1. Ce este caracteristic pentru materia moartă şi cea vie.

Cum a apărut viaţa pe pământ şi cum a evoluţionat

până la viaţa contemporană?

Teoriile aparitiei vietii:

1)Religioasa , viata a aparut de la Dumnezeu
2)Stiinta , spune ca viata este adusa din cosmos.
2.1 Teoroa lui Oparin. (evolutia) Viata a aparut in ocean planetar, cu 2 mlrd ani in urma , cind era temperatura inalta
si atmosfera era formata din metan, amoniac, atmestefa era strabatuta de radiatie solara. Deci din considerentele astea ,
Oparin a presupus ca anume in aceste conditii sau format molecule de substanta organica care se complicau si se
separau treptat din mediu formind picaturi primare de cuacervat. In decurs de 100 mln de ani au aparut din cuacervate
cele mai simple fiinte cu percicularitati principale ale vietii cu metabolism.
Etapa 2 tine de formarea compusilor mai complecsi, procesele decurgeau intrun mediu sarac in oxigen,
atmosfera pamintului consta din hidrogen amoniac si vapori de apa. Cu timpul compozitia se schimba sub radiatia
solara de lung. de unda scurta si ionizanta. Apa se discompunea si hidrogenu fiind usor era dus din atmosfera in
cosmos iar O2 forma compusi chimici. Radiatia solara, descarcarile electrice , caldura, eruptiile vulcanice cauzau o
intensa formare chimica. Oxigenu oxida amoniacu pin la azot molecular si glucidele pin la alcool aldehide, cetone acizi
organici. Nimerind in apa prelungeau reactiile chimice. Dupa parerea savantului american Yuri apa la timul cela
constituia 10% saruri .
Se presupune ca in apele ocianice se acumulau compusi organici mai complesci cu structura mai apropiata cu
cea a substantelor din compusii organismelor vii astfel se presupune ca au luat nastere polimerii(glucide grasimi
proteine acid trifosforic ect)
Dupa Oparin oceanu reprezenta „bulion nutritiv”. In asa bulion au si aparut primele organisme vii ce se nutreu
heterotrof.
Etapa 3 separarea in bulion a cuacervatelor(sisteme de prebiologice ce reprezinta grupe de compusi polimerici).
In picaturi de cuacervate se acumulau proteine, lipide, polizaharide, acizi nucleici care existau independent, dupa care a
inceput unirea si specializarea (se transforma in sisteme , skimbarile din structura se obtineau prin selectie)
Etapa 4 . /* Apraritia in cuacervate a corelatiei intre acizi nucleici si proteine, acestea au capacitatea de a
transmite informatie de la ADN la proteine
*/
Evolutia ulterioara dupa Charles Darvin a avut la baza selectia naturala care datorita capacitatilor
organismelor(reproducerea, eriditarea, variabilitate) a asigurat supravetuirea si adaptarea la mediu inconjurator .

2. Caracterizaţi proteinele, glucidele, lipidele, metabolizarea lor în organism, rolul lor. Norma alimentară.
Proteinele :
Caracteristici :
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare formate din lanțuri simple sau complexe de aminoacizi; ele
sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii în proporție de peste 50% din greutatea uscată. Toate proteinele sunt
polimeri ai aminoacizilor, în care secvența acestora este codificată de către o genă. Fiecare proteină are secvența ei
unică de aminoacizi, determinată de secvența nucleotidică a genei.
Rolul PROTEINELOR :
Au un rol colosal de mare si indeplinesc functii :
1. Baza structurii celulare constituie proteinele structurale(colagen, elastina, cheratina, fiboina) care asigura
diversitatea si specificitatea tuturor fiintelor vii.
2. Exercita cataliza fermentativa
3. Efectueaza functii contractile si locomotoare (miozina, tubulina, actina)
4. Functii de transport depozitare a unor compusi chimici (ioni de metale si vitamine) . Hemoglobina mioblobina,
mirina, transfirina asigura transportul fierului in ficat. Lipoproteina serului transport lipidele care in membrana
celulare indeplinesc functii de transport a ionilor
5. Functii de protectie fata de corpuri straine , virusi , bacterii , macromolecule . Protectia e asigurata cu ajutorul
limfocitelor. La cuagularea singelui parcicipa fibrinogenul si trombina
6. Functii reglatoare , cresterea si diferentierea celulelor , adica cresterea corpului, in asa fel celula se dezvolta in
directie necesara , si ca urmare se dezvolta tesuturi specifice .
7. Pot stoca , transmite / genera diferite mesaje chimice impulsuri nervoase (functii de receproti)
8. Proteinele antigel protejeaza pestii nordici de inghet
Sinteza PROTEINELOR:
Sinteza proteinelor are loc la nivelul unor organite celulare speciale (ribozomi). In ribozomii din aminoacizi se
combina legaturi peptidice. In acest process a sintezei proteinilor participa ARN ribozomal, ARN-mesager care se
formeaza la
Norma alimentara: 0.7 g/kg/zi nivelul nucleic si acidul ribozomal de transfer citoplasmatic precum si factorii de
suport (enzimi de actionare a aminoacizilor ARNt sintetaze – factor de initiere, transfer, terminare) In asa fel sinteza
are loc din aminoacizi in ribozomi activati si cuplati cu ARNt. Reglarea sintezei proteinelor are loc pe cale nervoasa si
neuroumorala.

♦Glucidele (C, H, O aranjati intr-o ordine bine structurata) :

Indeplinesc functii plastico-energetice
Clasificarea:
Oze:
a) Trioze (aldehide, glicerida de hidroxiacetona)
b) Pentoze (riboza, dezoxirboza)
c) Hexoza (glucoza, fructoza, galactoza)
d) Derivati ai ozidelor (ozamine, acizi uronici)
Ozide:
a) Halozide (oligozide, dizaharide(maltoza, lactoza, zaharoza)), polizide (amidon, celuloza, glicogenul)
b) Heterozide (poliuronide, polihexozamine, acid hialuronic (vafli, acid mucolin sulfuric, acid condroitin sulfuric)

Principalul compus glucidic folosit de organism este glucoza. Surplusul de glucoza este transformat in flucogen si este
stocat in ficat/muschi.

♦Rolul glucidelor in organism:

1. Rolul plastic: Glucidele se folosesc ca material de constructie la membrane si tesuturi
2. Rolul energetic: Majoritatea glucozii este oxidata in vederea obtinerii energiei necesare pentru a mentine functiile
vitale ale organismului. La oxidarea 1 g -> oxidare -> 4.8 kcal de energie sau 38 molecule de ATP. In
organism(muschi, ficat, singe) glucoza se mentine la nivel relativ constant.
Insuficienta de glucide duce la sinteza lor din compusi neglucidici (aminoacizi, glicerol, produsi intermediari la
oxidare in ciclul creps, grasimi). Locul preponderent este ficatul si rinichii.
Stimularea sist. parasimpatic mareste cantitatea de insulina in singe care micsoreaza cantitatea de glucoza si provoaca
hipoglicemia si o transforma in glicogen. Stimularea centrilor hipotalamici dentromediani (centri sinaptici) inhiba
secretia insulinei si mareste cantitatea de glucoza in singe.

Calea umorala (delta) – inhiba secretia hormonului somatostatina si gastrointestinale.

Insulina ca hormon are urmatoarele efecte:
1) Intensifica sinteza lipidelor
2) Intensifica transportul glucozei prin membrane celulare, intensifica oxidarea
3) Mareste absorbtia aminoacizilor din tesut
4) Stimuleaza sinteza proteinelor si le inhiba catabolismul
Norma alimentara: 100 – 400 g/zi

♦Lipide: (NORMA 25% din grutatea corpului suka)

Clasificarea:
1) Se cunosc lipide saponifiabile (prin hidroliza se descompun in substante componente), nesaponifiabile
(hidrocarburile)
2.1) Lipide simple:
a. Gliceride (trigliceride, esteri de glicerol, tripalmetin)
b. Ceride
c. Steride (esteri ai sterolelor(colesterol))

2.2) Complexe:
a. Fosfatide(glicerofosfatide (•lecitine (fosfatidilcolina) •cefaline), Stingolipide(stingomielina)
b. Glicolipide(cerebrolizina)
c. Lipoproteine
Lipidele ca si proteinele si glucidele indeplinesc 2 functii (plastica si energetica). Lipidele mentin integritatea celulara
(rigiditatea, selectivitatea). Lipidele intra in componenta membranelor celulare, formeaza steroizi(sexuali, suprarenali).
In organizm lipidele se depoziteaza ca si glucidele
Rolul metabolic al lipidelor se realizeaza in ciclul creps in procesul de oxidare.
1g de lipide -> oxidare -> 9.1 kcal.
.Norma alimentara: 50-100 g/zi (30% animale)

3. Explicaţi sensul, originea şi locul apariţiei potenţialului de repaos (membrană).Rolul şi concentraţia ionilor
de Na+ şi K+ în apariţia potenţialului de repaos. Cum se poate măsura şi care este valoarea lui?
Wrepaos ≈ - 70 mV
Metode de masurare:
1. Doua tuburi din sticla cu diametru ibati ce de mic unul cu solutie de KCl si altul cu solutie de NaCl se pozitioneaza
alstfel:
a. Tubul NaCl in exteriorul celulei
b. Tubul KCl in interiorul celulei
Dupa care cu un milivoltmetru se masoara diferenta de potential dintre aceste 2 iobanie tuburi
Sensul potentialului de repaos este de a capta actiunile factorilor de mediu interior/exterior (temperatura, lumina,
mecanic, chimic, biologic).

Locul aparitiei potentialuli de repaos este la nivel de membrana.

Originea: Orice celula vie la membrana care o inconjoara si o protejeaza apare o asimetrie ionica care asigura un
potential de repaos. In celula Na+, e mai putin decit in exterior de 8-10 ori, K+ mai mult in celula de 30 ori, Cl+ mai
mult in exterior de 30-50 ori. Pompa Na-K asigura asimetria ionica. Rolul ionilor Na+ si K+ este de a forma potentialul
de actiune.
4. Descrieţi originea potenţialului de acţiune, fazele, metoda de înregistrare, ce valori poate avea.
Wactiune ≈ 90 mV
La actiunea unui excitant asupra celulei potentialul de repaos se transforma in potential de actiune care se
caracterizeaza prin citeva faze:
- Perioada latenta (de la momentul excitatiei pina la aparitia raspunsului)
- Faza de depolarizare (are loc disparitia polaritatii membranei)
- Repolarizarea (restabilirea polaritatii)
- In faza de repolarizare mai avem: Potential vestigial negativ/pozitiv
Originea potentialului de actiune:
La actiunea excitantului se deschid canaliculele pentru Na+ respectiv Na+ intra in celula si potentialul de membrana
dispare. Canaliculele Na+ se inchid si se deschid canaliculele pentru K+ si din contul acestora se stabileste
repolarizarea (faza 3). La sfirsitul repolarizarii repolarizarea are loc foarte lent (faza 4 PV- ) dupa care urmeaza
hiperpolarizarea.
Metode de inregistrare: Vezi intrebarea 3 la sfirsit!!!

5. Ce numim iritabilitate şi excitabilitate? Parametrii excitabilităţii. Metodele de studiere. Ce rol au în

medicină?
Iritabilitatea: una din capacitatile a materiei vii de a raspunde la actiunea factorilor externi/interni prin modificari
structurale si functionale. Excitabilitatea: proprietatea tesutului nervos glandular si muscular de a raspunde specific,
pronuntat si rapid la actiunea factorilor interni/externi.
Agentii excitatnti se impart dupa marime in subpragali, pragali si suprapragali.
Parametrii excitabilitatii:
- Reobaza (reactia de raspuns a tesutului la actiune minimala a excitatntului (diferita in dependenta de tesut))
- Cronaxia (reactie de raspuns a unui tesut la actiunea unui excitant egal cu 2 reobaze care actioneaza un timp
minimal)
- Timp util – timpul minim de provocare a reactiei.

6. Descrieţi părţile componente ale neuronilor. Ce tip de neuroni cunoaşteţi? Noţiuni de nervi, clasificarea,
funcţia şi rolul lor în organism. Metodele de studiere.
Partile componente ale neuronului:
a) dendrite b) pericarion c) nucleu d) conul de emergență al axonului e) teacă de mielină f) celulă Schwann g)
strangulație Ranvier h) butoni terminali
Tipuri de neuroni: Bipolari, unipolari, Pseudounipolari, Spinali
Nervii reprezinta o structura bine definita formata din apofizele neuronilor (axoni, dendrite) care indeplinesc functia de
transmitere a informatiei ce vine de la receptori ori a informatiei care pleaca de la neuron la efector (muschi, glande).
Nervii se clasifica dupa:
1) Directie de transmitere a inf.:
o Aferent (receptor – celula)
o Eferent (neuron – organ efector), se mai impart in senzitivi si motori
2) Dupa localizare:
o Cranieni (ce iese din encefal)
o Periferici (spinali – iese din maduva spinarii)
3) Dupa informatia care o transmit:
o Senzitivi, Motori, Mixti
4) Dupa clasificarea morfo-functionala:
o Fibrele A: cele mai groase (22 um, sunt acoperite cu mielina si au o viteza de transmitere de la zeci la sute de
m/s. Aceste fibre duc inf. de la receptor la neuron (aferent) pentru a procesa mai repede)
o Fibrele B (mielinice): viteza medie de propagare (pina la 16 m/s), sunt fibre preganglionare a sist. nervos
vegetativ.
o Fibrele C (amielinice): viteza minima de transmitere a informatiei (0.3 – 2 m/s). Inervatia organelor interne a
sist vegetativm, fibre postganglionare.

Fibrele mielinice sunt cele acoperite cu mielina (nu pe toata suprafata, fiind intrerupta de strangulatii Ranvie). Mielina
reprezinta o membrana protectoare de natura lipoproteica si serveste ca izolator electic asupra carora se afla celulele
Sfan. Fibrele amielinice contin doar un strat de celule Sfan. Functia nervilor este de a transmite excitatia de la
receptor la corpul neuronului si de la corpul neuronului la efector.
Rolul nervilor in organism: coordoneaza activitatea organismului, realizeaza legatura organismului cu mediul
inconjurator, realizeaza integritatea orgnaimului.

7. Muşchii, clasificarea, structura macro- şi microscopică, rolul muşchilor în organism. Metodele de cercetare.
Muschii ca regula se fizeaza de doua oase unite printr-o articulatie. Muschiul se fixeaza de os (tubercul de regula)
cu ajutorul tendoanelor. Fiecare muschi e compusa din parte contractila si tendon care se afla apical pe muschi. In asa
fel muschiul permite miscari a unei portiuni a corpului fata de alta si miscare in spatiu.
Clasificarea: Muschii dupa structura se impart in 3 grupe:
- Striati (impreuna cu oasele, articulatiile & tendoanele formeaza stroma (structura corpului))
- Striat-cardiac (alcatuiesc peretii inimii)
- Neted (parte componenta a organelor interne si a vaselor sanguine)
Muschii sunt formati din fibre musculare care ca si nervii sunt separati in grupe de membrane formati din tesut
conjunctiv si se impart in endomisiu, epimisiu, epimisiu.
Structura microscopica:
Zona dintre 2 coloane de miozina este zona amizotropa.
Zona Z – canalicule.
Sistemiul T (se depoziteaza surplusul de Ca).

Fibrele de actina sunt lungi, subtiri si impartite de membrane Z in 2 jumatati. Paralel cu aceste 2 fibre de actina conectate la
capete se afla alte fibre mai groase si scurte numite miozina. Zonele intunecate sunt regiunile de intersectie a actinei cu miozina.
In zona Z se afla o structura numita sitemul T care formeaza reticolul endoplasmatic sarcoplasmatic. Sistemul T e format sintr-un
canalicul ce transverseaza actina si inca 2 cisterne. Canalicolele longitudinale ce duc la formarea reticolului endoplasmatic
sarcoplasmatic. Miozina e formata din 2 lanturi in forma de dublu Helix care merg parallel, la capatul lor au o regiune numita
cervicala de care sunt fixate cite 2 capete (maciuci) care sunt inclinate fata de corp la 90 grade. Actina e formata din proteine
globulare aranjate in lant care sunt in forma de dublu Helix care se unesc cu miozina. Pe suprafata actinei mai se pozitioneaza
tropomiozina paralela cu aceste fibre si acopera situsurile active (chemoreceptori), care nu permite sa interactioneza actina cu
miozina. Tot in aceasta zona a situsurilor actinei se mai afla o proteina de structura globulara care contine 3 componente
(tropomina A(are afinitate cu actina), C(are afinitate cu Ca+), I(afinitate cu miozina)).
Metode de cercetare: miografie (inregistrarea grafica a contractiilor musculare); electromiografie (inregistreaza
potentialul musculaturii); electrogastrografia (inregistreaza fenomeneleelectrice care se produc in stomac); dinamometria(din
lab. facut); ergografia(inregistreaza graficstarea de oboseala a unui muschi)

8. Mecanismul contracţiei musculare. Contracţia unică în tehnică. Lucrul şi forţa musculară. Metodele de
studiere.
Mecanismul contractiei musculare: contractia se incepe de la ceeea ca inpulsul nervos ce vine de la fibre eferenta
catre muschi provoaca aparitia potentialului de actiune in sarcolema, excitatntul se propaga pe toata suprafata
muschiului ce se exprima prin ceea ca:
- Se deschid canalicolele pentru Na+, apoi K+ si apare potential de actiune in fibra.
- Potentialul de actiune provoaca deschiderea canalicolelor de Ca+ din reticolul sarcoplasmatic. Ca+ ce sunt in
surplus se difuzeaza catre fibrele de actina si miozina
- Se uneste cu troponina C. Apar deplasari conformationale in asa fel ca trponina C se deplaseaza tragind dupa sine
tropnina I iar tropnina I trage tropnina A care trage dupa sine tropomiozina eliberind situsurile active(receptorii)
care permit ca capetele miozinei sa se lege cu aceste situsuri. Aceasta structura nou formata(actina-miozina) capata
capacitate enzimatica ce descompune o molecula de ATP, energia careia e folosita ca miozina sa-si schimbe
unghiul la 45 grade tragind dupa sine actina, in asa fel actina luneca pe suprafata miozinei scurtind aceste fibre si
provocind contractia musculara.
Lucru muschiului reprezinta greutatea ridicata inmultit la distanta L=F*d. Lucru maxim se va efectua la forte medii.
Efortul mediu de lucru facem lucru maxim.
- Contractia tetanica - Prin stimulare cu un impuls unic muschiul se contracta sub forma unei secuse unice
(intervalul intre stimuli trebuie sa fie mai lung decat timpul necesar contractiei si relaxarii); la stimulare repetitiva
cu o anumita frecventa, peste o limita data, contractiile individuale fuzioneaza intr-o contractie unica - contractie
tetanica (ura). Frecventa depinde de tipul de muschi (mai mare la muschii rapizi)(musculatura oculara 350
stimuli/secunda, muschi solear 30).

9. Noţiuni de reflex. Părţile componente ale arcului reflex. Ce reflexe cunoaşteţi şi care este rolul lor în
organism? Metode de cercetare.
Reflexul fiziologic este reacția unui organism printr-o acțiune automată involuntară neuromusculară declanșată
printr-un anumit stimul (excitație). Reflexele pot sub forma unui simplu arc reflex sau cu forme mult mai complexe.
Reflexele sunt de mai multe feluri ca de exemplu:
- Reflexe dobândite care apar în cursul vieții după naștere
- Reflexe înnăscute sau moștenite
Care la rândul lor se împart în:
- Reflexe condiționate
- Reflexe necondiționate
Părţile componente ale arcului reflex:
1) Receptori (codifica semnalul in forma binara si transmite mai departe in forma electrica)
2) Cale aferenta (dendrite, neuroni pseudounipolari ca regula)
3) Centri nervosi (apofize, sinapse, neuroni)
4) Calea eferenta (axonii neuronilor din centri nervosi)
5) Efector (muschi, glanda care primeste comanda)
6) Feedback (urmareste daca s-a realizat reflexul si daca s-a atins scopul acestuia)
Metode de cercetare:
- Mecanica (pentru cercetarea reflexelor neconditionate)
- Sesiune, examen de stat

10. Sistemul nervos somatic şi vegetativ. Zonele de influenţă. Sistemul nervos simpatic şi parasimpatic.
Localizarea şi funcţia lor.
Sistemul nervos somatic este implicat în controlul voluntar al mișcărilor corpului prin acționarea mușchilor
scheletici și recepția stimulilor externi. Din punct de vedere funcțional, sistemul nervos poate fi clasificat
în vegetativ și somatic.
Sistemul nervos somatic conține fibre aferente și eferente:
- fibrele aferente conduc informația de la organele de simț spre locul de procesare
- fibrele eferente conduc impulsul nervos la mușchi
Transmisia eferentă are doua componente:
- neuronii din cortexul motor, localizat în girusul precentral(aria Brodman 4) din creier. Acest neuron face sinapsă în
cornul ventral măduvei spinării pe un alt neuron. Aici se descarcă acetilcolină care acționeaza pe receptori
nicotinici.
- acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau până la joncțiunea neuromusculară. Aici se descarcă
acetilcolină pe receptori nicotinici, ceea ce rezultă în contracția muschiului.
Sistemul nervos somatic este responsabil de receptionarea stimulilor extreni si de miscarile voluntare ale corpului.El
este format din :
Centri nervosi situati in encefal si maduva spinarii;
- Nervi aferenti externi , care conduc informatia de la organele de simt spre sistemul nervos central;
- Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre muschii scheletici.
Sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos autonom reglează activitatea organelor interne, (viscerelor) la
vertebrate. Sistemul nervos vegetativ poate fi împărțit în:
- Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în măduva spinării și hipotalamus;
- Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea organismului după stres;

11. Importanţa cortexului cerebral în reglarea funcţiilor vegetative. Inter-relaţiile corticoviscerale. Bazele
fiziologice ale psihoterapiei în tratarea unor maladii.
Cortexul cerebral participa la reglarea si coordonarea functiilor organelor interne prin cale nervoasa. Fiind excitate
zonele asociative a scoartei cerebrale respectiv se genereaza si se transmite comanda spre destinatie (ca regula efector:
glanda, organ, muschi).

Scoarta cerebrala intervine in secretia pancreatica prin relatiile nervoase. O parte din relatiile corticoviscerale sunt
redate intr-o legatura strinsa cu starea emotionala si psihologica dupa demonstratiile lui Bacov si Curtin(1949). Ex:
stresul ca starte psihologica poate defavoriza starea fiziologica a organismului.

12. Ce numim glande endocrine? Ce glande cunoaşteţi? Care este rolul lor în organism? Cum se pot studia?

Glandele endocrine sunt unitati functionale formate din mai multe celule care pot secreta hormoni, localizate in
diferite regiuni ale corpului alcatuind sistemul endocrin. Fiecare glanda are o functie specifica care contribuie la
mentinerea echilibrului mediului intern si a supravietuirii organismului uman

Glanda hipofiza este denumita si "glanda sefa" datorita rolului important pe care il au unii din hormonii secretati de ea
in controlul secretiei celorlalte glande ca si a legaturii directe pe care o are cu centrul de control al sistemului nervos -
hipotalamusul (prin sistemul sanguin port hipotalamo - hipofozar). Hipofiza este situata intr-o depresiune a osului
sfenoid (os component al craniului) numita şa turceasca si este alcatuita din 3 parti : o parte anterioara care secreta
sase hormoni peptidici (hormonul de crestere - STH cu rol important in dezvoltarea oaselor si a cartilagiilor, patru
hormoni cu rol in controlul activitatii glandelor suprarenale - ACTH, tiroida - TRH, ovare si testicule - FSH si LH si
prolactina cu rol in dezvoltarea sanilor si lactatie), o parte intermediara care secreta hormonul melanostimulant
(melatonina este un pigment aflat in celulele pielii si care determina aspectul bronzat al acesteia) si o parte posterioara
care este responsabila de eliberarea in circulatie a hormonilor : vasopresina sau hormonul diuretic deoarece are rol in
absorbtia apei de la nivelul rinichilor, absenta lui duce aparitia diabetului insipid, boala in care pacientul are o urina
foarte diluata si in cantitate mare si oxitocina - hormon care stimuleaza celulele musculare ale uterului gravid si
contribuie la expulzia fatului si care de asemenea determina prin actiunile lui si ejectia laptelui.

Hipotalamusul, componenta a sistemului nervos central este considerat si glanda endocrina deoarece secreta hormoni
care asigura controlul nervos al hormonilor secretati de hipofiza si implicit si al celor al altor glande endocrine.

Tiroida, glanda situata in regiunea gatului intre trahee si laringe produce si secreta trei hormoni tiroxina (T4) si
triiodotironina (T3) - importanti pentru cresterea si dezvoltarea normala si armonioasa a organismului, cu efecte pe
metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor cu producere de energie, calcitonina fiind cel de-al teilea hormon
tiroidian, rolul principal fiind prevenirea cresterilor de calciu seric peste limita normala.

Paratiroidele in numar de patru, situate la polii lobilor tiroidieni secreta parathormonul - hormonul metabolismului
fosfo-calcic (rol in dezvoltarea osului, dar mai ales in contractia tuturor muschilor - extirparea paratiroidelor este
incompatibila cu supravietuirea).

Glandele suprarenale, aflate la polul superior al rinichilor produc si elibereaza in circulatia sanguina numitii hormoni
mineralocorticoizi - aldosteronul care retine sodiul in organism, glucocorticoizi - cortizolul, important pentru
metabolizarea glucidelor, proteinelor si grasimilor, in crestere si dezvoltare, in apararea impotriva infectiilor, mici
cantitati de hormoni sexuali androgeni.

Pancreasul endocrin are rol in reglarea valorilor glucozei sanguine prin hormonii sai insulina (anomaliile in secretie
sau in raspunsul celulelor tinta la actiunile ei duc la diabet zaharat) si glucagonul.

Testiculele secreta hormoni androgeni - testosteronul care determina dezvoltarea si mentinerea caracterelor secundare
masculine (pilozitate, aspect fizic, voce etc.), promoveaza cresterea, participa la for marea spermei, determina
caracterul agresiv si cresterea libidoului.

Ovarele produc hormoni steroizi - importanti in dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine, in dezvoltarea si
mentinerea functiei reproductive a femeii, estrogenii care actioneaza pe musculatura uterina, cresc libidoul, scad
nivelul colesterolului ceea ce duce la protectie impotriva ateromatozei vasculare si progesteronii cu rol in dezvoltarea
tesutului mamar, a modificarilor endometrului in timpul ciclului menstrual.

Epifiza secreta melatonina importanta in mecanismul somn - veghe.

13. Noţiune de hormoni, clasificarea, mecanismul de acţiune. Acţiunea hormonilor asupra organismului.
Hormonul este o substanță biochimică care transmite informații de la un organ sau țesut la altul, fiind secretată
de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe sau a
întregului organism.
Clasificarea hormonilor: Steroizi, Derivati ai aminoacizilor, Compusi proteici
Mecanisme de actiune a hormonilor:
Hormoni ce actioneaza pe receptorii membranari (nu patrunde in celula, efectul biologic consta in interactiunea
cu receptorii membranari prin “mesageri secundari”). Modul de actiune:
o Interactiunea horm. cu receptorul membranar.
o Activarea unei proteine G.
o Activarea unui mesager secundar (AMPc, diacilglicerol, etc.)
o Modificarea activitatii unei enzime sau gene.
- Hormoni ce actioneaza pe receptorii nucleari:
Dupa o cascada de pasi similari activarii unei enzime, ultimul pas generat de hormon prin medierea receptorului
membranar il reprezinta activarea unui factor de transcriptie. Receptorii nucleari sunt la randul lor factori de
transcriptie. Factorii de transcriptie pot influenta pozitiv sau negativ transcriptia. Transcriptia reprezinta operatia de
generare a pre-mARN-ului (si apoi a mARN-ului) din ADN.
Acţiunea hormonilor asupra organismului:
- Metabolica: intensificarea metabol. Tesutului/celulei
- Cinetica
- Corejare: modifica intensitatea functiilor celulare/muscuare/organelor
- Morfogenetica: cresterea, dezvoltarea, diferentierea, metamorfoza.
14. Hipofiza. Structura. Ce hormoni eliberează? Funcţiile lor. Hiper- şi hipofuncţia.
Structura:
Compusa din 3 lobi; anterior, posterior, intermediar
Lobul anterior: compus din celule cromofobe (55-60%) si cromofile, celule acidofile (30-35%) si bazofile (5-10%).
Celulele acidofile produc hormoni somatotrop, prolactina.
Celulele bazofile produc hormoni adenocorticotrop, tiriotrop, gonadotrop.

Hormonii lobului anterior sunt hormoni tropi care nu au actiune directa asupra tesuturilor si dirijeaza activitatea altor
glande endocrine.
- Somatotrop: hormon de crestere, stimuleaza sinteza proteinelor in organe si tesuturi fiind eliminat in singe.
Intensifica transportul aminoacizilor, P, Na, Ca in celula. Somatotropina isi dezvolta actiunea as in prezenta
insulinelor si glucidelor. Hipofunctie: organismul nu creste (nanizm) Hiperfunctie: gigantism la copii,
acromegalie la maturi.
- Gonadotrop: produs de celulele bazofile, raspunde de maturizarea folicolelor in ovare(foliculostimulant),
formarea si dezvoltarea corpului galben in ovare la femei dupa ce din folicol s-a eliminat ovula (luteinizant). Horm.
luteinizant mai stimuleaza dezvoltarea glandelor mamare si instinctul de mama.
- Tiriotrop: produs de cell bazofile, stimuleaza formarea hormonilor si eliminarea in glanda tiroida
- Adrenocorticotrop: actiune asupra suprarenalelor care stimuleaza formarea glucocoticoizilor care maresc
rezistenta organelor fata de stresuri.
Hiperfunctia bazofilelor: boala Couchyng
Hipofunctia adenohipofilei: boala Simons (nanizm la copii, cahelie hipofizara la maturi)
Lobul intermediar elimna 2 hormoni:
- Intermedina (responsabil de pigmentatia pielii in dependenta de iluminatie)
- Lipotrop (responsabil de metabolismul grasimilor)
Lobul posterior elimina 2 hormoni vazopresina, ocitocina:
- Vazopresina: reabsorbtia apei din canalicolele renichilor. Hipofunctia: apa se duce din org respectiv apare sete
nelimitata ce duce la diabet insipid.
- Ocitocina: actiune tonica musculaturii netede, mai ales a uterului si glandelor mamare (se elimina mult in luna 9 a
graviditatii)

15. Tiroida. Structura. Ce hormoni elimină? Rolul lor în organism. Hiper- şi hipofuncţia.
Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de 5-6 g la nou-născut,
atingând o greutate de 15-18 g la adult și este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.
In folicolele Tiroidei se formeaza mono-, di-, tri-, tetra-, iodtironin din care nimai tri- si tetra- se elimina in singe.
Acesti hormone au actiune asupra metabolismului energetic, mai ales al aoxidarea glucidilor cu formarea ATP.
Hiperfunctie: metabolismul se intensific, apare hipertermia, hiperfagia, tremor, eliminare excesiva de sudoare,
nervozitate, reactii inadecvate. Hipofunctie: la copii retine dezvoltarea, cresterea, maturizarea, nu se dezvolta
organele, cretinism. La mature apare mexidema (met. bazal si general micsorat, hipotermie, hipofagie, masa corpului
creste din contul retinerii apei, edemizare generala a org.)
Tiroida mai elimina tiriocalcitonina care influenteaza metabolismul mineral al calciului si fosforului. Asigura
activitatea octioblastilor. Pe suprafata Tiroidei se afla 4 tipuri de glande care formeaza glanda Paratiroida care
foreaza si elimina parathormonul care are actiune inversa tiriocalcitoninei si anume distrugerea tesutului osos.

16. Pancreasul. Structura. Hormonii pe care îi secretă şi rolul lor. Noţiune de diabet zaharat.
Pancreasul este o glandă mixtă, atât cu secreţie exocrină, cât şi cu secreţie endocrină. Structural, pancreasul prezintă o
capsulă, stromă şi parenchim. Capsula înveleşte pancreasul şi trimite prelungiri în interior formând lobulii
pancreasului. Stroma este formată din ţesut conjunctiv lax ce conţine vase de sânge şi nervi. Parenchimul este format
din tipuri de celule diferite ce formează pancreasul endocrin şi pancreasul exocrin.
Pancreasul exocrin
Reprezintă aproape 98% din masa pancreasului. Este format din acini de formă sferică. În structura acinilor se găsesc
celule sero-zimogene (conţin granule de zimogen). Aceste celule asigură secreţia intermitentă a pancreasului exocrin
cu rol foarte important în procesele de digestie. De la nivelul acinilor pornesc canale ce se unesc. Acestea formează
ductul principal şi ductul accesor. Rolul acestor ducte este de a prelua secreţia exocrină a pancreasului şi de a o vărsa în
duoden – sucul pancreatic. Secreta sucul pancreatic care ia parte la procesul de digestie
Pancreasul endocrin
Ocupă doar 2% din masa organului şi este format din insulele lui Langerhans. Acestea sunt răspândite difuz prin
pancreasul exocrin (exact ca insulele împrăştiate prin ocean). Numărul total al acestor insule variază între 500.000 şi
2.000.000, iar diametrul lor nu depăşeşte 400 de micrometri. Insulele sunt formate din celule şi capilare. Rolul
capilarelor este de a prelua secreţia endocrină a pancreasului. Hormonii secretati de pancreasul endocrin: insulin (beta)
– are actiune asupra metabolismului cellular al glucidelor marind oxidarea si permiabilitatea lor in celula. Fara insulina
glucidele nu circula pein singe.
Celule de tip A: sunt situate în periferia insulelor şi reprezintă aproximativ 10 – 20% din celulele ce formează insulele. Rolul lor este de a
elabora şi secreta glucagonul.
Celule de tip B: sunt mult mai numeroase – 80% din totalul celulelor endocrine. Sunt localizate în centrul insulelor şi secretă
insulina.
Celule de tip D: sunt în număr mult mai redus (5%) şi se găsesc răspândite pe toată insula. Aceste celule secretă somatostatin, cu
rol inhibitor asupra secreţiei de insulină şi glucagon.
Celule de tip G: ocupă 1% din masa pancreasului endocrin şi secretă gastrina, cu rol în stimularea secreţiei de acid clorhidric de
către stomac.
Celule de tip P.P.: predomină în insulele situate la nivelul capului pancreasului. Aceste celule secretă polipeptidul pancreatic
(P.P.) cu rol stimulator asupra secreţiei de suc gastric şi inhibitor a secreţiei de suc pancreatic.

Diabetul zaharat este un sindrom caracterizat prin: afectarea metabolismului glucidic, lipidic si proteic, determinat fie de secretia
redusa de insulina, fie de lipsa raspunsului tesuturilor la actiunea insulinei.

Exista doua tipuri principale de diabet zaharat:

1. Diabetul zaharat tip I (diabet zaharat insulino-dependent), cauzat de absenta totala a secretiei de insulina datorita distructiei
celulelor secretoare din pancreas.

2. Diabetul zaharat tip II (diabet zaharat non-insulino-dependent), consecinta a reducerii sensibilitatii tesuturilor la insulina sau deficit
in producerea de insulina.

17. Suprarenalele. Ce structură au, ce hormoni secretă şi rolul lor în organism?

Suprarenalele se afla pe lobul superior a rinichilor si sunt formate din portiunea corticala si medulara.
- Portiune medulara este formata din cell cromafile care elaboreaza 2 hormoni, adrenalina si NORadrenalina care
asigura activitatea organismului in stare de stress marind presiunea arteriala.
- Partea corticala este formata din 3 straturi
Glomerular: elimina mineralcorticoizi (aldosteronul, 11 dezocorticosteronul)
Fasciculat: elimina hormoni sexosteroizi (androgeni(masc.), estrogeni(fem.), progesteroni(fem.)), glucocorticoizi
(responsabili de metabolismul general si bazal)
Reticulat: stabileste contactul cu zona medulatra

18. Hormonii sexuali. Rolul lor în organism. Maturizarea sexuală la băieţi şi fete.
LH - este hormonul luteinizant secretat de hipofiza. El provoaca la femeie ovulatia si mentine operational corpul galben . La
barbat , LH stimuleaza producerea de testosteron de catre testicule
FSH - acest hormon foliculo-stimulant este secretat de hipofiza. La femeie el determina maturarea foliculilor in prima faza a
ciclului menstrual. La barbat , el activeaza producerea spermatozoizilor de catre testicule
ESTROGENI - hormoni ovarieni secretati de celulele foliculare. Cel mai important este estradionul. Acesti hormoni
favorizeaza aparitia cacarcterelor sexuale secundare la pubertate .Ei controleaza la ciclu ingrosarea endometrului
PROGESTERON - hormon ovarian produs de corpul galben care permite pastrarea mucoasei uterine pana la sfarsitul
ciclului si pe perioada sarcini
TESTOSTERONUL - hormon masculin produs de testicule. Activeaza producerea de spermatozoizi si favorizeaza aparitia
caracterelor sexuale secundare la pubertate.

Maturizare sexuală - proces de dezvoltare fiziologică în urma căruia organismul devine capabil de reproducere. Se caracterizează prin
dezvoltarea definitivă a organelor şi glandelor sexuale, a semnelor sexuale secundare. La fete maturizarea sexuală are loc între
11 şi 17 ani, la băieţi - între 13 - 20 de ani. La vîrsta de 11 - 12 ani se intensifică activitatea hipofizei, mai ales a porţiunii ei
anterioare şi activitatea glandei tiroide, care stimulează procesele metabolice şi creşterea organismului. Hipofiza şi glanda tiroidă, de
asemenea,acţionează prin hormonii lor asupra glandelor sexuale, care încep să funcţioneze între 12 şi 14 ani. La fete aceasta se
manifestă prin apariţia menstruaţiei, iar la băieţi prin poluţii. se intensifică creşterea în lungime a scheletului (la fete mai
mult decît la băieţi).

19. Noţiune de macro- şi microelemente. Metabolismul hidrosalin, distribuţia apei în organism. Presiunea
osmotică şi oncotică, rolul lor în organism.
Microelementele sunt elemente chimice care se găsesc în cantități foarte mici in organism si sunt din toata tablita lui
Mendeleev. Intră în componența unor enzimi, vitamine, hormoni și pigmenți. Ele măresc activitatea enzimelor,
accelerează procesele biochimice în organism,stimulează sinteza amidonului, zahărului, pectinei, acizilor nucleici,
protidelor, grăsimilor.
Exemplu: As, Br, Co, Cu, F, I, Mn, Si, Zn, Al, Ba, Be, B, Cd, Li, Mo, Ni, Rb, Sr, Ti, V, etc. Microelemente cu un rol
biologic neglijabil sau necunoscut: Ac, Ag, Au, Bi, Cl, In, Hg, Pb, Ra, Se, St, Sb, Te, Th etc.
Macroelementele sunt in concentratie de cel putin 50 mg/kg greutate corporală. Acestea sunt: Ca, Cl, K, Mg, P, S,
Na. Calciu are rol important in formarea si dezvoltarea dintilor, asigura contractiile normale ale inimii, vaselor,
muschilor, participa in transmiterea impulsurilor nervoase. Magneziu participa la metabolismul glucidelor si la
schimbul de energie, are un rol important in formarea tesutului osos, in metabolismul calciului si al vitaminei C.
Fosfor - participa in formarea si dezvoltarea tesutului osos si dentar, in regenerarea celulelor, in schimbul de
energie, in contractiile cardiace, sustine functia normala a rinichilor, nervilor si muschilor. Potasiu participa in fuctionarea
normala a sistemului nervos, inimii, muschilor, rinichilor,sangelui. Sodiu mentine nivelul normal al lichidelor in organism, functia musculara
normala, deasemenea fuctia sangelui si a limfei. Fier sustine o dezvoltare si o crestere normala a organismului copiilor,
participa in formarea hemoglobinei, asigura protectia organismului impotriva bolilor.
Metabolismul hidrosalin determină schimbul apei și substanțelor minerale în organismele vii. Apa este o parte
componentă a tuturor celulelor și țesuturilor. Ea reprezintă mediul în care se produc toate transformările chimice legate
de activitatea vitală a organismului. În apă sunt dizolvate sărurile minerale, care participă la diferite procese
biochimice, determinînd astfel unele funcții specifice ale organismului. Compuşii minerali intră în componența tuturor
celulelor și țesuturilor; participă la diferite procese de schimb dintre celulele și lichidul extracelular, activează o serie
de enzime; participă la transportarea gazelor în sînge; reglează echilibrul acido-bazic
Presiunea osmotică este presiunea care trebuie să fie aplicată unei soluții pentru a împiedica trecerea solventului
în sensul natural de difuzie printr-o membrană semipermeabilă. Presiunii osmotice a unei soluții a unei substanțe îi
corespunde o energie potențială osmotică la fel cum presiunii hidrostatice a unei coloane de lichid îi corespunde o
energie potențială hidrostatică.
Presiunea oncotica defineste presiunea osmotica determinata de prezenta coloizilor in solutie. In cazul
interactiunii dintre plasma sanguina si lichidul interstitial, ea reprezinta forta care tinde sa contrabalanseze presiunea
din capilarele sanguine.

20. Noţiune de hemodinamică. Descrieţi circulaţia mare, circulaţia mică şi rolul lor în organism.
Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulatiei (mecanica inimii si hidrodinamica curgerii sângelui
prin vase elastice), aparatele, modelele precum si dispozitivele experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulatiei
sanguine foloseste modele mecanice datorita numeroaselor analogii care exista între functionarea inimii si cea a unei pompe, între
artere si tuburile elastice etc.
Rolul principal al inimii consta în expulzarea sângelui în circulatie, prin închiderea si deschidereaîn mod pasiv a valvulelor
care au rol de supapa. Inima este constituita din doua pompe , conectate prin circulatiile pulmonara si sistemica.
pompa dreapta care are rolul de a pompa spre plamâni sângele dezoxigenat colectat din organism(circulatia pulmonara)
pompa stânga colecteaza sângele oxigenat din plamâni si îl pompeaza în corp (circulatia sistemica)
Circulaţia mică
Circulatia pulmonara incepe in ventriculul drept,prin trunchiul arterei pulmonare, caretransporta spre plaman sange cu dioxid de
carbon..Trunchiul pulmonar se imparte in cele doua artere pulmonare care duc sangele cu dioxid decarbon spre reteaua capilara
din jurul alveolelor,unde il cedeaza alveolelor care-l elimina prin expiratie.Sangele cu oxigen este colectat de venele
pulmonare,cate doua pentru fiecare plaman.Cele patru vene pulmonare sfarsesc in atriul stang
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică incepe in ventriculul stâng, prin artera aortă care transporta sângele cu Oz şi substanţe nutritive spre ţesuturi
şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu C02 este preluat de cele două vene cave care îl duc in atriul drept

21. Descrieţi structura şi funcţia inimii umane, valvele cordului, ciclul cardiac. Volumul sistolic şi minut
volumul.
Structura inimii
Inima îndeplineşte rolul de pompă la toate animalele şi evoluează treptat, de la un simplu tub muscular cu activitate ritmică la
forme mai complexe – cu atrii şi ventricule. Separarea completă a inimii (atriile de ventricule) apare abia la păsări şi mamifere.
Aceste etape ale evoluţiei inimii pot fi regăsite şi la evoluţia embrionul uman – mai întâi apare tubul cardiac apoi camerele care se
separă până la naştere. Inima este alcătuită din trei structuri diferite – endocard, miocard şi pericard (de la interior spre exterior).
Endocardul. Sângele în contact cu o suprafaţă rugoasă – aer, corp străin, se coagulează. Arterele şi venele sunt căptuşite
la interior de endoteliu (un strat de celule) care intră în contact cu sângele şi previne coagularea, în schimb camerele inimii sunt
acoperite de endocard. Acesta asigură netezimea suprafeţelor ce vin în contact cu sângele. Dacă endocardul ar fi lezat s-ar forma
trombi (cheaguri de sânge) în cavităţile inimii, care, prin deplasare vor bloca diferite artere – embolie prin trombi.
Miocardul este constituit din celule musculare cardiace, un sistem excito-conductor (pentru asigurarea contracţiilor
inimii) şi un schelet fibros. Fibrele musculare cardiace sunt prinse pe scheletul fibros. Aceste fibre au un diametru de aproximativ
20 de microni şi o lungime de 150 de microni şi sunt delimitate de o membrană celulară – sarcolema. În această membrană sunt
inserate foarte multe pompe ionice. Rolul acestor pompe este de a asigura depolarizarea şi repolarizarea fibrelor pentru
menţinerea contracţiei cardiace. Toate aceste pompe realizează un transport activ de ioni şi sunt consumatoare de energie pe care
o obţin din moleculele de ATP. Pe lângă canale ionice, în sarcolemă se mai găsesc diverşi receptori. Fibrele musculare striate de
tip cardiac au mai multe nuclee şi foarte multe mitocondrii – acestea ocupă până la 40% din volumul celulei.
Pericardul este un sac dublu în care se găsesc câţiva mililitri de lichid cu rol de lubrifiere. Rolul pericardului este de a
limita expansiunea şi umplerea cu sânge a inimii.
Functionarea inimii :
Procesele metabolice ce se desfăşoară în cardiomiocite sunt foarte complexe, deoarece inima se contractă şi se relaxează ritmic
toată viaţă. Metabolismul acestor celule este aerob (consumă oxigen) şi este asigurat de un număr foarte mare de mitocondrii
(mitocondriile produc ATP care este folosit de pompele din membrană sau pentru contracţie). Energia necesară funcţionării inimii
este asigurată de acizii graşi, doar 20% din energie este asigurată de glucoză. 90% din energia consumată de miocard este folosită
pentru susţinerea contracţiei, iar restul de 10% pentru transport activ prin pompele ionice.
În condiţii de efort, inima răspunde prin creşterea consumului de energie (şi a consumului de oxigen) şi stimularea sintezei de
proteine. Primele proteine contractile nou-sintetizate apar după 20 de minute de efort. Rezultatul sintezei de proteine este
hipertrofia cardiacă – este o metodă de adaptare a organismului la mediu, dar şi în condiţii patologice.
În condiţii de hipoxie (lipseşte oxigenul) inima nu mai reuşeşte să îşi desfăşoare activitatea normal. Cordul este un mare
consumator de energie şi oxigen, dar de-a lungul timpului şi-a dezvoltat câteva mecanisme ce pot compensa pentru o perioadă
scurtă de timp lipsa oxigenului. Hipoxia prelungită consumă rezervele cordului şi determină apariţia leziunilor şi a zonelor de
necroză – infarct de miocard
Contractia ritmica a inimii:
Capacitatea celulelor miocardului de a genera impulsuri spontan se numeşte automatism cardiac. În condiţii normale această
proprietate apare doar la celulele sistemului nodal, ce descarcă ritmic impulsuri care se propagă – apare contracţia. Rolul principal
de generare a impulsurilor îi revine nodulului sino-atrial, dar în anumite condiţii patologice ritmul poate fi preluat şi de alt nodul.
Automatismul cardiac :
Celulele sistemului nodal sunt incapabile să-şi menţină un potenţial membranar de repaus constant. În timpul diastolei, fibrele
miocardice se depolarizează lent şi continuu, până la atingerea unui prag de excitaţie. După ce este atins pragul de excitaţie, se
deschid canalele din membrana celulară şi se produce un potenţial de acţiune ce se propagă (sau sistola). Adică celula P din
sistemul nodal se simte bine când K este în interiorul ei, iar Na la exterior. Problema celulei este că nu poate opri intrarea Na în
interior, iar când acesta se adună, celula produce şi descarcă un impuls – potenţialul de acţiune ce va afecta şi alte celule. După ce
s-a descărcat, în celulă intră în funcţiune pompele de ioni ce vor scoate Na afară, dar acesta va intra din nou în celulă (după un
timp de repaus), deoarece nimeni nu îl opreşte.
Deci mecanismul poate fi simplificat şi uşor de înţeles – celula P din sistemul nodal nu poate opri pătrunderea Na în interior şi la
un moment dat (când este atinsă valoarea prag a potenţialului de acţiune) aceasta produce un impuls electric ce se va propaga de
la o membrană la alta (la toate celulele).
Imediat vor intra în funcţiune pompele de ioni pentru restabilirea stării de dinainte (sau potenţialul de repus), dar după ce
activitatea lor se încheie, Na pătrunde din nou în celulă şi ciclul se tot reia. Aceasta este o explicaţie simplificată a producerii
impulsului, în realitate mecanismul este mult mai complex şi implică funcţionarea unor canale cu flux rapid şi lent de ioni, canale
de Na, Ca şi K, care vor modifica potenţialul electric al celulelor şi vor produce depolarizarea membranelor.
Contractia inimii:
Nodulul sino-atrial descarcă impulsuri cu o frecvenţă de 70-80 pe minut, iar nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua
Purkinje vor descărca cu o frecvenţă de 40-60/min şi 20-40/min. Rolul nodului atrio-ventricular este de a întârzia propagarea
impulsului spre ventricule, iar fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje au rol de conducere a impulsului provenit din nodulul sino-atrial.
Revolutia cardiaca:
Inima are rol de a pompa sângele în sistemul circulator. Contracţia inimii se numeşte sistolă, iar relaxarea se numeşte diastolă.
Succesiunea sistolelor şi a diastolelor formează revoluţia cardiacă. Revoluţia cardiacă (sistolă-diastolă) durează 0,8 sec la o
frecvenţă de 70 bătăi/min. Revoluţia cardiacă începe cu sistola atrială (0,1 -0,15 sec) după care urmează sistola ventriculară (0,3
sec). La finalul fiecărei sistole, inima intră în relaxare (diastola – 0,7 sec pentru atrii şi 0,5 sec pentru ventricule).
Cum pompeaza inima singele:
Inima este formată din patru camere (două atrii şi două ventricule) despărţite de un sept. Atriile se deschid în ventricule, iar din
ventricule pornesc arterele spre organism sau plămâni.
Să luăm ca exemplu inima stângă, formată din atriul şi ventriculul stâng şi să presupunem că ventriculul stâng este plin cu
sânge şi se contractă. Pereţii ventriculului se strâng şi creşte presiunea din interior (sângele nu se poate întoarce înapoi în atrii
deoarece orificiul este închis de valva mitrală). Creşterea presiunii determină deschiderea valvei aortice, iar sângele este trimis în
 aortă. Se încheie sistola ventriculară în acest moment. După contracţie, pereţii ventriculului stâng se relaxează, ceea ce determină
scăderea presiunii în interior (camera ventriculului este goală). Pentru a echilibra presiunea, sângele se întoarce din aortă înapoi în
ventricul, dar există valva sigmoidă (la orificiul aortei) ce se închide, prevenind refluxul sângelui. Cum presiunea din ventricul
scade, se deschide valva mitrală (de la orificiul atrio-ventricular), iar sângele din interiorul atriului pătrunde în ventricul –
umplerea rapidă. De unde provine sângele din atriu care umple ventriculul?
În momentul când pereţii ventriculului s-au contractat, s-a produs o scădere a presiunii în atriu – pentru echilibrarea presiunii a
fost aspirat sângele din venele pulmonare (în atriul stâng se varsă patru vene pulmonare).
Inima şi valvele cardiace
Inima este un muşchi ce funcţionează ca o pompă împingând sângele prin intermediul arterelor în toate organele.
Pentru a-şi îndeplini această funcţie, inima este împărţită în 4 cămăruţe: două atrii şi doi ventriculi. Ele sunt unite prin valve, şi
anume valva mitrală între atriul şi ventriculul stâng şi valva tricuspidă între atriul şi ventriculul drept. De asemenea, există valve
şi la ieşirea sângelui din ventriculul stâng în artera aortă (valva aortică) şi la ieşirea sângelui din ventriculul drept în artera
pulmonară (valva pulmonară). Toate aceste valve funcţionează ca nişte supape, permiţând circulaţia sângelui într-o singură
direcţie.
 Prima etapă:Ventriculii plini de sânge se contractă. Este momentul în care apare pulsul la nivelul arterelor. Sângele este transmis
din ventriculul stâng în artera aortă prin intermediul valvei aortice. Aceasta înseamnă că valva aortică se deschide sub presiunea
produsă de contracţia inimii. În acelaşi timp, valva mitrală se va închide pentru a nu permite sângelui să se întoarcă în atriul stâng.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul cavităţilor drepte ale inimii. Valva pulmonară se deschide pentru a permite trecerea
sângelui din ventriculul drept în artera pulmonară, iar valva tricuspidă se închide pentru a bloca refluarea sângelui în atriul drept.
 A doua etapă: Inima se relaxează. Datorită acestui lucru, ventriculii devin mai spaţioşi. Valvele aortică şi pulmonară se inchid şi
se deschid valvele mitrală şi tricuspidă. Astfel, inima se umple cu sânge din atrii. Această etapă se desfăşoară între cele două
pulsaţii arteriale.

22. Legile hemodinamicii. Caracterizaţi presiunea sangvină şi valoarea ei în artere, capilare, vene. Metodele de
studiere a tensiunii arteriale la om.
Presiunea arterială (PA) reprezintă forţa exercitată de sângele care circulă prin vas pe unitatea de suprafaţă a peretelui arterial. Circulaţia
sângelui prin sistemul vascular este determinată de doi factori: – diferenţa de presiune de la un capat la altul al sistemului circulator sau
gradientul presional; – rezistenţa opusă la deplasarea sangelui prin vase. Prin urmare, menţinerea unei presiuni eficiente a sângelui, mai ales în
segmentul arterial al sistemului vascular este obligatorie pentru ca sângele să ajungă de la inimă la ţesuturi şi apoi să se reîntoarcă la inimă. În
timpul unui ciclu cardiac, pompa cardiacă imprimă sângelui variaţii de presiune cu un maximum în sistolă (presiunea sistolică) şi un minimum
în diastolă (presiunea diastolică). Presiunea sângelui se prăbuşeşte progresiv pe măsură ce diametrul vaselor scade: – are un maximum sistolic
de 120 mmHg în arterele mari, elastice, şi un minimum diastolic de 60 – 70 mmHg, cu un caracter pulsatil evident; – se prăbuşeşte la nivelul
arteriolelor la 60 mmHg, iar caracterul pulsatil se atenuează; – la nivelul capilarelor are o valoare de 35 mmHg la capătul arterial şi 10 mmHg
la cel venos, iar caracterul pulsatil dispare; – ajunge la 0 în venele cave, aproape de atriul drept.
Unităţi de măsură:
 PA se exprimă cel mai frecvent în mmHg (milimetri coloană de mercur). Atunci când se spune că presiunea dintr-un vas este de 50 mmHg,
se înţelege că forţa exercitată este suficientă pentru a împinge o coloană de mercur, împotriva gravitaţiei până la o înălţime de 50 mm. Dacă
presiunea este de 100 mm Hg, se va împinge coloana de mercur până la 100 mm.
Alte unităţi de măsură: kilopascali (kPa) şi foarte rar centimetri coloană de apă (cmH2O). Echivalenţa acestor unităţi este: 1 mmHg = 1,36
cmH2O = 0,133 kPa.

Factorii determinanţi ai PA:

Relaţia dintre debitul sanguin, presiune şi rezistenţă este ilustrată de formula: Q = Pr 4 /8l, care reprezintă expresia
matematică a legii fundamentale a hemodinamicii, legea lui Hagen – Poiseuille, în care: – P = P1 – P2 (piederea de presiune de
la un capăt la altul al tubului); – r 4 /l = raportul dintre raza la puterea a-4-a şi lungimea vasului este factorul geometric, dependent
de vas; –  = factorul reologic (vâscozitatea sângelui). Factorul geometric şi reologic reprezintă rezistenţa periferică R, deci,
formula va deveni: în care: Q = debitul sanguin sau volumul de sânge vehiculat de vase timp de 1 minut. Acest parametru este de
fapt debitul cardiac, care are o valoare de aprox. 5 l/min; ΔP = gradientul presional; R = rezistenţa periferică.
Această relaţie poate fi scrisă şi sub forma: ΔP = Q x R şi ne arată dependenţa presiunii arteriale faţă de doi factori:
1. Factorul central = debitul cardiac (Q) Factorul central este reprezentat de forţa de contracţie a inimii, care, la rândul său
determină volumul sistolic: Q = volum sistolic x frecvenţa cardiacă. Stimularea vegetativă simpatică va creşte frecvenţa cardiacă
şi forţa de contracţie, deci şi volumul sistolic, determinând, în final, creşterea debitului cardiac şi deci şi a presiunii arteriale.
2. Factorul periferic = rezistenţa periferică (R). La rândul ei, rezistenţa opusă la curgerea sângelui, depinde de:
- factorii geometrici (care ţin de vas):
 raza vasului, în fapt de diametrul lui; îngustarea vasului prin procese de vasoconstricţie sau/şi ateroscleroză va duce la
creşterea presiunii şi la scăderea debitului;
 lungimea vasului - cu cât un vas este mai lung, cu atât PA creşte;
 elasticitatea vasului - pierderea elasticităţii odată cu înaintarea în vârstă duce la creşterea PA
- factorii reologici care ţin de sânge, de calitatea şi cantitatea acestuia:
* vâscozitatea sângelui. Aceasta depinde de prezenţa elementelor figurate, în fapt de hematocrit:
 creşterea numărului de eritrocite (poliglobulii) creşte vâscozitatea, creşte R periferică şi creşte PA;
 scăderea vâscozităţii în anemii duce la scăderea PA;
- volumul de sânge. Cresterea volumului de sânge din vas va duce la creşterea PA. Pentru a scădea PA se impune scăderea
volumului. Aşa se explică administrarea de diuretice în HTA. Acestea cresc volumul de urină eliminat, ceea ce va duce la
scăderea volumului plasmatic şi, astfel, a PA.

1. Presiunea sistolică (maximă) reprezintă presiunea cu care este propulsat sângele în sistemul vascular, în timpul sistolei
ventriculare. Depinde de pompa cardiacă.
 la adultul sănătos, la nivelul sectorului arterial şi al marii circulaţii are valoarea optimă de 100-120 mmHg sau 13,3 -16
kPa.
2. Presiunea diastolică (minimă) este presiunea cu care se deplasează sângele în diastolă. Valorile normale reprezintă ½ din
presiunea sistolică, plus 10 mmHg, deci 60-80 mmHg sau 8-11 kPa; presiunea diastolică depinde de proprietăţile şi calitatea
vaselor elastice, de rezistenţa periferică. PAD = (PAS/2) +10. Valoarea optimă: 60-80 mmHg sau 8-11 kPa.
3. Presiunea diferenţială sau a pulsului (ΔPA) este presiunea sistolică minus presiunea diastolică. Depinde de pompa cardiacă
şi de complianţa vasculară. ΔPA = PAS – PAD. Valoarea optimă: 45 – 50 mmHg.
4. Presiunea medie este presiunea la care sângele ar circula în flux constant.
 în vase rigide, PA medie este media aritmetică a presiunii sistolice şi diastolice în regim pulsatil; în tuburile elastice, nu este
media presiunilor, ci este mai aproape de cea maximă şi suferă o cădere liniară pe măsură ce ne apropiem de sectorul capilar;
 PA medie = 1/3ΔPA + PAD = 95 - 100 mmHg.
 Presiune convergentă: când presiunea diastolică este mai mare, cu o valoare normală a presiunii sistolice, vorbim de
presiune convergentă, întâlnită în primele stadii ale aterosclerozei, la persoanele stresate, cu fenomene de simpaticotonie
constituţională sau la pacienţii renali cu o hiperreactivitate a sistemului renină- angiotensină.
 Presiune divergentă: când presiunea diastolică are tendinţa să scadă, cu menţinerea presiunii sistolice în limite normale,
vorbim de presiune divergentă, în care presiunea diferenţială este mare. Acest tip de presiune apare la sportivii vagotonici, bine
antrenaţi; de asemenea, presiunea divergentă o întâlnim şi la pacienţii cu insuficienţă aortică, la care însă, presiunea diferenţială
mare apare ca urmare a creşterii PA sistolice şi scăderii PA diastolice.

Metode de cercetare:
Parametrii fizici tensiunea arteriala joaca rol inmportant in diagnosticarea uneri maladii, determinarile presiiunilior
sistolica si distolica intro artera oarecare pot fi realizate direct cu un ac gaunos unit cu un manometru . Insa in practica
medicala este folosita pe larg o alta metoda ,care nu necesita patrundere in artera propusa de korotcov. Pentru
efectuarea masurarii manjeta se infasoara in jurul bratului intre umar si cot .La inceput diferenta dintre presiunea
aeruliui din manjeta si cea atmsferica = 0. Prin urmare manjeta nu comprima bratul. Pe masura pomarii aerului in
manjeta, presiunea exarcitate de asta asupra arterii humerale creste, si la un moment dat, opreste curgerea singelui.
Aceasta are loc atunci cind presuinea aerului in manjeta indicata de manometru e mai mare de cit presiunea arteriala.
Deschizind incet robinuetul situat in vecinatatea parii de cauciuc se ajunge la momentul cind presiune din manjeta e
egala cu cea sistolica – singele capata posibilitate sa treaca prin lumenul ingust al arterei, curverea fiind turbulenta. In
timpul masurarii presiunii medicul, punind stetoscopul pe artera , mai distal de majeta , asculta zgomotele
caracteristice de care e insotit acest proces.Prelungind treptat micsorarea presiunii in manjeta se ajunge la momentul
restabilirii curgerii in regin laminar(dispare zgomotul curgerii turbulente).
Presiune indicata de manometru in acest moment e considerata egala cu presiunea arteriala diastolica. Asadar,
momentul in care se aude in stetoscop primul zgomot marchieaza presiunea sistolica; momentul in care zgomotul
dispare marcheaza presiunea diastolica.

23. Reglarea activităţii cardiace şi a hemodinamicii.

Principala funcţie a pompei cardiace este de a propulsa un volum de sânge în mica şi marea circulaţie. Acest volum de sânge
se numeşte volum sistolic sau volum bătaie şi trebuie să aibă o valoare suficient de mare pentru a asigura nevoile de oxigen şi
substanţe nutritive ale organismului. Volumul expulzat într-un minut se numeste debit cardiac şi păstrarea lui la valori care să
satisfacă cerinţele metabolice ale organismului se face prin intervenţia unor mecanisme complexe de reglare şi control. Cum
volumul de sânge pompat de inimă (debitul cardiac) depinde de frecvenţa bătăilor inimii şi de volumul expulzat cu fiecare bătaie,
adaptarea inimii se realizează prin controlul activităţii de pacemaker şi a celei contractile, adică a activităţii electice şi mecanice a
inimii. (Milnor W., 1989). Mecanismele care intervin în controlul activităţii inimii sunt clasificate în intrinseci (care ţin de inimă)
şi extrinseci.
• Mecanismele intrinseci de reglare a cordului
a. mecanismul heterometric – Frank-Starling de adaptare la presarcină crescută, în care modificările debitului cardiac sunt
determinate de alungirea fibrelor cardiace. Acest mecanism nu asigură componenta presională, fiind un mecanism fiziopatologic
de adaptare la suprasolicitări;
b. mecanismul homeometric de adaptare la postsarcină, la aceeaşi lungime iniţială a fibrelor. Reglarea se realizează prin
mecanisme de modificare a contractilităţii miocardului şi prin modificarea frecvenţei cardiace. Mecanismele dependente de inimă
(intrinseci) intervin în puţine situaţii fiziologice, în fapt, controlul activităţii cardiace realizându-se pe cale nervoasă şi umorală.
• Mecanismele extrinseci de reglare cardiacă sunt: − mecanisme nervoase care au la bază arcuri reflexe şi eferenţe vegetative
simpatice şi parasimpatice; − mecanisme umorale. Mecanismele nervoase sunt mecanisme reflexe şi presupun parcurgerea unui
arc anatomic reflex care cuprinde:
1. zonele receptoare (reflexogene) la nivelul cărora, prin intermediul baro şi chemoreceptorilor, se percepe modificarea care
declanşează mecanismul;
2. căile nervoase aferente, care transportă stimulii la centrii de control din SNC;
3. centrii cardiovasculari care emit comanda în funcţie de nevoile organismului;
4. căi eferente amielinice care au pe traseu un ganglion, unde se face sinapsa dintre neuronul pre şi postganglionar;
5. efectorul, care poate fi: − celula pacemaker, în cazul în care este necesară modificarea de frecvenţă; − fibra contractilă pentru adaptarea
forţei de contracţie; − fibra musculară netedă din peretele vaselor pentru adaptarea tonusului vascular (vasoconstricţie sau vasodilataţie).
Variatiile presionale sau de compozitie chimica a sangelui in sectoarele dotate cu receptori determina tulburarea ritmului
descarcarilor de impulsuri aferente spre centrii bulbari urmata de modificarea tonusului acestor centri si mobilizarea de
mecanisme vegetative, endocrine si umorale care tind sa readuca la normal constantele tulburate.

In conditii fiziologice, din volumul sanguin total 10% se gasesc in cord, 8% se gasesc in circulatia pulmonara, 12% in
artere, 5% in capilare si app. 65% in sectorul venos (in special in venule si venele mici). Mecanismele de reglare actioneaza
modificand dupa necesitati calibrul arteriolelor si/sau al sectorului venos precum si repartitia sangelui intre diferite sectoare
vasculare mentinand astfel hemodinamica normala in pofida variatiilor irigatiei sistemice sau locale

Arteriolele opun cea mai mare rezistenta fluxului sanguin (=vasele rezistentei) iar modificarile tonusului lor influenteaza
debitul sanguin tisular prin modificarea fluxului capilar. Capilarele nu au celule musculare sau fibre nervoase motorii in
structura peretilor, de aceea modificarile de calibru sunt in cea mai mare parte pasive fiind determinate de vasodilatatia
arteriolelor si de staza venoasa. Dar volumul cel mai mare de sange este cuprins in sectorul venos (=vasele capacitatii), de
aceea, mentinerea tonusului acestui sector (in special al venulelor si venelor mici) dotate cu putere de vasomotricitate detine
cea mai mare importanta pentru mentinerea hemodinamicii.

Activitatea cordului si tonusul patului vascular sunt reglate pe cale neurovegetativa si umorala, sistemul circulator avand o
bogata inervatie vegetativa, dar si de o serie de substante de natura hormonala sau umorala prezente in sange. Modificarile
adaptative cardiovasculare in diferite conditii fiziologice se realizeaza prin mecanisme complexe de reglare intrinseci si
extrinseci.

Mecanisme intrinseci vasculare:

Autoreglarea intrinseca locala a vaselor sanguine, in special mici (cu celule de tip monounitar lipsite de inervatie dar care
genereaza la distensia mecanica potentiale de actiune ce difuzeaza apoi la cele vecine –celulele pacemaker) este rezultatul
activitatii miogene proprii.

Automatismul vascular este generat de instabilitatea membranei celulelor pacemaker din tunica medie a metarteriolelor,
arteriolelor mici si sfincterelor precapilare care prezinta descarcari ce determina cresterea tonusului musculaturi netede
(vasoconstrictie cu modificarea fluxului sanguin) si a rezistentei vasculare rezultand modificarea presiunii sangelui.

Fluxul sanguin tisular este rezultatul echilibrului dintre contractia fibrelor musculaturii netede parietale si dilatatia acestor
fibre sub influenta metabolitilor celulari, a reducerii aportului de O2 , sau a ambilor factori la un loc. Prin mecanismul
distensiei se realizeaza adaptarea continatorului (sistemul vascular) la continut (volumul sanguin total)

24. Ce numim digestie? Structura tractului digestiv. Care este rolul digestiei în organism? Ce metode de
studiere a tractului digestiv cunoaşteţi?
Digestie - proces prin care se realizează desfacerea moleculelor mari de hidrocarbonate (polizaharide), grăsimi (lipide)
și proteine în molecule mai mici ca mono-, dizaharide, acizi grași, aminoacizi, di- și tripeptide, rezultând energie și, pe de altă
parte, substanțe necesare sintezei țesuturilor organismului.Sau transformarea produselor alimentare din forma bruta, pe care
organismal nu o poate asimila in forma in care organismal le utilizeaza, (aminoacizi, glucide, llipide)
Produsele alimentare nimeresc in tractul digestiv , sint discompouse pin la substante simple (glucoza, acizi grasi) care sint
absorbite in singe si limfa sint folosite cu scop plasic si energetic. Tractul digestiv este compus din cavitatea bucala, faringe ,
esofag, stoamc, intestin subtire si intestin gros.
Metode de studiere :
Metora fistulei: La animal se sectioneaza stomacul , se inmplanteaza o fistula si in timpul alimentarii se culege suc stomacal
Metoda sondei: Cu ajutorul sondei se extrage suc stomacal de la animalul studiat.
25. Digestia în cavitatea bucală, stomac şi intestin. Rolul glucidelor digestive în prelucrarea hranei în tractul
digestiv.
Digestia incepe in cavitatea bucala
Hrana este supusa actiunii mecanice si chimice.Actiunea mecanica cu ajutorul dintilor, buzelor, obrajilor, palatului
dur.Actiuni chimice , produsele alimentare sint amestecare cu saliva din gladele salivare.Prelucrarea mecanica a hranei
consta in farmitarea hranei pina la particole mici care paralel se imbiba cu saliva , ea avind enzimi , indeplineste
descompunerea hranei. Saliva este secretata de 3 perechi de glande mari parotide care se afla in regiunea inferioara a
obrajilor, in zona urechiii,submandibulara si sublinguala. In mucoasa cavitatii bucale este un numar mare de glande
salivare mici. Saliva ia parte la:
 Scindarea hranei
 Umectarea cavitatii bucale
 Inghitire(actul deglutitiei)
 La vorgite
 La aparatea organizmului , (prezenta lizocimii)
Saliva contine 99%apa si 1% continut uscat ( enzimi – amilaza(ptialina), maltaza(scindeaza glucide) ).Amilaza
scindeaza glucidele fierte , coapte sau prajite pin la dizaharide. Maltaza scindeaza malactoza in 2 molecule. Mai exista
saruri minerale colesterol , acid uric, ureea, lizocima, ioni Na+, K+,Ca2+, P+,Co+,Cl,Mg+ ph este slab bazic(7.4)
Hrana in cavitatea bucala sub actiunea mecanica este farmitata , amestecata cu saliva si incepe si incepe scindarea de
catre amialza si maltaza a glucideor .In salliva mai este o substanta mucoidala care inclee particolele farmitate .Mucina
acopera bolul alimentar cu mucina care asigua alunecarea prin caile allimetare si le protejaza pe acestea. Hrana in
cavitatea bucala se retine 14-16 secunde .Ea nu poate fi scindata pin la sfirsit .Apoi bolul alimentar va fi transportat in
stomac.
Reglarea secretiei salivei
Glandele salivare sint reglate de sistemul nervos simpatic si parasimpatic a sistemului nervos vegetativ, prin nervul
facial .In bulbul rahidian se afla centrii salivatiei.
Calea umorala – acetilcolina, - stimulare, adrenalina/noradrenalina – stocare
Secretia salivei este reglata de in mod reflex – complex. Exista reflex conditionat si neconditionat. Cel conditionat la
excitarea receptorului (auditivi, vizuali , olfactiv) ,prin nervi corespunzatori excitatia se transmite la scoarta cerebrala
in centrii respectivi(calea aferenta)
Calea eferenta
Excitatia se transmite catre centrii salivari din bulbul rahidian , apoi are loc secretia salivei. Are loc excitatia
receptorilor din cavitatea bucalal, excitatia se duce in centrii salivatiei in bulbul rahidian. Odata ce hrana nimereste in
cavitatea bucala incepe reflexul neconditionat , perioada latenta de 1-3 secunde
Deglutitia In mod reflex se incepe dupa formarea bolului .Se inchide cav. Bucala , se incepe contractia virfului
limbii.Se formeaza palatul dur.Bolul se deplaseaza spre faringe .Aici sint muschi streati (inelari si longitudinali) care se
supun constiintei.Se incepe contracita muschilor inelari , inelari medii, apoi bazici. In esofag este la fel dar contractia
este involuntara (muschii peristaltici ) astfel bolul ajunge in stomac.
Hrana in stomac este prelucrata chimic si fizic.Fizic e prelucrata datorita peretelui stomacal si chimic cu ajutorul
enzimilor digestive. Glandele principale elimina enzime a sucului stomacal, parietale elimina HCl , si glandele ce
elimina continut mucoid (gl. auxiliare) In suc stomacal se depisteaza apa 98-99 % si continut uscat 1-2 % aici sint
substante organice si anorganice (saruri si ioni) .In substanta org- colesterol, aminoacizi, acid uric.
Enzimi – lipaza gastrica, pepsinogenul inactiv care sub influenta HCl se va transforma in pipsina care va scinda
proteinele , chemozina va scinda proteinele laptelui, galactinaza scindeaza gelatina ph<5 aciditate mare , ph>5 bazic.
Se elimina 1.5-2 l de suc gastric in 24h .In suc stomacal nu avem enzimi pentru hidrati de carbon(glucide) .Lipaza
gastrica in acid este slaba si nu scindeaza tare lipidele.
Inervatia – stomacul este enervat de sistemul vegetativ simpatic care vine din coarnele spinale din regiunea toracala si
nervul parasimpatic ce vine din bulbul rahidian .Centrii secretiei gastrice si enervatia se face prin nervul vag, la
excitatia lui se intensifica secretia si motorica stomacului la cel simpatic .Prin cel parasimpatic se opreste.
Reglarea secretiei gastrice – calea nervoasa (mod reflex ) si umorala. Reglarea se face in 3 etape.
1) Calea reflexa – complexa este analogica cu calea secretie salivare
a) Reflex conditionat (nerv - scoarta – bulb rahidian – centrii – nerv vegetativ - somatic )
b) Reflex neconditionat (ex. La sesizarea mirosului hranei sau vederea ei , apare senzatia de foame , se
elimina suc gastric)
2) Etapa stomacala sau neuromorala:
a) Reflex neconditionat – se excita mecano si chemoreceptorii , se transmit inpulsuri prin nerv vag in centrii
nervului vag in bulb rahidian
 b) Calea umorala – la excitatie mecanica a mucoasei stomacale de catre hrana se elibireaza gastrina si
absoarbe in singe , se transmite la glandele stomacale si se regleaasecretia lor
3) Faza intestinala a secretiei gastrice sau faza umorala hrana transportata din stomac in duoden , aici se excita
mucoasa duodenului care elaboreaza enterogastrina care se absoarbe in singe si se transporta la glande stomacale si
stimuleaza secretia sucului gastric.Evaluarea continutuilui stomacului in duoden – bolul in stomac este prelucrat
fizic si chimic .Fizic la miscarea peretilor stomacului , el este farmitat se imbiba cu suc stomacal , enzime , incepe
descompunerea chimica a produselor alimentare . Bolul alimentar se transforma in chim alimentar .Chimul
alimentar va trace in forma de portii in duoden, dar trebuiesc satisvacute careva conditii:
a) Trebuie sa fie semilichid
b) Trebuie sa fei izoterm (cu temperatura corpului)
c) Ph – acid
d) Ph in duoden trebuie sa fie bazic
e) Duodenul trebuie sa fie liber
f) Chimul trebuie sa fie izoosmotic
Sfincterul piloric in mod reflex se deschide si o portie din chimul alimentar nimereste in duoden, mod ificaind ph-
ul duodenului din bazic in acid .In mod reflex se inchide sfincterul piloric si nu se va deschide pin la terminarea
prelucrarii chimului.
Intestunul subtire are 3 poriuni.
Musculator-dublu , membrana de tesut conjuncitv .Mucoasa formeaza vilozitati poate ocupa o suprafata de 50m2
.Inervatia sistemului simpatic si parasimpatic (excitarea, stimularea , motorica, secretia)
Continutul sucului stomacal :
Suc propriu intestinal-eliminat de glandele intestinale (Broiler si Liberqun) sucul glandelor pancreatice si bila
eliberata de ficat .Sucul contine apa 98% substante organice si anorganice (saruri minerale si ioni) , continut alcalin
7.35-8.2 ph , substanta mucoidala , colesterol, acid ureic.
Sucul pancreatic (0.8-1)l , ph alcalin .Contine:
 Enzimi pentru proteine:(tripsinogenul (inactiv, se activeaza cu ajutorul enterochinazei), chimotripsinogen(se
activeaza cu chimotripsina), nucleaza, aminopeptidaza, carbonopeptidaze).
 Enzimi pentru glucide: Amidaza, invertaza, lactaza
 Enzimi pentru lipide: Lipaza pancreatica in mediu alcalin scindeaza grasimile
Bila eliminata de ficat contine sapunuri, pigmenti biliari (biliverdina si bilirubina) si acizi biliari (acid glicocolic) .Bila
nu contine enzime
Roulu bilei in digestie:
 Activeaza enzimi
 Intensifica sercetia sucului panctreatic
 Actiune bactericida
 Internsifica absorbtia
 Intensifica motorica stomacala
Motorica intestinului subtire este asigurata de muschii longitudiali si inelari si formeaza stratul mediu a intestinului.
Sint miscari:
1. Peristaltice >>>>>>> asigura deplasarea chimului de la stomac la intestin gros
2. Segmentare -- >>> ----<<<< in diferite regiuni apar contractii a muschilor inelari
3. Pendulare>>>>>>> <<<<<<< >>>>>>>
In urma motoricii se asigura
1. Farmitarea continua a particulelor alimentare
2. Deplasarea lor in intestin gros
3. Amestecare cu suc intestinal
4. Se intensifica scindarea
5. Se mareste contactul cu peretele intestinului se amplifica scindarea si absorbtia lor
Procesul de digestie aici are loc in 2 mecanisme:
 Digestie cavitara – in cavitatea intestinului
 Digestie parietala – la peretele intestinului (pe pereti se alfal o enzima).

In rezultat produsele se scindeaza pin la aminoacizi (se vor absorbi in singe) , lipidele trigliceridele si acizi grashi (ce
vor trece in limfa) , glucidele se absorb in singe
Intestinul gros e alcatuit din 6 parti cecul ascendent, transversal, descenent, segmoid, rect. El este format din 3 straturi:
conjunctiv, muscular, mucoid.
Muschii sint dezvoltati foarte slab, si muschii longitudinali nu acopera toata suprafata intestinului. In peretele
intestinului se afla glande ce elimina continut mucoid.Nu sint glande ce elimina enzimi. Aici se formeaza masele
fecale ce contin produse alimentare care nu s-au preluctar in tract digestiv, epiteliu mucoasei care moare (ea se innoeste
in decurs de 24h), un numar foarte mare de bacterii saprofite , pin la 4 %de celuoza pot fi descompuse de aceste
bacteri prin fermentare.

Motorica intestinului gros

Miscarile sunt mai lente.Sint miscari peristalitce si antiperistaltice.Aici se sintetizeaza vitamina K (functie de cuagulare
a ingelui) , se absoarbe surlpulu de apa , formarea fenolilor, endol si alcoolilor si absorbtia lor in singe, ce pot fi
neutralizati in ficat.
Absorbtia in tract digestiv are loc prin diferite mecanisme:
1. Difuzie – substante cu molecule mari
2. Filtratie
3. Transport activ , ionii de Na+, K+, gliceride , trigliceride.
4. Osmoza
In cavitatea bucala se pot absorbi:
- Apa, Alcool, Medicamente, Toxine(acid ceanic)
In intestin gros se absorb:
- Apa, alcoolul, monozaharide, glucoza, unele medicamente, vitaminele
In intestin subtire se absorb:
- monozaharide, minoacizi, acizi grashi, trigliceride, saruri minerale, apa

Actul defecatie – cind fecalele se acumuleaza in ampula intestinala a intestinului gros , se exercita o presiune
asupra peretelui , aceasta exciatie se transmite prin fibrele aferente a nervului pelvian in centrii regiunii sacrale a
maduvii spinale, impulsul vine pe cale eferenta catre muschii ampulei si a sfincterelor.Se relaxeaza muschiii
sfincterului externe , se contracta muschii ampulei si masele fecale sint eliminate(la copii). La maturi in asa mod apare
doar senzatia necesitatii defecatiei. In acest caz excitatia inafara de centrul sacral se mai transmite la scoarta
cerebrala.Persoana recunoaste senzatia defecatie, insa defecatia va avea loc doar atunci cind va fi impuls de la scoarta
cerebrala.

26. Descrieţi metabolismul proteinelor, glucidelor, grăsimilor. Noţiune de metabolism bazal şi general.
Calorimetria directă şi indirectă ca metode de studiere a metabolismului în organism.
Met. Proteinelor:
In produsele alimentare (carne, oua, lapte, cereale, brinza) se afla diferite cantitati de proteine obligatoriu terbuie sa
nimereasca in organism. Nimerind in tractul digestiv, aceste substante se scendeaza cu ajutorul enzimelor specifice
incepind din stomac. Sub actiunea proteazelor proteinele se descompun pina la aminoacizi si in intestinul subtire ei vor
fi absorbiti prin transport activ in singe ajungind la fiecare celula unde vor fi utilizati in scop energetic (mitocondrii) si
plastic (nucleu). Cunoastem 20 aminoacizi dintre care 8 esentiali si 12 neesentiali.
Aminoacizii esentiali (nu pot fi sintetizate de organism, sunt obligatorii pentru organism):
- Licetina, izolicetina, valina, triptofan, arginina, etc. Daca unul va lipsi din alimentatie atunci v-a aparea o maladie.
Aminoacizii neesentiali pot fi sintetizati din alte substante, reesind din asta, produsele alimentare se impart in
complete & incomplete. Acel produs ce contine toti 8 aminoacizi se considera complet (lapte, carne). Dupa
continutul proteinelor in fasole continutul de proteine este mai mare insa lipsesc cei esentiali. Norma alimentara
150 g/zi. Metabolismul proteic in organism se studiaza prin studiere cantitatii de azot ce nimereste cu hrana si
cantitatea de azot ce se elimina prin urina & sudoare. Acest azot reprezinta finalul scindat al proteinelor. E
cunoscut ca 1 g de azot in urina coencide cu 6.14 g de proteine. Pentru studiul met. proteic se ia azot deoarece
azotul deosebeste proteinele de alte substante. Se ia in consideratie cantitatea de azot ce ramine in produsele
alimentare nefolosite din tractul digestiv ce se vor elimina cu fecalele. S- stabilit ca intre cantitatea de azot care
nimereste in organism si cel eliminat apar diferite relatii:
1. Cantitatea de azot care nimereste = cantitatea de azot ce se elimina (la adulti – echilibru azotat)
2. Cind cantitatea de azot care nimereste e mai mare decit cea ce se elimina - bilant azotat pozitiv (cresterea
organismului, graviditate, dupa boala infectioasa, dupa antrenament, in timpul unei tumori de faza 1,2)
3. Cantitate de azot care nimereste e mai mica decit cea care se elimina – bilant azotat negativ (cind predomina
catabolismul, la batrini, in timpul competitiilor la sportivi, in timpul tumorilor faza 3 4, in timpul maladiilor
infectioase)
Metabolismul proteic este reglat pe cale nervoasa si umorala. Organismul nu are rezerve de proteine.
 Metabolismul Lipidelor:
Lipidele nimeresc cu hrana in tractul digestiv in forma de grasimi. In stomac ele se descompun foarte putin. In
intestinul subtire se descompun mai mult pina la trigliceride si acizi grasi (acid glicolinic). Se absorb in intestinul
subtire in cantitati mici in singe si cantitati mari in limfa. Circulind prin singe grasimile scindate ajung la celule unde
se folosesc cu scop plastic si energetic. Surplusul de grasimi s edepoziteaza sub forma de rezerva in celulile adipoase
ce se intilnesc in jurul org interne si in regiunea subcutanta. Depozitarea grasimilor are loc in 2 variante: - cu
repartizare uniforma subcutanata. – neuniforma cu predominarea in jurul bazinului sau abdomenului. Valoare
energetica a lipidelor este mai mare ca la alte substante (9.1 kcal -> 1 g lipide).
Cantitatea lor in organism este reglata pe cale neuroumorala. Norma zilnica 60-100g.
Metabolismul Glucidelor:
Glucidele nimeresc in organism prin alimente in forma de amidon, incep a fi scendate in cavitatea bucala de
amilaza si maltaza. In intestinul subtire scindarea se termina cu formarea monozaharidelor ce se absorb in singe fiind
transportate la celule si utilizate cu scop energetic si platic (glicocalexul). Se oxideaza mitocondtii cu eliminarea de
energie. 1g glucide -> 4.1 kcal.
Nictimiral -> 200 – 400 g. In singe, glucidele circula in forma de glucoza cantitatea variind de la 3,3 la 5,5 mmol/l.
Organismul face rezerve de glucide in forma de glicogen ce se depoziteaza in ficat & muschi. Reglarea glicemiei are
loc pe cale neuroumorala:
1. Reglarea are loc pe principiul feedback-ului. Daca cantitatea de glucoza scade se excita glicoreceptorii care se
afla in zone reflexogene (arcul aortei, miocard, iesirea din organe). Impulsurile se transmit de la receptori la
nervii aferenti spre centrii metabolismului glucidic (proteic, lipidic) ce se afla in hipotalamus. Alaturi de acesti
centri avem centri de foame, excitatia se va duce la centrii de foame care excitinduse provoaca senzatia de
foame si paralel excitatia va fi transmisa pe cale aferenta spre rezervele de glucagon dupa care acestea se
elimina, paralel din suprarenale se va elimina adrenalina si noradrenalina care vor provoca scendarea
glucagonului. In rezultat se normalizeaza cantitatea de glucoza in singe.
2. La exces alimentar de glucide (proteine, grasimi) glucoza nimereste in singe in exces, se vor excita
glucoreceptorii, excitatia se va duce la centrul glucidic (proteic, lipidic), apoi impulsul se va transmite la centrul
de saț, apoi pe cale eferenta excitatia se duce la pancreas care va elimina insulina sintetizind din glucoza
glicogen.
Calorimetria directă:
Consta in aceea ca se determina cantitatea de caldura ce elimina organismul intr-o unitate de timp. Se ea o camera unde
se introduce animalul studiat (Q = mc(t2 - t1) / MT ).
T – timp, M – masa animalului, m – masa apei.
Calorimetria indirecta:
Calorimetria directa este incomoda si deaceea se folosete calorimetria indirecta care se bazeaza pe analiza gazelor si
anume O2 inspirat si CO2 expirat. S-a observat ca intre cantitatea de oxigen folosit pentru oxidarea produselor
alimentare si energia capatata este o legatura directa. Reesind din acestea Saternicov si Pasutin au propus sa
determinam cheltuielile de energie a organismului prin:
1. Analiza gazoasa competa. Propusa de Douglas-Haldene si consta in urmatoarele: la o persoana examinata i se
propune sa respire un timp oarecare si sa expire areul in sacul Douglas ce il poarta in spate, apoi determina
cantitatea de gaze in sac cu ajutorul gazometrului. Luam 100 – 200 ml gaz si determinam continutul chimic in
% de CO2 si O2.
Pentru aceasta, trecem acest gaz prin aparatul Haldene prin care se afla o baza ce va reactiona cu CO2 si determinam
cantitatea de CO2. Apoi gazul ramas il trecem printro solutie de pirogalol care va determina cantitatea de O2.
Determinam cantitaea de O2 si CO2 folosit si eliminat. Stiind cantitatile de CO2 si O2 inspirat/expirat determinam
coeficientii respiratori. CR = CO2(eliminat) / O2(folosit) (se foloseste pentru determinarea substantei ce se oxideaza in
organism). La oxidarea:
o Glicidelor CR = 1
o Proteine CR = 0.8
o Lipide CR = 0.7
2. Analiza gazoasa incompleta (spirometria).
Luam un volum oarecare de O2 din care se respira si determinam cantitatea de oxigen folosita in timpul respiratiei.
Stiind echivalentul caloric a unui litru de O2 la scindarea produselor alimentatre mixte (4.82) inmultim cantitatea de
O2 cheltuita la coeficientul caloric a unui litru de oxigen la oxidare mixta. Reiesind din acestea, organismul uman
cheltuie cantitate diferita de energie in dependenta de mai multi factori. Cheltuielile de energie vor depinde de virsta,
greutate, sex, lucru indeplinit.
Noţiune de metabolism bazal şi general:
 1. Bazal: reprezinta cheltuielile de enrgie a organismului in stare de repaos cind energia este folosita pentru
deservirea organelor proprii. Met. Bazal se determina in stare de repaos fizic si psihic la o temperatura de 18 –
20, la o presiune de 760 mmHg pe nemincate.
2. General: reprezinta metabolismul bazal + adaosul de lucru. Reiesind din asta cunoastem 4 grupe de oameni: 1)
care indplinesc doar lucru mental (2800kcal) 2) semiautomat, semimecanizat (3000kcal) 3) lucru mecanizat &
automatizat (3700 kcal). 4) nemecanizat (< 3700 kcal)
27. Ce numim respiraţie? Care este rolul respiraţiei în viaţa omului? Etapele respiraţiei. Biomecanismele
inspiraţiei şi expiraţiei. Particularităţile respiraţiei la altitudine, la adâncimi (hiper- şi hipobarie) şi la efort
fizic. Spirometria.
Sistemul respirator constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și mediu,
asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidului de carbon rezultat
din oxidări.
Etapele Respiratiei:
1. Ventilaţia pulmonară – schimbul de gaze între aerul atmosferic şi aerul alveolar
2. Schimbul de gaze în alveole – difuzia O2 în sânge şi CO2 în direcţie opusă
3. Transportul gazelor prin singe
4. Schimbul de gaze între sânge şi ţesut
5. Respiraţia tisulară
Biomecanismul inspiraţiei:
Inspiraţia – creşterea în volum a cutiei toracice şi a plămînilor cauzată de:
1. Contracţia muşchilor intercostali externi - care sunt înseraţi oblic (sus-jos; posterior-anterior) şi ridică coastele→
măresc volumul cutiei toracice antero-posterior.Coastele sunt pârghii de gradul doi, momentul forţei înlocul
inserţiei inferioare a muşchilor > ca în cel superior
2. Contracţia diafragmului – aplatizarea diafragmului cumărirea volumului cutiei toracice în direcţie verticală
La inspiraţia forţată participă muşchii inspiratorisuplimentari ca intercostali interni, pectorali, scaleni,
sternocleidomastoidieni.

Biomecanismul expiraţiei:
Expiraţia – micşorarea în volum a cutiei toracice şi a plămânilor cauzată de:
1. Forţa de elasticitate a cartilajelor costale şi a plămânilor
2. Coborârea coastelor în direcţia forţei de greutate
3. Relaxarea diafragmului – revine la forma de cupolă
Expiraţia forţată este activă din cauza includeriicontracţiei muşchilor: intercostali interni (inseraţi opuscelor externi) şi
abdominali.
Spirometria este un test simplu, foarte precis prin care se apreciază funcţia pulmonară a unei persoane.
Spirometria se face cu ajutorul unui dispozitiv – SPIROMETRU – care masoara cantitatea de aer pe care un subiect o
poate inspira sau expira voluntar.

28. Sângele. Care este rolul sângelui în viaţa omului? Ce compoziţie are sângele? Care este necesitatea
hemotransfuziei? Grupele sangvine şi rezus factor. Coagularea sângelui, timpul coagulării şi ce rol are acest
proces?
Singele reprezinta tesut lichid heterogen care asigura conexiunea umorala a tesuturilor si organelor. Rolul singelui
in viata omului este:
- Transport de O2, CO2, prod. Alimentare.
- Functii respiratorii, trofice, transportul substantelor nutritive, excretorie (aruncarea substantelor finale a
metabolismului, ”rezidurile vietii”), protectie.
- Termoreglare
- Mentine homiostaza organismului
- Asigura metabolismul hidrosalin
- Reglare umorala.
Compozitia singelui:
Sângele are în compoziţie două elemente principale: plasma şi elementele figurate. Plasma sanguină reprezintă 40-
45% din întreaga cantitate de sânge. Aceasta este compusă din 90% apă, 9% substanţe organice (proteine, lipide,
glucide) şi 1% substanţe anorganice (săruri de sodiu, potasiu, calciu, magneziu etc). Elementele figurate sunt celulele
propriu-zise ale sângelui, care plutesc în plasma sanguină. Acestea sunt de mai multe tipuri: hematii, leucocite şi
trombocite.
 Hematiile, denumite şi globule roşii, au rolul de a vehicula oxigenul (O2) şi dioxidul de carbon (CO2). Hematiile
sunt celule anucleate (fără nucleu), ele nu se divid, formându-se în măduva osoasă. Acestea conţin un pigment numit
hemoglobină, care dă culoarea roşie sângelui. Hemoglobina este alcătuită dinhem (un colorant roşu, care conţine fier şi
care are rolul de a fixa oxigenul) şi globină (o proteină din grupa albuminelor). Unele specii au pigmenţi care nu conţin
fier, ci cupru, şi astfel culoarea sângelui lor este albastră. Hematiile se mai numesc şi eritrocite.
Leucocitele sau globulele albe au rol în imunitate (apărarea organismului). Ele sunt celule ,,foarte agresive’’, care
fagocitează (înglobează în masa lor) bacterii, virusuri, celule distruse. Există mai multe familii de leucocite (numite
clone), fiecare clonă acţionând doar împotriva anumitor agenţi infecţioşi.
Trombocitele mamiferelor provin din megacariocit, o celulă mare cu nucleu polilobat, şi nu sunt celule propriu-
zise, ci fragmente celulare care au rol în coagularea sângelui. Ele corespund plachetelor sanguine de la celelalte
vertebrate.
Necesitatea hemotransfuziei:
- Sa nu sa se intilneasca aglutinine cu aglutinogen (I + I, IV + IV)
- Se poate intilni aglutinina cu aglutinogen insa sa nu interactioneze ( II + II, III + III)
- Se admite intilnirea aglutininei cu aglutinogenul omogen daca aglutinine sunt putine.
Grupele sangvine şi rezus factor:
In singe se includ 4 proteine: - aglutinogen (anticorp) pe suprafata reitrocitelor, sunt de 2 tipuri A,B. – aglutinine
alpha, beta
Grupele sanguine s-au divizat astfel:
I – alpha, beta
II – A, beta
III – B, alpha
IV – AB
Rezus Factor reprezintă un grup de antigene care pot fi prezente sau absente pe suprafaţa eritrocitelor; ele stau la
baza sistemului Rh sangvin. Majoritatea persoanelor au Factorul Rh prezent pe eritrocite, de aceea se numesc Rh
pozitiv.
Coagularea singelui (process de stopare a hemoragiilor):
Procesul decurge in etape:
1. Inceputul (4-5 min pregatirea) decurge in timp de 5-10 min prin formarea fibrinei. In cazul de trauma apare
etapa de homiostaza microcirculatorie in care sunt 2 faze: a) in urma durerii se comprima vasele sanguine in
mod reflex stopind scurgerea in vasele mici. b) se activeaza trombocitele. Se formeaza tromboplastina
(Protromboplastina + 5 + 8 + 9 + 10 + 11 + 12 + Ca+)
2. Tromboplastina se uneste cu protrombina (proteina) formind trombina
3. Fibrinogenul intra in contact cu trombina dupa care sr transforma in fibrin (fibre albe, lungi pe suprafata ranii,
formeaza plasa pentru eritrocite). Se formeaza cheag in exces.
4. Organizarea. Se elimina fibrinolezina cu capacitatea de a descompune fibrina in exces. Fibrina se indeseste si
elimina apa din cheag micsorind volumul. Tesutul conjunctiv formeaza integritatea tesutului.

29. Ce numim excreţie? Ce căi excretoare ale organismului cunoaşteţi? Structura şi funcţia rinichilor.
Mecanismele şi locul formării urinei primare şi finale, cantitatea şi metodele de studiere.
Excretie – proces prin care organismul „arunca” substantele rezultate in urma metabolismului alaturi de alte
materiale inutile care trebuie eliminate.
Caile excretoare ale organismului:
- Glandele sudoripare
- Rinichii
- Trectul digestiv
- Hormoni
Structura:
- Nefroni (aproximativ 1 * 10^6):
Rinichii sunt formaţi din nefroni, iar aceştia efectuează funcţia de excreţie a rinichiului. Deci urina se formează ca
urmare a activităţii celor două milioane de nefroni.
Un nefron este format dintr-un glomerul şi un tub urinifer. Glomerulul este format din mai multe vase de sânge
(strânse într-un ghem) ce provin din arteriola aferentă. Tubul urinifer porneşte din glomerul şi de-a lungul traiectului
său suferă câteva ondulări, având o formă asemănătoare unui pahar. Conţinutul tubului urinifer este preluat de un
sistem de canale colectoare, ca în final să ajungă în vezica urinară şi să poată fi eliminat la exterior prin uretră
(micţiunea).
 Rinichii sunt vascularizaţi de către arterele renale. În majoritatea organelor din corp, vascularizaţia este realizată de
către o arteră care în interiorul organului se ramifică şi formează o reţea de capilare, iar acestea se unesc din nou
formând o venă care părăseşte organul respectiv. În rinichi, arteriola aferentă (care formează glomerulul) se continuă
cu arteriola eferentă. Aceasta însoţeşte apoi tubul urinifer, ramificându-se în jurul său (rolul acestei ramificări în jurul
tubului este de a colecta sau de a deversa unele substanţe), iar mai apoi toate ramificaţiile se unesc formând sistemul
venos.
Debitul de sânge care circulă prin aceste reţele de capilare este de 1,3 litri pe minut. De remarcat este faptul că
circulaţia rinichilor, deşi foarte intensă, se modifică independent în condiţii normale şi patologice. Sistemul vascular al
rinichilor este unul particular fiind format din două reţele de capilare.
Rinichiul formează două tipuri de urină: primară şi finală. Urina primară se formează prin filtrarea sângelui la
nivelul glomerulului (filtrarea glomerulară), unde există o membrană filtrantă ce prezintă pori prin care trece apă şi
unele substanţe. Această membrană poate fi comparată cu un fel de sită – orice substanţă care are dimensiuni mai mici
decât diametrul porului va trece, iar dacă dimensiunile sunt mai mari nu va putea străbate membrana. Pentru ca
substanţele din sânge să străbată membrana este necesar existenţa unei diferenţe de presiune între cele două feţe ale
membranei. Prin filtrare glomerulară se formează aproximativ 130 de ml de urină primară în fiecare minut sau 180 de
litri în 24 de ore.
Urina primară este formată în principal din apă şi substanţele care se găsesc în mod normal în plasmă, mai puţin
proteine, deoarece acestea trec în cantităţi foarte mici.
Urina trece apoi în tubul urinifer unde suferă diferite procese de reabsorbţie sau secreţie, rezultândurina finală –
aproximativ 1,5 litri la 24 de ore.
Reabsorbţia este procesul prin care unele substanţe din urina primară trec înapoi în sânge – aproximativ 90% din urina
primară formată este reabsorbită în sânge.
Excreţia şi secreţia tubulară este procesul prin care unele substanţe trec din sânge în urină la nivelul tubului urinifer.
Prin aceste procese trece în urină: uree, amoniac, unii ioni, substanţe toxice sau medicamente.
La sfârşitul acestor procese se formează urina finală. Aceasta la emisie are culoarea galbenă (culoare mai intensă
dimineaţa), pH-ul de 6,2 - 6,8 (pH-ul devine acid în alimentaţia bazată pe carne şi alcalin în regimul vegetarian).
Rinichiul intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic, adică păstrează pH-ul mediului intern constant la 7,35 –
7,4. Prin rinichi se elimină acizii nevolatili din organism şi se recuperează substanţele alcaline – din acest motiv urina
are un pH uşor mai acid.
Nictimiral 1-1,5 l/zi;

30. Sistemul nervos central. Măduva spinării, bulbul rahidian, mezencefalul, diencefalul, scoarţa cerebrală,
structura şi funcţia lor. Metodele de studiere.
Sistemul nervos central (SNC) este reprezentat de organele nervoase care constituie encefalul, adăpostit de cutia
craniană și măduva spinării, în canalul medular al coloanei vertebrale.
Maduva Spinarii: centru nervos situate in canalul neural al coloanei, si lungimea de 45 cm de la nivelul Atlas C1
pina la vertebra lombara L2 cu terminatia in forma de con medular legat printr-un fir subtire cu copcisul. In ultima
parte a centrului neural, radacinile nervilor spinali, lombari, copcidieni insotesc firul terminal si alcatuiesc coada de
cal. In lungul maduvei spinarii sunt 2 santuri mediane (anterior, posterior). In sectiune, m. s. are substanta alba la
periferie si cenusie in centru (canal medular in care se localizeaza n. eferenti; senzitivi, coarne laterale (centri n.
vegetativi). Subst alba formeaza caile de conductive a excitatiilor ce se transmit prin SNC.
Functiile: conductoare (tracturi aferente (spinocortical, spinotalamic, spinovistibular, spinocerebral), tracturi
eferente (corticospinal, rubrospinal, vestibulospinal, cerebelospinal)) reflectorie (reflexe somatice (de retinere a
tonusului muscular, tonusul v. sanguine, de defecatie, erectie, ejaculare), vegetative (flexie, extensie, abdominale,
frecare, stergere, scarpinare, ref. lui Philipson).
Bulb Rahidian:
In BR sunt localizati centri reflexelor hemodinamice, respitatorii(centru inspirator/expirator), alimentare (sugere,
masticatie, deglutitie, eliminarea sucurilor (saliva, intestinal), reglatorii a motilitatii), de protective (tusa, clipire,
lacramare), centri de reglare a tonusului muscular (pozitia corpului in spatiu)
Mezencefalul:
Se compune din pedunculii cerebrali si tuberculii cvadrigemeni. Mezencefalul este situat intre punte si un plan care
uneste comisura posterioara cu marginea posterioara a corpilor mamilari. Mezencefalul porneste din protuberanta si
patrunde in emisferele cerebrale. El are o fata anterioara, una posterioara si doua fete laterale.
Functia reflexa a mezencefalului:
Reflexele mezencefalului sunt asigurate ca si la celelalte nivele de catre nucleii cenusii:
- reflexul pupilar fotomotor care consta in micsorarea pupilei (mioza), provocata de proiectarea luminii pe retina.
Acest reflex are centrii in coliculii cvadrigemeni superiori si in nucleul vegetativ Eddinger-Westphal;
- reflexul pupilar de acomodare la distanta. Este un reflex mai complex ce consta in mioza, convergenta oculara si
bombarea cristalinului ce se produc atunci cand privim un obiect aflat mai aproape de 6 m de ochi;
- reflexul auditivooculocefalogir ce consta din intoarcerea concomitenta a capului si ochilor spre locul de unde vine
zgomotul. Acest reflex are centrii in coliculii cvadrigemeni inferiori.
Functia de conducere a mezencefalului:
Pedunculii cerebrali sunt strabatuti de acelesi cai nervoase ascendente si descendente intalnite la maduva. In afara
de acestea intalnim si cai proprii ale trunchiului cerebral, care leaga nucleii extrapiramidali subcorticali de nucleii
motori ai trunchiului cerebral (fasciculul central al tegmentului)sau leaga hipotalamusul de nucleii vegetativi ai
trunchiului cerebral (fasciculul longitudinal dorsal al lui Schultz).
Diencefalul:
Este aşezat în prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele cerebrale. Este format din talamus, metatalamus,
epitalamus, subtalamus şi hipotalamus.
Talamusul este cea mai voluminoasă componentă a diencefalului, fiind formată din două mase ovoide de substanţă
cenuşie împărţite, de substanţa albă, în 3 grupe nucleare specifice:

1. anteriori (nucleii anteroventral, anteromedial) - primesc aferenţe de la corpii mamilari şi dau eferente spre
sistemul limbic.
2. mediali (nucleul medial dorsal şi substanţa cenusie periventriculară) - au legături cu corpii striaţi, substanţa
reticulată a trunchiului, nucleii vegetativi hipotalamici şi cortexul prefrontal.
3. laterali (nucleii ventral anterolateral, ventral intermediar, ventral posterolateral, ventral posteromedial,
ventral posteroinferior, lateral dorsal, lateral posterior şi posterior sau pulvinar) - (conţin şi neuroni
talamici de releu) primesc aferenţe de la corpii striaţi, cortexul frontal şi parietal, cerebel şi trimit eferenţe la
cortexul precentral şi scoarţa parietotemporooccipitală.

Metatalamusul este situat în partea inferioară a talamusului. Este format din corpii geniculaţi laterali(CGL) şi
mediali(CGM).
CGL este staţie pentru calea optică, conţine 2 nuclei, primeşte aferenţe de la tractul optic, coliculii cvadrigemeni
superiori şi dă eferenţe spre aria vizuală primară.
CGM este releul talamic al căii auditive, primeşte aferenţe de la coliculii cvadrigemeni inferiori, tegment, măduva
spinării şi dă eferenţe spre aria auditivă primară.

Epitalamusul este situat în partea posterosuperioară a talamusului, are legături cu ariile olfactive. Conţine trigonul
habenulei, nucleii habenulari şi epifiza.
Subtalamusul este situat între talamus, cerebel şi puntea lui Varolio. Substanţa cenuşie conţine nucleul
subtalamic şi zona incertă.
Hipotalamusul este cea mai importantă regiune a diencefalului. Controlează activitatea viscerală, vegetativă şi
endocrină. Conţine substanţa cenuşie şi albă
Funcţiile hipotalamusului Funcţiile hipotalamusului sunt:

1. controlează şi integrează activitatea vegetativă a corpului prin nucleii anteriori, mijlocii(parasimpatici) şi

posteriori(simpatici). Hipotalamusul este un punct nodal pe circuitele care conectează sistemul limbic cu
mezencefalul, integrând reacţiile complexe de adaptare a organismului la anumite condiţii de mediu.
2. coordonează sistemul endocrin prin legătura cu adenohipofiza
3. reglează metabolismul intermediar lipidic, protidic şi glucidic
4. reglează metabolismul hidric prin secreţia de ADH şi prin centrul setei din hipotalamusul anterior
5. reglează metabolismul energetic prin centrii foamei şi saţietăţii
6. reglează termoliza şi termogeneza
7. reglează ritmul somn-veghe
8. reglează comportamentul alimentar(prin centrul foamei şi saţietăţii) şi afectiv-emoţional (determină frica şi
furia care sunt acompaniate de piloerecţie, creşterea sudoraţiei, polipnee).
9. menţine homeostazia mediului intern prin feed-back
10. reglează echilibrul acidobazic, hematopoieza
11. reglează naşterea(ocitocina)

Scoarta Cerebrala:
Scoarţa cerebrală îndeplineşte următoarele funcţii: senzitivă şi senzorială, motorie, psihică şi vegetativă. În scoarţa
cerebrală există în zonele amintite două categorii de centrii nervoşi: centrii de protecţie şi centrii de asociere.
Centrii de protecţie: centrii de protecţie leagă scoarţa cerebrală cu periferia corpului prin fibre senzitive şi motorii; ei
reprezintă zonele senzitive şi motorii.
Funcţia senzitivă şi senzorială(neocortexul receptor):
Excitaţiile primite de organele de simţ sunt transmise, la scoarţa cerebrală, sub formă de influx nervos. Celulele din
straturile granulare ale scoarţei cerebrale au însuşirea de a analiza aceste excitaţii şi de ale transforma în senzaţii
corespunzătoare excitaţiilor care le-au produs, formând astfel senzaţii gustative, vizuale, olfactive, tactile.
Metode de studiere:
1. Reflexe conditionate
2. Metode electrofiziologice de inregistrare (potential de receptor, potentialul cailor aferente, potentialul centrilor
analizatori)
3. Metode morfologice (structura)
4. Structura biochimica

31. Activitatea nervoasă superioară. Tipurile de activitate nervoasă superioară, clasificarea, caracteristica şi
rolul lor în viaţa omului. Primul şi al doilea sistem de semnalizare, clasificarea lor. Noţiune de stres.
Activitate nervoasă superioară – funcție integrată a creierului manifestată prin acte de comportare individuală; la
om determină fenomene de gîndire și conștiință.
Tipurile de activitate nervoasa superoara:
- Gindirea logica/abstracta
- Analiza informatiei
- Vorbirea
- Intelectul (scris, citit, desenat).

Sisteme de semnalizare:
Primul sistem de semnalizare se implica in identificarea obiectelor, si a diferitelor insusiri ale acestora, ca “semnale”
concrete, receptate, in permanenta, in mediul ambiant, si asociate, de anumite trebuinte (de baza, naturale sau ereditare
si dobandite). Semnalele devin stimulatoare de conduite dobandite (RC), ce impreuna cu conduitele innascute
(RN- reflexe neconditionate), largesc eficienta adaptarii.
Al doilea sistem de semnalizare (limbajul), creeaza cuvinte,
cu o forma de semnalizare specifica, de mare importanta, cu tendinte de adaptare societatea umana.

Clasificarea oamenilor dupa sisteme de semnalizare:

- Artistic (1 sistem de semnalizare)
- Ginditor (2 sistem de semnalizare)
- Mixt (1 si 2 in echilibru)
Stress:
Stresul reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care
cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare.
32. Ce numim analizatori. Clasificarea. Structura şi rolul lor în organism. Analizatorul optic.
Analizatorii sunt sisteme complexe care au rolul de a receptiona, transmite si transforma in senzatii specifice
informatiile primite din mediul extern sau intern.
Clasificarea:
Clasificare dupa localizare:
exteroceptori - la exteriorul corpului
interoceptori - in interiorul corpului
proprioceptori - prezenti in muschi, tendoane, oase si articulatii
Clasificare dupa tipul de energie:
fotoreceptori - stimulii receptioneaza variatii ale energiei electromagnetice
chemoreceptori - receptioneaza anumite substante chimice
termoreceptori - receptioneaza variatiile de caldura
mecanoreceptori - variatiile mecanice
Structura: Fiecare analizator este alcatuit din receptor (segment periferic), segment de conducere (segment
intermediar alcatuit din celule specifice) si aria din scoarta cerebrala la nivelul careia informatia este transformata in
senzatii specifice.
Analizatorul Optic:
Compus din glob ocular, n. optic, sectorul analizator din scoarta. Receptia incepe de la globul ocular care contine
aparat auxiliar (muschi, sprincene, glande lacrimogene), 3 membrane:
- Tunica externa: asigura protectia g. ocular (cornea, sclera)
- Tunica vasculara (uveea): este reprezentata de corpul ciliar, irisul, pigment de absorbtie a luminii, irisul (lamella cu
orificii in centru (pupila). Aici se afla muschi inelari care comprima pupila si muschi radiali care largesc orificiul
pupilei). Dupa iris se afla cristalinul care este fixat de care este legat cu irisul prin ligamentul pectiant. Cristalinul
este un corp sferic transparent format dintr-o capsula si fibre a cristalinului. Spatiul dupa cristalin este umplut cu o
masa de gel.
- Tunica interna: membrane fotosensibila legata cu n. optic (retina) localizata pe partea distala a globului ocular si
contine 2 tipuri de fotoreceptori (bastonase, conuri) repartizati neuniform, in centru avem numai conuri iar la
periferii predomina bastonasele.
Fotoreceptorii sunt compusi din segment fotosensibil care contine pigment fotosensibil, segment intern cu nucleu si
mitocondrii, segment extern care are 600-800 de discuri cu cite o membrana dubla monomoleculara de protectie unde
se afla redopsina. In ochiul umanse se Numara aproximativ 6-7 mln conuri si 110-125 bastonase.
Miscarea analizatorului optic este asigurata de 4 muschi.
Acomodatia este capacitatea cristalinului de a-si modifica puterea de refractie pentru a asigura o imagine clara atat la
distanta cat si aproape. Cristalinul are o putere de refractie la tanar intre 20-34 dioptrii, la adultul de 40 ani intre 20-23
dioptrii si la varstnic de 20 – 21 dioptrii. Pentru realizarea acomodatie participa: Cristalinul, Ligamentul suspensor (20
de zonule/ligamente), Muschiul ciliar (componenta circulara este cea mai imp.), Controlul: parasimpatic (cel mai
important), simpatic (importanta secundara)
Reactii Fotochimice:
Rodopsina reprezinta o forma de aldehida a vitaminei A ( 11-cis retinaldehida), ce prezinta diverse indoituri si
rasuciri, fiind legata covalent de o proteina, opsina, printr-un lant protonal Schiff. Singura actiune a luminii in vedere
este aceea ca rasuceste si indreapta instantaneu indoiturile cromoforului in configuratiile all-trans retinalului. Cis-trans
izomerizarea are loc rapid, sub 200 femtosecunde , urmata de absorbtia unui singur cuantum de energie fotica. Toate
aceste evenimente succesive, inclusiv formarea unui produs activ intermediar care declanseaza raspunsul electric al
celulei fotoreceptoare, schimbarile conformationale ale opsinei care elibereaza cromoforul din centrul sau activ si
reducerea all-trans retinalului la forma Vitaminei A(all-trans retinol), sunt evenimente termice esentiale care nu
necesita prezenta luminii.
Prelucrarea informatiei in retina: Este ierarhizata, intrucat odata cu avansarea de la celulele receptoare spre celelalte
straturi au loc transformari din ce in ce mai complexe. Informatiile care provin de la mai multe surse sunt combinate in
fiecare etaj, creeand un mesaj nou, realizandu-se astfel un proces de integrare. Astfel, numarul cailor de transmisie,
aproximativ 100 milioane de celule senzoriale, este redus la doar 1 milion de fibre pentru nervul optic.