Filip Cristina-Elena

Pps,anul 3

Recuperarea prin învățare la copiii cu deficiență de intelect

După unii autori învățarea este un proces de adaptare a organismului la mediu în timp ce
pentru alţii ea constă doar în dobândirea de noi cunoştinţe, comportamente, abilități, preferinţe
sau modalităţi de înţelegere, implicând sintetizarea unor tipuri diferite de informaţii. Un astfel de
proces complex cum este învăţarea poate să apară ca parte a procesului de educaţie sau ca parte a
procesului de dezvoltare personală , studiul despre modul în care se produce învăţarea
reprezentând domeniul de studiu a unor ştiințe precum psihologia educaţională, pedagogia,
neuropsihologia.

Deficiența de intelect reprezintă o insuficiență globală ce vizează întreaga personalitate,

structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă,
de natură ereditară sau dobândită în urma unei leziuni organice sau funcționale a sistemului
nervos central, care se manifestă încă din primii ani de viață, în grade diferite de gravitate în
raport cu nivelul mediu al populației cu urmări directe în ceea ce privește adaptarea socio-
profesională, gradul de competență și autonomie personală și socială (Verza, 1994).

Cea mai frecventă manifestare a retardului mental este performanța în mod contant
scăzută la toate tipurile de activități intelectuale, incluzând învățarea, memorarea de scurtă
durată, folosirea conceptelor și rezolvarea problemelor. De exemplu, lipsa deprinderilor vizual-
spațiale poate conduce la unele dificultăți practice precum capacitatea de a se îmbrăca sau pot
exista dificultăți disproporționate de limbaj ori în contactele sociale, ambele fiind puternic
asociate cu o tulburare de comportament.

În psihologie şi în educaţie, învăţarea este de obicei definită ca un proces care reuneşte

influenţe şi experienţe cognitive, emoţionale şi de mediu necesare pentru dobândirea,
consolidarea sau schimbarea abilităţilor, cunoştinţelor, valorilor şi concepţiilor despre lume ale
unei persoane (Polito, T., 2005).Recuperarea persoanei cu handicap nu se poate realiza decât prin
desfățurarea activităților de învățare,joc,psihoterapie.Gândirea afectată a deficientului mintal este
cauza principală pentru adaptarea sa insuficientă la solicitările mediului,personalitatea
firavă,imatură din punct de vedere psihologic.Din această cauză,cu toate aceste inconveniente
generate de gândire,elevii cu handicap mintal trebuie să-și însușească strategii de răspuns la
problemele cotidiene cu care se confruntă în diferite situații prin intermediul procesului de
instruire-educație-socializare.Chiar dacă copilul cu deficiență de intelect nu ajunge să
stăpânească marile operații ale gândirii,să generalizeze și să abstractizeze,să rezolve probleme la
matematică,prin educație și suport specific,gândirea unora dintre aceștia poate depăși faza
preoperațională și atinge nivelul gândirii concret-operatorii datorită antrenării sistematice.

Un aport deosebit în educația specială cu privire la principiile și condițiile învățării

cognitive și ale dezvoltării gândirii îi aparține Mariei Montessori. Modelul pedagogic Montessori
se axează pe centrarea copilului.Copiii Montessori învață într-un mediu non competitiv și care-i
susține în permanență, concentrându-se pe individualitatea copilului și pe nevoile lui specifice.
Copiii sunt încurajați să muncească independent, în ritmul lor, educatorul având posibilitatea să
lucreze cu fiecare în parte sau în grupuri mai mici.Atunci când mediul răspunde tuturor
trebuințelor copiilor, aceștia devin,fără vreo manipulare din partea adultului,sănătos fizic,împlinit
intelectual și psihologic,foarte bine educat, emanând bucurie și bunătate unul față de altul. Acest

sistem atribuie copiilor anumite responsabilități și îi ajută să își dezvolte stilul personal de

acumulare a cunoștințelor,timp în care educatotorii acționează ca un ghid care le încurajează și le

facilitează acțiunile.

Învăţarea prin cooperare este descrisă adeseori ca o strategie incluzivă deoarece ea

permite elevilor cu dizabilităţi să primească atenţie suplimentară şi sprijin din partea colegilor
fără dizabilităţi, în timp ce-şi aduc la rândul lor contribuţia la activităţile de grup. Învăţarea prin
cooperare are loc atunci când toţi elevii lucrează împreună, uneori în perechi, alteori în grupuri
mici, pentru a rezolva una şi aceeaşi problemă, pentru a explora o tema nouă sau a crea idei noi,
combinaţii noi sau chiar inovaţii autentice (Meredith, Steele, Temple, 1997).
 Activităţile ludice, prin funcţiile lor, deţin un rol esenţial în socializarea persoanei, în
vederea integrării ei optime în societate. Nevoia de socializare reprezentând una din principalele
nevoi ale omului. În urma jocului se formează grupul, iar grupul stă la baza relaţiei sociale.
,,grupul constituie cadrul de afirmare şi securitate ce exprimă nevoia asociativă a persoanei, a
fiinţei umane” (Moanţă, 2006, pg. 33).De aceea, ludoterapia este una din componentele deosebit
de importante de terapie ocupaţională şi trebuie utilizată din plin în procesul terapiei complexe a
şcolarilor cu handicap. Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă
şansa de a se juca cu alţi copii” (Dumitrescu, 2007). În aceste jocuri sunt necesare minim doua
persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc. Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie
de deficienţa copilului, iar în cazul copilului deficient mintal ,,să aibă la bază vârsta mintală, nu
cea cronologică” (Moanţă, 2006, pg. 11).

La copiii cu deficienţe, terapia prin joc reprezintă mijlocul principal de acţionare în

cadrul programului complex de recuperare. Prin joc, se creează acel climat afectiv ce favorizează
activarea tuturor proceselor şi funcţiilor cu răsunet benefic asupra dezvoltării şi evoluţiei
copilului. Din punctul de vedere al terapeutului identificam, aşadar, ca principală problemă a
copilului cu deficit intelectual, lipsa unei achiziţii complete şi unitare a elementelor, a schemelor
motorii şi psihomotorii. Dacă aceasta problemă nu este rezolvată nu se poate construi nimic mai
departe. Privarea copilului cu dizabilităţi de interacţiunea cu mediul este foarte gravă. Desigur,
tulburarea fundamentală care priveşte organizarea mintală determină modificări de cunoaştere,
dar nu-i mai puţin adevărat că fenomenele primare ale jocului-exerciţiu lipsesc persoanei cu
dizabilităţi, pentru că nu are un exerciţiu de lungă durată în explorarea şi manipularea obiectelor.

Psihologia artei este un domeniu al psihologiei ce are în atenție problemele psihologiei

implicate în perceperea și creația din domeniile celor șapte arte (pictura, sculptura, arhitectura,
muzica, dansul, poezia și cinematografia). Arta este un mijloc de construire a personalităţii,
permite o conectare cu sinele, dezvoltă capacitatea de expresie şi comunicarea în relaţiile
interumane. Tehnicile de terapie creativă îl ajută pe copil să se înțeleagă pe sine, să se elibereze
de anxietățile acumulate, de tensiuni și să dezvolte abilitățile de comunicare și inserție socială.
Diferența dintre artă și terapie creativă prin artă constă în faptul că în artă beneficiarul este opera
de artă, iar în terapia creativă beneficiarul este copilul, arta fiind un mijloc de dezvoltare pus la
dispoziția acestuia.
 La momentul actual, ,,art-terapia este considerată o activitate care utilizează metode non-
verbale, având valențe psihoterapeutice, evidențiate prin obiectivarea activității imaginative într-
un produs de nuanță artistică, sau prin receptarea și trăirea semnificațiilor unor asemenea
produse” (Preda, 2006). Art-terapia mai este denumită și terapie expresivă, fiind strâns legată de
psihologia artei și încurajează autocunoașterea și creșterea emoțională; este un proces constituit
din două părți: creație și interpretare. Terapia prin arte expresive este o terapie multimodală
integrativă ce pune accentul pe aspectele de vindecare ale procesului creativ. Mișcarea, desenul,
pictura, sculptura, muzica, scrisul, sunetul și improvizarea sunt folosite într-un cadru de
susținere, centrat pe copil, în care aceasta își poate trăi și exprima sentimentele. Terapeuții și
profesorii care folosesc artele expresive sunt conștienți că, implicând mintea, corpul și emoțiile,
aduc în prim plan atât capacitățile intuitive, imaginative, cât și pe cele logice.

Din moment ce stările emoționale sunt rareori logice, utilizarea imaginilor și a

modalităților nonverbale permite participantului o cale alternativă pentru autoexplorare și
comunicare. Această abordare se pretează lucrului cu copiii cu deficiențe mentale, care se
bazează mai mult pe modurile vizual-spațiale de gândire, decât pe modurile verbal-analitice.
Astfel, conceptele verbale dezvoltate prin limbaj, pot fi de asemenea, dezvoltate prin activitatea
artistică și pot fi înțelese prin intermediul artei: desen, pictură, sculptură etc. În cazul copiilor cu
handicap mental, copiii beneficiază de procesul terapiei prin artă în mod diferit. Abordarea
implică utilizarea unor materiale diverse în vederea experimentării prin intermediul jocului a
coordonării fizice.

Terapeutul trebuie să fie receptiv și în același timp să fie capabil să abordeze sentimentele
de frustrare și anxietate, generate de provocările procesului de creație. Art-terapia este în special
indicată pentru copiii la care instrospecția este adesea dificilă, copii cu deficiențe mentale sau
asociate, dar și pentru adolescenți, adesea refractari la abordarea clasică. ehnicile utilizate în art-
terapie sunt desenul, pictura, modelajul cu plastilină sau lut, colajul din elemente independente
(plante sau elemente textile), mişcarea, metafora, teatrul.

Gânduri, atitudini, modalităţi de acţiune, de decizie, tipuri de comunicare şi de

relaţionare în grup sunt dezvoltate, aduse la suprafaţă prin intermediul tehnicilor artistice.
Participanţii au astfel posibilitatea de a se cunoaşte prin intermediul produsului finit realizat. Ei
pot observa ceea ce le place sau ceea ce nu le place la propria persoană. Văd cum îşi pot
îmbunătăţi propriul comportament şi chiar îşi propun să acţioneze pentru o mai bună
performanţă.

Bibliografie:

Verza E.,Verza F.E.,2011, ,,Tratat de psihopedagogie specială՚՚,București,Editura

Universității din București;

Evseev I.,1994, ..Jocurile tradiționale de copii՚՚,Timișoara,Editura Excelsior.