Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Istorie

Originile Războiului Crimeei (1841-1853)

Ionuţ GRASU
Master, An I
Specializar: Relaţii, instituţii şi
organizaţii internaţionale

Iaşi
2012
 Originile Războiului Crimeei (1841-1853)

Războiul din Crimeea, care a avut loc între 1853-1856, a fost un conflict tipic din cele
mai multe puncte de vedere. Tipic în sensul în care au avut loc schimburi de focuri de armă,
mulţi răniţi şi multe vieţi pierdute. De asemenea tipic pentru astfel de evenimente sunt şi cauzele
care stau în spatele acestor conflicte, unele vizibile care au fost folosite ca pretexte, alte mai
puţin sesizabile, în spatele acestora ascuzându-se deseori diferite interese diplomatice, sau
diferite aspiraţii imperiale ale unor lideri.
În încercarea de a explora cauzele care au stat la izbucnirea conflictului din Crimeea,
trebuie observată mai întâi starea în care se aflau puterile europene, în speţă Rusian, Franţa,
Marea Britanie, Austria şi Imperiul Otoman în decurusul secolului al XIX-lea.
În debutul secolului al XIX-lea, după ani de revoluţie şi războaie, a existat un sentiment
comun printre liderii politici europeni. Ei au devenit ferm convinşi că principalul obiectiv sau
scop diplomatic era acela de a menţine o pace internaţionlă, ajungând la un accord pentru a-şi
rezolva disputele şi nemulţumirile prin negociere şi compromis. Acest lucru va da naştere la aşa
numitul Concert European1. Pentru mai mulţi ani acest Concert European s-a dovedit a fi destul
de încredere când a fost folosit ca o unealtă în a rezolva o dispută europeană.
Însă, cum tot ce este bun nu durează la nesfârşit, acesta a încetat să mai existe odată cu
izbucnirea unei situaţii de criză în Orient, eveniment care avea să rămână cunoscut în istorie sub
numele de Războiul din Crimeea. Fiecare din statele participante în acest conflict avea motivele
proprii pentru a lua parte la acesta. Însă, un lucru evident a fost acela că vestul european avea
temerile sale cu privire la intenţiile Rusiei în ceea ce privea o posibilă dominare a spaţiului din
Balcani2.
La sfârșitul războielor napoleniene, marile puteri ale Europei s-au reunit la Viena pentru a
restaura sistemul de state european- un echilibru delicat între statele importante din Europa şi
cele mici, care se opuneau agresiunii celor puternici, susţinând dreptul celor „mici”. Se spera în a
realiza o pace permanentă prin a suprima republicile revoluţionare şi prin a revitaliza sistemele
monarhice. În pofida diveritelor dorinţe şi obiective ale Rusiei, Prusiei, Austriei, Marii Britanii şi

1
N. Rich, Why the Crimean War? A Cautionary Tale , London, University Press of New England, 1985, p. 1.
2
Ibidem, p. 2.

1
Franţei, s-a creat un compromis, întrerupt pentru o scurtă perioadă de cele „100 de zile ale lui
Napoleon” şi Bătălia de la Waterloo3.
După Tratatul de la Viena, marile puteri s-au bucurat de aproape trei decade de pace, ani
în care s-a cunoscut o dezvoltare din punct de vedere economic, industrial, politic, social, mai
ales datorită suprimării diferitelor conflicte apărute4. Dar inevitabilul s-a întâmplat, sistemul
creat la Viena s-a desfiinţat. Problema iniţială a fost decăderea Imperiului Otoman, şi
oportunităţile care le conferea acest lucru pentru statele europene în a interveni pentru a ajuta
populaţiile creştine.
Noul preşedinte al Franţei, Ludovic-Napoleon Bonaparte, a exploatat slăbiciunea
Imperiului Otoman pentru a obţine patronaju asupra locurilor sfinte pentru biserica catolică,
sperâd astfel să obţină un suport consistent pentru o „lovitură” bine plănuită, lucru care nu a fost
pe placul Ţarului Nicolai I5, care dorea să recupereze dreptul asupra acestor locuri sfinte pentru
creştini ortodoxi. În întreaga istorie, numele de Napoleon a fost asociat cu glorie şi imperiu, iar
Napoleon al III-lea dorea să îşi lase şi el numele în paginile de istorie. El credea că regimul său
era obligat în a îndeplini aşteptările poporului asociate cu numele de Bonaparte şi să restaureze
Franţei poziţia de dominare asupra Europei6.
În efortul de a-şi îndeplini obiectivul, Napoleon al III-lea şi-a creat politica externă din
trei părţi. El a realizat că trebuie să refacă relaţiile cu Marea Britanie şi de asemenea a simţit că
trebuie să exploateze la maximum potenţialul cauzei naţionaliste. Într-un final, Napoleon al III-
lea a încercat sa perturbe ordinea europeană, stabilită de după războaiele napoleniene. Cum
Rusia era cea mai importantă piesă în păstrarea acestei ordini internaţionale, el a căutat să
slăbească abilitatea Rusiei de a apăra acestă ordine insitgând la un conflict cu aceasta în Orientul
îndepărtatîn primăvara lui 1850.
Obţinând ceea ce şi-a dorit şi anume creerea unui al doilea imperiu, Napoleon al III-lea
şi-a pierdut interesul pentru locurile sfinte; în schimb Ţarul Nicolai I era decis să-i înlăture pe
turci de la gurile Dunării, bazându-se pe sprijinul Prusiei, Austriei şi Marii Britanii, lucru care nu
s-a întâmplat datorită faptului că aceste state nu aveau nici un interes ca Rusia să deţină controlul
asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Văzând un prilej oportun pentru a relua relaţii

3
4
5
6
N. Rich, op. cit., p. 6.

2
diplomatice cu Marea Britanie, Franţa s-a alăturat acesteia pentru a accorda ajutor Imperiului
Otoman care a respins categoric cerinţele ţarului.
Această chestiune diplomatică a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea avea să devină şi
una din cele mai delicate probleme ce avea să rămână cunoscută în istorie sub denumirea de
„chestiunea orientală”7. Problema orientală face referire mai ales la incapacitatea sultanului de la
Istambul de a-şi impune controlul asupra vastului imperiu creat de către predecesorii lui.
„Poarta” devine astfel un element familiat in diplomaţia vestului in decursul secolului al
XIX-lea. Pericolul pe care îl presupunea chestiunea orientală nu era ameninţare internă asupra
sultanului, ci riscul izbucnirii unui război între marile puteri ale Europei(Marea Britanie, Franţa,
Austria, Rusia şi Prusia), fiecare dintre aceastea dorind să se asigure că niciuna din celalte nu îşi
va asigura un avantaj de pe urma decăderii Imperiului Otoman8.
Cea mai mare temere in vestul European era că Rusia, cel mai apropiat stat vecin al
Turciei, îşi va continua procesul(început cu succes în secolul al XVIII-lea) în a-şi extinde
controlul spre sud, la Marea Neagră, ajungând chiar la Istambul, o poarta cu o importanţă
strategică între Balcani şi Asia9.
Rusia s-a aflat indeaproape implicată în cele două mişcări de eliberea de la începutul
secolului al XIX-lea din Balcani, în Serbia şi Grecia. Ambiţiile imperiale ale Rusiei în această
zonă provin şi din faptul că în această zonă majoritatea creştinilor care se aflau sub dominaţie
otomană erau în majoritate creştini de rit ortodox, cei catolici fiind într-un număr considerabil
mai mic. Ca o putere conducătoare ortodoxă, Rusia putea acuma să solicite dreptul de a asigura
protecţia asupra locurilor sfinte, fapt recunoscut de către otomani în 1774 prin Tratatul de la
Kuchuk Kainarji10.
În decursul istorie, Rusia a fost temută de multe naţiuni, liderii politici europeni
observând cu nervozitate cum Imperiul Ţarist îşi extindea frontierele în toate direcţiile. Rusia şi
Imperiul Otoman au fost implicate în dese conflicte în decursul a peste două sute de ani, perioadă
în care Rusia a încercat să îşi extindă controlul asupra Balcanilor. În pofida agresiunii ţariste
asupra otomanilor, statele mai mici din Europa rămâneau convinse că se aflau în siguranţă
datorită faptului că Imperiul Ţarist se afla într-o înapoiere evidentă din punct de vedere

7
E. V. Tarle, Războiul Crimeii, vol. 1, București, Editura de Stat pentru literatură științifică, 1952, p. 6.
8
Alan Palmer, The Decline and Fall of the Ottoman Empire, New York, Barnes and Noble, 1992, p. 16.
9
Ibidem, p. 17.
10
E. V. Tarle, op. cit., p. 11.

3
eeconomic cât şi tehnic. Totuşi, majoritatea statelor au înţeles că va fi mult mai greu de ţinut un
gigant în golf datorită faptului că va avea la dispoziţia sa un acces imens la resurse.11.
Avantajul Rusiei în acea perioadă l-a constituit faptul că valul revoluţionar de la 1848 nu
s-a extins şi pe teritoriul său. De fapt, Rusia a ajutat Austria suprimînd revoluţiile din Valahia şi
Moldova, teritorii pe care le-a ocupat. Această putere a făcut ca sentimentul de teamă fată de
Imperiul Ţarist să crească şi mai mult, văzând în acesta mai degrabă o ameninţare decât un
sprijin12. Britanici se temeau ca dacă ruşii vor deţine controlul asupra teritoriilor imperiului
otoman, atunci aceştia vor putea bloca drumul către India.
Dorinţa statelor europene de a stagna expansiunea Rusiei a fost sesizată şi de către
Imperiul Otoman. Turcii au văzut astfel o oportunitate în a relua un război cu ruşii, de data
aceasta crezând că se pot baza pe suport altor state europene. Tentaţia unui astfel de război era
din ce în ce mai mare, mai ales când avea ca rezultat trimiterea Rusiei înapoi în vechile limite
teritoriale13.
Slabiciunile arătate de către Imperiul Otoman(stat descris de către ţarul Nicolae I în 1844
ca „omul bolnav al Europei”) asigurau oportunităţi constante pentru implicare vestului în
afacerile sale interne. De asemenea şi prezenţa creştinilor oferea un pretext permanent de a avea
un interes evident pentru problemele Turciei14.
Cel mai important aspect al implicării acestor state europene în Imperiul Otoman l-a
constituit poziţionare strategică a acestuia. Poziţia geografică asigura acestuia acces la
Mediterană cât şi la Marea Neagră. Strâmtoare Dardanele conferea acces de la Marea Egeană
spre Marmara, iar strâmtoarea Bosfor conferea acces spre Istambul şi mai departe spre Marea
Neagră15. Astfel navele de război puteau trece prin aceste locaţii doar cu acordul otoman sau
controlând malurie de pe cele două părţi. Totuşi libertate în a face acest lucru deverea un avantaj
strategic major. Strâmtorile au devenit astfel punctul de importanţa majoră atât din punct de
vedere diplomatic cât şi militar în ceea ce priveşte „chestiunea orientală”16.
Înainte de aceste evenimenent, în urma războaielor ruso-turce, în 1833, Rusia a obţinut
un avantaj asupra celorlalte puteri europene. Într-o clauză secretă a tratatului semnat la Unkiar
11
N. Rich, op. cit., p. 4.
12
D. Goldfrank, 1994, p. 48-49.
13
N. Rich, op. cit., p. 5.
14
http://www.studyworld.com/newsite/reportessay/History/European%5CThe_Causes_of_the_Crimean_War-
342363.htm, accesat la data de 10.11.2012.
15
E. V. Tarle, op. cit., p. 60.
16
Ibidem, p. 60.

4
Skelessi, turcii garantau o întelegere pe durata de opt ani de zile conform căreia în caz de criză
sau de război, strâmtorile vor fi închise tuturor navelor de război, exceptându-le pe cele ale
Rusiei.
Conveţia Strâmtorilor a evoluat ca un mod de a proteja Imperiul Otoman de colaps.
Egiptul, l-a acea vreme, se afla sub conducerea lui Mehmet Ali Pasha17. Acesta i-a condus pe
egipteni spre revoltă împotriva Porţii. Ţarul rus, Nicolai I, a sesizat că odată distrugerea
Imperiului Otoman va urma aduce după sine o serie de războaie dezastruoase între marile naţiuni
europene, astfel hotărând să sprijine pe turci. Însă, cu toate că Rusia a intervenit pentru Imperiul
Otoman, acest lucru nu a putut opri conflcitul dintre Egipt şi Poartă. Ţarul a încercat alături de
Austria şi Prusia să convingă Franţa care se aliase cu Mehmet, pentru a accepta accordul de
susţinere a turcilor. Ca urmare a acestui fapt a urmat Convenţia Strâmtorilor, care includea
garaţii asemătoare celor de la Hünkâr İskelesi18.
După trecerea celor opt ani, Rusia era concentrată asupa asigurării păcii în regiune decât
să obţină un avantaj. Asemenea şi altor puteri din Vestul Europei, ţarul a simţit că cel mai bun şi
mia sigur lucru era să asigure supravieţuierea „omului bolnav al Europei”, decât să rişte şi să
încerce dezmembrarea acestuia. Rezultatul acestui lucru a fost Conveţia Strâmtorilor, de la
Londra din 1841, convenţie la care au participat Marea Britanie, Franţa, Prusia, Austria, Rusia şi
Turcia19.
Sunt două mari acorduri care s-au făcut la Conveţia Strâmtorilor. Primul ar fi că nici un
stat nu va putea avea nave de război care că treacă prin strâmtori pe timp te pace. Acest lucru era
poate cel mai mare dezavantaj care i se putea impune Rusiei. Pentru ţarul rus era foarte important
ca navele sale de război să poată ieşi din Marea Neagră spre libertatea care o oferea Mare
Mediteraneană. Astfel, statul rus s-a văzut cu flota ţintuită în Marea Azov, neputând efectua
manevre militare decât în acest spaţiu20. Impunerea acestui punct la Londra a fost dorit mai ales
de către Marea Britanie care nu dorea ca Rusia să aibă libertate în a-şi desfăşura flota pe întreg
continentul. Astfel, singurul contact pe apă pe care statul rus putea să îl aibă era doar prin
intermediul Mării Negre şi Mării Baltice.

17
Robert B.. Edgerton. The legacy of the Crimean war, Colorado, Westview Press, 1999, p. 19.
18
E. V. Tarle, op. cit., p. 66.
19
D .Goldfrank., op. cit., p. 48-49.
20
N. Rich, op. cit., p. 10.

5
 O altă clauză importantă de la această conveţie din 1841 a fost aceea că nici o naţiune nu
va urmări să aibă influenţă sau să între în graţiile Imperiului Otoman. Ca o dovadă a binevoinţei,
în 1841 ţarul rus i-a informat pe austrieci că el vede Dunărea ca un spaţiu ce îi desparte. El a
transmis acestora că interesele sale se regăsesc doar în principatele dunărene aflate la nord de
Dunăre. Restul Peninsulei Balcanilor, în jos spre Marea Adriatică, reprezenta în viziunea
ţarului, interesul austriecilor21.
Ţarul se temea că dacă va semna un nou accord cu Poarta asemenea celui din 1833 va
conduce la un atac din partea marilor puteri europene orientat spre Rusia. Chiar dacă s-a ajuns la
un consesc privind situaţia Imperiului Otoman, acest lucru nu a fost îndeajuns pentru a opri
starea de tensiune din această zonă europeană22. Spaţiul ocupat de către Imperiul Otoman a fost
zona în care Marea Britanie şi Imperiul Ţarist aveau să se ciocnească cel mai des.
Din punctul de vedere al britanicilor, conveţia a ajutat la preservarea balanţei puterii în
Europa prin oprirea flotei ruseşti în a domina Mediterana. Din celălalt punct de vedere, cel
rusesc, hotărârile de la convenţie încurajau o politică agresivă a britanicilor în Balcani, care avea
să constituie un motiv pentru izbucnirea războiul din Crimea.
Deşi aceste aranjamente au forţat pe ţarul Nicolai I să îşi abandoneze planurile de a
subjuga Imperiul Otoman în a-l face complet dependent de Rusia şi a prelua controlul asupra
teritoriilor creştine din Balcani de la Poartă, Imperiul Otman nu era complet independent după
finalizarea acestei conveţii23. El continua să se bazeze pe protecţia Marii Brintanii şi a Franţei.
Această atitudine de cooperare a preservat pacea în Balcani până în 1848, când avea să
izbucnească un val revoluţionar în Europa. Astfel s-a ajuns la o cooperare între Rusia şi Turcia
pentru a suprima aceste revoluţii24. Însă, această cooperare avea să se sfârşescă în 1852, când mai
vechea problemă privind situaţia creştinilor din cadrul Imperiului Otoman avea să constituie
cauza principală a Războiului din Crimeea25.
Sursele conflictului se regăsesc în chestiunea locurilor sfinte, mai exact în faptul că
Imperiul Otoman îi recunoscuse Franţei calitatea de protector al creştinilor, al pelerinilor creştini
de pe teritoriul otoman. În această ordine de idei, Imperiul Ţarist s-a simţit ofensat că nu îi este
recunoscut şi lui această calitate, mai ales că se putea vorbi de 2 tipuri de creştini: cei catolici şi

21
E. V. Tarle, op. cit., p. 75-76.
22
Alan Palmer, op. cit., p. 32.
23
Ibidem, p. 29.
24
E. V. Tarle, op. cit., p. 108-109,
25
Ibidem, p. 104.

6
cei ortodocşi. Cei ortodocşi recunoşteau calitatea de protector mai degrabă Imperiului ţarist decât
Franţei, Imperiul ţarist fiind marea putere ortodoxă din zonă.
Deşi această viziune îşi are mulţi adepţi, se poate spune că problema locurilor sfinte a fost
doar un pretext, adevărata cauză a acestui război fiind lupta pentru putere, atât politică, cât şi
economică. Astfel, vom lua în considerare problema Strâmtorilor, zonă în care Imperiul ţarist
dorea să-şi păstreze influenţa neştirbită, dar şi zona în care marile puteri europene aveau mari
interese economice, referindu-ne aici în primul rând la Marea Britanie.
În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat
temerile în legătură cu actiunile imperialiste de ocupare prin forta de catre Rusia a unor tari ca
India, Afganistan,Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru
a contrabalansa această amenințare26.
Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte.
Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-
alta, ale ortodocșilor în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleemetc. Pelerinii
ortodocși erau mai mulți decât cei latini. Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini
fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu,
la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o
altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Betleem ortodocșii au primit altarul principal din
Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii
apostolici au primit de asemenea dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri27.
Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al
catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în
1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox.
Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau două rivalități
de influență: influența franceză exercitată în folosul catolicilor și influența rusă exercitată în
folosul ortodocșilor28.
Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens
favorabil ortodocșilor și prin consecință influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate

26
Andrew D. Lambert, The Crimean War British grand strategy against Russia, 1853-1856, New York, Oxford
University Press, 1990, p. 17.
27
E. V. Tarle, op. cit., p. 105.
28
Ibidem, p. 107.

7
mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și
nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși
avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile
ortodocșilor. Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o
situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care
Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin
urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile
obținute de ortodocșii din Palestina29. Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie
1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Betleem. Printre altele,
catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie
a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția
rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze
decizia și să stabilească statu quo ante. În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să
sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit
energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia
luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public.
Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar
să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni30.
Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le
aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-
o. Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia
secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte încurcat, s-a
mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Betleem și să le citească
firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-
au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.
În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-
catolice din Palestina. Conform cu tratatele negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea
creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-
ortodocșilor. Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de

29
http://www.historyworld.net/wrldhis/PlainTextHistories.asp?historyid=aa47http://www.bbc.co.uk/history/british/vi
ctorians/crimea_01.shtml, accesat la data de 10.11.2012.
30
Alan Palmer, op. cit., p. 37.

8
posesiune asupra Bisericii nașterii Domnului din Betleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt
din Ierusalim. Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă
simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție in final catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale
călugărilor ortodocși31.
Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr
Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să
"protejeze religia creștină și bisericile sale". Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să
fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi
considerat inadecvată protecția Sultanului. În același timp, guvernul britanic al primului ministru
George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de
pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istambul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan
să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor.
Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind
procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de
eșecul diplomatic al lui Menșikov, țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova șiValahia,
(principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător
special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei locurilor
sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare
a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri
să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.
Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele Dunărene"),
Marea Britanie, încercând să echilibreze situatia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat
și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de
compromis. Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au
redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană.
Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă
lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franța și Austria au sugerat părții
ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost
ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea
negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de unei înțelegeri. În

31
E. V. Tarle, op. cit., p. 117.

9
această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea
Dunării langa Tulcea32. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia
de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ
otoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez
și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a
ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea
Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor33.
Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de
la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea
însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au
pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat
imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai
făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război34.
Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din
Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată
pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru
încetarea focului, și anume: obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor
Dunărene; abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca
pretext protejarea creștinilor din Turcia; revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul
acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre. Când țarul a refuzat să accepte condițiile de
pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii35.
În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în
Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde
venea principala amenințare de invadare a Mediteranei. Rușii și-au sabordat vasele de război,
tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea
fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști36.
Astfel, s-a ajuns la izbucnirea unui război care va duce la schimbarea factorilor de putere
în Europa şi la schimbarea ordinii internaţionale stabilită încă de la 1815.

32
N. Rich, op. cit., p. 1.
33
Alan Palmer, op. cit.,
34
E. V. Tarle, op. cit., p. 89-90
35
Robert b. Edgerton. Op. cit., p. 19.
36
Andrew D. Lambert, op. cit., p. 17.

10
 Concluzii
Războiul din Crimeea a avut cel mai mare număr de morţi până în 1914, într-un secol în
care s-a încercat să se menţină pacea prin crearea unui echilibru de putere între statele europene.
În termeni ai relaţiilor international europene, Războiul din Crimeea a marcat sfârşitul
şaradei de dominaţie a armatei ruseşti pe continent. Armata rusă avea cel mai mare număr de
soldaţi; însă, aceasta a fost înfrântă de trupele britanice si franceze aflate într-un număr mult mai
mic. Rusia a fost cea care a garantat menţinerea unei ordini şi echilibru după înfrângerea lui
Napoleon. Cu eliminarea acestei puteri garante, dispariţia acestui ecihlibru european nu putea fi
cu mult în urmă.
Privind dintr-un unghi national, conflictul de la mijlocul secolului al XIX-lea, conform
unor teorii ale unor istorici, ar sta la baza sau ar constitui unul din elementele care aveau să pună
Rusia pe drumul spre revoluţia de la 191737.

37
David MacKenzie and Michael W. Curran, A History of Russia, the Soviet Union, and Beyond, 4th Ed. Belmont,
Wadsworth Publishing Company, 1993, p. 122.

11
 Bibliografie

 Edgerton, Robert B., The legacy of the Crimean war, Colorado, Westview Press, 1999.
 Lambert, Andrew D., The Crimean War British grand strategy against Russia, 1853-
1856, New York, Oxford University Press, 1990.
 MacKenzie, David and Curran, Michael W., A History of Russia, the Soviet Union, and
Beyond, 4th Ed. Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1993.
 Palmer, Alan, The Decline and Fall of the Ottoman Empire, New York, Barnes and
Noble, 1992.
 Rich, N., Why the Crimean War? A Cautionary Tale , London, University Press of New
England, 1985
 Tarle, E.V., Războiul Crimeii, vol. 1, București, Editura de Stat pentru literatură
științifică, 1952.

Surse web:
 http://www.historyworld.net/wrldhis/PlainTextHistories.asp?historyid=aa47http://www.b
bc.co.uk/history/british/victorians/crimea_01.shtml, accesat la data de 10.11.2012.
 http://www.studyworld.com/newsite/reportessay/History/European%5CThe_Causes_of_t
he_Crimean_War-342363.htm, accesat la data de 10.11.2012.

12