CALITATEA VIEȚII - RESURSE ȘI NEVOI LA PERSOANELE DE
VÂRSTA A III-A
Lucrarea de faţă abordează într-un mod științific problematica complexă
interdependenței factorilor de risc cardiovasculari și a sindromului metabolic raportate la declinul cognitiv al persoanelor de vârsta a treia. Din vremuri străvechi oamenii au manifestat dorința îndrăzneață de a descoperi o soluție miraculoasă de a rămâne veșnic tineri. Mulți oameni de știință și-au pus problema dacă este oare posibil să se rămână tineri sau chiar nemuritori. Unii au privit sănătatea ca un ingredient indispensabil al fericirii umane. Chiar dacă mulţi dintre oamenii care sunt atașați de existența aceasta limitată îşi doresc o tinereţe eternă, această dorinţă nu este suficientă pentru a împiedica dificila și adesea nedorita perioadă a bătrâneţii. În literatura de specialitate perioada vârstei a treia este definită prin prisma a trei criterii: cronologic, funcţional şi ciclic. Concepțiile formulate de specialiști ai Organizaţiei Mondiale a Sănăţăţii (OMS) consideră că îmbătrânirea ființei umane este un proces care se desfăşoară de-a lungul vieţii, începând încă înainte ca noi să ne naştem. Altfel spus corpul uman este programat să treacă printr-o etapă determinată de creștere și dezvoltare după care urmează o regresie obligatorie care conduce la îmbătrânire. Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un fenomen care este consemnat aproape la toate vietățile și la speciile animale. Rezultanta interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu și cei ai stilului de viaţă influenţează tot timpul longevitatea sau durata de viață. Bătrâneţea este un stadiu biologic natural şi se instituie inevitabil după o perioadă de dezvoltare aparent determinată. Declanșarea îmbătrânirii nu este prestabilită decât în linii mari. Cercetările recente arată că determinarea genetică, privită anterior ca un „dat fix”, căruia omul nu i se poate sustrage este de fapt mult mai plastică, fiind inluenţată activ de factori corelaţi inseparabil: mediul şi stilul de viaţa. Durata de viaţă a unui individ este determinată în proporţie de 25% de gene, restul de 75% depinzând exclusiv de comportamentul acestuia şi de mediul în care trăieşte. (http://www.descopera.ro/stiinta/8832029-care-este-secretul-longevitatii-locurile-unde- oamenii-traiesc-cel-mai-mult). Putem inţelege cu uşurinţă influenţa mediului dacă ne gandim la calitatea aerului pe care îl respirăm într-un cătun de munte sau într-un oraş industrializat, la calitatea hranei aflată pe masa locuitorilor care-şi cultivă singuri legumele, fructele sau cerealele comparativ cu cei care îşi cumpără alimentele din supermarket, rezultatul producţiilor „forţate” cu agenţi de creştere intensivi şi pesticide nocive. Influenţa stilului de viaţa este evidentă atunci când luăm în calcul alegerile pe care le facem când vine vorba de cantitatea şi frecvenţa cu care consumăm alcool, obiceiul de a fuma, sedentarismul, privitul excesiv la televizor în detrimentul lecturii, izolarea socială şi contacte umane nesatisfacătoare. Ca fenomen interactiv, este vorba despre un proces de tip regresiv, de deteriorare la început prea puțin vizibilă care afectează atât individul, cât familia, grupurile, comunitatea și chiar populaţia. La nivel restrâns asupra individului, îmbătrânirea este considerată un fenomen multidimensional care include schimbările fizice ale organismului uman după viaţa adultă, schimbările psihologice care apar în mintea şi capacităţile mentale și schimbările sociale prin modul în care persoana este văzută, în ceea ce aşteaptă şi ceea ce se aşteaptă de la ea. Ca atare, abordarea acestui fenomen nu poate fi de apreciat ca fiind de calitate decât dacă este de manieră pluridisciplinară şi interdisciplinară. În prezent sunt tot mai multe studii care au demonstrat că speranța de viață a oamenilor s-a mărit considerabil. Asistăm la o nouă problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi și care este reprezentată de „încărunţirea” populaţiei globului pusă și pe seama scăderii natalităţii şi a mortalităţii ridicate în rândul persoanelor adulte. Fiind tot mai mulți vârstnici se pot observa și mai multe cazuri de demență. Îmbătrânirea populaţiei a fost identificată inițial la tările industrializate puternic pentru ca treptat să devină un fenomen mondial. Țara noastră se înscrie în acest tablou general, confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare în special după revoluția din 1989 când legislația a fost modificată și au fost permise întreruperile voluntare de sarcină. Implicaţiile și efectele negative care se înregistrează de atunci sunt deosebit de mari pe termen mediu şi lung la nivel demografic, social, economic. Datele concrete ale acestei modificări demografice în numărul şi stuctura populaţiei se găsesc în centralizările făcute de Institutul Naţional de Statistică a României (http://www.insse.ro/) cu ocazia recensămitelor. Pe scurt, în mai puţin de 20 de ani, populaţia Romîniei a scăzut cu peste 3 milioane de locuitori (în anul 1992 s-au înregistrat un număr total de 23,286,794 cetăţeni români, iar în anul 2011 un număr total de 20,121,641 cetăţeni - (http://colectaredate.insse.ro /phc/public.do?siteLang=ro). Dintre persoanele cu cetăţenie româna, evidenţele indică puţin sub 3 milioane de locuitori care lucrează in străinătate. Cu 2,8 milioane de emigranţi luaţi în evidenţă de Banca Mondială la nivelul lui 2010, România se situează pe locul 18 în lume în privinţa emigraţiei. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia _Rom%C3%A2niei#Emigra.C8.9Bia). Conform datelor disponibile în 2010 aproape 15% din totalul populaţiei are peste 65 de ani. Peste 50 de ani tabloul demografic va fi complet diferit: pensionarii vor reprezenta mai mult de jumătate din populaţia ţării. (Comisia Naţională pentru Populaţie şi Dezvoltare (2006). „Cartea Verde a Populaţiei” . unfpa.ro. Accesat la 22 noiembrie 2007.) Una implicatiile economice ale imbatranirii populatiei este necesitatea din ce in ce mai mare de persoane active profesional din a caror contributii de asigurari sociale sa poata fi platite pensile varstei a 3-a. Acest deziderat poate fi cu greutate atins avand in vedere natalitatea in scadere si economia românească „muribundă”, astfel încât se aud prognosticuri pesimiste care indică falimentarea sistemului de pensii in maxim 50 de ani. Din punct de vedere social, îmbătrânirea populaţiei şi emigrarea populaţiei adulte din România spre economii mai „ofertante financiar”, ar presupune fonduri din ce în ce mai mari pentru asistenţă de sănătate şi soluţii fiabile pentru însingurare şi deznădejde, corelate cu absenţa îndelungată a copiilor şi nepoţilor. Interesul și preocupările oamenilor de știință, din diverse domenii, cu scopul de a se obține o calitate a vieţii tot mai bună şi implicit, faţă de aspectele de bază legate de consecinţele îmbătrânirii sunt reflectate în demersurile susținute întreprinse din diferite perspective, în apariția de opinii mai mult sau mai puţin contestate, în tot mai multe studii şi clasificări. Cea mai uzuală clasificare a perioadei bătrâneţii umane cuprinde: 1. - stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 la 75 de ani; 2. - stadiul bătrâneţii medii: de la 75 la 85 de ani; 3. - stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani. Etiologia îmbătrânirii a fost în centrul preocupărilor medicale și a științelor socio- umane. Atenția celor implicați în studiul cauzelor a fost atrasă de faptul că îmbătrânirea aduce schimbări evidente, în primul rând din punct de vedere biologic. Astfel se explică faptul că cele mai multe dintre teoriile îmbătrânirii sunt de natură biologică. Teoriile biologice presupun că îmbătrânirea, inclusiv cea umană, este determinată în mare măsură de un program existent în genele organismului încă de la concepție. Fiecare teorie a propus modele explicative cu privire la factorii cauzali. În funcţie de factorul incriminat ca potențial responsabil în procesul de îmbătrânire, aceste teorii se grupează în mai multe clase: teorii genetice celulare, teorii non-genetice celulare, în care sunt incluse teoriile acumulării, cross- linkage-ului, a radicalilor liberi. Dintre teoriile fiziologice care caută să explice procesul de îmbătrânire sunt: teoria sistemului imunitar, endocrin, teoriile evoluţioniste clasice, teoriile ratei de viaţă. Vom prezenta în continuare pe scurt conceptele de bază ale fiecăreia dintre aceste teorii. Teoria sistemului imunitar porneşte în argumentare de la o observaţie cotidiană: persoanele în vârstă au mai des infecţii, au un risc mai mare de a se îmbolnăvi de cancer şi devin predispuşi la îmbolnăvirea cu zona zoster (erupţie a pielii cauzată de virusul varicelei care se reactivează în organismul care l-a contractat). Această teorie explică modul în care trecerea anilor determină slăbirea din ce în ce mai mare a sistemul nostru imunitar, analizînd ce se întâmplă la nivelul celulelor cu rol în protecţia corpului. Ori de câte ori celulele cu rol imunitar se divid pentru apărarea organismului de microbe şi viruşi, anumite segmente ale cromozomilor acestor celule, telomerii, se scurtează până când dispar complet. În acest punct, ele îşi pierd capacitatea de a se mai multiplica şi devin nefolositoare. Pe măsură ce îmbătrânim, tot mai multe celule cu rol imunitar care ne apărau organismul devin neutilizabile. Este un lucru care nu poate fi evitat, dar cercetările recente indică faptul că există un microb care favorizează accelerarea acestui declin al celulelor imunitare, şi anume citomegalovirusul sau CMV. S-a constatat ca un număr de persoane reprezentativ statistic au o infecţie latentă cu acest virus, iar stările de stres resimţite acut fac acest virus activ, fapt care provoacă o utilizare mai intensă a celulelor cu rol imunitar, grăbindu-le astfel sfârşitul. Se lucrează deja la un vaccin împotriva acestui citomegalovirus. (The Lancet, vol 377, p1256) - http://www.verticalescape.ro/articol/ biologie/4/51/reglarea-sistemului-imunitar. Teoria sistemului endocrin indică faptul că, odată cutrecerea vremii, glandele endocrine secretă din ce în ce mai puţini hormoni, iar ritmul circadian al hormonilor în sânge devine neregulat și imprevizibil. Această scădere si iregularitate a funcționării nivelului hormonal ar fi principala cauză a îmbătrânirii. Între 25 şi 80 de ani, nivelul majorității hormonilor scade cu mai mult de 30-50%, în același timp cu neregularități ale ritmului circadian al hormonilor până la punctul în care acesta devine anormal sau chiar se inversează, fapt care grăbește îmbătrânirea, fapt demonstrat pentru melatonină. Dispariţia ritmului biologic intern al melatoninei pe durata a 24 ore prin ea însăşi este suficientă pentru a mări viteza de îmbătrânire. Pentru un procent însemnat de hormoni, scăderea în timp a cantităţilor secretate este agravat prin micșorarea numărului şi afinităţii receptorilor hormonali din interiorul celulelor. De exemplu, la oameni, nivelul receptorilor pentru forma activă a hormonului tiroidian T3 se micșorează în perioada 31 - 60 ani cu peste 40% . Pentru a evita îmbătrânirea este necesar ca nivelul și ritmicitatea secreţiei de hormoni precum şi a receptorilor hormonali să rămână la fel ca la tinerețe, lucru care nu se întâmplă. (http://drnedelcuioan.ro/servicii-medicale/dermatologie-consultatii-tratamente/imbatranirea- mecanisme-teorii/).
Teoriile evoluţioniste clasice argumentează că mutaţiile al căror efect este întârziat
vor avea un impact redus asupra fitness-ului faţă de mutaţiile care au efecte timpurii. Mutaţiile cu efect negativ se vor acumula mai rapid în cadrul populaţiilor care prezintă un nivel crescut al mortalităţii extrinseci, datorită faptului că puţini indivizi vor supravieţui pentru a ajunge la vârste târzii iar, ca urmare, puterea de selecţie va scădea mult mai repede. (Bronikowsi, A. & Promislow, D. E. L. (2005). Testing evolutionary theories in wild populations, Trends in Ecology and Evolution, vol. 20, no.6, 271-273, p. 271). Teoriile ratei de viaţă concluzionează în urma cercetărilor că îmbătrânirea este determinată de factori precum nivelul de energie disponibil în organism (determinat cu precădere genetic şi a cărui consum integral aduce moartea), cantitatea de calorii consumată şi de adaptarea la stres prin reglarea hormonală. Studiile au arătat că, odată cu trecerea anilor există o scădere a capacității de a face faţă stresului, iar acest fapt pare a fi corelat cu diverse boli grave, frecvent întâlnite la persoanele de vârsta a 3-a: hipertensiunea, osteoporoza, arteroscleroza, diabetul şi degenerarea cognitivă. (Muntean, A. (2006). Psihologia Dezvoltării Umane. Editura Polirom, Iaşi, p. 419). Dar cum putem lesne observa nici o teorie nu a explicat exhaustiv etiologia îmbătrânirii, se acceptă că fiecare dintre teorii a explicat cu succes o parte a acestui fenomen. În prezent putem susține că nici una dintre ele nu a fost acceptată ca unică și că poate oferi o explicaţie definitiv-valabilă.
În ciuda investițiilor și a eforturilor întreprinse până acum nu se ştie cu exactitate din
ce cauză înaintarea în vârstă determină pierderea unor abilităţi de funcţionare ale organismului uman. Se ştie însă că îmbătrânirea este un proces complex influenţat specific de o varietate de factori, printre care se numără ereditatea, nutriţia, istoricul bolilor, factori care provin din mediul înconjurător. În unele zone de pe glob calitatea aerului respirat a contribuit în mod decisiv la favorizarea longevității oamenilor care locuiesc în acea parte. În altele consumul de pește a influențat o rată a incidenței accidentelor vasculare tot mai mică. Pentru unele categorii de persoane care au un regim de viață bazat pe valori creștine care implică post și restricții alimentare specifice beneficiile asupra sănătății fizice și psihice sunt ușor de remarcat. Vârsta de la care o persoană începe să fie considerată bătrână nu diferă prea mult într-o anumită perioadă și este de regulă influențată în funcţie de epoca istorică și de factorii socio- culturali. Daca la începutul secolului XX, speranţa de viaţă era de 30-40 de ani (http://www.who.int/global_health_histories /seminars/presentation07.pdf), o dată cu intrarea în secolul XXI oamenii pot atinge cu uşurinţă 70 de ani şi peste. Cultura în care se află la un moment dat persoanele de vârsta a III-a, influenţează percepţiile și atitudinile despre acestea, rolurile atribuite, stabilirea drepturilor și a responsabilităţilor bătrânilor, precum și sistemele de îngrijire medicală sau de suport a acestora. Avem de regulă o anumită imagine a bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate. Această concepție este cea care se formează din copilărie și este extrem de importantă pentru modul în care persoanele de vârsta a treia sunt percepute de către ceilalţi. Un rol aparte îl are însă imaginea lor despre sine, promovarea personală, implicarea lor în viața comunității și a familiei. Măsurile care se propun sunt de cele mai multe ori centrate pe probleme la nivel de grup. Chiar dacă vârstnicii par a fi un grup definit, acest grup este heterogen. Dar în ciuda dificultăţilor reale de generalizare a nevoilor și problemelor care apar la vârste înaintate măsurile de suport sunt binevenite, de aceea nu pot fi ignorate. Există totuși mai multe stereotipuri care influențează negativ atitudinea față de persoanele de vârsta a III-a. Stereotipurile legate de vârsta a treia pot fi pozitive sau negative iar o persoană poate să deţină multiple perspective despre o persoană sau un grup de bătrâni. Ele nu sunt fixe, ci se pot schimba o dată cu trecerea timpului. Cele mai comune stereotipuri asociază vârsta a III-a cu o sănătate și o funcţionare slabă, precum și cu o regresie la vârsta copilăriei, dacă cineva de exemplu a întâlnit indivizi cu astfel de comportamente infantile sau dacă a fost mediatizat un caz de acest tip. Abordările medicale și psihologice din ultimul timp au adus în atenție ageismul. Ageismul induce idei despre neputință și limite iar discriminarea față de vârstnici constituie factori care privează societatea de abilităţile și talentele lor. Astfel contribuţia unei secţiuni majore a populației vârstnice active este complet blocată și descurajată. Se poate vorbi în acest sens și despre miturile despre bătrâneţe care sugerează diversitatea procesului de îmbătrânire. Experienţele vehiculate în societate care au ca actori principali vârstnicii şi faptul că multe stereotipuri care fundamentează miturile prezentate, nu corespund întotdeauna realităţii pot explica unele atitudini discriminatorii. Sociologii care au studiat problema discriminării au descoperit că există mai multe modalităţi de a combate aceste mituri şi stereotipuri, printre care se numără realizarea unor campanii de conştientizare publică prin intermediul mass-mediei care să se promoveze imagini pozitive despre vârstnici şi despre realizările lor. Mult mai necesar ar fi să se cunoască nevoile cu care se confruntă această categorie de persoane. De aceeași importanță este să se știe care sunt resursele de care dispunem pentru a satisface aceste nevoi ale vârstnicilor. Clasificările și teoretizările despre nevoile umane diferă ca orientare, dar cele mai cunoscute sunt piramida trebuinţelor sau motivelor (Abraham Maslow, 1954) și teoria psihologică a curgerii (Csikszentmihalyi, 1990; 1997). Aceste două abordări teoretice consideră că nevoile cu care se confruntă o persoană de-a lungul vieţii sale, pot fi grupate în cinci mari categorii: nevoi axiologice de autodezvoltare (nevoia de adevăr, de frumos, de sens și de unitate); stima de sine reflectată în nevoi de autorespect, de respect de sine; nevoi de apartenenţă și dragoste; nevoi de siguranţă şi securitate; nevoi fiziologice: hrană, apă, sex, odihnă, adăpost, căldură etc. În primele 2 etape ale bătrâneții (65-85 ani) majoritatea vârstnicilor pot asigura pentru sine o parte dintre aceste nevoi (cele de bază, fiziologice, precum și nevoile privitoare la respectul de sine, consolidat prin relizările din timpul vieții, dar și pătrunderea unor sensuri mai adânci ale existenței, similare cu înțelepciunea, datorate diversității experienței de viață și a problemelor soluționate pe parcursul ei). Înaintarea în vârstă și trecerea spre etapa marii bătrâneți, determină o scădere atât de mare a puterilor, încât, chiar si pentru satisfacerea nevoilor fiziologice persoanele în etate depind din ce în ce mai mult de suportul celorlalți, până la dependența totală. Acest aspect subliniază esenţa socială a fiinţei umane și faptul că nevoile nu apar izolat, nu sunt izolate una de cealaltă iar satisfacerea lor nu este numai o problemă a individului, ci va fi considerată şi a societăţii din care face parte și care trebuie să îşi asume responsabilitatea asigurării bunăstării membrilor săi indiferent de vârstă sau de alte condiții. Pentru cei care, prin resursele și capacităţile proprii, nu îşi pot satisface aceste nevoi sunt rezervate programe de asistență și protecție, măsuri fără de care nu se pot integra sistemului social sau nu pot supraviețui. Studiile efectuate până acum arată că există o mare variabilitate şi individualitate în ceea ce priveşte derularea procesului de îmbătrânire. Având în vedere particularitățile sesizate, asigurarea diverselor nevoi şi satisfacerea acestora presupune un demers de adaptare permanentă. Fiecărei persoane trebuie să i se asigure ceea ce îi trebuie la momentul prezent. Corespunzător definirii nevoilor şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte acest necesar vom implementa un anumit serviciu cât mai eficient numai atunci când măsurile de intervenție vor fi în concordanță cu aceste nevoi de bază. Bradshow (1972), descriind conceptul de nevoie socială propune patru mari categorii de nevoi: normativă, resimţită, exprimată şi comparativă. Literatura de specialitate care are la bază cercetările din sfera intervenționistă vorbeşte tot mai mult despre nevoia de asistenţă socială, definită prin „resursele elementare minime necesare pentru o viaţă demnă şi o funcţionare socială normală, neacoperite prin efortul persoanei/familiei în cauză şi nici de componentele de asigurare socială ale sistemului de securitate socială” și nevoia de asistenţă socială reziduală, care reprezintă nevoia de asistenţă socială neacoperită de sistemul de asistenţă socială, în cazul persoanelor de vârsta a treia. Din punct de vedere normativ, evaluarea nevoilor persoanelor de vârsta a treia este reglementată de Legea Nr.17 din 06.03.2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice și se realizează prin intermediul anchetei sociale care se elaborează pe baza datelor cu privire la: afecţiunile care necesită îngrijire specială; capacitatea persoanei de a se gospodări şi de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene; condiţiile de locuit; veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. Calitatea măsurilor de intervenție depinde în cea mai mare parte de stabilirea priorităților, a acelor nevoi personale de strictă necesitate, a situațiilor dificile cu care persoanele de vârsta a treia se confruntă. Planul de inervenție și asistență socială se va raporta tot timpul la aceste tipuri de nevoi. La fiecare vârstnic evaluarea nevoilor de bază este legată de definirea și înţelegerea procesului de îmbătrânire particular. Rezultatele obținute din ancheta socială vor avea ca fundament viziunea complexă bio-psiho-socio-culturală care explicitează procesul de îmbătrânire corelat cu ciclurile vieţii. Modificările care sunt reflectate în organismul uman de natura procesului de involuție influenţează buna funcţionare fizică a acestuia. Dimensiunea și intensitatea acestor modificări va fi cu atât mai accentuată cu cât prezenţa anumitor boli cronice are caracter de invaliditate. Chiar și unele modificări ușoare dacă pot fi evidenţiate inițial doar în domeniul funcţionării senzoriale, se vor extinde la nivelul organelor şi altor sisteme anatomice, iar după ceva timp asupra stării de sănătate fizice și mentale, a funcţionării psihomotorii, precum şi la cel al personalităţii. Acest proces poate fi unul normal în care deficitele sunt destul de bine compensate, afectarea este minimă și relativ ușor de suportat de către persoana în vârstă, numit „senescenţă”. Atunci când involuția atinge un prag patologic, sigur că deficitul este considerabil mai greu de suportat datorită accelerării disfuncțiilor şi afectarea procesului normal de îmbătrânire înregistrează instituirea de blocaje, neputințe sau chiar infirmități. Acest gen de evoluție este definit prin noţiunea de „senilitate”. Dependenţa sau pierderea autonomiei personale poate apărea la orice persoană pe măsura înaintării în vârstă. În funcție de anumite condiții dependenţa poate fi provizorie sau reversibilă când dificultățile pot fi surmontate ori putem descoperi o formă definitivă sau irevesibilă situație în care măsurile de asistență instituite pot fi permanente. În funcţie de potenţialul evolutiv al fiecărei afecţiuni diagnosticate membrii echipelor de intervenție și asistență vor stabili care este nivelul de autonomie precum și măsurile necesare. Din această perspectivă trebuințele și nevoile persoanelor de vârsta a treia dependente parţial sau total, pot fi de natură medicală, socio-medicală sau psiho-afectivă. Complicațiile dependenței față de un sistem medical, de alte persoane, de limitele alocării fondurilor de imperfecțiunile legislative sunt resimțite cel mai direct de către vârstnici în orice situație care nu poate fi rezolvată cu mijloace proprii. Nivelul actual de dezvoltare a serviciilor sociale, medicale și psihologice ar putea prevedea cel puțin nevoile de bază care trebuie asigurate unei persoane dintr-o categorie vulnerabilă. Specificul nevoilor identificate se stabilește pe baza unei grile naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă. Atunci când o persoană are o autonomie redusă îngrijirea acesteia se poate realiza la domiciliu sau în cadrul instituţiilor abilitate cum sunt centrele de asistență pentru vârstnici unde există personal calificat. De obicei pensionarea unei persoane generează o altă categorie de nevoi cu care se confruntă persoanele de vârsta a treia în primul rând prin nivelul economică-financiar, dar și prin destabilizarea ritmului general de viață. Pentru unele persoane primele zile de pensionare sunt foarte greu de suportat. Unii declară că nu se pot obișnui cu ideea că nu mai merg la servici, că se trezesc și se îmbracă să plece până la fabrică cel puțin în vizită ca să mai vadă colegii de muncă. În mod subiectiv pensionarea poate să fie percepută ca retragere totală, ca o mare pierdere sau ca o recompensă așteptată mai ales pentru cei care au muncit din greu și nu mai făceau față cerințelor. Criza pensionării poate fi depăşită destul de ușor atunci când vârstnicul îi găseşte un nou sens, când atribuie o semnificaţie de valoare acestui nou statut sau când este pregătit pentru a face faţă acestor schimbări. Pentru persoanele active, care au încă putere de muncă, o semnificație de valoare a pensionării o poate reprezenta timpul oferit cu generozitate pentru a-și ajuta copii sau nepoții, timpul care poate fi investit în dezvoltarea hobby-urilor personale sau descoperirea altora noi sau timpul alocat dezvoltării de relații pline de afecțiune și suport cu cei din jur. Aceste noi activități pot fi descoperite prin hotărârea de a găsi și un alt sens pentru etapa de viață în care sunt. Pentru vârstnicii care resimt mai puternic degradarea fizică și slăbirea puterilor proprii, pensionarea poate fi o perioadă de odihnă îndestulătoare, o perioadă în care se pot îngriji mai mult de ei și-și pot acorda prioritate. Reducerea veniturilor persoanelor de vârsta a treia tind să reflecte diferenţele din perioada activă. Unele persoane vârstnice care trăiesc în sărăcie sunt responsabile pentru anumite greșeli din trecut. De regulă sărăcia vârstnicilor se înscrie în contextul mai larg al sărăciei la nivelul întregii societăţi. Analiza cauzelor care determină sărăcia revine mai mult sociologilor și asistenților sociali. Studiile efectuate pe această temă au relevat că astfel de cauze sunt atât de natură individuală, cât și structurală. Cele mai multe dintre problemele cu care se confruntă vârstnicii au mai degrabă determinare structurală sau organizatorică decât individuală. Condițiile precare de locuit sunt de asemenea în strânsă legătură cu problemele de sănătate motiv pentru le-am analizat prin chestionarul de nevoi personale pe care l-am utilizat în acest studiu. Curățenia și confortul în locuință depind de un efort pe care vârstnicii nu-l mai pot face cu trecerea timpului și din cauza slăbirii puterii corpului. În plus, există tendința la unii dintre bătrâni să nu arunce nimic în eventualitatea în care ar mai avea nevoie de lucrul/obiectul respectiv, să nu fie nevoie să-l mai cumpere odată. Reversul este că, unele spații de locuit sunt pline de obiecte nefolosite de mult timp și care fac și mai grea misiunea curățarii spatiului. De cele mai multe ori disconfortul resimțit în mediul de existență stimulează tendință de a pleca de acasă sau conduce la anxietate şi pierderea respectului de sine. În alte cazuri observăm că principalul efect este creşterea costului asistenţei medicale şi celei sociale. Depresia este mult mai intensă la vârstnici iar singurătatea și izolarea persoanelor vârstnice depresive nu le face deloc bine. În prima etapă pe fondul distimiei ușoare se constată nevoia de apartenenţă, de a avea o viaţă caracterizată de sens şi demnitate. În fazele depresiei accentuate și severe puține persoane mai au puterea să lupte singure cu tendința de autoizolare și de însingurare astfel că au nevoie urgentă de susținere din partea altor persoane. Prin observații curente s-a constatat că persoanele vârstnice care sunt vizitați curent de o parte din membrii familiei sau au relații de bună vecinătate reușesc să se bucure de o bătrânețe prelungită. Nevoile vârstei a 3-a de a fi în continuare utili, doriți, prețuiți, de a afla noutăți despre cei dragi, nevoia de a fi întrebați de sănătate, ascultați și apreciați, chiar și parțial satisfăcute, pot adăuga valoare timpului vieții lor. Afecțiunea dăruită și împărtășită întărește sistemul imunitar și deci o capacitate mai mare de a lupta cu bolile. Prin definiție populaţia de vârsta a III-a este o categorie socială vulnerabilă care se confruntă cu probleme specifice mult mai mari în comparație cu celelalte categorii sociale. Populaţia de vârstnici de la noi din țară nu emite pretenții exagerate pentru asigurarea unui trai decent. Majoritatea subiecților au nevoi care acoperă o serie de preocupări, nu numai în plan economic, dar și social și psihosocial. Rezultatele obținute și prezentate în partea personală pot fi utile în elaborarea programelor și serviciilor pentru persoanele de vârsta a III-a care ar trebui să ţină cont în mai mare măsură de diversitatea pretențiilor exprimate de acest grup vulnerabil. Aspecte legislative Reglementările legislative specifice persoanelor de vârsta a treia ca dealtfel și alte drepturi sunt prevăzute și în Declaraţia Drepturilor Omului. Persoanele vârstnice care prezintă handicapuri sau alienări mintale beneficiază, la nivel mondial, de o serie de drepturi prevăzute în Declaraţia cu privire la Drepturile Persoanelor Handicapate adoptată de Adunarea Generala a ONU la 9 decembrie 1975. Această declaraţie indică răspunderea societății pentru a asigura drepturile persoanelor cu handicap (inclusiv dreptul la educaţie şi pregătire profesională), fără a face deosebire în funcție de limbă, rasă, sex, religie, culoare a pielii, opinii politice, nivel economic şi cultural, origine socială, stare de handicap sau de autonomie a persoanei respective. În Declaraţia drepturilor deficientului mintal - adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 decembrie 1971 se insistă pe faptul că persoanele cu deficienţă mintală trebuie să beneficieze, cât mai mult cu putinţă, de drepturi similare cu a celorlalte fiinţe umane : dreptul la tratamente psihice adecvate, la îngrijiri medicale, , la instruire, formare, adaptare şi integrare socioprofesională prin valorificarea la maximum a capacităţilor şi aptitudinilor fiecărei persoane în parte. (Gherguț A, Sinteze de psihopedagogie speciala, Anexa 2). Pentru a putea beneficia de aceste drepturi persoanele ar trebui să fie informate ca să solicite aceste drepturi. În multe cazuri acești bolnavi nici nu știu ce drepturi au, nici nu se pot prezenta să fie evaluate pentru că nu au această capacitate. În aceste cazuri asistenţii sociali ai persoanelor vârstnice trebuie să asigure respectarea drepturilor persoanelor vârstnice aşa cum sunt ele reglementate în tratate și convenţii internaţionale. Din discuțiile cu persoanele care sunt în situația de a depinde de aceste măsuri de asistență socială s-a constatat că cele mai multe persoane au fost nemulțumite de ritmul instabil al intervenției sociale acordate. Astfel se afirmă că în perioadele care preced alegerile sau când se apropie sărbătorile autoritățile își aduc aminte și de persoanele vârstnice și le mai acordă câte un ajutor, iar în celelalte etape sunt complet neglijați. Ori după cum s-a afirmat deja nevoile pot fi permanente și cu caracter de urgență și atunci riscul de agravare a stării lor de sănătate este mult mai mare. Suportul socio-economic se face cu aceeași intermitență, și trebuie să se facă mult mai constant, nu numai în ceea ce privește resursele materiale, adică bani sau produse alimentare de strictă necesitate, ci şi în servicii de asistenţă socială și medicală de calitate superioară, nevoia crescută de asistenţă medicală fiind o caracteristică specifică a populaţiei vârstnice. Sunt prezentate numeroase situații în care, confruntarea cu situaţiile de dificultate majoră ale vârstnicilor, nu depinde numai de resursele financiare, ci și de capacităţile personale și colective de a face faţă problemelor vieţii. De multe ori au fost remarcate incapacitatea de deplasare sau de a efectua cumpărături la persoanele investigate. Pentru aceștia prezența unei persoane de sprijin și de mare încredere este extrem de importantă. O analiză efectuată cu privire la profilul sistemului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice care a fost realizată în anul 2005, cu scopul planificării Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Sistemului de Asistenţă Socială pentru Persoanele Vârstnice a subliniat că în România sistemul asistenţă socială pentru persoanele vârstnice se axează în principal pe: transferuri băneşti către populaţia identificată ca vulnerabilă și incapabilă să-și plătească facturile sau alte servicii de bază; diverse facilităţi, cum ar fi dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport în comun; servicii de îngrijire la domiciliu pentru cei care au primit recomandarea medicală, timp de două luni pe an; personal specializat de îngrijire în anumite condiții; descentralizarea asistenței; finanţare judeţeană şi locală; parteneriat și solidaritate socială – realizate cu diverse ONG-uri care pot asigura servicii de specialitate; participarea beneficiarilor la procesul de decizie privind înfiinţarea, organizarea, administrarea și acordarea serviciilor sociale. Ultimul dintre aspectele menționate este extrem de important pentru că asigură posibilitatea de a comunica direct cu beneficiarii vârstnici și poate fi de mare eficiență conform nevoilor reale declarate de către cei interesați, și nu doar pe baza presupunerilor unor reprezentanți ai primăriilor.