Cuprins

Argument.............................................................................................................................Pag.3

Cap. I Mijloace de măsurare a masei..................................................................................Pag.5

1.1 Clasificarea mijloacelor de cântărit.............................................................................Pag.6
1.1.1Mijloace de cântărire mecanice..................................................................................Pag.7
1.1.2. Mijloace de cântărire electromecanice.....................................................................Pag.11

Cap. II Mijloace pentru măsurarea densității.....................................................................Pag.13

2.1. Metode de măsură a densității.....................................................................................Pag.13
2.2. Mijlozce de măsurare a densității................................................................................Pag.13

Cap. III Mijloace pentru măsurarea vâscozității................................................................Pag.16

3.1 Noţiuni teoretice...........................................................................................................Pag.16
3.2 Deterinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice..........................................................Pag.16
3.3 Determinarea vâscozităţii dinamice.............................................................................Pag.21

Cap. IV Mijloace pentru măsurarea timpului.....................................................................Pag.23

Cap. V Norme de tehnică a securităţi muncii....................................................................Pag.26

Bibliografie........................................................................................................................Pag.27

1
 Argument

Tehnica măsurărilor reprezintă partea metrologiei care are ca obiect aspectele practice ale
măsurării unei anumite mărimi sau a unei anumite grupe de mărimi și face parte din
metrologia aplicată care se ocupă de aspectele teoretice și practice privind măsurările unei
anumite mărimi sau cele dintr-un anumit domeniu de activitate.
Esența tehnicii măsurării este aceea de a crea și dezvolta metode și mijloace de măsurare
care pot preleva, prelucra și transmite informații cantitative cât mai aproape de adevăr asupra
fenomenelor naturale
Savantul englez William Thomson, Lord Kelvin (1824-1907) a exprimat importanța
măsurărilor despre un fenomen numai atunci când îl putem măsura, iar rezultatul măsurării se
poate exprimă în cifre. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci cunoașterea este sumară și
nesatisfăcătoare". În timp această idee s-a concentrat în "A măsura înseamnă a cunoaște"
Originea metrologiei știință măsurărilor se îndepărtează tot mai mult de momentul
prezent dacă ținem seamă de faptul că procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare are la bază
experimentul, adică evaluarea calitativă și/sau cantitativă, care este singurul capabil să dea
răspunsuri corecte la întrebările pe care omul și le-a pus și încă și le pune și, probabil și le va
pune atât timp cât va exista.
Dacă considerăm că existența unei științe presupune fundamentarea unor ipoteze de
lucru, a unor metode și mijloace de studiu, atunci putem considera metrologia ca o știința datând
de aproximativ două sute de ani, de la prima tentativă de unificare a unităților de măsură într-un
sistem general pe care o datorăm lui Talleirand (1799).
Puternica dezvoltare a tuturor ramurilor științei și tehnicii a impus necesitatea creării
unor noi mijloace și metode de măsurare.
Vâscozitatea este este proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere, ca rezultat a
interacţiunii mecanice dintre particulele constituente.
Densitatea este o mărime derivată în SI, care se defineşte ca masa unităţii de volum:
r=m/V

2
 Masa este o mărime fizică scalară, fundamentală în SI, ce măsoară proprietatea materiei
de a fi inertă şi de a provoacă un câmp gravitaţional
Măsurarea constituie, azi , o componentă esențială a oricăror activități umane ,
deoarece furnizează informațiile cantitative necesare luării deciziilor asupra a ce trebuie
făcut, precum și informațiile asupra rezultatelor activității.
În activitatea industrială , asigurarea și controlul calității produselor necesită
permanente măsurări , efectuate asupra materiilor prime, materialelor și componentelor
primite de la furnizori sau efectuate de muncitorii și controlorii de calitate după fiecare
opratie de execuție a unor repere, după montaj și asupra produselor finite .

3
 Cap. I Mijloace de măsurare a masei

Masa reprezintă o mărime fizică scalar ce măsoară proprietatea materiei de a fi inertă și

de a produce câmp gravitațional.
Unitatea fundamentală în S.I. pentru masă este kilogramul cu simbolul kg.
Masa de 1 kg este materializată prin prototipul internațional din platină iridata, Păstrat la
Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți din Sevres-Franța .
Acesta a fost aprobat de Conferința Generală de Măsuri și Greutăți în 1889.
Pentru țara noastră, prototipul național este Kilogramul nr.2. Acesta este din platină
iridata ( 90% platină și 10% iridiu ), de formă cilindrică, cu diametrul egal cu înălțimea ( aprox.
39 mm ) și muchiile rotunjite. A fost atribuit țării noastre prin tragere la sorți, la Conferința
Generală de Măsuri și Greutăți din 1889. Se află în păstrarea Institutului Național de Metrologie
și acesta păstrează în timp unitatea de măsura în țara noastră.
Multiplii și submultiplii kilogramului sunt prezentați în tabelul de mai jos:
Denumirea Valoarea Simbolu
l
tona 1000 kg t
quintal 100 kg q
decakilogram 10 kg dakg
kilogram 1 kg kg
hectogram 0,1 kg hg
decagram 0,01 kg dag
gram 0,001 kg g
decigram 0,0001 kg dg
centigram 0,00001 kg cg
miligram 0,000001 kg mg
Pentru masa pietrelor prețioase se folosește unitatea de măsură cu denumirea cărat (ct.).
Căratul este egal cu 0,200 g
Pentru a stabili masa unui corp este necesară compararea acestuia cu unitatea de masă .
Compararea se face prin cântărire cu dispozitive denumite aparate de cântărit.

4
 Unitățile de masă sunt materializate sub forma de greutăți etalon și greutăți de lucru.
Ca principiu de funcționare , toate aparatele de cântărit se bazează pe același fenomen:
compararea a două mase dintre care una este cunoscută.
Principalele tipuri de aparate de cântărit sunt:
 balanțe;
 bascule;
 aparate de cântărit;
 aparate de cântărit electronice.
1.1 Clasificarea mijloacelor de cântărit:

După numărul de pârghii utilizate:

-instrumente cu pârghie, numite balanțe, care pot fi cu brațe egale sau inegale
-instrumente cu mai multe pârghii, numite bascule, la care brațele sunt în general inegale
După modul de efectuare a cântăriri:
-manuale, la care toate operațiunile sunt realizate de un operator
-semiautomate, la care o serie de operații se execută automat
-automate, la care toate operațiile se execută automat
După modul de instalare:
-fixe
-transportabile
După principiul de funcționare:
-mecanice
-electromecanice

5
1.1.1 Mijloace de cântărire mecanice

1.Balanțe etalon
 utilizate pentru transmiterea unității de masă și pentru verificarea maselor
 pentru a evita influența oricărui factor de mediu,balanțele etalon sunt ținute în incinte închise
și unt acționate de la distanță prin intermediul unei mâini mecanice

Fig. 1 Balanță etalon

2. Balanțe analitice
Elemente componente:
1-pârghie
2-coloana de susținere a pârghiei
3-ac indicator
4-scara gradată
5-scara micrometrica
6-dispozitiv de izolare
7-amortizoare
8-talere
9-piulițe de reglare a poziției de echilibru
10-greutăți adiționale
11-tambur de acționare a greutăților
12-paftale
13-sistem cuțit-peniță
14-carcasă
15-picioare cu înălțime reglabilă
 utilizate în laboratoare, în activitatea didactică și de cercetare

6
 domeniul de măsurare este cuprins între 2 și 200 g
 cântărirea se face prin echilibrarea masei de cântărit cu măsuri echivalente
 oscilațiile balanței sunt echilibrate de amortizoare
 balanța analitică este închisă într-o caracasa iar greutățile adiționale sunt acționate mecanic.

Fig.2 Balanțe analitice

3. Balanțe tehnice
Elemente componente:
1-suport
2-pârghie
3-coloana
4-talere
5-paftale
6-vergele de legătură
7-buton pentru acționarea dispozitivului de izolare
 utilizate la cântăriri curente, de precizie redusă
 se verifică la funcționarea în gol și la încărcarea cu 10% și 100% din sarcina maximă
 balanțele tehnice sunt incomode la utilizări frecvente deoarece talerele sunt plasate sub
pârghie, ceea ce la face uneori de neutilizat.

Fig.3 Balanțe tehnice

7
 4.Balanțe compuse
Elemente componente:
1-talere
2-pârghie de cântărire cu brațe egale
3-cuțite duble de sarcini
4-cuțite de legătură
5-pârghie ajutătoare
 au talerele așezate deasupra pârghiilor și trei puncte încărcare, în consecință sprijinul se face
pe trei cuțite
 aceste balanțe sunt cele mai des utilizate în activități curente de cântărire
 cele mai cunoscute sunt balanțele tip A, numite și balanțe Beranger, după numele
inventatorului.

Fig.4 Balanțe compuse

5.Bascule zecimale
Elemente componente:
1-postament
2-platforma
3-pârghia de sarcină
4-pârghia principală
5-platanul pentru greutăți
6-dispozitivul de echilibrare
 sunt instrumente de cântărit cu mai multe pârghii inegale
 sunt folosite la cântărirea maselor de ordinul sutelor de kg
 la bascule zecimale se verifică sensibilitatea, justețea la sarcina maximă și comportarea la
suprasarcină

8
 Fig.5 Bascule zecimale

6.Bascule romane obișnuite

Elemente componente:
1-postament
2-platforma
3-pârghie mare gradată
4-pârghie mică gradată
5-dispozitiv de echilibrare
 au aceleași principii de funcționare ca toate basculele romane diferind de acestea atât prin
sarcina maximă (până la 2000 kg), cât și din punctde vedere constructiv
 ele se pot fabrica în diferite variante în funcție de destinație
 alte variante sunt balanța cu pâlnie, varianta forestieră, varianta cu format masă, pentru
obiecte voluminoase și varianta suspendată

Fig. 6 Bascule romane obișnuite

7.Balanțe semiautomate cu cadran

Elemente componente:
1-talere
2-cadran
3-ac indicator
 cântărirea se face automat

9
 sistemul de pârghii este asemănător cu cel de la celelalte balanțe, cu deosebireaca are o
rezistență mai mare
 dispozitivul de înclinare are rolul de a transforma mișcarea verticală a platanului în mișcare
de rotație a acelui indicator.

1.1.2. Mijloace de cântărire electromecanice

 sunt mijloace de măsurare a masei

 se caracterizează prin dimensiuni mici, construcții robuste, și manipulare ușoară
 prezintă avantajul că afișează și înregistrează rezultatele precum și că prelucrează aceste
rezultate în unele situații.
Cântarele electromagnetice se împart în două grupe:
 cântare derivate din cele mecanice, la care deplasarea pârghiei de echilibrare produce
 o modificare de curent electric
 cântare cu traductoare elastice conținând captori la care deplasarea pârghiei este convertită în
semnal electric
 piezorezistiv
 capacitiv
 inductiv
 piezoelectric
 acustic

Fig. 7 Balanță semiautomată cu cadran

În ultimul timp tehnica măsurării masei s-a îmbunătățit datorită dezvoltării tehnicilor de
măsurare cu mărci tensometrice. .Mărcile tensometrice sunt utilizate la construcția balanțelor

10
 Aparatele de cântărit electronice măsoară indirect masa corpurilor, prin determinarea
greutăți lor.

Fig.8 Aparat de cântărit electronic

11
 Cap. II Mijloace pentru măsurarea densității

Densitatea este o mărime derivată în S.I., care se definete ca find masa unității de volum
Dimensiunile densității sunt: [ ] =L-3*M
Spre deosebire de densitate, greutatea specifică este o mărime ce variază în funcție de
accelerația gravitațională, g.
Unitatea de masă a densității în S.I. este kg/m3, iar ca unitate tolerată g/cm3.
Relația de legătură între cele două unități de măsură este: 1 g/cm3 = 10 kg/m3.

2.1. Metode de măsură a densității

Măsurarea densității lichidelor se poate face prin metode bazate pe:

-echilibrul hidrostatic;
-determinarea masei și volumului unui corp;
-determinarea punctului de fierbere;
-principiul vaselor comunicante.

2.2. Mijloce de măsurare a densității

Măsurarea densității pe principiul hidrostatic se poate face:

-cu ajutorul densimetrelor;

-cu balanță hidrostatică;
-cu balanță Mohr Westphal.
-metoda picnometrică
Densimetrele se împart în două grupe:
 pentru lichide cu densitate mai mică decât densitatea apei
 densimetre pentru produse petroliere, cu domeniul de măsurare cuprins între 0,650 și 1
g/cm3;

12
  pentru lichide cu densitate mai mare decât densitatea apei lacto-densimetre, densimetre
pentru apa de mare cu domeniul de măsurare cuprins între 1 și 2 g/cm3.
Densimetrele sunt confecționate din sticlă și se compun dintr-un plutitor, o cameră de
lestare pentru menținerea verticalității și, în unele cazuri, un termometru.

Fig.9 Densimetru
Principiul pe bază căruia se face măsurarea densității este acela că adâncimea de
cufundare a unui densimetru variază invers proporțional cu densitatea lichidului. Valoarea
densității măsurate cu ajutorul densimetrelor depinde de:
 corectitudinea indicațiilor;
 capilaritatea lichidului.
Pentru lichide netransparente, citirea indicațiilor se face la partea superioară a meniscului
(lapte, produse petroliere), în vreme ce, pentru lichide transparente, citirea se face la partea
inferioară a meniscului.
Corecția de capilaritate
În cazul capilarelor, cum este și tubul densimetrului, la limită dintre lichid și aer se
formează un menisc convex-în cazul lichidelor care ,,nu udă" pereții vasului (de exemplu,
mercur) -sau un menisc concav- în cazul lichidelor care ,,udă" pereții vasului (apa, produse
petroliere, soluții alcoolice).
Efectul de capilaritate este provocat de neuniformitatea forțelor de interacțiune dintre
lichid și pereții vasului, iar rezultatul măsurării densitătii lichidelor poate fi modificat de
meniscul ce se formează.
Densimetru cu masă constantă
1-plutitor; 2-camera de lestare; 3-tijă; 4-termometru;
De aceea, dacă măsurarea densității se face cu un densimetru pentru alt tip de lichid,
rezultatul se corectează cu un coeficient de capilaritate specific fiecărui lichid.

13
 Corecția de temperatură
Densitatea lichidului depinde de temperatură acestuia, de aceea etalonarea densimetrului,
se ține seamă de temperatură. Etalonarea densimetrelor se face, conform normelor în vigoare, la
temperatura de 20°C.
Determinarea densității cu balanță hidrostatică este o metodă foarte exactă de
determinare a densității corpurilor lichide și solide; de aceea, ea este folosită ca metodă de
etalonare
Prin metoda picnometrică nu se determină densitatea absolută (p), adică masa unității de
volum, ci densitatea relativă a lichidului respectiv (d), care reprezintă raportul dintre masa unui
volum de substanță și masa aceluiași volum de apă, la aceeași temperatură.
Metoda se bazează pe determinarea masei unui volum exact măsurat din lichidul de
analizat, raportată la masa aceluiași volum de apă, la aceeași temperatură cu cea a lichidului de
analizat.
Dintre toate metodele de determinare a densității aceasta este cea mai exactă și se aplică,
în special, în caz de litigiu.
Clasificare
a- picnometrul cu capilar-este un balon de sticlă, cu pereți groși, având un dop rodat
prevăzut cu o deschidere capilară, care permite umplerea completă a picnometrului cu lichid.
b- picnometrul cu termometru pentru măsurarea temperaturii pe parcursul determinării;
c – picnometrul cu aducere la semn este asemănător cu balonul cotat.

Fig.10 Picnometre

14
 Cap. III Mijloace pentru măsurarea vâscozității

3.1 Noţiuni teoretice

Fluidele care curg sub acţiunea unei forţe exterioare opun o rezistenţă la curgere datorită
frecări straturilor moleculare în mişcare. Mărimea rezistenţei este cu atât mai mare cu cât lichidul
este mai vâscos.
Vâscozitatea reprezintă o caracteristică a fiecărui lichid. Ea este de mai multe feluri şi
anume:vâscozitatea dinamică (η) a cărei unitate de măsură este Poise (P). ML-1T1
În practică se utilizează frecvent un submultiplu numit centipoise: 1cP=102P, care
reprezintă vâscozitatea apei distilate la 20,2˚C.
 vâscoziatea cinematică (ν) se defineşte ca fiind vâscozitatea lichidului în raport cu
densitatea acestuia pentru aceeaşi temperatură: [ν] = L2T-1.
 vâscozitatea convenţională sau relativă se defineşte ca fiind vâscozitatea lichidului de
analizat în raport cu vâscozitatea lichidului de referinţă, care de obicei este a apei:η =
η/ηr.
Fiind un raport a aceloraşi mărimi, vâscozitatea relativă nu are dimensiuni. Practic
determinarea vâscozităţii relative se reduce la măsurarea timpului de curgere într-un aparat în
condiţii convenţionale alese, a fluidului de cercetat şi respectiv a celui de referinţă.
3.2 Deterinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice

Pentru determinrea vâscozităţii dinamice şi cinematice se utilizează diferite tipuri de

vâscozimetre cum sunt:
 vâscozimetrul Hoppler;
 reo-vâscozimetrul;
 vâscozimetrul Ubbelhode.

15
 a) Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul Hoppler
Aparatura.

Vâscozimetrul Hoppler (fig.11), aparat de mare precizie se compune din:

 cilidru de sticla în care se află montată o eprubetă calibrată şi înclinată la 10˚ faţă de
verticală;
 un set de bile bine calibrate;
 termometru pentru măsurarea temperaturii;
 ultratermostatul pentru menţinerea constantă a temperaturii.
Modul de lucru.

Fluidul de analizat se introduce în cilindrul de sticlă 1 care a fost bine curăţat în prealabil.
Tubul se închide cu ajutorul dopului 2 şi a căpăcelelor 3, 4, 5.
În interiorul cilindrului se află şi bila 6 corespunzător aleasă din setul de bile. Verificarea
temperaturii din mantaua de încălzire 7 se face cu termometru 8. Lichidul de încălzire sosit de la
termostat intră în mantaua de încăzire prin lentilele de legătură 9.
Practic, la determiarea după o termostatare de 15 minute şi stabilirea temperaturii de
lucru de 20˚C, se trage şurubul de fixare 10 se răstoarnă rapid partea mobilă a aparatului care se
roteşte în jurul şurubului 11 şi se măsoară timpul de cădere a bilei prin lichid între cele două
repere a şi b de pe cilindrul ce conţine fluidul de cercetat. Operaţiunea se repetă de 3 ori şi se ia
media aritmetică a determinărilor.
Vâscozitatea dinamică se calculează conform formulei:
η = K·t(ρb – ρe), unde:

K – constanta bilei;

ρb – densitatea relativa a bilei;

ρe – densitatea relativă a lichidului de cercetat, determinat cu balanţa Mohr – Westphal;

t – timpul de cădere a bilei între cele două repere în secunde.

Constanta K şi ρb diferă de la aparat la aparat şi sunt date în certificatul acestuia.

16
 Fig. 11 Vâscoziometrul Hoppler

b) Determinarea vâscozităţii cu reo - vâscoziometrul

Pentru de terminarea vâscozităţii dinamice a fluidelor cu vâscozitate ridicată (η = 10 000

CP) se utilizează reo – vâscoziometrul (fig. 12) ce se compune din:
 cilindru metalic în care se află montată o eprubetă calibrată;
 bilă montată într-o tijă metalică;
 balaţa cu posibilităţi de măsurare a spaţiului parcurs de bilă;
 ultratermostat pentru menţinerea constantă a temperaturii.
Modul de lucru.

Pregătirea soluţiei de analizat: la balanţa tehnică se cântăreşte 60 g policlorură de vinil

(PCV) emulsie şi se introduce într-un mojar. Se adaugă 40 g (43 cm3) dioctilftalat amestecând
energic timp de 15 minute.
Soluţia obţinută (de fapt o pastă) se introduce într-o eprubetă 1 a aparatului (se umple
numai partea subţire a eprubetei) şi se termostatează timp de 15 minute la 25˚C.
Duă termostatare se pune pe platanul 5 o greutate determinantă şi cu ajutorul
dispozitivului de deblocare 3 se pune reo – vâscoziometrul în funcţiune, cronometrând timpul
parcurs de bila 2 pe distanţa de 30 mm (spaţiul parcurs între cele două repere roşii pe scara 4). Se
fac trei măsurători şi se media aritmetică a acestora.

17
 Valoarea vâscozităţii dinamice se calculează după formula: η = p·K·t (în CP),
unde:
p este masa aflată pe platan, în g;
K – constanta eprubetei;
T – timpul parcurs de bilă pe distanţa de 30 mm, în secunde.
Constanta K a eprubetelor este dată în certificatul aparatului.

Fig. 12. Reo-vâscoziometrul

c.)Determinarea vâscozitaţii chimice cu vâscoziometrul Ubbelohde

Acest tip de vâscoziometru (fig.13), numit şi capilar, se utilizează pentru lichide cu
vâscozităţi cinematice cuprinse între 1 – 10 000 cSt şi este format dintr-un tub mai larg 1, care la
partea inferioară prezintă un rezervor 2 cu două repere 3 şi 4 între care trebuie să ajungă nivelul
lichidului de analizat înainte de determinarea propriu-zisă.
Rezervorul 2 comunică cu un tub 5 ce conţine în interior o capilară şi la parte superioară
două bile diferite ca mărime, notate cu 6 şi 7.
Se lucrează la temperatură constantă, menţinută prin cufundare într-o baie. Măsurarea
temperaturii lichidului ce se află în rezervorul 2 se face cu un termometru introdus prin tubul 1.
După uniformizarea temperaturii se astupă cu degetul tubul 8 şi folosind o pară de
cauciuc fixată la partea superioară a tubului 5 se aspiră lichidul până se umplu ambele bile 6 şi 7.
Se desface para de cauciuc şi se ia degetul, iar resiunea atmosferică rupe coloana de lichid sub
reperul 10, fixat sub bula 7. Se cronometrează timpul de curgere a lichidului între reperul 9 situat

18
deasupra bilei 7 şi reperul 10. Se repetă operaţiunea de trei ori şi se ia în calcul media aritmetică
a măsurătorilor.
Formula de calcul a fi:ν = K·t,
unde:
ν este vâscozitatea cinematică, în cSt;
K – constanta capilarei, dată în certificatul aparatului;
t – timpul, în secunde.

Fig. 13. Vâscoziometrul Ubbelhode

d. Determinarea vâscozităţii convenţionale

Pentru măsurarea vâscozităţii convenţionale se utilizează, cel mai frecvent,

vâscoziometrul Engler (fig. 14), compus dintr-un vas cilindric prevăzut cu nişte repere pe care
trebuie să le atingă lichidul de analizat. Astuparea vasului se face cu un dop de lemn. Încălzirea
se face cu ajutorul unei băi de apă sau băi de ulei cu punct de inflamabilitate ridicat.
Omogenizarea se face cu ajutorul unui agitator, iar măsurarea temperaturilor din vas şi din baie
cu termometre. Vasul are la bază un orificiu calibrat situat deasupra unui vas cotat ce reprezintă
două repere şi între care volumul este de 200 cm3.
Vâscozitatea convenţională numită vâscozitate Engler se calculează după formula:η= t/t0,
unde:
η este vâscozitatea covenională, în grade Engler ˚E.

19
 Fig. 14. Vâscoziometrul Egler

3.3 Determinarea vâscozităţii dinamice

Consideraţii teoretice.

Vâscozitatea este una din cele mai importante caracteristici pentru controlul proceselor
tehnologice şi alegerea celor mai potrivite tipuri de uleiuri pentru diverse aplicaţii industriale.
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere, ca rezultat al
interacţiunii mecanice dintre particulele lor componente. În timpul curgerii fluidelor în interiorul
lor iau naştere tensiuni tangenţiale care se opun deplasării straturilor de lichid care se mişcă unul
faţă de altul. După comportarea lor la curgere, fluidele se împart în newtoniene (se supun legii
lui Newton în regim de curgere laminară) şi nenewtoniene.
Legea lui Newton se exprimă prin relaţia:τ = η - dv/dn
în care:
τ – tensiunea tangenţială;
dv/dn – gradient de viteză;
η – vâscozitatea dinamică.

20
 De aici, vâscozitatea dinamică a unui fluid newtonian în regim de curgere laminară este
raportul dintre tensiunea tangenţială şi gradientul de viteză. În sistemul internaţional, unitatea sa
de măsură este N.s/m2. În sistemul CGS, unitata de măsură se numeşte poise (P).
Se defineşte vâscozitatea cinematiă (ν) a unui fluid ca fiind raportul dintre vâscozitatea şi
densiatea sa:ν = η/ρ

21
 Cap. IV Mijloace pentru măsurarea timpului

Timpul aste o mărime fundamentală în Sistemul Internațional.Unitatea de măsură pentru

timp este secunda notată s.
Multiplii secundei sunt:
 Minutul 1min=60 s
 Ora 1 ora=60 min=3.600 s
 Ziua 1 zi=24 ore
 Anul 1 an=365 zile
 Secolul 1 secol=100 ani
 Mileniul 1mileniu= 10 secole
Submultiplii secundei sunt milisecundă (ms) și microsecundă (µs).
În construcția de mașini, mijloacele pentru măsurarea timpului intră în componența
aparatelor și a instalațiilor și au rol de temporizare,de antrenare a dispozitivelor de programare
sau de deplasare a suportului de înregistrate.
Mijloacele pentru măsurarea timpului se numesc ceasuri. Domeniul care se ocupă cu
proiectarea și construcția acestor dispozitive se numesc corologerie.
Deplasarea Pământului și a lunii în jurul Soarelui au constituit întotdeauna baza
măsurării timpului. Noi am inventat modalități din ce în ce mai bune de a măsura timpul.
Civilizațiile antice au conceput calendare pentru a număra trecerea intervalelor mari de
timp, cum ar fi zilele, lunile și anii. Cu cât intervalele de timp sunt mai mici, ore și minute,
acestea erau marcate de ceasornice care fie utilizau Soarele pentru a indica direct timpul, fie
măsurau trecerea unui interval de timp.
Cele mai vechi instrumente de măsurare a timpului au fost cele utilizate de egiptenii
antici. În timpul zilei aceștia utilizau o formă simplă de cadran solar, numit ceas cu umbră.
Acesta era alcătuit din două vergele de lemn; una arunca o umbră pe cealaltă care avea un cadran
ce indica ora. Noaptea, ei observau poziția stelelor pe cer și utilizau de asemenea ceasul cu apa.
Apei i se permitea să curgă dintr-un vas în altul. În interiorul vasului de jos se afla o scală care
indica trecerea orelor în timp ce apa curgea.

22
 Fig.15 Cadran solar

Cadranele solare au fost utilizate mai târziu în Grecia și Roma și după aceea în Europa.
Acestea erau două dintre cele doar trei ceasornice utilizate până în Evul Mediu. Al treilea a fost
clepsidra, care măsura trecerea timpului prin curgerea nisipului dintr-un glob de sticlă în altul.

Fig.16 Clepsidra

Măsurarea mecanică a timpului

Primele ceasuri mecanice au fost construite la sfârșitul secolului al XIII-lea. Acestea erau
ceasuri destinate uzului general și erau plasate în biserici sau în alte locuri publice, pentru a putea
fi văzute de oameni. Un ceas este pus în funcțiune într-unul din două moduri – întinzând un arc
sau ridicând o greutate. Roți dințate muta acele pentru oră, minut și secundă pe cadran și indica
ora.
Micile ceasuri domestice și primele ceasuri de mână au fost inventate în secolul al XVI-
lea. Ceasurile de mână ieftine, fabricate la scară industrială, au pus timpul la dispoziția tuturor, la
începutul secolului XX.

23
 Fig.17 Ceas mecanic Fig.18 Ceas mecanic

Măsurarea cu precizie a timpului

În secolul al XVII-lea, astronomii puteau determina ora exactă pe baza observațiilor lor
asupra Soarelui și stelelor. Navigatorii doreau să măsoare timpul pe mare cu un ceas, pentru a
putea calcula longitudinea.
Ceasornicarul John Harrison a creat cronometrul marin în acest scop. Stabilirea cu
precizie a orei exacte este în continuare importantă pentru navigatori și este utilizată în multe alte
domenii ale activității zilnice.
Cele mai exacte ceasuri sunt ceasurile atomice. În realitate acestea indică timpul mai
exact decât Pământul în rotire. Timpul nostru al tuturor se bazează pe frecvențele medii ale mai
multor ceasuri atomice situate peste tot în lume. Ceasurile funcționează numărând vibrațiile
luminii emise de atomi. Cel mai recent, un ceas atomic care utilizează atomi de cesiu, are o
precizie de o secundă la 15 milioane de ani.

Fig.19 Cronometrul Fig.20 Ceas cu atomi de cesiu și laser

24
 Cap. V Norme de tehnică a securităţi muncii

1. În încăperile umede se folosesc unelte electrice care funcţionează la tensiunea de

30;24;12 V;
2. Distanţa dintre un tablou de distribuţie şi un utilaj să nu fie mai mică de un 1 mm;
3. Este interzisă lăsarea montajului sub tensiune fără supraveghere;
4. Înaintea efectuări lucrări se va face o scurtă verificare a sculelor din punct de vedere al
izolaţie;
5. Înaintea efectuări operaţiei de îndoire se va verifica starea ciocanului şi coada să nu
prezinte fisuri şi să fie bine fixată;
6. Uneltele de mână pentru tăiere vor fi verificate înainte de începerea pentru a se depista
defecţiunile care ar putea exista;
7. În timpul efectuări operaţiei de îndreptare nu se va sta aplecat cu faţa spre tablă, corpul se
va ţine drept în faţa mesei de lucru
8. Uneltele de mână trebuie să fie în bună stare de funcţionare, să nu prezinte crăpături sau
deformări
9. Îndreptarea aşchiilor rămase în urma filetări se vor îndepărta cu o mătură sau perie;
10. Aparatele şi instalaţiile intrate în reparaţii capitale nu se va da în exploatare fără a fi
prevăzute cu toate dispozitivele care vă asigură securitatea muncii;
11. În cazul reparaţiilor capitale conducerea e obligată a lua măsuri de îmbunătăţire a
condiţiilor de muncă prin mijloace de mecanizare, măsurări tehno-sanitare şi măsurări tehno-
organizatoare;
12. Conducerea tehnică va ţine evidenţa eşalonări şi realizări lucrărilor de investiţii pentru
protecţia muncii şi limita termenelor stabilite în plan;
13. Întreg personalul este obligat să îndeplinească şi să ceară angajaţilor în subordine să
îndeplinească strict normele de tehnică a securităţi muncii pentru care au toată răspunderea;
14. Pentru nerespectarea normelor şi instrucţiunilor de tehnică a securităţi munci şi protecţia
muncii vinovaţi vor fi traşi la răspundere conform regulamentului.

25
 Bibliografie

1. Dodoc P.,Metrologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.

2. Iliescu C. şi colaboratorii, Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, Îndrumător de
laborator, Institutul Politehnic Bucureşti, 1992.
3. Leonte C şi colaboratorii, Măsurări tehnice, Manual clasa X-a, Editura Crepuscul, 2005.
4. Ciocârlea Vasilescu şi colaboratorii, Tehnici de măsurare în domeniu, Manual clasa XI-a,
editura CD PRESS, 2006.
5. Tănăsescu M. şi colaboratorii, Măsurări tehnice, Manual clasa X-a, Editura Aramis,
2005.

26