TEMA 2.

Mecanismul și sistemul financiar

1. Concept de mecanism financiar
2. Caracteristica sistemului financiar
3. Sistemul fondurilor de resurse financiare
4. Pîrghiile economico-financiare
5. Planificarea financiară
6. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice
7. Norme juridice privind problemele financiare

1. Concepte de mecanism si sitem financiar

Fiecare economie are structuri proprii de ramură, forme specifice de organizare; aplică
metode şi principii de conducere etc. Deasemenea, are propriul său mecanism de funcţionare
care poate să prezinte atît asemănări, cît şi deosebiri faţă de mecanismele altor ţări.
Partea cea mai vizibilă a acestui mecanism o constituie sistemul complex al conducerii
economice, ale cărui componente de bază sînt:
- sistemul principiilor fundamentale de conducere a economiei;
- sistemul de organizare a economiei, formele de legătură dintre celulele economiei
naţionale (întreprinderi individuale, cooperative etc.) şi ale acesteia cu economia
mondială;
- sistemul pieţei şi/sau al planului (mecanisme de studiere a nevoilor, producerea,
repartizarea, utilizarea şi PIB);
- sistemul criteriilor de eficienţă în diferite sfere şi la diferite niveluri ale economiei
naţionale;
- sistemul pîrghiilor economice şi metodelor administrative utilizate în conducere;
- sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea, slăbirea sau oprirea anumitor
procese;
- sistemul informaţional;
- sistemele referitoare la adoptarea deciziilor, controlul, analiza, evaluarea rezultatelor;
- modalităţile adoptării mecanismului economic la noile condiţii interne şi externe.
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există condiţionări
istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură
asemănătoare:
- forma de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat) asupra
mijloacelor de producţie;
- sistemul de conducere al economiei;
- sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
- regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic)
acceptarea unei singuri ideologii sau tolerarea mai multor ideologii;
- participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic.
Între mecanismele economice, există şi deosebiri:
- nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,
condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
- structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie şi a
democratismului economiei;
- gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse

1
 interne, precum şi de desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a ţării care se
consumă pa plan naţional şi cea care se exportă);
- obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
Mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de componente de natură
financiară, care împreună alcătuiesc mecanismul financiar.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
sau reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia o efectuează.
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic.
Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde sistemul financiar, pîrghiile
financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; metodele administrative de
conducere folosite în domeniul finanţelor, cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu
atribuţii în domeniul finanţelor, cadrul juridic, format din legi, decrete, hotărîri şi alte
reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.
Menţionăm faptul că mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna, dar
este perfectibil, are un caracter dinamic şi o structură relativă.
Derularea mecanismului financiar depinde de cerinţele perioadei şi de interesele
naţionale.
În ţările cu economie planificată, planul-directivă constituie principalul instrument de
conducere şi de reglare a proceselor economice. În timp ce în ţările cu economie de piaţă, piaţa
concurenţială este cea care joacă rolul hotărâtor în reglarea proceselor economice, iar statul
asigură funcţionarea mecanismului economic. Statul acţionează ca:
- autoritate publică – atunci când nu se limitează doar la asigurarea ordinii publice,
apărarea naţională şi întreţinerea relaţiilor externe, dar influenţează şi producţia materială,
consumul, repartiţia PIB prin prelevarea unei părţi a acestuia la fondurile de resurse
financiare publice;
- agent economic, respectiv în calitate de producător şi consumator de bunuri şi
servicii;
- organizator şi finanţator al asigurărilor;
- asigurat.
Statul influenţează selectiv activitatea economică prin finanţarea unor obiective sau
acţiuni pe seama resurselor publice, precum şi prin utilizarea unor instrumente economico-
financiare (impozite şi taxe, transferuri şi subvenţiile, creditul şi dobânda, preţurile şi tarifele,
taxa scontului şi cursul de schimb etc.). de asemenea, creează cadrul instituţional şi juridic
necesar desfăşurării activităţii.

2
 Mecanismului financiar are o structură complexă care cuprinde:
 sistemul financiar;
 pârghiile economico-financiare;
 metode administrative de gestiune financiară;
 cadrul instituţional;
 cadrul juridic.
2. Caracteristica sistemului financiar

În economia de piaţă, statutul influenţează procesele economice prin intermediul

sectorului public, ce diferă ca mărime şi structură de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. (În
Elveţia, SUA, Japonia, Suedia, Danemarca înterprinderile de stat ocupă un loc modest în
economia naţională. În Franţa, Italia, Germania şi Marea Britanie acestea deţin o pondere
importantă în producţia totală).
Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putând fi interpretat sub
mai multe aspecte, şi anume:
- ca un sistem de relaţii economice, în sexpresie bănească, prin care se vehiculează
resurse financiare;
- ca un sistem de insituţii care participă la organizarea relaţiilor, la consituirea şi
distribuirea fondurilor, precum şi elaborarea, executarea şi constrolul planurilor
financiare;
- ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite
eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;
- ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare), care reflectă
anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp
determinate.
Prin prisma catedgoriilor financiare pe care le desemnează sistemul financiar se structurează
pe următoarele subsisteme principale:
Finanţele întreprinderilor de stat. În calitate de agenţi economici, întreprinderile de stat
participă direct la procesul decizional. Prin deciziile lor, acestea influenţează mărimea şi profilul
investiţiilor, mărimea fondurilor de acumulare.
Statul, în calitate de consumator, achiziţionează importante cantităţi de produse de la agenţii
economici, care oferă cele mai avantajoase condiţii de livrare. Comenzile de stat constituie o
importantă modalitate de influenţare a activităţii economice.
Existenţa sectorului public al economiei naţionale acordă dezvoltării economice şi sociale a
ţării un puternic suport financiar.
Bugetul administraţiei centrale de stat şi bugetele locale. În cadrul economiei naţionale,
fondul bugetar reprezintă cel mai important fond de resurse băneşti constituit la dispoziţia
societăţii.
În aceste bugete îşi găsesc reflectarea relaţiile de repartizare a unei importante părţi a PIB,
în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Fondurile se formează pe baza prelevărilor din veniturile
persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale sau locale de stat prin mijloace de
constrângere (impozite, taxe, penalităţi, amenzi) şi pe baze contractuale (chirii, arenzi, dividende
etc.). distribuirea acestor resurse colectate se face în favoarea unor instituţii, întreprinderi,
persoane fizice sub forma alocaţiilor bugetare (pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii,
plata salariilor şi a altor drepturi de personal, transferuri, subvenţii, dobânzi etc.).

3
 Asigurările sociale de stat. În economia de piaţă producţia nu evoluează pe o linie continuu
ascendentă: ciclurile economice cunosc perioade favorabile şi mai puţin favorabile, perioade de
recesiune, redresare şi chiar de avînt economic.
Creşterea numărului şomerilor totali şi parţiali şi a ratei şomajului ridică grave probleme de
ordin economic şi social.
În astfel de împrejurări, statul recurge la un complex de măsuri: acordarea unei îndemnizaţii
de şomaj, crearea de noi locuri de muncă, organizarea de cursuri de recalificare sau reciclare.
Fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie pe seama contribuţiilor suportate de către
persoanele fizice şi juridice.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Printre factorii perturbatori şi
dezechilibranţi ai procesului reproducţiei sociale se numără şi calaminăţile naturale, accidentele.
Ele pot provoca distrugerea totală sau parţială a unor bunuri, pierderi de vieţi omeneşti. În baza
contractului încheiat cu persoane juridice şi fizice, sau în virtutea obligaţiei ce decurge din lege,
acestea se angajează să acopere daune suferite de bunurile cuprinse în asigurare sau să achite
sumele asigurate cuvenite persoanelor care au avut de suferit de pe urma producerii riscurilor
asigurate, în schimbul unei anumite plăţi (primă de asigurare).
Creditul. Lărgirea activităţii economice prin metode extensive sau intensive de lucru
presupune dezvoltarea de mai mare amploare, capitalul social al întreprinderilor în funcţiune
devine insuficient şi atunci acestea sînt silite să apeleze la credite bancare, la emisiuni de acţiuni
sau obligaţiuni.
Pentru a face faţă cererilor sporite de credite, băncile folosesc, pe lîngă propriile lor fonduri
(capital şi rezerve), şi resurse temporar disponibile ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor
fizice, atrase de pe piaţă; sumele primite de la fondurile de resurse financiare publice (încasări
din vînzarea locuinţelor din fondul locativ de stat, privatizarea unor fabrici, uzine şi altor bunuri
proprietate de stat).
În prezent băncile cu capital de stat deţin partea covărşitoare a capitalului bancar. Alături de
acestea funcţionează bănci private, cooperatiste, mixte şi străine, care deţin un mic segment din
piaţa capitalului de împrumut.
În etapa de tranziţie către economia de piaţă, în care se găseşte ţara noastră, alături de creditul
bancar, pe piaţa capitalului de împrumut există şi capitalul public. Se formează o mulţime de
fonduri de resurse financiare publice, unele fiind la nivel microeconomic, altele – la nivel
macroeconomic.

Prin prizma relaţiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii

financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor
băneşti.
Sistemul financiar este format din:
- sistemul financiar public;
- sistemul financiar privat.
Sistemul financiar public cuprinde:
 BS şi BL;
 BASS;
 Bugetele instituţiile publice autonome;
 B. instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din BS, BL sau BASS;
 B. instituţiilor publice finanţate integral din veniturile proprii;
 B. Trezoreriei Statului;

4
 B. fondurilor externe rambursabile;
 B. creditelor externe nerambursabile;
 Creditul public.
Sistemul financiar privat cuprinde:
 Creditul bancar;
 Asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 Finanţele întreprinderilor.

2.1. Sistemul fondurilor de resurse financiare

structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor băneşti în orice
economie, dar, la rândul său, ea decurge din concepţia asupra mecanismului financiar-monetar,
având la bază o anumită politică financiar-monetară.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin gruparea acestora după
mai multe criterii:
1) după nivelul la care se constituie distingem următoarele fonduri:
- la nivel central sau macroeconomic, care se constituie şi se administrează de către
autorităţile sau instituţiile centrale, presupunând, în principiu, realizarea unor obiective de interes
macroeconomic sau social (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat; fondurile
asigurărilor sociale; fondurile de creditare);
- la nivel mediu sau intermediar (fondurile bugetare ale raioanelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor);
- la nivel microeconomic (fondurile proprii ale întreprinderilor, instiruţiilor), avân ca scop
satisfacerea nevoilor de funcţionare şi dezvoltare a acestora.
2) după destinsţia dată resurselor din fondurile financiare:
- fonduri de înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc fondurile proprii ale
întreprinderilor destinate activităţii producţie, comerţ, investiţii, precum şi fondurile împrumutate
pentru activităţile curente sau de investiţii, fondurile speciale extrabugetare folosite pentru
lucrări cu caracter de investziţii;
- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi extabugetare pentru consumul
curent, fondurile de asigurări socale, anumite părţi din fondurile proprii ale întreprinderilor
destinate acţiunilor cu caracter social sau stimulări materiale a salariaţilor, precum şi partea din
resursele băneşti ale populaţiei destinată consumului curent;
- fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale, asigurări de
bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activităţi de investiţii;
- fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor entităţi economice şi sociale şi
sunt destinate finanţării unor nevoi imprevezibile.
3) după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:
- fonduri financiare publice (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat; fondul asigurărilor
sociale de stat);
- fonduri financiare private (fondurile aparţinînd societăţilor comerciale, bancare, de asigurare şi
reasigurare cu capital privat sau mixt, resursele băneşti ale populaţiei).
4) după titlul cu care se fac prelevări:
- prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci);
- transferuri externe rambursabile sau nerambursabile (dotaţii, ajutoare).

2.2. Pîrghiile economico-financiare

5
 Noţiunea de pârghie financiară are la origine semnificaţiile pârghiei din fizica mecanică –
forţa care dă impuls.
Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente
financiare, fiecare dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor scopuri şi anume:
1. estimarea necesarului de4 resurse financiare publice (cererea de resurse) şi a posibilităţilor de
procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăţi şi la nivelul
microeconomic (întreprinderi, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ). Instrumentele
utilizate îmbracă forma previziunilor, programelor şi planurilor financiare, poartă denumirea
de balanţe financiare, buget de stat, bugete locale, bugetul de venituri şi cheltuieli a
întreprinderilor şi oferă organelor competente informaţii utile pentru estimarea potenţialului
financiar al societăţii;
2. determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acţiuni, a efectelor
scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efor şi efect. Instrumentele constau în
diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienţei economice sau a
eficacităţii unor cheltuieli;
3. constituirea fondurilor publice de resurse financiare şi repartizarea şi dirijarea resurselor
financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. Instrumentele reprezintă metodele
de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri nefiscale,
împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverşi beneficiari 7alocaţii,
subvenţii şi transferuri bugetare, credite);
4. influenţarea proceselor economice, a acţiunilor sociale, a fenomenelor demografice în
direcţiile indicate de autorităţile publice, în vederea armonizării intereselor generale şi
individuale, naţionale şi locale. Aceste instrumente sunt cu dublă funcţiune de prelevare-
dirijare şi de influenţare a proceselor economice, sociale şi de altă natură.
Nu toate metodele de prelevare şi plată poate fi pârghie economică. Categoriile valorice
folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de resurse financiare pot constitui
pârghie numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice, se
angrenează organic în mecanismul de funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe
baze economice, a unor probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode
administrative.
Dacă o metodă de prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse
financiare, este evident că aceasta constituie un singur canal colector, şi nu o pârghie, nici
metode care serveşte exclusiv pentru dirijarea către beneficiari a resurselor băneşti acumulate la
un anumit fond, fără să îndeplinească o altă misiune economică, nu poate avea vocaţia de
pârghie. Metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care,
asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţează pozitiv anumite laturi ale
activităţii economice în diverse faze ale procesului reproducţiei sociale.
Pârghiile economico–financiare reprezintă instrumente de natură economică sau
financiară, cu ajutorul cărora statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi
determinate (ramură sau subramură economică, grup socio-profesional, zonă geografică) sau al
membrilor acesteia luaţi în mod individual (producători, consumatori, salariaţi) pentru realizarea
unui obiectiv anumit sau stimulând evoluţia în direcţiile dorite .
În cadrul mecanismului de autoreglare, caracteristic economiei de piaţă, pârghiile
financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona prin funcţionarea
obişnuită a mecanismului respectiv.
Acţiunile pârghiilor economico-financiare constă nu numai în stimularea interesului
economic a participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, dar şi în
sancţionarea materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale.
Sancţionarea determină o anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul în cazul în
care nu s-ar fi produs fenomenul generator al sancţiunii. Sancţiunea se echivalează cu o
“cointeresare negativă”.

6
 Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare,
a unor metode administrative şi anume:
- întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri;
- ţinerea evidenţei contabile;
- stabilirea de către stat a unor preţuri şi tarife;
- reglementarea împrumuturilor din fondurile publice;
- reglementarea regimului valutar;
- supravegherea importului şi exportului,
- sancţionarea speculei ilicite şi a evaziunii fiscale.
Pârghiile au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor individuale cu cele naţionale.
Pârghiile se pot manifesta atât la nivelul macroeconomic şi microeconomic.

Preţ Impozite Emisiunea monetară

Tarif Taxe Sisteme de retribuţie
Cost Împrumuturi Sisteme de uzură
Profit Subsidii Sisteme de fonduri
Rentabilitate Subvenţii
Curs valutar
Investiţii
Curs al hârtiilor de
valoare
Transferuri
Dobânda Burse
Rata scontului Pensii
Curs de revenire Indemnizaţii
Amenzi
Penalităţi

Alte pârghii economico-financiare

Pîrghia economico-financiară este o categorie economică cu ajutorul căruia statul

acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor
acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv. Aceste obiective diferă
de la un grup de ţări la altul şi chiar de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă folosesc din plin pîrghia impozitelor şi taxelor pentru
a influenţa schimburile comerciale cu străinătate.
Veniturile de la întreprinderile şi proprietăţile publice servesc şi ele drept pîrghii de
influenţare a activităţii economice.
Metodele de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare către diverşi beneficiari sînt de
asemenea folosite de stat ca pîrghii de influenţare a proceselor economice.
În practica curentă a statelor cu economie de piaţă dezvoltate, pîrghiile financiare la care ne-
am referit mai sus sînt folosite în strînsă corelaţie cu alte pîrghii economice (emisiunea monetară,
preţurile şi tarifele, rata scontului) opţiunea pentru pîrghie sau alta ori pentru un complex de
pîrghii depinde de politica urmărită de guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor,
preţurilor, bugetului de stat.
În ţările în curs de dezvoltare au fost preluate sisteme de impunere şi tipuri de impozite
practicate de ţările capitaliste dezvoltate sub al căror dominaţie colonială sau aflat. În aceste ţări
există preocuparea pentru încurajarea şi protejarea investiţiilor naţionale de capital prin diverse
mijloace, inclusiv de natură fiscală. Ele folosesc taxele vamale, impozitele şi subvenţiile, în

7
relaţiile comerciale cu străinătate. În calitate de pîrghii economice, din raţiuni financiare,
valutare şi protecţioniste.
Acţiunea pîrghiilor economico-financiare constă nu numai în trezirea interesului economic
al participanţilor la procesele economice şi realizarea anumitor obiective, dar şi în sancţionarea
materială a acestora.
Pîrghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare al
economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pîrghiilor economico-
financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completarea a unor metode administrative.
Perfecţionarea pîrghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea anumitor
măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor
economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

2.3. Planificarea financiară

În ţările cu economie de piaţă, pîrghiile economico-financiare ocupă un rol important în

conducerea economiei naţionale. Utilizarea instrumentelor fiscal-bugetare, a creditului şi
dobînzii, a preţurilor şi tarifelor etc. nu exclude folosirea în paralel a unor instrumente de tip
administrativ: întocmirea de prognoze, programe şi planuri a şti în ce direcţie, în ce ritm, cu ce
eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia; ţinerea evidenţei contabile de către agenţii
economici şi întocmirea de bilanţuri contabile; executarea controlului financiar de către organe
specializate, asupra îndeplinirii obligaţiilor faţă de bugetul de stat, respectarea reglementărilor
locale privind stabilirea preţurilor, salariilor, amortizării etc.
Adoptarea unui nou sistem de orientare şi supraveghere a dezvoltării economico-sociale a
ţării, denumit program de dezvoltare a economiei (noastre) naţionale, are caracter orientativ şi
urmăreşte reflectarea mai riguroasă a nevoilor şi posibiităţilor economiei noastre, a cerinţelor
pieţei interne, precum şi a legăturilor acesteia cu economia mondială. Odată cu acestea, a fost
examinate în mod critic şi reproiectate şi planurile valorice: financiare, monetare şi valutare.
Cu prilejul elaborării programelor de dezvoltare a economiei naţionale se întocmesc balanţe
financiare de sinteză care cuprind resursele financiare. Separat de aceasta se întocmesc planuri
financiare publice cu caracter executoriu: bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat etc. Înterprinderile private îşi întocmesc propriile lor bugete de
venituri şi cheltuieli, după modelul stabilit de Ministerul Finanţelor.
În condiţiile actuale dezvoltarea economiei naţionale depinde în mare măsură de buna
funcţionare a sectorului public care ţine ponderea hotărîtoare în producţia materială, cît şi în
sfera serviciilor.
La fel de importantă este şi corecta determinare a rezultatelor activităţii desfăşurate.
Indicatorii utilizaţi în practica financiară a ţării noastre exprimă:
- încasări din activitatea desfăşurată de unităţile economice de stat;
- rezultatele financiare ale activităţii desfăşurate;
- vărsăminte la bugetul de stat;
- venituri ale bugetului de stat;
- necesar de resurse financiare la nivel de întreprindere;
- credite bugetare;
- credite bancare;
- atragerea disponibilităţilor băneşti de pe piaţă în circuitul economic;
- încasări şi plăţi privind operaţiunile de asigurări şi reasigurări;
- eficienţa fondurilor utilizate şi, respectiv, consumate de întreprinderile de stat;
- eficienţa fondurilor utilizate de instituţiile publice din sfera nematerială;
- gradul de dezvoltare a acţiunii de economisire şi a eficienţei plasamentelor efectuate;
- gradul de dezvoltare a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate
prin societăţile de stat şi eficienţa lor.
La stabilirea indicatorilor financiari se folosesc instrumente variate:

8
 a) - proiecte tehnice şi de execuţie;
- devize de cheltuieli pentru repararea şi modernizarea drumurilor şi podurilor;
- devize de cheltuieli pentru (repararea şi modernizarea) cercetare ştiinţifică.
b) - nome de stoc, de consum, de muncă, de amortizare, de cheltuieli social-culturale, de
asigurare ş.a.
- baremuri de (pentru) mobilier şi alte bunuri de inventar pentru dotarea instituţiilor;
- norme de venituri folosite la impunerea meseriaşilor necooperativizaţi ş.a.
c) - normative de eficienţă.
Nu toate normele şi normativele utilizate în practica ţării noastre au dat satisfacţie, nu toate
au fost validate în viaţă.

2.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

În procesul conducerii economiei naţionale un loc aparte îl ocupă problemele financiare,

deoarece structurile organizatorice ale statului, ale economiei naţionale, ale instituţiilor publice şi
unităţilor economice influenţează eforturile financiare reclamate de dezvoltarea economico-
socială a ţării şi de satisfacerea celorlalte nevoi obşteşti.
La soluţionarea problemelor financiare participă o mulţime de organe care fac parte din
sistemul democraţiei reprezentative: Parlamentul şi consiliile judeţene, municipiile orăşeneşti şi
comunale. Sub îndrumarea directă a acestor organe funcţionează organele administraţiei de stat,
centrale şi locale: Guvernul, ministerele, perfecturile, primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor, băncile,
Casa de Economii, societăţi de asigurări şi reasigurări.
Parlamentul, ca organ reprezentativ al ţării şi unică legiuitoare, dezbate şi acceptă programul
Guvernului care trasează liniile directoare ale politicii economice şi financiare şi controlează
aplicarea acestora, aprobă legea finanţelor publice, aprobă prin lege impozitele şi taxele, şi alte
venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetului administraţiei centrale de stat;
legea privind organizarea şi funcţionarea ministerelor, legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi etc.
Guvernul, ca organ suprem al administraţiei de stat, elaborează proiectul bugetului
administraţiei centrale de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al contului general anual
de execuţie a bugetului şi le supune spre aprobare Parlamentului; aprobă şi răspunde de
realizarea prevederilor bugetare; exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul
finanţe.
Ministerul Economiei şi Finanţelor, în calitate de organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul orientării economiei şi al
finanţelor publice.
Primarul asigură executarea deciziilor consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale şi:
pregăteşte proiectul bugetului local. Este ordonator principal de credite.

Norme juridice privind problemele financiare

Printre cele mai importante probleme financiare, care terbuie să capete o reglementare
juridică, se numără:
- veniturile şi cheltuielile administraţiei de stat;
- procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului administraţiei de
stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi altor bugete;
- sistemul de impozite şi taxe;
- sancţiunile ce se aplică împotriva persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc
integral şi la termen obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele
asumate prin contracte sau încalcă disciplina financiară;
- regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat;

9
 - regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
- modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuilei publice din fondurile bugetare
şi extrabugetare;
- srtuctura planurilor financiare ale întreprinderilor de stat şi instituţiilor;
- organelor cu atribuţii în domeniul finanţelor publice, drepturile şi răspunderile lor;
- regimul creditului bancar, decontărilor fără numerar, emiterii, punerii şi retragerii
banilor din circulaţie, operaţiile cu valute străine, aur ...;
- regimul asigurărilor şi protecţiei sociale;
- regimul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, în lei şi
în valută;
- regimul contractării, utilizării şi rambursării împrumuturilor de stat pe piţa internă şi
în străinătate;
- regimul primirii de depuneri spre păstrare şi fructificare de la persoane fizice şi
juridice şi destinaţia acestor depuneri;
- modul de organizare, funcţionare şi gestionare a regiilor autonome.
În afară de acestea, mai fac obiectul reglementărilor juridice o serie de probleme economice
cu importante implicaţii de ordin financiar:
- intervenţia statului în formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
- intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă;
- intervenţia statului pe piaţa monetară;
- intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate.
Într-un stat de drept, trebuie să e respecte cu rigurozitate principiul separaţiilor puterilor, în
toate domeniile de activitate, inclusiv în cel financiar.

10
11