METODE DE ÎNCERCARE

MECANICĂ A
MATERIALELOR
METALICE.
Încercări la tracțiune
Încercări la compresiune
Încercări mecanice
Totalitatea determinărilor prin care se apreciază comportarea materialelor în
anumite condiții de solicitare.
Încercăriile se diferențează după:
 Modul de aplicare
 Solicitări statice
 Solicitări dinamice
 Solicitări variabile ca mărime și sens
 Solicitări unice sau repetate
 În funcție de temperatură:
 Temperatură ambiantă
 La cald
 La rece
Din punct de vedere dinamic se recurge la încercări de încovoiere prin șoc și
încercări de duritate.
Încercări mecanice
Studiul caracteristicilor mecanice se efectuează conform standardelor, pentru
fiecare metal în parte, în laboratoare de specialitate, cu ajutorul aparatelor
speciale de încercări mecanice.
Prin încercări mecanice se studiază modul de comportare al unei epruvete
(piesă de probă) din materialul studiat până cand aceasta se rupe.
Se înregistrează valorile parametrilor caracteristici pe timpul încercării.
Se analizează felul ruperii cât şi aspectul ruperii.

Concluzie: Prin încercări mecanice se stabilesc caracteristicile mecanice

ale tuturor materialelor care apoi sunt menţionate în STAS-urile de
materiale.
Încercări mecanice
 Materialele sunt apreciate după rezistenţa lor mecanică, adică după
capacitatea de a suporta încărcări apreciabile fără a se înregistra deformaţii
considerabile.
 Comportarea materialelor la solicitări mecanice poate fi explicată prin
deformarea structurii cristaline. Observăm din următoarea succesiune de
imagini cum se deplaseaza atomii metalului când acesta e supus unei
solicitări.
Exemplu

Cristalul Deformare Creşterea deformării Deformare Deformare plastică

iniţial elastică elastice şi apariţia plastică prin rotirea unor
alunecării atomilor prin forfecare grupe de atomi
la limita de faţă de planul de
elasticitate deformare (maclare)
Încercări mecanice
Încercările mecanice de rezistenţă urmăresc în principal determinarea
comportării la solicitările simple de:
întindere (tracţiune), compresiune
forfecare
încovoiere
răsucire (torsiune).

Dacă un corp este supus simultan la minimum două solicitări simple, atunci
corpul este solicitat la solicitări compuse.
Încercări statice la tracțiune
Pentru stabilirea relaţiei fizice particulare care există,
pentru un anumit material, între tensiunile (s) şi
deformaţiile specifice (e), se recurge la analize
experimentale numite încercări mecanice. În cazul
metalelor, cea mai importantă este încercarea la tracţiune.

Principial, încercarea constă în solicitarea unei

probe, de formă cilindrică, din materialul de studiat
(numită epruvetă, ca la orice încercare mecanică) prin
intermediul a două forţe egale şi opuse, aplicate pe
capetele, îngroşate, ale probei şi având direcţia axei sale
longitudinale.
Încărcarea se realizează pe o maşină pentru încercări
mecanice, având acţionare mecanică sau hidraulică.
Deformaţiile epruvetei în timpul solicitării sunt foarte
mici, de ordinul a 10-3 mm, astfel că pot fi stabilite doar cu
aparate speciale, numite extensometre, sau cu traductoare
rezistive (numite şi mărci tensometrice), amplasate în zona
de măsurare a piesei.
Încercări statice la tracțiune

Aparat de încercare
la tracţiune
Încercări statice la tracțiune
Pe epruvetă se marchează o zonă “calibrată”, cu
dimensiunile iniţiale d0 şi L0. Pe parcursul încercării se
măsoară forţa de solicitare F (indicată pe un cadran al
maşinii), care are o creştere lentă, îndeplinind condiţiile unei
încercări de tip static. În plus, pe un aparat înregistrator se
trasează graficul dependenţei dintre forţa F şi lungirea
epruvetei DL = L - L0.
Acest grafic variază ca aspect în funcţie de materialul
încercat, se numeşte diagrama încercării la tracţiune şi se
admite că aproximează, cu precizie mulţumitoare, evoluţia
pe timpul încercării a dependenţei dintre tensiunile (s=F/A)
şi deformaţiile specifice (e) ale epruvetei. Este remarcabil
faptul că, pentru materialele omogene, aceste mărimi sunt
aproximativ uniforme în întregul volum al zonei calibrate a
piesei, până la un anumit moment al încercării la tracţiune.
Încercări la tracțiune
OA- Porțiunea liniară în care lungimea epruvetei este
proporțională cu forța aplicată. În acest domeniu este
valabilă legea lui Hooke (𝜎 = 𝐸 ∗ 𝜀) și se determină
modulul de elasticitate convențional.
A- limită de proporționalitate
OB- domeniul în care îndepărtarea sarcinii face ca
epruveta să-și recapete lungimea inițială între rupere
(L0)
B- limita de elasticitate, la depășirea acestei limite,
materialul se deformează plastic ( la îndepărtarea
sarcinii rămâne o sarcină remarentă).
C- punct corespunzător unei deformații remarente de 0,2%
D - punct corespunzător sarcinii maxime în timpul încercării
E- punct corespunzător sarcinii ultime, la care epruveta se rupe.
Încercări la tracțiune
De pe curbă se pot determina o serie de
caracteristici:
 Rezistența la rupere (Rm) – este tensiunea
corespunzătoare sarcinii maxime înregistrată în
timpul încercării
Rm= Fmax/ S0 [ N/mm2]
 Limita de curgere convențională Rp0,2 -
tensiunea la care deformația permanentă atinge
0,2% din lungimea inițială a epruvetei.
Rp0,2 = F0,2 / S0 [ N/mm2]
 Modulul de elasticitate longitudinal E -
măsurat prin panta porțiunii liniare a curbei (E=
tgα) și caracterizează rezintența la deformare
elestică.
 Alungirea la rupere A = [(Lf- L0)/L0] 100 %, în care L0 și Lf reprezintă
lungimea epruvetei înainte și după rupere
 Alungirea la rupere Z = [(S0- Sf)/S0] 100 %, în care S0 și Sf reprezintă
secțiunea epruvetei înaintea și după rupere.
 CURBA TENSIUNE - DEFORMAŢIE
Prin reprezentarea grafică a variaţiei tensiunii în raport cu alungirea, rezultă curba
caracteristică a materialului, numită şi curba tensiune-deformaţie.
s
Prima parte a curbei caracteristice
este o linie dreaptă, tensiunile
normale fiind proporţionale cu
se deformaţiile ceea ce se exprimă prin
sp legea lui Hooke:

s=E·e
σ - tensiunea normală
 se măsoară în [N/mm²]
ε - alungire, deformaţia elastică
E - modulul de elasticitate longitudinal
 este constanta de material
ep ee e  este factor de proportionalitate,
Domeniul elastic  se măsoară în [N/mm²].
sp - Limita de proporţionalitate până la care materialul prezintă
o comportarea elastică proporţională, conform legii lui Hooke.
se- Limita elastică reprezintă tensiunea la care alungirea specifică
remanentă atinge o valoare prescrisă.
 Domeniul plastic: curgerea, ruperea
Dincolo de limita elastică, deformaţiile cresc mai repede decât tensiunile. La o
anumită valoare a forţei de întindere, deformaţia epruvetei creşte fără ca forţa de
întindere să crească sensibil, materialul “curge”.
s sc - Limita de curgere aparentă
reprezintă raportul dintre sarcina
sr corespunzătoare unei alungiri
neproporţionale prescrise şi aria
sc secţiunii transversale iniţiale a
se epruvetei, măsurată în [N/mm²].
sp
ec este alungirea la curgere.

sc0,2 - Limita de curgere remanentă

reprezintă raportul dintre tensiunea
normală căreia îi corespunde o
alungire remanentă prescrisă c
=0,2%.
ep ee ec er e
sr - Limita de rupere este tensiunea maximă pe care o poate suporta materialul
încercat fără să se rupă şi reprezintă rezistenţa la rupere a materialului.

Fmax unde: Fmax - forţa maximă de rupere

sr = So – secţiunea transversală iniţială a epruvetei.
So er este alungirea la rupere.
 ÎNCERCAREA LA COMPRESIUNE
Încercarea la compresiune a unei epruvete cilindrice având lungimea şi
diametrul egale cu 20 mm se efectuează pe o presă. În timpul încercării
măsurându-se forţa aplicată epruvetei şi scurtarea acesteia D L= Lo-L.
DL
F F e=
Lo
Dd
e t=

do
do
La solicitarea de compresiune se obţin tensiuni normale s de sens opus celor
de la întindere, scurtarea specifică ε şi umflarea transversală specifică et.

Rezistenţa la compresiune – este proprietatea corpurilor solide de a se opune

deformării sub acţiunea a două forţe axiale de sens contrar, orientate către interiorul
piesei.
FLAMBAJUL
La barelor subţiri, tuburile cu pereţi subţiri supuse la compresiune se verifică suplimentar
la stabilitate, adică flambaj. Flambajul este fenomenul pierderii stabilităţii elastice a unui
corp. Fenomenul este periculos , deformaţiile ce apar sunt foarte mari şi ruperea se
produce la o creştere foarte mică a sarcinii aplicate.
Fenomenul de flambaj se poate produce atât în domeniul
elastic cât şi în domeniul plastic. Influenţa materialului barei
se evidenţiază în formulele de calcul prin modulul de
elasticitate, fie prin efortul unitar critic de flambaj.
 RIGIDITATEA
Condiţia de rigiditate a unei bare drepte cere ca valorile alungirii Dl sau deformaţia e
să fie cât mai mici faţă de lungime.

În legea lui Hooke s = E · e înlocuim s= F/A şi e= DL/L,

deducem lungirea DL.
F·L
DL =
E·A

Din această relaţie se observă că variaţia de lungime

a barei este invers proporţională cu produsul E·A,
care poartă numele de modul de rigiditate la întindere,
respectiv modul de rigiditate la compresiune.

Observăm de asemenea că sunt mai rigide barele cu lungimi mai

mici şi secţiuni mai mari.
 Pentru bare având aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni, cele din
oţel sunt mai rigide decât cele din aluminiu, deoarece modulul de
elasticitate longitudinal este mai mare la oţel decât la aluminiu.
 Prin încercările de întindere şi compresiune se stabileşte astfel
şi rigiditatea unui material.
GÂTUIREA LA RUPERE
Pentru aprecierea proprietăţilor mecanice ale unui material, de mare importanţă
este gâtuirea la rupere. La o valoare mai mare decât rezistenţa la rupere,
deformaţia epruvetei se concentrează într-un singur loc, pe epruvetă apare o
gâtuire şi în acest loc se va produce ruperea.
Gâtuirea la rupere se notează cu: So-Sr
So este aria secţiunii iniţiale a epruvetei Z = · 100 [%]
So
Sr este aria secţiunii la rupere
Gâtuirea la rupere măsoară tenacitatea materialului încercat.
TENACITATEA
Tenacitatea este proprietatea materialelor de avea
deformaţii plastice mari înainte de rupere.
Se execută exclusiv din materiale tenace:
• Elementele de rezistenţă a unui ciocan de forjă
• Recipienţii de gaze sub presiune mare

FRAGILITATEA
Fragilitatea, opusă tenacităţii, este proprietatea
materialelor de a se rupe fără a avea deformaţii mari.
Pentru piesele solicitate prin şoc sau la vibraţii
se evită folosirea materialelor fragile.
ÎNCERCAREA LA FORFECARE
T
Neglijând efectul încovoierii, în secţiunea A
acţionează forţele tăietoare T care produc
tensiuni tangenţiale: T 
=
A
A
Rezistenţa de rupere la forfecare T
- se obţine efectuând o încercare cu astfel de
solicitare până la rupere,
- se calculeaza prin raportul dintre forţa de
rupere şi aria secţiunii.

Rezistenţa la forfecare -
este proprietatea corpurilor
solide de a se opune acţiunii
momentane a două forţe Asamblare prin nituire
paralele, egale ca mărime,
de sens contrar şi dispuse Aparat de încercare
perpendicular pe axa T la forfecare
corpului, la foarte mică
distanţă una fata de alta, de
o parte şi de alta a unei
secţiuni.
T
ÎNCERCAREA LA ÎNCOVOIERE
O bară dreaptă este solicitată la încovoiere atunci când sarcinile
ce I se aplică sunt forţe care se află în plane ce trec prin axa barei.
În fiecare secţiune a barei iau naştere reacţiuni situate în planul
de acţionare a forţelor: o forţă tăietoare şi un cuplu Mî, numit
moment încovoietor.

Axa barei se deformează , fibrele din partea convexă se

lungesc (întindere), iar cele din partea concavă se
scurtează (compresiune).
Rezistenţa la încovoiere este proprietatea corpurilor
solide de a se opune deformării sub acţiunea
unor forţe sau cupluri de forţe care se află în
planul care trece prin axa barei.
Aparat pentru măsurarea
deformaţiilor la încovoiere
T