CURS 1

FITOCENOLOGIA (FITOSOCIOLOGIA)
Fitosociologia sigmatistă (SIGMA – Staţiunea Internaţională de Geobotanică
Mediteraneană şi Alpină) a fost fondată de Josias Braun-Blanquet, botanist elveţian, la
Montpellier
 În natură, plantele sunt reprezentate prin fitoindivizi
 Fitoindivizii au:
- anumite preferinte ecologice
- anumite poziţii pe scara filogenetică
- funcţii bine definite în reţelele trofice
 fitoindivizii trăiesc în fitopopulaţii, caracterizate prin: unitatea de areal, flux nestingherit de
gene între componenţi, autogenerare în timp şi spaţiu
 Fitopopulaţia este nivelul de bază la care au loc procesele evolutive primare
 Fitopopulaţia reprezintă obiectul nemijlocit de studiu al taxonomiei
 Fitopopulaţiile diferitelor specii se reunesc pe o aceeaşi suprafaţă formând în timp
comunităţi vegetale, cel mai adesea cu o structură evident mozaicată, ansambluri relativ
stabile numite fitocenoze
 Fitosociologia (fitocenologia ) este ştiinţa care se ocupă cu:
- studiul structurii şi funcţiilor fitocenozelor
- raportul lor cu mediul biotic şi abiotic
- clasificarea fitocenozelor
- elaborarea principiilor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor
 Termen introdus în ştiinţă de Gams (1918)
 Analog cu termenul de fitosociologie folosit de Paczoski (1896)
 Sociologia şi Biosfera sunt clar conturate, fără a fi separate
 Braun-Blanquet: singura trăsătură comună – nici una dintre ele nu are ca obiect studiul
unor fiinţe individuale, ci studiul interacţiunilor fiinţelor ce alcătuiesc colectivităţi.
 Fitocenologia apelează la numeroase discipline:
- Pedologie
- Petrografie
- Geomorfologie
- Climatologie
- Ecologie generală
- Eco-fiziologie
- Biochimie
- Evoluţionism
- Matematică-informatică
- Taxonomie vegetală

1
 SARCINILE FITOCENOLOGIEI
 Oferă informaţii privind structura calitativă, cantitativă şi potenţialul bioproductiv al
fitocenozelor disciplinelor cu activităţi directe în practică: silvicultura, pratologia,
agricultura, farmacologia, arhitectura peisageră, îmbunătăţiri funciare etc.
 Contribuie la dezvoltarea disciplinelor biologice generalizatoare (evoluţionism,
ecologie generală etc.)
 Urmăreşte modificările produse în mediul înconjurător, în grupările vegetale de
acţiunea socio- şi tehnosferei
 Propune măsuri menite să evite degradarea ireversibilă a grupărilor vegetale, de
asigurare a conservării lor
 SCOPUL FITOCENOLOGIEI
 Oferă soluţii optime de gestionare a vegetaţiei naturale şi a celei de origine antropică,
asigurând baza ştiinţifică de reconstrucţie ecologică
 Îmbogăţeşte şi perfecţioneză metodele de cercetare, de preluare şi interpretare a
informaţiilor
 Asigură gestionarea globală a spaţiului terestru, prin:
- studii fitosociologice complexe (sinfloristică, sinstatistică, sinstructură,
sinecologie, sindinamică, sincorologie),
- studii peisagere (sinfitosociologie, geosinfitosociologie)

 ETAPELE CERCETĂRII FITOCENOLOGICE

 Etapa analitică – sunt identificate:
 structura calitativă, cantitativă şi spaţială a fitocenozelor,
 intensitatea presiunii antropo-zoogene,
 corologia grupărilor vegetale,
 analiza valorii şi dinamicii factorilor generali şi staţionali.
 Etapa sintetică: se desfăşoară în laborator
Fitocenologul reuneşte fragmentele de fitocenoze analizate în unităţi de vegetaţie
(cenotaxonomice)
Elaborează schema de succesiune a comunităţilor vegetale
Realizează harta geobotanică a regiunii date
 Etapa integratoare şi de decizie:
Ierarhizează diverse tipuri de vegetaţie în funcţie de valoarea lor indicatoare,
productivă şi protectivă
Stabileşte soluţii optime pentru gestionarea complexă a spaţiului dat ţinând cont
de perspectivele dezvoltării social-economice

2
 NOŢIUNI DE FLORĂ ŞI VEGETAŢIE

În natură plantele sunt reprezentate de fitoindivizi cu:

- diverse grade de complexitate structurală şi funcţională
- variate preferinţe ecologice
- poziţii diferite pe scara filogenetică

Aceşti fitoindivizi sunt reuniţi în fitopopulaţii, nivel de organizare caracterizat prin:

- unitate de areal
- flux nestingherit de gene între componenţii săi
- genofond particular
- supravieţuirea în timp şi spaţiu
 Populaţia constituie
1 - nivelul de bază la care au loc procesele evolutive primare
2 - obiectul nemijlocit al oricărui studiu taxonomic sau ecologic
 Prin izolare (geografică, ecologică, fiziologică etc.), fitoindividul şi populaţia îşi pierd
capacitatea competitivă şi posibilităţile lor evolutive.Fitopopulaţiile diferitelor specii se
reunesc pe aceeaşi suprafaţă pe baza unor relaţii de “simpatie” sau “antipatie”, a unor
exigenţe şi cerinţe ecologice, constituind comunităţi vegetale, numite fitocenoze.
 FITOCENOZA – obiectul nemijlocit în studiile de vegetaţie, individul de asociaţie

 ASOCIAŢIA este unitatea de bază în studiul covorului vegetal (aşa cum specia este
unitatea de bază în idiobiologie)

 FLORA unui ţinut este enumerarea şi descifrarea tuturor speciilor care cresc în el, cercetate
independent de abundenţa fiecărei specii în parte
 VEGETAŢIA unui ţinut este reprezentată prin covorul vegetal, prin grupările în cantităţi şi
proporţii diferite a speciilor constitutive ale florei, unele având rol considerabil, altele fiind
împrăştiate şi pierdute în mulţimea celor abundente.
 STUDIILE FLORISTICE urmăresc evidenţierea taxonilor vegetali, variabilitatea şi
diversitatea floristică a regiunii date;face o interpretare ecologică, economică, citogenetică
cu cât regiunea conţine mai multe tipuri de staţiuni (biotopuri), cu atât diversitatea floristică
va fi mai mare (flora mai bogată);cu cât ambianţa cenotică va fi mai diversificată, cu atât
fluxul genetic va fi mai intens şi variabilitatea genotipică şi fenotipică mai accentuate
diversitatea şi variabilitatea vor fi mai ridicate într-o regiune situată la interferenţa unor căi
de migraţie, ori la contactul a două sau mai multe regiuni fitogeografice.
 STUDIILE DE VEGETAŢIE au la bază cunoaşterea florei;abordează complexul de specii
vegetale reunite în diversele staţiuni ale teritoriului cercetat (păduri, pajişti, mlaştini etc.) în
toată varietatea lor;speciile abundente au importanţă majoră;individualitatea grupărilor
vegetale o dau speciile cu importanţă fitogeografică deosebită care, de obicei, nu sunt
abundente.

3
 Flora şi vegetaţia au sfere diferite de cuprindere, metode specifice de investigare, fără a fi
separate.In condiţiile climatului temperat, între flora şi vegetaţia unui anumit teren, rareori
exista o corespondenţă.
Sunt mai multe situaţii:
a. Flora poate fi bogată, dar vegetaţia săracă, slab dezvoltată, aşa cum se întâmplă pe
stâncăriile calcaroase, unde, pe unitatea de suprafaţă apar multe specii ierboase, dar
reprezentate prin puţini indivizi, în general de talie redusă şi fara a realiza o închegare
puternica a fitocenozelor în care se încadrează;
b. Flora poate fi săracă, iar vegetaţia bogată (abundentă, chiar luxuriantă), aşa cum se
întâlneste într-un trestiiş, păpuriş ori în anumite grupări nitrofile edificate de urzică, de
cucuta de grădină, de brusture etc. In aceste situaţii flora este reprezentata de puţine specii,
dar vegetaţia este bine închegată, talia indivizilor depăşind frecvent media speciei;
c. În cazuri particulare, atât flora cât si vegetaţia pot fi sarace, aşa cum se poate vedea pe
dunele de nisip, pe solurile puternic sarăturate;
d. Foarte rar în condiţiile climatului nostru, atât flora cât si vegetaţia sunt bogate,
luxuriante, situaţie întâlnită spre exemplu în padurea Haşmacul Mare de pe grindul Letea.

Obiectul de studiu al fitocenologiei

 FITOCENOZA - obiectul nemijlocit de lucru al fitocenologiei este (individul de
asociaţie).
 ASOCIAŢIA VEGETALĂ

1)FITOCENOZA
 termen introdus în ştiinţă de I.K. PACZOSKI, 1915,
 se înţelege, în accepţiunea şcolii central-europene, o porţiune concretă, delimitabilă în
spaţiu a vegetaţiei unui teren oarecare, cu condiţii ecologice unitare şi indici fitocenologici
specifici.
 Fitocenozele au o structură bine conturată, realizată în urma unor îndelungate, complexe si
extrem de fine procese de selecţie, competiţie si co-adaptare a indivizilor asociaţi în întreg.
 Ca urmare, fitocenozele constituie sisteme suprapopulaţionale dinamice, armonizate cu
presiunea exercitată de factorii ecologici, pe care, la rândul lor, îi modelează, sisteme care
dobândesc în final cele trei mari însuşiri ale oricărui sistem biologic: integralitate, echilibru
dinamic si autoreglare, dar si caracteristici proprii, intre care producţia primară ocupă un
loc de seamă.

Trăsăturile principale ale fitocenozelor

 Fitocenozele sunt organizate sub formă de pâlcuri cu mărimi si contururi variabile, cu
structură mozaicată, ocupând staţiuni cu condiţii ecologice unitare;
 Relaţiile de interdependenţă (în special cele trofice si energetice), compoziţia floristică,
structura si fizionomia (înfăţişarea) fitocenozelor se păstrează un timp îndelungat;
 Părţile structurale ale fitocenozei se numesc sinuzii, fiecare sinuzie reunind populaţiile
unor specii diferite care aparţin la aceeaşi bioformă (formă biologică);
 Fitocenoza este sediul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi, veriga
de bază a oricărui lanţ trofic din ecosistemele terestre si acvatice;
4
 Fiind o porţiune concretă, fitocenoza reprezintă individul de asociaţie, respectiv obiectul
analitic nemijlocit al covorului vegetal, sau, dupa aprecierea lui M. GOUNOT (1969), un
esantion concret, reprezentativ dintr-o grupare vegetală abstractă (asociaţia vegetală).
 Evoluţia si dinamica fiecarei fitocenoze este controlată si coordonata de sistemul
biocenotic si ecosistemic căreia îi aparţine, prin mecanismele lor specifice.
 Fitocenoza reprezinta un sistem suprapopulaţional deschis si dinamic, armonizat cu
ansamblul factorilor ecologici generali si locali, într-un schimb de materie si energie spre
a-şi menţine integralitatea, spre a-şi perfecţiona mecanismele de autoreglare faţă de
modificările acestor factori, uneori cu sens moderator asupra acestor factori;

2)ASOCIAŢIA VEGETALĂ
 Orice analiză este urmată de o sinteză care să cuprindă aspectele structurale si funcţionale
desprinse din prelucrarea datelor analitice concrete.
 In taxonomie, fitopopulaţia (din care s-au extras indivizii, eşantioanele) reprezintă obiectul
nemijlocit, concret, de studiu (individul de specie), iar specia constituie unitatea de bază, ce
presupune generalizare, abstractizare si o buna cunoaştere a legilor speciaţiei, dar si a
principiilor ce stau la baza sistemelor filogenetice de clasificare.
 Asociaţia vegetală constituie, pentru studiile de vegetaţie, unitatea cenotaxonomică de
studiu.
 Asociaţia vegetală se caracterizează printr-un anumit areal, prin variabilitatea structurală
(între anumite limite) a fitocenozelor care o compun, prin prezenţa unui nucleu de specii
caracteristice, constante si/sau edificatoare, prin condiţii staţionale asemănătoare

Trăsăturile principale ale asociaţiei vegetale

 Este unitatea de bază în studiul covorului vegetal, reprezentând o noţiune concretă prin
indivizii de asociaţie (fitocenozele sale) si abstractă, în acelaşi timp, prin gradul sau de
generalizare.
 Fiecare asociaţie prezintă o anumita compoziţie floristică, ce constituie însăşi baza
sistemului floristico-fitocenologic, compoziţie dată de totalitatea speciilor componente, a
caror valoare informativă si fidelitate diferă după categoria din care fac ele parte
(caracteristice si/sau edificatoare, indicatoare, diferentiale, însoţitoare);
 Asociaţia are un caracter statistic, repetitiv, adică va poseda o combinaţie a ansamblului de
specii ce se va repeta, cu anumită probabilitate, în diversele puncte ale arealului său, în
ecotopul caracteristic;
 Constituie una din verigile (iniţiale, intermediare, mature, derivate) de evoluţie ale
covorului vegetal, fie în sens progresiv, când se tinde spre stadiul de maturitate (de climax),
fie în sens regresiv când se constata deteriorarea structurală, simplificarea relaţiilor,
scaderea productivităţii etc.; deci, asociaţia are si un caracter dinamic, modificarile având
loc la nivelul populaţiilor fitocenozelor componente;
 Asociaţia ocupa un anumit areal, de marime si contur variabil, în general mai redus decât
cel al speciei/speciilor edificatoare si care nu trebuie confundat cu suprafaţa (cu suma
suprafeţelor) pe care se dezvoltă fitocenozele sale;

5
 Edificarea, conturarea unei asociaţii se realizează în timp, ce poate fi mai îndepărtat (caz în
care valoarea sa informaţională este sporită, iar măsurile de protecţie si conservare se
impun cu necesitate) sau mai apropiate, situaţie în care încărcătura de informaţie este mult
diminuată;

Curs 2

STRUCTURA FITOCENOZELOR

Fizionomia unei fitocenoze

Aspectul unei fitocenoze

A. Fizionomia fitocenozelor
Fitocenozele reprezintă un sistem biologic unitar (dar nu uniform) .Acest sistem este
dependent de particularităţile biotopului (pe care-l poate influenţa) .Acest sistem este supus
reglajului de către sistemele ierarhic superioare.Fiecare specie are un anumit habitus Acesta
rezultă în urma interacţiunii genotip-fenotip-mediu .El se păstrează cât timp specia îşi
menţine integralitatea.
In cadrul fitocenozelor există interacţiuni :
1. între specii,
2. între acestea şi mediu,
3. între genofondul populaţiilor şi ansamblul factorilor staţionali rezultă o anumită
înfăţişare specifică, un habitus caracteristic.
Această înfăţişare este foarte asemănătoare la :
1. toate fitocenozele care ocupă biotopuri asemănătoare
2. toate fitocenozele care au o compoziţie floristică foarte apropiată.
Definiţie
Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a însuşirilor morfologice ale unei
fitocenoze poartă numele de fizionomie.
Fizionomia fitocenozelor este imprimată de:
a. specia sau de speciile edificatoare,
b. formele biologice dominante.
Fizionomia constituie o caracteristică morfologică a fitocenozelor. Ea se va păstra atât timp
cât nu vor acţiona forţe externe sau interne, cu o asemenea intensitate încât să depăşească puterea
de suport a complexului cenotic.
De obicei, fizionomia este imprimată de specia sau de speciile edificatoare, de formele biologice
dominante.
Fizionomia unui brădet:
 Este imprimată de brad (specie dominantă)
 Este întregită de:

6
a. celelalte specii arborescente (molid)
b. stratul arbuştilor (scoruş, soc roşu, afin, măceş fără spini etc.)
c. stratul ierburilor (ferigi, măcrişul iepurelui, margareta carpatică, degetăruţ, clopoţei etc.)
Fizionomia unui molidiş
 Este imprimată de molid (specie dominantă)
 Este întregită de:
a. celelalte specii arborescente (brad, mesteacăn)
b. stratul arbuştilor (scoruş, soc roşu, afin, măceş fără spini etc.)
c. stratul ierburilor (ferigi, măcrişul iepurelui, vulturică, degetăruţ etc.)

Fizionomia unui pinet

 Este imprimată de pinul roşu (specie dominantă)
 Este întregită de:
a. celelalte specii arborescente (brad, molid, mesteacăn)
b. stratul arbuştilor (scoruş, ienupăr, măceş)
c. stratul ierburilor (clopoţei, garofiţa albă, cimbrişor, vulturică etc.)

Fizionomia unui făget

 Este imprimată de fag (specie dominantă)
 Este întregită de:
a. celelalte specii arborescente (carpen, tei, arţar, paltin etc.)
b. stratul arbuştilor (tulichină, corn, salbă râioasă, alun, păducel, zmeur)
c. de stratul ierburilor (vinariţă, ferigi, mierea ursului, pochivnic, măcriş)
 Fizionomia unui cărpinet
 Este imprimată de carpen (specie dominantă)
 Este întregită de:
a. celelalte specii arborescente (fag, tei, cireş sălbatic, frasin etc.)
b. stratul arbuştilor (măceş, tulichină, corn, alun, gherghinar)
c. de stratul ierburilor (rocoină, spânz, laptele cucului, veronică, rodul pământului, salvie,
pecetea lui Solomn etc.)
 Fizionomia unui stejăriş
 Este imprimată de stejar (specie dominantă)
 Este întregită de:
a. celelalte specii arborescente (gorun, gârniţă, carpen, frasin)
b. stratul arbuştilor (salbă râioasă, alun, porumbar, păducel, mur)
c. de stratul ierburilor (păştiţă, floarea paştelui, popâlnic, măseaua ciutei, spânz, găinuşă)
 B. Aspectul unei fitocenoze
Se va schimba în funcţie de :
-succesiunea anotimpurilor,
-de starea fenologică a speciilor componente, în dinamica lor actuală.

7
Aspectul este marcat de :
-vârsta fitocenozei,
-periodicitatea anilor cu sau fără fructificaţie,
-acţiunea unor factori externi, abiotici ori biotici.

Definiţie:
Aspectul reprezintă înfăţişarea (suma calitativă şi cantitativă a caracteristicilor
morfologice) pe care o fitocenoză o are într-un anumit moment din perioada sa de
vegetaţie şi care poate fi deosebită fenologic de la un anotimp la altul şi repetabilă de la un
an la altul.
Aspectul se integrează în limitele fizionomiei având, în condiţiile climatului nostru, următoarea
succesiune: vernal, estival, autumnal, hibernal.

FSittrouccetnuorgaecnaelzitaatrievpăreazifnittoăcpernooczeesluolrde formare şi consolidare a fitocenozelor unei asociaţii

vegetale.Pe parcursul procesului de fitocenogeneză au loc o serie de modificări calitative
şi/sau cantitative :
a. în ansamblul de specii care ocupă o anumită suprafaţă,
b. în dinamica factorilor staţionali şi microstaţionali, moderaţi de activitatea întregului
complex biocenotic.
- Aceste schimbări:
a. sunt materializate în circulaţia şi acumularea materiei, energiei şi informaţiei
b. au tendinţa (în condiţii naturale) de a orienta evoluţia fitocenozei spre stadiul de
maturitate, de climax, stadiu caracterizat printr-o echilibrare optimă cu ansamblul factorilor
externi şi interni, prin diversitate specifică şi stabilitate structurală mare.
- cercetările fitocenologice urmăresc, într-o primă etapă, cunoaşterea complexului de specii
şi de factori ecologici care caracterizează viaţa unei fitocenoze
- etapa analitică, de teren, reprezintă baza sintetizatoare.
- Fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii autotrofe
- Aceste specii sunt reprezentate de fitoindivizi distribuiţi în fitopopulaţii cu origini
geografice şi cerinţe ecologice mai mult sau mai puţin apropiate, cu structură cariotipică şi
cu importanţă economică diferite.
- Acestea se reunesc în comunităţi, relativ bine conturate, cărora le imprimă caracteristici
proprii.
- In abordarea strict calitativă a fitocenozelor se va insista asupra:
1. compoziţiei floristice
2. structurii bioformelor
3 structurii geoelementelor
4. comportamentului ecologic
5. structurii genetice
6. valorii economice a acestora.
 1. Compoziţia floristică
8
 - Totalitatea speciilor autotrofe care participă la alcătuirea unei comunităţi vegetale, şi care
reprezintă un element de diferenţiere, delimitare şi tipizare a fitocenozelor.
Compoziţia floristică diferă în funcţie de:
a. regiunea geografică în care se dezvoltă fitocenozele;
b. tipul de vegetaţie căreia îi aparţine;
c. altitudine;
d. intensitatea actiunii factorilor antropo-zoogeni;
e. stadiul de evoluţie al fitocenozei.

În analiza compoziţiei floristice se iau în consideraţie:

-Numărul speciilor
-Categoriile cenotice de specii (fitocenotipurile).
 1. Numărul speciilor
-oferă informaţii asupra diversităţii floristice
-diversitatea floristică va indica gradul de homeostazie a sistemului dat ;
-o diversitate mare conferă sistemului şi posibilităţi multiple de evoluţie.
Numărul de specii dintr-o fitocenoză indică:
a. particularităţi ale ecotopului (inclusiv presiunea antropo-zoogenă);
b. stadiul de evoluţie al fiecărei fitocenoze.
Legităţi care guvernează variabilitatea numărului de specii:
-Numărul de specii scade atât latitudinal, începând de la ecuator spre poli, cât şi altitudinal,
din etajul colinar până în cel alpin.
-În condiţiile aceleiaşi zone de vegetaţie are loc o creştere a numărului de specii,
concomitent cu :
- creşterea suprafeţei ocupată de o fitocenoză,
- mărirea diversităţii microstaţionale de pe cuprinsul ei,
- apropierea de zona de ecoton,
- pe măsură ce fitocenoza se apropie de stadiul de climax.
Numărul de specii este un indicator valoros al structurii floristice a fitocenozelor (dar şi al
asociaţiilor), el putând fi utilizat în caracterizarea indivizilor de asociaţie.

S2.eCstaatbeigleosrciialetâcteînnotteirceend, ecâstp, emciaii(afilteosc, eînnoettiappuardilee)prelucrare a datelor analitice obţinute în

prima fază a unei investigaţii fitocenotice
Se au în vedere:
- semnificaţia lor cenotică sau ecologică;
- ponderea lor cantitativă;
- frecvenţa de apariţie în fitocenoze;
- importanţa lor fitogeografică.
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi adepţi ai Şcolii de la Zurich-Montpellier
(Şcoala central-europeană), acceptă împărţirea speciilor din structura fitocenozelor, în:
I. Specii edificatoare (dominante)
-prin cantitatea indivizilor lor, creează cea mai mare parte din fitomasă,
- imprimă fizionomia fitocenozelor, particularităţile fitomediului lor,
-determină compoziţia floristică specifică fitocenozelor unei asociaţii.
II. Specii caracteristice

9
 - pot fi :
a. fidele: întâlnite exclusiv într-o anumită unitate cenotică
b. elective: prezente, de regulă, într-o anumită unitate, dar care pot să apară cu abundenţă
scăzută, şi în alte grupări
c. preferenţiale: regăsite în mai multe tipuri de cenoze vegetale, dar cu optimul de
dezvoltare într-una singură
III. Specii indicatoare
- prezintă preferinţe dar şi exigenţe faţă de anumite valori ale unor factori staţionali,
funcţionând ca veritabile şi expeditive aparate de măsură.
IV. Specii însoţitoare
- nu au preferinţe cenotice evidente, fiind întâlnite în grupări vegetale destul de deosebite
între ele şi, deci, rolul lor informativ este mai redus (nu şi cel ecologic !).
V. Specii întâmplătoare (accidentale)
- apar fie în grupări învecinate (uneori chiar foarte îndepărtate, fiind aduse de diverşi
factori fizici sau biologici), fie ca rămăşiţe din stadiile iniţiale de evoluţie ale fitocenozelor
respective.
VI. Specii diferenţiale
- individulaizează un grup de fitocenoze dintr-o anumită regiune, sau din anumite staţiuni,
faţă de altele asemănătoare lor din perimetrul general de răspândire al unităţii
cenotaxonomice respective.
Speciile dintr-o fitocenoză se încadrează într-una din grupele:
a. cenotică
b. ecologică
Sub aspectul informativ, interesează speciile care alcătuiesc grupa cenotică:
a. reuneşte toate speciile caracteristice unei asociaţii şi unităţilor ei ierarhic superioare
b. include speciile edificatoare, caracteristice, dar şi unele din cele indicatoare şi
diferenţiale
Importanţă informatională prezintă şi grupa ecologică :
a. cuprinde speciile adaptate la condiţiile edafo-climatice şi orografice oferite de staţiunea
în care se dezvoltă fitocenozele unei asociaţii sau ale unui grup de asociaţii înrudite. Intre
cele două grupe există o corespondenţă, dar nu şi o suprapunere, In grupa cenotica sunt
cuprinse specii care nu se regăsesc în categoria celor indicatoare, deci nici în grupa
ecologică. Este cazul speciilor cu largă amplitudine ecologică (euritope) care edifică
fitocenozele mai multor asociaţii vegetale.
Exemplu:
 - Agrostis tenuis (iarba câmpului), specie euritopă, pe care o întâlnim ca şi co-edificator
împreună cu Festuca rupicola (păiuşul sulcat sau rupicol), cu Festuca rubra,
Anthoxanthum odoratum etc.
 - Agrostis tenuis face parte din grupa cenotică, dar lipseşte din cea ecologică,
 - Festuca rupicola poate fi cuprins şi în grupa ecologică, indicând climă aridă şi caldă,
soluri slab-acid-neutrofile, luminozitate puternică etc.
 In asociaţia Agrostio-Festucetum rupicolae, grupa cenotică va cuprinde pe cei doi
edificatori,

10
 La aceştia se adaugă cca 30 specii caracteristice diverselor unităţi ce subordonează această
asociaţie. O serie de specii (alior, ghizdei, bărboasă, scaiul dracului etc), fiind caracteristice
pajiştilor xerofile, vor sugera direcţia de evoluţie în condiţiile menţinerii păşunatului intensiv.
Altele, pipirigul, menta, indică prezenţa nanodepresiunilor cu exces de umiditate. Zâzania, spinul
şi cicoarea marchează procesul de ruderalizare, Firuţa de livadă, sânzienele, sclipeţii evidenţiază
o umiditate moderată a solurilor. O serie de specii considerate ca însoţitoare sau întâmplătoare
sub aspect cenotic, capătă valoare informatională din punct de vedere ecologic, dinamic şi
corologic.
- Din prezentarea aspectelor privind compoziţia floristică, se pot desprinde următoarele idei:
1- necesitatea identificării corecte şi complete a fitotaxonilor;
2- imprimă fitocenozelor caracteristicele morfo–structurale,
3- reflectă particularităţile ambianţei ecologice generale şi locale.
Cu cât o fitocenoză este mai complex structurată floristic, cu atât apar mai multe nişe
ecologice pentru populaţiile de consumatori şi descompunători;
Compoziţia floristica reprezintă unul din criteriile de bază în stabilirea tipurilor de fitocenoze şi
asociaţii vegetale (în cenotaxonomie), fără a absolutiza însă importanţa uneia sau alteia din
categoriile cenotice, fără a neglija rolul informativ pe care-l joacă aspectele ecologice şi
cele sindinamice.

Curs 3

BIOFORMELE ŞI ROLUL LOR ÎN ALCĂTUIREA

FITOCENOZELOR
 Consideraţii generale
In evoluţia lor organismele tind spre o diversificare morfo-structurală, spre o mărire a
variabilităţii genotipice în genofondurile populaţiilor, dar şi spre o convergenţă a caracterelor.
Cele 500.000 de sp. de pe Terra se supun legităţilor divergenţei şi convergenţei
Rezultatul este o diversitate ridicată, dar si dobândirea unor caractere morfologice, anatomice,
fiziologice, ori a unor preferinţe ecologice care apropie specii mai mult sau mai puţin îndepărtate
sub aspect filogenetic.
Aceste caractere s-au conturat în timp prin mecanisme selective, care favorizeaza dezvoltarea
acelor plante care se adapteaza, într-o mai mare măsură, cu valorile factorilor de mediu dintr-o
anumită perioadă geologică si dintr-o regiune dată.
Bioformele reunesc acele categorii de plante care, deşi aparţin la unităţi taxonomice diferite, ca
rezultat al îndelungatei evoluţii convergente în condiţii de mediu mai mult sau mai puţin
similare, au dobândit o serie de caractere şi adaptări morfo-anatomo-fiziologice asemănătoare, ce
le conferă avantaje competitive în lupta interspecifică şi în valorificarea optimă a condiţiilor
staţionale.
In ştiinţa, termenul de bioformă, sau formă de viaţă (live form's) a fost introdus de Warming.
Aceste bioforme sunt expresia exteriorizată a unor condiţii ecologice care au modelat
genotipuri variate, făcându-le mai apte în lupta interspecifică pentru existenţă. In aceste condiţii,
cunoaşterea structurii după bioforme oferă specialiştilor informaţii privind structura şi evolutia în

11
timp a fitocenozelor, influenţele antropo-zoogene precum şi gradul de echilibru dintre aceste
fitocenoze şi factorii de mediu.
Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate,
în timpul sezonului nefavorabil, structurile de regenerare ale plantelor, respectiv poziţia
organelor de reînnoire (a mugurilor).
 Categorii de forme biologice
Terofite (Therophyta, T) – plante anuale (Th) sau bianuale (TH) care supravieţuiesc
perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori, în condiţiile în care organele vegetative
se degradează. Ex.: Papaver sp.
Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe
tulpini subterane, dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi de
frunzele rozetelor bazale, de zăpadă sau/şi litieră. Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia sp.,
Ranunculus repens, Taraxacum sp.

Geofite (Geophyta, G) – plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi, rizomi, tuberculi,

muguri radiculari, rădăcini tuberizate) situate în sol.
Ex. Anemone sp., Crocus sp.
Helohidatofite (helos = mlaştină, palustru, hidatos = de apă Hh) – plante acvatice şi palustre
la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. Ex.: Nymphaea sp., Nuphar
sp.
Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi
aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă
sau de litieră. Ex.: Trifolium repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartia
sedoides, Silene acaulis)
Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi
la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de
catafile. În cadrul acestui grup se disting:
-nanofanerofite - nPh sau N - cu muguri situaţi între 0,25-2 m: Rubus idaeus, Rosa
canina, Daphne mezereum
-mezofanerofite - mPh sau M - cu muguri între 2-15 m de la sol: Salix purpurea,
Corylus avellana, Sambucus nigra
-megafanerofite-MPh sau MM-la care mugurii sunt situaţi peste 15m: Abies alba,
Fagus sylvatica, Quercus petraea

SEMNIFICAŢIA BIOFORMELOR
 Fanerofitele caracterizează vegetaţia lemnoasă de pe Glob, numeric ele fiind cel mai bine
reprezentate în pădurile tropicale umede, scăzând în diversitate pe măsura apropierii de
poli. Pe altitudine, fanerofitele se reduc ca număr de specii, lipsind complet în etajul alpin
şi în cel nivo-glaciar;
 Camefitele sunt specifice regiunilor cu ierni geroase şi bogate în precipitaţii sub formă de
ninsoare (tundre polare, etaj subalpin si alpin), dar participă cu o pondere însemnată şi în
regiunile în care bat vânturi uscate o bună perioadă din an, tufele lor dese creând un
microclimat ce le permite să-şi treacă mugurii vegetativi peste perioada de stress.

12
 Hemicriptofitele ilustrează un climat moderat, abundenţa formaţiilor ierboase edificate de
poaceele perene (savane, stepe, preerii, pampasuri). In cazul cresterii ponderii lor într-o
grupare lemnoasă, ele vor marca un început al instalării grupărilor secundare ori o
intervenţie antropică cu intensităţi variabile.
 Geofitele informează asupra existenţei unor perioade de vegetaţie scurtă ori a unor condiţii
staţionare care oferă optimul ecologic un timp limitat, cauza acestor situaţii fiind fie
temperaturile scăzute, fie perioade de secetă şi uscăciune prelungite.
 Terofitele sugerează un climat mai mult sau mai puţin arid şi un grad ridicat de antropizare
a florei sau vegetaţiei unei regiuni.
Un procent ridicat al Helohidatofitelor indică o regiune în care domină sau sunt frecvente
formaţiunile acvatice şi palustre. In general, mediul acvatic fiind destul de uniform, nu vom
întâlni o diversitate foarte mare a taxonilor ce-l populează.
Cunoaşterea compoziţiei în bioforme, a ponderii acestora:
- oferă informaţii paleoecologice asupra florei sau vegetaţiei unei regiuni oarecare;
- dă relaţii privitoare la echilibrul fitocenozelor cu ansamblul condiţiilor de mediu şi cu
particularităţile staţiunilor;
- sugerează direcţiile posibile de evoluţie ale fitocenozelor analizate, precum şi intensitatea
presiunii factorului antropo-zoogen;
- contribuie la elucidarea structurii fitocenozelor deoarece toate speciile vegetale din interiorul
unui individ de asociaţie, care aparţin aceleiasi bioforme, alcătuiesc o sinuzie, element structural
al fitocenozei, cu semnificaţie morfologică şi ecologic-adaptativă.

Curs 4

GEOELEMENTELE (ELEMENTELE FLORISTICE) ŞI

SEMNIFICAŢIA LOR
ECO-CENOTICĂ ŞI FITOGEOGRAFICĂ
a) Definitie şi clasificare
Populaţiile vegetale tind spre o continuă cucerire de noi suprafeţe, atunci când factorii de
mediu le sunt favorabili, sau se retrag în areale adăpostite, când aceştia acţionează cu forţe
entropice crescute.
Din această confruntare permanentă dintre tendinţa populaţiilor de a-şi mări plasticitatea
ecologică (prin mutaţii, restructurări arhitecturale şi numerice ale cromozomilor etc) şi rezistenţa
mediului la aceste înnoiri, s-au născut procesele evolutive primare, s-au delimitat arealele de
răspândire ale speciilor.
In cadrul acestor areale de răspândire ale speciilor (areal geografic), fitoindivizii nu ocupă în
totalitate suprafaţa respectivă, ci numai acele staţiuni care răspund cerinţelor ori capacităţii lor
de suport.
Pe un teren oarecare se vor întâlni specii cu areale mai mult sau mai puţin diferite, cu origini
geografice deosebite şi cu exigenţe ecologice din cele mai variate.

13
 Vor convieţui specii pătrunse în timpuri foarte îndepărtate, alături de altele ajunse aici relativ
recent.
Flora şi vegetaţia unei regiuni apar ca un adevărat mozaic, considerate sub aspectul:
a) originii lor genetice,
b) al migraţiei lor,
c) al arealului actual de răspândire.

Definiţie:
Geoelementele desemnează categorii de specii vegetale, mai mult sau mai puţin îndepărtate
filogenetic, care, în decursul procesului de speciaţie, au ocupat aceeaşi regiune geografică, de
unde au migrat şi s-au integrat cenotic în actualele areale.
Principalele categorii de geoelemente:

• CIRCUMPOLARE - Cp sau Circ

Sunt speciile cu origine situată dincolo de limita nordică a pădurilor de taiga,
caracteristice tundrelor. Se subîmpart în:
a. circumpolare propriu-zise - Cp sau Circ
b. circumpolare boreale – Cp(bor)
c. circumpolare arctic-alpine–Ap (Arct-alp)
Ligularia sibirica
(curechi de munte) – Cp.Se întâlneşte în zone umede, mlăştinoase, pajişti înmlăştinite tinoave,
buruienişuri în lungul văilor. În Argeş a fost identificată la Brusturet, în Cheile
Dâmbovicioarei.Plantă relictă.
Andromeda polifolia
(Ruginare) - CpEricacee rară, întâlnită în mlaştini şi turbării oligotrofeRelict boreal
Betula humilis
(Mesteacănul pitic) – Cp(bor)Arbust de cca 1,5 m înălţime, întâlnit în turbării eutrofe. Relict
(Tuşnad)
Betula nana
(mesteacăn pitic) – Cp(bor)Arbust de cca 60 cm înălţime, Întâlnit în tinoave oligotrofeRelict:
tinovul Luci (Sâncrăieni)
Pinus cembra
(Zâmbru) – Cp(bor)
Arbore întâlnit în subalpin, printre jnepeni. Este singurul arbore care înfruntă, aici, vânturile
puternice şi predominante. Are 5 ace pe brachiblast. Este monument al naturii
Pinus mugo
(jneapăn) – Cp(Arct-alp).Întâlnit în subalpin
Cerastium alpinum
(cornuţ) – Cp(Arct-alp).frecventă în etajul alpin

• EURASIATICE – Eua
au origini şi areal actual pe o mare parte din Europa şi Asia;constituie categoria cea mai bine
au origini şi areal actual pe o mare parte din Europa şi Asia;constituie categoria cea mai bine
reprezentată din cormoflora ţării noastre;se subîmpart în:
1)eurasiatice propriu-zise - Eua
2)eurasiatice continentale - Eua(cont)

14
Festuca pratensis
(păiuşul de livadă) - Eua
Anthoxanthum odoratum
(Viţelar) - Eua
Plantago media
(pătlagina) - Eua
Chrysanthemum leucanthemum
(margarete) - Eua
Festuca valesiaca
(păiuş) – Eua(cont)
Stipa capillata
(năgară) – Eua(cont)
Linaria genstifolia
(linariţă) – Eua(cont)

• EUROPENE – E
originare din regiunile cu climat temperat-moderat ale Europei şi al căror areal nu depăşeşte
originare din regiunile cu climat temperat-moderat ale Europei şi al căror areal nu depăşeşte
lanţul munţilor Urali
Quercus robur
(stejar) - E
Tilia cordata
(tei) - E
Corylus avellana
(alun) - E
Salvia nemorosa
(Salvie) - E

• CENTRAL-EUROPENE – Ec
areal iniţial în regiunile cu un climat temperat umed şi blând din Europa, de unde s-au infiltrat
areal iniţial în regiunile cu un climat temperat umed şi blând din Europa, de unde s-au infiltrat
şi în cenoze din climatul temperat-continental
Prunus avium
(cireşul sălbatic) - Ec
Carpinuis betulus
(Carpenul) - Ec
Clematis vitalba
(curpenul de pădure) - Ec

SUBMEDITERANEENE - sM
cu originea pe ţărmurile europene ale Mării Mediterane, de unde au migrat în post-glaciar spre
zone cu climat temperat-cald:
Medicago minima
(lucerna măruntă) germanica
(Jaleş) - sM

• MEDITERANEENE - M
Formate pe ţărmul Mediteranei şi întâlnite atât pe continentul european cât şi în nordul celui
Formate pe ţărmul Mediteranei şi întâlnite atât pe continentul european cât şi în nordul celui
african. Ele sunt frecvente în regiunile SV şi de V ale ţării noastre:

15
Chrysopogongryllus
(iarba de sadină) - M
Ruscus aculeatus
(ghimpe) - M
Fraxinus ornus
(mojdrean) - M

• MEDITERANEAN-PONTICE - PM
a căror geneză a fost desăvârşită în condiţiile unui climat temperat - cald şi uscat, specific
a căror geneză a fost desăvârşită în condiţiile unui climat temperat - cald şi uscat, specific
ţinutului celor două mări (Marea Mediterană şi Marea Neagră):
Eryngium campestre
(scaiul dracului) - PM
Tunica prolifera - PM
Xeranthemum annuum
(plevaiţă) - PM

• PONTICE – P
a căror speciaţie s-a derulat în stepele din jurul Mării Negre, iradiind apoi în toate câmpiile şi
a căror speciaţie s-a derulat în stepele din jurul Mării Negre, iradiind apoi în toate câmpiile şi
colinele ţării:
Scorzonera humilis - P
PANONICE – Pn
formate şi infiltrate în flora ţării noastre din Câmpia Panonică:
Rorippa kerneri - Pn

• PONTO-PANONICE - Ppn
legate, probabil, de climatul oferit de ţărmurile lacurilor plioceneîn general, putine specii la noi.
legate, probabil, de climatul oferit de ţărmurile lacurilor plioceneîn general, putine specii la noi.
Euphorbia virgata - Ppn
BALCANICE – B sau Balc
cu centrul genetic în regiunea Balcanilor sau înspre coastele M. Adriatice
Allium atropurpureum
(Ai negru) - Balc
DACICE – D
formate în condiţiile dealurilor, podişurilor, munţilor din ţinuturile dacilor, majoritatea rămase
pe aceste meleaguri, puţine migrând şi în ţinuturile vecine
Jurinea transsilvanica - D
Viola declinata - D
Viola dacica - D
Campanula abietina - D
Chrysanthemum rotundifolium - D
DACO-BALCANICE – DB
formate de-a lungul lanţului carpatic, de unde au migrat spre sud
Helleborus purpurascens
(spânz) – DB
Melampyrum bihariense
(sor cu frate)- DB
Achillea distans- DB

16
Rhododendron myrtifolium
(smârdar, bujor de munte) - DB

ATLANTICE – Atl
a căror geneză a avut loc într-un climat temperat oceanic, fie cu temperaturi mai ridicate
(atlanto-mediteraneene–Atl-M), fie cu temperaturi mai scăzute (atlanto-boreale-Atl-bor
Tamus communis
(untul pământului) – Atl-M
Hedera helix
(iedera) – Atl-M
Ilex aquifolium
(Laur) – Atl-M
Calluna vulgaris
(Iarbă neagră, Mărtăloagă) – Atl-bor
ALPICE – Alp
originare din Alpii Europei şi răspândite apoi în Carpaţi, Balcani etc.
Salix herbacea
(salcia pitică) - Alp
Salix reticulata - Alp
Polygonum viviparum- Alp
Saxifraga cuneifolia - Alp

ENDEMICE – End

specii originare în mod cert din anumite regiuni ale ţării noastre şi care lipsesc din celelalte
regiuni ale planetei
Dianthus callizonus
(garofiţa Pietrei Craiului) - End
Aconitum moldavicum
(omag) - End
COSMOPOLITE – Cosm
specii cu cea mai mare răspândire pe Glob, întâlnite aproape pe toate continentele. În general,
populează mlaştinile şi apele stătătoare, staţiunile ruderale şi segetale.
Polygonum aviculare
(Troscotul) - Cosm
Rumex acetosella
(Măcriş mărunt) - Cosm
Juncus bufonius - Cosm
Cynodon dactylon
(Pir gros) - Cosm
Echinochloa crus-galli
(Iarbă bărboasă) - Cosm
Setaria glauca
(Mohor) - Cosm

17
Phragmites australis
(trestia) - Cosm
Typha latifolia
(Papura) - Cosm

ADVENTIVE – Adv
acele specii care îşi au originea în alte continente, dar au fost dispersate masiv prin intervenţia
omului, păsărilor migratoare etc., integrându-se în diverse cenoze spontane sau cultivate.
Erigeron canadensis
(bătrâniş) - Adv
Galinsoga parviflora
(Busuioc sălbatic) - Adv
Phytolacca americana
(Cârmâz) - Adv
Xanthium italicum
(Holeră) - Adv
Calcularea şi reprezentarea grafică a proporţiilor diverselor categorii de geoelemente se
realizează în acelaşi mod şi prin aceleaşi metode ca şi în cazul spectrelor bioformelor.
Este importantă cunoaşterea compoziţiei în geoelemente, deoarece:
-furnizează informaţii asupra macro- şi microclimatelor în care se dezvoltă speciile şi
cenozele vegetale;
-atrage atenţia asupra unor eventuale hibridări interspecifice, a variabilităţii taxonilor;
-oferă repere de reconstituire a căilor de migraţie ale speciilor cu provenienţă geografica
diferită, ori în prognozarea diferitelor căi pe care le vor urma una sau mai multe componente ale
fitocenozelor cercetate;
-constituie un criteriu important de diagnozare a variatelor asociaţii vegetale, dar si de
diferenţiere a cenotaxonilor, mai ales în condiţiile unor asemănări sporite;
- reprezintă elementul principal în regionarea biogeografică a Globului şi în raionarea
floristică a unor regiuni, ţări etc. Astfel, pentru ţara noastră, Al. Borza (1960) distinge trei mari
regiuni floristice: euro-siberiană, irano-turaniană şi mediteraneană, fiecare subîmpărţită în
circumscripţii şi districte floristice;
-aduce argumente concrete în sprijinul ocrotirii si protecţiei acelor teritorii cu
semnificaţie fitogeografică deosebită.

Curs 5

CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ
A PLANTELOR (FORME ECOLOGICE)
Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului
abiotic şi, în consecinţă, prezenţa unor anumite plante, pe un anumit teritoriu, reflectă caracterul
factorilor ecologici din acel teritoriu.
Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă
caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează.

18
 Fiecare specie floristică manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele
minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor
menţionaţi.
Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt
slab indicatoare; alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un
anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.
Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost
alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.

• A. Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă

Grupele de plante, alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de
umiditate al solului din perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind faptul că primăvara sau
toamna, solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. În funcţie de regimul de apă se deosebesc
următoarele tipuri de bază:

• 1. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de

apă, suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Se notează cu 1 şi 1,5.
Genistella sagittalis
Muscari comosum

• 2. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Se

notează cu 2 şi 2,5.
Bruckenthalia spiculifolia - coacăză
Campanula persicifolia
Campanula rapunculoides
Filipendula vulgaris - aglică
Melampyrum bihariense (sor-cu-frate)
Origanum vulgare
Potentilla argentea
Veronica chamaedrys

• 3.Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate
moderată. Se notează cu 3 şi 3,5.
Campanula abietina
Dryopteris filix-mas
Epilobium montanum
Euphorbia amygdaloides
Festuca rubra
Mercurialis perennis
Pulmonaria rubra
Trifolium pratense

• 4. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite .Se

notează cu 4 şi 4,5 .

19
 Actaea spicata
Allium ursinum
Circaea lutetiana
Leucanthemum waldsteinii
Paris quadrifolia
Salvia glutinosa
Stachys sylvatica
Symphytum cordatum

• 5. Higrofitele (specii higrofile)sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent

umed, fie în sol, fie în atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în
apă sau în soluri înmlăştinite.
Se notează cu 5 şi 5,5
Equisetum sylvaticum
Impatiens noli-tangere
Juncus sp.

• 6. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri
permanent umede până la submerse, având organele de regenerare sub apă Se notează cu 6.
Nymphaea alba
Nuphar luteum

• 7. Eurihidre (amfitolerante) sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de

umiditate care adesea este alternant. Se notează cu 0
Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi
mezohigrofitelor.
Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate:
Chionofite - plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul verii (Pinus mugo)
Ombrofite - plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate.

B. Factorul termic
Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului
ambiant; adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone
climatice, prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Fiecare specie ocupă un areal cu limite
nordice şi sudice, limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu
aceeaşi temperatură).
Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai
mare de 10°C, sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C, reprezintă
cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. În
funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc, pentru ţara noastră,
mai multe grupe de specii, răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie.
1.Hekistotermofitele (specii criofile) plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute,
în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative (–2,5 –
0,5°C); formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine şi în

20
climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului); 1700-2200 m altitudine. Se
notează cu 1 şi 1,5
2. Microtermofitele plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi
umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al
molidului); 1300-1700 m altitudine. Se notează cu 2 şi 2,5
3. Mezotermofitele plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândite în climatul temperat
răcoros şi umed, între izotermele anuale 4,5-7,5°C, corespunzător în mare parte subetajului
fagului, 800-1300 m altitudine. Se notează cu 3 şi 3,5
4. Subtermofitele plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile),
răspândite între izotermele 7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din
punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului, zona nemorală cu subzona pădurilor
de stejari mezofili şi silvostepa nordică. Se notează cu 4 şi 4,5
5. Termofitele plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental
de câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei,
acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor
de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. Se notează cu 5 şi 5,
6. Euritermofitele (specii euriterme, amfitolerante) plante termoindiferente. se notează cu 0.

• C. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului

După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în orizonturile
superioare, se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.
1- Specii extrem acidofile .cresc pe soluri cu pH sub 4,0. se notează cu 1.
Polytrichum commune
Bruckenthalia spiculifolia
Lycopodium clavatum
Vaccinium vitis-idaea

2 - Specii excesiv acidofile .pH = 4,5–4,0 .Se notează cu 2 .

Calamagrostis arundinacea
Homogyne alpina
Soldanella hungarica
Vaccinium myrtillus

3 - Specii puternic acidofile .pH = 5,0–4,5.Se notează cu 3

Moneses uniflora

4 - Specii slab acidofile pH = 6,8–6,0 .Se notează cu 4

Athyrium filix-femina
Campanula abietina
Petasites albus
Pulmonaria rubra
Stellaria nemorum

5 - Specii neutrofile
sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7,2-6,8). Se notează cu 5.
Aegopodium podagraria
21
 Geranium phaeum
Lamium maculatum
Mercurialis perennis
Paris quadrifolia
Solanum dulcamara
Stachys sylvatica
Valeriana officinalis

6 - Specii euriacidofile (indiferente, amfitolerante)

suportă variaţii largi de pH, fără să le fie afectată creşterea, dezvoltarea şi reproducerea. Se
notează cu 0.

Curs 6

CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ
A PLANTELOR (FORME ECOLOGICE)
partea a II-a
* Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii
Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, în decursul timpului, formarea unor adaptări
variate în funcţie de intensitatea iluminării. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care
manifestă exigenţe diferite faţă de lumină; de fapt, toate speciile au nevoie de lumină, dar
toleranţa faţă de lumină este diferită. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante.

• 1. Heliofite (specii heliofile, fotofile) plante care cresc în plină lumină şi nu suportă
umbrirea (plante de stepă, de nisipuri, deşerturi, de sărături).

• 2. Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) plante care nu cresc în plină
lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Ex.: plantele din păduri (Impatiens
noli-tangere, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, ferigile din păduri).

• 3. Heliosciadofite grupă de specii intermediară între primele două; plantele din această
categorie cresc în plină lumină, dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de
semiumbră. Ex.: plante din poieni, pajişti mezofile, păduri (Fragaria vesca, Hedera helix,
Leucanthemum vulgare).

• 4. Eurihelele (specii eurifotofile) plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii

luminii .

* Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive

22
 Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate şi este foarte
variabil, deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de
plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni
nutritivi.

• 1. Specii extrem oligotrofe cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută :

Polytrichum commune
Lycopodium clavatum
Genistella sagittalis
Vaccinium vitis-idaea

• 2. Specii oligotrofe cresc pe soluri cu troficitate scăzută :

Bruckenthalia spiculifolia
Luzula luzuloides

• 3. Specii oligomezotrofe cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie :

Campanula abietina
Moneses uniflora

• 4. Specii mezotrofe cresc pe soluri cu troficitate mijlocie :

Athyrium filix-femina
Dryopteris filix-mas
Equisetum sylvaticum
Euphorbia amygdaloides
Galium aparine
Geranium robertianum
Petasites albus
Ranunculus carpaticus
Salvia glutinosa
Stellaria nemorum
Symphytum cordatum

• 5. Specii eutrofe cresc pe soluri cu troficitate ridicată

Circaea lutetiana
Mercurialis perennis
Solanum dulcamara
Valeriana officinalis

• 6. Specii megatrofe cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată

Eupatorium cannabinum
Geranium phaeum
Lamium maculatum

23
• 7. Specii euritrofe prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului
Dactylis glomerata
Hieracium transsilvanicum
Maianthemum bifolium
Oxalis acetosella
Poa nemoralis

*Tipul de săruri din sol sau din apă

În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc:

• 1. - Specii nitrofile preferă mediile bogate în azot; s-au adaptat la conţinutul mare de
cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri, pe care se dezvoltă luxuriant.
Alnus glutinosa
Atropa belladonna
Chelidonium majus
Datura stramonium
Hyoscyamus niger
Rubus idaeus
Urtica dioica

• 2. - Specii calcifile (calcicole, calcifite) s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare
cantitate de cationi de Ca++.
Campanula carpatica
Leontopodium alpinum
Linaria alpina

3. Specii calcifobe(calcifuge)specii care nu acceptă soluri bazice

Genistella sagittalis
Lycopodium clavatum

4. - Specii halofile preferă mediile slab, mediu sau puternic salinizate

Suaeda maritima
Salicornia europaea

*G. Textura solului

Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor;
Specii saxicole - se dezvoltă pe zone stâncoase, sărace în humus;
Specii casnofile
Specii arenicole - vegetează în special pe nisipuri, pietrişuri sau grohotişuri mărunte;
Specii humicole - vegetează pe soluri bogate în humus;
Specii petrofile - vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri;
Specii rupicole - vegetează pe versanţi abrupţi, pe coaste puternic înclinate sau pe brâne;
Specii silvicole - sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri;
Specii ruderale - cresc în locuri umblate de om şi animale.

24
 Curs 7

COMPOZIŢIA ÎN TIPURI GENETICE

Fitocenoza, împreună cu celelalte subsisteme ale ecosistemului, acţionează în sensul
favorizării sau nefavorizării frecvenţei anumitor gene din genofondul populaţiilor subordonate.
Structura genetică a oricărui sistem biologic se conservă numai păstrând:
 structurile eco-cenotice,
 conexiunile (ecofondul) care i-au dat naştere,
 capacitatea de autocontrol
 capacitatea evolutivă
Este necesară cunoaşterea geneticii populaţiilor, cu rezultate directe în ingineria genetică, în
fitoameliorare, în caracterizarea completă a ecosistemelor protejate sau a celor care urmează a fi
trecute în regim de protecţie.
Numărul de cromozomi determină existenţa unor date sugestive aduse de o disciplină relativ
nouă, citoecologia.
Există o strânsă legătură între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor
geografică, în sensul creşterii procentului de poliploizi de la tropice spre regiunile reci şi în
distribuţia altitudinală.
S-au emis două ipoteze:
 poliploizii asigură speciilor o rezistenţă sporită la condiţiile ecologice, tinzând spre
extreme, astfel că flora arctic-alpină ar avea o origine terţiară, glaciaţiunile acţionând
drastic asupra speciilor diploide, mai puţin rezistente.

 poliploidizarea asigură speciilor o capacitate de competiţie fitosociologică mult mai

ridicată, invadând în perioada postglaciară terenurile nepopulate.
 Exemplu: romaniţa (Matricaria inodora), cu populaţii izomorfe, dar cu comportament
cenotic diferit: poliploizii sunt agresivi, colonizând preeriile Canadei, pe când diploizii nu
manifestă tendinţe de expansiune, întâlnindu-se doar în regiunea litorală.

a. Frecvenţa poliploizilor pe latitudine şi altitudine

Urmărind frecvenţa poliploizilor în cormoflora diverselor regiuni ale emisferei boreale, se
constată o creştere semnificativă a acestora: de la 26% în intervalul 0-10 grade lat. N, se ajunge
la 43,5% în România, 79,7% în arhipelagul Spitzbergen (Norvegia).
În Munţii Iezer-Păpuşa, se constată o creştere a frecvenţei poliploizilor, de la 40,5% în etajul
montan superior (al molidişelor), la 57,3% în alpin. Flora alpină cuprinde însă un mare număr de
specii vechi, diploide, diferenţiate încă din cursul tardiglaciarului, prin simple mutaţii genice şi
prin selecţie, fără intervenţia poliploidiei.

25
 b. Distribuţia speciilor poliploide
Există specii cu ecotipuri diplo- şi poliploide, dar, mai cu seamă, serii poliploide. Astfel,
Capsella bursa-pastoris este reprezentată în regiunile mediteraneene de populaţii diploide
(2n=16), în timp ce în restul arealului său, populaţiile sunt tetrapoide (P=32).
Stupitul cucului (Cardamine pratensis) prezintă în Munţii Jura centrală populaţii diploide
(2n=16) în pădurile de foioase ale etajului montan, populaţii pentaploide (P=40) în mlaştini şi
populaţii aneuploide (2n=30) când acesta se dezvoltă în pajişti mezofile.
Serii poliploide se cunosc la Poaceae: în cadrul genului Eragrostis există specii diploide
(2n=20), cum ar fi E.cambessiana, ce se comportă ca o terofită anuală, populează malurile
lacurilor, fiind exigentă la factorul umiditate.
Specia tetraploidă Eragrostis albida (P=40) se încadrează la hemicriptofite şi manifestă
exigenţe mai reduse faţă de umiditatea din sol.
Specia octoploidă Eragrostis pallescens (P=80), de asemenea hemicriptofită, suportă nisipurile
uscate, cu o temperatură de până la 80 de grade.
Dintre speciile de păiuş, amintim diploidul Festuca pratensis (2n=14) ce edifică pajişti mezofile
şi moderat aprovizionate cu azot.
Tetraploidul Festuca pallens (P=28), edificator al unor grupări situate pe solurile scheletice,
bogate în calcar.
Festuca rubra, cu populaţii hexa- şi octoploide (P=42; P=56), este caracteristică unui număr
mare de asociaţii vegetale, dispuse din montanul inferior până în subalpin.
Decaploidul Festuca ovina (P=70) este tipic pentru pajiştile alpine (unde la noi este
reprezentată de subspecia sudetica).
Ca diploizi vechi, speciile de splină (Chrysosplenium alternifolium) prezintă populaţii diploide
în regiunile nordice şi în etajul subalpin, pe când în pădurile de foioase şi în pajiştile umede ale
Europei centrale, populaţiile sunt poliploide.

 c. Frecvenţa poliploizilor în diferite fitocenoze

Fitocenozele edificate de bumbăcariţă şi muşchiul de turbă (Eriophoro vaginatae –Sphagnetum)
prezintă o frecvenţă a poliploizilor mare (peste 70%). Domină speciile circumpolare,
condiţionate de un climat boreal subarctic.
Fitocenozele dominate de cer şi gârniţă (Querceto farnetto-cerris) deţin numai cca 30%
poliploizi. Domină speciile de provenienţă sudică, cu exigenţe xeroterme.
Făgetele, instalate în perioada sub-boreală, deţin o pondere mai mare a poliploizilor decât
stejăreto-cărpinetele (conturate încă din perioada boreală).
La fel, în molidişe, frecvenţa poliploizilor este mai mare faţă de jnepenişe, deşi primele s-au
instalat mult mai recent pe aceste teritorii.De aici, concluzia că grupările vegetale mai noi sunt
mai bogate în poliploizi, datorită capacităţii lor de competiţie mult mai ridicată.

26
 Curs 8

INDICII FITOCENOLOGICI SI METODELE

DETERMINĂRII LOR
In studiul structurii fitocenozelor se iau în discuţie multiple aspecte:
 I. Fizionomia si aspectul
 II Structura calitativă a fitocenozelor
 1. - Compoziţia floristică
 2. - Bioformele
 3. - Geoelementele
 4. - Compoziţia în categorii ecologice
 5. - Compoziţia în tipuri genetice
 6. - Compoziţia în categorii economice
 III. Indici fitocenologici
 1. - Indici fitocenologici calitativi
 2. - Indici fitocenologici cantitativi
 3. - Indici fitocenologici sintetici
 IV. Releveul fitocenologic
 V. Structura spaţială a fitocenozelor
 VI. Dinamica structurii fitocenozelor
 Indicii fitocenologici reprezintă un complex de sisteme care codifică prin cifre, litere sau
alte semne convenţionale anumite caracteristici ale fitocenozelor .Aceste sisteme urmăresc:
 asigurarea unei mai bune descifrări a structurii si funcţiilor fitocenozelor,
 o prelucrare mai exacta a informaţiilor dobândite,
 o evidenţiere mai clară a raporturilor dintre componenţi şi dintre ei şi sistemul
coordonator (integrator).
O mare parte a acestor indici sunt notaţi pe teren, în timpul primei etape a cercetării
fitosociologice, fiind reuniţi în categoria caracterelor analitice.
O alta parte a acestor indici se calculează în laborator, atunci când dispunem de un număr
suficient de eşantioane studiate, acestea alcătuind caracterele sintetice.
1. Indicii fitocenologici calitativi
a) Vitalitatea fitoindivizilor - se referă la gradul de vigurozitate, la creşterea şi
dezvoltarea fitoindivizilor dintr-o anumită ambianţă eco-cenotică, reflectând prin valorile
lor concordanţa sau neconcordanţa acesteia cu cerinţele fiecărei specii componente.

27
 1. INDICII FITOCENOLOGICI CALITATIVI
Vitalitatea fitoindivizilor
Starea fenologică

a) Vitalitatea fitoindivizilor - se referă la gradul de vigurozitate, la creşterea şi dezvoltarea

fitoindivizilor dintr-o anumită ambianţă eco-cenotică, reflectând prin valorile lor
concordanţa sau neconcordanţa acesteia cu cerinţele fiecărei specii componente.
b) - Starea fenologică - (sau periodicitatea) se referă la stadiile repetitive din viaţa fitoindivizilor
şi fitopopulaţiilor unei fitocenoze, surprinse în momentul analizei pe teren.
- Fenologia, ca ramură a botanicii, studiază deci, succesiunea stadiilor de creştere şi
dezvoltare ale plantelor de-a lungul perioadelor de vegetaţie, ţinând cont de dinamica
principalilor factori ecologici, de durata de viaţă a indivizilor unei specii.

 2. INDICII FITOCENOLOGICI CANTITATIVI

a) Abundenţa - cea mai elementara noţiune de apreciere cantitativă. Practic, presupune
numărarea efectivă a indivizilor populaţiilor dintr-o fitocenoză, operaţie dificilă în cazul
suprafeţelor mari, a gradelor ridicate de închegare a vegetaţiei, sau a diversităţii floristice mari.
Se pot reţine următoarele situaţii mai semnificative:
* într-o pădure tropicala umedă (pluviisilvă), speciile de arbori, deşi numeroase, sunt
reprezentate printr-un număr redus de indivizi fiecare, pe când într-o taiga, extrem de puţine
specii (1-2) de arbori prezintă un număr de indivizi de câteva sute de ori mai mare decât în
primul caz, raportat la aceiaşi unitate de suprafaţă, aceasta datorită reglajului combinat al
factorilor edafo-climatici cu cei biotici, a complexităţii reţelei trofice si prin lungimea diferită a
lanţurilor trofice (mult mai mare în primul caz).
*în condiţiile aceluiaşi climat temperat şi stadiu de maturitate, fitocenozele nemorale au un
număr de indivizi pe unitatea de suprafaţă de 2-3 ori mai mic decât cele praticole, datorită
complexităţii structurale mult mai ridicate a biocenozei silvice faţă de cea praticolă;
*fitocenozele lemnoase tinere se caracterizează printr-un număr mult mai mare de fitoindivizi,
comparativ cu cele mature, în interiorul cărora s-au consolidat deja relaţiile de competiţie si
selecţie cenotică;
*pădurile de foioase mature (bine structurate) au mai puţini arbori pe unitatea de suprafaţă decât
cele de conifere, în acelaşi stadiu de maturitate, iar altitudinal, firesc, acest număr scade din
etajul montan superior spre cel subalpin, lipsind complet în etajul alpin
b) Dominanţa (acoperirea) - estimează suprafaţa ocupată de proiecţia (pe orizontală) a
părţilor supraterane ale indivizilor pe suprafaţa solului într-un eşantion bine delimitat dintr-o
fitocenoză. Codifică gradul de închegare a vegetaţiei, raportul volum/suprafaţă pentru aparatul
fotosintetizator, particularităţile staţiunii şi rolul acesteia în viaţa fiecarei specii componente din
fitocenoză.
Intr-o fitocenoză se disting:
 o acoperire generală - care priveşte proiecţia părţilor supraterane a indivizilor tuturor
speciilor de pe suprafaţa esantionului;
 o acoperire specifică - vizează proiecţia indivizilor unei anumite specii din suprafaţa
respectivă
 o acoperire bazală - se ia în considerare suprafaţa ocupată numai de anumite părţi ale
indivizilor care vin în contact direct cu solul (baza trunchiurilor la arbori, rozeta de
28
 frunze bazale a speciilor ierboase, baza tulpinilor sau tufelor la subarbuşti sau cele
cespitoase)
Aprecierea dominanţei (respectiv a acoperirii) se face fie prin metode vizuale, care presupun
multă experienţă practică, fie prin metode exacte.
Metodele aproximative exprimă procentual raportul dintre proiecţia părtilor supraterane ale
ansamblului de specii, ale unui strat ori ale fiecarei specii în parte si suprafaţa de probă
(eşantionul) delimitată în cadrul unei fitocenoze, de ex: sistemul Braun-Blanquet şi
sistemul Emberger care prezintă scări cifrice în diferite trepte de semnificaţie.
Metodele exacte - apreciază dominanţa pe suprafeţe mult mai mici decât suprafaţa de
probă, motiv pentru care numărul suprafeţelor de probă trebuie să fie mare spre a fi
sugestiv sub aspect statistic.
-metoda ramei-metrice cu reţea - presupune marcarea pe un material grafic (ce reproduce la
scară schema ramei cu reţea) a suprafeţei ocupate de proiecţiile părţilor supraterane ale tuturor
fitoindivizilor din interiorul ramei ori numai a speciilor edificatoare (dominante si caracteristice).
Media tuturor repetiţiilor din interiorul unei fitocenoze va reprezenta valoarea dominanţei
exprimată procentual pentru individul de asociaţie dat.
-în cazul pădurilor se aplică metoda reţelei metrice;
-metoda fotografierii presupune realizarea unei imagini - urmată de calcularea raportului
suprafaţă acoperită/suprafaţă nudă, convertit apoi în procente
-metoda planimetrică utilizează pantograful (specific lucrărilor de cartografie), cu avantajul
exactităţii grafice a dominanţei, al reducerii la scară a suprafeţei delimitate;
-metoda diametrelor - pentru delimitarea acoperirii bazale se foloseşte clupa sau şublerul

c) Abundenţa-dominanţa - Aprecierea abundenţei şi dominanţei în mod separat nu

pot fi aplicate decât pe suprafeţe reduse:
S-a propus un indice de AD si un sistem de evaluare cifrică:
+ indivizi rari sau foarte rari, cu acoperire foarte slabă
1 indivizi destul de abundenţi, cu acoperire scăzută
2 indivizi foarte abundenţi, acoperire cel puţin 1/20
3 numarul indivizilor variabili, dar acoperire între 1/4 si 1/2
4 numărul indivizilor variabil, cu acoperire 1/2 - 1/3 din suprafaţă
5 număr oarecare de indivizi, acoperire peste 3/4.
Factorii care influenţează acoperirea generală:
Stadiul de evoluţie al fitocenozei: redusă în primele faze, crescând apoi până la etapele de
maturitate, reducându-se treptat spre stadiul de bătrâneţe, fenomen datorat dinamicii proceselor
selective intra si interspecifice, competiţiei sau cooperării diverselor categorii de organisme din
fitocenoză, realizării homeostaziei optime în cadrul stadiului de climax;
Valorile factorilor edafo-climatici precum şi cei litologici influenţează vitalitatea, reflectându-se
în gradul de închegare al vegetaţiei;
Acţiunea drastică a unor factori fizici externi (vânturi puternice, viituri, avalanşe, eroziunea
solului etc.) reduc acoperirea generală şi specifică din fitocenozele afectate, uneori declanşează
chiar evoluţia regresivă a vegetaţiei;
Presiunea antropo-zoogenă, în funcţie de intensitatea sa, de tipul de acţiune, poate afecta atât
acoperirea generală, cât si pe cea specifică, favorizând sau defavorizând afirmarea unora sau
altora dintre specii: păşunatul intensiv reduce gradul de închegare a vegetaţiei din păşunea

29
afectată, târlirea unor suprafeţe pentru o perioadă scurtă reduce drastic acoperirea, urmând apoi o
explozie a speciilor nitrofile.
Rarirea pădurilor prin lucrări silvice specifice afectează negativ închegarea coronamentului, dar
stimulează dezvoltarea stratului ierbos şi a celui arbustiv;
Utilizarea ierbicidelor şi depăşirea dozelor de îngrăşăminte minerale administrate pajiştilor pot
produce “arsuri” lipsite de vegetaţie.
d) Frecvenţa - evidenţiază dispersia şi gradul de omogenitate a distribuţiei indivizilor unei
specii pe unitatea de suprafaţă.
In aprecierea frecvenţei se recurge la asocierea si a altor parametri investigaţi (AD, densitate,
vitalitate).
 3. INDICII FITOCENOLOGICI SINTETICI
Constanţa speciilor;
Abundenţa-dominanţa medie;
indicii de similitudine.
In laborator, fitocenologul realizează sistematizarea şi prelucrarea datelor consemnate pe teren,
pentru obţinerea aspectelor generalizatoare.
Pe baza indicilor sintetici se pot evidenţia
 caracteristici ale unităţii cenotaxonomice de bază (asociaţia vegetală),
 particularităţi structurale ale fitocenozelor situate în diferite regiuni din cadrul
arealului de răspândire al asociaţiei date,
stadii de evoluţie ale fitocenozelor componente.
a) Constanţa speciilor (K)
Reprezintă prezenţa raportată la suprafeţele eşantion din fiecare individ de asociaţie.
Se ia în considerare numai prezenţa sau absenţa indivizilor în suprafeţele de probă analizate, nu
si aspectul cantitativ.
Constanţa dă informaţii asupra fidelităţii indivizilor pentru o anumită ambianţă cenotică, pentru
o anumită asociaţie vegetală.
Calcularea constanţei se face numai când s-au realizat observaţii pe cel puţin 5 relevee, aceasta
deoarece numărul claselor de constanţă este 5
b) Abundenţa-dominanţa medie (ADm)
redă procentual acoperirea medie realizată de fitoindivizii unei specii în fitocenoza sau
fitocenozele studiate.
Acest indice se calculează numai în situaţiile în care valorile lui sunt necesare altor prelucrări
(spectrul bioformelor după metoda Diemont, ecodiagrame, calculul valorii indicatoare a
asociaţiei etc.).
Se utilizează formula:
unde
ni reprezintă numărul suprafeţelor în care specia prezintă indicele i de AD (i= +-5),
ADi reprezintă valoarea clasei i a indicelui de AD, corespunzător scării lui Braun-
Blanquet,
N reprezintă nr. total de suprafeţe analizate.

c) Indici de similitudine
Cu ajutorul acestor indici se pot face comparaţii între un număr mare de eşantioane, pot fi
surprinse însuşiri structurale ale asociaţiei, mai greu de sesizat prin analizele clasice, de

30
asemenea, însuşirile adaptative şi evolutive ale fitocenozelor, iar prin modelarea matematică a
acestora se pot realiza prognoze, în funcţie de modificarea unuia sau unora dintre factorii
ambientali.
In plus, indicii de similitudine dau informaţii asupra încadrării cenotaxonomice a fitocenozelor
investigate, stabilitatea, originea şi direcţia de evoluţie a diverselor sisteme suprapopulationale.
Taxonomia matematică utilizează cu succes şi uneori cu rezultate spectaculoase, o serie de
indici de similaritate ori de diversitate.
Analiza matematică reprezintă un instrument de lucru deosebit de important în cercetarea
analitică şi sintetică din biologie, aceasta însă nu poate substitui metodele specifice fiecărui
domeniu.
In literatura de specialitate se cunosc astăzi peste 120 de indici de similaritate, diversitate,
afinitate, care urmăresc stabilirea asemănării (similitudinii, similarităţii) ori a deosebirii sau
diversităţii unor populaţii, fitocenoze, asociaţii, biocenoze etc.
Aceşti indici abordează acelaşi aspect comparativ între 2 sau mai multe sinsisteme.
- Indicele Jaccard, numit de autor (1901) indice de comunitate floristică, evidenţiază gradul de
asemănare între două eşantioane (populaţii, fitocenoze, ecotopuri etc).
Calcularea lui s-a făcut pe baza formulei:
unde: a = nr. specii, indivizi, caractere din primul eşantion; b = din eşantionul doi; c = nr. specii,
indivizi, caractere etc. comune celor două eşantioane; 100=factor de raportare procentuală.
Indicele de similitudine Sørensen (1948) ia în considerare prezenţa speciilor în diverse
eşantioane, fără a ţine cont de aspectul cantitativ al indivizilor lor.
In cazul studiilor de fitocenologie acest indice prezintă inconvenientul că ţine cont doar de
prezenţa ori absenţa unor specii în releveele analizate şi comparate, eliminând valorile cantitative
ale speciilor şi, implicit şi reflectarea factorilor ecologici pe care complexul de specii o redă
Pentru eliminarea acestui neajuns, D. Ivan şi N. Doniţă (1975) înlocuiesc elementul prezenţă
cu ADm a speciilor, astfel că formula de calcul va deveni:
unde ADc = suma valorilor de ADm a speciilor comune eşantioanelor comparate,
ADa şi b = suma valorilor de ADm a speciilor prezente în primul şi al doilea eşantion din
cuplul de suprafeţe analizat.
Indicele de dominanţă Kulczynski (1927) poate fi calculat fie ţinând cont de constanţa
speciilor (aşa cum a procedat de fapt autorul) fie de valoarea de AD (cum s-a modificat ulterior).
Formula de calcul este următoarea:
unde: s = suma valorilor cantitative (K sau AD) în primul eşantion, s’= suma valorilor
cantitative în cel de-al doilea esantion, 0 = suma diferenţelor cantitative pentru elementele
comune
Indicele de diversitate Shannon-Wiener se utilizează la caracterizarea complexităţii
structurale ale fitocenozelor unei asociaţii sau ale mai multor asociaţii din aceiaşi serie
succesională.
Formula folosita este:
I.D. = -Pi log.Pi
Unde : Pi=proporţia de indivizi prin care specia i este reprezentată într-o biocenoză,
proporţie ce rezultă din raportul ni/N (ni = valoarea AD a categoriei i, N = valoarea totală
a AD), logPi = valoarea logaritmului în baza 10
Valorile indicelui ID, rezultate prin folosirea logaritmilor naturali, se pot încadra între
următoarele trepte ale scării empirice a diversităţii, concepută de autori:
1. o,1-1 = diversitate foarte scăzută

31
 2. 1 -2,5 = diversitate scăzută
3. 2,5 - 4 = diversitate medie
4. 4 - 7 = diversitate ridicată
5. peste 7 = diversitate foarte ridicată
După calcularea oricăruia dintre aceşti indici, vizualizarea se va face prin întocmirea matricei
de similitudine sau a dendrogramei, ambele având avantajul de a oferi cercetătorului posibilitatea
grupării eşantioanelor în funcţie de asemănarea lor structurală, în mod sintetic pentru toate
eşantioanele sau unităţile studiate ori analizate.
Cele două modalităţi grafice scot în evidenţă eşantioanele sau nucleul de eşantioane care se
detaşează prin complexitatea lor structurală (deci si printr-o cantitate de informaţie mult
superioară), fie prin deteriorarea structurii lor ca efect al acţiunii unuia sau altuia dintre factorii
edafo-climatici sau biologici.

Curs 9

CENOTAXONOMIA GRUPĂRILOR VEGETALE

Reprezintă sistemul de clasificare şi ordonare a unităţilor cenotaxonomice, pe baza unor criterii
care evidenţiază legăturile şi afinităţile structurale, ecologice şi evolutive dintre aceste
comunităţi.
De la recomandările celor doi fondatori ai şcolii fitocenologice central-europene (Braun-
Blanquet si R. Tuxen) s-a ajuns la un act normativ reprezentat de Codul de nomenclatură
fitosociologică, aflat deja la a treia ediţie.
Unitatea de bază în sintaxonomie este asociaţia vegetală. Raportându-se la aceasta, există unităţi
de rang superior si inferior ei, fiecare recunoscându-se după un sufix caracteristic.

 I. ASOCIAŢIA VEGETALĂ reuneste fitocenoze asemănătoare prin compoziţie şi

structură, cuprinzând trăsăturile esenţiale comune acestor fitocenoze. Este nivelul de baza
structură, cuprinzând trăsăturile esenţiale comune acestor fitocenoze. Este nivelul de baza
pentru sistemul ierarhic al sintaxonilor.
Numele generic al asociaţiei are la bază denumirea de gen a unei (sau a unor) specii, la
rădăcina caruia se adaugă sufixul -etum.
Epitetul asociaţiei se constituie din genitivul denumirii de specie a plantei (sau plantelor)
considerate.
Ca si în cazul speciilor denumirea asociaţiei este urmată de numele autorului (scris întreg sau
prescurtat) si anul în care a publicat descrierea asociaţiei respective.
Când denumirea se formează pornind de la o singură specie (caracteristică sau/şi dominantă)
denumirea se formează conform regulii generale:
*o pajiste edificată de păiuşul rupicol (sulcat sau brăzdat) - Festuca rupicola - va avea
denumirea de asociaţie:
Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956
*o pajişte dominata de colilie - Stipa pulcherrima - care este, în acelaşi timp, şi
caracteristică, se va numi:
Stipetum pulcherrimae Soo 1942

32
 *o pădure edificată de cer (Quercus cerris) va fi denumită:
Quercetum cerris Georgescu 1941
Uneori, apar o serie de cazuri particulare, ce necesită modificări ortografice, în concordanţă şi
cu cele fonetice:
► rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele generic al asociaţiei se va forma de
la rădăcina genitivului (caricis) si nu a nominativului ca la majoritatea cazurilor. Asociaţiile de
rogozuri vor avea, în acest caz, denumirea de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din
genitivul speciei:
Caricetum davallianae Koch 1926, Caricetum acutiformis Sauer 1937, Caricetum limosae
Br.-Bl. 1921
► asemănătoare este situaţia şteviei (Rumex), în care caz, denumirea generică a
asociaţiei va fi Rumicetum (provenită de la genitivul rumicis):
Rumicetum alpini Szaf., Kulcz. et Pawl. (1923) 1927
► firuţa (Poa) intră, de asemenea, în denumirea multor asociaţii, dar ortografia se
modifică din considerente fonetice. Rădăcina este identică şi la nominativ şi la genitiv, de aceea
se modifică sufixul pentru a se putea pronunţa corect: -etum devine -ëtum, unde ë se va citi é:
Poëtum pratensis Răvăruţ et al. 1956,
Poëtum annuae Gams 1927.
In denumirea asociaţiei pot fi incluse doua specii cu următoarele situaţii principale posibile:
a) ambele specii să aparţină aceluiaşi gen, caz în care numele generic al asociaţiei se constituie
după regulile generale, iar epitetul din cele două denumiri de specie: la rădăcina primei specii se
daugă vocala o (sau i la substantivele aparţinând declinării a III-a), a doua specie se pune la
genitiv, ambele epitete fiind reunite printr-o liniuţă de legătură:
►o pajişte edificată de păiuşul de stepă şi de cel sulcat se va numi :
Festucetum valesiaco-rupicolae Csuros et Kovacs 1962
►un stejăreto-gorunet va avea denumirea
Quercetum robori-petraeae Borza (1928) 1939
b) cele două specii pot să aparţină la genuri diferite, cu următoarele cazuri mai frecvente:
una este dominantă iar alta caracteristică, indicatoare sau diferenţială. Aceasta din urmă va
forma prima parte a denumirii asociaţiei: la rădăcina genului se adaugă vocala o sau i , urmeaza
genitivul speciei, iar prin linie de legătură se adaugă denumirea speciei dominante (denumirea
formată ca în cazul unei singure specii: sufixul -etum + genitivul speciei .
 De exemplu:
- o pajişte edificată de coada iepuraşului (Sesleria rigida) are ca specie indicatoare de
calcare, cimbrişorul (Thymus comosus); asociaţia se va denumi:
Thymo comosi - Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939) Pop et Hodişan 1985.
- un cărpinet are ca specie dominantă carpenul (Carpinus betulus) iar ca diferenţială
geografică (pt. Munţii Apuseni) sor cu frate (Melampyrum bihariense). Asociaţia va purta
numele:
Melampyro bihariensi - Carpinetum betuli Soo 1964.
- speciile pot fi codominante, ocupând fie acelaşi strat, fie strate diferite, situaţie în care
denumirea asociaţiei se formează după regulile cazului anterior, cu precizarea că prima se trece
specia din stratul sau substratul inferior. De ex. un molidiş cu strat ierbos dominat de măcrişul
iepurelui, va purta numele:
Oxalo acetosellae - Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962.
De asemenea, un tufăriş dominat de păducel si porumbar se include în asociaţia

33
Pruno spinosae - Crataegetum monogynae (Soo 27) Hueck 1931 O pădure de fag cu carpen este
dominată de cele două specii aparţinând aceluiaşi strat (cel al arborilor), dar în substrate
diferite, astfel că denumirea asociaţiei va fi Carpino betuli - Fagetum sylvaticae Paucă
1941.
Conform ultimului cod de nomenclatură fitocenologică nu se mai accepta formarea
denumirii asociaţiilor din trei specii : Pulmonartio rubrae-Abieti-Fagetum, ci
Pulmonario rubrae – Fagetum sylvaticae
Precizări cu caracter general, pentru denumirea unei noi asociaţii:
a. să fie analizate minimum 10 relevee din diferite fitocenoze asemănatoare, din care un releveu
să fie considerat ca tip de asociaţie (releveu holotip); în cazul descrierilor publicate anterior datei
de intrare în vigoare a noilor reglementări de tipizare, este necesară alegerea ulterioară a unui
lectotip din releveele publicate, iar în condiţiile diponibilităţii doar a unui tabel sintetic,
efectuarea a cel puţin un releveu stabilit ca neotip
b. să fie evitate epitete ca typicum, montanum, alpinum, calcophilum, transsilvanicum, dacicum
etc. dacă nu există specie cu nume asemănător acestora si care să aibă o valoare diferenţială
c. dacă un infrataxon (ssp, var, f.) are valoarea diferenţială pentru asociaţia dată, el va trebui să
figureze în denumire notat în continuarea epitetului de specie: Scorzonero roseae- Festucetum
rubrae nigricantis (Puscaru et al. 1956) Coldea 1987 sugereaza ca pajistea de păiuş roşu
încadrată în această asociaţie are în populaţii, ca dominantă, o subspecie de păiuş roşu (Festuca
rubra ssp. nigricans).
Diagnoza asociaţiei trebuie sa fie publicată într-o limbă străină de largă circulaţie, într-o revistă
accesibilă, recunoscută internaţional (si nu multiplicată local)

 II. SINTAXONI SUBORDONATI ASOCIATIEI

In practica fitocenologică se utilizează numeroşi taxoni inferiori asociaţiei, dintre care mai
uzitaţi sunt :
►subasociaţia reuneşte fitocenoze care se deosebesc de tipul asociaţiei prin variaţii ecologice si
dinamice evidente, cel mai adesea aceste modificări nefiind decât stadii, mai mult sau mai puţin
îndelungateale unor serii succesionale. Alteori, subasociaţia marchează particularităţile
imprimate structurii fitocenozelor unei asociaţii de către factorii oro-edafo-climatici locali ori de
cei antropo-zoogeni.
►Denumirea acestui infrataxon se face pornind de la specia ce înmănunchează complexul de
modificări amintit, la rădăcina genului adăugându-se sufixul
-etosum, iar specia se pune la genitiv.
►Numele astfel obţinut se trece în continuarea celui de asociaţie, se scrie cu litere mici, se trece
autorul si anul.
►Astfel, molidişele de limită prezintă fitocenoze în care ienupărul pitic domina stratul arbustiv,
indicând si apropierea de etajul subalpin. Aceste fitocenoze sunt încadrate în asociaţia
Vaccinio myrtilli - Piceetum abietis Brezina et Hadač 1962 juniperetosum nanae (Resmerită
1970) Pop et al. 1988.
►faciesul reuneste fitocenozele în care una-doua specii se afirmă cantitativ într-unul din strate,
fară a fi afectata structura generală a asociaţiei. Condiţionarea faciesului este data în cea mai
mare măsură de factori ecologici locali si, numai uneori, de fazele succesionale.
►Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -osum adăugat la rădăcina genului
speciei afirmate cantitativ si din genitivul numelui de specie.

34
►Astfel, în pădurile de carpen si fag de la noi (Carpino betuli - Fagetum sylvaticae Paucă
1941), pe mari suprafeţe se poate afirma leurda, edificând faciesul alliosum ursini (în cazul unor
soluri jilave si afânate), alteori se afirmă rogozul, edificând faciesul caricosum pilosae (pe soluri
mai tasate si uşor tasate).

 III. SINTAXONI IERARHIC SUPERIORI ASOCIATIEI

In mod curent, se operează cu alianţa, ordinul si clasa. Subunităţile superioare asociaţiei mai
sunt, uneori: subalianţa, subordinul si subclasa .
►Alianţa - reuneşte asociaţiile asemănatoare ca structură floristică si cu caracteristici ecologice
ale staţiunilor apropiate.
Denumirea asociaţiei se realizează pornind de la una din asociaţiile caracteristice, implicit si de
la o specie carcateristica, adăugându-se la rădăcina genului sufixul -ion urmat de genitivul
speciei:
Festucion rupicolae Soo (1940) 1964
►Ordinul - cu un grad mai ridicat de generalizare, defineste tipurile de alianţe după consistenţasi
regiunea geografică în care se dezvoltă fitocenozele asociaţiilor incluse. La denumire se
utilizează numele unei alianţe, la rădăcina genului adăugându-se sufixul -etalia, iar specia
punându-se la genitiv. De exemplu, în pădurile de foioase sunt conturate ordinele:
Quercetalia pubescenti-petraeae Br.-Bl. 1931, ce include padurile de stejari xerofili-termofili,
Quercetalia robori-petraeae Tx. (1931) 1937, în care se reunesc pădurile de stejari mezofili-
mezotermofili din etajul colinar si montan inferior,
Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, cuprinde pădurile de foioase si de amestec din montanul mediu
si mijlociu.
►Clasa - cuprinde ordinele apropiate ecologic si floristic, frecvent si geografic, reprezentând
sintaxonul cu gradul cel mai ridicat de generalizare. Denumirea se realizeaza după numele unui
ordin (uneori două) prin adaugarea sufixului -etea, urmat de genitivul speciei, iar în cazul a doua
genuri, de obicei nu se mai includ în denumire si speciile:
*pajiştile xerofile si xero-mezofile sunt încadrate în clasa
Festuco-Brometea Br.-Bl et Tx. 1943, pe când cele mezo si higrofile sunt reunite în
Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937, cele halofile continentale în
Puccinelio - Salicornietea Ţopa 1939, cele acidofile în
Nardo-Callunetea Prsg. 1949
*padurile si tufărişurile de foioase caducifoliate sunt înglobate în clasa Querco-Fagetea Br.-Bl.
et Vlieger 1937 em. Soo 1964
*padurile de conifere apartin la
Vaccinio-Piceetea Br.-Bl. 1939
*buruienişurile au structura net diferită, în funcţie de staţiunile ocupate, ca urmare sunt încadrate
în clase diferite:
Secalietea Br.-Bl. 1951,
pentru cele din culturile de cereale păioase
Chenopodietea Br.-Bl. 1951, em. Lohm. et Tx. 1961,
în cazul celor din culturile de prăşitoare
Artemisietea Lohm., Prsg. et Tx. 1947, pentru cele instalate pe maidane, locuri ruderale
In Bidentetea tripartiti Koch 1926 sunt incluse buruienişurile nitrofile din locurile umede,
În Epilobietea angustifolii Tx. et Prsg. 1950 cele instalate în tăieturile de pădure,

35
Curs 10

CENOTAXONOMIA GRUPĂRILOR VEGETALE

 Tipuri de vegetaţie
Vegetaţia acvatică şi palustră
Vegetaţia acvatică şi palustră
Vegetaţia de stâncării şi litosoluri (soluri scheletice)
Vegetaţia pajiştilor
Vegetaţia tăieturilor şi marginilor de pădure
Vegetaţia tufărişurilor colinar-montane
Vegetaţia pădurilor de foioase şi amestec
Vegetaţia pădurilor de răşinoase
A. Vegetaţia acvatică şi palustră

 1. LEMNETEA
– vegetaţia plutitoare din bălţi şi lacuri
– vegetaţia plutitoare din bălţi şi lacuri
 LEMNETALIA
 LEMNION MINORIS
a. Lemnetum minoris –
b. Lemno-Salvinietum natantis

 2. POTAMETEA
– vegetaţia natantă şi fixată de substrat
– vegetaţia natantă şi fixată de substrat
 POTAMETALIA
 POTAMION PECTINATI
a. Elodeetum canadensis
b. Myriophyllo-Potametum
 NYMPHAEION ALBAE
a. Polygono-Potametum natantis

 3. PHRAGMITI-MAGNOCARICETALIA
- vegetaţia înaltă din mlaştini.
- vegetaţia înaltă din mlaştini.
 PHRAGMITETALIA
 PHRAGMITION -
a. Phragmitetum vulgaris
b. Typhetum angustifoliae
c. Typhetum latifoliae

 MAGNOCARICION ELATAE
a. Caricetum vulpinae
 4. MONTIO-CARDAMINETEA
- vegetaţia pâraielor şi izvoarelor de munte.
 MONTIO-CARDAMINETALIA

36
  CARDAMINO-MONTION
a. Chrysosplenio alpini–Saxifragetum stellaris
b. Chrysosplenio–Cardaminetum amarae
c. Philonotido-Calthetum laetae
d. Carici remotae-Calthetum laetae

 5. SCHEUCHZERIO – CARICETEA NIGRAE

– vegetaţia rogozişurilor
– vegetaţia rogozişurilor
 CARICETALIA NIGRAE
 CARICION NIGRAE
a. Carici dacicae-Plantaginetum gentianoidis

B Vegetaţia de stâncării şi litosoluri (soluri scheletice)

 6. ASPLENIETEA TRICHOMANIS
- Vegetaţia fisurilor de stânci
 ASPLENIETALIA RUTAE-MURARIAE
 GYPSOPHiLION PETRAEAE
a.Saxifrago rochelianae–Gypsophiletum petraeae
b.Saxifrago demissae–Gypsophiletum petraeae

 CYSTOPTERIDION FRAGILIS
a. Asplenio-Cystopteridetum fragilis –
b. Asplenietum trichomano - rutae-murariae
 7. THLASPIETEA ROTUNDIFOLII
– Vegetaţia grohotişurilor
 THALSPIETALIA ROTUNDIFOLII
 PAPAVERO-THYMION PULCHERIMI
a. Cerastio lerchenfeldiani Papaveretum coronae-sancti-stephani
 ACHNATERION CALAMAGROSTIS
a. Gymnocarpietum robertianae
b. Thymetum comosi
8. SALICETEA HERBACEAE
- vegetaţia zăcătorilor de zăpadă
 SALICETALIA HERBACEAE
 SALICION HERBACEAE
 a. Salicetum herbaceae
 b. Soldanello pusille - Ranunculetum crenati

 c. Soldanello hungaricae-Ranunculetum crenati

37
 JUNCETEA TRIFIDI
- Vegetaţia păşunilor alpine
 CARICETALIA CURVULAE
 CARICION CURVULAE
a. Primulo minimae-Caricetum curvulae –
b. Potentillo chrysocraspedae-Festucetum airoidis
LOISELEURIO-VACCINION
a. Cetrario-Loiseleurietum procumbentis
b. Empetro-vaccinietum gaultheriodis

C. Vegetaţia pajiştilor

 10. FESTUCO-BROMETEA
- Vegetaţia pajiştilor xerofile
- Vegetaţia pajiştilor xerofile
 FESTUCETALIA VALESIACAE
 SESLERIO-FESTUCION PALLENTIS
a. Melico – Phleetum montani
b. Thymo comosi-Festucetum rupicolae

 11. MOLINIO-ARRHENATHERETEA
- Vegetaţia pajiştilor mezofile
 MOLINIETALIA COERULEAE
 FILIPENDULION ULMARIAE
a. Filipendulo-Geranietum palustris

• CALTHION PALUSTRIS
a. Scirpetum silvatici
 ARRHENATHERETALIA
 ARRHENATHERION ELATIORIS
a. Arrhenatherum elatioris

 CYNOSURION CRISTATI
a. Agrostio-Festucetum rupicolae
b. Anthoxantho-Agrostietum tenuis
c. Agrostio-Festucetum rubrae
d. Lolio-Cynosuretum cristati
 12. SECALIETEA
- Vegetaţia segetală şi ruderală
 APERETALIA
 APHANION
a. Aperetum spicae-venti
b. Sclerantho-Trifolietum arvensis
c. Echio-Rumicetum acetosellae

38
  ERAGROSTIETALIA
 CONSOLIDO-ERAGROSTION
a. Amarantho-Chenopodietum albi

 13. BIDENTETEA TRIPARTITI

 BIDENTETALIA TRIPARTITI
 BIDENTETALIA TRIPARTITI
 BIDENTION TRIPARTITI
a. Bidentetum tripartiti
b. Xanthietum italicii

 14. CHENOPODIETEA
 SISYMBRIETALIA
 SISYMBRION OFFICINALIS
a. Hordeetum murini
b. Malvetum sylvestris
c. Polygono avicularis-Amaranthetum crispi

 15. ARTEMISIETEA VULGARIS

 ARTEMISIETALIA
 ARCTION LAPAE
a. Rumicetum obtusifoliae
b. Sambucetum ebuli
c. Arctio-Ballotetum nigrae
d. Urticetum dioicae

D. Vegetaţia tăieturilor şi marginilor de pădure

 16. EPILOBIETEA ANGUSTIFOLII
- Vegetaţia tăieturilor de păduri montane
 EPILOBIETALIA ANGUSTIFOLII
 EPILOBION ANGUSTIFOLII
a. Senecioni-Epilobietum angustifolii
 SAMBUCETALIA
 SAMBUCO-SALICION
a. Sambucetum racemosae
b. Rubetum idaei

E. Vegetaţia tufărişurilor colinar-montane

 17. QUERCETEA PUBESCENTI-PETRAEAE
 QUERCETALIA PUBESCENTIS
 ACERION PSEUDOPLATANI
a. Spiraeetum ulmifoliaea
 PRUNETALIA
 PRUNION SPINOSAE
a. Pruno spinosae - Crataegetum monogynae

39
b. Coryletum avellanae

F. Vegetaţia pădurilor de foioase şi amestec

 18. QUERCO-FAGETEA
 FAGETALIA
 FAGETALIA
 SYMPHYTO-FAGION
a. Symphyto cordati-Fagetum
b. Pulmonario rubrae-Fagetum
c. Leucanthemo waldsteinii-Fagetum
d. Hieracio rotundati-Fagetum
e. Phyllitidi-Fagetum



G. Vegetaţia pădurilor de răşinoase
19. VACCINIO-PICEETEA
 VACCINIO-PICEETALIA
 VACCINIO-PICEION
a. Hieracio rotundati-Piceetum abietis
b. Leucanthemo waldsteinii-Piceetum
c. Hieracio rotundati-Abietetum
 PINION MUGO
a. Rhododendro-Piceetum abietis
b. Bruckenthalio-Piceetum abietis
c. Rhododendro-Pinetum mugo
d. Campanulo abietinae-Juniperetum nanae
e. Campanulo abietinae-Vaccinietum myrthilii
f. Rhododendro-Vaccinietum myrthilli

Curs 11

VEGETAŢIA ROMÂNIEI ( 1)
I. Vegetaţia acvatică şi palustră
*LEMNETEA – vegetaţia plutitoare din bălţi şi lacuri
*POTAMETEA – vegetaţia natantă şi fixată de substrat
*PHRAGMITI-MAGNOCARICETEA- vegetaţia înaltă din mlaştini
*MONTIO-CARDAMINETEA - vegetaţia pâraielor şi izvoarelor de munte
*SCHEUCHZERIO – CARICETEA NIGRAE – vegetaţia rogozişurilor

40
1. LEMNETEA vegetaţia plutitoare din bălţi şi lacuri.Grupează vegetaţia acvatică emersă, liberă
sau fixată la început de substrat iar apoi, prin ruperea rădăcinilor devine liberă şi purtată de
curenţi.
A - LEMNETALIA
a. - LEMNION MINORIS
1. Lemnetum minoris
2. Lemno-Salvinietum natantis
a. Lemnetum minoris
asociaţie răspândită în toate bazinele acvatice, uneori întâlnindu-se şi în şanţuri, bălţi de lungă
durată, rezultate din ploi abundente. Vegetează bine în luminişurile stufărişurilor, dar mai ales se
găseşte localizată între fâşia de stuf şi mal. Prezintă o vegetaţie optimă în apele stătătoare, dar
poate vegeta şi în bazinele uşor curgătoare. În general, fitocenozele sunt dominate de Lemna
minor şi numai în locurile influenţate biotic prezintă o dezvoltare mai accentuată Lemna trisulca.
Substratul submers este alcătuit în principal din Ceratophyllum demersum. În cadrul asociaţiei se
disting două subasociaţii: lemnetosum minoris, lemnetosum trisulcae.
Lemna minor
Lemna trisulca

b. Lemno-Salvinietum natantis
relativ răspândită în sudul ţării: Muntenia, Delta Dunării, Oltenia şi Banat, fiind frecventă în
bălţile din lunca Dunării, unde ocupă suprafeţe mari. Asociaţia se înfiripă abia în a doua parte a
verii, datorită apariţiei târzii a speciei termofile Salvinia natans. În cadrul asociaţiei, Salvinia
natans poate avea o acoperire de până la 90-95%. În această asociaţie mai întâlnim pe
Ceratophyllum demersum şi Myriophyllum spicatum
Salvinia natans

2. POTAMETEA vegetaţia natantă şi fixată de substrat.

Potametalia
Potamion pectinati
Elodeetum canadensis
Myriophyllo-Potametum pectinati
Nymphaeion albae
Potametum natantis
Speciile caracteristice acestei clase sunt plante acvatice emerse sau submerse, fixate de
substrat. La suprafaţa apei apar de obicei numai organele reproducătoare (inflorescenţa cu florile
şi fructele) şi mult mai rar o parte din frunze. Aceste fitocenoze populează bălţile permanente,
râurile din zona de câmpie unde curentul apei este foarte slab. Speciile caracteristice clasei sunt:
Myriophyllum spicatum
Ceratophyllum demersum
Potamogeton gramineus
Valisneria spirallis
Ranunculus trichophyllus
Myriophyllum verticillatum
Potamogeton pectinatus,

41
a. Elodeetum canadensis
puţin răspândită în lungul râurilor din Câmpia Română, în lacurile din lungul Colentinei,
Neajlovului, în Delta Dunării.Vegetează pe suprafeţe restrânse, în locuri cu apă stătătoare, în
apropierea malurilor. Asociaţia este săracă în specii, Elodea canadenis fiind însoţită de:
Potamogeton pectinatus, P. crispus, Ceratophyllum demersum, Myriophyllum spicatum. La
suprafaţa apei se găsesc puţine specii natante ce nu constituie un strat permanent.
Elodea cannadensis
Potamogeton crispus

b. Myriophyllo-Potametum
răspândită în toate regiunile ţării, dar mai ales în lacurile din lunca şi Delta Dunării. Ocupă
suprafeţe mari, preferând apele stătătoare, mai rar slab curgătoare, cu adâncime cuprinsă între
0,8-1,5 m. Speciile caracteristice Myriophyllum spicatum şi Potamogeton lucens au AD cea mai
mare, dar alături de acestea participă şi Potamogeton crispus, P. pectinatus, Ceratophyllum
demersum, care toate împreună alcătuiesc fitocenoze compacte pe suprafeţe apreciabile.

c. Potametum natantis
Vegetează în locuri adăpostite în apropierea malurilor, unde adâncimea apei este 0,5-1,5 m, cu
acumulări de material organic în substrat. A fost semnalată în Moldova, Muntenia, Oltenia,
Banat şi Transilvania, unde ocupă suprafeţe apreciabile. Compoziţia floristică a asociaţiei se
prezintă astfel: Potamogeton natans, Polygonum amphibium, Ceratophyllum demersum,
Myriophyllum spicatum, Utricularia vulgaris, Hydrocharis morsus-ranae, Lemna minor,
Spirodella polyrrhiza.
Polygonum amphibium
Utricularia vulgaris
Hydrocharis morsus-ranae
3. PHRAGMITI-MAGNOCARICETEA vegetaţia înaltă din mlaştini.Cuprinde asociaţii de
stufării şi rogozuri înalte ce se dezvoltă pe marginea canalelor, prin mlaştini şi bălţi. În
succesiunea vegetaţiei, aceste fitocenoze se instalează după acelea ale clasei Potametea, ca
urmare a accentuării procesului de colmatare a ecotopurilor respective. Specii de recunoaştere:
Alisma lanceolattum, A. plantago-aquatica, Butomus umbellatus, Glyceria maxima, Iris
pseudacorus, Lycopus europaeus, L. exaltatus, Oenanthe aquatica, Phragmites australis, Rorippa
amphibia, Schoenoplectus lacustris, Typha angustifolia, T. latifolia, Veronica anagallis-aquatica.
Phragmitetalia
Phragmition australis
Phragmitetum australis
Typhetum angustifoliae

a. Phragmitetum vulgaris asociaţie larg răspândită în majoritatea bazinelor acvatice,

imprimând aspectul caracteristic al acestora. Are o origine veche, o consistenţă durabilă, cu
aspect de pădure în miniatură. Preferă staţiuni cu ape stătătoare, dar se dezvoltă şi într-un curent
slab al apei. Adâncimea optimă este de 0,8-1 m, dar poate ajunge şi până la 1,5 m şi chiar mai
mult. Se dezvoltă atât în apele limpezi, cât şi în cele cu diferite grade de colmatare. Asociaţia îşi
creează un microclimat propriu, ceea ce explică dezvoltarea în luminişurile sau în adăpostul
acesteia, a asociaţiilor natante şi natanto-submerse.

42
 Odată cu constituirea sistemelor de irigaţie, asociaţia a căpătat o importanţă deosebită, fiind
folosită pentru protejarea malurilor bazinelor acvatice. Importanţa deosebită a asociaţiei reiese şi
din valoarea sa papetară. Când rizomii de stuf se desprind de substrat iau naştere insulele
plutitoare de plaur. Specii mai frecvent întâlnite: Phragmites australis, Stachys palustris,
Oenanthe aquatica, Iris pseudacorus, Galium palustre, Symphytum officinale, Alisma plantago-
aquatica, Typha angustifolia, T. latifolia, Myosotis scorpioides, Lycopus europaeus etc.
Phragmites australis
Stachys palustris
Oenanthe aquatica
Iris pseudacorus
Galium palustre
Symphytum officinale
Alisma plantago-aquatica
Typha angustifolia
Typha latifolia
Myosotis scorpioides
Lycopus europaeus

b. Typhetum angustifoliae frecventă în bazinele acvatice, cantonată de obicei între asociaţia

Phragmitetum şi mal. Fitocenozele sale joacă un rol deosebit în procesul de colmatare a
bazinelor. Typha angustifolia domină în asociaţie, fiind însoţită de: Alisma plantago-aquatica,
Phragmites australis, Typha latifolia, Lythrum salicaria etc., însă în asociaţie pătrund şi
numeroase specii ce aparţin fitocenozelor de mal: Bidens tripartitus, Polygonum mite,
Symphytum officinale etc. În unele situaţii, alături de Typha angustifolia apare foarte abundent
T. latifolia, fitocenozele acestora fiind cunoscute sub numele de Typhetum angustifoliae-
latifoliae.
Lythrum salicaria
Bidens tripartitus
Polygonum mite.

Curs 12 (2)
IV. MONTIO-CARDAMINETEA
Vegetaţia pâraielor şi izvoarelor de munte.
Cuprinde cenozele fontinale. Vegetează pe marginea izvoarelor şi a pâraielor reci din etajul
montan, subalpin şi alpin inferior. Compoziţia floristică, stabilizată de o adevărată homeostazie
ecologică, este asigurată atât de debitul neîntrerupt de apă, cât şi de temperatura relativ constantă
a acesteia în decursul întregii perioade de vegetaţie. Menţinerea cenozelor fontinale este
condiţionată de cursul repede al pâraielor, care le îmbogăţesc conţinutul în oxigen, ca şi regimul
lor oligoterm, care arareori se ridică peste 5 grade C.
Caracterul stenotop al acestei ambianţe ecologice a selecţionat în decursul timpului un complex
de specii bine conturate din care se reconstituie cenozele fontinale înzestrate cu un remarcabil
conservatorism floristic.

43
 A. MONTIO-CARDAMINETALIA
 CARDAMINO-MONTION
 a. Chrysosplenio alpini – Saxifragetum stellaris
 Chrysosplenio – Cardaminetum amarae
 Philonotido-Calthetum laetae
 Carici remotae-Calthetum laetae
a. Chrysosplenio alpini – Saxifragetum stellaris
Caracterizează vegetaţia izvoarelor şi pâraielor din etajul subalpin, dominată de
Chrysosplenium alpinum şi Saxifraga stellaris, care realizează o acoperire medie de 35-50%.
Chrysosplenium alpinum
Saxifraga stellaris
b. Chrysosplenio – Cardaminetum amarae
Cenozele sciafile dominate de Cardamine amara şi Chrysosplenium alternifolium sunt
frecvente în jurul izvoarelor din cursul văilor montane, atât în etajul făgetelor, cât şi în cel al
molidişurilor. În etajul montan inferior se distinge o subasociaţie cu diferenţiala Impatiens noli-
tangere, iar în etajul montan superior subasociaţia are ca specie diferenţială pe Chaerophyllum
hirsutum.
Cardamine amara
Chrysosplenium alternifolium
Impatiens noli-tangere
Chaerophyllum hirsutum

c. Philonotido-Calthetum laetae
Grupează cenozele de Caltha palustris din etajul subalpin. Speciile caracteristice Caltha
palustris şi Philonotis seriata realizează o acoperire de 50%.
Caltha palustris
Philonotis seriata
d. Carici remotae-Calthetum laetae
Reuneşte cenozele fontinale din etajul montan inferior şi mijlociu din Carpaţii româneşti, care
sunt bine diferenţiate din punct de vedere floristic de asociaţia precedentă prin prezenţa câtorva
specii higrofile. Specia caracteristică şi de diagnosticare, Carex remota, indică un proces de
gleizare a solului (Proces de reducere a oxizilor de fier din sol în condiţii de anaerobioză, create
de un exces de umiditate).
Carex remota
V. – SCHEUCHZERIO – CARICETEA NIGRAE vegetaţia rogozişurilor.
Mlaştinile de turbă sunt clasificate după criteriul natural al proporţiei de substanţe minerale
existente în care fitocenozele habitează: mlaştini oligotrofe (tinoave), care vegetează în ape
sărace în substanţe minerale şi mlaştini eutrofe, care vegetează în ape bogate în asemenea
substanţe.
Tinovul oligotrof ia naştere pe orice formă de relief, chiar şi pe pante cu înclinare moderată,
dar numai pe roci silicioase. Acestea nu se pot înfiripa şi, mai ales, nu se pot dezvolta decât într-
un climat bogat în precipitaţii, deoarece turba ce ia naştere separă de timpuriu vegetaţia
mlăştinoasă de solul mineral. Fondul vegetaţiei este alcătuit de o pătură masivă de Sphagnum,
care prezintă conturul unei sticle de ceasornic. De aici şi numele de “mlaştină înaltă”. Între

44
pernele laxe de Sphagnum se întâlnesc specii oligotrofe, acidofile ca: Eriophorum vaginatum,
Carex canescens
Eriophorum vaginatum
Carex canescens
În tinoave sunt adăpostite o serie de relicte, constituind locuri de refugiu pentru numeroase
specii ca: Scheuchzeria palustris, Betula nana, B. humilis, Calla palustris, Ligularia sibirica
Scheuchzeria palustris
Betula nana
Betula humilis
Calla palustris
Ligularia sibirica
În opoziţie cu tinovul, mlaştina eutrofă se alimentează din apa de infiltraţie, bogată întotdeauna
în substanţe minerale nutritive. În consecinţă, vegetaţia este obligată să se dezvolte sub nivelul
general al reliefului local, deci în depresiuni preexistente.

 A. CARICETALIA NIGRAE
 . CARICION NIGRAE
 Carici dacicae-Plantaginetum gentianoidis
Carici dacicae-Plantaginetum gentianoidis
Cea mai frecventă dintre asociaţiile înfiripate în staţiunile înmlăştinite este edificată de
Carex nigra ssp. dacica şi Plantago gentianoides.
Carex nigra ssp. dacica
Plantago gentianoides

 II. Vegetaţia de stâncării şi litosoluri (soluri scheletice)

*Asplenietea rupestris – vegetaţia fisurilor de stânci
*Thlaspietea rotundifolii – vegetaţia grohotişurilor
*Salicetea herbaceae – vegetaţia zăcătorilor de zăpadă
*Juncetea trifidi – vegetaţia păşunilor alpine
 1. ASPLENIETEA TRICHOMANIS (RUPESTRIS) vegetaţia fisurilor de stânci.
Grupările ce populează fisurile de stânci, caracterizate în special printr-o fluctuaţie mare a
speciilor întâmplătoare, sunt cu tot caracterul lor deschis specializate ecologic, constituind veriga
iniţială a litoseriei. Structura acestor asociaţii prezintă o electivitate accentuată faţă de natura
substratului pe care se dezvoltă, fiind separate 2 grupe mari: asociaţii casmofitice calcofile şi
asociaţii casmofitice acidofile.
Pe suprafeţe frontale şi abrupte fitocenozele nu se dezvoltă în continuare spre alte verigi ale
seriei evolutive, constituind aşa-numitele “grupări permanente” sau “asociaţii stabile”.
 POTENTILLETALIA CAULESCENTIS
 GYPSOPHILION PETRAEAE
 Saxifrago rochelianae – Gypsophiletum petraeae
 CYSTOPTERIDION FRAGILIS
 Asplenio-Cystopteridetum fragilis
 Asplenietum trichomano-rutae-murariae

45
 Saxifrago rochelianae–Gypsophiletum petraeae
Cenozele edificate de Saxifraga marginata ssp. rocheliana cu Gypsophila petraea prin
componenţa bogată în specii balcanice, prezintă valoare documentară pentru reconstituirea unor
aspecte florogenetice şi fitoistoriece ale Carpaţilor Meridionali. În alcătuirea asociaţiei participă
numeroase specii transgresive din ordinul Seslerietalia, dintre care se remarcă Leontopodium
alpinum şi Sesleria rigida ssp. haynaldiana.
Saxifraga marginata ssp. rocheliana
Gypsophila petraea
Leontopodium alpinum
Sesleria rigida ssp. haynaldiana
Asplenio-Cystopteridetum fragilis
Vegetază în fisurile şi poliţele stâncilor calcaroase cu un grad accentuat de umiditate. Specii
caracteristice: Cystopteris fragilis, Asplenium viride, Moehringia muscosa: Specii diferenţiale:
Gymnocarpium robertianum, Ranunculus alpestris, Campanula carpatica etc.
Cystopteris fragilis
Gymnocarpium robertianum
Asplenium viride (A. ramosum)
Moehringia muscosa
Ranunculus alpestris
Campanula carpatica
Asplenietum trichomano-rutae-murariae
Se înfiripează pe ziduri vechi de piatră, fiind cenoze iniţiale ale litoseriei cu caracter xerofil,
micro-mezoterm şi neutro-bazifil. Sunt fitocenoze cu o slabă coeziune cenotică, în care
predomină: Asplenium ruta-muraria, A. trichomanes, Poa nemoralis, Sedum maximum,
Chelidonium majus, Thymus comosus.
Asplenium ruta-muraria
Asplenium trichomanes
Poa nemoralis
Sedum maximum
Chelidonium majus
Thymus comos

Curs 13(3)

 II. THLASPIETEA ROTUNDIFOLII

Vegetaţia grohotişurilor
Fitocenozele acestei clase cresc pe grohotişuri şi bolovănişuri, constituind o primă verigă în
instalarea vegetaţiei pe terenurile rezultate din acumularea în timp a sfărâmăturilor de roci.
Speciile caracteristice acestei clase cresc pe locuri unde s-au depus mici cantităţi de material
organic mărunt şi praf, rezultate în timpul rostogolirii şi sfărâmării blocurilor. Pe măsură ce se
acumulează material organic condiţiile devin favorabile pentru instlarea treptată a altor specii,
pregătindu-se trecerea spre pajiştile de stâncării cu un nucleu de specii mai bine conturat.
O caracteristică pentru aceste specii saxicole este dezvoltarea sistemului lor radicular, cu
ajutorul căruia se fixează şi îşi procură substanţele minerale şi apa necesare proceselor vitale. În

46
urma fixării grohotişurilor, a coluvionării lor, ele se înţelenesc treptat, evoluând spre pajişti de
stâncării, apoi treptat sunt acoperite cu vegetaţie lemnoasă.

 THALSPIETALIA ROTUNDIFOLII
 PAPAVERO-THYMION PULCHERIMI
 Cerastio lerchenfeldiani – Papaveretum coronae-sancti-stephani
 ACHNATERION CALAMAGROSTIS
 Gymnocarpietum robertianae
 Thymetum comosi
 Cerastio lerchenfeldiani – Papaveretum coronae-sancti-stephani
Fitocenozele de Papaver alpinum ssp corona sancti-stephani şi Cerastium arvense ssp.
lerchenfeldianum se dezvoltă pe grohotişurile calcaroase din M. Retezat şi Râiosu-Buda din
Făgăraş. În cadrul asociaţiei, pe lângă speciile caracteristice ordinului, întâlnim: Arabis alpina,
Myosotis alpestris etc. Este o asociaţie pionieră, cu acoperire slabă, dar cu rol în începutul de
înţelenire şi fixare a grohotişurilor mobile.
Papaver alpinum ssp corona sancti-stephani
Cerastium arvense ssp. lerchenfeldianum
Arabis alpina
Myosotis alpestris
 Gymnocarpietum robertianae
populează grohotişurile mărunte sau grosiere nefixate, puternic luminate, umede. Pe măsură ce
se acumulează substanţe organice în substrat şi grohotişul devine mai stabil, în aceste fitocenoze
apar de pajişti cu: Agrostis tenuis, Festuca rubra.

 Thymetum comosi
se dezvoltă pe grohotişuri mărunte, cu proces avansat de solificare, cuprinzând un număr mare de
specii termofile: Teucrium chamaedrys, Viola jooi, Sedum hispanicum, Geranium robertianum,
Hieracium pilosella, Festuca cinerea etc. Aceasta din urmă indică evoluţia asociaţiei spre pajişti
xerofile.

III. SALICETEA HERBACEAE

 Vegetaţia zăcătorilor de zăpadă
Terenurile cu zăpezi îndelungate, situate în etajul alpin, unde zăpada se menţine un timp
îndelungat (8-10 luni) în decursul anului, sunt populate cu o vegetaţie de tip arctic, alcătuită din
specii chionofile. Acestea sunt adaptate la o viaţă latentă îndelungată sub presiunea stratului de
zăpadă şi o succesiune rapidă a fazelor de vegetaţie.

 SALICETALIA HERBACEAE
 SALICION HERBACEAE
 Salicetum herbaceae
 Soldanello pusillae – Ranunculetum crenati
 Soldanello hungaricae – Ranunculetum crenati

47
 Salicetum herbaceae
se prezintă în pâlcuri restrânse, vegetând pe pietrişuri, nisipuri, soluri scheletice, în staţiuni bine
luminate şi puternic vântuite. În aceste asociaţii întâlnim specii de Carex curvula, Primula
minima etc.
Carex curvula
Primula minima
 Soldanello pusillae – Ranunculetum crenati
asociaţie chinofilă cu caracter mezofil, care se înfiripează pe grohotişuri înzăpezite timp
îndelungat, dar care se drenează după topire, situate pe versanţii adăpostiţi de vânturi în circurile
glaciare. Alături de speciile edificatoare şi caracteristice întâlnim ca specii diferenţiale pe Geum
montanum, Ligusticum mutellina, Plantago gentianoides.
Soldanella pusilla
Ranunculus crenatus
Geum montanum
Ligusticum mutellina
 Soldanello hungaricae – Ranunculetum crenati
vegetează în ecotopuri acidofile, cuprinzând specii chiono-oligoterme dar şi mezo-oligoterme.
În afară de cele 2 codominante, se afirmă: Soldanella pusilla, Agrostis rupestris, Geum
montanum, Ligusticum mutellina, Festuca airoides, Primula minima, Homogyne alpina etc.
 Soldanella hungarica
 IV. JUNCETEA TRIFIDI vegetaţia pajiştilor alpine.se înfiripează pe soluri superficiale,
scheletice, slab până la puternic acide, bogate în humus dar sărace în substanţe minerale
 CARICETALIA CURVULAE
 CARICION CURVULAE
 Primulo minimae-Caricetum curvulae
 Potentillo chrysocraspeedae-Festucetum airoidis
 LOISELEURIO-VACCINION
 Cetrario-Loiseleurietum procumbentis

 Primulo minimae-Caricetum curvulae

asociaţie primară tipică pentru etajul alpin superior, unde Carex curvula domină masiv. Speciile
fidele asociaţiei sunt: Agrostis rupestris, Festuca airoides, Juncus trifidus, Geum montanum,
Ligusticum mutellina, Primula minima, Hieracium alpinum, Potentilla ternata. În toate
fitocenozele - mulţi licheni şi briofite.
Juncus trifidus
Potentilla ternata
 Potentillo chrysocraspedae-Festucetum airoidis
este cea mai răspândită asociaţie din etajul alpin, instalându-se pe locuri plane, pe pante şi
coame moderate până la repezi. Are mai multe subasociaţii: poetosum mediae, nardetosum,
cetrarietosum, juncetosum, seslerietosum. Prin practicarea păşunatului intensiv, pajiştile edificate
de Festuca airoides se degradează şi evoluează spre Nardetum strictae.
Nardus stricta

48
Cetrario-Loiseleurietum procumbentis
asociaţie primară, cu rol important în fixarea solului, apărarea lui contra eroziunii din staţiuni cu
condiţii vitrege, înfruntă gerurile aspre ale iernii şi arşiţa soarelui din timpul verii.
Cetraria islandica
Loiseleuria procumbens
 VEGETAŢIA PAJIŞTILOR
Vegetaţia pajiştilor xerofile
Vegetaţia pajiştilor mezofile
Vegetaţia segetală şi ruderală
 1. VEGETAŢIA PAJIŞTILOR XEROFILE
 FESTUCO-BROMETEA
Melico – Phleetum montani
Thymo comosi-Festucetum rupicolae
Melico – Phleetum montani
Fitocenozele acestei asociaţii se dezvoltă de o manieră luxuriantă pe rocile calcaroase, însorite.
Speciile caracteristice şi edificatoare pentru asociaţie sunt: Phleum montanum şi Melica ciliata.
Melica ciliata
Phleum montanum
 2. Vegetaţia pajiştilor mezofile
 MOLINIO-ARRHENATHERETEA
 Filipendulo-Geranietum palustris
 Agrostio-Festucetum rupicolae
 Anthoxantho-Agrostietum tenuis
 Agrostio-Festucetum rubrae
 Lolio-Cynosuretum cristati
 Filipendulo-Geranietum palustris;terenuri umede, bogate în substanţe minerale, în lungul
râurilor.
Filipendula ulmaria
Geranium palustris
 Vegetaţia segetală şi ruderală
 SECALIETEA
 Aperetum spicae-venti
 Amarantho-Chenopodietum albi
 BIDENTETEA TRIPARTITI
 Bidentetum tripartiti
 Xanthietum italicii
 CHENOPODIETEA
 Hordeetum murini
 ARTEMISIETEA VULGARIS
 Sambucetum ebuli
 Urticetum dioicae

49
 Aperetum spicae-venti
Fitocenoze segetale xero-mezofile ce se dezvoltă în culturi de cereale (preferenţial în cele de
orz şi grâu). Sunt cenoze anuale ce se disting atât în lanuri, cât şi la marginea lor.
Apera spica-venti
Amarantho-Chenopodietum albi
Preferă culturile de porumb şi cartofi şi terenurile de la marginea unor drumuri şi terasamente
de cale ferată. Sunt cenoze cu un grad relativ mic de acoperire datorită lucrărilor agrotehnice ce
se efectuează în culturile de prăşitoare. Ca şi celelalte fitocenoze segetale, aceste buruienişuri
sunt nedorite de agricultori şi de aceea se luptă contra lor prin lucrări de prăşit şi prin tratamente
cu ierbicide, ceea ce a dus la ameninţarea cu dispariţia a unor specii, mai ales din lanurile de
reale (Centaurea cyanus, Agrostemma githago)
Amaranthus albus
Chenopodium album
Centaurea cyanus
Agrostemma githago
Bidentetum tripartiti
Vegetază de-a lungul malurilor pe aluviuni nisipo-mâloase, de-a liungul şanţurilor, în
microdepresiunile de pe unele terenuri cultivate (mai laes porumbişti). Asociaţie anuală heliofilă.
Bidens tripartita
Xanthietum italicii
Ocupă locurile virane, cu soluri degradate şi însorite de la marginea drumurilor şi pajiştilor.
Specia Xanthium italicum, prin faptul că depreciază calitatea lânii oilor, specia şi respectiv
cenozele închegate de ea dăunează economiei, cu atât mai mult cu cât, prin fructele sale,
constituie focare de îmburuienire a agrocenozelor şi pajiştilor.
Xanthium italicum
Hordeetum murini
Asociaţie mult răspândită în localităţi, pe margini de drum, terasamentul căilor ferate, unde
specia caracteristică alcătuieşte un covor destul de compact. Se dezvoltă bine pe terenuri uscate,
uşor bătătorite, unde fructifică abundent.
Hordeum murinum
Sambucetum ebuli
Vegetează sub formă de pâlcuri de dimensiuni variabile pe lângă gospodării, stâne părăsite,
acolo unde au staţionat animale, iar substratul este bogat în substanţe organice în descompunere.
Uneori apar pe malurile abrupte ale râurilor. Prin sistemul subteran, destul de dezvoltat, specia
joacă un rol consolidarea malurilor erodate.
Sambucus ebulus
Urticetum dioicae
Urtica dioica se dezvoltă pe terenurile bogate în substanţe organice în descompunere, pe lângă
sate, pe locurile vechilor stâne, acolo unde au staţionat mai mult animalele în timpul păşunatului.

50
 Curs 14(4)

Vegetaţia tăieturilor şi marginilor de pădure

 EPILOBIETEA ANGUSTIFOLII
 Senecioni-Epilobietum angustifolii
 Sambucetum racemosae
 Rubetum idaei
 Senecioni-Epilobietum angustifolii
Identifictae frecvent în etajul făgetelor şi al amestecurilor de fag cu gorun. Vegetează pe terenuri
defrişate însorite.
Epilobium angustifolium
 Sambucetum racemosae
Se instalează pe versanţii semiumbriţi în făgete. Speciile de diagnosticare şi dominante sunt
Senecio fuchsii şi Sambucus racemosa
Sambucus racemosa
Rubetum idaei
Pe terenuri recent defrişate şi însorite. Evoluţia sindinamică a acestor fitocenoze merge spre
reinstalarea în scurt timp, prin regenerare naturală a vechilor păduri de fag sau brad
Rubus idaeus
 Vegetaţia tufărişurilor colinar-montane
 QUERCETEA PUBESCENTI-PETRAEAE
 Spiraeetum ulmifoliae
 Pruno spinosae- Crataegetum monogynae
 Coryletum avellanae
 Spiraeetum ulmifoliae
Tufărişuri de cununiţă răspândite în etajul montan, pe stânci însorite, de obicei la marginea
făgetelor şi a pădurilor de amestec de foioase cu răşinoase
Compoziţie floristică: Tilia cordata, Actaea spicata, Poa nemoralis, Dryopteris filix-mas,
Pulmonaria rubra, Saxifraga cuneifolia, Asarum europaeum, Mercurialis perennis etc.
Spiraea ulmifolia

 Pruno spinosae- Crataegetum monogynae

Aceste tufărişuri au o largă răspândire, instalându-se de preferinţă în ochiurile de pădure, la
limita dintre acestea şi poienile din interior.
Compoziţie floristică: Rosa canina, Cornus sanguinea, Ligustrum vulgare, Cytisus nigricans,
Festuca rupicola, Achillea millefolium, Hypericum perforatum, Euphorbia cyparissias etc.
Prunus spinosa
Crataegus monogyna
Coryletum avellanae
În urma tăieturilor rase se instalează tufărişuri de Corylus avellana. Sunt cenoze frutescente ce
preferă văile umede şi moderat răcoroase. Alunişurile tipice din colinar au primăvara un frumos

51
aspect vernal cu Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Corydalis solida, Scilla bifolia,
Erythronium dens-canis, Gagea lutea, Pulmonaria officinalis, Isopyrum thalictroides,
Helleborus purpurascens, Hepatica nobilis.
 Vegetaţia pădurilor de foioase şi amestec
 QUERCO-FAGETEA
 Symphyto cordati-Fagetum sylvaticae
 Pulmonario rubrae-Fagetum sylvaticae
 Leucanthemo waldsteinii-Fagetum sylvaticae
 Hieracio rotundati-Fagetum sylvaticae
 Phyllitidi-Fagetum sylvaticae
 Grupează făgetele pure sau amestecul de fag, brad şi molid din etajul montan. Caracterizate
prin prezenţa unor specii carpatice şi carpato-balcanice: Symphytum cordatum, Dentaria
glandulosa, Hepatica transsilvanica, Pulmonaria rubra, Leucanthemum waldsteinii,
Ranunculus carpaticus, Euphorbia carniolica, Aconitum moldavicum, Hieracium
rotundatum, Galium kitaibelianum.
Symphytum cordatum
Dentaria glandulosa
Hepatica transsilvanica
Pulmonaria rubra
Leucanthemum waldsteinii
Ranunculus carpaticus
Euphorbia carniolica
Aconitum moldavicum
 Symphyto cordati-Fagetum sylvaticae
Făgete mezofile, instalate pe versanţii dealurilor şi munţilor din etajul montan.
Au un strat arborescent bine închegat. Fagul, dominant, este însoţit de Corylus avellana,
Sambucus racemosa, Salix caprea.
În stratul ierbos: Symphytum cordatum, Asperula odorata, Luzula luzuloides, Euphorbia
amygdaloides, Athyrium filix-femina
 Pulmonario rubrae-Fagetum sylvaticae
Făgete mezofile, în care apare diseminat şi Abies alba
 Leucanthemo waldsteinii-Fagetum sylvaticae
Grupează fitocenoze de Fagus sylvatica şi Picea alba, la limita superioară a făgetelor
Specia caracteristică este element carpatic.
Vigoarea şi capacitatea de regenerare a acestor arborete sugerează caracterul de climax al
asociaţiei in Carpaţii României.
 Hieracio rotundati-Fagetum sylvaticae
Sunt cenoze acido-neutrofile întâlnite în etajele colinar şi montan.
Sunt păduri stratificate şi bine închegate.
Rol important în menţinerea solului şi reglarea regimului hidric, prin reţinerea unor mari cantităţi
de apă mai ales sub formă de zăpadă ce se scurge treptat în timpul primăverii.

52
 Phyllitidi-Fagetum sylvaticae
Cunoscute sub numele de “păduri de surduc”, cresc pe substrat calcaros, pe versanţi umbriţi, cu
umiditate mare.
În sinuzia ierboasă: Hepatica transsilvanica, Aconitum moldavicum, Stellaria nemorum,
Mercurialis perennis, Actaea spicata, Lilium martagon, Daphne mezereum, Mycelis muralis,
Paris quadrifolia, Salvia glutinosa etc
 Vegetaţia pădurilor de răşinoase
 VACCINIO-PICEETEA
 Hieracio rotundati-Piceetum abietis
 Leucanthemo waldsteinii-Piceetum
 Hieracio rotundati-Abietetum
 Rhododendro-Piceetum abietis
 Bruckenthalio-Piceetum abietis
 Rhododendro-Pinetum mugo
 Campanulo abietinae-Juniperetum nanae
 Campanulo abietinae-Vaccinietum myrthilii
 Rhododendro-Vaccinietum myrthilli
Molidişuri de limită, tufărişuri de Pinus mugo, Juniperus sibirica. În structura lor floristică se
întâlnesc specii boreale forestiere cât şi specii microterme de pajişti alpine: Pinus mugo, P.
cembra, Larix decidua, Juniperus sibirica, Rhododendron myrtifolium, Bruckenthalia
spiculifolia, Campanula abietina, Potentilla aurea ssp. chrysocraspeda.

 Hieracio rotundati-Piceetum abietis

Molidişele reprezintă vegetaţia forestieră caracteristică montanului superior
Specia monodominantă este Picea abies
În stratul ierbos: Hieracium transsilvanicum, Homogyne alpina, Vaccinium myrtillus, Soldanella
hungarica ssp. major, Oxalis acetosella, Luzula sylvatica.
Prezintă o sinuzie muscinală: Hylocomium splendens, Pleurozium schreberi, Dicranum
scoparium etc.

 Leucanthemo waldsteinii-Piceetum
Fitocenoze de molid întâlnite de-a lungul râurilor şi a văilor montane
Specia caracteristică, Leucanthemum waldsteinii are un caracter higrofil evident
Stratul ierbos este sărac în speciii se evidenţiază un strat muscinal bine dezvoltat
 Hieracio rotundati-Abietetum
Păduri mixte de brad şi molid grupate în această asociaţie ocupă suprafeţe reduse , pe
versanţi puţin înclinaţi, cu soluri brune-acide
Abies alba şi Picea abies sunt codominante
Hieracium rotundatum (H. transsilvanicum) este o specie carpatică
 Rhododendro-Piceetum abietis
Sunt molidişuri de limită superioară a zonei forestiere, formând benzi de 70-150 m la
contactul cu jnepenişurile
Strat arbustiv bine dezvoltat, format îndeosebi din Rhododendron myrtifolium
Rhododendron myrtifolium

53
  Bruckenthalio-Piceetum abietis
Molidişuri de limită superioară pe soluri brune-acide superficiale
Specia caracteristică este Bruckenthalia spiculifolia
Bruckenthalia spiculifolia
Rhododendro-Pinetum mugo
Cenozele edificate de Pinus mugo se întâlnesc frecvent în toate masivele din Carpaţii de SE, la
limita superioară a molidişelor (1600 m), până la contactul cu pajiştile alpine (2250 m).
Formează o vegetaţie arbustivă zonală sub formă de benzo late de 450-550 m caracterizând
fizionomia etajului subalpin.
Sunt tufişuri compacte de 2-2,5 m înălţime.
Uneori apare şi Pinus cembra
Pinus mugo
Pinus cembra

 Campanulo abietinae-Juniperetum nanae

Aceste tufărişuri de Juniperus nana se întâlnesc sporadic în toate masivele înalte ale
Carpaţilor SE, fiind cantonate pe luminişurile pădurilor de limită superioară a molidişelor
 Se dezvoltă pe terenuri însorite pe soluri rankere
Campanula abietina este element carpatic
Campanula abietina

 Campanulo abietinae-Vaccinietum myrthilii

Cenozele edificate de Vaccinium myrtillus ocupă largi suprafeţe în numeroase masive ale
Carpaţilor, unde sunt cantonate la limita superioară a molidişelor.
Concomitent cu defrişarea molidişelor, aceste tufărişuri se dezvoltă masiv, formând comunităţi
de mare stabilitate cenotică.
Caracterul lor secundar este subliniat si de compoziţia floristică, ce cuprinde atât specii
nemorale, cât şi specii de pajişti subalpine.

Rhododendro-Vaccinietum myrthilli
Cenozele edificate de Rhododendron myrtifolium prezintă o largă răspândire în etajele alpin şi
subalpin, acolo unde s-a menţinut vegetaţia primară, pe versanţii ombrogeni sau semiînsoriţi

54
Curs 15
FITOCENOLOGIE ECOLOGICĂ.
DINAMICA SUCCESIONALĂ A
FITOCENOZELOR

Fitocenogeneza
Procesul de formare şi evoluţie a învelişului vegetal pe un teren lipsit de vegetaţie, până la
realizarea unei fitocenoze stabile, reprezintă fitocenogeneza.
Suprafeţele de uscat lipsite de înveliş viu şi deci şi de fitocenoze, pot avea două origini :
-suprafeţe nou formate prin depunerea de fragmente de roci, prin alunecări sau prăbuşiri ş.a;
-suprafeţe denudate de vegetaţie prin catastrofe naturale sau activitatea omului.
Succesiunile ce se produc pe suprafeţele nou formate, lipsite de sol, au fost numite primare, iar
cele ce se desfăşoară pe suprafeţe de pe care vegetaţia a dispărut dintr-o cauză oarecare,
păstrându-se cel puţin în parte solul, se numesc secundare.

• Stadiul de colonizare
Într-un prim stadiu, suprafaţa lipsită de înveliş viu, este „colonizată” de diverse organisme
sau germeni. Plantele ajung obişnuit sub formă de sămânţă, spori sau chiar fragmente de tulpină,
capabile de a da noi indivizi.
– Germenii de colonizare provin din fitocenozele vecine, dar uneori pot ajunge şi din
fitocenoze destul de îndepărtate (cazul seminţelor şi sporilor uşori, transportaţi de
vânt, ape, animale).
– Componenţa germenilor de plante care populează terenul depinde de mai multe
cauze, printre care:
• prolificitatea speciilor,
• prezenţa surselor de germeni în apropierea suprafeţei denudate, sau în locuri
unde germenii pot fi uşor transportaţi de vânt, apă spre această suprafaţă etc.

Într-o suprafaţă neocupată pot ajunge germeni de la plante foarte diferite prin adaptările lor.
În suprafeţele neocupate, condiţiile de mediu sunt, de regulă, mai puţin favorabile (insolaţie
puternică, variaţii termice accentuate, lipsa sau excesul de apă şi de substanţe minerale etc),
mulţi dintre aceşti germeni se dovedesc neviabili şi pier. Rezistă şi dau o primă generaţie de
plante germenii speciilor „pioniere”, toleranţi la insolaţie, ger şi îngheţ, secetă, exces de apă sau
săruri minerale etc. Exemple de asemenea specii sunt podbalul (Tussilago farfara), zburătoarea
(Epilobium angustifolium), salcia căprească (Salix caprea), mesteacănul (Betula verrucosa) ş.a.
Numărul speciilor pioniere ce constituie primii ocupanţi ai suprafeţelor libere nu este prea mare.
De plidă, din aproape 60 specii de arbori din pădurile noastre, doar câteva pot fi considerate
pioniere (salcia căprească, aninul alb, salcia comună, plopul alb, plopul tremurător, ulmul).
Multe terofite, printre care o serie de buruieni din culturi, au caracterul de specii pioniere.
Distribuţia plantelor pe suprafaţă, în acest prim stadiu, este cu totul întâmplătoare.
Densitatea lor este în general redusă, dar poate varia puternic: de la pâlcuri dese, la porţiuni de

55
teren complet neocupate. Nu se poate distinge o stratificare şi o alcătuire stabilă. Raporturile
între plante, între populaţiile de plante, între acestea si restul populaţiilor de organisme sunt încă
întâmplătoare.
În stadiul de colonizare nu există încă o biocenoză şi nici o fitocenoză în înţelesul strict al
cuvântului, ci numai nişte aglomerări de organisme şi populaţii care au rezistat unei prime
selectări prin mediu şi între care abia încep să se înfiripeze raporturi incipiente. Nu exista încă
nici solul, acea parte superioară a scoarţei terestre transformată sub acţiunea biocenozei; încep
însă procesele de acumulare şi descompunere a materialului organic mort, care declanşează
procesul de formare a solului.

• Stadiul de agregare
După instalarea primilor „colonizatori” începe înmulţirea lor pe cale vegetativă şi sexuată,
formându-se pâlcuri dese monospecifice, dar în unele situaţii şi aglomerări alcătuite din diverse
populaţii.
Acesta este stadiul de agregare, de formare a aglomerărilor încă neorganizate de plante.

• Stadiul de competiţie
Înmulţirea speciilor colonizatoare duce la o mărire treptată a densităţii lor şi, în final, la
acoperirea întregii suprafeţe.
Se schimbă treptat ecotopul: amplitudinile termice scad, creşte intercepţia precipitaţiilor şi
drenajul substratului, în straturile de suprafaţă ale rocii se acumulează tot mai mult material
organic mort transformat în humus, sub a cărui acţiune se intensifică modificările chimice şi
fizice ale rocii, formându-se treptat solul.
Modificarea ecotopului creeaza condiţii pentru colonizarea unor noi specii de plante,
animale şi microorganisme. Acestea, deşi mai puţin adaptate la variaţia puternică a factorilor
abiotici, au în schimb o competitivitate mai mare, adică posibilitatea de a folosi mai intens
resursele mediului (lumina, apa, substanţele minerale), sustrăgându-le celorlalte specii.
Intervin şi efecte de inhibiţie datorită influenţelor alelopatice.
Treptat speciile „pioniere” dispar, iar dintre celelalte specii rămân numai cele adaptate sau care
se pot adapta la condiţiile de mediu modificate, adică la ecotopul transformat în biotop şi la
specificul raporturilor biocenotice tot mai numeroase ce iau naştere între populaţii.
Este un stadiu ce se caracterizează prin fluctuaţii mari de la an la an a efectivului
populaţiilor şi uneori chiar a compoziţiei specifice. Rolul ecotopului, transformat din ce în ce mai
mult în biotop, în selectarea speciilor ce populează suprafaţa trece pe planul al doilea faţa de
rolul mereu crescând pe care-l capătă raporturile biocenotice.
În pădure, stadiul de competiţie este caracterizat prin amestecuri nestabile de specii de umbră şi
de lumină; în pajişti un rol important revine speciilor de rizomi care, prin înmulţire vegetativă
intensă creează pâlcuri dese etc.
Stadiul de competiţie se recunoaşte prin învelişul vegetal încheiat, dar foarte neuniform din
punctul de vedere al compoziţiei şi aşezării pe orizontală şi pe verticală a populaţiilor de plante.
Se poate recunoaşte un început de stratificare, care însă nu este uniform pe întreaga suprafaţă.
Nici în acest stadiu biocenoza şi fitocenoza nu îşi capătă trăsăturile definitorii, deşi unele dintre
acestea încep să se contureze.

56
• Stadiul de stabilizare
Diversificarea tot mai mare a relaţiilor biocenotice, formarea unor lanţuri trofice din ce în ce
mai complexe şi ramificate, şi o data cu aceasta a unor reglaje biocenotice mai perfecţionate,
conduc la o „omogenizare” a compoziţiei şi la o aşezare mai stabilă în spaţiu.
Modificările în timp nu mai sunt atât de rapide, petrecându-se la intervale mai mari de timp.
Producţia fitocenozei devine din ce în ce mai puţin variabilă de la an la an.
Solul îşi capătă trăsăturile specifice imprimate de climat, biocenoză şi rocă.
Prin selectarea tot mai strictă a speciilor care, datorită caracteristicilor lor, sunt capabile de
convieţuire şi de folosire optimă a tuturor nişelor existente pe o anumită suprafaţă, se ajunge la
un stadiu de stabilizare a compoziţiei şi structurii. În acest stadiu numărul de specii este, de
regulă, ceva mai mic ca în stadiile de competiţie şi consolidare, dar variaţia efectivelor în timp şi
în spaţiu devine minimă, având caracterul de oscilaţie în jurul unei valori medii.
În schimb, numărul de plante poliploide, mai stabile din punct de vedere, genetic,
creşte,ceea ce conferă fitocenozei un plus de informaţie genetică, şi deci o stabilitate mai mare.
Distribuţia organismelor pe orizontală şi pe verticală capătă trăsături de omogenitate pronunţată,
astfel că structura tipică a biocenozei şi fitocenozei se evidenţiază pe o suprafaţă mult mai mică
decât stadiile anterioare.
Aspectul fitocenozei se uniformizează pe întreaga suprafaţă.
Evident, nu este vorba de o stagnare a evoluţiei fitocenozei. Dar aceasta este foarte lentă, şi
pentru unele fitocenoze, nici nu poate fi sesizată într-un răstimp scurt.
Nu trebuie uitat că în acest stadiu biocenoza, prin crearea unui mediu abiotic intern, cu rol
tampon, capătă o anumită independenţă faţă de mediul exterior (de pildă, sub raportul
substanţelor minerale care sunt refolosite întru-un circuit aproape închis ).
În cazul când nu mai intervin schimbări apreciabile în regimul factorilor ecologici ca urmare
a evoluţiei climei, reliefului, dacă nu se produce o evoluţie a speciilor, biocenoza îşi poate păstra
înfăţişarea şi funcţiile pe intervale mari de timp.
Este edificator în acest sens exemplul pădurii tropicale pluviale, care fiinţează ca atare din
terţiar.

• Climaxul
Stadiul în care se ajunge la o stabilitate relativă a compoziţiei şi structurii fitocenozei se
numeşte climax sau stadiu de climax.
Noţiunea de „climax” introdusă în ştiinţă şi larg folosită de şcoala dinamică americană
(Clements) a suscitat multe discuţii, datorită modului cum a fost concepută şi aplicată iniţial.
Clements, care atribuia comunităţii de plante caracterul de „organism” concepea climaxul ca un
stadiu de maturitate, iar succesiunea de stadii de colonizare până la climax o considera ca
ontogeneză a comunităţii. După acest autor, comunitatea ajunsă la stadiul de climax este în
deplină concordanţă cu climatul şi se poate schimba odată cu acesta. Toate comunităţile dintr-un
teritoriu trebuie să ajungă în final la un singur climax (teoria monoclimaxului).
Se admite totuşi că in anumite condiţii locale, de pildă acolo unde pedogeneza se desfăşoară
mai încet, succesiunea vegetaţiei se poate opri mult timp într-un stadiu de subclimax.
Anumite modificări în compoziţia comunităţii pot duce la formarea unui disclimax.
Uneori, printre comunităţile climax actuale se pot păstra comunităţi relicte care au avut
caracterul de climax în alte perioade climatice.

57
 Acestea au fost denumite proclimaxuri. Pot să apară local şi comunităţi care reprezintă
climaxurile vecine, numite preclimaxuri.
Teoria climaxului are unele aspecte conforme cu realitatea, dar şi multe aspecte ipotetice care nu
se confirmă. Astfel, se admite astăzi că biocenoza, respectiv fitocenoza, pot ajunge la un stadiu
de stabilitate avansată care se manifestă însă printr-un echilibru dinamic care nu exclude evoluţia
lentă, neîntreruptă.
Această stabilitate nu este condiţionată însă numai de climat ci de ansamblul factorilor ce
constituie biotopul.
De aceea, nu se poate admite că pe un teritoriu mare, cu condiţii de relief şi de rocă foarte
diverse dar cu climat uniform, s-ar putea forma un singur climax (monoclimax).
Aceste consideraţii au stat de altfel la baza elaborării teoriei policlimaxului (Tuxen şi Diemont,
1937), potrivit căreia într-un teritoriu, deci în cadrul aceluiaşi climat, pot coexista mai multe
climaxuri determinate de condiţii climatice diferite.
Principala critică ce s-a adus doctrinei lui Clements priveşte însă interpretarea comunităţii de
plante ca organism.
Biocenoza, ca şi fitocenoza, sunt colectivităţi statistice, cu grad mic de integrare, fără sisteme de
reglaj centralizate şi fără ereditate.
Teza lui Clements se dovedeşte deci greşită. Odată cu aceasta cade şi teza după care stadiile
succesionale reprezintă faze de ontogeneză a aceleiaşi comunităţi.
Noţiunea de “climax” se foloseşte astăzi pentru a desemna fitocenozele stabile, aflate în echilibru
dinamic cu biotopul lor, în care evoluţia continuă dar într-un ritm mai lent.
Această noţiune nu poate fi înlocuită cu aceea de vegetaţie zonală (aşa cum propune Walter,
1973), deoarece ea se referă atât la fitocenozele stabile zonale, cât şi la cele nezonale.

• Seriile succesionale
Stadiile de evoluţie prin care trece învelişul vegetal de pe o suprafaţă, de la colonizare până la
climax, formează o serie succesională.
Seriile pot fi de mai multe feluri, după caracterul ecotopului pe care se desfăşoară :

– hidroserii, care se formează de la un ecotop acoperit cu apă ;

– xeroserii, care se desfăşoară în ecotopuri lipsite de apă ;
– litoserii, care se desfăşoară pe nisipuri.
• Printre efectele evoluţiei comunităţii de plante în seria succesională se menţionează ;
– creşterea gradului de acoperire, a densităţii şi înălţimii comunităţii de plante ;
– complicarea stratificării supraterane şi subterane ;
– sporirea până la un moment a numărului de specii şi a biomasei, apoi o oarecare
reducere a acestora;
– micşorarea variaţiilor de efectiv şi biomasă atât a fiecărei populaţii în parte, cât mai
ales a fitocenozei în întregime ;

58
 – modificarea tot mai puternică a biotopului prin absorbţia luminii, atenuarea
temperaturii, intercepţia precipitaţiilor, reducerea evaporării, activizarea circuitului
apei prin transpiraţie, furnizarea unui volum tot mai mare de material organic mort
etc. ;
– folosirea din ce în ce mai completă a biotopului ;
– dezvoltarea procesului de formare a solului etc.

Toate aceste efecte duc la sporirea treptată a stabilităţii fitocenozei.O succesiune care duce la
asemenea efecte se numeşte progresivă (Braun-Blanquet, 1964).
În opoziţie cu aceasta se vorbeşte şi de o succesiune regresivă care se manifestă prin fenomene
opuse celor enumerate mai înainte, adică prin :
– reducerea gradului de acoperire a densităţii şi înălţimii comunităţii de plante ;
– simplificarea stratificării ;
– reducerea numărului de specii ;
– creşterea variaţiilor de efectiv şi biomasă a populaţiilor ;
– influenţarea mai slabă a biotopului.

• Ca exemplu de succesiune regresivă se poate da înlocuirea unei păduri de molid prin

fitocenoze de tinov, în cazul înmlăştinirii prin ape lipsite de ioni bazici (Sukaciov, 1964).

59