afirma ca Sfntul Spirit este de aceeasi demnitate cu Tatal si cu Fiul. El este
egalul, nu inferiorul lor. Asa cum fara un Cristos ntrupat ca om mntuirea oamenilor ar fi fost
imposibila, tot asa si fara un Spirit Sfnt, nteles ca fiind de aceeasi fiinta cu Fiul si cu Tatal.
Daca Cristos si Spiritul Sfnt sunt creaturi, atunci si noi ramnem nchisi n planul creat,
coruptibili si muritori. Miscarea a fost combatuta la Conciliul II Ecumenic de la Constantinopol
n anul (381). Daca problemele trinitare s-au rezolvat la primele doua Concilii, problema
hristologica, privind raportul firii divine si raportul firii umane din persoana lui Isus, a fost
discutata pe parcursul a patru Concilii Ecumenice.
MONOTELISMUL
O alta controversa hristologica ce a luat nastere n secolul 7 a fost Monotelismul. Noua
problema care era pusa de teologii vremii era daca a avut Isus Cristos o dubla energie si o dubla
vointa, cu toate ca Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise ca fiecare din cele doua naturi
ale lui Isus si pastreaza toate nsusirile si caracteristicile. Monotelismul nu este altceva dect o
prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odata cu venirea la Domnie a lui
Constantin Pogonatul. Acesta, dorind sa restabileasca pacea si ntelegerea n biserica, convoaca
Conciliul VI Ecumenic unde s-a hotart ca nu se poate admite ca Dumnezeu si firea omeneasca a
lui Isus Cristos sa fi avut o singura si aceeasi lucrare.
ICONOCLASMUL
Ultima mare miscare combatuta de unii reprezentanti clericali a fost Iconoclasmul.
Pornind de la interdictia chipului (sustinuta de Vechiul Testament), iconoclastii au optat
mpotriva cultului inutil al icoanelor. Dumnezeirea nu ar putea fi redata de mijloacele picturii si
icoanelor, de aceea n icoana s-ar putea reprezenta doar firea omeneasca a lui Isus Cristos.
Iconoclastii recunosteau drept singura icoana a lui Dumnezeu numai Euharistia. Iconoclasmul a
fost combatut pe parcursul a doua Concilii Ecumenice, cel de al Cinci-Saselea de la Trul (692) si
al Saptelea Ecumenic (787), la care s-a si formulat nvatatura deplina despre icoane. Doctrina
ortodoxa despre icoane respinge ideea identificarii icoanei cu arhetipul, adica deofiintimea cu el,
deoarece nsusi cuvntul grecesc "eicon nseamna chip, adica reflectie a arhetipului si nu
arhetipul nsusi. Daca ntre icoana si arhetip nu exista deosebire, atunci ea nu ar mai fi chip al
arhetipului, ci arhetipul nsusi. De aceea, nici Euharistia nu poate fi icoana, pentru ca ea este
nsusi arhetipul, deci identica cu el, si astfel se contrazice nsasi semnificatia icoanei. Icoana ar fi
dovada ntruparii lui Dumnezeu.
Despre Iconoclasm
1.Cauzele Iconoclasmului
2.Politica imperiala bizantina
BOGOMILII
Bogomilii au negat naterea divin a lui Hristos i Trinitatea, i au denunat folosirea
sacramentelor i a vemintelor. Cstoria nu era un sacrament. Miracolele lui Isus nu erau
evenimente reale ci spirituale. Hristos era Fiul lui Dumnezeu doar prin har precum ali profei, i
pinea i vinul eucharistului nu se transforma n trup i snge. Ultima judecat va fi executat de
Dumnezeu i nu de Isus. Imaginile i crucea erau idoli i nchinarea la sfini i la moae idolatrie.
Ceea ce cunoatem despre Bogomili provine de la S Kozma din secolul zece care a scris
mpotriva Ereticilor i de la Euthymius Zygademus din secolul doisprezece. Anumite secte
eretice din Rusia au dus mai departe tradiia lor. Bogomil este o traducere n slovac a cuvntului
Massaliani, numele sirian al sectei care corespunde Euhiilor greci. Bogomilii i Massaliani
sunt egalai n documentele slavone din secolul treisprezece. Un alt nume era Pavlikeni
(Paulicienii). Catharii i Patarenii, Waldensienii, Anabaptistii i, n Rusia, Stigolniki, Molokani i
Dukhobortsi, au fost cu toii identificai cu Bogomilii sau asociai cu ei. nvtura sectelor
eretice din Rusia secolului al paisprezecelea, cu referire la Bogomili, arat c ei au negat naterea
divin a lui Hristos, Trinitatea i validitatea sacramentelor i a ceremoniilor. Carp Strigolnik, care
n secolul 14 a predicat aceast doctrin n Novgorod, a explicat c Sf. Pavel a nvat c oamenii
simplii la minte ar trebui s se instruiasc reciproc, aa c ei i-au ales nvtori dintre ei ca s
fie ghizii lor spirituali, i nu aveau preoi speciali.Fondatorul Bogomililor s-a susinut c ar fi fost
un Bogumil, un Manichean al vremii mpratului bulgar, Peter (927-968). Sursele slavone
spun c secta a fost fondat de Bogumil sau Ieremia, care era un Manichean, i avea ase
apostoli, toi cu nume slavone. Aceasta este mitologizare slavic transparent, doar dac Bogomil
nu i-a luat numele din sect, mai degrab dect inversul. Dac fondatorul era Ieremia, noiunea
ar aduce religia napoi ctre Esenei care au fost fondai de Ieremia pentru c el a vorbit despre
punerea legmntului n inimile oamenilor.

Doctrina a fost rspndit n lung i n latin de ctre predicatori clugri peripatetici.

Religia s-a rspndit de-a lungul lanurilor muntoase din Europa central, ncepnd de la Balcani
i continund cu Carpaii, Alpii i Pirineii. n 1004, crezurile Bogomile erau nvate n Rusia de
un om numit Adrian. Leontie, episcop de Kiev l-a ntemniat. n 1125, Biserica din sudul Rusiei a
trebuit s combat un alt eretic numit Dimitri. Biserica din Bulgaria a ncercat i ea s extirpe
Bogomilismul. Cnd Innocent III a fost chemat pentru atacul asupra Albigenzilor, el a ncercat s
nduplece bisericile rsritene s fac la fel i n privina Bogomililor, aadar el a vzut o
legtur. Ei s-au rspndit n Serbia dar Stephen Nemanya, regele Serbiei i-a exclus, i ei au
cutat refugiu n Bosnia. La finalul secolului 12, Kulin, conductorul civil din Bosnia (1168-
1204) a mbriat erezia, i 10.000 din supuii lui s-au convertit. Unii au mers n Italia, unde au
fost numii Patarenei, culegtori de crpe. O strad din Milano a fost numit Via Patari.
Aceasta era piaa de crpe, i Catharii industrioi colectau crpele risipite pentru a face hrtie i
materiale din fibre ambele au fost meserii cu care acetia au fost asociai. Ei l-au influenat pe
Gregory VII n ncercrile sale de a reforma Biserica. Mai trziu papii au gndit o politic mai
bun de a se debarasa de criticii lor.

n secolul 15, regele bosnian, Thomas, a fost convertit la Credina Catolic, dar edictele
severe pe care le-a emis el contra fotilor coreligioniti au fost fr putere mpotriva credinei.
Catharii, n numr de 40.000, au prsit Bosnia i au trecut n Heregovina (1446). Patareneii au
fost persecutai multe secole de mpraii ungari pn ce turcii musulmani au pus un stop n a
doua jumtate a secolului 15. Bogomilii au optat atunci s se converteasc la religia mai gentil a
Islamului. De aceea bosniacii moderni sunt musulmani. Odinioar ei erau Bogomili, numii de
ctre turcii secolului 15 drept cretini!

Bogomilii au negat naterea divin a lui Hristos i Trinitatea, i au denunat folosirea

sacramentelor i a hainelor preoeti. Cstoria nu era un sacrament. Miracolele lui Isus nu erau
evenimente reale ci spirituale. Hristos era Fiul li Dumnezeu doar prin har precum ceilali profei,
i pinea i vinul eucharistului nu erau transformate n trup i snge. Ultima judecat avea s fie
executat de Dumnezeu i nu de Isus. Imaginile i crucea erau idoli i nchinarea la sfini i la
relicve idolatrie.Ei i-au ales nvtorii din numrul lor pentru a-i cluzi, i nu au avut preoi
pltii sau biserici construite, ci se ntlneau n case private precum cretinii timpurii.
Rugciunile se spuneau n casele acestea. Biserica era o biseric uman a spiritualitii interioare
a membrilor ei. Doar adulii puteau fi botezai, i nici apa sau uleiul nu contau ci ascetismul i
rugciunea. Fiecare membru putea obine perfeciunea lui Hristos i s devin un Hristos.
Ordinarea era prin cei alei ai congregaiei care au ajuns la perfeciunea lui Hristos, i erau
numii literal Hristoi i Perfeci.Cosmogonia lor era interesant deoarece este apropiat cu ceea
ce ar deduce cineva c au crezut Eseneii din Sulurile de la Marea Moart. Ei nvau c
Dumnezeu avea doi fii, Satanael i Michael. Sufixul -el arta c acetia erau fii de Dumnezeu.
Fiul mai n vars s-a rzvrtit i a devenit spiritul ru. El a fcut mai apoi cerurile de mai jos i
pmntul i a ncercat s fac omenirea. El nu a putut da via, totui, i a trebuit s-l determine
pe Dumnezeu s o fac, probabil printr-un iretlic. Adam a primit astfel suflarea sau spiritus de
via, care l-a investit cu un suflet bun potenial, dar a fost silit ntr-un legmnt n care i s-a
permis s munceasc pmntul din lumea ticloas ca sclav fa de Satanael.Apoi Dumnezeu i-a
trimis fiul su mai tnr, Michael, n forma unui om numit Isus alesul de Dumnezeu ca s fie
Salvatorul, dup botezul la Iordan. Michael a aprut ca un porumbel i Isus a devenit Hristos, cu
puterea de a rupe legmntul lui Adam, n forma unei tablete de lut (hierographon), cu Satanael.
Astfel spiritul ru a fost nfrnt i i-a pierdut -el -ul, i puterea sa egal, devenind satan, care
nu mai era un fiu de Dumnezeu ci un nger czut. Chiar i aa, cu puterea care i-a rmas, el a
complotat s-l aib pe Isus Hristos crucificat pentru a ncepe ntreaga religie rea a Cretinismului
cu artoasele i dezmatele sale obiecte i biserici mari, mbrcmini i straie, icoane i
imagini, sacramente i ceremonii, i clugri i preoi care s impresioneze pe oamenii simpli de
parc Dumnezeu era un rege pmntesc. Aceasta avea s nceap lucrarea lui satan, cei perfeci
trebuiau s evite orice i fiecare exces al plcerii sale. Ei ineau Rugciunea Domnului n mare
respect, drept cea mai potent arm mpotriva lui satan, i un numr de invocri mpotriva
spiritelor rele.Fiecare comunitate i avea cei 12 apostoli ai ei, i femeile puteau s fie
ridicate la rangul de alese. Bogomilii purtau haine precum clugrii ceretori i erau renumii
ca misionari, cltorind n lung i n latin pentru a propaga doctrinele lor. Vindecnd bolnavii i
scond spiritului ru, ei au cltorit n lume i i-au rspndit literatura lor apocrif cu cteva din
crile Vechiului Testament, influennd profund spiritul religios al naiunilor i pregtindu-le
pentru Reform.Ei au plantat seminele unei literaturi religioase populare n rsrit precum i n
apus. Biblia Istoric, Scrisoarea din Cer, Plimbrile dinspre Cer i Iad, numeroasele legende ale
lui Adam i ale Crucii, poemele religioase ale Kalfiki perehozhie i alte producii similare i
au diseminarea ntr-o mare extindere fa de activitatea Bogomililor din Bulgaria, i a
succesorilor lor din alte ri. Ritualul din slavon scris de bosniacul Radoslavov, i publicat de
Academia Slavon Sudic la Agram, arat marea asemnare fa de ritualul Cathar publicat de
Cunitz, 1853.