PERSPECTIVE ASUPRA FUNCŢIEI DE DUBLU A

DIRECTORULUI DE PSIHODRAMĂ

Autor: Anemarie
Noiembrie 2003

Cuvânt introductiv

Din perspectiva psihodramei clasice "vorbim de funcţia dublului când în interacţiunea dintre A
şi B polaritatea A oferă lui B stimuli care solicită în el dinamica mentală pe care o are
discursul interior şi dialogul cu sine însuşi. Rolul lui A rezultă din ceea ce el induce lui B –
căutarea tot mai în profunzime a sentimentelor, imaginilor, senzaţiilor rămase închise în
intimitatea sa până în acel moment.
Prima relaţie care exprimă o funcţie a dublului, în istoria evolutivă personală este aceea în care
mama face dublu în confruntarea cu copilul; ea este cea care, "citind" nevoile copilului îi poate
da un răspuns adecvat. Dar "nevoia de dublu" nu se manifestă doar în zorii vieţii noastre: în
întreaga noastră existenţă noi căutăm situaţii în care percepem exigenţa de a stimula şi de a fi
stimulaţi spre autoobservare şi autorecunoaştere. Funcţia dublului se dezvoltă însă numai în
situaţii încărcate de acea atmosferă empatică care favorizează disponibilitatea deschiderii
interpersonale şi reciprocitatea în comunicare", atmosferă asigurată in grupul de psihodramă de
respectarea principiilor moreniene de bază.( G.Boria," Psihodrama clasică", ed.FrancoAngeli,
Milano, Italia,1997 )
"Dublul adaugă o dimensiune de semnificaţie la prestaţia protagonistului; îi oferă noi chei de
înţelegere ulterioară a sa ; îi acordă sprijinul în situaţii dificile ; îl ajută să coboare mai în
adâncurile fiinţei sale "(L.Jablonsky,"Psychodrama. Resolving emotional problems through
role-playing", Gardner Press, 1981)
Plecând de la această perspectivă generală asupra funcţiei de dublu, mă voi opri în această
lucrare asupra funcţiei de dublu a directorului, pe care o consider fundamentală în procesul
terapeutic. Este prezentă în fundalul tuturor momentelor sesiunii psihodramatice, directorul
fiind dublu atât pentru grup cât şi pentru protagonist, dublu ce se manifestă atât la nivel verbal
cât şi non-verbal.
Cele trei dimensiuni ale dublului directorului de psihodramă - pe care le consider a fi :
empatică (percepe), propozitivă (stimulează), telică (integrează )- îi facilitează "citirea" stărilor
şi nevoilor grupului ca întreg şi a fiecărui membru ajutându-l la alegerea celei mai potrivite
strategii terapeutice în "conducerea" pe drumul explorării interioare, a găsirii şi testării (în
cadru securizat) de noi modalităţi (mai adecvate) de a fi, în raport cu sine şi cu ceilalţi.
Lucrarea cuprinde câteva aspecte referitoare la: analiza comparativă între psihodramă şi terapia
analitică; relaţia director-grup-protagonist; rolul de director în psihodramă; funcţia de dublu a
directorului de psihodramă.

Prezentare comparativă a două metodologii - psihodramatică şi analitică

Punctul terminus al tuturor psihoterapiilor, scopul pe care îl vizează este acelaşi – realizarea
unei organizări globale a materialului intrapsihic capabil de a declanşa autorealizarea
individului în conformitate cu cerinţele lumii externe. Însă drumul pe care îl propune fiecare tip
de psihoterapie pentru atingerea acestui scop şi felul în care terapeutul îşi îndeplineşte rolul său
de călăuză pe acest drum creează diferenţele, particularităţile psihoterapiilor.
Psihodrama este considerată de către părintele ei, J.L. Moreno, ca fiind o metodă de a trăi,
nelimitându-se la a fi o metodă de psihoterapie. Şi pentru că a trăi presupune existenţa
"celorlalţi", relaţiei, acţiunii, a unui spaţiu şi timp, Moreno aduce toate acestea în psihodramă.

1
"Drumul" propus de această psihoterapie de grup este "realizarea, în semirealitatea jocului
dramatic, a condiţiilor unor întâlniri care nu au avut loc niciodată în realitate, între parteneri
despărţiţi de rezistenţele proiective; se construieşte astfel o urzeală de stări co-conştiente şi co-
inconştiente, în care fiecare membru al grupului alimentează raportul cu ceilalţi, oferindu-le
propriile trăiri referitoare la grup şi la existenţa sa din afara grupului, pe de o parte, şi, pe de
altă parte, fiecare membru al grupului va duce în viaţa sa, din exteriorul grupului, întâlnirile
reale trăite în interiorul artificial al grupului. (G. Boria , "Lo psicodramma classico", ed. Franco
Angeli, Milano, 1997).

Psihodrama asigură mult prin potenţialitatea sa terapeutică stimularea perceptivă a

persoanelor, creând în acest mod condiţii optime pentru explorarea şi exprimarea lumii
fantasmatice şi pentru parcurgerea şi activarea unor experienţe interacţionale noi. Relaţiile
dintre membrii grupului devin eficiente nu numai în planul relaţiilor interpersonale din
realitate, dar şi în cel al relaţiilor interpersonale din timpul jocului şi al reprezentărilor
simbolice.
Grupul analitic, în schimb, asigură explorarea şi exprimarea lumii interne a membrilor grupului
prin asociaţia liberă mentală , dezvoltând o interacţiune prin dialog. Relaţiile interne de grup
sunt constituite în câmpul experienţial al realităţii, în confruntările pe care le face terapeutul în
cea mai mare parte prin intervenţiile sale interpretative.

În psihodramă principalele instrumente folosite sunt:

-posibilitatea de a varia stimulii perceptivi şi cei psihologici;
-posibilitatea de a fi un interlocutor privilegiat (cu funcţie de dublu sau oglindă);
-posibilitatea de a regla relaţiile între persoane care poartă pecetea autoexprimării fără
dialoguri, fondându-se astfel matricea grupului pe un model de relaţii intersubiective;
În grupul analitic instrumentul de care terapeutul dispune este în mod exclusiv de tip
dialog , dialog ce poate fi:
- activ, prin care se centrează atenţia membrilor pe dinamica intragrupală;
- pasiv, prin care refuză roluri pe care grupul sau un membru al grupului tinde să i le
atribuie, sustrăgându-se astfel dinamicii intragrupale.

Dacă în grupurile terapeutice analitice exprimarea şi elaborarea conflictelor intragrupale

(conflicte ce sunt interpretate ca repetiţii transferenţiale ale celor intrafamiliale) reprezintă
pivotul demersului terapeutic, în grupul psihodramatic procesul terapeutic se canalizează pe
trei nivele corelate:
a) nivelul interacţiunii confidenţiale;
b) nivelul reprezentării dramatice;
c) nivelul întâlnirii intersubiective între persoanele grupului, nivel care încearcă să se
înscrie ca o matrice nouă de relaţionare (atât în imaginea de sine cât şi în cea care priveşte
lumea subiecţilor).
Grupul e folosit şi în alte tipuri de psihoterapie, de exemplu în metoda analitică de grup, în
demersul spre cât mai adecvata organizare intrapsihică; dar dacă în psihodramă urmează
parcursul sinusoidal al zisului, datului şi verificatului, în cazul metodei analitice de grup
organizarea urmează o traiectorie lentă şi continuă a raportării dialogice în planul realităţii.
Relativa absenţă a planului semirealităţii duce la o analiză mai directă şi pe "viu" a tipurilor de
comportament pe care membrii grupului le au în confruntarea cu ceilalţi, creându-se astfel
relaţii interdependente, care favorizează proiecţiile transferenţiale.
În psihodramă alegerea, încă de la început, a relaţiei intersubiective, susţinută de regula
suspendării răspunsului, implică o substanţială renunţare la instrumentul de reflectare în
confruntarea realităţii interne a grupului dar consimte în a da reprezentări simbolice la
conţinuturi emoţionale importante, în a elabora perceptiv şi afectiv, cu ajutorul grupului,
situaţii adaptate. (G. Boria , "Analiză comparativă a două metodologii") .

2
Relaţia director-grup-protagonist

Demersul terapeutic este influenţat în mod determinant, în psihodramă mai mult decât în orice
altă formă de terapie, de relaţia terapeut-client.
O condiţie esenţială pentru ca persoana să poată acţiona cu spontaneitate, este, după Moreno,
sensul profund de siguranţă şi de încredere pe care numai un ambient artificial, special
amenajat de director, îl poate da. Raportul, nu doar empatic ci şi de comunicare telică, pe care
directorul - terapeut îl stabileşte cu subiectul, constituie prototipul tuturor rapoartelor
constructive. Se formează un raport în care forţa încărcăturii empatice transmite posibilitatea
de a te încrede şi de a răspunde acelei antice, profunde şi inepuizabile necesităţi de fuziune şi
de abandon care caracterizează, de la separarea de pântecul matern, procesul existenţei umane.
Este un raport însă, care nu se descarcă într-o iubire contemplativă şi permisivă. Modelul
relaţional pe care Moreno îl vede între director şi protagonist conţine un sens bine înrădăcinat
şi operaţional al "acţiunii împreună".
Comunicarea telică, pe care directorul o are cu protagonistul, constă nu numai în acceptarea
deplină a modului de a fi şi de a se exprima al acestuia, ci şi în expunerea părţilor vulnerabile
pentru a evalua cu el formele multiple ale adevărului fantasmelor sale şi a încerca împreună cu
el noi moduri de a fi şi noi raporturi.
Relaţia director protagonist este numai o parte a relaţiei terapeutice, concept definitoriu în
psihodramă, în care fiecare individ devine agent terapeutic pentru ceilalţi.
Împărţirea clasică a şedinţei psihodramatică în faza de încălzire a grupului, a acţiunii
psihodramatice şi a participării auditorului oglindeşte cu claritate finalitatea valorificării
potenţialului terapeutic al interacţiunii şi relaţiei.
Faza de încălzire a grupului activează spontaneitatea persoanelor şi această interactivare
spontană e prin ea însăşi terapeutică.
În faza acţiunii psihodramatice se dezvoltă relaţia terapeutică:
- terapeutică pentru protagonist, care aflat într-un climat de întâlnire caracterizat printr-
o adevărată prietenie, îşi pune în joc prin concretizare propriile conflicte şi explorează noi
organizări psihice;
- terapeutică pentru colegii care participă la acţiune pentru că ei îşi asumă rolurile
indicate de protagonist, le experimentează adevărul profund, atât în planul situaţiei concrete cât
şi în cel al raporturilor cu protagonistul, dar şi în cel al propriilor interiorităţi;
- terapeutică pentru auditoriu datorită proceselor de identificare empatică pe care
acţiunea le declanşează;
- terapeutică pentru însuşi terapeutul care se antrenează spre o participare empatică,
spre o relaţie telică şi de adevăr cu protagonistul.
În timpul fazei finale a psihodramei, rezervată participării auditoriului relaţia terapeutică îşi
găseşte sfârşitul în catharsisul colectiv şi integrativ.
De asemenea dezvăluirea reţelelor telice, realizate de sociometria în grup la un moment dat,
este terapeutică pentru că evidenţiază activ dimensiunea de adevăr, dimensiune esenţială în
grupul de terapie pentru că furnizează fiecărui membru al grupului termeni de referinţă
necesari oglindirii reciproce şi întâlnirilor următoare .

"Un director de psihodramă trebuie:

- să aibă o atitudine optimistă faţă de potenţialul grupului, atitudine pe care să o afirme;
- să aibă încredere în sine şi să dea sentimentul grupului că ceva pozitiv se va întâmpla;
- să fie capabil să creeze momente magice în care totul e posibil;
- să creeze o atmosferă în care neştiutul, nespusul, nenăscutul, neântâmplatul e la fel de
important ca şi ceea ce se întâmplă în viaţa reală; psihodrama se adresează în special la ceea ce
nu s-a întâmplat, la ceea ce viaţa n-a dat şansa să se întâmple;
- trebuie să aibă un real simţ al umorului, al bucuriei;

3
- să cunoască principiile, ideile, inspiraţiile lui Moreno şi să fie capabil de a le pune în acţiune;
- să fie capabil să-şi asume riscuri, să încurajeze, să stimuleze şi, la momentul potrivit, să
provoace clientul să intre în acţiunea terapeutică;
- să poată stimula în alţii creativitatea şi spontaneitatea capabile să fie promotori ai schimbării."
("Psychodrama. Inspiration and technique " Paul Holmes and Marcia Karp, ed. Routledge,
London, 1991).

Prezentăm în continuare modul în care un director gestionează o şedinţă de psihodramă,

gestionare bazată ( în viziunea noastră) pe manifestarea, în fundalul tuturor acţiunilor sale, a
ipostazei sale de dublu fie pentru grup, fie pentru protagonist.
Directorul de psihodramă este – în interiorul sesiunii psihodramatice – conducătorul terapiei;
promotorul acţiunii, regizorul reprezentaţiei, analistul materialului emotiv.
Termenul de director exprimă rolul activ şi propozitiv care caracterizează prezenţa sa în
interiorul unei sesiuni.
Aceasta intră în întreaga sa personalitate în raport cu membrii grupului, demonstrând
disponibilitatea sa de a se face cunoscut în particularităţile sale umane şi evitând abordarea
neutră, prezentă în alte forme de psihoterapie, care provoacă întărirea investirii fantasmelor
transferale din partea membrilor grupului; favorizează, în schimb, o experienţă de raport uman
direct, imediat, pătruns de emoţii, care se poate configura ca modalitate pozitivă de relaţionare
interpersonală.
Directorul, pentru a fi eficace, trebuie să-şi elibereze propria spontaneitate de a simţi tele-ul
faţă de protagonist şi membrii grupului.
La începutul şedinţei de psihodramă directorul propune grupului activităţi relaţionale, în timpul
cărora se creează reţele de tele intense şi pozitive între membrii grupului şi se eliberează
spontaneitatea protagoniştilor , producând în acelaşi timp o consolidare a Sinelui şi o scădere a
rezistenţelor în înfruntarea problemelor psihologice profunde.
In ce priveşte funcţia de garant ale aspectelor tehnice şi ale regulilor fundamentale ale
metodologiei psihodramatice moreniene, respectă ritmul propriu de acţiune al protagonistului,
urmărindu-l îndeaproape până când acesta se lasă cuprins de emoţii intense; ajută protagonistul
să transforme în reprezentare scenică imaginile care acced în conştiinţă, utilizând spaţiul
terapeutic în toate dimensiunile sale; cere colaborarea euri-lor auxiliare pentru a face să
încarneze relaţiile pe care protagonistul le are cu persoane semnificative din viaţa sa;
controlează nivelul de încălzire emotivă în care se găseşte protagonistul pe parcursul acţiunii,
intervenind pentru a scădea când apare ca excesiv şi crescându-l când este scăzut; intervine
întrerupând o scenă ţşi propunând o lata atunci când înţelege că protagonistul tinde să repete
copii de comportament care nu duc la progresul terapeutic.
Directorul nu formulează interpretări verbale ca să clarifice protagonistului mecanismele
psihologice în care se găseşte implicat, deoarece aceasta ar frâna procesul global de implicare
al persoanei în acţiune psiho-dramatică şi ar favoriza mecanismele de raţionalizare cu
semnificaţie defensivă. Funcţia interpretativă a directorului se explică prin strategia pe care
acesta o urmează, determinând succesiune scenelor de reprezentat.
Directorul ajută protagonistul să amplifice propriile emoţii, să se cufunde în suferinţă, să
încerce experienţe temute. El este un punct sigur de referinţă la care protagonistul se poate
raporta în orice moment.
Pentru a îndeplini eficace funcţia sa, directorul trebuie să fie de asemenea la poziţionarea şi
mişcarea sa în spaţiul terapeutic: în anumite momente stă aproape de protagonist, alteori se
distanţează astfel încât să-i lase autonomie completă. El menţine o postură relaxată şi un ton al
vocii sigur care face să fie percepută disponibilitatea liniştită pentru explorarea psiho-dramatică
chiar în faţa unor situaţii dificile.
Înainte de a termina reprezentaţia, directorul trebuie să fie sigur că protagonistul părăseşte
scena cu un nivel bun de integrare ; ceea ce înseamnă o stare de spirit în care tulburarea
momentană a percepţiilor interne găseşte puncte sigure de referinţă pentru a se recompune.

4
Aceasta se face adesea ca o consecinţă a propunerii pe care el o face protagonistul de a
experimenta, în scenele concluzive, a unor roluri gratificante care satisfac nevoile la care în
mod obişnuit nu răspunde.
În esenţă prin raportul telic directorul va deveni dublul protagonistului: un dublu cuminte
dar curajos, bun dar incapabil de a renunţa la adevăr, angajat deplin în joc dar cu un sens al
realităţii lucid şi comunicativ.
Se realizează astfel, în cadrul raportului director-protagonist, aceea întâlnire pe care Moreno o
considera ca fiind baza fiecărui act spontan şi a oricărei existenţe creative.

Funcţia de dublu a directorului în raport cu grupul şi protagonistul

Funcţia de dublu a directorului atât pentru protagonist dar şi pentru grup se manifestă în
fundalul tuturor momentelor sesiunii psihodramatice.
O primă manifestare a prezenţei dublului directorului este receptarea şi diagnosticarea nevoilor
grupului şi protagonistului în funcţie de care va alege să stimuleze una sau mai multe
bipolarităţi evolutive:
1. socio-expansivă, de atracţie-respingere a teleului;
2. experienţială a rolului/ contra- rolului;
3. afectivă, a tensiunii fuzionale – individuante;
4. intrapsihică, dinamica eu actor – eu observator prin intermediul "acţiunii împreună"
care e rezultatul schimburilor dintre membrii grupului la diferite nivele
comuncative: psihosomatice (senzoriale şi fizice) sau psihodramatice (în care sunt
antrenate şi funcţiile mentale superioare).
Nici una dintre aceste bipolarităţi evolutive nu se poate manifesta în afara cadrului asigurat de
întâlnirea în sens morenian (interacţiune în care fiecare recunoaşte existenţa de subiect
autonom a celuilalt). Directorul este cel care are grijă să asigure cadrul adecvat întâlnirii,
punctul de plecare în formarea stărilor co-conştiente şi co-inconştiente. În grupul de
psihodramă membri grupului sunt stimulaţi să faciliteze schimbul terapeutic prin dezvoltarea
unei comprehensiuni mediale apărute în urma confruntărilor dintre ei, a relaţiei interpersonale.
Membri grupului şi directorul devin unii pentru ceilalţi, cu o tot mai mare intensitate şi
frecvenţă de întâlniri autentice, relaţiile grupale se îmbogăţesc cu un substrat solid de co-
conştient şi co-inconştient, în interiorul căruia experienţele interactive directe şi cele proiective
indirecte specifice psihodramei devin terapeutice pentru fiecare persoană singulară.
F. Fornari, în tratarea "codurilor afective" considera că schimbarea semnalelor creează o
identificare proiectivă şi introectivă prin care grupul apare ca o realitate psihică:
"Un singur semnal dintr-un membru se va afla în acelaşi timp în interioritatea celorlalţi
membrii (identificare proiectivă);
Semnalele realizate de toţi membrii grupului pot fi identificate în interiorul fiecărui individ
(identificare introectivă).
Pentru a crea un grup trebuie ca toţi membrii lui să primească aceleiaşi semnale, faţă de care
fiecare individ reacţionează diferit. În momentul în care reacţiile variate sunt exprimate, ele vor
deveni semnale comune"F. Fornari, "Gruppo e codici affettivi",1987, p. 138-139).
Psihodrama fiind acţiune, în sens larg joc, participarea la grup este subordonată disponibilităţii
la joc, disponibilitate şi participare care nu pot exista în afara existenţei unui sentiment de
apartenenţă.
Acest sentiment de apartenenţă în forma sa pură şi directă se constituie ca o participare la
naşterea şi evoluţia unui grup, bazându-se pe comunicarea afectivă (verbală şi non-verbală).

Percepând nivelul de dezvoltare al grupului, prin intermediul dublului său empatic şi analitic şi
respectând principiile metodei psihodramatice directorul promovează direct sentimentul
apartenenţei, acţionând asupra grupului în trei direcţii:
- prin stimularea şi activarea unor jocuri şi experienţe intra-grupale în semirealitate;

5
 - prin rezervarea unor momente de autoexprimare a indivizilor privind confruntările
dintre ei şi grup în general (autoexprimare garantată de director prin tehnici directe, precum
sociometria şi indirecte, prin regula catenei sau a mesajelor);
- prin reducerea tensiunilor transferenţiale dintre membrii grupului (aceste tensiuni îşi
au spaţiul lor delimitat de expresie – timpul protagonistului, adică cel de reprezentare
dramatică a lumii sale interne, timp în care colegii pot interacţiona cu el, respectând însă
adevărul subiectiv al protagonistului din acel moment dat).
Fiecare membru al grupului îşi va putea dezvălui, pe rând propriile conflicte într-un anumit
spaţiu şi timp, fapt ce declanşează în grup contemplarea introectivă a unor părţi din sine. Din
cauza acestor deplasări a conflictului spaţiul reprezentării e necesară formarea unor grupuri
foarte coezive unde sentimentul de apartenenţă să se bazeze pe principiile egalităţii,
confidenţei, încrederii.
Prin regula pe care directorul o stabileşte de la începutul prin propriul său compartament,
având grijă ca la fiecare activitate verbal-corporală să solicite pe rând intervenţia fiecăruia,
oferă tuturor membrilor grupului aceleaşi posibilităţi şi oportunităţi de expresie, creând un
raport de egalitate.
Acţiunea e o altă regulă de joc, exprimările individuale devenind o obligaţie a directorului şi un
drept al fiecărui al grupului. Chiar şi alegerea protagonistului se bazează pe "procedura între
egali".
În ce priveşte confidenţa, ea se manifestă ca un exerciţiu controlat (prin regulile
psihodramatice) al atracţiei şi respingerii, ca o bază a unor noi experienţe intersubiective
semnificative. Importanţa confidenţei în interiorul grupului e subliniată şi de tonalitatea
afectivă a teleului, descris ca o unitate sociogenică, primară, care acţionează ca o forţă
pulsională de atracţie-respingere deci un fel de cod relaţional (care conectează grupul intern al
fiecărui individ cu grupul extern prezent) activ, localizat la nivel presimbolic sau de structură
biologică primară.
Încrederea e o calitate a grupului care se referă la un gen mai pasiv de relaţionare, fiind
circumscrisă dimensiunii individuale, a raportului "eu – grup".
Ceea ce se întâmplă în grupul psihodramatic reprezintă nucleul schimbării individuale,
schimbare realizată atât în urma unui şir de întâmplări (interacţiuni interpersonale) cât şi a
acţiunii personale desfăşurată prin punerea în scenă şi explorare.
Reprezentarea dramatică apare atât ca un risc cât şi ca o dăruire: un risc pentru că acţiunea
regizată de director expune individul la emoţii puţin cunoscute şi dificil de controlat; o dăruire
pentru că acceptul de a se supune unui risc emoţional presupune un act de încredere, o ofertă
din sine.
În grupul terapeutic psihodramatic, în interacţiunile grupale, apar inevitabil "schemele
familiale" (familiile interne ale indivizilor) dar intenţia terapeutului este de a dezvolta relaţii
intragrupale bazate pe dăruire reciprocă de sine.
Împărţirea unei şedinţe de psihodramă în "timpul grupului, timpul protagonistului şi timpul
participării auditorului" favorizează surprinderea relaţiilor dintre expresia individului
protagonist şi expresia grupurilor interne ale membrilor grupului, relaţii ce se pot dezvolta
eficient doar într-o atmosferă bazată pe un puternic sentiment de apartenenţă. Cele trei calităţi
psihologice ale sentimentului de apartenenţă se intercondiţionează reciprioc: reprezentarea
dimensiunii interioare a individului, hrăneşte relaţiile intragrupale cu adevăruri care, deşi sunt
personale sunt descoperite împreună; interacţiunile din grup reprezintă o reexperimentare a
familiei interne a fiecăruia, care loc într-o ambianţă securizantă şi paritară. Procesele expresive
au ca efect dezvoltarea relaţiilor intersubiective, relaţii care devin rădăcinile unor întâlniri
autentice între persoane (individul ajunge să recunoască în altul propria sa specificitate, prin
aproprierea empatică).

6
Un alt nivel la care se manifestă rolul de dublu al directorului este identificarea prezenţei
nevoilor de bază ale indivizilor din grupul de terapie – nevoia de fuziune, de individuare şi de
alteritate – şi de alegere a tehnicii care să faciliteze satisfacerea acestor nevoi.
În perspectivă bioniană, organizarea grupului apare ca un compromis între tensiunile colective
inconştiente şi nevoile individuale. Bion descrie trei teze de bază (stări protomentale colective):
- starea de dependenţă (ce caracterizează relaţia simbolică a grupului cu terapeutul).
Conform modelului familialal corespunde cu poziţia de tip matern. În grupul de psihodramă
corespunde nevoii de fuziune şi tehnica prin care se urmăreşte activarea experienţelor de tip
fuzional este cea a dublului (dublu care poate fi făcut de un membru al grupului sau de
director);
- starea de atac, fugă (ce se constituie ca un fel de mecanism de apărare în faţa
confruntărilor cu risc). Conform modelului familial corespunde cu poziţia de tip patern iar în
grupul de psihodramă corespunde nevoii de individuare tehnica prin care se urmăreşte
activarea experienţelor de tip individuativ fiind tehnica oglinzii;
- starea de unire, asociere (ce caracterizează starea de expectativă şi speranţă a
grupului). În modelul relaţiilor familiale este poziţia filială iar în grupul de psihodramă o
identifică în nevoia de alteritate, de a fi împreună, de a acţiona, nevoie ce e activă prin folosirea
tehnicii inversiunii de rol.
Atunci când aceste nevoi primare îşi definesc formele particulare de exprimare, individul a
intrat într-o dimensiune a simbolicului, dimensiune care face posibilă dezvoltarea dialogului
intern sau cu interlocutorii externi.
Între nevoile grupului şi cele individuale există o corelaţie ce se bazează pe existenţa unei
matrici colective a minţii umane; în grupul de psihodramă – este stimulată constant
interacţiunea între expresiile nevoilor de grup şi ale celor individuale şi comunicarea e
organizată în planuri interactive diferite oferindu-se astfel posibilitatea naşterii unor trăiri atât
spre polul imaginarului cât şi al realităţii interacţiunii de grup.

În ce priveşte tipurile, nivelurile, dimensiunile comunicării în timpul sesiunilor psihodramatice,

directorul este cel care garantează apariţia şi dezvoltarea lor în momentele cele mai adecvate ,
pe baza "informaţiilor" percepute în postura de dublu.
În timpul grupului direct gestionat de director, are grijă să nu se dezvolte vreo dialectică între
membrii grupului, inhibând confruntarea bipolară şi activând-o pe cea multipolară prin
aplicarea regulii suspendării răspunsului şi a circularităţii autoexprimării (comunicarea e de tip
relaţional).
Experienţele provocate în această fază sunt de interacţiuni în realitate (constau în schimburi
verbale, membrii grupului aflându-se la un nivel comunicativ direct dar nu în dialog) şi
interacţiuni în semirealitate (în care comunicarea e în registrul lui "ca şi cum", expresia sinelui
realizându-se în dimensiunea posibilului).
Activitatea de jocuri desfăşurată în această primă parte a sesiunii nu urmăreşte doar încălzirea
spontaneităţii. Terapeutul nu gestionează doar aspectele situaţionale de joc ci el favorizează şi
aspectele bizare, necunoscute, excepţionale, creându-se astfel experienţe e un nivel fuzional
înalt pe care subiectul nu le-a atins în existenţa sa reală sau experienţe de tip individuativ într-
un context de egali.
Mijlocul de comunicare preponderent este cel comportamental, cuvântul fiind folosit şi el dar
nu sub forma dialogului.
În timpul protagonistului comunicarea e univocă şi unidirecţională, de tip transferenţial, şi se
dezvoltă în dimensiunea semirealităţii în care directorul garantează protagonistului acceptarea
unanimă a adevărului său subiectiv. Dezvăluirea progresivă a acestui adevăr are loc ca rezultat
al unei căutări conduse de director şi protagonist prin acţiune, care duce la amplificarea
emoţiilor, la identificarea şi verbalizarea lor (în sensul clarificării şi ordonării lor) din partea
protagonistului.

7
În acest moment al sesiunii psihodramatice directorul urmăreşte intersectarea grupului intern al
indivizilor cu grupul de lucru în planuri co-experenţiale diferite în aşa fel încât să ajungă la o
colaborare treptată a grupurilor interne ale indivizilor în timp ce grupul de lucru câştigă spaţiu
în identitatea fiecăruia. Lumea grupului intern va fi separată de cea a grupului de lucru oferind
primului un spaţiu – timp delimitat iar celuilalt funcţia de conţinător şi stimulator.
Directorul este cel care, legând interiorul din pântecele grupului cu lumea exterioară, îl va ajuta
pe protagonist impulsionându-l în această încercare şi căutare.
Tot sarcina directorului este aceea de a vedea înspre ce pantă se îndreaptă catarsisul abreactiv
(experimentat de multe ori de protagonist, obligând grupul şi terapeutul să devină conţinători
perfecţi până când se va ajunge la o prelucrare clară şi articulată a emoţiilor şi sentimentelor) şi
să-l orienteze spre o elaborare eficientă.
Conflictele apărute în timpul protagonistului se reelaborează într-un mod articulat şi specific,
având următoarele etape: 1) reactualizarea transferenţială a conflictelor pe scenă; 2) explorarea
lor printr-o cătare activă de reprezentări alternative însoţite sau nu de eforturi catartice; 3)
recunoaşterea verbală a acestor emoţii de către subiect; 4) reânţelegerea lor în sânul grupului
de lucru terapeutic.
Pentru ca acea confruntare transferenţială ce are loc în experienţele provocate de inversiunea
de rol să aibă loc în conducerea unei siguranţe interioare, protagonistul trebuie să trăiască o
stare de încredere în grupul şi terapeutul său şi să fie un echilibru între experienţele fuzionale,
în care să nu se simtă pierdut) şi cele individualizante ( să nu întâlnească obstacole de
netrecut).
În timpul participării auditoriului comunicarea este telică; membrii grupului sunt chemaţi
să dea dovada emoţiilor şi conflictelor personale evocate de reprezentare, directorul fiind
garantul neapariţiei interpretărilor sau analizelor la adresa protagonistului sau a relatărilor
emoţiilor din partea membrilor grupului.
În acest moment, darul oferit de protagonist (exprimarea de sine) se reîntoarce; este şi un mod
de recunoaştere a rădăcinilor universale ale trăirilor şi conflictelor sale, de observare a
diversităţii forţelor în care aceleaşi trăiri sunt reflectate în grupurile interne ale colegilor săi.
Comunicarea manifestă priveşte trăirile personale iar metacomunicarea există în planul
recunoaşterii reciproce. În acest moment al comunicării (catarsis integrativ grupal) nu se
ajunge la prinderea graniţelor personale ci din contră, la afirmarea specificităţii fiecăruia şi a
puterii personale a fiecăruia de a şi-o exprima.

Funcţia de dublu a directorului în secvenţele sesiunii psihodramatice (modalităţi de

manifestare, tipuri)

Dublul este una din tehnicile fundamentale utilizate în psihodramă. El constă în "a da voce" a
ceea ce protagonistul nu reuşeşte să spună din diferite motive: timiditate, ruşine, inhibiţie ,
angoasă, vinovăţie, educaţie etc.
Această tehnică cere intervenţia unei persoane care joacă chiar rolul de dublu; rol acoperit mai
ales de un membru al auditoriului , şi care – trăind un puternic sentiment de identificare cu
protagonistul – se oferă să se aşeze alături de protagonist pentru a funcţiona ca un "alter ego"
care exprimă cu voce tare acele gânduri, dorinţe, sentimente pe care acesta nu este în măsură să
le exprime verbal. Uneori directorul este cel care dublează protagonistul : dar aceasta se face
cu măsură, dat fiind că directorul nu poate împinge identificarea dincolo de limitele care să să
încurce viziune de împreună a procesului psihodramatic.
Eficacitatea dublului în a face să apară emoţiile, amintirile ,insight-ul, este surprinzătoare.
Aceasta derivă din faptul că protagonistul, când acceptă prezenţa dublului alături de ele (cu
care trebuie neapărat un tele pozitiv) şi se recunoaşte în el, trăieşte emoţii intense şi
încurajatoare.
Persoana care face dublul îşi asumă postura protagonistului, ceea ce favorizează o consonanţă
între psihic şi corp. În expresiile sale verbale, dublul trebuie să fie clar şi concis. Atitudinea

8
dublului este încărcată de căldură umană – acest aspect face să fie mult mai eficace cuvintele
sale decât o afirmaţie distantă o interpretare venită din partea terapeutului. Incidenţa
terapeutică a dublului derivă din modalităţile folosite în a face explicit materialul semnificativ
pentru protagonist în acel moment (apropierea fizică, tonul vocii, postura). Conţinuturile
comunicate prin acele modalităţi pot fi foarte convingătoare fiind mult mai puţin categorice ca
o intervenţie formală interpretativă, care poate fi uşor refuzată de protagonist, dacă el nu
recunoaşte că aparţine sieşi.

După intenţia terapeutică , dublul este clasificat astfel:

- dublul de susţinere (confirmă , subliniază, repetă ceea ce e exprimat de
protagonist);
- dublul de confruntare (ajută protagonistul să se confrunte cu aspecte din sine puţin
acceptate sau nerecunoscute );
- dublul investigativ (serveşte pentru a sublinia anumite conţinuturi percepute ca
importante de un membru al auditoriului şi trecute ca neobservate în contextul
comunicării protagonistului);
- dublul integrativ (este util când protagonistul se găseşte într-un moment de
dificultate din cauza conţinuturilor confuze şi negratificante; acest dublu leagă
elementele care au reieşit, subliniind aspectele pozitive ce pot activa autostima
protagonistului);
- dublul de amplificare (are funcţia de a da voce clară şi puternică la ceea ce
protagonistul a exprimat confuz şi cu voce slabă; exagerează conţinuturile şi
posturile pentru face evidentă emoţia şi pentru a o susţine).

Plecând de la această perspectivă asupra dublului "clasic", în paginile următoare voi prezenta o
perspectivă mai amplă asupra funcţiei de dublu a directorului (modalităţi de manifestare, tipuri
mai nuanţate) pe care o consider manifestă în toate secvenţele sesiunii psihodramatice.

Încălzirea (timpul grupului)

În mod fundamental, timpul grupului este susţinut de activităţi care să asigure fiecăruia un
spaţiu de autoexprimare în care subiectivitatea sa să se poată manifesta, în timp ce membrii
grupului rămân elementele unui context al cărui rost este tocmai cel de a favoriza
autoexprimarea, relaţiile dintre ei fiind intersubiective.
Aceste activităţi sunt propuse de director cu diverse intenţii terapeutice – generarea
sentimentului de încredere, de egalitate, de confidenţă, curajul de a acoperi roluri temute sau
necunoscute, etc.
În această etapă a psihodramei directorul îşi asumă un rol de dublu faţă de întregul grup,
manifestând îndeosebi latura de susţinere, integrativă (ajutând explicit grupul să se implice în
„experienţe” cu polaritate pozitivă care să elibereze spontaneitatea şi dorinţa de expansiune
afectivă) şi investigativă (crearea unor secvenţe de roluri – contraroluri care conduc la
explorarea unor părţi necunoscute din sine ).
Manifestarea acestui rol de dublu este atât de verbală cât şi non-verbală, directorul fiind o
prezenţă activă şi propunătoare, stimulantă şi spontană, care evită naşterea şi difuzarea
anxietăţii în interiorul grupului, dezvoltarea unor comportamente de natură transferenţială.
În urma prelucrării informaţiilor provenite din observaţie, analiză, empatie, relaţionare telică,
directorul identifică nevoile relevante ale grupului în momentul respectiv propunând
implicarea persoanelor în activităţi care să dea răspunsuri specifice acestor nevoi (primirea
unui nou membru, impulsuri fuzionale sau individuante, împărtăşirea experienţelor vieţii
cotidiene, elaborarea unui doliu, proiecţia în viitor, etc.) având în vedere şi faza de dezvoltare
in care se află grupul. Astfel, dacă e vorba de o fază în care nevoia grupului pare a fi aceea de a

9
crea şi consolida o reţea de legături, el propune un „ a face” care stimulează stabilirea de
sentimente reciproce.
Dacă nevoia e aceea de explicitare a propriilor preferinţe relaţionale, atunci sunt propuse
activităţi de tip sociometric, care să vină în întâmpinarea acestei nevoi. Dacă grupul are o
istorie suficient de lungă, directorul apreciind dezvoltarea unui co-conştient şi co-inconştient,
atunci va trata grupul ca un organism unitar care are o evoluţie a sa complexă de care
beneficiază şi părţile sale iar activităţile propuse intenţionează să ajute grupul să crească
mulţumită îmbinării conţinuturilor încărcate de adevărata subiectivitate.

Luarea în sarcină a protagonistului şi trecerea în noul timp

Conţinuturile exprimate în această fază servesc la crearea unui climat de încredere (din partea
protagonistului către director) şi colaborarea între director şi protagonist.
Interacţiunea director – protagonist tinde să întărească relaţia de tele şi să stabilească alianţa de
lucru, trecând prin forme de comunicare care pot fi verbale, gestuale, mimice, psihomotrii.
Rolul de dublu al directorului se manifestă în această etapă prin ajutorul pe care îl dă unei
persoane din auditoriu pentru a trece de la rolul de membru egal al grupului la rolul privilegiat
de protagonist.
Susţinerea oferită de director este adesea însoţită de apropiere şi contact fizic, este impregnată
de căldură, deschidere, creând un sentiment de siguranţă şi încredere, esenţial pentru
protagonist în demersul de explorare interioară pe care îl va urma.
Trecerea la faza următoare, adică intrarea în noul timp este făcută evidentă de director pentru a
fi cât mai clar percepută atât pentru protagonist cât şi pentru auditoriu (foloseşte de obicei
stimuli fizici-lumina, o bătaie din palme, etc. – uşor sesizabili).
Şi în această fază manifestarea dublului "de însoţire" este evidentă atât la nivel non-verbal
(ex.: pe parcursul întoarcerii în timp, directorul susţine de umeri protagonistul care are ochii
închişi, fiind un moment în care se află, la propriu, în mâinile protagonistului) cât şi verbal
(ex.: directorul marchează şi verbal, în acelaşi timp cu paşii făcuţi alături de protagonist,
scurgerea anilor pentru a facilita trecerea treptată la momentul acţiunii "Ne întoarcem în timp
împreună…suntem în 2001,2000,1999,1998. Deschide ochii. Suntem în 1 februarie,1998").

Interviul existenţial

Tipul dublului pe care îl regăsim la director în această etapă îl considerăm "investigativ". Prin
atitudinea sa binevoitoare, curioasă, afabilă (ce conduce la scăderea anxietăţii) şi prin
întrebările rapide, clare, deplasând focalizarea intereselor de la un conţinut la altul, evită
„povestitul” cu semnificaţie defensivă şi ajută protagonistul să iasă din propriul scenariu
asupra respectivei etape din viaţa sa, să se observe într-o nouă aşezare temporală, să reflecteze
asupra existenţei sale din diferite puncte de vedere (fizic, familial, sentimental etc.) să ofere
elemente noi pentru o reprezentaţie inedită. Componenta analitică şi cea empatică, telică din
postura de dublu a directorului îl ajută să ofere protagonistului contraroluri care îl stimulează
să-şi amintească şi să facă asociaţii libere, stimulându-i disponibilitatea de a se adânci în
aspecte ale lumii sale interne pe care are tendinţa să le nege, supraevalueze, deplaseze.

Construirea scenei şi interviul in situ

Scena are scopul de a face să iasă protagonistul într-o situaţie care să-l implice la maximum, în
planul perceptiv şi motric, astfel încât să-l ajute să acţioneze potrivit caracteristicilor de" aici şi
acum" care urmează să fie reprezentate. Persoana se simte inserată într-un spaţiu concret, cu
imaginea psihologică proprie acestui gen de experienţă. Protagonistul se mişcă în acest spaţiu
structurat, utilizându-i diversele posibilităţi, rechemând în interiorul său percepţii (vizuale,
auditive, olfactive, termice, tactile) şi afectele conexe.

10
Pentru a ajuta protagonistul să se implice eficace în noul "aici şi acum", directorul face un
dublu "perceptiv” participând, de la distanţă, prin stimuli verbali, la construirea scenei care
are drept scop activarea diverselor posibilităţi motorii ale protagonistului, facându-l să fie mult
mai dezinvolt în acest spaţiu, mai disponibil de a juca roluri noi şi de a reacţiona în mod
spontan cu personajele aduse în reprezentaţia sa scenică.
În timpul construirii scenei întrebările directorului sunt generale sau generice, pentru a nu
întrerupe canalele de comunicare cu protagonistul, faţa de care se află acum la distanţă (fizică)
dar după terminarea construirii scenei directorul începe interviul in situ, punând întrebări mult
mai specifice, clare şi precise, ("Ce vezi de la fereastră", "E un miros deosebit", "Cum e
lumina", "Ce auzi", "E frig, cald", "Unde e aşezat patul tău", "Arată-mi cum stai" etc.) pentru
a-l face pe protagonist să se simtă acolo, în acel moment, în acel spaţiu abia creat.

Chemarea personajelor în scenă şi interviul lor

Interviul personajelor pe care protagonistul le cheamă din auditoriu pentru a acoperi diversele
roluri ale personajelor prezente în scenă ( poate conţine elemente ale interviului existenţial şi/
sau ale celui in situ) este făcut de director care îşi foloseşte funcţia de dublu "investigativ"
pentru a alege întrebările care să ajute la dezvăluirea caracteristicilor esenţiale ale fiecărui
personaj ("Peter, câţi ani ai", "Cum arăţi", "Spune-mi trei caracteristici ale tale", etc.) Îl ajută
astfel pe protagonist să simtă, cu toată concreteţea, prezenţa acestor ”alţii” în jurul lui,
subliniind consistenţa acestora în rolul de interlocutori, de contraroluri.

Concretizarea imaginii

După pregătirea spaţiului, obiectelor, persoanelor, directorul dă drumul reprezentaţiei scenice,

pornind de la personajul care i se pare (din punct de vedere intuitiv şi pe baza informaţiilor din
interviu) că ar putea constitui elementul capabil să stimuleze acţiunea în interiorul scenei.
Poziţia de dublu îl ajută pe director în această etapă fie pentru a alege cele mai adecvate
consemne, tehnici, pentru a interveni el însuşi ca dublu "clasic" ("Mi se face frică pentru
că…", "Ce-mi doresc eu de la tine…", "Ce simt eu faţă de tine…", etc. ) sau oglindă (în acest
caz menţinându-se exterior scenei şi oferind stimuli protagonistului şi celorlalte personaje, fară
a întrerupe acţiunea) fie pentru a alege, atunci când consideră că e productiv din punct de
vedere terapeutic întreruperea acţiunii şi intervenţia sa, poziţionându-se fizic pe scenă pentru a
o realiza. Această intervenţie necesită „timpi scurţi” astfel încât „ să nu răcească” protagonistul
din implicarea scenică sau să nu favorizeze dezvoltarea unei relaţii privilegiate a acestuia cu
directorul, evitând interacţiunea cu personajele scenei.
Odată declanşată acţiunea, directorul este cel care face să se întâmple lucrurile, propune
modificarea acţiunii astfel încât protagonistul să reuşească să pună în evidenţă sentimentul
central legat de scena de viaţă pe care o reprezintă în psihodramă.
Este prezentă, desigur, pe tot parcursul reprezentării scenei şi dimensiunea non-verbală a
dublului directorului (voce cu diferite inflexiuni, tonalitate şi ritm asemănător protagonistului,
posturi şi poziţionări diferite în funcţie de momentele acţiunii - în lateral, spate, faţă).

Integrarea şi întoarcerea la realitate.

În această fază, rolul de dublu "integrativ" al directorului se manifestă în găsirea celor mai
potrivite strategii de a ajuta protagonistul să-şi integreze în mod armonios experienţa trăită pe
parcursul reprezentaţiei în globalitatea percepţiilor şi emoţiilor sale.
Astfel, dacă tonalitatea afectivă a acestei experienţe este pozitivă, directorul va interveni
propunând modificarea acţiunii în sensul amplificării sentimentului exprimat, mai întâi prin
participarea intensă a eului actor, trecând apoi la stimularea eului observator şi redefinirea în
acel moment pozitiv. Dacă tonalitatea este negativă, directorul poate propune modificarea

11
acţiunii prin actualizarea de către protagonist a unui sentiment diferit, expresie a dorinţei lui
(modificare precedată de o intervenţie verbală clară a directorului pentru a sublinia faptul că
aflându-se într-o situaţie de semirealitate, evenimentele pot să se desfăşoare într-un alt mod
decât în realitate şi pot fi modificate în funcţie de datele furnizate de „dorinţă”; această
intervenţie permite să fie evitată arbitraritatea modificării, incongruenţa cu contextul – Are loc
modificarea scenei, după dorinţa protagonistului, în plusrealitate).

Pentru a ajuta protagonistul să încheie reprezentaţia scenică şi să se întoarcă la realitate,

directorul foloseşte stimuli verbali precişi (Stop! Psihodrama s-a încheiat) şi invită
protagonistul să trimită eurile auxiliare în auditoriu şi să desfacă scena, timp util
protagonsitului pentru o reîntoarcere graduală la „aici şi acum”–ul care a anticipat
reprezentaţia, scena redevenind un loc al realităţii.

Participarea auditoriului

Această etapă este foarte importantă atât pentru protagonist (fiind un moment puternic
integrativ în care primeşte de la ceilalţi ceva egal cu ceea ce el tocmai le-a dat: mesaje
neconvenţionale care descoperă aspecte semnificative ale propriei existenţe – cât şi pentru
ceilalţi membrii ai grupului (stabilindu-se puncte de referinţă între ei pentru viitoarea relaţie
pozitive de reciprocitate, conducând la mărirea coeziunii grupului şi dezvoltarea percepţiei
interpersonale) şi pentru director (care participă empatic la comunicarea diverselor aspecte
interioare ale membrilor grupului şi receptează informaţii importante despre aceştia care îi vor
fi utile în abordarea lor ca protagonişti şi a grupului ca întreg, în elaborarea strategiei
terapeutice. Raportarea sa manifestă ca dublu, la protagonist, la grup, poate fi în acest moment
preponderent non-verbala.

În loc de concluzii

Psihodrama e una din puţinele psihoterapii de grup în care terapeutul e, în acelaşi timp, şi lider
al grupului şi membru al lui; această postură specială e posibilă datorită, în principal,
importanţei deosebite care se pune în psihodramă pe relaţie, pe întâlnire (în termeni
morenieni).
Directorul nu e o prezenţă neutră, cu simplă funcţie interpretativă, ca în terapiile analitice;
relaţia sa cu membrii grupului e o relaţie de adevăr, încărcată de empatie şi tele.
Manifestarea funcţiei de dublu a directorului în toate momentele sesiunii psihodramatice, aşa
cum a fost prezentată în această lucrare, este dificil de găsit in afara acestui tip de relaţie,
promovat de psihodramă.
Tipurile de dublu ale directorului de psihodramă pe care le-am propus în lucrare, nu se vor a
avea valoare teoretică, dar consider că pot ajuta la nuanţarea analizei strategiei terapeutice şi la
valorificarea mai eficientă a funcţiei de dublu în demersul terapeutic.

Bibliografie

G. Boria , "Lo psicodramma classico", ed. Franco Angeli, Milano, 1997.

"Psychodrama. Inspiration and technique " Paul Holmes and Marcia Karp, ed. Routledge,
London, 1991
L.Jablonsky,"Psychodrama. Resolving emotional problems through role-playing", Gardner
Press, 1981
F. Fornari, "Gruppo e codici affettivi",1987, p. 138-139.
G. Boria " Analiză comparativă a două metodologii"

12
13