• de a ne îngriji de propria noastră persoană

/ ADL de auto-îngrijire

• hrănirea şi hidratarea
• îmbrăcarea-dezbrăcarea
• igiena personală
• folosirea toaletei
• spălatul corpului (duşul/ baia)
• somnul
• mobilitatea funcţională
 ADL

De a ne asigura independenţa în
comunitate, prin intermediul unor mijloace
sau dispozitive tehnologice / Instrumental
ADL
• • cumpărăturile
• folosirea electro-casnicelor
• manevrarea banilor
• utilizarea telefonului
• utilizarea calculatorului
De a contribui la bunăstarea socială şi economică
a noastră şi a comunităţii /ADL de
productivitate şi muncă:
• munca sau voluntariatul
• îngrijirea şi creşterea copilului (a familiei, a
nepoţilor, a bolnavilor)
• gospodărirea casei (gătit, spălat, curăţenie,
călcat, etc.)
• grădinărit
• joaca şi educaţia
De a ne bucura de plăcerile vieţii /ADL de timp
liber: pasiunile, călătoriile, vizitele, convorbirile
telefonice, corespondenţa, etc.
• Terapia Ocupaţională foloseşte ADL-urile cu
scopul:
• de a facilita activitatea funcţională
• de a obţine maximum de independenţă
funcţională
• de a facilita dezvoltarea normală
• de a preveni disabilitatea
• de a îmbunăţăţi calitatea vieţii (AOTA, 1986)
 Terapia ocupationala are trei preocupari esentiale

• Evaluarea
• Tratamentul
• Consultaţa
• Evaluarea pacientului cuprinde:
• - încadrarea în cele trei grupe: - infirmitate
• - incapacitate
• - handicap
• - evaluarea mediului: acasă, la locul de muncă, la şcoală, agrement
• In faza evaluări se recomandă tratamentul .
• Consultanţa – terapeutul oferă îndicaţii, sfaturi, programe
pacienţilor şi instituţiilor în scopul creării de oportunităţi pentru ca
aceştia să-şi desfăşoare viaţa cât mai corect posibil, din punct de
vedere fizic şi psihic.
 Stadiile tratamentului

• Stadiul I. Metode adjustate (auxiliare)- sunt proceduri

care pregătesc pacientul pentru activităţile ocupaţionale.
• sunt premergătoare activităţilor practice
• includ: - exerciţii fizice
• - tehnici de facilitare şi inhibiţie
• - posturări
• - stimulare senzorială
• - procedură ce folosesc agenţi fizici şi terapeutici
• - preocuparea principală a terapeutului este evaluarea şi
remedierea componentelor performanţei ocupaţionale.
 Stadiile tratamentului
• Stadiul II. Metode facilitatoare
• Activităţile practice au fost definite ca activităţi care au un scop
autonom, înafară de funcţia motorie cerută pentru a executa
acţiunea respectivă. Inhibiţie=
• Multe metode folosite în terapia ocupaţională nu sunt direct
activităţi practice, ele sunt denumite metode facilitatoare (şi/sau
instalaţii); ele stimulează activităţile practice:
• scândura pentru şlefuit;
• skating boards (placă de alunecat);
• clădirea unor cuburi sau conuri;
• confecţionarea de cârlige de rufe;
• stimulatoare de conducere auto;
• stimulatoare de activităţi profesionale (echipamentul computerizat
Baltimore);
• activităţi care se desfăşoară în masă.
 Stadiile tratamentului
• Stadiul IV. Performanţa ocupaţională şi rolurile
ocupaţionale.
• In stadiul final al tratamentului, pacientul îşi
execută rolurile sale ocupaţionale în mediul
ambiant şi în comunitate. O execuţie
corespunzătoare a ADL, a activităţilor de muncă
şi productive, a activităţilor de relaxare şi joaca
vor da pacientului un nivel maxim şi
independenţă. In acest stadiu intervenţia terapiei
ocupaţionale se limitează şi în final se întrerupe.
 Stadiile tratamentului
• Stadiul III. Activităţile practice.
• Acestea sunt esenţa terapiei
ocupaţionale.. Includ activităţi care au un
scop de sine – stătător, care este relevant
şi semnificativ pentru pacient. Aceste
activităţi fac parte din rutina vieţii cotidiene
şi se desfăşoară în cadrul performanţei
ocupaţionale.
 Clasele active practice
• Activităţi productive de bază sunt esenţiale şi se regăsesc în orice
serviciu de terapie ocupaţională. Ele includ activităţi umane vechi:
olăritul, ţesutul, împletitul popular a rafiei, nuielelor, prelucrarea
lemnului şi a fierului. S-a constat o înclinare aproape înnăscută
pentru aceste activităţi, chiar şi în cazul pacienţilor neîndemânatici.
Fiecare activitate practică este extrem de complexă şi include mai
multe subactivităţi, încât pacientului i se pot prescrie, în funcţie de
necesităţile recuperatorii funcţionale, anumite subactivităţi sau
întreaga tehnologie, până la produsul final.
• Activităţi productive complementare sunt mai numeroase decât
precedentele şi includ activităţi productive recente, care necesită
calificare, experienţă şi cunoştinţe în domeniu. Exemple: cartonajul,
marochinărie, strungăria, tipografia, dactilografia.
• Activităţi de expresie sunt utilizate mai ales în tratamentul
bolnavilor mintal şi includ ocupaţii speciale cu caracter artistic:
desen, pictură, sculptură, gravură, mânuire de marionete etc.
Aceste trei categorii de activităţi au ca rezultat realizarea unui produs
final, care poate fi valorificat, reprezentând aşa numita terapia
ocupaţională retribuită, prin care pacientul îşi poate completa
veniturile.
• Activităţi corporale ludice sunt numeroase şi includ jocuri de
mişcare, jocuri sportive sau părţi componente ale acestora, tenis
de masă, trasul cu arcul.
• Activităţi corporale recreative sau de loisir sunt foarte apreciate:
şah cu piese grele (uneori magnetizate), fotbal cu pompiţe
suflătoare, o minge de ping=pong este dirijată de curentul de aer .
• Activităţi de readaptare prin care mediul se adaptează capacităţii
funcţionale a disabilului, încât acesta dobândeşte independenţă
de comunicare, de participare la acţiuni sociale şi activităţi
curente.
Echipamentele speciale (ajutătoare
tehnice)
deplasare: cârje, bastoane, scaune rulante, triciclete,
automobile adaptate, căi de acces în mijloacele de
transport în comun, instituţii publice de învăţământ, de
cultură
• locuinţă: adaptări exterioare (poartă, scări, garaj) şi
interioare (amenajarea parcursului locuinţei, adaptarea
mobilerului, a grupurilor sanitare)
• activităţile curente în gospodărie: ustensile pentru igiena
locuinţei, a îmbrăcămintea, pregătirea şi servirea hranei,
autoîngrijirea
• petrecerea timpului liber,activităţi profesionale: maşinile
de scris, de cusut, războaie de ţesut, computere.
 Indicaţii metodice
• Să fie profesia pacientului sau, dacă e posibil, o ocupaţie obişnuită,
cunoscută: tricotat, brodat, tâmplărie, împletit de nuiele ş.a.
• Să fie simplă, uşor de înţeles şi de executat;
• Să fie utilă, iar produsele să poată fi comercializate;
• Să fie adaptată caracteristicilor ergofuncţionale ale segmentelor care trebuie
recuperate (Ex. pe recuperarea mâinii se vor indica activităţile cu solicitarea
prehensiunii);
• Să fie variată pentru a evita monotonia;
• Să fie executată în grup, pentru a avea emulaţia;
• Să solicite efort progresiv: ritmul şi intensitatea activităţilor să cunoască, iar
perioadele de repaos să se scurteze;
• Intregul proces al muncii va fi îngreunat prin mijloace specifice cazului:
instrumente din ce în ce mai grele, manevrabile din poziţii din ce în ce mai
dificile, materiale de prelucrând din ce în ce mai rezistente, activităţi practice
din ce în ce mai fine.
• In acest fel pacientul îşi redobândeşte capacitatea funcţională şi de muncă
normală sau cât mai aproape de normal.
• Să se execute permanent sub supravegherea cadrelor de specialitate
pregătite tehnic şi cu calităţi pedagogice ce le recomandă.
Modalitati de abordare terapeutica

• abordare biomecanică;
• abordare senzorial motorie;
• abordare reabilitantă.
 Abordarea biomecanică
• aplică principiile fizice ale cineticii şi
cinematicii la mişcările corpului uman.
Metodele de tratament din cadrul acestei
cinematic abordări utilizează principiile
fizicii legate de forţe, pârghii, tensiuni.
Exemplu de tehnici biomecanice sunt
bilanţul muscular şi articular, activitatea
kinetică, exerciţiile terapeutice şi
ortezarea.
 Obiectivele abordării biomecanice

• evaluarea limitărilor mobilităţii,

forţei şi rezistenţei;
• refacerea mobilităţi, forţei şi
rezistenţei;
• reeducarea diformităţiilor.
 Abordarea biomecanică
• este cea mai adecvată pentru pacienţi care prezintă
leziuni neurologice periferice şi ortopedice, dar au S.N.
central intact. Aceşti bolnavi pot controla muşcări izolate
şi scheme specifice de mişcare, dar prezintă limitarea
mobilităţii articulare, a forţei şi rezntenţei musculare.
• Se indică în reumatisme inflamatorii; obiectivul
terapiei ocupaţionale constau în corectarea mişcărilor şi
gesturilor afectate, pentru restabilirea posibilităţilor de
comunicare a bolnavului cu mediul înconjuror.
• Recomandarea tehnicilor se face după analiza
fiecărui caz, în funcţie de stadiul procesului inflamator,
mărirea deformărilor, frecvenţă şi intensitatea durerilor.
 Abordarea biomecanică
• Terapia ocupaţională se indică în fazele de revulsie, fiind contraindicată în
fuseu inflamator.
• Dintre tehnici se recomandă: cusut, gravare modelat cu ceară etc.
• Abordarea biomecanică se indică de asemenea în:
• reumatismul degenerative;
• afecţiuni postraumatice ale membrelor, care prin frecvenţă şi gravitate
reprezintă indicaţie majoră a terapeiei ocupaţionale (amputaţi, fracturi,
arsuri);
• afecţiuni ale S.N. periferic;
• distrofii musculare.
• In amputaţii terapia ocupaţională asugură, în faza prepratetică reeducarea
bolnavului, iar după montarea protezei permite învăţrarea gesturilor utilitare.
• Multe dintre etodele preliminare şi complementare sunt biomecanice,
principiile biomecanicii pot fi aplicate cu următoarele activităţi parctice: tăiatl
lemenlor cu fierăstrăul, întinsul ....., aspiratul covoarelor.
 Abordarea senzorial motorie
• se aplică la pacienţii cu disfuncţii ale sistemului nervos central şi se
bazează pe refacerea controlului motor.
• In leziunile S.N.C. sunt tulburate coordonarea, controlul şi
modularea mişcărilor.
• Se folosesc mecanisme neurofiziologice pentru a normaliza
tonusul muscular şi a solicita un răspuns motor cât mai aproape de
realitate. Tratamentul se bazează pe folosirea mecanismelor refleze;
secvenţialitatea sa urmează etapele dezvoltării ontigenetice. In
acest tip de tratament sunt incluse:
• metode de terapie prin mişcare: Road; Brunnström;
• tehnici de facilitare neuromusculară periferică: Knot şi Voss;
• tratementul neuroevolutiv:Bobath;
• metoda Affalter.
 Abordarea senzorial motorie
• Toate modalităţile terapeutice bazate pe
abordarea neurosenzorială se
fundamentează pe principul refacerii
funcţiei motorii centrale şi ameliorarea
performanţei motorii. Terapia ocupaţională
îşi propune dezvoltarea independenţei
pacientului privind igiena corporală
personală, activităţi curente şi chiar
deplasările.
 Abordarea reabilitantă
• . Reabilitarea are sensul de revenire la abilitate (mai precis de a-şi
recăpăta abilitatea), ceea ce înseamnă maximă capacitate fizică,
intelectuală, socială, profesională şi economică posibilă pentru un
individ. Prin această abordare se încearcă o recuperare la un anumit
grad de abilitate care să-i permită pacientului să trăiască şi să
muncească cu capacitatea restantă.
• In terapie accentul este pus mai ales pe abilităţi, decât pe disabilităţi.
Acest tip de abordare foloseşte măsuri care ajută pacientul să
trăiască cât mai independent posibil, cu disabilităţile reziduale.
Scopul este de a învăţă pacientul să înveţe sa muncească cu
disfuncţiile existente sau să-şi compenseze funcţiile fizice. Este un
proces dinamic care-i cere pacientului să devină membru în echipa
de recuperare. Terapia ocupaţională se concentrează pe
minimalizarea barierelor disabilităţii î îndeplinirea rolurilor
ocupaţionale
 Metodele de tratament
• Evaluarea şi antrenarea activităţilor de autoîngrijire.
• Achiziţionarea şi antrenamentul pentru folosirea dispozitivelor de asistare.
• Îmbrăcăminte adaptată disfuncţiilor bolnavului.
• Activităţi casnice şi îngrijirea copilului.
• Simplificarea muncii şi consemnarea energiei.
• Activităţi legate de profesie.
• Activităţi de relaxare, în timpul liber.
• Antrenarea cu proteze.
• Utilizarea căruciorului cu rotile.
• Evaluarea şi adaptarea locuinţei.
• Transportul în comun.
• Adaptarea arhitecturale.
• Achiziţia şi antrenamentul în folosirea ajutoarelor pentru comunicare.
 Terapia ocupaţională are două
determinări

• - specifică funcţională;
• - nespecifică, globală (sau ocupaţională)
• Terapia ocupaţională specifică se adresează direct
deficitului funcţional propriu-zis, articulaţiei afectate.
• Terapia ocupaţională nespecifică se adresează prin
diverse ocupaţii întregului organism, pentru a-l educa să
participe la limitarea consecinţelor deficitului funcţional.
De exemplu un hemiplegic va executa activităţi, atât cu
partea paralizată, cât şi cu cea sănătoasă, în felul acesta
creşte performanţa întregului corp.
• Şcoala franceză denumeşte, deasemenea,
activităţile utilizate în terapia ocupaţională ca şi „tehnici”
înţelegându-se părţi gestuale extrase din ocupaţiile
practice umane.
 Metodele de tratament
• Tehnici de bază sunt gestualităţi extrase din următoarele meserii:
– olărit;
– prelucrarea lemnului;
– împletit nuiele, rafie, papură;
– ţesut la răzesis sau la gherghef;
– prelucrarea fierului.
• Aceste activităţi se numesc de bază deoarece se consideră ca
fiind cele mai vechi meserii ale omului, fiecare subiect ar avea o
aptitudine „naturală” de a executa, indiferent ce profesie are.
• In cadrul terapiei ocupaţionale, unui pacient i se pot
recomanda, în funcţie de deficitul funcţional, 1-2-3 tehnici –
gesturi dintr-o anumită meserie, sau toate gesturile. Ele se pot
executa cu sau fără ajutor.
 Metodele de tratament
• Tehnici complementare: sunt reprezentate de
celelalte activităţi utilizate de terapia
ocupaţională: marochinăria cartonaj, tipografie,
dactilografia, computer, ambalaj, bucătărie,
lăcătuşărie. Se poate utiliza parţial sau total
gestualitatea activităţii.
• Tehnici de readaptare sunt foarte importante,
ele reprezintă activităţile vieţii zilnice. Pentru
creşterea performanţelor sunt necesare unele
adaptări şi echipamente speciale.
 Metodele de tratament
• Tehnici de exprimare, includ toate preocupările cu
caracter artistic şi pe cele cu rol de comunicare. Au un
puternic impact asupra psihicului. Exemple: desenul,
pictura, sculptura, gravura manipularea marionetelor,
muzica, scrisul, vorbitul, gestica expresivă.
• Tehnici recreative sunt utilizate în pauzele dintre
celelalte tehnici, de exemplu: şah, table, ţintar, fotbal
de masă, jocuri de cărţi etc. Jocurile pot fi adaptate
pentru deficitul pacientului, ca şi greutate sau volum.
• tehnici sportive, care au pe lângă caracterul recreativ
şi alt rol (badminton, golf, tenis de masă, tras cu arcul,
popice, înot ciclism – se pot utiliza doar părţi gestuale
ale acestor sporturi, în funcţie de pacient.
 Metodele de tratament
• Pentru atingerea scopului terapeutic, activitatea
ocupaţională trebuie să poată fi adaptabilă şi gradabilă.
• Adaptabilitatea se referă la posibilitatea de a adapta
activitatea la condiţiile generale şi speciale ale
pacientului: poziţia de lucru, adaptarea materialelor de
lucru, a uneltelor, la deficitul funcţional care trebuie
recuperat. De asemenea, activitatea trebuie să fie
adaptabilă şi la mediul de lucru.
• Activitatea ocupaţională trebuie să poată fi gradabilă
Aceasta trebuie să permită creşetrea solicitării pe
măsură ce pacientul îşi îmbunătăţeşte capacitatea
funcţională. Gradarea are în vedere funcţiile de bază:
amplitudinea de mişcare, forţa, rezistenţa, coordonarea,
abilităţile de percepţie cognitive şi sociale.
 Metodologia de lucru în terapia
ocupaţională
Alcătuirea planurilor de lucru în terapia
ocupaţională se desfăşoară pe trei niveluri
de probleme:
• determinarea scopului final.
• Identificarea ariei de performanţă.
• Identificarea deficitelor din componenta de
performanţă.
 Metodologia de lucru în terapia
ocupaţională
• Scopul final pe termen lung al asistenţei care urmează
să fie aplicată, se stabileşte de pacient-familie şi
terapeut. Pacientul şi familia îşi expun opţiunile pentru
acele aspecte ale vieţii bolnavului considerate ca
necesare de a fi recâştigate cu prioritate. De exemplu:
• să nu fie o povară prea mare pentru familie;
• să poată să se îngrijească singur;
• să poată munci măcar cu program redus;
• să poată să-şi cunoască copiii;
• să poată efectua anumite activităţi în gospodărie etc.
• Tratamentul trebuie să limiteze dorinţele exagerate,
care nu sunt în corcondantă cu capacităţile fizice şi
cognitive reale ale pacientului..
 Metodologia de lucru în terapia
ocupaţională
• Identificarea ariei de performanţă” reprezintă
domeniul în care pacientul işi realizează
„scopul final”. Ariile de perofmanţă sunt:
• activităţile vieţii zilnice (ADL);
• activităţile de muncă (profesionale);
• activităţile de agrement, petrecerea timpului
liber, hobby-uri.
• Scopul final al pacientului se poate încadra în
1,2 sau în toate cele trei arii de performanţă.
 Metodologia de lucru în terapia
ocupaţională
• Identificarea deficitelor din „componentul
de performanţă” este necesară pentru
determinarea dificultăţii sau incapacităţii
de a realiza scopul din aria de
performantă. Stabilirea restantului
funcţional se face prin evaluarea
pacientului ocupaţional.
 Metodologia de lucru în terapia
ocupaţională
• Componenta senzomotorie, cuprinde toate aspectele legate de funcţiile motorii şi
senzitivo-senzoriale:
• aspecte neuromusculare: activităţile reflexă, amplitudine de mişcare, forţă şi
reziztenţă, echilibru etc.
• aspecte de integrare senzorială: tactilă, proprioceptivă, vizuale, auditive,
vestibulară.
• Aspecte motorii: toleranţă la efort, coordonare, control motor, abilitate, mers etc.
• Componenta cognitivă apreciază calităţile proceselor cerebrale: memoria, atenţia,
abstractizarea, orientarea, gândirea, capacitatea de calcul etc.
• Componenta psihosocială este apreciată prin cele 3 elemnte ale acesteia:
• elementul psihologic: aprecierea de valori, de interes, autoconcepţie, iniţiere de
activităţi, stări de indiferenţă etc.
• elemente sociale: comportament social, comunicare cu cei din jur, modalităţi de
....., activitătile de grup etc;
• elemente de autoîngrijire, de exmplu aspectul exterior fizic - nu se referă la ADL-
uri.
 Terapia prin muncă
• Munca are un rol prioritar în viaţa omului, pierderea capacităţii
de muncă având urmări negative importante:
• schimbarea stilului de viată;
• senzaţia de dependenţă, care duce la depresie;
• scăderea resurselor economice;
• dezadaptarea socială, izolare;
• pierderea stimei fată de sine etc.
• Activităţile de muncă fac parte din activităţile esenţiale de terapie
ocupaţională.
• In anul 1923, programul de recuperare rpin activităti de muncă a fost
denumit „Work – Hardening = WH = străduindu-te în sau prin
muncă, iar din 1970 acest program a devenit obligatoriu în
recuperarea bolilor din diverse cauze.
 Terapia prin muncă
• Comisia americană de acreditare a facilităţilor de
reabilitare defineşte WH ca fiind programul de tratament
bine structurat, cu scop precis, individualizat, având
drept obiectiv maximilizarea obligaţiilor unei persoane
pentru a se putea întoarce la muncă.
• In funcţie de starea funcţională a pacientului, WH îl
pregăteşte pentru:
• întoarcerea la vechea muncă;
• întoarcerea la o muncă asemănătoare, dar modificată în
unele elemente;
• întoarcerea la o cu totul altă muncă, adică
reprofesionalizare.
• Organi
 Terapia prin muncă
• Analiza meseriei
• Trebuie cunoscute în etaliu cerinţele la locul
de muncă pentru muncitori: poziţie, manevre,
urcat-coborât scări, împins-tras-ridicat obiecte
etc; condiţiile senzoriale: vedere, auz, miros,
condiţiile psihologice: capacitatea de
acomodare la mediul de muncă: factorii
localo de risc: efort, frig, poluare, postură,
zgomot.
 Terapia prin muncă
• Stabilirea toleranţei la muncă se realizează în baza actelor
asupra capacităţii funcţionale a pacientului: a sechelelor lăsate
de boală, sau de accident, precum şi de starea de sănătate
generală a acestuia (diabet, boli coronariene, hepatice, renale).
• Evaluarea toleranţei la muncă va fi fizică, cognitivă şi psihică,
ţinând cont de vârstă, nivel cultural, motivaţie (in SUA) –
elementele obligatorii de evaluare a toleranţei la muncă sunt:
• starea aparatului locomotor;
• starea aparatului cardiovascular;
• starea aparatului respirator;
• starea cognitivă;
• starea comportamentală şi de atitudine;
• capacitatea funcţională de muncă;
• starea vocaţională.
• Evaluarea durează câteva ore şi se continuă 1-2 zile.
 Terapia prin muncă
• Alcătuirea WH (work hardining) individual
• Pe baza actelor obţinute, etapa următoare constă în stabilirea
de către terapeut împreună cu pacientul, a planului de lucru.
Acesta îşi propune următoarele scopuri:
• creşterea progresivă a duratei de lucru zilnică, pe măsura
creşterii torelanţei (se începe cu 2 ore pe zi);
• creşterea gradului şi pe rând a capacităţilor fizice deficiente;
• ameliorarea posturilor şi biomecanicii corpului, în timpul muncii;
• dezvoltarea unor strategii pentru controlul durerilor când
acestea există, prin medicaţie, poziţii;
• dezvoltarea abilitătilor de autoîngrijire la locul de muncă, de a
evita incidentele şi accidentele, de a şti când trebuie să solicite
ajutor pentru executarea unor manopere;
• dezvoltarea unui comportament corect la locul de muncă:
punctualitatea, atitudine, respectarea standardelor etc.
 Terapia prin muncă
• Punerea în aplicare a planului WH. Pentru aceasta există trei modalităţi:
• 1 – aplicarea ca atare a tuturor condiţiilor pentru exercitarea unei munci;
• 2- aplicarea doar, parţială a muncii;
• 3- simularea muncii.
• WH se organizează în spital în ateliere speciale, în centre de recuperare, în
bazele de terapie ocupaţională sau chiar la locul de muncă al pacientului.
• Avantajele metodei:
• pacienţii realizează că sunt capabile şi pregătiţi să reintre în muncă, mai rapid şi
în deplină securitate;
• patronii au încredere că angajatul lor va face faţă sarcinilor şi î acelaşi timp va
plăti mai puţine compensaţii materiale.
• Casele de asigurări vor plăti şi de mai puţin;
• Medicii de întreprindere sau de medicina muncii vor obţine de la serviciul
terapiei ocupaţionale o documentaţie completă asupra abilităţlor fizice şi psihice
ale pacienţilor.