PSIHOPEDAGOGIA HANDICAPULUI DE AUZ

Ramurile psihopedagogiei deficienţei de auz.

Fiind o ştiinţă interdisciplinară ce utilizează în acţiunea de recuperare psihologică şi socială, date din
cercetarea pedagogică, psihologică, psiholingvistică, medicină, fiziologie, electronică, sociologie s-au conturat
ramurile surdopsihopedagogiei: surdopedagogia; surdopsihologia, audiologia educaţională; surdotehnica;
surdosociologia.
Surdopedagogia a dezvoltat subramurile: istoria surdopedagogiei; surdodidactica; surdometodica.
Surdopedagogia studiază şi stabileşte principiile şi metodele speciale de demutizare în raport du dezvoltarea
psihofizică a persoanei, metodologia recepţiei vorbirii prin labiolectură, dezvoltarea vorbirii uzând de sprijinul
protezei auditive sau fără mecanisme compensatorii în cazul distrugerii parţiale sau totale a aparatului auditiv,
abilitarea acestora cu mijloace de comunicare în funcţie de specificul lor psihic.
Surdopsihologia a dezvoltat subramurile: istoria surdopsihologiei; surdopsihologia copilului;
surdopsihologia adultului; surdopsihologia muncii. Surdopsihologia studiază particularităţile şi specificul
structurării şi dezvoltării proceselor psihice ale copilului surd în vederea educării lui şi integrării în viaţa
socială; modul în care surditatea afectează procesele psihice şi personalitatea adultului deficient de auz, căile şi
metodele de investigaţie psihologică în vederea adaptării acestuia la viaţa socială.
Surdotehnica are ca obiectiv proiectarea celor mai adecvate mijloace de protezare a auzului rezidual şi
de compensare a auzului deficitar. Împreună cu audiologia educaţională urmăresc protezarea auzului rezidual
şi amenajarea mediului în scopul recepţiei auditive cât mai bune.
Surdosociologia are preocupări pentru surdosociologia adultului şi surdosociologia muncii.

Primii susţinători ai metodei oraliste de demutizare în XVI-XVII.

Primele încercări de demutizare a surzilor s-au făcut în Spania de Pedro Ponce de Leon şi Rodolf
Agricola (sec. XVI); primele demersuri sistematice au fost făcute de Saint John of Beverly (1635-1874);
Manuel Ramirez de Carrion (1579-1652) a folosit metoda fonetică de citire, literele alfabetului erau prezentate
cu valoare de vorbire; Juan Martin Pablo Bonet 1570-1626); Luis Valasco în Anglia, apoi Thomas Braidwood
(1873) a folosit metoda orală de articulare, asocierea cu obiectul, apoi scrierea şi invers. În Germania Samuel
Heinicke (1727-1790) a susţinut că surzii trebuie învăţaţi la fel ca auzitorii să asocieze diferite sunete cu diferite
lucruri din natură.; John Babtist Grasser a insistat ca şi copiii surzi să fie educaţi în şcoli normale. John Bulwer
a insistat pe rolul labiolecturii – „audiţie oculară”. John Wallis a analizat şi descris forma diferitelor sunete,
clasifica vocalele după poziţie în mod de articulare, a arătat influenţa organelor vorbirii asupra producerii
sunetelor, a clasificat consoanele în închise, deschise şi fricative, ocupându-se de demutizare. John Conrad
Amman îi învăţa pe copii să perceapă organele vorbirii prin observarea în oglindă şi prin atingerea, intuirea
perceptivă a sunetelor, a vocalelor, semivocalelor, a consoanelor. Apoi trecea la scrierea lor după dictare, apoi
la citire după scriere şi apoi se făcea asocieri vorbire-scriere.

Dezvoltarea comunicării prin mimico-gesticulaţie.

În Franţa, abatele De L’Eppe (1712-1789) a impus ideea instruirii surzilor şi învăţarea vorbirii
împreună cu gesturile şi scrisul. Metoda lui, de a face copilul să înţeleagă poziţia diferită a limbii în pronunţarea
diferitelor sunete a eşuat în favoarea semnelor. T. H. Gallaudet (17788- 1851) fiind refuzat de Braidwood în al
învăţa metoda oralistă a fost nevoit să plece în Franţa unde a învăţat metoda manuală. Întors în America a
introdus metoda manuală de comunicare în educarea surzilor, iar în timp s-a înfiinţat o universitate, ce-i poartă
numele, de comunicare prin mimico-gesticulaţie.

Semnificaţia Congresului de la Milano 1880.

În urma Congresului de la Milano condus de abatele Tara, s-a impus metoda orală numită şi metoda
germană de demutizare. Până atunci, principalele sisteme de demutizare a surzilor (oral, mimic, grafic, dactil) s-
au interferat sau confruntat în timp, iniţial preponderent a fost sistemul mimic. În Anglia (1893), o lege a
parlamentului a făcut obligatorie educaţia surzilor 7-16 ani în şcoli locale şi care foloseau metode orale de
comunicare. A urmat în SUA, metodele manuale au fost înlocuite cu cele oraliste. În 1890 Alexander Graham
Bell a organizat „Asociaţia Americană de învăţat vorbirea la surzi”, utiliza o abordare globală în învăţarea
vorbirii, copiii imitau întregul cuvânt, fiind conştienţi de sensul cuvântului, contrar metodei orale germane ce
articula fiecare fonem separat. Era o abordare sintetică a învăţării vorbirii prin care copilul trebuia să înţeleagă
întregul cuvânt sau întreaga propoziţie prin labiolectură şi să o scrie înainte de a insista asupra îmbunătăţirii
pronunţiei.

Cine şi când a inventat audiometrul.

A.G.Bell a inventat audiometrul aparat ce a fost folosit pentru a înregistra resturile de auz ale surzilor.

Cine şi când a inventat primul aparat de amplificare.

În 1900 Ferdinand Alt a inventat primul aparat de amplificare pentru resturile auditive, punerea în
evidenţă a resturilor auditive.

Primii profesori ai şcolilor pentru surzi din România.

Băcilă, George Ştefănescu, N. Ionescu Tei, Dimitrie Rusceac (Rusticeanu), Ion Ciorănescu.

Primele şcoli pentru surzi din România.

Prima încercare de educaţie organizată este atribuită lui Băcilă, fost soldat, a înfiinţat şi condus un
institut particular la Dumbrăveni între 1827-1846. El a luat modelul de la institutul de surdo-muţi de la Paris
promovând metoda mimico-gestuală.
Prima şcoală de surdo-muţi a luat fiinţă în 1863 din iniţiativa dr. Carol Davilla, numită „Elena Doamna.
În 1895 şcoala a fost mutată la Focşani. Primul profesor al şcolii a fost deficient de auz, instruit la Viena şi
Paris, educa copiii cu ajutorul metodelor mimică, grafică şi dactilă. Au urmat George Ştefănescu şi N. Ionescu
Tei. După Congresul de la Milano 1880, metoda mimică Franceză a fost înlocuită cu metoda Germană orală.
După cel de-al doilea război mondial educaţia surzilor se făcea în şcolile din Timişoara, Arad, Cluj,
Cernăuţi, Bucureşti: şcoala pentru fete (1921) şi Şcoala pentru băieţi (1927); Iaşi, Focşani.

Caracteristicile celor trei etape de dezvoltare a psihopedagogiei deficienţei de auz după al doilea
război mondial din ţara noastră.
După al doilea război mondial şi până-n prezent în educaţia copiilor cu deficienţe se conturează etapele:
Prima etapă (1950-1970) a adus schimbări atât în organizare cât şi în metodele de recuperare. Astfel, s-a
produs extinderea şi diferenţierea reţelei de instituţii (grădiniţe şi şcoli pentru surzi etc.), perfecţionarea
mijloacelor şi metodelor de depistare, diagnosticare şi triere a variatelor tipuri de deficienţe; organizarea unor
instituţii de pregătire a personalului didactic; elaborarea de planuri speciale de învăţământ, programe şi metode
speciale.
Au fost create primele grădiniţe pentru surzi şi hipoacuzici la Bucureşti, Săftica, Fălticeni, Craiova,
Focşani, Satu Mare etc. au fost create unităţi noi şi s-au îmbunătăţit nomenclatorul de meserii din şcolile
profesionale pentru surzi.
S-au editat manuale în urma editării programelor pentru fiecare tip de şcoală şi manuale pentru clasele
1-10. S-a acordat atenţie cercetării ştiinţifice creându-se o secţie de specialitate în cadrul Institutului de Ştiinţe
Pedagogice din Cluj şi Bucureşti (1962). S-a înfiinţat secţia de defectologie la Cluj în 1961, iar la Universitatea
din Bucureşti s-a creat un colectiv de psihopedagogie specială.
În 1961 a fost creat un sector pentru perfecţionarea profesorilor pentru şcolile de surzi în Institutul
Central pentru Perfecţionarea Personalului Didactic, Bucureşti.
În etapa a doua (1970-1989) au fost desfiinţate în 1974 Facultatea de Defectologie, în 1979 Institutul de
Perfecţionare a Personalului Didactic, în 1982 Institutul de Cercetare Psihologică şi Pedagogică. În această
etapă, finanţarea şcolilor speciale era stagnată conform aplicării legii nr. 3 din 1970 ceea ce a dus la epuizarea
resurselor şcolare până la absenţa totală a protezelor auditive şi a manualelor şcolare, în şcolile pentru
deficienţii de auz.
În etapa a treia, după decembrie 1989, problemele recuperării tuturor categoriilor de persoane cu
handicap au luat amploare prin contribuţia statului român şi ajutorul occidental primit pe linie logistică şi
materială.
În ceea ce priveşte educaţia surzilor, s-a dat ajutor de către Crucea Roşie Britanică pentru dotarea tuturor
şcolilor de surzi cu audiometre, cu proteze auditive pentru fiecare copil, crearea unui centru ce confecţionare a
olivelor, a unui centru pentru repararea protezelor auditive, acordarea unor burse de studiu pe un an, în Anglia,
2
sprijinirea unor vizite de studiu ale profesorilor români în străinătate, susţinerea expertizei profesorilor din
Anglia în şcolile din România etc.
Au fost luate măsuri pentru optimizarea rezolvării problemelor tuturor categoriilor de handicapaţi:
- pentru surzi a fost asigurată gratuitatea protezelor de toate tipurile;
- a fost înfiinţat Secretariatul de stat pentru handicapaţi în 1990;
- au fost înfiinţate secţiile de psihopedagogie specială în Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi (1990);
- a fost înfiinţat Institutul pentru educaţie şi Recuperare a persoanelor Handicapate, cu sectoare de
curriculum, cercetare şi aplicare;
- a apărut revista de Educaţie Specială.

Actualmente, se preconizează în privinţa deficienţilor de auz măsuri complexe în plan legislativ, social
şi educaţional:
1. Îmbunătăţirea legislaţiei cu privire la acţiunile de recuperare şi integrare şcolară, socială şi
profesională a copiilor handicapaţi, incluzând şi pe cei cu deficienţă de auz.
2. Schimbarea atitudinii societăţii cu privire la integrarea surzilor în şcoli generale şi grădiniţe. În
acest sens există un program naţional de integrare a copiilor cu nevoi speciale în comunitate.
3. Diagnosticarea şi protezarea timpurie; implicarea familiei în dezvoltarea limbajului copilului
surd.
4. Schimbarea metodologiei didactice de educare şi compensare a auzului având în vedere
introducerea mijloacelor moderne de testare şi protezare a auzului rezidual.
5. Perfecţionarea şi modernizarea planurilor, programelor şi manualelor şcolare.
6. Pregătirea de noi specialişti în ţară şi în străinătate.
7. Susţinerea integrării deficienţilor de auz în învăţământul public prin înfiinţarea posturilor de
profesori itineranţi etc.

Principalele idei ale cercetării moderne în problematica deficienţei de auz.

După al doilea război mondial s-a manifestat un interes ridicat pentru studierea copilului handicapat cât
şi pentru optimizarea procesului recuperator vizând atât aspectele psihologice cât şi cele pedagogice. Această
etapă este marcată de activitatea interdisciplinară condusă de R. Zazzo.
Apar studii de valoare în domeniul surdologiei, se experimentează noi instrumente şi se aplică metode
moderne de măsurare a auzului (audiometria tonală şi vocală), apar instrumente sofisticate electroacustice de
amplificare sonoră.
Sub influenţa ciberneticii şi teoriei sistemelor se conturează ideea investigării şi la persoanele
handicapate a întregii structuri de personalitate ca un sistem format din confluenţa funcţiilor altor sisteme
(cogniţia, afectivitatea, motivaţia etc.).
Acum, la deficienţii de auz, s-a pus problema perioadei optime şi a metodologiei specifice însuşirii
limbajului verbal, acesta îndeplinind atât funcţia de comunicare cât şi de instrument operaţional pe planul
gândirii.
S-a discutat dacă structurile psihice ale copilului deficient de auz diferă de ale altor copii datorită
dezvoltării lor specifice sau dacă aceste structuri sunt retardate temporal până când surzii îţi vor însuşi limba,
încât aceasta să îndeplinească funcţia de instrument de gândire, dar şi de comunicare.
Pe bază de observaţie şi probe G. Trudo şi M. Debesse, în România Constantin Pufan, au sesizat că
înainte de demutizare, în perioada comunicării sumare prin gesturi, surdo-muţii au idei, o gândire primitiv de
natură senzorial-motorie. Pe baza teoriei genezei inteligenţei a lui Piaget, s-a emis ideea că inteligenţa senzorio-
motrică cu care operează surzii dar şi auzitorii în primi ani ai dezvoltării, se formează în acţiune şi că acesta nu
ar fi dependentă de limbajul verbal. Datorită nedezvoltării limbajului verbal, oral şi din necesitatea de a
comunica cu cei din jur, deficienţi de auz se vor folosi de alte mijloace de comunicare, în special de gesturi şi
de mimică. Cu timpul, acestea se vor organiza într-un sistem semiotic cu o anumită specificitate operaţională.
În cazul demutizării copilului la vârsta şcolară mică, în urma formării în mod spontan şi la nu nivel coborât a
limbajului mimico-gesticular şi a instrumentului specific operaţional pe planul ideaţiei, învăţarea limbajului
verbal oral se aseamănă cu însuşirea unei limbi străine numai cu funcţie de comunicare şi cu rol de informare,
fără influenţă, evidentă în organizarea şi structurarea proceselor psihice. Acele simboluri iconice, imagini
generalizate cu care operează deficientul de auz, pe plan mintal vor influenţa în mod specific dezvoltarea
psihică a acestuia.

3
 Studiind caracteristicile limbajului interior la surdo-muţi, C. Pufan a găsit 3 particularităţi esenţiale:
reductibilitatea situativă; polisemantism; predominarea specificului vizual al imaginii. Atâta timp cât cuvântul
nu va participa în procesul gândirii, surdo-mutul nu va putea utiliza limbajul interior.
Rezultatele cercetării şi instrumentele acustice au condus la stabilire vârste optime de însuşire a
limbajului verbal, la precizarea metodologiei demutizării, la diferenţierea metodelor de recuperare a diferitelor
categorii de deficienţi de auz: surzi asurziţi; surzi oligofreni; deficienţi de vedere cu deficit de auz etc. acestea
conducând la eficientizarea inserţiei socio-profesionale.
Surdologii au identificat modalităţi noi de grăbire a procesului de formare a comunicării verbale şi de
integrare a deficientului în sistemul învăţământului general.
Problematica raportului gândire-limbaj a fost abordată atât la copilul normal cât şi la copilul handicapat
de către H. Wallon, H Delacroiy, J. Piaget, Vîgotski, O’Connor, J.Bruner. au fost extinse cercetările cu privire
la contribuţia învăţării limbii, în recuperarea psihică şi socială a copilului, la interacţiunea dintre limbaj şi
comportament, la învăţare şi dezvoltare. Studii în acest sens au făcut Thorndike, R.Gagné, Galperin, J. Bruner.
Două teorii au dominat cercetarea în legătură cu achiziţia limbajului de către copil, teorii ce s-au
răsfrânt şi asupra metodologiei de învăţare a limbajului oral de către surzi. O teorie susţinea că limbajul este
„învăţat” expunând copilul la simple asocieri între cuvinte şi lucruri (S. Skinner, 1957). Cealaltă teorie susţinea
că limbajul este „prins” simplu de copil, deoarece se credea că omul se naşte cu oarecare structuri înnăscute
pentru achiziţia limbajului (Chomsky, 1965), astfel nu era nevoie de o învăţare sau de o comunicare mai
deosebită cu un alt vorbitor.
O perspectivă interrelaţională este mai avantajoasă, de oarece este important pentru dezvoltarea
limbajului atât capacităţile naturale ale copilului cât şi interacţiunea cu un vorbitor matur. Acestei perspective i
s-a adăugat preceptele „stilului acţional” de interacţiune cu copilul ce s-au constituit în metodologia oralist-
naturalistă şi cea maternal-reflectivă în dezvoltarea limbajului verbal la copiii cu deficienţe auditive.
A. Binet a constatat că inteligenţa este dată de unitatea funcţională şi integratoare a proceselor
cognitive, viziune ce s-a răsfrânt asupra înţelegerii psihismului deficientului de auz. J. Piaget, spunea că
deficientul (mintal) nu este lipsit de inteligenţă, dar el are un alt tip de inteligenţă ce nu integrează experienţa în
nuclee genetice şi nu-i exprimă caracterul operaţional. Individul totuşi înmagazinează experienţa, care este
foarte puţin integrată în complexitatea psihicului şi a comportamentului.
În prezent, rezultatele cercetărilor argumentează ideea unei noi metodologii a procesului de recuperare
la toate categoriile de handicapaţi şi anume implicarea tot mai mult a sistemului motivaţional pentru că
motivaţia ridică tonusul afectiv în învăţare şi determină cooperarea, în procesul recuperator. Tonusul afectiv
ridicat influenţează procesele intelectuale şi volitive. Trăirile emoţionale ajută la o mai bună întipărire a
informaţiei, la o mai bună integrare a acestuia în sistemul existent de cunoştinţe şi menţinerea interesului
cognitiv.
În ultimele decenii, integrarea copiilor deficienţi în şcoli obişnuite, a tins spre normalizarea vieţii şi
activităţii lor sociale şi profesionale. Schimbarea spre o politică şcolară ca un tot unitar, a făcut trecerea de la
modelul educaţional medical care punea eşecul şcolar exclusiv pe seama deficienţei copilului la un model
ecologic.
Compensarea este acţiunea de contrabalansare a unei deficienţe; înseamnă a echilibra un efect prin
altul; este un proces adaptativ ce se realizează conştient sau inconştient şi care tinde să restabilească un
echilibru dereglat.
Foarte rar un organism este perfect echilibrat şi de aceea acesta tinde spre echilibrare prin acţiuni, în
timp. În tulburarea echilibrului unor organe de simţ, echilibrarea se face prin solicitarea celorlalte organe de
simţ valide sau a unor procese psihice.
Compensarea poate fi organică, funcţională, mixtă. Cea organică la deficienţii de auz se realizează prin
utilizarea restantului funcţional auditiv. Compensarea funcţională se manifestă în condiţiile pierderii totale sau
parţiale a auzului când se presupune că funcţia respectivă va fi preluată de alţi analizatori valizi: vizual şi vibro-
tactil în special, iar aceasta implică întregul psihism. Compensarea mixtă apare în cele mai multe cazuri, de
exemplu când se realizează o protezare care potenţează resturile de auz şi se implică şi componenta funcţională
prin utilizarea labiolecturii implicând vederea sau a percepţiei vibraţiilor zonelor rezonatorii în timpul articulării
fonemelor.
Procesul de recuperare reprezintă utilizarea totală sau parţială a ceva ce altfel s-ar fi pierdut. În cazul
pierderii de auz recuperarea trebuie să se facă la o vârstă mică, sau imediat după ce s-a pierdut auzul pentru că
altfel se formează un alt mod de-a acţiona, adică recepţia vorbirii se va face prin văz şi tact. Aceasta are drept

4
urmare o inhibiţie a resturilor de auz, ceea ce va îngreuna reactivarea lor în urma protezării (legile
sensibilităţii).
Recuperarea poate fi biologică, socială sau psihică. Cea biologică se referă la organele de simţ afectate
ce pot fi reactivate prin intervenţie chirurgicală, prin protezare sau medicamente. Recuperarea socială se
realizează şi se referă la acţiunea pentru integrarea socială, profesională şi socială a deficientului de auz.
Recuperarea psihică este necesară în cazul în care copilul dezvoltă un comportament deviant în special din
cauza lipsei unui instrument de comunicare eficace cu semenii auzitori.
Procesul de reabilitare – reabilitarea în psihopedagogie se referă la un sistem bazat pe măsuri medicale,
psihologice, pedagogice, sociale, profesionale coordonate în vederea dezvoltării personalităţii copilului şi a
integrării lui în societate. La deficientul de auz reabilitarea presupune formarea unor instrumente de a intra în
contact cu alţii, cu ceilalţi semeni, dobândirea unui instrument de comunicare, în special a limbajului oral care
este şi un mijloc de culturalizare în vederea integrării în fluxurile sociale. Este importantă implicarea conştientă
a persoanelor în cauză, printr-un efort ce trebuie întărit printr-o motivaţie adecvată.
Problema corectării se include în metodologia celor trei procese şi presupune înlăturarea deprinderilor
greşite, îndepărtarea defectelor de pronunţie, a unor deprinderi de gândire sau de comportament greşite.
Corectarea defectelor de vorbire la deficientul de auz se face sub formă articulatorie prin ortofonie şi se referă
la probleme legate de articulaţie, de structuri gramaticale şi de aspectul semantic; probleme de psiholingvistică.
Din punct de vedere al integrării copiilor neauzitori în şcoli obişnuite, în prezent se pune problema unei
integrări totale. Aceasta este posibilă în cazul în care deficientul de auz şi-a însuşit mijloacele de comunicare,
altfel este o integrare parţială şi neeficientă. Integrarea mai poate fi discutată la nivel individual sau pe grupe, în
clase de auzitori, caz în care avem o integrare funcţională. O altă formă este integrarea în clase speciale de copii
cu deficienţe, ce funcţionează în şcoli obişnuite, caz în care avem o integrare spaţială.
Pentru ca integrarea să aibă succes este nevoie să fie îndeplinite anumite condiţii:
1. Între copilul deficient de auz şi colegii săi auzitori să nu fie o diferenţă privind dezvoltarea
limbajului şi problematica legată de matematică, mai mare de 18 luni.
2. Copilul să aibă o personalitate în formare.
3. Deprinderile perceptiv-auditive şi de labiolectură să fie dezvoltate.
4. Copilul să beneficieze de sprijin didactic în funcţie de nevoile sale speciale (incluzând adaptări sau
modificări în curriculum).
5. Copilul să posede o experienţă audiologică foarte bună şi să aibă proteze auditive individuale
incluzând radio-sistem.
6. Inteligenţa sau gradul de pierdere de auz nu par a avea o influenţă majoră în integrarea copilului în
şcoala obişnuită, exceptând extremele. Criteriul major pare să fie intensitatea cu care copilul şi-a folosit
restantul auditiv. Cu cât copilul este mai surd cu atât el depinde mai mult de micul său potenţial auditiv şi de
deprinderea de labiolectură şi va suferii în condiţii de zgomot mai ales dacă sistemul de amplificare nu este
special.
7. Învăţătorul sau profesorul trebuie să manifeste căldură şi să accepte copilul, să fie dispuşi să
primească sfaturi despre modul în care pot să-l ajute sau să-i acorde atenţie suplimentară.
8. Familia trebuie să fie deosebit de angajată în sprijinirea educaţiei copilului, în folosirea
corespunzătoare şi continuă a protezelor şi în a-i oferii un mediu lingvistic stimulator şi corect.
Scopul real al educaţiei este formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului, iar mijloacele principale
sunt bazate pe comunicare verbală. Scopul şcolii este formarea plenară a personalităţii deficientului de auz, în
vederea unei cât mai bune integrări în sistemul micro şi macro social.
Educaţia copilului deficient de auz vizează aceleaşi laturi ca în cazul copilului auzitor:
a) latura intelectuală se referă la formarea noţiunilor, judecăţilor raţionamentelor, la exersarea cognitivă
a proceselor psihice;
b) latura morală vizează formarea unor reprezentări morale, deprinderi şi convingeri morale;
c) latura estetică vizează formarea unor reprezentări şi conduite pentru a percepe frumosul, pentru
creaţie;
d) latura fizică vizează dezvoltarea fizică armonioasă a persoanei, corectarea defectelor fizice;
e) latura tehnică presupune formarea unor abilităţi şi deprinderi de viaţă zilnică şi profesionale.
În şcoală deficientul de auz trebuie să beneficieze de activităţi de dezvoltare care se folosesc în cazul
copilului auzitor şi de activităţi specifice de recuperare a deficienţei sale, precum protezare, activităţi de
dezvoltare a vorbirii, de antrenament auditiv şi vibrotactil, de labiolectură etc.

5
 CLASIFICARE:

Tipurile de surdităţi ereditare.

După criteriul etiologic surdităţile se clasifică în ereditare şi dobândite.
În baza studiilor anatomopatologice s-au evidenţiat 3 tipuri de surdităţi ereditare:
1. tipul Siebenmann, caracterizat prin lezarea capsulei osoase în care se află componentele urechii şi
leziuni secundare ale celulelor senzoriale şi ganglionare ale fibrei nervoase.
2. tipul Sheibe se caracterizează prin atrofia nicovalei, cu leziuni ale elementelor nervoase din canalul
cohlear şi leziuni la nivelul saculei, labirintului; leziuni ale organului Corti.
3. topul Mondini vizează leziuni la nivelul nervului (ultimele spirale), cu o dilatare a canalului cohlear
şi a ganglionilor cohleari, cu atrofia organului Corti şi atrofia nervilor cohleari.
Din punct de vedere clinic se disting surdităţi ereditare fără malformaţii asociate, care la rândul lor
sunt evolutive sau neevolutive şi sindroame asociate.

Tipurile de sindroame.
Dintre surdităţile asociate cu alte disfuncţii sunt:
- surditate asociată cu lezarea ţesutului conjunctiv (sindromul lui Marfan);
- surditate asociată cu disfazie moleculară sau maladie metabolică (maladia lui Hurler);
- surditate asociată cu disfuncţii hormonale (sindromul lui Pendred);
- surditate asociată cu procese de abiotrofie (lezarea ochilor, rinichilor, ţesuturilor nervoase). Dintre
sindroamele cele mai frecvente de abiatrofie oro-retiniană este cel al lui Usher caracterizat prin surditate de
percepţie asociată cu retinita pigmentară; sindromul lui Cochayne caracterizat prin surditate de percepţie
asociată cu retinita pigmentară şi nanism; sindromul lui Hollgrem caracterizată prin surditate de percepţie
asociată cu retinita pigmentară, ataxie vestibulo-cerebrală şi deficienţă mentală;
- sindromul Tinits este cauzat de afecţiuni ale urechii interne şi se asociază cu afecţiuni la nivelul urechi
externe sau medii.

Tipurile de surdităţi după criteriul anatomo-fiziologic.

Toate surdităţile sunt consecinţa unor malformaţii sau dereglări anatomo-fiziologice.
Clasificarea ce ţine seama de cauzele anatomo-fiziologice împarte surdităţile în:
1. Surditate de transmisie sau de conducere;
2. Surditate de percepţie sau neurosenzorială;
3. Surditate mixtă;
4. Surditate centrală.
1. Surditate de transmisie sau de conducere este rezultatul unor obstacole, a unor dificultăţi ivite în
calea sunetului în trecerea de la exterior spre interna internă, apărând ca o surditate de baraj. Ea apare ca
urmare a afectării urechii externe şi urechii medii. Majoritatea pierderilor de auz de conducere sunt probleme ce
se rezolvă chirurgical, având natură medicală. Acest tip poate duce la o surditate fluctuantă sau prelungită li
afectează frecvenţele joase.; din punct de vedere al recepţiei vorbirii determină nedistingerea vocalelor şi a
diftongilor. Poate avea efecte semnificative în dezvoltarea limbajului copilului şi în progresul educaţiei lui.
Cauzele ce determină această surditate localizate la nivelul urechii externe sunt: ceară în exces, otite
externe, inflamarea canalului auditiv, stenoza canalului auditiv, lipsa canalului auditiv extern sau deformarea
acestuia, deformarea pavilionului sau lipsa pavilionului. Sunt deficienţe ce se rezolvă, în bună parte, pe cale
chirurgicală. Dereglările urechii medii se datorează celor trei oscioare care pot fi atrofiate din naştere sau pot fi
dislocate datorită unor infecţii (otitele acute din urechea medie); în cazul otitei medii secretante, caz în care
urechea medie este plină cu lichid, ie timpanul este retractat; otitei medii cronice supurate când timpanul ţi
oscioarele sun distruse de infecţie; otosclerozei, caz în care scăriţa se fixează rigid de fereastra ovală şi
distorsionează transmiterea undei sonore perturbând presiunea din urechea medie prin blocarea trompei lui
Eustachio.
2. Surditate de percepţie sau neurosenzorială este cauzată de afecţiuni ale urechii interne, ale
nervului VIII sau ale cortexului auditiv. Această surditate nu poate fi tratată chirurgical, intervenindu-se pentru
prevenire şi nu pentru înlocuire. Acest tip se poate asocia cu afecţiuni la nivelul urechii externe sau urechii
medii. În unele cazuri unele persoane aud zgomote (sunete stridente, continue, variate), sindrom cunoscut sub
numele de tinits, , mai frecvent întâlnit la adulţi. Aceste sunete false sunt deranjante pentru subiect şi pot
6
deregla întreaga viaţă psihică, provocând iritabilitate, nervozitate, nesiguranţă. Zgomotele mai apar ca urmare a
unor intervenţii chirurgicale (plastii, intervenţii la nivelul urechii medii sau interne), care duc la un alt tip de
rezonanţă a fluxului sonor în comparaţie cu cea dată filogenetic de componentele aparatului auditiv. În cazul
surdităţii profunde, poate apărea senzaţia falsă „de auz continuu de ceva”.
Surditatea de percepţie poate, duce la pierderi grave de auz sau la incapacitatea perceperii tonale a
lumii sonore. Această tăcere nu este întotdeauna absolută şi definitivă deoarece unele persoane mai pot percepe
auditiv unele sunete foarte tari sau pot să fie ajutate cu proteze auditive sau cu ajutorul implantului cohlear, să
fie din nou impresionaţi de lumea sonoră.
Cauzele acestei surdităţi pot fi multiple.
Surdităţile congenitale prenatale au cauze ereditare cromozomiale sau incompatibilitatea factorului Rh
sau suferinţe materne.
Surdităţile de percepţie mai pot fi provocate de unele afecţiuni la naştere precum: prematuritate,
anoxie, toxemia gravidei, anumite afecţiuni cerebrale ale copilului.
Alte surdităţi se datorează unor boli ale copilului: de natură bacteriană (meningită); virală (oreon,
pojar); de natură toxică (difterie, febră tifoidă); febră foarte mare; unii corpi străini ce pot leza urechea internă;
traumatisme cu lezarea cohleei, fracturi de craniu, expunerea îndelungată la zgomote foarte puternice.
Surditatea de percepţie mai poate apărea şi datorită îmbătrânirii şi sclerozării componentelor urechii
interne.
Surditatea de percepţie mai poate mai poate fi provocată şi de antibiotice, diuretice, chinina, salicilina,
clorochinina.
3. Surditatea mixtă include trăsături ale surdităţii de transmisie şi de recepţie şi se întâlnesc în cazul
otospongiozei, a otosclerozei juvenile sau otosclerozei senile.
4. Surditate centrală ia naştere prin lezarea nervului auditiv datorită unor traume sau tumori ale
nervului, sau altor tumori ce, prin compresiuni asupra nervului sau asupra anumitor zone din cortex producând
leziunea acestuia. Unele boli ca encefalita, hemoragiile cerebrale, traumatismele craniene duc la leziunile
nervului auditiv, şi pot produce surditate centrală. De asemenea în urma leziunii bulbului rahidian poate apărea
surditate centrală.

Gradele deficitului auditiv.

Deficitul de auz se diferenţiază de la un subiect la altul în raport cu locul şi profunzimea leziunii.
Deficitul auditiv se poate stabilii cu aparate speciale electroacustice numite audiometre. Prin măsurătorile
audiometrice se stabilesc pragurile sensibilităţii auditive pentru diferite intensităţi, exprimate în decibeli şi
pentru diferite înălţimi exprimate în herţi.
Gradele de pierdere a auzului după Biroul Internaţional de audiofonologie şi caracteristicile capacităţii
auditive în condiţii de diminuare tot mai accentuată, sunt:
- între 0-20 dB este auz relativ normal în care se aude şi foşnetul frunzelor;
- între 20-40 dB este o pierdere de auz uşoară sau hipoacuzie uşoară, subiectul aude vorbirea de
aproape şi nu prea înceată, aude şoapta într-o cameră liniştită;
- între 40-70 dB se află pierderea de auz moderată sau hipoacuzie moderată, subiectul necesită
protezare pentru a percepe conversaţia, aude ceva din conversaţie dacă este purtată tare; are probleme de
percepere a conversaţiei în grup;
- între 70-90 dB este o pierdere de auz severă sau hipoacuzie seceră, in care se pot auzii zgomote,
vorbirea umană, unele vocale, fără a înţelege vorbirea; se protezează cu succes în perceperea vorbirii.
- peste 90 dB este o pierdere de auz profundă sau surditate sau cofoză; subiectul aude sunete foarte
puternice care pot provoca senzaţia de durere; se poate proteza cu proteze speciale, puternice sau se procedează
la implant cohlear.

Care este pragul durerii la intensitatea sunetelor.

Pragul durerii apare la 130-140 dB. Spectrul audibilităţii intensităţii undei sonore este ≈ 0 – 120, 130 dB.

Care sunt frecvenţele specifice vorbirii.

Pentru testul auzului se folosesc 5 frecvenţe, care sunt cele mai importante pentru înţelegerea vorbirii:
250 Hz; 500 Hz; 1000 Hz; 2000 Hz; 4000 Hz. Sunetele vorbirii se desfăşoară într-o gamă restrânsă de
frecvenţe.
7
De exemplu: - a, o, u, au o frecvenţă cuprinsă între 25-500 Hz şi sunt considerate sunete de frecvenţă joasă;
- e, i, au o frecvenţă cuprinsă între 500-2000 Hz şi sunt sunete de frecvenţă medii;
- s, f, h, au o frecvenţă cuprinsă între 2000-8000 Hz şi sunt sunete de frecvenţă înaltă.

Testele obiective.
Ele pun în evidenţă anumite reacţii electrice sau musculare la anumite sunete. Testele obiective dau
informaţii utile dar nu complete şi sunt, în general, folosite pentru confirmarea hipoacuziei suspectată prin
testele comportamentale sau pentru copiii care nu au reuşit să răspundă la nici un test comportamental.
Testul care pune în evidenţă răspunsul post-auricular miogenetic, când aparatul înregistrează răspunsul
reflex al muşchilor din spatele pavilionului urechii la sunetele de o anumită intensitate.
Alt test obiectiv este reacţia acustică a trunchiului cerebral ce poate fi înregistrată ca un potenţial
electric datorită faptului că activitatea electrică din creier poate fi testată prin aplicarea unor electrozi, iar la
producerea unui anumit sunet impulsurile electrice transmise de la cohlee spre nervii acustici trec şi prin
trunchiul cerebral. Se aplică pe cap trei electrozi, câte unul după fiecare ureche şi unul în frunte; subiectul
trebuie să stea nemişcat sau trebuie să fie adormit şi printr-o cască i se va administra semnale sonore cu
frecvenţe de 30 de semnale/sec., iar după 1000 de semnale reacţia apare sub forma unei unde pe ecran. La
intensităţi mai mari ale sunetului apar 5 unde notate de la 1 la 5. unda a 5-a este cea mai amplă şi mai folosită
pentru măsurarea pragului acustic. Se măsoară intensitatea şi la intensităţi mici, observându-se că pe măsură ce
semnalele sonore slăbesc îşi schimbă forma, rămânând vizibilă doar unda a 5-a, ea fiind încă vizibilă la 25 dB
(pragul de lucru), întâlnită în cazul unui auz normal.
Un alt test obiectiv este electrocohleograma pentru copii, ei trebuie să fie anesteziaţi pentru a se evita
mişcările. Se aplică electrozii pe frunte, pe lobul urechii şi un electrod activ pe timpan. Printr-o cască se
transmit stimulii sonori, iar unda numită „potenţial de acţiune” va fi măsurată ca şi la măsurarea reacţiei în
trunchiul cerebral. Informaţiile se restrâng la frecvenţe mai mari şi se referă la modificările de la nivelul cohleei
şi a nervului acustic, şi nu la urechea externă şi urechea medie. informaţiile obţinute sunt limitate, completând
informaţiile din testele comportamentale.
Un alt test obiectiv este tehnica emisiilor oto-acustice. Se introduce o mică celulă, ce produce stimuli
sonori, în canalul urechii; un microfon minuscul din celulă va înregistra o reacţie numită ecou cohlear, care
apare numai la urechea cu auz normal. O ureche care prezintă o uşoară hipoacuzie nu va mai da această reacţie,
ca atare, nu se obţin informaţii cu privire la gradul hipoacuziei. Este o tehnică foarte rapidă, nedureroasă,
durează 1-3 minute pentru fiecare ureche în parte. Testul se foloseşte pentru depistarea capacităţii auditive
normale la n.n. şi furnizează informaţii despre frecvenţele joase, medii şi înalte ale sunetelor. Tehnica nu dă
informaţii despre gradul hipoacuziei şi nici despre cohlee sau despre anumite leziuni la nivelul nervului acustic.
Testarea impedanţei sau audiometria prin impedanţă, este o metodă obiectivă de diagnosticare ce
măsoară funcţionarea urechii medii. Aparatul numit impedanţmetru are trei tubuleţe prin care se introduce aer
(presiune) în conductul auditiv şi măsoară flexibilitatea timpanului prin vibraţia oscioarelor. Dacă timpanul are
perforaţii sau cicatrici, nu mai are elasticitate, devenind prea flexibil sau prea rigid; flexibilitatea se măsoară ca
şi competenţă timpanică.
Impedanţa poate fi reprezentată grafic, numindu-se timpanogramă şi pune în evidenţă mobilitatea sau
rigiditatea timpanică.
Dacă există o problemă la nivelul urechii medii, apar 4 cazuri anormale:
1. Presiunea negativă (-400 mm coloană de H2O) caz în care curba arată că există o flexibilitate mai
mare spre presiune negativă; timpanul arată că sunetul este împins spre exterior, fapt ce reflectă o disfuncţie a
trompei lui Eustachio. Această timpanogramă negativă apare la cei cu infecţii în urechea medie. Deşi
compleanţa poate fi foarte bună, presiunea negativă evidenţiază că există o problemă la nivelul urechii medii.
2. Blocarea urechii medii datorită unei otite secretante, ca urmare a existenţei unui lichid în urechea
medie (efuziune), caz în care oscioarele nu vibrează liber şi timpanul este rigid. Joasa compleanţă (mobilitate) a
timpanului este exprimată printr-o timpanogramă plată.
3. Existenţa unei cruste pe timpan (crustă datorată unei infecţii la urechea medie) duce la reducerea
compleanţei, exprimată grafic printr-o timpanogramă relativ plată, cu o uşoară denivelare; poate apărea şi în
cazuri de otoscleroză.
4. Discontinuitatea oscioarelor (dislocarea oscioarelor de peretele timpanic), caz în care timpanul este
flexibil spre presiune pozitivă (+200 mm coloană de H2O).
Prin timpanografie se evidenţiază şi reflexul acustic dat de reflexul muşchiului stipedian. La nivelul
urechii medii cu cele 3 oscioare există o musculatură fină care se contractă când este sensibilizată de unda
8
sonoră, apărând reflexul stipedian. Reflexul apare nu la o intensitate foarte mică a sunetelor, ci la una mare.
Dacă pragul auzului este de 20 dB, reflexul stipedian apare la un sunet de 80 dB; dacă pragul auzului este 40
dB, reflexul apare la 95 dB; la un prag de 60 dB, reflexul apare la 105 dB; la 80 dB, reflexul apare la 115 dB,
peste această valoare sunetele sunt prea puternice şi nu mai apare reflexul stipedian, ci senzaţia de durere.
Astfel se obţin informaţii privind gradul pierderii de auz.
Impedanţmetria măsoară reflexul stipedian şi compleanţa timpanică.
Testele obiective au un rol important în audiologie, în special în cazul copiilor dificil de testat prin teste
comportamentale, dar nu înlocuiesc testele comportamentale în privinţa informaţiilor despre capacitatea
auditivă, mai ales referitor la frecvenţele de vorbire.

Testele comportamentale pentru copiii mici.

În această categorie sunt incluse testele screening (triere), ce sunt destinate verificării capacităţii de auz
a copilului foarte mic, fără a da informaţii precise asupra tipului de pierdere de auz, pentru acestea fiind
necesară efectuarea altor analize mai complexe. Ele dau primul semnal asupra unor eventuale disfuncţii
auditive şi sunt diversificate în funcţie de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului.
Pentru perioada 6 – 18 luni se foloseşte testul de distragere a atenţiei şi testul Boille.
Testul de distragere a atenţiei se foloseşte atunci când copilul poate să stea singur în şezut, şi poate să-
şi întoarcă capul pentru a localiza diferitele sunete. În aplicarea acestuia sunt necesare anumite dotări şi cerinţe
speciale: o cameră curată, în care nivelul zgomotului să nu fie mai mare de 30-40 dB; o masă joasă şi un scaun
fără braţe; un aparat capabil să emită frecvenţe şi intensităţi diferite, care nu emite un ton continuu, ci un ton de
tril; un aparat de emisie şi măsurare a nivelului sunetului (intensitate de 60 – 100-110 dB; frecvenţe medii de
1000 -2000 Hz). Modul de aplicare: copilul stă în poala mamei, cei doi practicieni sunt aşezaţi unul în faţa
copilului şi celălalt în spatele copilului; cel din faţă se joacă cu o jucărie în faţa copilului; la un moment dat
acoperă jucăria, moment în care cel din spate emite sunete de dril de frecvenţe şi intensităţi diferite. Audiologul
se va posta la un unghi de 45˚ şi la 1 m distanţă în spatele copilului. Această testare se face pentru fiecare
ureche în parte, înregistrându-se valorile pentru care copilul a reacţionat prin desprinderea privirilor de pe
mâinile ce ascund jucăria sau prin tresărire, întorcând capul etc.
Testul Boille este pentru aceeaşi categorie de copii şi testează răspunsurile la anumite sunete emise de
clopoţel, de clinchetul unei linguriţe de cană, la murmur, la foşnetul unui şerveţel, tonul de tril. Copilul stă pe
genunchii mamei, de data aceasta, cu faţa la ea. Se preferă tonul de tril pentru că se aude mai bine decât tonul
continuu care poate fi mascat de alte tonuri. Anumite evenimente vizuale pot distorsiona atenţia în captarea
sunetului, de exemplu umbra celui ce se află în spatele copilului, o persoană care intră în încăpere, toate acestea
atrag privirea copilului spre locul respectiv. De asemenea, captarea sunetului de către copil poate fi
distorsionată şi de anumite indicaţii tactile (respiraţia celui din spate, a mamei), indicaţii olfactive (un parfum
puternic, copilul reacţionând mai degrabă la miros decât la sunet). Sunetele parazitare cu durată mai mare de ½
min sunt perturbatoare. Specialistul din faţă nu trebuie să privească spre cel din spate, pentru că i-ar putea
atrage atenţia copilului. Se recomandă schimbarea intensităţii pe aceeaşi frecvenţă şi schimbarea frecvenţei pe
aceeaşi intensitate. Se consideră un răspuns normal atunci când copilul întoarce capul complet spre sursa de
sunet.
Între 18-30 luni se folosesc testele de cooperare.
Testul de cooperare foloseşte limbajul verbal implicat în instrucţiuni verbale simple, la nivelul de
înţelegere al copilului. Cel mai jos nivel la care copilul poate răspunde este de 40 dB (vorbirea specialistului).
Dintre testele de cooperare este testul Mc. Cormick şi Kandell Toy Test.
Testul Mc. Cormick este un test de indicare din ochi a 4 jucării (păpuşă, lingură, pahar, obiecte
denumite în limba engleză monosilabic). Este necesar ca aceste jucării să fie cunoscute de copil. Se vorbeşte cu
copilul despre jucării, apoi acestea sunt aşezate în formă de semicerc pe o masă, la o distanţă de 20 cm una de
alta. Copilul va sta în braţele mamei, iar specialistul va sta în spatele copilului. Copilul este întrebat „unde este
…?”, iar el trebuie să-şi îndrepte capul spre jucărie sau să o arate cu mâna. Dacă indică bine obiectul trebuie
lăudat, stimulat.
În Kandell Toy Test sunt implicate 10 jucării cunoscute de copil (atât obiectele cât şi denumirile lor).
Procedeul de testare este: se întind jucăriile în faţa copilului pe o masă, iar specialistul aşezat în spatele
copilului îi cere să pună o jucărie în ceva. Jucăriile sunt astfel selectate încât să fie definite prin cuvinte
monosilabice; specialistul trebuie să stea la 1 m distanţă de copil; copilul trebuie să răspundă la cel puţin 2
comenzi pentru a trece testul. Testarea se face pentru ambele urechi.

9
 Testul a fost preluat şi prelucrat de Mc Cormick, fiind un test de discriminare pe anumite tipuri de
frecvenţe. Cuvintele sunt rostite la un nivel de discriminare auditivă de 40 dB. Criteriul de trecere constă în
obţinerea a 4 răspunsuri corecte din 5 încercări, la nivelul de discriminare auditivă de 40 dB.
De la 2 la 4 ani se aplică testele ce folosesc ilustraţii:
Testul auditiv cu ilustraţii este format din cuvinte monosilabice ce definesc obiectele ilustrate. Acestea
trebuie să fie familiare copilului. Cuvintele de pe o pagină conţin aceeaşi vocală. Alegerea cuvintelor s-a făcut
în ideea că există o pierdere de auz. În general se observă o incapacitate de a diferenţia consoanele. Specialistul,
care stă în spatele copilului, îi cere acestuia să arate pe planşe imaginea indicată. Criteriul de trecere a testului
constă în identificarea într-un şir de 5 imagini a cel puţin 4 imagini.
Alte variante de teste screening sunt testul descris în 1944 de soţii Ewing, testul descris de M. Sarydon
în 1976 sau testul descris de Kandell în 1953, care foloseşte principiile testului Kandell din 1944.
După vârsta de 4 ani se foloseşte audiometria de ton pur când copilul poate să sesizeze un ton pur emis
de audiometru. Ea este cea mai folosită metodă comportamentală de diagnosticare a pierderii de auz. Este un
test comportamental pentru că se aşteaptă o reacţie din partea subiectului la sunet.
Se realizează măsurarea atât a conducţiei aeriene cât şi a conducţiei osoase. Testarea sensibilităţii
auditive se realizează pentru toate tipurile de frecvenţe specifice audiţiei umane şi pentru toate intensităţile.
Prin această metodă se procedează la găsirea pragului audibilităţii. Unele măsurători au loc la nivele ale
sunetului care sunt auzite de subiect repede în cazul testelor de auz supraprag. Stabilirea pragului de auz (zona
în care subiectul tocmai a perceput sunetul) presupune ca subiectul să audă la cel puţin 50% din prezentarea
sunetului. Audiometria se realizează la ambele urechi succesiv. Sunetul este generat ca un curent electric de
către audiometru şi este convertit în unde sonore de către receptori (căşti sau vibratorul de conducţie osoasă a
audiometrului). Căştile sunt folosite pentru a transmite sunetul pe cale aeriană şi permite astfel măsurarea
pragului de conductibilitate a aerului. Vibratorul este folosit pentru a măsura pragul de conductibilitate osoasă.
Frecvenţele importante pentru vorbire sunt 500 şi 4000 Hz. Pragurile de auz de ton pur sunt măsurate la
intervale de octave şi numai rareori se măsoară la jumătate de interval de octavă. Tăria sunetului depinde de
intensitate. Pragul de auz la o anumită frecvenţă este cel mai slab sunet care poate fi auzit, având cea mai
scăzută intensitate.
În audiometria de ton pur scara folosită este scara nivelului de auz în dB (dBHL). Gama de intensitate a
tonurilor este de la -20 dB la 120 dBHL.
În urma audiometriei se înregistrează valorile într-o diagramă, numită audiogramă, astfel:
- frecvenţa este notată la baza audiogramei începând cu 125, 250, 500, 1000, 4000, 8000 de Hz sau
deasupra audiogramei;
- intensitatea este notată lateral, pe partea stângă şi creşte din vârf spre bază (-20, -10, 0, 10, 20, 30 …
120 dB).
Un auz normal are pragul auditiv între 0 şi 20 dBHL.
La pierderea de auz uşoară (20-40 dBHL) se aude vorbirea sub formă de conversaţie, dar apar
dificultăţi în a înţelege vorbirea în şoaptă.
La pierderea de auz moderată (40-70 dBHL) se aude vorbirea tare şi apar dificultăţi în înţelegerea
vorbirii în grup ţi a celei în şoaptă.
La pierderea de auz severă (70-90 dBHL) se aude muzica tare, iar în ceea ce priveşte vorbirea aceasta
nu mai este auzită şi nici înţeleasă.
La pierderea de auz profundă (peste 90 dBHL) se aud sunete foarte tari şi uneori se confundă senzaţia
auditivă cu senzaţia vibrotactilă.

Audiometria de ton pur pe cale aeriană şi pe cale osoasă.

În cazul audiometriei de ton pur pe cale aeriană audiograma se realizează în urma emiterii unor tonuri
pure prin intermediul căştilor plasate pe pavilion. Când se stabileşte nivelul auzului pentru conductibilitatea
aeriană, sunetul ar trebui să treacă prin urechea externă, urechea medie şi urechea internă; dacă o parte a
aparatului auditiv nu funcţionează normal, pragul de conductibilitate aeriană este afectat. Acest prag măsoară în
totalitate gradul de pierdere a auzului. Pragurile de conductibilitate pentru urechea dreaptă se notează în
audiogramă prin cotaţia „O”, iar pentru urechea stângă se notează cu „X”.
De obicei, pragul de auz este diferit pentru diferite frecvenţe; diagrama apare ca o curbă, de exemplu:
audiograma în pantă de schi în cazul pierderii de auz neurosenzoriale.
Pentru a executa o testare este necesară respectarea unor reguli:
- audiometrul trebuie să fie calibrat, reglat electronic;
10
 - căştile şi vibratorul trebuie să fie adecvate aparatului respectiv şi nu se schimbă de la un aparat la
altul; măsurarea trebuie să se realizeze într-o cameră liniştită, eventual izolată fonic (covoare moi, pereţi şi uşi
duble, geamuri groase);
- plasarea căştilor se face adecvat pe urechi (casca cu microfon punctat cu roşu pe urechea dreaptă);
- audiograma trebuie făcută mai întâi la urechea dreaptă sau la urechea cu auzul mai bun;
- înainte de a-i fixa casca trebuie să i se dea instrucţiunile;
- când se aşază casca trebuie îndepărtat părul, protezele sau orice altceva ce împiedică buna fixare a
căştilor;
- trebuie să ne asigurăm că nu se transmit indici vizuali care l-ar putea ajuta în identificarea sunetelor;
- semnalele auditive trebuie date cu intermitenţe şi nu trebuie să existe un ritm regulat pentru că s-ar
obişnui cu el sau l-ar obosi. Semnalele sonore se prezintă la aproximativ două secunde unele de altele;
- semnalul să nu fie prea lung pentru că ar putea leza urechea sau l-ar plictisi pe pacient.
Pentru aflarea pragului auditiv se fixează audiometru la frecvenţa de 1000 Hz şi se urmăreşte pentru ce
intensitate reacţionează subiectul începându-se cu intensitatea de 60 dB. Dacă nu aude se creşte intensitatea
până când aude. Dacă aude la 60 dB, de scade intensitatea până când nu mai aude şi se procedează la aflarea
pragului auditiv. În continuare se fixează audiometrul la 2000 Hz, la 4000 Hz. Pentru copii se coboară la 250
Hz şi 500 Hz, pentru că acestea sunt frecvenţele cele mai importante pentru registrul vorbirii. Frecvenţa de
3000 Hz poate fi testată şi poate da informaţii în cazul în care există o cădere bruscă de la 2000 la 4000 Hz. Se
poate testa şi pentru 6000 Hz în aceeaşi situaţie când există o cădere bruscă.
Nu se folosesc frecvenţele foarte înalte de 6000 şi 8000 Hz când există conducţie osoasă, şi de
asemenea frecvenţe foarte joase de 250 Hz, pentru că există riscul să se găsească un prag vibrotactil şi nu pragul
auditiv.
În cazul testării cu audiometrul trebuie verificat dacă copilul este suficient de matur pentru acest tip de
testare, dacă are o concentrare normală sau dacă are deficit de concentrare, dacă are deficienţe motorii care l-ar
împiedica să răspundă. Dacă copilul se plictiseşte trebuie revizuită procedura de testare şi în acest caz trebuie
pregătit copilul pentru folosirea recompensei vizuale sau motorii sub formă de joc.
Procedura pentru audiometria de ton pur pe conducţie aeriană. Copilul se plasează lateral de
experimentator pentru a nu privii spre acesta şi astfel să prindă diferiţi indicatori, care l-ar putea ajuta în
identificarea sunetului. Cel mai folosit procedeu este „metoda 10 jos, 5 sus” descrisă de Hughson şi Westlake.
Este un procedeu de descreştere de la sunete tari la sunete slabe. Pragul se află prin creşterea de la nici un
răspuns la un răspuns. În alte metode de măsurare se foloseşte pragul de la „abia auzit” la „nici un răspuns”.
Folosirea diferitelor metode pentru aflarea pragurilor auditive poate să dea praguri uşor diferite.

Audiometria de ton pur pe conducţie osoasă se face prin transmiterea sunetului prin vibrator care este
plasat pe osul mastoid. Audiometrul „Komplex” are un astfel de vibrator cu ieşire controlată. Vibraţia este
transmisă printr-o „bentiţă” fixată pe cap.
Ieşirea controlată delimitează tonurile de frecvenţă şi intensitate pentru a nu degenera în vibraţii
puternice care să lezeze urechea internă. Ieşirea maximă de ton de 250 Hz este limitată la 30 dB; la 30 dB
semnalul este vibrotactil. Pentru frecvenţa de 500 Hz şi mai sus, nivelul vibrotactil este mai ridicat.
Vibraţiile stimulează direct oasele craniene fiind recepţionate în mod simultan de ambele cohlei.
Capacitatea de a detecta nivelul vibrotactil variind de la om la om. Vibratorul fixându-se pe oricare ureche (os
mastoid) testează ambele urechi simultan, iar persoana testată va răspunde la nivelul la care aude urechea mai
bună. Nu este necesară testarea separată a fiecărei urechi. Această testare este posibilă dar este foarte
complicată şi se face în condiţii clinice.
Scopul testării conducţiei osoase este de a depista eventualele diferenţe semnificative între conducţia
aeriană şi cea osoasă. Dacă diferenţa este semnificativă, pierderea auzului este atât de natură neurosenzorială
cât şi conductivă caz în care este necesar un consult ORI, în speranţa că afecţiunea conductivă se poate trata iar
acuitatea auditivă se poate îmbunătăţi. În unele stări patologice nu se poate interveni chirurgical, deşi cauza este
conductivă.
Tonurile pure receptate prin conducţie osoasă sunt distribuite prin vibrator pe mastoid, sunetul trecând
direct în urechea internă şi măsurând funcţionalitatea ei. Pragurile conducţiei osoase în audiogramă apar sub
formă triunghiulară.

11
 În ce constă metoda 10 jos şi 5 sus.
Este un procedeu de descreştere de la sunete tari la sunete slabe. Pragul se află prin creşterea de la nici
un răspuns la un răspuns.
Se procedează în felul următor:
- se aşează subiectul astfel încât să nu poată obţine nici un indiciu vizual;
- i se explică faptul că i se vor testa urechile separat pentru sunete de diferite înălţimi şi că va trebui să
răspundă de fiecare dată când aude un sunet;
- i se va spune că se va măsura auzul pentru cele mai slabe sunete pe care le aude şi că va trebui să
răspundă chiar dacă nu este sigur pe deplin dacă a auzit sunetul;
- dacă copilul poate spune care este urechea cu care aude cel mai bine se va începe testarea cu aceasta;
- dacă nu ştie exact cu care ureche aude mai bine, se va începe cu urechea dreaptă (casca roşie), apoi se
testează auzul din urechea stângă (casca albastră);
- casca trebuie să se fixeze foarte bine pe lobul urechii şi să nu fie prea strânsă;
- se prezintă sunete la frecvenţa de 1000 Hz şi la intensitatea de 60 dB, la interval de 2 sec; dacă nu
răspunde se măreşte intensitatea în trepte de 10 dB până când subiectul reacţionează; dacă nu reacţionează i se
scot căştile şi se verifică dacă a înţeles bine instructajul; se pun apoi căştile şi se testează apoi urechea dreaptă şi
apoi urechea stângă;
- dacă se obţine o reacţie, începe metoda 10 jos, 5 sus; se reduce intensitatea în trepte de 10 dB,
obţinând reacţii la fiecare treaptă;
- tonurile de prezentare trebuie să fie prezentate în ritm neregulat astfel încât să nu poată anticipa
reacţia;
- se continuă descreşterea în trepte de 10 dB până când nu mai prezintă nici o reacţie;
- când nu mai prezintă reacţie, se măreşte intensitatea din 5 în 5 dB până când se obţine din nou o
reacţie;
- pentru confirmare se repetă din nou metoda: se scade din nou intensitatea cu 10 dB până la „nici un
răspuns” şi apoi se creşte intensitatea din 5 în 5 până se aude tonul. Pentru a folosi corect, acest procedeu
trebuie repetat până când va răspunde la 2 din cele 4 prezentări (50% din prezentări);
- pragul obţinut se schiţează pe audiogramă;
- se continuă testarea pentru celelalte frecvenţe (2000 Hz; 4000 Hz; 500 Hz; 250 Hz).
- în final se verifică planul original la 1000 Hz;
- testul se repetă şi pentru cealaltă ureche în mod asemănător.

Ce este audiometria vocală.

Testarea sensibilităţii auditive pentru vocea umană este mai laborioasă, dar furnizează informaţii mai
precise despre înţelegerea limbajului verbal de către subiect. Orice audiometru are un microfon prin care se
derulează o bandă înregistrată cu o voce reală, care poate fi modificată din punct de vedere a frecvenţei şi
intensităţii. Prin microfon se transmit sunete izolate, cuvinte monosilabice sau şiruri de cuvinte (alese în funcţie
de frecvenţele majore pe care le includ sunetele lor), propoziţii scurte sau mici frecvenţe verbale. Se transmit
seri de cuvinte (10-20) şi în timp ce subiectul audiază prin căşti, notează pe un formular cuvintele auzite. La
final se face o comparaţie între ceea ce s-a emis şi ceea ce a auzit subiectul testat, pentru a stabili cât la sută
aude din vorbire.

Ce este acumetria fonică.

În această probă vocea poate fi uşor şoptită, de comunicare sau strigată. Copilul este aşezat pe scaun, cu
spatele spre audiolog, cu o ureche acoperită. Examinarea se realizează într-o cameră liniştită cu lungimea de ≈ 6
m. Audiologul se apropie de la 6 m la 1 m faţă de copil. Se foloseşte cuvinte bisilabice şi trisilabice, mai întâi
cu tonalitate gravă, apoi înaltă şi i se cere copilului să repete fiecare cuvânt auzit. La început specialistul stă la
distanţa maximă de 6 m şi foloseşte o voce şoptită. Dacă copilul nu aude de la această distanţă sau repetă
cuvântul greşit, specialistul, din treaptă în treaptă şi cu aceeaşi intensitate repetă cuvântul. Dacă copilul nu aude
cuvântul între 4 m şi 1 m, se consideră că are o scădere mijlocie a auzului la vocea şoptită, iar dacă nu aude de
la distanţa de sub 1 m, înseamnă că are o pierdere foarte mare a auzului. Dacă se vorbeşte de foarte aproape,
copilul poate percepe vibraţiile şi nu sunetele.
Această modalitate de testare dă informaţii despre gradul pierderii de auz şi nu despre topografia ei.
12
 Ce este acumetria instrumentală.
Este o probă pentru cunoaşterea topografiei leziunii. Testarea se realizează cu diapazoanele prin
compararea audiţiei pe cale osoasă cu cea pe cale timpanică, aeriană. Pentru determinarea acuităţii auditive se
folosesc o serie discontinuă de diapazoane, seria Betzold, ce cuprinde sunete cu variaţii din octavă în octavă
(16 Hz, 32 Hz, 64 Hz, 128 Hz, 256 Hz, 512 Hz, 1024 Hz, 2048 Hz, 4096 Hz etc.).
Cu ajutorul diapazonului poate fi determinat locul şi câmpul audiţiei nealterate. În cazul în care nu sunt
percepute sunetele joase, leziunea este la nivelul aparatului de transmisie care generează surditatea de
transmisie. Câmpul auditivităţii este între 16-20000 Hz. Cu aparatele în clinică se testează auzul între 125-8000
Hz. În cazul unui auz normal, urechea aude vibraţiile sonore pe cale aeriană un timp de 3 ori mai mare de cât pe
cale osoasă. Dintre probele specifice acestui tip de testare amintim proba Schwabach, Rinné ţi Weber.
În proba Schwabach se plasează diapazonul pe osul mastoid şi se compară durata percepţiei auditive a
examinatului cu cea a examinatorului ce are auz normal. Această durată va fi diferită în funcţie de tipul de
pierdere de auz.
În proba Rinné se verifică raportul dintre audiţia examinatorului pe cale aeriană cu cea pe cale osoasă,
la fiecare ureche separat.
CO/CA=1/3 audibilitate normală
CO/CA=1/1 deficit
CO/CA=3/1 ambele sunt reduse
În proba Weber se foloseşte diapazonul pus pe vertex, la jumătatea distanţei dintre cele două urechi;
sunetul este perceput în mijlocul craniului în cazul auzului normal. Dacă există o ureche bolnavă, sunetul apare
mai întâi în urechea bolnavă în cazul în care aparatul de transmitere este lezat deoarece sunetul merge direct
spre cohlee şi nu este preluat de urechea externă.
Acumetria instrumentală se foloseşte mai rar, utilizându-se mai frecvent audiometria tonală şi vocală,
cu audiometrul, ce dau informaţii clare şi precise despre gradul şi natura pierderii de auz.

Care sunt principali parametri ai protezei auditive.

Protezele auditive măresc presiunea sunetului în organul auditiv prin captarea sunetului cu un
microfon, amplificarea şi transmiterea sunetului amplificat la un receptor sau la o cască ataşată de ureche cu
ajutorul unei olive. Ele nu pot corecta deficienţele analizatorului auditiv, dar pot suplinii sau minimaliza unele
din efectele acestor tulburări.
Fiecare tip de proteză distorsionează într-o anumită formă sunetul ce-l transmit urechii. Este necesar să
se cunoască performanţele aparatului auditiv din punct de vedere al capacităţii de amplificare a sunetului şi al
acurateţei redării lui. Trebuie cunoscut tipul pierderii de auz, caracteristicile audiogramei pentru a alege exact
tipul protezei auditive care să suplinească auzul deficitar. Protezele auditive au putere de amplificare diferită.
Un aparat de amplificare se compune dintr-un microfon, care colectează sunetele şi le converteşte în
impulsuri electrice; amplificator, care măreşte energia sonoră; receptor, care schimbă impulsul electric în unde
sonore; olivă, care conectează proteza auditivă cu urechea. Toate componentele sunt activate de o baterie sau
acumulator. În cazul protezelor auditive de corp, receptorul este despărţit de corpul protezei.
Când se face măsurarea electroacustică a performanţelor protezei se urmăresc câţiva parametri:
1. Câştigul în amplificare „gain” este volumul cu care proteza amplifică un anumit sunet. Dacă se
măsoară presiunea la intrarea în microfon şi se compară cu nivelul la ieşirea din amplificator, se poate
determina cu cât a crescut sunetul, ca atare câştigul în amplificare. Dacă intrarea este de 60 dB şi ieşirea de 100
dB, câştigul este de 40 dB.
Proteza nu reproduce sunetul cu acurateţe, ea creşte în mod inegal intensitatea pe anumite frecvenţe, de
aceea când ne referim la câştig trebuie indicată şi frecvenţa la care se referă. Uneori se prezintă câştigul ca o
medie pentru un număr de frecvenţe. O proteză cu putere medie are un câştig de 20-30 dB, iar o proteză cu
putere mare are un câştig până la 90 dB.
2. Ieşirea maximă se referă la nivelul maxim de presiune a sunetului pe care îl poate da o proteză. La o
proteză nu se poate mării volumul la nesfârşit acesta fiind limitat de particularităţile de fabricaţie. Variază şi
acesta în funcţie de frecvenţe, de aceea când se măsoară trebuie specificată frecvenţa. Ieşirea maximă nu trebuie
confundată cu câştigul în amplificare. De exemplu: o proteză care are ieşirea maximă de 100 dB, pe frecvenţa
de 250 Hz şi câştigul de 60 dB, dacă i se va pune în microfon un semnal de 50 dB, la o frecvenţă de 250 Hz este
de aşteptat să aibă o ieşire de 100 dB doar.

13
 Ieşirea se poate limita electronic, proteza având anumite componente specifice destinate acestui scop în
acord cu sensibilitatea auditivă a fiecărui purtător. Unele persoane manifestă un fenomen de „recruitment” (o
sensibilitate pentru anumite frecvenţe şi intensităţi) manifestat prin senzaţia de durere.
3. Răspunsul pe frecvenţă măsoară performanţa protezei din punct de vedere al tonurilor. Este necesară
obţinerea unei diagrame pentru câştigul relativ al protezei pentru fiecare frecvenţă din obţinerea unei curbe de
răspuns la frecvenţe , care trebuie comparată cu acea curbă de audibilitate urmărindu-se dacă se potrivesc.
Butoanele de control ale protezei permit reglarea sunetului care iese din receptor pentru a veni în
întâmpinarea necesităţilor purtătorului de proteză. De regulă sunt 4 tipuri de bază de butoane de control:
- butonul de control al câştigului reglează volumul sunetului şi se prezintă sub forma de rotiţe cu
gradaţii; poate exista un buton intern prefixat care poate să limiteze domeniul în care poate opera butonul
extern;
- butonul de control al tonului (al răspunsului la frecvenţă) schimbă răspunsul de frecvenţă al protezei
şi poate fi extern sau intern; este marcat cu H. N. L. şi reglează frecvenţele înalte, normale şi joase (pentru ca un
copil deficient de auz să aibă acces şi la frecvenţele joase);
- butonul de control al ieşirii maxime limitează nivelul de presiune al sunetului; la unele proteze acest
control poate fi controlat cu un buton de volum. Este de competenţa audiologului să decidă, pentru fiecare caz
în parte, ce tip de ieşire să fie aleasă. Uneori se fixează anumite vârfuri de intensitate pe anumite frecvenţe, iar
alte ori se lasă controlul de câştig automat;
- butonul de conectare la putere are forma unei mici rotiţe marcată cu: O, N sau T, fiind un buton
pentru activarea şi dezactivarea protezei.

Care sunt tipurile de proteze personale.

Majoritatea copiilor au nevoie de proteze individuale pentru fiecare ureche. În afara acestora, în scopul
însuşirii limbajului verbal, sunt utilizate sisteme de amplificare independente de copil.
Unele proteze se ataşează de corpul copilului având receptorul inclus în olivă şi fixat în cochilia urechi
externe. Altele se ataşează la nivelul urechii externe retroauricular sau intra canal şi se fixează cu ajutorul
olivelor.
a. Protezele auditive ataşate de corp sunt cele mai puternice şi sunt folosite, în special, de copii
mici cu deficienţă de auz profundă. Sunt formate dintr-o cutie, ce conţine părţile electronice (microfonul,
amplificatorul şi butoanele de control), care se fixează într-un buzunar, în partea interioară a corpului. Din cutie
pornesc două tuburi de plastic care conduc sunetul la receptor care se introduce în olivă. Aceste proteze pentru
că sunt mai mari dau un răspuns de frecvenţă mai bun şi o distorsiune mai mică pe frecvenţele joase. Pentru că
microfonul este separat de receptor, fenomenul de feed-back acustic este mai greu de atins.
Purtarea protezei auditive de corp trebuie să fie lejeră pentru copil, pentru că aceasta este purtată
permanent. Aceste tipuri de proteze sunt mai bune pentru copiii mici pentru că în ureche ajunge doar receptorul
asigurându-se o fixare mai bună în urechea mică şi firavă a copilaşului.
b. Protezele retroauriculare se poartă atât de adulţi cât şi de copii mici şi de ce mai mari. Se aşază
după ureche şi se leagă de olivă printr-un tub de plastic care penetrează oliva şi se fixează în urechea externă.
Părţile electrice sunt montate într-o singură cutie. Sunetul amplificat este trecut printr-un tub, conectat cu tubul
de la olivă. Acestea sunt mai apreciate decât cele de corp şi mai puţin expuse deteriorării. Ele pot satisface cele
mai exigente necesităţi, având putere mare de amplificare, dar pot avea şi ele probleme de feed-back.
În ultimul timp au apărut proteze miniaturale pentru copii foarte mici, dar miniaturizarea determină şi o
scădere în puterea de amplificare.
c. Proteza purtată în ureche, se fixează în urechea externă, unele tipuri se fixează numai în
conductul auditiv, altele ocupă şi cochilia urechi externe. Toate părţile electronice, precum şi oliva sunt
combinate într-o singură piesă. Prin dimensiunea lor mică, puterea lor este limitată, dacă le comparăm cu
protezele de buzunar. Ele sunt preferate din punct de vedere estetic, dar şi costisitoare pentru că sunt proiectate
individual. Ele nu se recomandă copiilor foarte mici deoarece urechea acestora creşte foarte repede şi fixarea
deficitară va crea probleme acustice.
d. Implantul cohlear este un tip special de proteză auditivă, destinată persoanelor total surde care
nu pot auzii nimic chiar cu cele mai puternice proteze convenţionale. În cele mai multe cazuri surditatea este de
tip neurosenzorial, iar partea care nu funcţionează este cohleea, nervul auditiv fiind intact. Prin implantul
cohlear nervul auditiv este stimulat determinând senzaţia de auz.
În general, implantul cohlear se compune din părţi exterioare (microfon, procesorul verbal şi
transmiţătorul) şi părţi interioare (decodorul sau receptorul şi electrozii).
14
 Semnalele electrice din microfon sunt transformate la nivelul procesorului verbal într-un cod special şi
transmise către transmiţător care, se prezintă sub forma unui disc mic amplasat în spatele urechii externe.
Semnalul este transmis de obicei prin unde radio, prin piele, către receptor care este fixat sub piele şi are
dimensiunile unei monede mici. Semnalul din receptor trece prin conductori la electrozi care pot fi plasaţi în
cohlee sau pe suprafaţa acestuia. Cu ajutorul electrozilor trece un flux de curent prin cohlee spre nervul auditiv
ce poartă spre cortex impulsul nervos. Se creează astfel în cortexul senzaţia de auz.
Transmiţătorul care este pe piele suprapus peste receptorul îngropat în piele, poate fi fixat pe o „bandă
de cap”, ataşată unor ochelari sau chiar cu o agrafă. Acesta poate fi uşor fixat pe păr, ca de altfel şi procesorul
care poate fi pus în buzunar sau atârnat de gât şi ale cărui fire pot fi acoperite de haine.
Implantul cohlear poate fi proiectat pentru un singur canal sau pentru mai multe. Sistemul multi-canal
desparte canalul în mai multe canale şi fiecare canal este transmis spre electrozi diferiţi. În intervenţiile
chirurgicale actuale se foloseşte o bandă de 22 de electrozi care se fixează în cohlee. Aceasta face posibil ca
purtătorii unui asemenea tip de implant cohlear să înţeleagă vorbirea fără ajutorul cititului de pe buze. Acest
lucru nu este posibil în cazul celor cu implant cohlear cu un singur canal.
Posesorii de implant cohlear care au amintiri dinaintea surzeniei despre limbajul verbal le pot compara
cu actuala senzaţie. Aceştia recepţionează noua senzaţie auditivă la început ca pe un sunet electronic, ca o
convorbire la mare distanţă prin microfon fără să înţeleagă ce se rosteşte. Redobândirea deprinderilor de-a auzii
şi a decodifica vorbirea este o activitate laborioasă şi de lungă durată.
Implantul cohlear îi permite persoanei să-şi audă propria voce şi deci să o poată modela ceea ce face
comunicarea mai uşoară. Purtătorii de implant cohlear pot să audă sunetele non-verbale de obicei sub forma
unei bufnituri, şuierături sau scârţâituri ceea ce pentru o persoană care n-a auzit de ani de zile înseamnă a avea
sentimentul de a fi scos din izolare.
În general în decizia efectuării unui implant cohlear se ţine cont ca solicitantul să aibă o surditate
profundă senzorioneurală şi să nu poată să beneficieze de proteze convenţionale; să fie un surd post lingual şi să
aibă memoria sunetelor; să aibă sănătatea bună care să-i permită operaţia sub anestezie; să prezinte echilibru
psihologic şi să aibă o atitudine de acceptare a surdităţii.
Implantul cohlear la copii, în cazul celor surzi prelingual, există suficient de multe schimbări în
performanţele obişnuite la diferitele teste psihologice după implantul cohlear. De asemenea copii cu implant
cohlear sunt educaţi după un program de stimulare aurală mai lentă în privinţa achiziţionării limbajului în
comparaţie cu copii deficienţi de auz ce poartă alte tipuri de proteze şi pentru care programele de stimulare,
oral-aurale sunt mai rapide. Se ţine cont cu multă precauţie în cazul selectării unui copil pentru implant cohlear
de factorii: vârstă, etiologie, debutul în timp al surdităţii profunde, maturizarea neuronală, mediul educaţional
etc.
e. Proteza cu conducţie osoasă. Protezele de până acum conduceau sunetul cu ajutorul olivei în
canalul auditiv. Pentru unii copii acest lucru nu este posibil deoarece au pavilioanele deformate şi nu pot
suporta oliva sau nu au canal auditiv sau anumite boli cronice împiedică fixarea olivei în ureche. În aceste
condiţii, copilul poate fi dotat cu o proteză cu conducţie osoasă. Când o persoană aude normal, unele sunete
produc vibraţii în osul craniului. Aceste vibraţii stimulează urechea internă în mod direct ocolind traseul
obişnuit (urechea externă şi cea medie).
Proteza auditivă cu transmisie osoasă foloseşte acest efect transferând energia sunetului direct la oasele
craniului printr-un vibrator special. Acest vibrator este o mică piesă ce se fixează pe osul mastoid, în spatele
urechii cu o bandă metalică ce trece peste cap.
Vibratorul este conectat cu o proteză post aurală sau cu o proteză de corp.
Proteza cu conducţie osoasă poate fi foarte folositoare în cazul copiilor care nu au pierdere de auz prea
mare de natură senzorio-neurală.
Calitatea sunetului ca şi viteza de amplificare a protezelor cu conducţie osoasă nu este la fel de bună ca
acelor cu conducţie aeriană. Se pot invoca şi probleme legate de purtarea acestei proteze. Transpiraţia de pe
osul mastoid îngreunează atât purtarea cât şi transmiterea energiei sunetului. Uneori în condiţiile de folosire
continuă a acestui tip de proteză, se poate proceda la implantarea în osul mastoid a unui mic suport din titan pe
care se fixează apoi vibratorul osos. Astfel se depăşesc inconvenientele de purtare şi se îmbunătăţeşte transferul
de energie.

15
 Modalităţile de amplificare optimă individuală.
După alegerea unei proteze, pentru fiecare copil sunt necesare ajustări în privinţa răspunsului pe
frecvenţe şi uneori se impune o limitare a nivelului de presiune a sunetului la ieşire. Aceste lucruri se fac în
mod curent de către audiolog, dar pot fi făcute şi de profesorii defectologi ce au instruire în acest domeniu. Prin
natura atribuţiilor acestei profesii, profesorul şi chiar părintele trebuie să urmărească şi să evidenţieze cât de
bine este purtată proteza de către copil şi cât de utilă îi este.
Dacă proteza a fost ajustată corect la tipul şi configuraţia audiogramei deficientului, atunci acesta n-ar
trebui să dorească să învârtă rotiţa la mai mult de jumătate din două treimi de rotaţie. Aceasta pentru a fi siguri
că îi rămâne destulă putere de amplificare care i-ar fi necesară în ambianţă mai zgomotoasă. Dacă copilul simte
nevoia să învârtă mai mul rotiţa pentru creşterea amplificării sunetului în condiţii normale de conversaţie,
atunci se sesizează specialistul pentru o nouă protezare. De obicei aceste fenomene se petrec cu copii cu
pierderi mari de auz.
Există două că există două căi de a determina necesarul de amplificare: prin metode standardizate, sau
supunându-l pe copilul cu proteza în funcţiune la o serie de teste de ascultare. Există mai multe metode de
standardizare, dar principiul comun al tuturor este de a aplica o anumită formulă la pragul auditiv stabilit prin
audiometria de ton pur. Scopul este de a stabili nivelul de amplificare aproximativ şi apoi de a ajusta proteza în
urma supunerii la unele teste de ascultare. Cele mai multe asemenea teste au fost standardizate pe populaţia
adultă. Pentru copii s-a adoptat următoarea formulă: se ia în considerare pierderea de auz la ton pur pentru trei
frecvenţe (250 Hz, 500 Hz, 2 KHz) se adun, se împarte la 6 şi se adună apoi 60. Valoarea rezultatului semnifică
nivelul de care are nevoie un copil să asculte vorbirea şi deci nivelul „ieşirii” la care trebuie fixată proteza.
Exemplu: dacă pierderea de auz a unui copil indicată de audiograma de ton pur la cele trei frecvenţe (250 Hz,
500 Hz, 2 KHz), arată 80 dB, 90 dB, 100 dB, atunci „ieşirea” necesară este de (80+90+100)/6+80=125 dB.
Nivelul optim de amplificare se află după ce copilul poartă proteza fixată după formula de mai sus, este
supus unor teste de discriminare a vorbirii în condiţii de ascultare variate. Aceste teste verbale pentru auz sunt
destul de laborioase şi consumă timp. Dacă sunt executate corect oferă informaţia cea mai reală referitoare la
tipul de amplificare de care are nevoie un copil pentru a discrimina mai uşor sunetele limbajului verbal.
Un alt mod de determinare a amplificării necesare este acela de a testa „pragul auditiv protezat”. În
acest caz copilului cu proteză de ureche i se va face o audiogramă de ton pur în „câmp deschis”, sunetul este
emis de difuzorul audiometrului pe diferite frecvenţe şi intensităţi şi se întocmeşte o audiogramă de „prag
auditiv protezat” pentru ton pur. Comparând cele două audiograme: cea a „pragului auditiv neprotezat” cu cea a
„pragului auditiv protezat”, aflăm câtă amplificare emite proteza copilului reglat la poziţia respectivă şi ne
relevă totodată şi ce proporţie din spectrul de sunete verbale pot să fie auzite de copil.

Factorii care influenţează recepţia mesajului verbal (subiectivi, obiectivi).

Odată ce copilul foloseşte un anumit tip de proteză auditivă şi aceasta este menţinută în stare de
funcţionare la parametrii optimi, nu înseamnă că i se conferă de la sine accesul la învăţarea limbajului verbal.
Există câţiva factori obiectivi şi subiectivi de care trebuie să se ţină seama.
Factori subiectivi: În primul rând locul unde este aşezat copilul în clasă are importanţă în recepţionarea
masajului verbal. În afară de faptul că distanţa faţă de vorbitor trebuie să fie optimă, copilul are nevoie să vadă
faţa celui care vorbeşte, profesor sau colegi; labiolectura şi mijloacele extralingvistice pe care cel ce vorbeşte le
foloseşte îi oferă copilului indici suplimentari preţioşi, pe lângă cei oferiţi auditiv cu ajutorul protezei.
Stilul de predare al profesorului, ritmul de vorbire, eliptic sau desonorizat influenţează, de asemenea,
recepţia, decodificarea verbală şi chiar însuşirea unui limbaj verbal normal. „Modelul verbal” oferit copilului
încă de la o vârstă fragedă influenţează în mod deosebit achiziţia limbajului verbal natural, bineînţeles în
condiţiile unei bune protezări.
Condiţiile în care se desfăşoară receptarea masajului sonor au o importanţă primordială în decodificarea
şi interpretarea acestuia. Când în centrul atenţiei se află copilul deficient de auz, care fie că urmează o şcoală
specială, fie că este integrat „spontan” în şcoala pentru copii auzitori, trebuie să se ia în consideraţie câţiva
factori obiectivi spre a veni în sprijinul purtătorului de proteză auditivă cum sunt: influenţa zgomotului, a
distanţei faţă de microfon şi a reverberaţiilor.

Care este valoarea optimă semnal-zgomot.

Raportul dinte semnalul sonor şi zgomot trebuie să aibă o valoare pozitivă pentru ca recepţia masajului
verbal să fie posibilă. Tucker şi Nolan (1995) arată că în cazul unei persoane cu auz normal, pentru a putea

16
discrimina vorbirea corect, raportul sunet/zgomot trebuie să fie +10, +20 dB (în care semnalul sonor este cu
+10, +20 dB mai intens decât zgomotul). Specialiştii au constatat că pentru o persoană ce foloseşte proteze
auditive, raportul sunet/zgomot trebuie să fie mai mare, aproximativ +30 dB. Cercetările au scos la iveală că,
într-o clasă disciplinată dintr-o şcoală normală, zgomotul de fond este +60 dB. În acest caz profesorul trebuie să
ridice vocea la 90 dB pentru a fi auzit de purtătorul unei proteze auditive convenţionale, ori acest lucru este
imposibil de realizat pentru majoritatea cadrelor didactice. În general, profesorul este de cele mai multe ori
plasat prea departe de copii, pentru ca un semnal sonor suficient de intens să ajungă şi să fie receptat corect de
elevii deficienţi purtători de proteză. În acest caz trebuie acţionat pentru scurtarea distanţei de microfon şi
pentru înlăturarea zgomotului. Acest deziderat se obţine prin folosirea sistemelor de transmisie radio şi
infraroşii, precum şi prin încercarea de plasare a copilului în apropierea catedrei. Uneori însă în clasele din
şcolile generale s-au găsit niveluri ale zgomotului de fond de 80-90 dB, ceea ce face ineficientă chiar folosirea
protezelor „radio”.
Este necesar controlul nivelului zgomotului şi deci îmbunătăţirea raportului semnal sonor/zgomot ce
vine din afara şcolii, celui ce se naşte în interiorul clădirii şi din interiorul clasei propriu-zise. Zgomotul ce vine
din afară este dificil de redus dacă nu s-a ţinut cont la construirea şcolii de poziţia clădirii faţă de arterele
aglomerate de trafic, de liniile de înaltă tensiune, de fabrici etc. geamurile duble pot fi un oarecare remediu
atâta timp cât acestea nu se deschid.
Zgomotul ce se stârneşte în şcoală pe coridoare, zgomotul de pe terenul de joacă, sport, săli de muzică,
cantine, ateliere afectează deosebit copilul deficient de auz integrat într-o şcoală generală.

Care este valoarea optimă a timpului de reverberaţie.

Reverberaţiile, formate în sunetele reflectate de pereţi sau de suprafeţele tari derutează ascultătorul.
Acestea au o rută mai lungă decât undele sonore emise iniţial şi ajung la ureche după sunetul iniţial,
interferându-se cu el. o persoană care vorbeşte într-o sală mare sau într-un hol reverberat, este greu de înţeles.
Timpul de la emiterea unui sunet până la oprirea reflectării lui se numeşte „timp de reverberaţie”.
Timpul optim de reverberaţie este de 0,5 secunde. În clasele din şcoală s-a găsit un timp de reverberaţie de 1,2
secunde. Pentru a obţine un timp apropiat de cel optim, este necesară tratarea acustică a încăperilor, folosind
materiale fonoabsorbante. Modificările sunt făcute de inginerii acusticieni care aleg materialele absorbante
specifice pentru anumite frecvenţe de sunete. La nivelul claselor se pot face anumite amenajări prin acoperirea
podelelor cu mochete sau a suprafeţelor dure cu draperii sau alte materiale.

Care sunt operaţiile ecologice, sau aparatele de sprijin ale deficienţilor de auz.
Aparatele de sprijin ale deficienţilor de auz, relativ simple, pot permite indivizilor să fie independenţi.
În Anglia persoanele surde pot cumpăra echipament ecologic individual. Multe Departamente pentru
Servicii Sociale şi multe clinici specializate în problemele auzului au o serie de echipamente puse la dispoziţia
deficienţilor de auz.
Sonerii vizuale şi vibratoare
Soneriile luminoase pentru uşi anunţă persoana surdă că cineva sună la uşă. Sunt două tipuri principale:
toate luminile din casă se aprind şi se sting, sau doar anumite lumini ce pot fi fixate oriunde în casă. Soneriile
vizuale pot fi conectate la reţeaua principală sau pot funcţiona pe baterii depinzând de sistemul folosit.
Pentru persoanele cu deficienţe de auz ţi de văz poate fi folosit un evantai pentru a produce valuri de
aer când soneria sună. Există şi sonerii „vibratoare” ce pot fi purtate de persoană sau instalate în anumite locuri.
Televizorul
O persoană ce poartă de obicei proteză auditivă sau care poate asculta TV-ul cu volumul tare poate
beneficia de un ajutor în ascultare. Acest aparat poate fi conectat cu TV-ul, sau cu un radio-hifi-sistem.
persoana cu pierderi de auz are un mecanism care se ataşează televizorului şi are un control individual al
volumului iar familia poate asculta TV-ul la nivelul normal al volumului. Există câteva tipuri: a) unul conectat
direct la televizor; b) unul ce are un microfon ce se fixează la TV şi poate fi mutat la diferite TV-uri; c) unul ce
foloseşte „bobină inductivă”; d) o versiune ce foloseşte tehnologia de raze infraroşii.
O altă utilizare a televizorului se regăseşte în recepţionarea limbajului oral sub formă scrisă. O
persoană cu surditate profundă are nevoie de teletexte subtitrate. Există un număr tot mai mare de programe ce
sunt subtitrate. Un adaptor special produs de Nufox permite programelor subtitrate să fie înregistrate video.
Posturile de televiziune BBC şi ITV oracol prezintă reportajele, ştirile şi informaţiile generale pe
teletext. Amândouă au secţiuni pentru persoane cu deficienţe de auz.

17
 Telefoane
Pentru persoane cu surditate severă sau profundă este necesar un adaptor cu expunere vizuală. Modele:
Vistel, Qwerty, Minicom.
În cazul unui auz diminuat sau dacă se poartă proteză auditivă, vor fi de ajutor unele piese speciale:
Telefon cu un mecanism de amplificare. O simplă schimbare în receptor modifică volumul. Acesta este util
acolo unde câteva persoane au pierderi de auz, de exemplu într-un centru pentru bătrâni sau în oficii aglomerate
unde în general este greu să auzi. Telefon cu „cuplator inductiv”. Persoana cu proteză auditivă schimbă pe
poziţia „T” proteza auditivă şi sunetul este receptat direct din bucla inductivă din capăt. Pentru alte persoane,
telefonul funcţionează normal.
Alarme de ceas
Ceasurile pot avea un mecanism cu lumină intermitentă conectat la tăblia patului. Când alarma se
declanşează, cel care doarme este trezit de o lumină intermitentă. Dacă persoana doarme mai profund, are
nevoie de vibrator în loc de lumină intermitentă. Vibratorul este plasat sub pernă sau saltea şi alarma
declanşează o vibraţie puternică.
Alarme pentru bebeluşi şi indicatori vizuali
Acestea pot fi folosite pentru bebeluşi sau pentru persoane bolnave ce nu au posibilitatea de a se face
auziţi în exterior. Indicatorul vizual poate informa părintele surd sau îngrijitorul. Mecanismul constă într-un
microfon şi o lampă. Un semnal auditiv este transformat într-unul vizual. Când copilul plânge sau persoana
invalidă strigă, o lumină va atenţiona persoana surdă. Se poate conecta şi un vibrator.
Alarma pentru incendii şi hoţi
Alarma pentru incendiu are la bază detectori de fum ce au ataşată o alarmă vizuală sau vibratorie.
Sistemul cu „buclă inductivă”
Din ce în ce mai multe teatre, biserici localuri din străinătate dispun de un semn ce indică un sistem cu
buclă inductivă disponibil. Este vorba de o bobină pe curent electric în camere, teatru sau local ce creează un
câmp magnetic. Poate fi folosit şi sistemul cu infraroşii ce poate da rezultate mai bune în anumite ambianţe.
Schimbând poziţia pe „T” a protezei auditive, poţi culege sunetele direct din câmpul magnetic. Acest
sistem elimină sunetele de fond şi oferă o audiţie fără interferenţe.
Poşta electronică
Folosind computerele sau terminalele presei oricine se poate conecta la reţeaua de poştă electronică.
Acesta înseamnă că pot fi transmise mesaje altor persoane prin computerul control şi ceilalţi pot trimite mesaje
în schimb.

18