Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Viticultura 2018 PDF
Viticultura 2018 PDF
VITICULTURĂ
Bucureşti, 2011
CUPRINS
PREFAŢĂ 6
Unitatea de învăţare nr. 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE 8
1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 8
1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8
1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională 10
1.3.1. Din punct de vedere social 10
1.3.2. Din punct de vedere economic 12
1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12
1.5 Situaţia viticulturii în România 16
1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18
1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19
1.8 Rezumat 23
1.9 Comentarii şi răspunsuri la teste 24
1.10 Lucrare de verificare nr. 1 26
1.11 Bibliografie minimală 27
Unitatea de învăţare nr. 2: SISTEMATICA GENULUI VITIS 28
2.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 28
2.2 Genul Vitis 29
2.3 Rezumat 34
2.4 Comentarii şi răspunsuri la teste 35
2.5 Lucrare de verificare nr. 2 36
2.6 Bibliografie minimală 36
Unitatea de învăţare nr. 3: PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE 37
ALE VIŢEI-DE-VIE
3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 37
3.2 Rădăcina 38
3.3 Tulpina 42
3.4 Mugurii 49
3.5 Lăstarii 55
3.6 Frunza 56
3.7 Cârceii 58
3.8 Inflorescenţa 58
3.9 Floarea 59
3.10 Strugurii şi boabele 63
3.11 Sămânţa 66
3.12 Rezumat 67
3.13 Comentarii şi răspunsuri la teste 68
3.14 Lucrare de verificare nr. 3 71
3.15 Bibliografie minimală 71
Unitatea de învăţare nr. 4: BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 72
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 72
4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73
4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75
4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 78
2
4.4.1. Plânsul 78
4.4.2. Dezmuguritul 79
4.4.3. Creşterea lăstarilor 81
4.4.4. Maturarea lăstarilor 84
4.4.5. Căderea frunzelor 85
4.4.6. Repausul mugurilor 85
4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) 87
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor 87
4.5.2. Înfloritul 90
4.5.3. Creşterea boabelor 92
4.5.4. Maturarea boabelor 94
4.6 Rezumat 96
4.7 Comentarii şi răspunsuri la teste 97
4.8 Lucrare de verificare nr. 4 100
4.9 Bibliografie minimală 100
Unitatea de învăţare nr. 5: ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 101
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 101
5.2 Ecosistemul viticol 102
5.2.1. Biocenoza viticolă 103
5.2.2. Biotopul 104
5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic 105
5.2.4. Subsistemul socio-economic 105
5.3 Influenţa factorilor climatici 107
5.4 Influenţa factorilor edafici 113
5.5 Influenţa factorilor orografici 117
5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118
5.7 Rezumat 119
5.8 Comentarii şi răspunsuri la teste 120
5.9 Lucrare de verificare nr. 5 123
5.10 Bibliografie minimală 124
Unitatea de învăţare nr. 6: ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN 125
ROMÂNIA
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 125
6.2 Zonarea vitivinicolă 126
6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132
6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134
6.5 Rezumat 146
6.6 Comentarii şi răspunsuri la teste 147
6.7 Lucrare de verificare nr. 6 149
6.8 Bibliografie minimală 150
Unitatea de învăţare nr. 7: ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA 151
MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL
7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 151
7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152
7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153
3
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi 153
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj 156
7.3.3. Înmulţirea prin altoire 159
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ” 166
7.4 Pepiniera viticolă 168
7.5 Rezumat 172
7.6 Comentarii şi răspunsuri la teste 173
7.7 Lucrare de verificare nr. 7 176
7.8 Bibliografie minimală 176
Unitatea de învăţare nr. 8: ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII 177
RODITOARE
8.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 177
8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178
8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180
8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182
8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186
8.6 186
Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare)
186
8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare
189
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri
189
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere
190
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi cu soluţie pentru stropit
190
8.7 Amenajarea terenului 191
8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198
8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi 203
8.9.1. Alegerea portaltoilor 204
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare 208
8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210
8.11 Pichetarea terenului 213
8.12 Plantarea viţei-de-vie 216
8.13 Rezumat 222
8.14 Comentarii şi răspunsuri la teste 223
8.15 Lucrare de verificare nr. 8 229
8.16 Bibliografie minimală 230
Unitatea de învăţare nr. 9: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE 231
APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII
9.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 231
9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare 232
9.2.1. Lucrări asupra solului 232
9.2.2. Lucrări asupra plantei 233
9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238
9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250
9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252
9.6 Rezumat 255
9.7 Comentarii şi răspunsuri la teste 256
4
9.8 Lucrare de verificare nr. 9 259
9.9 Bibliografie minimală 259
Unitatea de învăţare nr. 10: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE 261
APLICATE ÎN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD
10.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 261
10.2 261
Tăierea viţei-de-vie
262
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor
263
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor
10.2.3.Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere
263
practicate în viticultură
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat
268
10.2.5. Tăierile de formare
271
10.2.6. Tăierile de rodire
288
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie
300
10.2.8. Tăierea de regenerare
301
10.2.9. Tăierile speciale
304
10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere
308
10.2.11. Unelte folosite la tăiere
312
10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere
314
10.3 Copcitul 315
10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316
10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319
10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330
10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332
10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337
10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344
10.10 Irigarea viilor 346
10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie 347
10.11.1. Combaterea chimică 348
10.11.2. Combaterea integrată 355
10.11.3. Combaterea biologică 355
10.12 Recoltarea strugurilor 357
10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă 357
10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin 360
10.13 Rezumat 362
10.14 Comentarii şi răspunsuri la teste 363
10.15 Lucrare de verificare nr. 10 372
10.16 Bibliografie minimală 372
BIBLIOGRAFIE 373
5
PREFAŢĂ
6
În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie
în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil
viticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948).
Pe lângă învăţământul clasic au apărut noi forme de pregătire prin învăţământul
deschis la distanţă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile, nu numai în
cel horticol.
La elaborarea materialului de faţă, s-a încercat prezentarea cunoştinţelor legate de
bazele biologice ale acestei specii: sistematica genului Vitis, particularităţile morfologice,
ciclurile biologice şi ecologia viţei-de-vie, ca în funcţie de acestea să decurgă zonarea
soiurilor şi tehnologia de cultură ce trebuie aplicată. Metodele de înmulţire ale viţei-de-vie,
tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere ale plantaţiilor, alcătuiesc de fapt bazele tehnologice
ale viticulturii.
Ţinând cont că lucrarea se adresează în mod special studenţilor de la învăţământul la
distanţă, am încercat ca fiecare unitate de învăţare să aibe o anumită structură (obiective,
conţinut, teste de autoevaluare, rezumat, lucrare de control), să conţină imagini şi tabele ce
cuprind aspecte practice şi tehnice, toate aceste elemente având ca scop înregistrarea
textului şi o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului
didactic.
Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să se informeze şi
să îşi însuşească unele cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor
să-şi înfiinţeze o „mică plantaţie” pe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o
ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
NOŢIUNI INTODUCTIVE
CUPRINS
1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 8
1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8
1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională 10
1.3.1. Din punct de vedere social 10
1.3.2. Din punct de vedere economic 12
1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12
1.5 Situaţia viticulturii în România 16
1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18
1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19
1.8 Rezumat 23
1.9 Comentarii şi răspunsuri la teste 24
1.10 Lucrare de verificare nr. 1 26
1.11 Bibliografie minimală 27
8
Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică
în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului.
Marele salt de la specia Vitis silvestris (care şi-a continuat existenţa în flora spontană) la
Vitis vinifera (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură), s-a produs
sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om (Teodorescu I.C.,1966; Fregoni
M.,1991).
Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării
noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele
de masă cu bobul mare (Constantinescu Gh. şi colab.,1970).
Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie
numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.
În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre
viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate
atât pe piaţa internă, cât şi la export.
Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima
jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab.,2000).
De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au
fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi
puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor.
Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării.
Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii
şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a
strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură
existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu
struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).
9
economice, relativ constante de la un an la altul;
► metodele de lucru în studiu şi în practică – observare,
experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi
generalizare;
► destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a
necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei
farmaceutice şi medicale.
Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan
internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a
reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale,
având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.
10
Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile
organismului uman, contribuie la:
● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;
● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,
Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează
reacţia sucului gastric;
● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub
formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile,
intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;
● menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,
prevenind fenomenele de acidoză.
Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine
face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în
multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot
vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt.
Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool
ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;
● compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile
cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor
tulburări de vedere;
● procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,
mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a
ţesuturilor (Dejeu L., 2010), de asemenea având un important rol şi în industria
farmeceutică (cele extrase din seminţe);
● vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi
bactericide.
Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de
vin, tind spre o „viticultură ecologică”, cu reducerea substanţelor poluante, care se
acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor
chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.
Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare
şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor
băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).
Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra
organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor.
Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea
sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la
saramură).
11
Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe
şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine
rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea
seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului.
Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole,
pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor
vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o
parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi
permanent : tăieri, fertilizări).
În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment,
sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în
practica vitivinicolă.
1.3.2. Din punct de vedere economic
► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 181.343 ha la nivelul anului 2010;
► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline,
terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor
culturi;
►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin
fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;
►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli
mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi
agricole);
►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea
bugetului statului;
► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o
sursă importantă de venituri şi profituri;
► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la
depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,
► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în
cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor
soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.
12
suprafaţa viticolă însumează circa 7.742.000 ha (potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale
a Viei şi Vinului – 2008), a cărei repartiţie pe continente este redată în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Repartizarea pe continente a suprafeţei viticole mondiale
(după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)
Suprafaţa:
Media Media Media 2010
Continentul
1991-1995 1996-2000 2001-2005
mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
Europa 5 507 67,7 4 995 64,4 4 725 60,0 4 521 58,4
Asia 1 404 17,3 1 459 18,8 1 636 20,8 1 634 21,1
America 808 9,9 869 11,2 958 12,2 991 12,8
Africa 344 4,2 320 4,1 374 4,7 387 5,0
Oceania 71 0,9 117 1,5 179 2,3 209 2,7
Total 8 134 100 7 760 100 7 872 100 7 742 100
mondial
După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa
cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se
stabilizeze în jurul valorii de 8 milioane ha.
Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin
suprafeţe foarte mari (2,857 ha), urmând în ordine descrescătoare Turcia, China, S.U.A,
Iran, ţara noastră ocupând locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul anului 2010).
Continentul european asigură 66,7 % din producţia mondială de vin, fiind urmat de
cel american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %).
Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea
viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice
în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide.
Din tabelul 1.2. reiese că Europa deţine peste 58,4% din suprafaţa şi producţia
viticolă mondială (Uniunea Europeană deţine ¾ din suprafaţa viticolă a continentului).
● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani.
Marile ţări producătoare de vin, se pot observa şi analiza din tabelul 1.3, pe primul
loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania.
Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:
Italia – 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl.
România a atins la nivelul anului 2010 o producţie de vin de 5,159 milioane hl,
ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.
13
Tabelul 1.2.
Principalele ţări viticole ale lumii
(după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)
Tabelul 1.3.
Producţia de vin în principalele ţări viticole
(după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)
Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de
vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania
(5,4%) şi Africa cu 4,4%.
În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:
ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;
ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia,
Elveţia, Spania;
14
ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A., Canada, Africa de
Sud.
Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în
Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin -
51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând
Germania şi S.U.A. unde balanţa înclină spre vinurile albe.
Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale
globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri
de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele
decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori.
Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, S.U.A., Rusia,
Franţa, Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia.
● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de
China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A.;
● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A.,
Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone),
cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %),
Africa (3%) şi Oceania (2%).
Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o
atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi
a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, S.U.A., Chile, unde
suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.
15
1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA
Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile
pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă,
devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole.
Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei
activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii
favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de
viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează
teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole.
În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.1): Podişul
Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului,
Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea
nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii
şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a
scăzut continuu. În anul 2009 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 181.343 ha,
asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a
fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha), datorită plantărilor noi reduse, care nu
asigură o refacere normală a patrimoniului viticol.
16
Ca urmare a aplicării programului de reconversie şi restructurare a plantaţiilor
viticole, în anul 2008 suprafaţa viilor tinere a fost de 6 130 ha. Se constată, de asemenea, o
reducere treptată a suprafeţei viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732
ha.
În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2009, primele
12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%,
Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat
Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi
Tămâioasă românească 0,7%.
Situaţia pe scurt a viticulturii ţării noastre se observă din tabelul 1.4.
Tabelul 1.4.
Situaţia viticulturii României – 2008
(după Anuarul Statistic al României, MAPDR, ONVV, 2005-2008;
citate de Dejeu L., 2010)
17
Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea
hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent
economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe
cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în
mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat
înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2009 s-au obţinut
1,2 milioane de viţe altoite.
18
realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte,
diferenţiate;
întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;
aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;
încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la
viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea
biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.
aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării
recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin
represiunea fraudelor;
încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;
campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe
beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;
transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii
noastre, a istoriei şi geografiei României.
2. Care sunt cele trei categorii de ţări în funcţie consumul de vin/ an/locuitor?
3. Care sunt ţările mari producătoare de struguri pentru masă şi pentru stafide?
19
Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui
nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi
celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri,
vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important
în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii
alimentare diversificate.
2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al
agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum
ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al
acesteia.
Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin
creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a
utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a
utilizării unor noi surse de energie.
Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a
consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare,
fertilizare şi irigare.
3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de
fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării
solului, a apei, a plantelor şi a recoltei.
Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca
şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale
poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim.
Consecinţe:
scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii
50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a
neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Gh. Ştefanic, I.D. Săndoiu,
1994);
accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de
hectare cu folosinţă agricolă (C. Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin
eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi
500 000 tone NPK;
poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a
metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi
fizice (T. Baicu, 1990);
20
poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp
îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o
diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o
înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;
folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;
mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe
aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;
complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea
pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la
poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;
poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de
folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri,
vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca
urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot.
Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut
progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al
cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice,
distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu
mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele
sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente.
În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie
viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea
scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării
multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate,
etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere,
frunze, paie etc).
4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la
modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un
fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia
infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului
s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C.
Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C.
Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special
pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai
ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau
toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din
21
cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului
subtropical.
Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales
cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin
arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan,
oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă
cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic.
Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă
încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:
deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă
(până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (G.J. Kenny şi P. A.
Harrison, 1992);
cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;
diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi
Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea
în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);
la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în
calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;
lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea
strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită
reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);
desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o
săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni
(Cichi Daniela, 2006; L. Dejeu şi colab., 2007).
flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită
unei perioade de vegetaţie mai lungă;
5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de
organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de
fenomenul globalizării.
Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este
definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi
a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de
informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari
firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor.
Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în
ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor
de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai
ales în regiunile nordice).
22
Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul
produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi
evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului
vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea următoarelor măsuri (vezi subcapitolul 1.6).
1.8. REZUMAT
Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile
pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi
sudul lanţului carpatic. Având un patrimoniu de 181 343 de hectare (la nivelul anului
2009), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc.
Cultura acestei plamte multianuale interesează un număr mare de locuitori din
majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de până la 450-500 m, în areale cu
condiţii climatice favorabile. Viţa-de-vie, alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică
economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor culturi dar şi nisipurile din
diferite zone ale ţării. Plantaţiile viticole joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind
activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii şi prin fixarea nisipurilor
mişcătoare.
Astăzi, peste 75 % din producţia mondială de struguri se transformă în vin.
Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre permit obţinerea unei
game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci,
dulci, aromate, spumante etc.
Strugurii de masă constituie un aliment preţios, ce poate fi consumat în stare
proaspătă de la mijlocul lunii iulie, până la sfârşitul lui octombrie (din producţie proprie),
prin păstrarea peste iarnă, consumul lor poate fi prelungit cu încă 2-4 luni. Valoarea
alimentară a strugurilor se datorează componentelor chimice ale acestora şi formelor uşor
accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi
polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.
Stafidele reprezintă un produs mult apreciat, uşor de transportat şi conservat,
obţinut în urma deshidratării strugurilor fără seminţe.
23
Rolul ornamental al viţei-de-vie poate fi pus în valoare prin decorarea clădirilor,
gardurilor, prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi
recoltei).
24
prevenirea bolilor cardiovasculare, facilitează circulaţia
sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări
de vedere;
- în vinurile roşii se găsesc procianidinele care au rolul de a
îndepărta colesterolul din sânge, măresc rezistenţa pereţilor
vasculari la hemoragii, împiedică îmbătrânirea prematură a
ţesuturilor;
- vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită
acţiunii lui antivirale şi bactericide.
25
şi a celor cerute de piaţă;
creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă
nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională;
îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu
denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în
detrimentul vinurilor de masă;
extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin
acordarea de credite pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru
reabilitarea plantaţiilor;
modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de
gross-detail etc);
realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici
fiscale corecte, diferenţiate;
aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin
evitarea poluării recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine,
pe struguri, în vin etc.) şi prin represiunea fraudelor;
2. Problemele pe care le întâmpină viticultura mileniului trei sunt:
creşterea demografică, criza energetică şi de materii prime,
problemele mediului înconjurător, încălzirea climatică, globalizarea
etc.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Prezentaţi produsele şi unele subproduse ale viticulturii, care
completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei. – 2p
2. Precizaţi importanţa culturii viţei-de-vie din punct de vedere
26
economic. – 2p
3. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului
vitivinicol. – 2p
4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi
producători direcţi, conform Legii viei şi vinului? – 1p
5. Cum contribuie strugurii şi vinul, prin componentele lor chimice
asupra sănătăţii organismului uman? – 1p
6. Care sunt consecinţele poluării mediului înconjurător datorită
acţiunii necontrolate a omului în cadrul ecosistemelor viticole? – 1p
* Un punct se acordă din oficiu.
27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
CUPRINS
2.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 28
2.2 Genul Vitis 29
2.3 Rezumat 34
2.4 Comentarii şi răspunsuri la teste 35
2.5 Lucrare de verificare nr. 2 36
2.6 Bibliografie minimală 36
Plantele din familia Vitaceae (caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate
în încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu
două cotiledoane), ordinul Rhamnales.
Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 12 genuri (după
unii autori 14, chiar 18) şi aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În
ţara noastră sunt răspândite genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol
decorativ în principal) şi Vitis. Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante
tropicale, care se cultivă în seră (genul Cissus).
Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe
tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă
28
suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V.,
1988; citaţi de Dejeu L., 2010).
29
- au aptitudini uvifere: V. labrusca (a folosit la obţinerea unor hibrizi: Isabela,
Noah, Othelo), V. aestivalis (pentru obţinerea portaltoilor), V. lincecumii.
Specii din grupa centrală:
- sunt resistente la ger (- 30ºC), secetă, mană, filoxeră, nematozi (Vitis champini) şi
asfixia radiculară;
- înrădăcinează bine şi se înmulţeşte uşor;
- însuşirile uvifere sunt slabe sau nule;
- se folosesc la obţinerea de portaltoi şi a hibrizilor direct producători;
- exemple: Vitis riparia (se foloseşte ca portaltoi în stare pură dar şi pentru
obţinerea de hibrizi direct producători: Noah, Elvira etc), Vitis berlandieri
(rezistentă la calcar, un se foloseşte în stare pură în cultură), Vitis rupestris
(prezintă afinitate la altoire cu V.vinifera), Vitis cordifolia, Vitis solonis (prezintă
rezistenţă la conţinutul în săruri al solului), Vitis cinerea etc.
Speciile din grupa occidentală (V. californica, V. arizonica, V. girdiana), sunt cunoscute
ca rezistente la secetă, sensibile la filoxeră şi mană, lipsite de calităţi uvifere.
Grupa 2 - specii americane adaptate climatului cald, tropical şi ecuatorial (specii
din grupa Florida, specii din grupa tropicală) – nu prezintă importanţă economică şi sunt
folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la boli şi la fisurarea boabelor.
Grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate climatului temperat, dintre acestea cele mai
reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.
Vitis silvestris:
o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii;
în România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de 600-800
m;
se caracterizează printr-o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, însă rezistenţa este
moderată la filoxeră şi bolile criptogamice;
fiind o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici, sferice, de
culoare neagră-violacee, crocante, cu gust acru-astringent.
Vitis vinifera
este specia despre care putem spune că este cea mai importantă pentru cultură,
datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă,
pentru vin şi stafide;
prezintă un număr mare de soiuri (până la 15.000);
nu este rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-
20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.
Speciile euro-asiatice sunt încadrate (după Negrul A.M., 1946), în 3 proles-uri,
funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut, şi anume:
■ proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia,
Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova;
30
■ proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,
Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Se caracterizează prin soiuri cu un procent
mare de lăstari fertili, cu struguri zemoşi, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate:
Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot;
■ proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu
frunze glabre, struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de
struguri de masă şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa
antasiatică) şi Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica).
Tabelul 2.1 prezintă comparativ unele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V.
vinifera.
Tabelul 2.1.
31
Viţe roditoare, respectiv soiuri nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi
sensibile la ger, dar care produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei,
aceste soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi.
32
Test de autoevaluare nr. 1
1. Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte, din punct de
vedere botanic, viţa-de-vie.
33
2.2. REZUMAT
Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la
rândul ei face parte din ordinul Rhamnales.
Ca răspândire, având o mare plasticitate ecologică, familia Vitaceae, are
reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona temperată, de la paralela 52° latitudine
nordică la paralela 53° latitudine sudică.
Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti
agăţători, de regulă cu cârcei. Frunzele acestor specii sunt palmate, simple sau compuse,
iar florile sunt mici, actinomorfe, galben-verzui, de tipul 5 sau 4, dispuse în inflorescenţe
cimoase. Fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe.
Familia Vitaceae este reprezentată de aproximativ 12 genuri şi peste 800 de specii,
unele dintre ele prezentâd numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi
Cissus).
Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane,
lemnoase, agăţătoare şi cuprinde două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis.
Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Americii de Nord şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia , Vitis
munsoniana şi Vitis Popenoei.
Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi
Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe, în
funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate: specii americane
adaptate la climatul temperat, specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi
ecuatorial; specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi specii asiatice orientale.
Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat cele mai reprezentative
sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.
Vitis vinifera este specia cea mai importantă pentru viticultură, datorită, în special,
însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a strugurilor de masă şi stafidelor. Ea
cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8 000 – 15 000), răspândite pe cele cinci
continente. Specia nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o rezistenţă
moderată la acţiunea temperaturilor scăzute (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale
vegetativă.
În prezent, în viticultură se cultivă trei mari categorii de soiuri şi anume: soiuri
„nobile“ sau soiuri europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de
hibrizi direct producători care dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente
la boli, la filoxeră, şi se pot înmulţi prin butaşi, şi soiuri de portaltoi care nu produc
struguri şi care se folosesc pentru altoirea soiurilor „nobile“.
34
2.3. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE
35
2.4. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 2
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 2.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Prezentaţi câteva caracteristici ale genului Vitis şi descrieţi
subgenul Muscadinia. – 2p
2. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis? – 1p
3. Descrieţi cele 3 proles-uri în care sunt încadrate speciile euro-
asiatice. – 2p
4. Precizaţi (comparativ), principalele caracteristici ale speciilor
Vitis silvestris şi Vitis vinífera. – 2p
5. Enumeraţi care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent şi
prezentaţi dezavantajele hibrizilor producători direcţi. – 2p
* Un punct se acordă din oficiu.
36
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
CUPRINS
3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 37
3.2 Rădăcina 38
3.3 Tulpina 42
3.4 Mugurii 49
3.5 Lăstarii 55
3.6 Frunza 56
3.7 Cârceii 58
3.8 Inflorescenţa 58
3.9 Floarea 59
3.10 Strugurii şi boabele 63
3.11 Sămânţa 66
3.12 Rezumat 67
3.13 Comentarii şi răspunsuri la teste 68
3.14 Lucrare de verificare nr. 3 71
3.15 Bibliografie minimală 71
37
Viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în
viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,
inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin
îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi.
Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care
va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă
americană, pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe
nisipuri sau în cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc
viţe nealtoite.
3.2. RĂDĂCINA
Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere geotropică
pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu volumul
sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit stadiu
care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate volumul
de pământ pe care îl au la dispoziţie.
Clasificarea rădăcinilor
Rădăcinile viţei-de-vie, se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după
origine, după funcţiuni, după aşezarea pe butaş şi după poziţia pe care o au în pământ.
I După origine, rădăcinile viţei sunt grupate în rădăcini embrionare şi rădăcini
adventive.
Rădăcinile embrionare (fig. 3.1), au următoarele caracteristici:
se întâlnesc la viţele obţinute din sămânţă, şi se formează din radicula embrionului;
rădăcina principal are un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrunde vertical în
sol la adâncimea de 1m, chiar mai mult;
39
III După poziţia pe butaş:
rădăcini bazale (inferioare) – se dezvoltă la polul morfologic inferior al butaşului
portaltoi şi sunt cele mai importante deoarece asigură plantei o mai bună
aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, o rezistenţă mai mare la secetă;
rădăcini mijlocii (intermediare) – apar la nodurile situate în partea de mijloc a
butaşului;
rădăcini superioare (superficiale sau „de rouă”) – se formează la nodurile superioare
ale butaşului şi deasupra punctului de altoire;
În scopul stimulării creşterii etajului inferior de rădăcini, în tehnologia viticolă se
intervine cu o lucrare cunoscută sub numele de „copcit”, prin care se suprimă rădăcinile de
la suprafaţă (superficiale). Acestea sunt primele care suferă de ger şi secetă şi, în cazul în
care cresc din altoi (la viţele altoite), nefiind rezistente la filoxeră, pot fi distruse de acest
mare duşman al viţei-de-vie.
La viţele obţinute din butaşi scurţi de un nod, rădăcinile adventive principale
formează un singur etaj bazal (fig. 3.3).
40
După unghiul geotropic rădăcini pivotante, au valoarea unghiului geotropic de
întâlnim: aproximativ 20º - Rupestris du Lot;
rădăcini oblice întâlnim la Chassela x Berlandieri 41
B, cu un unghí cuprins între 45-50º;
rădăcini trasante cu valori ale unghiului geotropic
plasate între 75-80º, specific lui Riparia gloire.
41
Adesea scoarţa viţei-de-vie este invadată de ciuperci micorizice de tip vezicular-
arbusculare (fig. 3.4), care trăiesc în simbioză cu planta (Scubert A., 1988), acestea
favorizează creşterea vegetativă, participă la alimentarea plantei cu apă, substanţe minerale,
(P şi K), vitamine, glucide etc.
3.3. TULPINA
Din punct de vedere botanic viţa-de-vie este o liană agăţătoare, o plantă perenă,
lemnoasă. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi
substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai
dezvoltat element lemnos al acestuia.
Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă
se cunosc organele butucului, elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea
supraterestră a acestuia. Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi
dimensiuni, este alcătuită din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană,
respectiv totalitatea ramificaţiilor provizorii pornite din tulpină (de până la 1-2 ani).
Părţile componente ale tulpinii (la viţele obţinute prin altoire):
● partea subterană a tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a
portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se dezvoltă rădăcinile adventive,
la noduri, etajat;
● zona de concreştere (punctul de altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu
timpul suferă o îngroşare datorată ţesuturilor altoiului. Este cea mai sensibilă zonă a tulpinii,
la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea ei prin
muşuroire în zonele nefavorabile;
42
●partea supraterestră, sau aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor
de schelet şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.
La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de concreştere.
Moduri de conducere a tulpinii (fig. 3.5):
● tulpină scurtă (buturugă sau scaunul butucului):
întâlnită la forma de conducere joasă;
este plasată deasupra solului, în continuarea zonei de concreştere (10-30 cm);
este relativ groasă, dimensiunile ei variază în funcţie de afinitatea la altoire,
vârstă, tăierile aplicate, condiţii climatice;
este acoperită cu o scoarţă (ritidom) multistratificat, care se exfoliază în fâşii
late, iar sub scoarţă se găsesc plasaţi muguri dorminzi.
● tulpină semiînaltă – la viţele conduse pe semitulpină (60-95 cm);
● tulpină înaltă – la viţele conduse înalt, pe tulpină (100-200 cm).
Clasificarea elementelor (organelor) „uscate” ale butucului
Coroana este alcătuită din totalitatea ramificaţiilor de lungimi şi vârste diferite, care
se formează la partea superiară a trunchiului. Aceste elemente poartă denumiri diferite în
funcţie de vârsta, lungimea şi rolul lor, şi alcătuiesc elementele de schelet şi elementele de
semischelet.
Elementele de schelet sunt formate din lemn de vârstă mai mare de doi ani, obişnuit
3-5 ani, dar şi din elemente multianuale; poartă diverse denumiri: scaunul butucului, braţe,
semitulpina, tulpina şi cordoane.
43
Scaunul butucului plasat deasupra solului, pe el se vor forma celelalte elemete.
Braţele:
sunt elemente lemnoase multianuale, scurtate prin tăieri la 50-100 cm
lungime, rigide şi scurte (cotoare: 30-40 cm) sau lungi şi cu elasticitate redusă
(corcani: cu lungime mai mare de 40 cm);
pot fi temporare pe plantă (se înlocuiesc după 3-8 ani), sau permanente când
rămân pe butuc atâta timp cât trăieşte planta;
sunt acoperite cu o scoarţă sau ritidom de culoare cenuşie spre neagră, şi se
exfoliază în fâşii longitudinale, late;
prezintă muguri dorminzi sub scoarţă, care dau naştere la lăstari lacomi.
Cordoanele
sunt elemente lemnoase multianuale întâlnite la viţele conduse semiînalt sau
înalt;
sunt plasate la partea superioară a tulpinii şi au poziţie orizontală, fiind
garnisite pe întreaga lor lungime cu elemente de rod;
cordoanele pot fi unilaterale sau bilaterale în funcţie de vigoarea soiului
respectiv;
sunt acoperite cu un ritidom de culoare închisă care se exfoliază în fâşii
longitudinale, late, sub scoarţă prezentând muguri dorminzi.
Elementele de semischelet ale unei plante sunt reprezentate de coardele de doi ani
(punţi de rod) şi coardele de un an.
Coardele de doi ani
sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordon;
sunt denumite „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare;
au noduri mai puţin evidente şi nu prezintă ochi de iarnă;
au o lungime cuprinsă între 100-150 cm şi o grosime de 10-20 cm.
Coardele de un an
sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale butucului;
ele evoluează din lăstari, în urma procesului de lemnificare, după căderea
frunzelor;
sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi),
subţiri (8-12 mm) şi elastice,
sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi
diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau
vârful coardei);
la noduri sunt situaţi altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi
de cârcei şi pedunculul strugurilor;
scoarţă are culori diferite în funcţie de soi (diverse nuanţe de galben până la
brună roşcat), nu se exfoliază.
44
Coardele de un an pot fi:
roditoare – dacă sunt plasate pe elementele de doi ani şi provin din ochii de
iarnă; mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt potenţiali roditori;
lacome (neroditoare) – dacă sunt plasate pe elemente cu vârsta mai mare de doi
ani (scaunul butucului, braţe, semitulpină, tulpină), şi provin din mugurii
dorminzi. Mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt în general neroditori, de
aceea în practica viticolă ele sunt folosite ca elemente de formare sau de
înlocuire a diferitelor părţi ale butucului.
Călăraşul
este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în spatele unei coarde de rod,
ambele plasate pe acelaşi lemn de doi ani;
acest element este întâlnit frecvent la forma de conducere joasă, şi este plasat
către periferia butucului.
Biciul
este o coardă de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit dar pe o
porţiune de lemn de doi ani;
se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, către periferia butucului ca şi
călăraşul.
Elementele lemnoase ale tulpinii, din punct de vedere fiziologic, prezintă însuşirile
de rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi de creştere; iar ca funcţii:
transportul sevei, respiraţie, transpiraţie, înmagazinarea unor substanţe de rezervă şi
susţinerea celorlalte organe aeriene.
În viticultură interesează în mod deosebit, secţiunea transversală şi cea longitudinală
prin tulpină, respectiv prin coarda de un an.
În secţiune transversală, tulpina viţei-de-vie are o formă elipsoidală (în zona
internodurilor), deosebindu-se 4 părţi: dorsală, ventrală, externă (plană) şi internă
(concavă sau cu jgheab) (fig. 3.7). Aceste părţi au importanţă în procesul de sudare
(calusare) a punctului de altoire;
În secţiune longitudinală se poate observa măduva (ţesut spongios) plasată central
de-a lungul internodului, însă la noduri măduva lipseşte, fiind înlocuită cu o formaţiune
histologică mai densă numită diafragmă (fig. 3.8):
la nodurile prevăzute cu inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mare şi de
formă dreptunghiulară (măduva este întreruptă total);
la nodurile lipsite de inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mică, triunghiulară.
47
Fig. 3.7. Secţiunea transversală prin internod la viţa-de-vie: a – partea dorsală;
b – partea ventrală; c – partea externă (sau plană); d – partea internă (concavă sau cu jgheab); e –
ochi de iarnă; f - copil; g – peţiolul frunzei
48
Test de autoevaluare nr. 2
1. Prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre lemnul de doi ani şi lemnul de un an.
3.4. MUGURII
Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere
acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa
viţei-de-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în
general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin transformarea acestora, în
coarde.
La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor. Mugurii
pot fi solitari, dar pot fi şi grupaţi câte 2-6 la un loc, sub în înveliş de protecţie comun
(catafile), alcătuind aşa numitul ochi.
Clasificarea mugurilor
I După poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie
■ muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând
creşterea în lungime a acestora, nu se observă cu ochiul liber, iar toamna în condiţiile ţării
noastre se usucă şi cad;
■ muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele vegetative (la noduri pe
lăstari şi copili), cât şi pe elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri cât şi la
baza acestora).
Pot fi clasificaţi în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi (plasaţi sub
scarţa lemnului multianual), în funcţie de alcătuirea lor şi de momentul pornirii în vegetaţie.
Mugurii plasaţi de jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an poartă
denumirea de muguri coronari, de încheietură, bazali sau unghiulari.
II După existenţa stării de repaus
■ muguri fără repaus fiziologic, respectiv mugurii de copil. Sunt muguri simpli şi se
găsesc pe lăstari, la subsuoara frunzelor. Ei intră în vegetaţie imediat ce s-au format, fără a
mai trece prin perioada de repaus, dând naştere lăstarilor anticipaţi (lăstari de subsuoară sau
49
copili), care de regulă, nu poartă rod. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc), copilii
sunt purtători de rod, putând contribui la sporirea producţiei de struguri sau la compensarea
acesteia, în cazul înregistrării unui îngheţ târziu de primăvară sau a grindinei;
■ muguri cu stare de repaus determinată: mugurele principal şi mugurii secundari ai
ochiului de iarna;
■ muguri cu stare de repaus nedeterminată, cum sunt mugurii dorminzi şi mugurii
terţiari ai ochiului de iarnă. Pornesc în vegetaţie numai când planta este supusă unor factori
de stres, respectiv temperaturi extrem de scăzute finalizate cu degerarea butucului sau tăieri
extrem de severe, dând naştere la lăstari lacomi, cu creştere viguroasă, de obicei, nepurtători
de rod.
III După numărul conurilor de creştere
■ muguri solitari – cu un singur con de creştere: mugurele terminal, mugurii
dorminzi;
■ muguri grupaţi cu 3-8 conuri de creştere, toate plasate sub un înveliş comun: ochiul
primar, ochiul de iarnă.
IV După evoluţia în formare a mugurilor grupaţi (ochi), întâlnim trei tipuri de
formaţiuni numite ochi:
■ ochi primar;
■ ochi de vară, provizoriu;
■ ochi de iarnă – cel mai important complex mugural din viticultură.
V După poziţia în ochiul de iarnă:
■ mugure principal – foarte important deoare cuprinde cel mai mare număr de
inflorescenţe, dar şi cel mai sensibil la temperaturi scăzute;
■ muguri secundari – cu fertilitate ceva mai scăzută, mai rezistenţi la ger;
■ muguri terţiari – prezintă fertilitate foarte mică, sunt rezistenţi la ger.
VI După prezenţa inflorescenţelor:
■ muguri fertili;
■ muguri sterili.
După structura anatomică, în cadrul speciilor şi soiurilor din genul Vitis, mugurii pot
fi aşa cum am prezentat mai sus, solitari(cu un con de creştere) sau grupaţi (cu 3-7 conuri de
creştere) sub un înveliş comun, numiţi ochi.
După evoluţia lor în timp se cunosc trei categorii de ochi: ochiul primar, de vară şi
ochiul de iarnă.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului primar
Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la
subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau
roz-cafeniu şi cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.9). În axila solzului de
dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar
propriu-zis, numit şi mugur de copil.
50
Fig.3.9. Alcătuirea ochiului primar:
A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.
(după Dejeu L., 2010)
51
Fig.3.10. Secţiune prin ochiul de iarnă: a – coarda de 1 an; b – copil;
c – mugur principal; d – muguri secundari; e – mugur terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză
53
La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2 ochi
de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, menţinându-se la valori
apropiate de-a lungul coardei, cu diferenţele specifice fiecărui soi. La aceste soiuri înseamnă
că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.
La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon
etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate
mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că
aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.
Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, clocire, îngheţuri târzii de
primăvară, grindină), care distrug mugurii sau lăstarii principali, foarte important pentru
practică este cunoaşterea gradului de fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali
(secundari) şi măsura în care pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general,
mugurii şi lăstarii secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta de pe
lăstarii principali fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La unele soiuri (Cardinal,
Riesling italian, Cabernet Sauvignon), fertilitatea mugurilor secundari permite, în caz de
distrugere a celor principali, recuperarea producţiei în proporţie mai mare.
Nu toţi ochii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc) în acelaşi timp. În primul rând
dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au şi un număr mai mare de
inflorescenţe. Fertilitatea şi productivitatea sunt în strânsă legătură cu numărul de muguri
care dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate aflate în ochii nedezmuguriţi
sunt practic pierdute pentru producţie.
Procentul de muguri nedezmuguriţi este diferit în funcţie de lungimea elementelor
lăsate la tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), procentul
ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi scurţi de 1-2-3 ochi,
procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %.
54
lor, dar şi celor ale anului în care intră în vegetaţie. De obicei, în primăverile secetoase,
răcoroase, dezmuguritul este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai
mare decât în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când
dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi scade.
3.5. LĂSTARII
Formaţiunile vegetative şi fructifere (creşteri anuale) ale butucului la viţa-de-vie sunt
reprezentate de lăstari, cu toate elementele lor componente, în stadiu erbaceu sau în faza de
tranziţie către lemnificare. După ce are loc virarea culorii scoarţei din verde în cafeniu şi
după căderea frunzelor toamna, acestor formaţiuni li se atribuie denumirea de coarde de un
an. Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi
– elemente de semischelet), dar şi de pe elementele de schelet.
Ca părţi componente (fig. 3.12), lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri, la
noduri dispuse altern sunt situate frunzele la axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe
partea opusă frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei. Internodurile sunt mai scurte
la baza şi către vârful lăstarului şi mai lungi la mijlocul acestuia.
Dacă lăstarii sunt fertili, opus frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus
inflorescenţe. Numărul lor variază de la 1-3 (mai rar 4-5) inflorescenţe, iar deasupra
acestora pe lăstar nodurile prezintă cârcei.
Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate prelua diverse nuanţe:
roşiatică, maronie, cafenie, vineţie. La început lăstarul este erbaceu, apoi pe măsura
maturarii, se lignifică treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie
specifică coardelor de un an. Scoarţa poate fi striată sau netedă, glabră sau pubescentă.
55
După încheierea perioadei de vegetaţie, toamna tîrziu, când apar primele temperaturi
scăzute, vârfurile lăstarilor (mugurele apical şi 5-10 internoduri terminale), care nu sunt
lemnificate se usucă şi cad. Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar
diametrul 8-12 mm. Cei mai corespunzători, într-o vie pe rod, sunt lăstarii care la maturitate
ajung la lungimi de 140-150 cm.
Clasificarea lăstarilor
I După mugurii din care provin, lăstarii pot fi:
■ lăstari principali – când provin din mugurul principal al ochiului de iarnă;
■ lăstari secundari – provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari terţiari – provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari lacomi – provin din mugurii dorminzi, plasaţi sub scoarţă pe lemnul
multianual;
■ lăstari de copili – provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat la axila
frunzelor pe lăstarul principal.
Copilii (lăstari axilari, lăstari anticipaţi) se formează şi evoluează în cursul aceluiaşi
an, în axila frunzelor de pe celelate categorii de lăstari şi provin din mugurii de copili ai
ochiului primar. La soiurile Muscat Perlă de Csaba, Riesling italian, Aligoté, Fetească
regală copilii pot fi fertili.
II După fertilitate
■ lăstari fertili – sunt purtători de inflorescenţe, se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi
de rod, formându-se din ochii de iarnă ai acestor elemente;
■ lăstari sterili – nu au inflorescenţe, fiind plasaţi pe elementele multianuale de
regulă, dar se pot întâlni şi pe elementele anuale.
3.6. FRUNZA
Frunzele reprezintă principalul organ asimilator al butucului. Ele se găsesc
întotdeauna pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi alternă (câte una
singură şi opusă de la un nod la altul).
Şi la viţa-de-vie frunza este alcătuită din trei părţi distincte: limb, peţiol şi teacă.
Limbul este lăţit şi străbătut de 5 nervuri: în prelungirea peţiolului se află nervura principală
sau mediană; de o parte şi de alta pornesc de la bază câte două nervuri laterale sau
secundare, care după poziţia lor faţă de vârful limbului, pot fi superioare sau inferioare.
Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri întâlnim şi frunze
de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc. Culoarea roşcată sau gălbuie
apare toamna sau chiar vara, în condiţii anormale (boli, carenţe nutritive etc.). Coloritul de
toamnă al frunzelor se corelează cu cel al boabelor. Faţa superioară a limbului este de obicei
glabră, în timp ce faţa inferioară poate fi glabră, tomentoasă (acoperită cu peri lungi, deşi,
moi) sau pubescentă (cu peri scurţi, deşi, moi).
56
La baza limbului se observă o scobitură, denumită sinusul peţiolar, care poate avea
numeroase forme caracteristice unor soiuri: circular, U, V, acoladă etc. Pe margini, frunza
prezintă sinusuri laterale ce pot avea forme circulare, triunghiulare, de liră etc. (fig. 3.13).
Dinţii situaţi pe marginile limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.
Peţiolul uneşte limbul foliar cu teaca, având lungimi şi grosimi variabile; teaca este
lăţită, umflată, situată la baza peţiolului, inserând frunza pe lăstar la nivelul nodului.
Clasificarea frunzelor. După forma limbului, frunzele pot fi rotunde (orbiculare),
cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub formă de rinichi), pentagonale etc.
În funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, frunzele viţei-de-vie pot fi:
trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi), septalobate (cu şapte lobi) şi întregi (fig.
3.14). După mărimea limbului, la viţa-de- vie se întâlnesc frunze foarte mari (peste 25 cm
lungime), mari (20-25 cm), mijlocii (15-20 cm) şi mici (sub 15 cm).
57
Funcţiile frunzei. Frunza viţei-de-vie îndeplineşte funcţii deosebit de importante
pentru plantă, cum sunt asimilaţia clorofiliană (fotosinteza), respiraţia, transpiraţia.
Pentru dirijarea procesului de fotosinteză, viticultorul trebuie să aplice o serie de
măsuri agrotehnice, pentru a asigura un aparat foliar (totalitatea frunzelor) corespunzător,
sănătos, bine expus la lumina solară.
3.7. CÂRCEII
Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus
frunzelor . La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se
înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi).
Cârceii au o lungime variabilă, ei pot fi simpli, fără ramificaţii (subgenul
Muscadinia), sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera) (fig. 3.15).
Ei pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă uniformă (când după
două noduri cu cârcel, urmează un nod fără cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după
mai multe noduri cu cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).
Pe lăstarii viţelor provenite din seminţe, primele 7-9 noduri nu au cârcei. În cazul
viţelor obţinute pe cale vegetativă, primele 1-4 noduri de la baza lăstarilor sunt lipsite de
cârcei, cei mai numeroşi fiind în partea superioară a lăstarilor.
3.8. INFLORESCENŢELE
Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are loc în
două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior (extramugural),
primăvara după dezmugurit. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii
principali ai ochilor de iarnă de pe elementele de rod, de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor,
ca şi cârceii. În funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod
obişnuit 1-3.
La început, pe lăstar, inflorescenţele sunt mici, orientate spre vârful lăstarului cu
florile strâns grupate şi învelite parţial de bracteile situate la baza ramificaţiilor.
58
O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi flori. La rândul
lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al inflorescenţei) şi
ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile.
Rahisul sau axul inflorescenţei, situat în prelungirea pedunculului, poartă ramificaţii
secundare (de ordinul II), de pe care pornesc ramificaţii terţiare (de ordinul III), în vârful
cărora sunt aşezate, de obicei, florile (fig. 3.16). De cele mai multe ori, prima ramificaţie de
la bază este mai lungă, iar la unele soiuri rămâne detaşată de restul inflorescenţei ca o
aripioară (Riesling italian).
În medie, numărul de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400 putând ajunge
uneori la 2 000 (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010).
Clasificarea inflorescenţelor se poate face:
după formă, inflorescenţa poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică,
rămuroasă, aripată etc.;
după mărimea lor, inflorescenţele pot fi: foarte mici (când au sub 6 cm
lungime), mici (6-11 cm), mijlocii (11-16 cm), mari (16-21 cm) şi foarte mari
(când lungimea lor depăşeşte 21 cm).
3.9. FLOAREA
Viţa-de-vie are flori mici, actinomorfe, hermafrodite care sunt importante pentru
practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri.
O floare este alcătuită din următoarele părţi: pedicel, receptacul, caliciu, corolă,
androceu şi gineceu (fig. 3.17). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm.
Extremitatea lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente
sale florii. Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este
formată din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf (fig. 3.18), încât formează un
înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă).
59
La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii
exercitate de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (vezi figura 3.18).
La unele soiuri se întâlnesc flori ale căror petale se desprind una de alta, de la vârf către
bază, rămânând libere, dar prinse pe receptacul; aceste flori au formă de stea.
Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor
firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele
(nişte săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul).
Gineceul (partea femeiască sau pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii.
El este compus dintr-un ovar (în formă de pară, carafă, trunchi de con etc) prelungit în sus
cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă nume de stigmat, iar
imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de
polen (la legatul rodului).
Discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande nectarifere unite între ele, este plasat
între androceu şi gineceu iar în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare.
După unii autori la viţa-de-vie se distinge un singur disc nectarifer situat la baza ovarului
60
(Swanepoel J.J., Archer E.,1988), dar sunt şi flori, unde există un al doilea disc nectarifer
(inferior), format cu puţin timp înainte de anteză, între caliciu şi corolă (Oprea D.D.,1965;
Branas J.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010).
Clasificarea florilor
După alcătuire şi modul de polenizare la viţa-de-vie se pot deosebi următoarele tipuri
de flori (fig. 3.19):
flori hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie,
având normal dezvoltate, atât partea bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul
este format din 5 stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil. După
înflorit staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola alcătuită din petale unite la
vârf formează un capişon protector. Gineceul este normal dezvoltat, florile se
autopolenizează, deci sunt autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în
plantaţii pure;
flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât pistilul iar după înflorit şi căderea
corolei filamentele se recurbează, anterele fiind aduse sub nivelul ovarului. Polenul
produs în anterele acestor flori este steril. Soiurile cu acest tip de flori sunt autosterile
şi intersterile (Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.). Pentru a
fructifica, soiurile cu astfel de flori trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima
grupă, pentru a le asigura polenizarea;
61
astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3 306
şi 3 309);
flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost
semnalate numai la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre;
florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile
cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia
gloire, Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1).
Polenul
Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite
(elipsoidală asemănătoare cu a bobului de grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală
asemănătoare cupei de ghindă, triunghiulare etc).
Forma elipsoidală se întâlneşte la polenul fertil provenit de la florile hermafrodite
normale, morfologic hermafrodite dar funcţional mascule şi unisexuat mascule, celelalte
forme fiind mai răspândite în cazul florilor morfologic hermafrodite dar funcţional femele,
în acest caz fiind steril.
Fig. 3.20. Polen fertil (a) şi steril (b) (după Dejeu L., 2010)
62
polenizarea florilor. Grăunciorii de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,
încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul rodului).
Ploile reci, temperaturile scăzute din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar
florile se scutură fără a lega rod. Vremea nefavorabilă şi hrănirea insuficientă a
inflorescenţelor pot determina o polenizare defectuoasă a florilor şi apariţia fenomenelor de
meiere şi mărgeluire. În cazul meierii, boabele rămân foarte mici, de mărimea unui bob de
mei, se usucă şi cad, iar în cazul mărgeluirii, ele cresc până la dimensiunile unui bob de
mazăre.
La unele soiuri, boabele cresc şi se maturează complet, fără ca florile să fi fost
fecundate; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen poartă numele de
partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate producerii stafidelor
(Corinth, Kişmiş, Călina, etc).
63
lungime pe tot axul rezultă forma cilindrică, dacă ramificaţiile de ordinul unu sunt mai lungi
la partea dinspre peduncul şi descresc treptat către partea terminală a axului rezultă forma
conică etc.
După mărime strugurii se pot clasifica după lungimea axului şi după greutate.
După lungimea axului strugurii pot fi: foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime);
scurţi (11-16 cm); mijlocii (16-21 cm); lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (când lungimea lor
depăşeşte 26 cm).
După greutate strugurii sunt: foarte mici (dacă au sub 80 g); mici (80-150 g); mijlocii
(130-300 g); mari (300-600 g) şi foarte mari (când cântăresc peste 600 g). În general,
strugurii soiurilor pentru masă sunt mai mari, iar cei pentru vin, mai mici.
După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi, când boabele se
ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.
Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar. Ea este prinsă de burelet prin
intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase, iar la desprinderea bacei de burelet
rămâne o „pensulă” din fascicul.
Clasificarea boabelor
Forma boabelor diferă în funcţie de soi şi este dată de raportul dintre lungime şi
grosime. Astfel boabele pot fi: discoidale (Băbească neagră), sferice (Chasselas doré),
elipsoidale (unele biotipuri de Muscat de Hamburg), ovoidale (Coarnă neagră), invers
ovoidale (Muscat de Alexandria), cilindrice (Afuz Ali), arcuite (fig. 3.22).
Mărimea boabelor poate fi exprimată în mai multe feluri: prin lungimea axei care
uneşte cei doi poli, prin greutatea unui bob, respectiv a 100 de boabe sau prin numărul de
boabe dintr-un kg.
Astfel boabele sunt foarte mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g; mici
(1-2,3 g); mijlocii (2,3-5 g), mari (5-9 g) şi foarte mari (peste 9 g).
64
După lungimea axei care uneşte cei doi poli ai bobului întâlnim: boabe foarte mici
(cu diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi
foarte mari (peste 26 mm).
După culoare bacele ajunse la maturitate pot avea următoarele culori: verde-gălbui,
galben-verzuie, galben-aurie, roz, roşie, roşie-violacee, albastru sau negru, roşu spre negru.
Strugurii mai bine expuşi razelor solare prezintă boabele mai intens colorate. Miezul poate
fi incolor sau colorat în roşu la soiurile „tinctoriale” (Alicante Bouschet, Gamay Fréau).
Consistenţa miezului poate fi cărnoasă (la majoritatea soiurilor pentru masă) sau
zemoasă, suculentă (la soiurile pentru vin). La maturitatea deplină boabele au un gust dulce
acrişor, uneori asociat cu un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.
Din punct de vedere anatomic bobul este format din pericarp (partea comestibilă a
bobului) şi seminţe. Pericarpul, la rândul său, este alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi
endocarp (fig. 3.23).
3.11. SĂMÂNŢA
La viţa-de-vie sămânţa este de tip albuminat şi provine dintr-un ovul anatrop în urma
procesului de dublă fecundare. Într-o bacă se formează 1-4 seminţe, rar mai multe. Sunt şi
soiuri lipsite complet de seminţe, fructele acestora dezvoltate partenocarpic, fiind folosite la
obţinerea stafidelor.
La soiurile speciei Vitis vinifera seminţele sunt de dimensiuni mijlocii, ele au
lungimea cuprinsă între 5 şi 8 mm, lăţimea între 3 şi 5 mm, sunt piriforme, îngustate către
rostru. Suprafaţa tegumentului seminal este netedă, mată, lipsită de luciu, uneori poate fi
alveolată, striată sau rugoasă. La început seminţele au o culoare verde, iar la maturitatea
deplină sunt brun-cafenii cu diferite nuanţe.
Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.24).
Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea
ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă ce reprezintă concreşterea dintre
funicul şi ovul; ea este dispusă median şi longitudinal, depăşeşte partea superioară a
66
seminţei printr-o mică depresiune, se continuă pe partea dorsală, unde se termină într-o
formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o parte şi de
alta a rafei se află două gropiţe alungite. Chalaza reprezintă punctul unde fasciculul
conducător se ramifică (la baza nucelei). Rostrul reprezintă partea alungită şi îngustă a
seminţei, cu poziţie inferioară.
3.12. REZUMAT
Ca toate plantele superioare, viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe
organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina,
tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
Pe baza cunoşterii organelor şi părţilor componente ale butucului, a rolului lor
fiziologic şi a raporturilor funcţionale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură
adecvate unei activităţi productive eficiente. Această cunoaştere este cu atât mai necesară
în cazul viţei-de-vie, deoarece fiind o plantă multianuală în cadrul unei monoculturi
îndelungate, reprezintă din punct de vedere economic o mare investiţie, un mijloc fix, ce
trebuie exploatat optim şi raţional un număr mare de ani (30-40 ani).
În funcţie de zonare şi de sistemul de cultură aplicat, metoda de înmulţire, forma de
conducere, vârsta butucilor, aceştia au părţile componente (organele sub şi supraterestre)
diferite, privind numărul, dimensiunile şi locul de amplasare.
În mod obişnuit, la înfiinţarea plantaţiilor se folosesc cu precădere viţe altoite,
obţinute prin îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi
alta portaltoi. Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii
de la suprafaţa solului, care va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un
soi cu sânge de viţă americană, de la care pornesc rădăcinile, rezistent la filoxeră.
Prin toate măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte
asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea armonioasă şi dezvoltarea corespunzătoare
a tuturor părţilor componente ale plantei de viţă-de-vie, în vederea obţinerii unor plantaţii
încheiate (fără goluri), sănătoase, longevive care să dea producţii constante şi de calitate
an de an.
67
3.13. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE
68
an în poziţie inferioară şi o coardă sau cordiţă, tot de un an, în
poziţie superioară, ambele plasate pe aceeaşi punte de rod. Coarda
sau cordiţa asigură producţia anului în curs, iar cepul are funcţia
de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul
următor.
4. Cepii sunt cele mai scurte elemete lemnoase rezultate în urma
tăierilor şi pot fi de patru feluri:
cepi de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an,
plasată pe lemn de doi ani;
cepi de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru
înlocuirea celui care a rodit, poate fi roditor sau neroditor;
cepi de siguranţă – sunt plasaţi la baza tulpinii şi au rolul
de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de ger,
boli sau accidente mecanice;
cepi de rezervă – sunt plasaţi pe scaunul butucului sau la
baza braţelor şi au rolul de a forma lemnul necesar refacerii
sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet. Sunt
întâlniţi la forma de conducere joasă, iar în cazul în care
serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea
de sol se mai numesc şi cepi de coborâre.
69
secundari, dând naştere lăstarilor secundari; iar dacă este distrus
atât mugurele principal cât şi mugurii secundari, pornesc în
vegetaţie mugurii terţiari, rezultând lăstari terţiari cu o fertilitate
foarte scăzută.
3. Ochiul de iarnă este un complex mugural alcătuit dintr-un mugure
principal (foarte evoluat), doi muguri secundari şi trei patru
muguri terţiari, toţi având o bază comună şi un înveliş comun
(catafile). El este plasat pe coarda de un an, la noduri, dispus
altern.
70
3.14. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 3
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 3.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Clasificaţi sistemul radicular după origine şi precizaţi funcţiile pe
care le îndeplineşte. – 2p
2. Prezentaţi părţile componente şi formele de conducere ale tulpinii
la viţa-de-vie. – 1p
3. Descrieţi din ce este alcătuit ochiul de iarnă şi prezentaţi părţile
component ale mugurelui principal. – 2p.
4. Clasificaţi lăstarii la viţa-de-vie după mugurii din care provin. – 1p
5. Enumeraţi tipurile de flori întâlnite la viţa-de-vie şi detaliaţi
floarea hermafrodită normală. – 2p
6. Prezentaţi clasificarea strugurilor şi părţile lor componente. – 0.5p
7. Descrieţi bobul din punct de vedere anatomic. – 0.5p
* Un punct se acordă din oficiu.
BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE
CUPRINS
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 72
4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73
4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75
4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 78
4.4.1. Plânsul 78
4.4.2. Dezmuguritul 79
4.4.3. Creşterea lăstarilor 81
4.4.4. Maturarea lăstarilor 84
4.4.5. Căderea frunzelor 85
4.4.6. Repausul mugurilor 85
4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) 87
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor 87
4.5.2. Înfloritul 90
4.5.3. Creşterea boabelor 92
4.5.4. Maturarea boabelor 94
4.6 Rezumat 96
4.7 Comentarii şi răspunsuri la teste 97
4.8 Lucrare de verificare nr. 4 100
4.9 Bibliografie minimală 100
72
Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de
la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de
cicluri anuale.
În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere
a părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează
ci doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate
procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită
succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic
anual.
Cunoaşterea principalelor caracteristici ale ciclului de viaţă şi ale celui anual al viţei
prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât dă posibilitatea viticultorului să intervină
cu măsuri adecvate care să determine o desfăşurare normală a acestora.
73
Măsurile agrofitotehnice aplicate raţional determină sporirea longevităţii, pe când
aplicarea necorespunzătoare a unor lucrări de îngrijire a plantaţiilor (tăierile neraţionale,
încărcăturile exagerate de ochi, combaterea necorespunzătoare a bolilor şi dăunătorilor,
fertilizarea incorectă, lipsa irigaţiei în condiţii de secetă), determină scăderea longevităţii.
Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de tinereţe, de
maturitate şi de bătrâneţe.
● Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de
agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele
cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi
elementele nutritive.
Măsurile agrotehnice aplicate în perioada de tinereţe au ca scop asigurarea unor
condiţii cât mai bune pentru creşterea sistemului radicular şi a celui aerian (prin fertilizare,
irigare, tăieri de formare, completarea golurilor, protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor,
lucrări şi operaţii în verde, instalarea sistemului de susţinere), pentru obţinerea unor plantaţii
compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
Tehnologul trebuie să se preocupe de scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea
celor mai adecvate măsuri agrotehnice să obţină intrarea cât mai timpuriu pe rod a viţelor.
● Perioada de maturitate (sau de rodire), are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi
ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia
începe să scadă sistematic (în aceleaşi condiţii de mediu şi măsuri agrotehnice).
În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere se
găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu toate că recoltele sunt mari şi
prezintă stabilitate relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate
fi ridicat prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.
Măsurile agrotehnice din perioada de maturitate (tăieri corespunzătoare, lucrări şi
operaţii în verde, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă)
trebuie să ducă la prelungirea şi nu la scurtarea acestei perioade, precum şi la valorificarea
potenţialului productiv al soiurilor cultivate.
● Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general, între
anii 25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a
modificat, butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă,
apar o serie de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci.
În plantaţii, ca urmare a uscării butucilor, apar multe goluri, producţia de struguri se
reduce în mod sistematic, iar creşterea este susţinută numai de apariţia lăstarilor
lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite.
În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări:
● tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite, uscate);
● lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului);
● fertilizarea şi irigarea culturii.
74
Se aplică şi tăieri de epuizare, înainte de defrişarea culturii cu 2-3 ani.
Prin aceste măsuri se urmăreşte refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului
de creştere şi fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular deoarece
acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea aeriană.
75
Perioada de viaţă latentă. Acea parte a ciclului biologic anual în care manifestările
de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior reprezintă perioada de viaţă latentă.
Această perioadă ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului
(apariţia pe plantă, prin răni, a sevei, sub forma unor picături), adică 120-130 de zile în
condiţiile climatului temperat continental. Din cauza temperaturilor scăzute, procesele vitale
ale plantei (respiraţie, transpiraţie), se reduc ca intensitate dar nu încetează complet, de
unde şi denumirea de repaus relativ. Perioada de repaus este considerată o adaptare a plantei
la regiunile unde alternează anotimpurile reci cu cele calde, şi este resimţită diferit de
organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de muguri).
În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri
agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi necesare altoirii, tăierea de
uşurare, în cazul în care viile se protejează împotriva gerurilor prin îngropat, plantarea viţei-
de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc.
Factorii care influenţează durata perioadei de repaus sunt:
durata zilei de lumină, care poate lungi sau scurta cu 10-15 zile durata acestui
tip de repaus;
umiditatea din sol (seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din
primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 15-20 de zile);
specia şi soiul, astfel în aceleaşi condiţii ecologice V. vinífera intră mai
devreme şi iese mai tîrziu din starea de repaus decât speciile americane şi cele
asiatice; soiul timpuriu Perla de Csaba intră mai devreme în repaus decât un
soi târziu ca Afuz Ali.
Luând în considerare întreaga plantă şi nu situaţia particulară a unor organe sau
ţesuturi, perioada de viaţă latentă se subîmparte în repaus adânc şi repaus facultativ.
76
începe cu trecerea protoplasmei de la individualizarea
maximă către starea normală şi se încheie cu apariţia
primelor picături de sevă, viţa-de-vie începe astfel
perioada de vegetaţie;
se intensifică activităţile vitale (respiraţie,
transpiraţie), scade conţinutul în substanţe inhibitoare
Repausul facultativ de creştere şi sporesc cele stimulatoare, intră în
(neobligatoriu) activitate perişorii absorbanţi;
sub raport biologic repausul facultativ nu este
necesar, el este impus de temperaturile scăzute din
timpul lunilor februarie – martie, în aşa zisele
„ferestre de iarnă.”
În această etapă planta poate înregistra pierderi
importante de ochi, chiar la temperatura de – 10ºC, –
11ºC, datorită fenomenului numit decălire.
Perioada de viaţă activă. Acea parte a ciclului biologic anual în care procesele de
viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior, reprezintă perioada de viaţă activă
(de vegetaţie). Ea începe primăvara, în prima jumătate a lunii martie odată cu plânsul, şi
durează, în condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre, până la căderea ultimelor frunze,
adică 7-8 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe
plantă o serie de organe verzi, are loc, de asemenea, formarea şi maturarea organelor
generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe).
Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o
anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea
toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul
la stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice.
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în:
77
4.4. FENOFAZELE CREŞTERII
4.4.1. Plânsul (mişcarea de primăvară a sevei)
Este faza de debut a vegetaţiei, şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă prin
rănile rezultate în urma tăierilor. I se mai spune şi „plâns” pentru că seva se scurge sub
formă de picături, ca „lacrimile”.
Declanşarea acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să atingă
în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C. Calendaristic plânsul are loc din decada a doua a lunii
martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu aproximativ 15-30 de zile înainte de
dezmugurit, ca urmare a creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare (fig. 4.1).
Un butuc poate elimina prin plâns de la câteva picături până la 2-6 l. Seva este
limpede, incoloră, cu un conţinut de 1-3 g/l substanţă uscată, este bogată în substanţe
minerale (Ca, K, P, N etc.) şi organice (tartraţi, acizi, gome, substanţe azotoase, citochinine
etc.), dar mai ales zaharuri (1-2 %) provenite din hidroliza amidonului depozitat în rădăcini.
Dintre factorii care influenţează declanşarea şi intensitatea plânsului (cantitatea de
lichid scursă) cât şi durata acestuia se numără: specia, soiul, temperatura şi umiditatea
solului, vigoarea butucilor, vârsta, modul de iernare, momentul aplicării tăierilor,
secţionarea coardelor prin nod sau internod, numărul şi suprafaţa rănilor etc.
78
bolţi etc), copcitul, completarea golurilor, administrarea îngrăşămintelor, arătura de
primăvară.
Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor sporeşte sensibilitatea lor la
acţiunea brumelor şi îngheţurilor din primăvară.
4.4.2. Dezmuguritul
Este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea mugurilor,
îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe, respective
apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza substanţelor
de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi sporirea
dimensiunilor acestora.
Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când, în primăvară, temperatura medie
zilnică depăşeşte în mod constant pragul biologic de 10º C, cam la mijlocul lunii aprilie şi
durează 2 – 3 săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare (se
desprind foarte uşor de pe coardă), particularitate de care trebuie să se ţină seama la
executarea lucrărilor de primăvară în plantaţiile viticole.
Cunoaşterea declanşării dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a
soiurilor, astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în zone cu brume şi
îngheţuri tîrzii de primăvară.
Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori: genetici, climatici,
fiziologici şi tehnici.
Ca urmare a influenţei factorilor genetici, dezmuguresc mai devreme speciile
asiatice, după ele cele americane şi mai târziu soiurile ce aparţin speciei Vitis vinifera.
Funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile roditoare se pot clasifica în: soiuri cu
dezmugurire timpurie (Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu
dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg etc.) şi soiuri cu dezmugurire
târzie (Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Această eşalonare a
79
dezmuguritului diferitelor soiuri prezintă importanţă pentru repartizarea teritorială a
soiurilor.
Dintre factorii externi, climatici, temperatura are rol determinant asupra datei
dezmuguritului. Viţa-de-vie dezmugureşte atunci când este depăşit un prag minim de
vegetaţie, specific fiecărui genotip şi variază de la un minim de 4,3ºC pentru Vitis riparia, la
11ºC pentru soiul Ugni blanc, ajungând la un maximum de 16ºC pentru unele soiuri
europene cultivate în Argentina (Pouget R.,1988). În mod obişnuit, în Europa se admite ca
prag minim de vegetaţie temperatura de 10ºC.
Dintre factorii fiziologici interesează poziţia ochilor pe elementele de producţie şi
în cadrul butucului. Nu toţi mugurii de pe acelaşi butuc sau chiar de pe aceeaşi coardă
pornesc deodată. Mai întâi pornesc în creştere cei mai bine dezvoltaţi şi cei aşezaţi către
mijlocul şi vârful coardei. Butucii viguroşi dezmuguresc mai târziu comparativ cu cei slabi
ca vigoare. Un grad sporit de maturare a lemnului influenţează pozitiv uniformitatea şi
timpurietatea dezmuguritului (Martin T.,1972).
În figura 4.2 se prezintă stadiile fenologice reper după sistemul de notare preconizat
de Eichorn K.W. şi Lorenz H.,1977; citaţi de Dejeu L., 2010).
80
Test de autoevaluare nr. 3
1. Enumeraţi fenofazele creşterii.
Ochii de iarnă păstraţi pe butuc la tăiere nu pornesc toţi în vegetaţie, în mod obişnuit,
cu cât încărcătura este mai mare, cu atât procentul de dezmugurire este mai scăzut. Acest
procent este diminuat şi de înregistrarea unor temperaturi minime nocive pentru viţa-de-vie
în timpul iernii, mai scăzute de minus 20ºC. Ochii care nu dezmuguresc se află de obicei la
baza coardelor sau la mijlocul lor, atunci când acestea au lungimi mari.
Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de ochi în raport cu
vigoarea butucului, dirijarea întârziată a coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger,
grindină, boli, asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare.
Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare,
fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.
4.4.3. Creşterea lăstarilor
Fenofaza cea mai lungă este reprezentată de creşterea lăstarilor, care durează
aproximativ 4 luni. Ea ţine de la apariţia primelor frunze (mijlocul lunii aprilie) şi până la
încetarea creşterii (prima decadă a lunii august).
Mecanismul pe care se bazează creşterea în lungime a lăstarului este diviziunea
celulelor din meristemul mugurelui apical, deci o creştere terminală, la început mai lentă,
apoi mai rapidă până când ajunge la un maxim de creştere zilnică la jumătatea lunii iunie.
Creşterea în grosime a lăstarului se datorează activităţii cambiului. Odată cu alungirea
axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze, cârcei,
inflorescenţe şi struguri.
Creşterea lăstarilor este influenţată de condiţiile ecopedoclimatice şi parcurge 3
perioade: perioada de creştere lentă, perioada de creştere zilnică rapidă şi perioada de
creştere încetinită.
Perioada de creştere lentă este prima etapă de creştere a lăstarilor, are loc în salturi
datorită oscilaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, şi se realizează, exclusiv, pe seama
81
substanţelor de rezervă existente în butuc (lăstarii sunt mici, lipsiţi de aparat foliar care să
asigure sinteza).
În această perioadă lăstarii prezintă sensibilitate mare faţă de acţiunea factorilor
externi nefavorabili (temperaturi scăzute, brume şi îngheţuri târzii de primăvară), cît şi la
acţiuni mecanice, rupîndu-se foarte uşor.
Etapa creşterii lente se încheie cînd lăstarii au aproximativ 30 cm şi 6 – 7 frunze
adevărate, ceea ce coincide din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii mai.
Perioadă de creştere zilnică rapidă, începe în a treia decadă a lunii mai şi se
finalizează către sfârşitul lunii iunie (aproximativ 55 de zile). Această etapă este determinată
de creşterea temperaturii şi de intensificarea metabolismului, pe seama creşterii numărului
de frunze ce pot elabora substanţe plastice. Viteza maximă de creştere este atinsă în preajma
înfloritului (la jumătatea lunii iunie), cu o scădere la înflorit, când frunzele adulte exportă
glucide spre inflorescenţe-struguri şi spre vârful lăstarului. În această fenofază cerinţele
plantei faţă de apă şi elemente minerale (N, P, K, Ca) sunt maxime, iar sensibilitatea la
atacul bolilor şi dăunătorilor creşte.
Perioada de creştere încetinită se caracterizează prin scăderea şi apoi oprirea
creşterii, moment în care pe lăstar există frunze adulte care exportă glucide spre părţile
perene ale plantei şi spre struguri, baza axului lăstarului începe să-şi schimbe culoarea ca
urmare a maturării lemnului (fig. 4.3.).
La sfârşitul lunii iulie – început de august, lăstarul ajunge la lungimea definitivă,
mugurul terminal se usucă şi cade (la aproximativ 110-130 de zile după dezmugurit).
Creşterea poate continua, mai mult sau mai puţin intens, prin copili. La sfârşitul perioadei
de creştere un lăstar poate ajunge la dimensiuni cuprinse între 15-30 cm şi 4-6 m.
84
În condiţiile din ţara noastră, viţa-de-vie nu-şi maturează bine lemnul pe toată
lungimea creşterilor anuale, către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee (nu se
lemnifică), iar odată cu apariţia primelor geruri acestea se înnegresc.
4.4.5. Căderea frunzelor
Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub 12ºC şi se apropie
de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea, începînd de la baza lăstarului, în galben ruginiu la
soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre şi roşietice la cele
tinctoriale (pigmentaţie antocianică).
Înainte de căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează
din frunze în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de
amidon şi alte substanţe de rezervă.
Către începutul lunii noiembrie, odată cu scăderea temperaturii se formează un strat
de suber la baza peţiolului, frunza este izolată treptat de restul plantei şi sub efectul vântului,
cade (mai întâi limbul, urmat la câteva zile de peţiol). Pe măsură ce temperatura scade şi
frunzele îmbătrânesc, ele încep să cadă, mai întâi la baza lăstarului, apoi spre mijloc şi vârf.
Dacă temperatura scade brusc sau survin brume, căderea frunzelor nu se face normal, ci
accidental.
Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ, reluându-se un
nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile.
4.4.6. Repausul mugurilor
Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu se dezvoltă în anul
formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare.
Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget R.,1988, citat de Dejeu L.,
2010).
1.Faza de prerepaus
calendaristic, la soiurile cu dezmugurire timpurie, faza durează de la 15.V –
30.VIII, iar la cele cu dezmugurire târzie – de la 15.VI – 01.VIII (fig. 4.4);
85
mugurii au capacitatea de a dezmuguri, dar rămân în stare de repaus pe
lăstarul în creştere ca urmare a influenţei inhibitoare exercitate de mugurul
terminal şi de mugurul de copil (repaus indus);
în această fază se formează primordiile foliare, de cârcei, de inflorescenţe,
gradul de organizare a mugurilor depinde de vigoarea lăstarului şi de
condiţiile climatice.
2. Faza de intrare în repaus
această fază coincide cu oprirea creşterii lăstarului şi începutul maturării lui, şi
se află sub controlul acidului abscisic produs de frunzele adulte (repaus
endogen);
durata ei este de 2-3 săptămâni: de la 30.VIII-01.IX la soiurile cu dezmugurire
timpurie şi de la 01.VIII – 15.VIII la cele tardive;
treptat mugurii îşi pierd capacitatea de dezmugurire, iar intrarea în repaus
începe cu mugurii de la baza lăstarului şi progresează spre vârf.
3. Faza de repaus
mugurii rămân în stare de repaus (endogen) până în luna noiembrie, fără să
sufere modificări importante;
calendaristic durata acestei faze durează de la începutul lunii septembrie până
la sfârşitul lunii octombrie, la prima grupă de soiuri şi de la mijlocul lui august
până la mijlocul lui noiembrie, pentru cea de a doua grupă de soiuri.
4. Faza de ieşire din repaus are loc sub acţiunea temperaturilor scăzute din toamnă,
mugurii îşi dobândesc treptat aptitudinea de a dezmuguri, dar temperaturile nu sunt suficient
de ridicate pentru dezmugurit. Această fază coincide cu căderea frunzelor.
5. Faza de postrepaus. Mugurii şi-au recăpătat capacitatea de a dezmuguri, nu mai
sunt inhibaţi de acidul abscisic, dar rămân în repaus datorită condiţiilor climatice
nefavorabile (repaus exogen).
Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului
diferitelor soiuri, astfel, la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie
în repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu
soiurile la care dezmuguritul are loc târziu (vezi fig. 4.4).
89
importanţă pentru sporirea recoltei de struguri.
nutriţia minerală - aprovizionarea cu azot, fosfor şi
potasiu, are efecte benefice asupra formării primordiilor
de inflorescenţă şi diferenţierea florilor (în doze mari
însă azotul poate determina o reducere a fertilităţii).
90
Factori tehnologici:
forma de conducere a butucului;
tăierile de rodire;
lucrările şi operaţiile în verde;
irigarea şi fertilizarea.
92
În prima parte a acestei faze, boabele asimilează substanţe organice care totalizează
1/5 din nevoia lor de hrană. Restul substanţelor necesare pentru creşterea boabelor sunt
pregătite în frunze. Substanţele hrănitoare, asimilate de către frunze în acest timp, sunt
folosite pentru creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor
(rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara
anului următor. La începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc şi fenomenul de
scuturare a boabelor, fiind generat de aceleaşi cauze care determină şi scuturarea
florilor.
Epoca de
Perioada calendaristică Soiul
coacere
I 15.VII – 31.VII Muscat Perla de Csaba
II 31.VII – 15.VIII Regina viilor, Cardinal
III 15.VIII – 31.VIII Chasselas doré
IV 31.VIII – 15.IX Muscat de Hamburg, Muscat D’Adda
V 15.IX – 30.IX Afuz Ali, Coarnă neagră
VI 30.IX – 15.X Italia
VII 15.X – 31.X
Categorii de maturitate
Maturitatea deplină – cînd soiurile au ajuns la caracteristicile lor, zaharurile sunt în
cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului iar strugurii au atins
greutatea maximă.
Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea
specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985).
Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când
compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs.
Maturitatea tehnologică poate precede maturitatea deplină (vinuri pentru distilate), să
95
coincidă cu ea (vinuri de masă şi superioare seci), sau să o urmeze (vinuri demiseci,
demidulci şi dulci naturale).
Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide şi reprezintă acel
grad de dezvoltare, la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de
masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5
g/l exprimată în H2SO4.
Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin
acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de
producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii
solare (fig. 4.7), în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc), sau
artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul
ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”).
4.6. REZUMAT
Viţa-de-vie, plantă lemnoasă perenă, prezintă două cicluri biologice: unul
ontogenetic (de viaţă) şi altul anual.
Pe durata vieţii sale, viţa parcurge 3 periode de vârstă: de tinereţe, de maturitate şi
de bătrâneţe.
În cazul viţelor ce se înmulţesc prin seminţe (generativ), ciclul ontogenetic cuprinde o
etapă ce precede pe celelalte, numită etapă embrionară (de la apariţia zigotului şi până la
încolţirea seminţei şi apariţia primelor frunze adevărate).
În climatul temperat, pe perioada iernii, viţa-de-vie îşi încetează procesele de
creştere a părţii saeriene şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu
încetează ci doar îşi reduc intensitatea. În primăvară, când condiţiile de mediu devin
favorabile, toate procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă prin care viţa-
de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic anual.
96
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în fenofaze ale
creşterii: plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea lăstarilor,
maturarea lăstarilor, căderea frunzelor, repausul mugurilor; şi fenofaze ale fructificării:
diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi
maturarea boabelor.
Studiul biologiei viţei-de-vie şi a legilor după care creşte, se dezvoltă şi fructifică
această plantă permite cunoaşterea cerinţelor acesteia faţă de factorii de mediu, în vederea
stabilirii unor tehnologii de cultură corespunzătoare, pentru amplasarea judicioasă în
teritoriu a soiurilor, selecţiei şi ameliorării acestei plante, toate acestea având drept scop
obţinerea unor producţii de struguri de calitate.
97
fertilizarea şi irigarea culturii. Prin aceste măsuri se urmăreşte
refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului de creştere şi
fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular
deoarece acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea
aeriană.
98
şi cade, această perioadă se desfăşoară pe o durată de 110-130 de
zile după dezmugurit).
2. Temperatura minimă de care au nevoie lăstarii viţei-de-vie pentru
a începe creşterea este de 10ºC, temperatura optimă variază între
25 şi 30ºC, iar valorile de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea
procesului de creştere.
3. Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de
ochi în raport cu vigoarea butucului, dirijarea întârziată a
coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger, grindină, boli,
asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare. Viticultorul
urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de
aprovizionare, fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit,
conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), astfel încât
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.
4. Cele mai importante stadii fenologice reper sunt: dezmuguritul;
vârful lăstarului, verde vizibil; inflorescenţele vizibile; înfloritul;
legarea florilor şi maturarea strugurilor.
99
stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai
mică adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt
eliberate anterele, stilul şi stigmatul permiţând polenizarea.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 4.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Descrieţi perioadele de vârstă prin care trece viţa-de-vie. – 2p
2. Ce se înţelege prin mişcarea de primăvară a sevei şi care sunt
factorii care o declanşează? – 1p
3. Enumeraţi fenofazele creşterii. – 0.5p
4. Descrieţi perioadele de creştere ale lăstarilor. – 1p
5. Care sunt cauzele căderii florilor şi a boabelor la viţa-de-vie? – 1p
6. Enumeraţi principalele procese care au loc în fenofaza maturării
boabelor. Descrieţi două la alegere. – 2p
7. Prezentaţi categoriile de maturitate ale strugurilor. – 1p
8. Care sunt factorii care influenţează maturarea boabelor? – 0.5p
* Un punct se acordă din oficiu.
100
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE
CUPRINS
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 101
5.2 Ecosistemul viticol 102
5.2.1. Biocenoza viticolă 103
5.2.2. Biotopul 104
5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic 105
5.2.4. Subsistemul socio-economic 105
5.3 Influenţa factorilor climatici 107
5.4 Influenţa factorilor edafici 113
5.5 Influenţa factorilor orografici 117
5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118
5.7 Rezumat 119
5.8 Comentarii şi răspunsuri la teste 120
5.9 Lucrare de verificare nr. 5 123
5.10 Bibliografie minimală 124
101
Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie interacţiunea
dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din viticultură, omul exercită o
anumită influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare
diversitate de mijloace.
O plantaţie viticolă reprezintă un ecosistem creat de către om, care cu cât este
exploatat mai intensiv, cu atât devine mai unilateral în privinţa fiinţelor vii pe care le
conţine.Tocmai de aceea, o exploataţie viticolă cu cât dispune de o multitudine de culturi şi
de specii de animale, cu atât ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.
În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un
anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi
corespunzătoare. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar
ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător.
102
În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul
viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm
astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la
nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în
cea ecologică sau integrată, este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”
care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,
pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal
viticol.
Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi
chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în
favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate. Astăzi,
în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură îmbinarea
obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător.
5.2.1. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă
împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte
verzi, bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată
sub acţiunea condiţiilor de mediu.
Între viţa-de-vie şi plantele verzi existente în biocenoză se stabilesc relaţii de
concurenţă, în ceea ce priveşte factorii necesari vieţii: apă, hrană, lumină. Butucii sunt
influenţaţi, în privinţa creşterii şi a producţiilor obţinute, de felul buruienilor din prajma lor.
Fenomenul de toleranţă sau intoleranţă între plante se numeşte fenomen de alelopatie.
Elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.
Rezultanta îmbinarii artificiale prin altoire a celor doi componenţi ai biosistemului - viţa
altoită - prezintă un metabolism propriu, diferit de al fiecărui component.
Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga
sa din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele
generate de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a
unor lucrări specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrările şi
operaţiunile în verde, tratamentele fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale
au ca scop sporirea biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).
Interacţiunea dintre principalele boli, dăunători şi buruieni, ca părţi componente ale
biocenozei viticole, este relativ complexă. În figura 5.2 sunt prezentate interacţiunile
identificate la acest nivel, care au importanţă în asigurarea stabilităţii ecologice şi a
echilibrului biocenozei. Sunt prezentate numai acele elemente care sunt legate direct de
protecţia plantelor.
103
Fig. 5.2 Interacţiunea dintre boli, dăunători şi buruieni
în interiorul biocenozei viticole (după E. F. Boller, 1988)
În figura 5.3 sunt prezentate, simplificat, cele mai importante elemente ale
biocenozei, cu interacţiunile dintre ele (partea centrală); exteriorul diagramei cuprinde
influenţele exercitate, din exterior, de către viticultor. Cele mai importante influenţe externe
şi interne asupra şi între componenţii sistemului luaţi individual, demonstrează
complexitatea acestuia.
În cadrul viticulturii ecologice un rol important revine optimizării resurselor la
înfiinţarea plantaţiilor de vii, reducerii (până la eliminare), a măsurilor fitosanitare cu efecte
negative în cadrul ecosistemului, protejarea şi sporirea populaţiilor de organisme
antagoniste, utile, folosirea procedeelor de combatere cu selectivitate ridicată şi cu impact
minim asupra mediului înconjurător.
5.2.2. Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici
şi orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi
biochimice specifice.
Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi
calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc., depind de
modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de biotop. Aceste
condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea tehnologiilor de
104
cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în funcţie de relaţia
climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice.
105
Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între
subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă,
în vederea optimizării acestuia.
Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc nu numai maximizarea
producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea
raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.
Alături de acţiunea reglatoare exercitată de om şi societate asupra ecosistemului
viticol în vederea optimizării acestuia, la nivelul unei plante întregi se manifestă anumite
fenomene de autoreglare care menţin un echilibru între funcţiile butucului, cu consecinţe
importante pentru producţie şi calitatea acesteia. Modificarea intensităţii de manifestare a
factorilor de biotop şi a sistemului de cultură, conduce la o adaptare a butucului către un nou
echilibru sub raportul funcţiilor fiziologice şi a proceselor biochimice în noile condiţii
create.
eroziunea solurilor pe terenurile în pantă;
Inconvenientele
reducerea conţinutului solului în materie organică;
ecosistemului viticol
ca monocultură îndelungată: degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice
ale solurilor, însuşiri ce stau la baza fertilităţii
acestora;
dificultăţi de creştere a plantelor la înlocuirea
plantaţiilor vechi;
impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor
asupra mediului în-conjurător, în principal prin
spălarea nitraţilor în profunzime, în perioada de
toamnă-iarnă şi prin acumularea reziduurilor de
pesticide pe struguri şi în sol;
dificultatea deplasării maşinilor în perioadele
ploioase, cu apariţia fenomenelor de compactare a
solului (formarea hardpanului);
excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa
reducerii calităţii;
fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o
mai mare sensibilizare faţă de agenţii patogeni.
106
Optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte: maximizarea producţiei, a calităţii şi a
profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor
ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.
107
Fotosinteza se realizează în optimum la intensităţi luminoase cuprinse între 30 000
şi 50 000 de lucşi (Champagnol F.,1994). Insuficienţa luminii determină scăderea
procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor,
diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.
Utilizarea luminii solare de către plantă depinde de o multitudine de factori: soi,
portaltoi, distanţe de plantare, orientarea rândurilor, tipul de tăiere, încărcătura de ochi
atribuită la tăiere, temperatură, resursele hidrice, fenofază, lucrările şi operaţiile în verde,
irigare, fertilizare etc. (Georgescu Magdalena şi colab., 1991; Giugea N.,2000; Burzo I. şi
colab.,2005; Mărăcineanu L.C.,2005).
La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se
folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea
rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea
lucrărilor sau operaţiunilor în verde.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire
efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara
noastră ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic
favorizează acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (Teodorescu Şt.
şi colab., 1987).
Suma orelor mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor
de strălucire efectivă timpurii;
a soarelui: valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor
mijlocii;
iar valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea
soiurilor târzii.
Sub raportul cerinţelor faţă de durata zilei de lumină în ţara noastră se cultivă atât
soiuri de zi lungă (cele din Proles occidentalis) cât şi de zi scurtă (Proles orientalis, viţele
americane).
Căldura
Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi
parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod
hotărâtor de acest factor, considerat limitativ pentru această cultură.
Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu
temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10º C se pot obţine
produse vitivinicole de calitate.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori mai mari de
18º C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi
pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20º C asigură reuşita culturii
108
soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22º C
pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine.
Reuşita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare târzie este asigurată în
condiţiile în care temperatura medie din luna cea mai caldă depăşeşte 22ºC; aceste condiţii
se întâlnesc numai în zonele sudice ale ţării.
Influenţa temperaturii se exercită prin nivel (care poate fi minim, optim şi maxim),
cât şi prin suma gradelor de temperatură (ΣtºC) dintr-o anumită perioadă.
Pragul biologic inferior pentru înflorit este cuprins între 15 şi 17ºC, iar temperatura
optimă pentru desfăşurarea acestei fenofaze este de 20-25ºC.
În condiţiile climatului temperat continental, prezintă importanţă deosebită pentru
cultura viţei-de-vie temperaturile minime nocive din timpul iernii. Ele pot afecta în mod
diferit elementele componente ale plantei, astfel:
o mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-18ºC
(Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin,
Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.).
o coardele de un an rezistă până la temperaturi de -20…-21ºC;
o lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC;
o rădăcinile la soiurile de Vitis vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la îngheţ (-
5…-7ºC), dar fiind protejate de sol nu sunt afectate (Martin T., 1967; Gou
X.W. şi colab.,1987); faţă de rădăcinile speciei Vitis amurensis care au cea
mai bună rezistenţă (-15,5ºC);
o părţile mai fragede ale lăstarilor şi inflorescenţelor îngheaţă la temperaturi de -
0,2…-0,5ºC, iar baza lăstarilor şi frunzele mature sunt afectate la -0,5.. -0,7ºC;
Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru
masă (Oşlobeanu M. şi colab., 1991; Cichi Daniela,2005), iar când frecvenţa temperaturilor
minime nocive din timpul iernii depăşeşte 30 %, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.
Pentru diminuarea pagubelor produse de temperturile minime nocive se recomandă:
plantarea soiurilor mai rezistente, cu dezmugurire mai târzie; folosirea fumigaţiei sau ceţei
artificiale; protejarea parţială sau totală cu pământ în timpul iernii etc.
Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin:
o suma gradelor de temperatură globală (bilanţ termic global -Σtºg);
o suma gradelor de temperatură activă (bilanţ termic activ - Σtºa);
o suma gradelor de temperatură utilă (bilanţ termic util - Σtºu).
Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice din perioada
de vegetaţie, iar cel activ (Σtºa) – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10ºC, din
aceeaşi perioadă.
Bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică
mai mare de 10ºC şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º).
109
În ţara noastră bilanţ termic global: 2700-4000º C;
se înregistrează
bilanţ termic activ: 2500-3800º C;
următoarele valori:
bilanţ termic util:1000-1800º C.
110
Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi
relative a aerului de 60-80 %.
Indicatori climatici cu caracter sintetic. Pentru aprecierea resurselor heliotermice
şi hidrice ale unei podgorii, se folosesc o serie de indicatori cu caracter sintetic integrând
acţiunea combinată a doi sau trei factori ecoclimatici.
indicele heliotermic real (IHr), preconizat de Branas J. şi colab., (1946):
În regiunile viticole ale ţării noastre, indicele heliotermic real variază între 1,35-2,70
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991), valorile cele mai mari fiind întâlnite în podgoriile sudice cu
disponibilităţi heliotermice sporite.
coeficientului hidrotermic (CH), reprezentat de interacţiunea binară dintre
precipitaţii şi bilanţul termic activ, a fost creat de Seleaninov G., 1936, folosind
relaţia:
x 10
în care:
Σp = suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;
Σtaº = suma gradelor de temperatură activă din aceeaşi perioadă.
Valorile CH variază, pe teritoriul României, între 0,6 şi 1,8; astfel la valori minime (0,6-
0,7), cultura viţei-de-vie devine economică numai în regim irigat. Acumulări sporite de
zaharuri în boabe au fost obţinute la valori ale coeficientului hidrotermic de 1,1 – 1,5.
indicele bioclimatic al viţei-de-vie (Ibcv), formulat de Constantinescu Gh. şi colab.,
1964, integrează acţiunea temperaturii, insolaţiei şi umidităţii, potrivit formulei:
Σtaº x Σ ir
Ibcv = ------------- : 10
Σp x Nzv
în care:
Σtaº = suma temperaturilor active din perioada de vegetaţie;
Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din timpul perioadei de vegetaţie;
Σp = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă;
Nzv = numărul de zile din perioada de vegetaţie.
În podgoriile ţării noastre valorile Ibcv variază între 4 şi 15. În condiţiile de la Valea
Călugărească s-au dovedit a fi optime valorile cuprinse între 5 şi 7,5.
111
indicele biopedoclimatic (Ibpc), prin care s-a urmărit optimizarea consumului de apă
al viţei-de-vie, a fost elaborat de Popa V. Gh. (1977; 1989) şi are următoarea
formulă:
Σtaº x Σ ir
Ibpc = --------------- : 10
ETRo x Nzv
în care:
ETRo = evapotranspiraţia reală optimă (mm) din perioada de vegetaţie.
Valorile optime ale acestui indice sunt cuprinse între 5 şi 9. Prin corelarea valorilor
indicelui biopedoclimatic cu acumularea zaharurilor în boabe s-a constatat că aceasta a fost
maximă la valori cuprinse între 6 şi 7,5.
indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) creat de Teodorescu Şt. 1978, stabileşte
gradul de favorabilitate climatică de care dispune o regiune în vederea obţinerii
vinurilor roşii, respectiv posibilitatea de a sintetiza antociani în strugure:
IAOe = T + I – (P - 250)
în care:
T = suma gradelor de temperatură activă în intervalul 1.IV – 30.IX;
I = suma orelor de insolaţie în acelaşi interval;
P = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă.
În ţara noastră, valorile acestui indice sunt cuprinse între 3700 şi 5200. În zonele în
cu valori mai mici de 4300 se pot obţine numai vinuri albe; când indicele aptitudinii
oenoclimatice este cuprins între 4300 şi 4600, arealul respectiv prezintă o favorabilitate
mijlocie pentru obţinerea vinurilor roşii, iar la valori de peste 4600 există condiţii favorabile
pentru obţinerea vinurilor roşii.
Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost stabilite 5 zone
oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):
Zona A0 se caracterizează printr-un climat răcoros cu valori ale indicelui aptitudinii
climatice cuprinse între 3802 şi 4089. Principalele direcţii de producţie sunt reprezentate de
vinuri spumante, vinuri de masă, vinuri albe seci de calitate superioară.
Zona oenoclimatică A1 cuprinde o serie de centre viticole din Podişul Transilvaniei
şi din partea de nord a Moldovei, producătoare de vinuri albe de masă, dar şi albe superioare
cu denumire de origine. Indicele aptitudinii oenoclimatice este cuprins între 4113 şi 4290.
Zona oenoclimatică A2 include centre şi regiuni situate între 44º44' şi 47º48'
latitudine nordică (Târgu Jiu, Ştefăneşti, Odobeşti, Panciu, Huşi, Bucium, Copou, Cotnari,
Diosig etc), cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică, cuprinse între 4318 şi 4598.
Principalele direcţii de producţie sunt vinurile albe şi roşii de masă, albe şi roşii cu denumire
de origine.
112
Zona A3 cuprinde centre viticole producătoare de vinuri roşii cu denumire de origine,
dar şi albe, cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică cuprinse între 4606 şi 4830
(Miniş, Drăgăşani, Dealu Mare, Nicoreşti, Segarcea, Sarica Niculiţel, Murfatlar etc).
Zona oenoclimatică A4 include centre viticole producătoare de vinuri de masă sau
vinuri speciale, situate de-a lungul sau în apropierea cursului Dunării, cu indice de
aptitudine cuprins între 4770 şi 5024.
4. Definiţi bilanţul termic global (Σtºg) şi bilanţul termic util (Σtºu), precizând
importanţa lor.
5. Care sunt cele 5 zone oenoclimatice stabilite pe baza valorilor preluate de indícele
aptitudinii oenoclimatice (IAOe)?
113
Textura
Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la
nisipuri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase.
Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în
detrimentul maturării lor, întârzie maturarea strugurilor, conducând la o aciditate mai
ridicată, la o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai
puţin intense.
Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate
suficientă şi de o culoare corespunzătoare.
Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi
fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile
Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura
soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de masă (cum este cazul podgoriei
Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov,
Greaca, Panciu).
Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-de-
vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii,
înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră
pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.
Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine
structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând condiţii
optime pentru o bună creştere şi fructificare a plantei.
Datorită monoculturii îndelungate, dar şi pentru că se cultivă, în general, pe soluri din
zone colinare, sărace, uneori îndesate sau excesiv de coezive, terenuri terasate, nisipuri puţin
structurate etc., structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe
evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de
plantarea viţei-de-vie (în general, plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a
celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării
când solul este prea umed, folosirea unor pneuri adecvate etc.
Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 %, în orizontul desfundat, iar sub
desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %,
fapt ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu L., 1984).
În cazul solurilor cu textură uşoară, afânarea exagerată (porozitate mai mare de 55 %)
este nefavorabilă, întrucât contribuie la o rapidă pierdere a apei şi descompunere a materiei
organice. Pe solurile cu porozitate deficitară, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea
viţei-de-vie şi maturarea strugurilor întârzie.
Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie
să aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10% şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului
114
solului. La concentraţii mai mici de 10% oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor
minerale de către rădăcini, scade activitatea fotosintetică a frunzelor; la 5% oxigen,
germinarea polenului tinde către zero, pentru ca o concentraţie de 2% să determine
distrugerea în masă a plantelor.
Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80 % din
intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar
cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei-de-vie (la ger,
putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele tehnologice (la fisurare, desprindere, transport
şi păstrare a strugurilor de masă), iar în cazul plantaţiilor nou înfiinţate, determină un
procent ridicat de goluri.
Lipsa umidităţii din perioada de vegetaţie duce la o diminuare a creşterii lăstarilor,
reducerea suprafeţei foliare, debilitarea butucilor, încetarea timpurie a creşterii.
Apa freatică joacă şi ea un rol important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie, prin
prezenţa ei la o anumită adâncime, de unde poate umezi profilul de sol. Când nivelul apei
freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă,
manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă (Răuţă C., 1982). Plantaţii viticole puternic
influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la Zimnicele, Cârligele, Teremia etc.
Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie este situată
între 20 şi 30ºC (Martin T., 1968). Creşterea rădăcinilor debutează la valori cuprinse între 6
şi 8ºC, iar la temperaturi de peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.
Între temperatura solului şi declanşarea respectiv desfăşurarea unor fenofaze, există o
strânsă legătură (plânsul viţei-de-vie începe la temperaturi ale solului de 5,1-10,9ºC
dezmuguritul, înfloritul).
Elementele de schelet aflate la suprafaţa solului se încălzesc mai mult în timpul zilei
şi eliberează căldura treptat în cursul nopţii, asigurând o regularizare a regimului termic în
sensul atenuării variaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, cu influenţă favorabilă asupra
calităţii (Seguin G., 1966; 1970).
Consistenţa solului. Ca plantă multianuală, viţa-de-vie prezintă o putere mare de
răspândire a rădăcinilor, ocupând şi explorând un volum mare de sol, ceea ce îi conferă un
grad ridicat de adaptabilitate la soluri cu o consistenţă foarte diferită.
Rădăcinile viţei-de-vie pot fi oprite din creştere de către un strat foarte compact,
argilos, masiv, nestructurat sau în prezenţa unor straturi cimentate cu oxizi de fier (Seguin
G.,1970; Grumeza N.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010). În astfel de cazuri rădăcinile se
răspândesc la suprafaţa acestor straturi, unele dintre ele reuşind să pătrundă în adâncime pe
fisuri, galerii formate de către râme, sau pe traiectul rădăcinilor în descompunere.
Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse
între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5
aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului împiedicând creşterea
115
rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor, şi în acelaşi timp reduce
accesibilitatea substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Acidifierea solului sub limita de
rezistenţă a viţei-de-vie se accentuează în orizonturile superficiale ale solurilor viticole, ca
urmare a aportului anual de sulf prin tratamente anticriptogamice.
Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire
a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la acid (Gravesac, Riparia gloire) către
neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin (Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x
Berlandieri 41 B, Fercal etc).
2. De ce sunt solurile scheletice importante mai ales către limita nordică de cultură a
viţei-de-vie?
4. Precizaţi care tip de relief asigură cele mai bune condiţii pentru viticultură.
5.7. REZUMAT
Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei
geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul
de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor
barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase
nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.
Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se
suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a
strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în
cea ecologică sau integrată este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”
care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,
119
pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal
viticol.
Cunoaşterea condiţiilor ecoclimatice şi influenţa lor asupra creşterii şi rodirii viţei-
de-vie, determină zonarea acestei culturi, respectiv o maturare corespunzătoare a
strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o
coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.
Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi
chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în
favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate.
Astăzi, în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură
îmbinarea obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului
înconjurător. Pentru aceasta sunt importante nu numai alegerea mediilor cu vocaţie, ci şi
gestionarea corespunzătoare a solului în plantaţiile viticole, reducerea input-urilor,
recuperarea produselor în exces, menţinerea echilibrului fiziologic al butucilor, o anumită
arhitectură a frunzişului care să menţină în parametri optimi acest echilibru.
120
sub acţiunea condiţiilor de mediu. Elementul cel mai important al
biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.
4. Inconvenientele ecosistemului viticol ca monocultură îndelungată
sunt:
eroziunea solurilor pe terenurile în pantă şi reducerea conţinutului
solului în materie organică;
degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor,
însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora;
impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor asupra
mediului în-conjurător, în principal prin spălarea nitraţilor în
profunzime, în perioada de toamnă-iarnă şi prin acumularea
reziduurilor de pesticide pe struguri şi în sol;
dificultatea deplasării maşinilor în perioadele ploioase, cu apariţia
fenomenelor de compactare a solului (formarea hardpanului);
excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa reducerii calităţii;
fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o mai mare
sensibilizare faţă de agenţii patogeni.
121
pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º). Ele
servesc la evalurea resurselor termice ale unei podgorii, deoarece
cunoscând suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se
poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri pentru
înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.
5. Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost
stabilite 5 zone oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):
Zona A0 (climat răcoros, IAOe = 3802 - 4089); zona
oenoclimatică A1 (IAOe = 4113 - 4290); zona oenoclimatică A2
(IAOe = 4318 - 4598); zona A3 (IAOe = 4606 - 4830) şi zona
oenoclimatică A4 (IAOe = 4770 – 5024).
122
(măresc conţinutul în azot total al vinului), iar pentru cele de
calitate superioară 1-2 %. Sărăcia în humus a solurilor din diferite
podgorii nu este considerată un defect prea mare, întrucât
experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau
vinuri mediocre.
4. Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful
deluros şi colinar. În ultimul timp s-a constatat tendinţa de
răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri relativ plane sau cu
pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor
mai mari obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar
acestea în dauna calităţii. Plantaţiile situate pe câmpii, văi,
microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a
temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de
îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă,
frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor
mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.
5. Factorii secundari de biotop importanţi pentru cultura viţei-de-vie
sunt: întinderile de apă (vecinătatea cu Marea Neagră, cu
Dunărea), care au un rol termo-reglator, menţin umiditatea relativă
ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii,
temperează unele accidente climatice, şi masivele muntoase –
păduroase (apără plantaţiile viticole din apropiere împotriva
vânturilor puternice, regularizează regimul termic, reţin zăpada,
dar prezintă şi dezavantaje: influenţează favorabil unele accidente
climatice reducând temeratura şi intensifică atacul de boli şi
dăunători).
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită
cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 5.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
123
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Definiţi ecosistemul viticol şi descrieţi susbsistemele care îl
alcătuiesc. – 2p
2. Care este temperatura medie anuală ce trebuie să se înregistreze în
zonele unde se cultivă viţa-de-vie? – 0.5p
3. Enumeraţi indicatorii climatici cu caracter sintetic. – 1p
4. Care sunt macroelementele şi microelementele corespunzătoare
unei creşteri şi fructificări normale a viţei-de-vie? – 2p
5. Care este sumă anuală a precipitaţiilor ce trebuie să se înregistreze
în condiţiile ţării noastre, pentru cultura viţei-de-vie fără irigaţie? –
1p
6. Ce factori determină apariţia clorozei? – 0.5p
7. Ce valoare ating pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei-de-
vie? – 1p
8. Enumeraţi factorii de mediu sub incidenţa cărora se manifestă, cu
anumite intensităţi, procesele fiziologice şi biochimice specifice. –
1p
* Un punct se acordă din oficiu.
124
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
CUPRINS
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 125
6.2 Zonarea vitivinicolă 126
6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132
6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134
6.5 Rezumat 146
6.6 Comentarii şi răspunsuri la teste 147
6.7 Lucrare de verificare nr. 6 149
6.8 Bibliografie minimală 150
125
6.2. ZONAREA VITIVINICOLĂ
Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii
precum şi a soiurilor recomandate şi autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora
faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.
Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se
suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a
strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.
Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi
centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ
asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicole specifice.
Astfel, plantaţiile de viţă-de-vie, potrivit Legii nr. 244/2002 a Viei şi Vinului, se
grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole; iar
pentru fiecare podgorie şi centru viticol sunt precizate soiurile, care se încadrează în patru
categorii: soiuri recomandate, soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise.
Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând
parte din regiuni viticole diferite.
Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin
condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de
producţie şi sortimente apropiate.
Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, caracterizată prin condiţii de climă, sol
şi relief, prin soiuri şi sortimente şi metode de cultură specifice.
Centrul viticol – unitatea teritorială din cadrul podgoriei, concentrată de regulă în
jurul unei localităţi, al cărui nume îl poartă, având aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.
Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care
cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe
întreaga suprafaţă.
Soiuri recomandate – cele care valorifică cel mai bine condiţiile din biotopul viticol
respectiv.
Soiuri autorizate – cele care valorifică suficient de bine prin potenţialul lor productiv,
biotopul viticol respectiv.
Soiuri tolerante – soiurile existente în plantaţii, dar care au o comportare
necorespunzătoare, depăşite sub aspectul producţiei şi calităţii.
Soiuri interzise – sunt hibrizii producători direcţi.
Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în
practica curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1).
Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu (climă, sol, geologie), factori
biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei de vie şi de vinificaţie), care asigură în
final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997).
126
O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu
de areale viticole mai mici denumite areale viticole elementare („terroirs”).
Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă
naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri. La
nivel naţional, conceptul de „terroir” fundamentează ştiinţific denumirile de origine pentru
vinurile din România şi crează premise pentru practicarea unei viticulturi durabile.
La nivel zonal se pot obtine urmatoarele efecte:
adaptarea soiurilor şi portaltoilor la „terroir”;
realizarea gestiunii optimizate a tehnicilor agro-viticole în funcţie de „terroir”;
adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei;
ameliorarea tipicitatii vinurilor.
Fig. 61. Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene
W = W0 + P –TV – ES
în care:
W reprezintă rezerva estimată de apă din sol la data de 30 septembrie, care încheie
perioada de vegetaţie convenţională;
W0 – rezerva iniţială din sol, la data de 1 aprilie, ce poate fi folosită de rădăcini;
P – precipitaţiile înregistrate în mm;
TV – transpiraţia potenţială a viţei-de-vie;
ES – evaporaţia directă a solului.
Valoarea de 200 mm adoptată pentru W0 este o valoare medie acceptată pentru
ansamblul tipurilor de sol cultivate cu viţă-de-vie, această valoare fiind aceea care este
folosită în lucrările de zonare vitivinicolă din ţările UE.
În funcţie de valorile preluate de indicele de secetă (IS), în diferite podgorii ale lumii,
Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au stabilit clasele de variaţie ale acestuia (tabelul 6.1)
Tabelul 6.1.
Clasele de variaţie a indicelui de secetă – IS
(după Tonietto J. şi Carbonneau A.,2000)
129
în care:
IH reprezintă indicele heliotermic al lui Huglin P. (1978) pentru emisfera nordică;
T – temperatura medie a aerului, ºC
Tx – temperatura maximă a aerului, ºC
k – coeficientul lungimii zilei, cu valori cuprinse între 1,02 şi 1,06, pentru latitudini
de 40-50º.
Clasele de variaţie ale indicelui heliotermic (IH) sunt prezentate în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2.
Clasele de variaţie a indicelui heliotermic
(după Tonietto J. şi Carbonneau A.,2000)
3. Indicele de răcire a nopţilor – IF, propus de Tonietto J., 1999 reprezintă media
temperaturilor minime ale aerului din luna septembrie (pentru emisfera nordică) sau martie
(pentru cea sudică).
Acest indicator permite o evaluare a potenţialului calitativ al regiunilor viticole, dată
fiind importanţa temperaturilor scăzute din timpul nopţii şi a diferenţelor de la zi la noapte
din ultima lună a maturării strugurilor, în formarea aromelor şi antocianilor.
Importanţa mediei temperaturilor minime din luna septembrie a fost semnalată
anterior, în ţara noastră, de Teodorescu Şt. şi colab., 1987. Clasele de variaţie a indicelui de
răcire a nopţilor – IF sunt prezentate în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3.
Clasele de variaţie a indicelui de răcire a nopţilor – IF
(după Tonietto J. şi Carbonneau A.,2000)
130
Pe baza celor 3 indici climatici, Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au propus un
sistem de clasificare climatică multicriterială (CCM) pentru viticultura mondială.
Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele
viticole ale României a permis stabilirea climatelor viticole precum şi a grupelor climatice
care rezultă din îmbinarea claselor specifice pentru fiecare indicator în parte (Savu Georgeta
Mihaela, 2004).
Au rezultat astfel, un număr de 13 grupe climatice prezente pe teritoriul României,
din cele 38 evidenţiate la nivelul viticulturii mondiale.
Cele 13 grupe climatice existente în viticultura românească sunt repartizate după cum
urmează (Savu Georgeta Mihaela, 2004):
- IS00 IH2 IF4 (climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din două
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei şi Dealurile Moldovei);
- IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din trei
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Crişanei şi
Maramureşului);
- IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din 5
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei,
Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului);
- IS0 IH3 IF3 (climat subumed, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Banatului);
- IS0 IH4 IF4 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre
din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului);
- IS0 IH4 IF3 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Munteniei şi Olteniei);
- IS1 IH3 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde
centre din două regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei;
- IS1 IH4 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din cinci regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi
Olteniei, Dealurile Banatului, Terasele Dunării, nisipurile şi alte terenuri favorabile din
sudul ţării);
- IS1 IH4 IF3 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde
centre din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Terasele Dunării, nisipurile
şi alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS1 IH5 IF3 (climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci), cuprinde centrul viticol
Poiana Mare, din regiunea nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării;
- IS2 IH3 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre
numai din regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei;
131
- IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Terasele Dunării, nisipurile şi
alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei, Terasele
Dunării).
Metodologia de microzonare ia în calcul toţi factorii ecosistemului, cu aprecierea
finală a calităţii, pe baza degustării vinurilor obţinute.
133
Zona tolerantă – prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea
strugurilor de masă de calitate, însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de
calitate şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii se maturează cu
3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte favorabilă şi favorabilă.
135
Tabelul 6.4.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
136
Tabelul 6.5.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei
Tabelul 6.6.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei
138
IV Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
Plasată în sud-vestul României, această regiune întruneşte, într-o oarecare măsură,
condiţiile unei singure podgorii (tabelul 6.7). Plantaţiile de vii, nu formează o zonă
compactă, ele au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole: Moldova
Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia.
Condiţiile întâlnite în zona climatului subumed, temperat, cu nopţi reci (IS0 IH3 IF3),
specifice centrelor viticole Moldova Nouă şi Tirol, situate în jumătatea de sud a regiunii
Dealurilor Banatului, sunt similare cu cele ale unor renumite podgorii franceze, şi anume:
Agen, Bordeaux, Cognac şi Toulouse.
De asemenea, grupa climatică IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte
reci), care are o mică arie de acoperire în această regiune, plasează centrul viticol Silagiu,
alături de alte centre din Europa cum ar fi: Perugia (Italia) şi Bratislava (Slovacia).
Tabelul 6.7.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Banatului
139
V Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul
României (tabelul 6.8), larg deschisă spre climatul moderator din vest şi nord-vest (M.
Oşlobeanu şi colab., 1991). În latitudine se desfăşoară între 46º şi 48º, fiind una dintre cele
mai întinse regiuni viticole şi atingând totodată punctele cele mai nordice şi cotele cele mai
înalte de pe cuprinsul ţării (V.D. Cotea şi colab., 2000).
O caracteristică a viticulturii din această parte a României este dispoziţia centrelor
viticole pe un ax imaginar care pleacă din nord, de la Seini şi Halmeu şi se opreşte în sud la
Miniş şi Măderat, de aici decurgând caracterul logic al creşterii sau descreşterii, după caz, a
valorilor preluate de indicatorii sintetici multicriteriali.
Tabelul 6.8.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
140
Regiunea cuprinde patru podgorii (Miniş-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai şi
Silvaniei), cu un număr de 13 centre viticole, dintre care două sunt independente (Halmeu şi
Seini). Centrele viticole ale regiunii Dealurilor Crişanei şi Maramureşului sunt repartizate în
trei grupe climatice, din care două sunt dominante şi anume: IS0 IH3 IF4 (climat subumed,
temperat, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci).
Aceste două grupe, plasează unele centre viticole ale acestei regiuni, alături de mari
podgorii europene: Macon – Franţa, Perugia – Italia şi Bratislava – Slovacia.
4. Care este sortimentul pentru vinuri albe din regiunea viticolă a Dealurilor
Moldovei?
141
Tabelul 6.9.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei
142
antocianice şi al conţinutului de tanin din vin, dar mai puţin favorabile pentru formarea
aromelor specifice de soi, în special în cazul vinurilor albe.
Tabelul 6.10.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a Teraselor Dunării
2. Care este regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii?
VIII Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării
Din cadrul acestei regiuni, cea mai întinsă şi importantă zonă viticolă o reprezintă
nisipurile din stânga Jiului din sudul Olteniei, iar condiţiile ecopedoclimatice se pot vedea în
tabelul 6.11.
În cadrul regiunii viticole a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării se
diferenţiază trei podgorii (Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia), care cuprind un număr de opt
centre viticole. Pe lângă acestea mai întâlnim şi 11 centre viticole independente, şi anume:
Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi, Ulmu, Însurăţei, Ruşeţu, Cireşu,
Jirlău şi Râmnicelu.
Aici s-a format o grupă climatică neîntâlnită în altă regiune viticolă a României şi
anume IS1 IH5 IF3, caracterizată prin climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci, în
central viticol Poiana Mare. Unicitatea grupei climatice prezentate anterior este dată de clasa
de încadrare a indicelui heliotermic (IH5), care pune în evidenţă climatul cald. Acest
element de climat (IH5), plasează centrul Poiana Mare alături de centre viticole din climatul
mediteraneean cum sunt Pesa da Régua – Portugalia şi Ciudad Real – Spania.
144
Tabelul 6.11.
Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie
pentru regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile
din sudul ţării
145
6.5. REZUMAT
Preocupările existente la nivel mondial, privind promovarea pe scară largă a
produselor vitivinicole de înaltă calitate, pun un accent deosebit pe zonarea culturii viţei-
de-vie.
Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se
delimitează cele mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele
acesteia faţă de factorii ecologici şi cei social-economici. În acelaşi timp se ţine seamă şi
de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.
Specie cu o plasticitate ecologică mare, viţa-de-vie este cantonată în areale precis
delimitate, în cadrul cărora, se pot produce struguri pentru masă dar mai ales vinuri de
înaltă calitate cu drept la denumirea de origine controlată (DOC).
Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de
cei umani. Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni
viticole determină, în mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a
produselor vitivinicole obţinute, dar mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului.
Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei
geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul
de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor
barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase
nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.
Astfel, în ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari regiuni
viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei, a Dealurilor Munteniei şi
Olteniei, a Dealurilor Banatului, a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor
Dobrogei, a Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din
sudul ţării.
Aşezarea geografică a regiunilor şi a centrelor viticole aferente, formează şi
influenţează tipul de climat viticol, conturând (pentru fiecare regiune în parte), condiţii
deosebite şi tipice pentru cultura viţei de vie, iar produsele vitivinicole obţinute pot prezenta
o anumită calitate.
Se poate observa că fiecare zonă, care constituie o entitate specifică, prezintă
condiţii favorabile anumitor soiuri, condiţii care determină o maturare corespunzătoare a
strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o
coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.
146
6.6. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE
147
practică în zona de cultură protejată, zonă care prezintă
următoarele caracteristici: temperaturile minime din timpul iernii
scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub valorile de -20º… -22º C,
înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -30º C; iar
pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală
a lemnului anual şi, uneori, chiar a celui multianual.
3. Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:
temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-
20º C pentru soiurile de masă şi -20…-22º C pentru cele de
vin;
pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi
compensate prin tăieri; iar conducerea viţei-de-vie se face
pe tulpini semiînalte şi înalte;
cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor
din Transilvania şi nord-estul Moldovei.
4. Zona tolerantă pentru cultura viţei-de-vie prezintă insufuciente
resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor de masă de calitate,
însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de calitate
şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii
se maturează cu 3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte
favorabilă şi favorabilă.
148
Test de autoevaluare nr. 4
1. În ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari
regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei,
a Dealurilor Munteniei şi Olteniei, a Dealurilor Banatului, a
Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor Dobrogei, a
Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri
favorabile din sudul ţării.
2. Regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii este
cea a Podişului Transilvaniei.
3. Principala direcţie de producţie a regiunii viticole a Teraselor
Dunării o constituie cultura soiurilor pentru masă şi pentru stafide:
Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat
Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi
Greaca.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 6.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Prezentaţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează
climatele viticole şi grupele climatice. – 2p
2. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene, şi
precizaţi în care din ele se încadrează regiunile viticole ale
României. – 2p
3. Câte regiuni viticole întâlnim în ţara noastră şi care este cea mai
mare? – 2p
4. Ce sortiment şi ce direcţii de producţie prezintă regiunea viticolă a
Podişului Transilvaniei? – 1p
5. Care sunt cele mai sudice regiuni viticole şi prin ce fel de resurse
heliotermice se caracterizează? – 1p
6. Câte grupe climatice se regăsesc pe teritoriul României, conform
clasificării climatice multicriteriale? – 1p
* Un punct se acordă din oficiu.
149
6.8. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
1) Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii
şi cercetări în fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor
energetice neconvenţionale. Institutul de Meteorologie şi Hidrologie,
Bucureşti.
2) Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”,
Sibiu, Curs pentru uzul studenţilor.
3) Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres,
Bucureşti.
4) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a
materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări
ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.
5) Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed.
Oenoplurimedia, Chaintré.
6) Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002
– Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura
Universitaria, Craiova, 473 p.
7) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 –
Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
8) Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite
podgorii şi centre viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe
plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V.,
Bucureşti.
9) Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu
comparativ privind variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii
clonale ale soiului Pinot noir în vederea stabilirii vocaţiei acestora în
condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
10) Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru
încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii
Europene.
11) Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
12) Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et
la liste des cépages associés. Système de Classification Climatique
Multicritère (CCM) des Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du
Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor
nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din
România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.
150
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7
CUPRINS
7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 151
7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152
7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi 153
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj 156
7.3.3. Înmulţirea prin altoire 159
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ” 166
7.4 Pepiniera viticolă 168
7.5 Rezumat 172
7.6 Comentarii şi răspunsuri la teste 173
7.7 Lucrare de verificare nr. 7 176
7.8 Bibliografie minimală 176
153
Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:
principiul restituţiei organelor - o parte vegetativă detaşată de planta-mamă,
care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc;
principiul independenţei fiziologice limitate a organelor - organele detaşate
de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe
timpul cât acţionează principiul precedent.
Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea
şi grosimea butaşilor (grosimea lor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la
butăşirea propriu-zisă).
Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt
rădăcini adventive care îşi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor
medulare (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul
nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici (specia şi soiul), ecologici,
biologici şi tehnici.
Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.
Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-
16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând.
Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a
celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde
altoi/ha.
154
Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt
stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în
primăvara anului următor.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în
câmp în şcoala de viţe.
În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de
întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.
Când înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din
şcolile de viţe. Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.
Putem încheia prezentarea butăşirii cu avantajele acestei metode de înmulţire: este o
uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.
155
Fig. 7.3. Pregătirea butaşilor:
a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;
c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii
extirpaţi în afara celui de la polul apical
(după Oprea D.D., 1965)
158
7.3.3. Înmulţirea prin altoire
Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de
cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării
viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor
soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.
După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de
luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.
S-a trecut la această măsură indirectă deoarece măsurile directe (măsuri chimice, injectarea
cu sulfură de carbon în sol, folosirea unor insecticide, inundarea solului, apoi înlocuirea
soiurilor vinifera cu hibrizi direct producători) n-au dat rezultate.
Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a
făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca
portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe
de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de
înmulţire a viţei-de-vie (după Dejeu L., 2010).
Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două
porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a
plantei, şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt
obligate să concrească şi să convieţuiască împreună.
Baza teoretică pe care se sprijină altoirea
Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui
ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea
concreşterii dintre cei doi simbionţi.
La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în
trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de
temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând
naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit
calus sau „ţesut de rană” (fig. 7.7.).
Calusul se formează (ţinând cont de polaritate) mai întâi şi în cantitate mai mare la
polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la
polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.7).
În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea
mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală,
iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei
(fig. 7.8).
159
Fig. 7.7. Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate şi
secţionarea altoiului şi portaltoiului
160
influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de
către specialist.
Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a unor parteneri ce
aparţin unor specii diferite, generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de
ordin fiziologic, histochimic şi biochimic.
Deosebirile dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt:
rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;
intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la portaltoi;
suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este mai
ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;
raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent.
Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în
zilele călduroase, în orele amiezii. După altoirea în verde, lăstarii altoiţi sunt îngrijiţi atent
pe parcursul perioadei de vegetaţie:
se leagă de tutori;
se verifică la 8-10 zile prinderea;
se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările;
162
se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des
repetate;
se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi,
distrugerea buruienilor.
Altoirea în uscat. În viticultură se foloseşte pe scară largă pentru producerea viţelor
altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a
viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de
altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de
repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de
viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai
lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.
Altoirea în uscat se poate executa:
● manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.10);
● cu maşini şi dispozitive de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf
de lance”, „omega” etc. (fig. 7.11).
163
Altoirea pe loc, în despicătură. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor
şi se realizează, în general, pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste
2-3 ani. Din punct de vedere calendaristic se execută primăvara, în luna aprilie în cazul
portaltoiului tânăr (de 1-2 ani), diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.
Portaltoiul se secţionează orizontal (fig. 7.12), la nivelul suprafeţei solului, iar ca
altoi se folosesc coarde de un an păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri),
stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, acestea se
fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de
internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm.
Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea
presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.13.
164
Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm
grosime la bază sunt introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.
Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, este efectuată în intervalul 20 iulie – 20
august, când dă de altfel cele mai bune rezultate (fig. 7.14). Metoda constă în efectuarea
unei incizii pe scoarţă, pe internod, în forma literei „T”, în partea cu jgheab, deasupra
ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin
incizia în „T“ şi legat, cu o folie plastifiată, elastică care nu permite ştrangularea. După
aproximativ 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea, în
cazul în care nu s-a realizat prinderea.
165
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”
Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante
noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri,
minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin
astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară
satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L.,
2010).
Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).
166
- trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire pe sol ameliorat şi testarea virusologică în
condiţii de seră.
167
Test de autoevaluare nr. 3
1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.
169
Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole, în scopul aplicării unor
tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri
reduse, trebuie să corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie.
La alegerea acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici, deoarece
este bine cunoscut faptul că acest sector utilizează un volum mare de muncă, având un
caracter intensiv ce solicită multă manoperă.
170
tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi bine repartizate
radial.
Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25,
50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie
biologică. Se face o legătură de 8 - 10 cm sub punctul de altoire şi două legături pe cordiţe.
Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-se între 40-50
% viţe altoite.
La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu:
● autoritatea responsabilă pentru certificare sau control;
● numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare;
● soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică, numărul de referinţă
al lotului;
● cantitatea, anul de cultură etc.
Sunt mult mai multe de spus la acest capitol, în mod special în privinţa obţinerii
viţelor altoite, deoarece producerea plantelor tinere pentru înfiinţarea unor noi plantaţii,
reconversie sau pentru completarea golurilor în plantaţiile existente, reprezintă o mare
responsabilitate şi o mare implicare umană şi tehnologică. Toate acestea însă fac obiectul
altui curs de sine stătător numit „Producerea materialului săditor horticol”, în speţă, viticol.
171
Test de autoevaluare nr. 4
1. Definiţi pepiniera viticolă.
7.5. REZUMAT
Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării
noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export pot fi obţinute prin
organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific
necesar.
Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Principalele componente ale pepinierei sunt: plantaţiile mamă furnizoare de coarde
portaltoi, plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi, complexul de altoire şi forţare,
şcoala de viţe şi anexe (sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri).
Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate
presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale,
ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea introducerii
rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din
import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în
spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea
biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de
producerea materialului săditor viticol.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente
este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să
garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi
calitativ. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau
vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod
curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin
marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe.
Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia
se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole
172
nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere, a materialului săditor din categoriile superioare.
173
în plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe
nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de
portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care înrădăcinează
mai greu. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră,
marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15
ani.
Metode de marcotaj cunoscute: marcotaj în verde (la care se
folosesc lăstari), marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an),
marcotaj de suprafaţă, marcotaj prin muşuroirea coardelor sau
lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri.
174
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic. Această metodă
se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).
5. Principiul metodei îl reprezintă totipotenţa celulei vegetale - orice
celulă nucleată vie din corpul plantei conţine toată informaţia
genetică necesară pentru a reproduce fidel întreaga plantă.
Avantajele metodei de înmulţire „in vitro”: clonarea rapidă a
soiurilor valoroase, nou create; obţinerea în timp scurt a unei
cantităţi mari de material săditor; reîntinerirea materialului;
obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme; posibilitatea
păstrării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, în diferite
faze de dezvoltare; producerea materialului săditor în regim
programat, fără dependenţă de un anumit sezon.
175
7.7. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 7
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 7.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Definiţi înmulţirea generativă a viţei-de-vie şi prezentaţi avantajele
metodei. – 2p
2. Prezentaţi înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie şi enumeraţi metodele
folosite. – 2p
3. În ce condiţii se foloseşte înmulţirea prin butăşire şi marcotajul la
viţa-de-vie? – 1p
4. Precizaţi avantajele înmulţirii prin altoire şi principiile pe care se
bazează. – 2p
5. Ce înţelegeţi prin înmulţire „in vitro”? Prezentaţi avantajele acestei
metode. – 1p
6. Precizaţi componentele pepinierei viticole. – 1p
7. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS. – 1p
* Un punct se acordă din oficiu.
CUPRINS
8.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 177
8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178
8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180
8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182
8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186
8.6 Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare) 186
8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare 186
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri 189
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere 189
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei 190
pentru stropit
8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor 190
8.7 Amenajarea terenului 191
8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198
8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi 203
8.9.1. Alegerea portaltoilor 204
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare 208
8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210
8.11 Pichetarea terenului 213
8.12 Plantarea viţei-de-vie 216
8.13 Rezumat 222
8.14 Comentarii şi răspunsuri la teste 223
8.15 Lucrare de verificare nr. 8 229
8.16 Bibliografie minimală 230
177
Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti
deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii
tehnice la înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri),
longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi
de bună calitate în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi
ale obţinerii unui profit maxim.
La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie
tehnico-economică), elaborate de unităţi specializate de cercetare-proiectare. Întocmirea
proiectelor de înfiinţare au la bază studii complexe asupra terenurilor destinate plantaţiilor
viticole şi anume: studii topografice, hidrologice, pedologice, agrochimice, climatice etc.
Problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele:
alegerea atentă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în arealele favorabile
culturii viţei-de-vie;
amplasarea şi stabilirea tipului specific de perdele de protecţie (dacă sunt necesare),
împotriva vântului, secetei sau deflaţiei eoliene a nisipurilor;
organizarea terenului în unităţi de exploatare, în vederea folosirii raţionale a
pământului şi asigurarea condiţiilor optime de mecanizare a lucrărilor;
stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;
amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere;
proiectarea lucrărilor hidroameliorative;
asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;
amenajarea antierozională a terenului pentru conservarea solului şi crearea condiţiilor
favorabile pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie;
alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea direcţiei de
producţie;
alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;
precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor şi tehnica
plantării ;
precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la intrarea pe rod;
întocmirea devizelor de cheltuieli ;
calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a investiţiei.
178
Sistemul de cultură neprotejată
■ se practică în regiunile climatice din sudul ţării, unde temperaturile minime din
timpul iernii care afectează cultura viţei-de-vie survin foarte rar (sub -18ºC la soiurile pentru
struguri de masă şi sub -20ºC la soiurile pentru struguri de vin), în maximum 1-2 ani din 10;
■ se practică în majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi
Moldova, unde cultura neprotejată se practică numai în unele microzone restrânse cu climat
mai blând, întâlnite la partea superioară a versanţilor;
■ se caracterizează prin aceea că butucii sunt conduşi în plantaţii pe tulpini
semiînalte sau înalte, elementele de rod fiind situate la înălţimi cuprinse între 0,6-1,2-2,0 m
faţă de nivelul solului.
Sistemul de cultură semiprotejată
■ este generalizat în zonele climatice în care temperaturile minime care pun în
pericol cultura viţei-de-vie au o frecvenţă de 2-4 ani din 10;
■ protejarea în timpul iernii se realizează prin acoperirea parţială cu pământ a unor
elemente situate la baza butucului;
■ se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor
semiînalte şi înalte de conducere a butucilor, şi prin păstrarea la tăiere la baza tulpinii, în
fiecare an, a 1-2 cepi de siguranţă a câte 2 ochi; iar coardele anuale ce se formează pe aceşti
cepi sunt conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu un strat de pământ, pentru a fi
protejate de ger.
Sistemul de cultură protejată
■ se practică în zonele în care temperaturile minime absolute din timpul iernii, ce pun
în pericol cultura viţei-de-vie, sunt dintre cele mai scăzute şi au o frecvenţă mare, de peste 4
ani din 10;
■ se caracterizează prin folosirea formei joase de conducere a butucilor care să
permită acoperirea totală sau parţială a butucului cu pământ, pe timpul iernii;
■ toamna, după căderea frunzelor, în plantaţii se execută „îngroparea” butucilor, prin
acoperirea coardelor cu un strat de pământ de 20-30 cm. În prealabil, se execută o tăiere de
„uşurare” (cu eliminarea a 40-50 % din creşterile anuale ale butucului ce nu folosesc în
primăvară la tăierea definitivă) şi arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei „în lături”;
■ cultura protejată a viţei-de-vie a fost generalizată în ţara noastră după invazia
filoxerei, când au fost aduse şi altoite soiuri străine slab rezistente la ger, folosite la
refacerea podgoriilor.
Acest ultim sistem de cultură prezentat necesită cheltuieli mari şi multă forţă de
muncă. Odată cu modernizarea viticulturii s-a trecut la cultura viţei-de-vie pe tulpini şi s-a
renunţat la sistemul de cultură protejată. La ora actuală, el se practică în anumite microzone
din cadrul podgoriilor unde se înregistrează temperaturi minime nocive (baza versanţilor,
expoziţii nefavorabile etc.).
179
8.3. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE
Tipurile de plantaţii sunt determinate de:
panta terenului;
distanţele de plantare;
densităţile de plantare (numărul de butuci la unitatea de suprafaţă);
forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă şi înaltă);
posibilităţile de mecanizare a lucrărilor.
180
Plantaţii viticole pe terase:
■ amenajate pe terenuri cu pante mai mari de 12-14 % şi soluri cu fertilitate scăzută;
■ distanţele de plantare: 2,0 m între rânduri şi 1,0-1,4 m pe rând, rezultând densităţi
cuprinse între 3 751 şi 5 000 butuci/ha; iar producţiile de struguri obţinute sunt mai mici, de
6-12 t/ha;
■ mecanizarea lucrărilor în aceste plantaţii se face cu folosirea sistemei de maşini
construite pentru tractoarele viticole;
■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de calitate (albe şi roşii), cu vigoare slabă,
mijlocie sau mare;
■ forma de conducere a butucilor este cea semiînaltă.
181
Test de autoevaluare nr. 1
1. Precizaţi problemele care trebuiesc rezolvate prin proiectare.
182
terenul se află în afara podgoriilor, unde nu există vii – în cazul acesta este necesară
cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol (pedologici), de relief
(orografici) şi a celor social-economici (tabelele 8.1, 8.2 şi 8.3).
Tabelul 8.1.
Factorii climatici
determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de producţie în
viticultură
minimum 160 de zile pentru soiurile cu maturare
timpurie şi extratimpurie;
Durata perioadei de vegetaţie
170 de zile pentru cele cu maturare mijlocie;
180 de zile pentru cele tardive.
2 700ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare
timpurie şi extratimpurie (în perioada de vegetaţie);
Bilanţul termic global (Σºtg) 2 900ºC pentru cele cu maturare mijlocie;
peste 3 400ºC sunt favorabile pentru soiurile cu
maturare târzie.
Bilanţul termic activ (Σºta) să depăşească 2 600ºC pentru cultura economică a viţei
1 000ºC;
Bilanţul termic util(Σºtu) 1 300ºC ;
1 500ºC, pentru cele 3 categorii de soiuri.
peste 18ºC este favorabilă pentru maturarea soiurilor
timpurii;
Temperatura medie a celei mai
peste 20ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare
calde luni (iulie)
mijlocie;
de peste 22ºC – pentru soiurile cu maturare târzie.
Durata de strălucire efectivă a peste 1 200 de ore este favorabilă culturii soiurilor
soarelui timpurii;
valorile mai mari de 1 400 de ore asigură maturarea
soiurilor mijlocii;
peste 1 500 de ore – pentru soiurile târzii.
Precipitaţiile anuale peste 450 mm, dintre care cel puţin 250 mm în timpul
perioadei de vegetaţie, pentru cultura viţei-de-vie fără
irigaţie.
Frecvenţa temperaturilor nu trebuie să depăşească 1-2 ani din 10 (pentru reuşita
minime absolute, mai scăzute culturii neprotejate a viţei-de-vie).
de -20ºC
Temperaturile specifice la înflorit: minim 15ºC;
fiecărei fenofaze la polenizare şi legare 17ºC;
la maturarea rodului 15º-16ºC.
Indicele heliotermic real (IHr) să preia valori mai mari de 1,3.
Indicele bioclimatic al să preia valori mai mari de 4.
viţei-de-vie (Ibcv)
Indicele aptitudinii să preia valori mai mari de 3 700.
oenoclimatice (IAOe)
183
Tabelul 8.2.
Factorii de relief
care determină arealul de cultură a viţei-de-vie
cu înclinare de până la 15 %, se poate planta viţă-de-
vie, fără amenajări antierozionale;
Înclinarea versanţilor
pantele cuprinse între 15-25 % este necesară
amenajarea în terase cu platforma orizontală.
sudică, sud-estică, sud-vestică, estică, vestică, nord-
estică, nord-vestică.
Expoziţia versanţilor Expoziţia nordică nu se foloseşte pentru cultura
viţei-de-vie, decât în extremitatea sud-estică a
ţării, în Dobrogea, la Ostrov.
100 şi 300 m asigură cele mai bune condiţii de pentru
cultura viţei-de-vie;
Altitudinea 400-450 m şi rar până la 500-550 m (podgoria Dealu
Mare şi Măgura Sibiului), chiar 1000 m la Ţelna, jud.
Alba.
Tabelul 8.3.
Factorii pedologici
care determină arealul de cultură a viţei-de-vie
Textura solului foarte diferită, cu variaţii de la nisip la argilă.
Structura solului cea glomerulară este cea mai bună, grăunţoasă, cu
particule heterogene.
Nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m), determină un regim aero-
hidric nefavorabil dezvoltării rădăcinilor, periclitează
existenţa unei plantaţii viticole.
Gradul de salinizare reprezintă un factor restrictiv hotărâtor, fiind excluse de la
plantarea viţei terenurile la care solul şi materialul
litologic au un conţinut total în săruri solubile mai mare de
100 mg/100 g sol.
Gradul de alcalizare cu peste 5 % Na schimbabil determină excluderea de la
plantare a viţei-de-vie
Reacţia solurilor 5,5-8,2 pentru viticultură, în majoritatea podgoriilor.
Puterea clorozantă a solului CaCO3 activ şi fierul din sol determină cloroza ferică la
viţa-de-vie;
în funcţie de valorile obţinute pentru indicele puterii
clorozante (IPC), se aleg portaltoii cei mai
corespunzători pentru viţa-de-vie.
Excesul de umiditate element restrictiv important pentru înfiinţarea plantaţiilor,
întâlnit mai ales pe formele concave de relief.
184
Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor
DE REŢINUT culturi:
coastele de dealuri;
terenurile pietroase;
terenurile nisipoase.
Vor fi evitate arealele:
cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de
grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului,
secete prelungite);
cu exces de umiditate;
cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m);
cu exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.
Se va avea în vedere:
asigurarea forţei de muncă;
apropierea de căile de comunicaţii;
apropierea de centrele populate care să absoarbă producţia
viticolă (struguri de masă şi vinurile de diferite calităţi);
posibilităţile de racordare la utilităţi obligatorii (energie
electrică, apă etc.);
depărtarea de zonele intens poluate.
185
8.5. PROIECTAREA ŞI AMPLASAREA LUCRĂRILOR
HIDROAMELIORATIVE
La înfiinţarea plantaţiilor viticole se urmăreşte un control cât mai eficient al
scurgerilor de suprafaţă şi a celor concentrate, precum şi prevenirea degradării terenurilor.
Se proiectează şi se execută:
lucrările hidroameliorative de amenajare a reţelei hidrografice torenţiale şi a
barajelor, pragurilor, plantaţiilor silvice de protecţie);
intercepţia şi evacuarea scurgerilor de suprafaţă (canale de coastă, debuşee,
canale de evacuare a apelor);
amenajări interioare în cadrul folosinţelor (defrişări, captări de izvoare,
drenuri etc.);
lucrări anexe (poduri, podeţe, vaduri pereate, racordări, camere de liniştire a
apelor).
Prin toate aceste lucrări se urmăreşte să se asigure folosinţa îndelungată a terenului
pentru viticultură.
186
raţionale: drumuri, canale pentru evacuarea apelor, reţea de alimentare cu apă, de irigare,
construcţii tehnologice şi social-gospodăreşti.
Mărimea trupului viticol variază între 150-500 ha, poate avea diferite forme (pătrat,
dreptunghi, trapez sau formă neregulată) şi se poate organiza în 2-3 ferme (după Pop
Nastasia, 2010).
Tarlaua constituie o subunitate teritorială a trupului, are suprafeţe diferite în funcţie
de panta terenului între 30-50 ha. Ea reprezintă unitatea de bază pentru executarea lucrărilor
cu mijloace mecanizate şi este constituită din mai multe parcele (3-6), are o formă
dreptunghiulară şi lungimea de până la 800 m pentru asigurarea uni randament maxim la
folosirea maşinilor.
Tarlaua copiază orografia terenului şi se orientează cu lungimea pe direcţia N-S în
cazul terenurilor relativ plane, paralel cu curbele de nivel pe terenurile în pantă şi
perpendicular pe direcţia vântului dominant în cazul nisipurilor.
Parcela reprezintă subunitatea de bază a unei plantaţii viticole, are o singură direcţie
de producţie, un singur soi pe un singur portaltoi – pentru a se putea executa aceleaşi lucrări
agrotehnice.
Este cea mai mică unitate de exploatare, care se recomandă să aibă o formă
dreptunghiulară sau pătrată, pentru o mai bună organizare a muncii.
Pe terenurile în pantă, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia curbelor de nivel,
iar cu lungimea pe direcţia deal-vale. Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de
nivel este de 100 ± 20 m, aceasta fiind impusă de lungimea spalierului la care trebuie să se
asigure o anumită rezistenţă şi posibilităţi de întindere a sârmelor.
Lungimea parcelei este influenţată, în principal, de panta terenului (figura 8.1).
Astfel, pe versanţii cu panta sub 12 %, lungimea parcelelor va fi de 250-300 m, pe cei cu
pante de 12-18 % lungimea va fi de 150-200 m, iar pe pante de 18-24 %, între 100 şi 150 m
(tabelul 8.4). Suprafaţa parcelelor variază între 1 şi 5 ha. În cazuri deosebite (variaţii mari de
pantă, prezenţa teraselor etc.), parcelele pot avea şi suprafeţe mai mici de 1 ha.
187
Fig. 8.1. Elemente de organizare şi amenajare a terenului
în diferite condiţii de pantă (după Mihaiu Gh. ş colab.,1985)
Tabelul 8.4.
Dimensiunile parcelelor şi tarlalelor în funcţie de panta terenului
Parcelă: Tarla:
Elementele Panta terenului:
Observaţii
dimensi-
10-12 % 12-18 % >18 % 10-12 % 12-18 % >18 %
onării
Lungimea Pe direcţia
(m) 80-120 80-120 80-120 600-800 400-600 300-400 curbelor de
nivel
Lăţimea Pe direcţia
250-300 150-200 100-150 250-300 150-200 100-150 deal-vale
(m)
188
8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri. Este o etapă foarte importantă, deoarece
drumurile deservesc toate unităţile teritoriale şi au ca destinaţie deplasarea maşinilor şi
utilajelor, transporturile de materiale şi a recoltei de struguri. Amenajarea lor trebuie făcută
judicios pentru a evita transformarea lor, în cazul terenurilor în pantă, în drumuri
impracticabile, străbătute de ogaşe.
Drumurile magistrale fac legătura între terenuri, masive sau centre de producţie, au
o lăţime cuprinsă între 6-8 m şi de obicei sunt asfaltate.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, urmăresc
firul văilor şi cumpăna apelor, delimitează tarlalele şi fac legătura între acestea, permiţând
circulaţia în două sensuri. În acelaşi timp deservesc întreaga suprafaţă cu viţă-de-vie din
cadrul unui trup sau masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu
sediile fermelor şi cu reţeaua de drumuri comunale. Pentru a fi practicabile în orice sezon se
recomandă să fie pietruite, betonate sau asfaltate.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare), delimitează tarlalele şi parcelele pe
direcţia curbelor de nivel, sunt construite pentru un singur fir de circulaţie, prevăzute cu
rampe de depăşire şi au o lăţime de 4-5 m. În funcţie de lungimea şi înclinarea versanţilor,
drumurile secundare sunt amplasate la distanţe de 100-300 m, trebuie să aibă o pantă uşoară,
longitudinală (2-3 %) şi să fie prevăzute cu canale de colectare şi evacuare a apelor. Se
consolidează prin pietruire sau biologic, prin înierbare.
Legătura dintre drumurile secundare se face prin potecile şi aleile care separă
parcelele pe direcţia deal-vale sau prin drumurile în serpentină şi în diagonală, în cazul
versanţilor cu panta mai mare de 12 %.
Din două în două parcele, pe direcţia deal-vale sunt trasate alei cu lăţimea de 4 m,
pentru a permite circulaţia maşinilor şi scoaterea producţiei la drumurile de exploatare.
Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, au lăţimea de 2-4 m, separă
parcelele între ele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura
între parcele şi drumurile secundare.
În cazul teraselor, aleile şi potecile sunt terasate pentru a permite trecerea tractoarelor
dintr-o parcelă în alta, iar pe taluzul lor se execută trepte de picior consolidate prin dale de
beton, ziduri de piatră etc. Ele sunt întreţinute prin înierbare.
Drumurile nu trebuie să depăşească 4-5% din suprafaţa unei plantaţii şi să nu aibă
pantă mai mare de 7-8%, ele trebuie să permită accesul tot timpul anului (după Pop
Nastasia, 2010).
8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere. La capetele tarlalelor sau parcelelor se
prevăd zone de întoarcere înţelenite, cu lăţimea de 6 m, pentru întoarcerea agregatelor care
efectuează lucrările, iar distanţa dintre două zone de întoarcere se recomandă să nu fie mai
mare de 300-400 m. Amplasarea lor se face pe linia de cea mai mare pantă, pe cât posibil la
marginea ravenelor sau a plantaţiilor silvice, pentru a se face economie de teren.
189
În cazul tarlalelor situate pe pante mai mici de 10 %, întoarcerea agregatelor se face
pe drumurile de legătură, nemaifiind necesare zone de întoarcere. Pe terenurile cu panta mai
mare de 20 %, terasate, se amenajează rampe speciale de întoarcere şi de acces a
tractoarelor de la o terasă la alta.
8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei pentru
stropit. Apa pentru tratamente trebuie să fie asigurată în cantitate de cel puţin 1,5-2 t/ha la
un tratament, să fie curată, fără săruri nocive, să nu fie poluată. Se foloseşte din ape
curgătoare, bazine de retenţie a precipitaţiilor sau din foraje.
Procedeul vechi de alimentare cu apă pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare, prin
bazine de beton de 800 – 1 000 litri capacitate, amplasate la capetele parcelelor, a
fost abandonat şi înlocuit cu sistemul centralizat de preparare şi distribuţie a soluţiei
pentru stropit.
Procedeul nou constă în procurarea apei prin captarea scurgerilor de suprafaţă, făcută
în cadrul amenajărilor pentru combaterea eroziunii solului, prin captarea izvoarelor
de coastă, sau prin racordarea la reţeaua de apă potabilă a localităţilor, şi anume:
apa este dirijată prin pompare, prin conducte îngropate, spre cota cea mai
înaltă a terenului unde este amplasată staţia centralizată de pregătire a soluţiei;
printr-o reţea de conducte, soluţia este pompată sau apa este distribuită prin
cădere liberă până la parcelele plantate cu viţă-de-vie, unde se află hidranţii de
la care se alimentează maşinile de stropit.
În cazul folosirii substanţelor pentru tratamente cu volum redus, la care soluţia se
pregăteşte direct în rezervorul maşinii de stropit, alimentarea cu apă se face de la hidrantul
aflat la capătul parcelei.
Reţeaua de conducte pentru alimentarea cu apă urmăreşte reţeaua de drumuri
existentă în interiorul plantaţiei.
Amplasarea reţelei de irigaţie. Se referă la aducţiunea apei până la nivelul parcelei,
dacă această măsură este necesară. Acest lucru se realizează în funcţie de metoda de udare
preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare, şi este alcătuită din canale de aducţiune şi
de distribuţie a apei, conducte îngropate, rampe perforate pentru udarea localizată, staţii de
pompare şi alte construcţii hidrotehnice anexe.
Reţeaua de canale şi conducte urmăreşte reţeaua de drumuri. Traseul canalelor şi
conductelor de aducţiune a apei trebuie să urmărească cotele cele mai înalte ale terenului,
pentru ca apa să poată fi preluată în reţeaua de distribuţie prin cădere liberă.
8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Există două tipuri de construcţii
utilizate:
cu caracter tehnologic, în care intră centrul de vinificaţie (centre de prelucrare a
strugurilor, platformele tehnologice, crama, pivniţa); hale pentru sortare şi ambalare a
strugurilor de masă, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi
190
pesticide, remize pentru tractoare şi maşini agricole, staţiile de preparare a soluţiilor
de stropit;
cu caracter social-gospodăresc (sedii de fermă, grupuri sociale etc.).
Totalitatea construcţiilor deservesc procesul de producţie şi trebuie să fie amplasate
în centrul geometric, pe teren stabilizat, fără pericol de alunecări sau inundare, în apropierea
căilor de comunicaţie şi de diferite unităţi publice, şi trebuie să permită accesul din toate
punctele plantaţiei în cel mai scurt timp.
Astfel, centrele de prelucrare a strugurilor se amplasează de regulă la baza
versanţilor, pentru ca transportul recoltei să se facă cu uşurinţă.
Remizele pentru tractoare şi maşini agricole, magaziile de materiale, construcţiile
social-gospodăreşti se amplasează într-o poziţie centrală care să limiteze deplasările în gol.
191
Pe terenurile cu panta cuprinsă între 4 şi 12 %, pentru prevenirea eroziunii solului,
se recomandă:
modelarea şi nivelarea de ansamblu;
orientarea rândurilor de viţă-de-vie pe direcţia curbelor de nivel;
întreţinerea solului prin lucrări succesive (un rând da un rând nu);
efectuarea lucrărilor curente de agrotehnică antierozională (subsolaje periodice,
lucrări adânci ale solului, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,
bilonatul printre rânduri);
efectuarea de benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor, dacă eroziunea se
manifestă cu intensitate mare, astfel:
Fig. 8.2. Tipuri de terase folosite în viticultură: a-cu zid de sprijin din piatră;
b-terase înclinate cu platforma lărgită; c-terase tip banchetă
193
terase înguste, pe pante de peste 25 %, cu amplasarea unui singur rând, după modelul
practicat în Germania, Elveţia, Austria (Königer W.,1989) (figura 8.3).
Fig. 8.3. Terase înguste cu amplasarea unui singur rând (după Königer W.,1989)
L = D (n – 1) + d1 + d2
în care:
L – lăţimea platformei (m);
D – distanţa dintre rânduri (m);
n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;
d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);
d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).
Deoarece în majoritatea podgoriilor din ţara noastră predomină solurile şi rocile slab
coezive (cu stabilitate redusă) înălţimea taluzelor se recomandă să nu depăşească 2-2,5 m,
cu o înclinare de 1/1 – 1/1,5. De asemenea înclinarea longitudinală a platformei terasei se
recomandă să fie de 2-3 % pentru a permite evacuarea surplusului de apă pe la capetele
parcelelor spre debuşee.
Amenajarea terenurilor nisipoase. Viţa-de-vie se cultivă pe nisipuri din cele mai
vechi timpuri, dar datorită unui consum mare de energie, la înfiinţarea şi exploatarea
plantaţiilor de acest fel, viticultura s-a extins foarte puţin, de la 800 ha în 1950, la 25.000 ha
în 1994 (în Câmpia Olteniei mai mult de jumătate).
Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase au ca obiective reducerea deflaţiei
eoliene, crearea de condiţii favorabile de dezvoltare a viţei-de-vie şi de exploatare raţională
196
a plantaţiei. Aceste terenuri se caracterizează printr-un relief format din dune şi interdune,
cu lăţimi variabile şi diferenţe de nivel de până la 20 m, nivelul apei freatice se situează
între 2-12 m adâncime, cu apariţia excesului de umiditate pe interdună, în special în zonele
(N-V ţării – Valea lui Mihai).
Tehnologia veche de cultură a viţei pe nisipuri consta în a săpa tranşee, respectiv
şanţuri sau cuiburi în vederea plantării, cu un consum foarte mare de forţă de muncă, cu
distanţe mici de plantare: 0,8/0,8 m sau 1,0/1,0 m, fără mecanizare.
Modernizarea tehnologiei de cultură a constat în eliminarea dezavantajelor primei
metode, şi anume:
pânza de apă freatică să fie sub 1,5-2,0 m adâncime;
conţinutul în argilă să fie de cel mult 8%;
perdelele de protecţie se orientează perpendicular pe direcţia vântului
dominant şi să aibe o lăţime de 8-10 m, amplasate la 300-600 m una de alta în
funcţie de tipul de nisip (nesolificate, respectiv zburătoare sau în curs de
solificare).
Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:
înfiinţarea perdelelor de protecţie;
cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de viţă-de-
vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;
orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;
folosirea de parazăpezi.
197
8.8. PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII
199
Fertilizarea organică se realizează cu gunoi de grajd semifermentat, iar dozele
variază în raport cu conţinutul solului în materie organică şi se diferenţiază în funcţie de
cantitatea de argilă din sol, de indicele de azot (IN) (tabelul 8.5).
Tabelul 8.5.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice la pregătirea terenurilor
pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(după Borlan Z. şi colab.,1982)
În general, se încorporează în sol cantităţi mari de gunoi de grajd 30-80 t/ha, iar pe
terenurile nisipoase 80-120 t/ha. Împrăştierea lor pe teren se face cât mai uniform, după care
sunt încorporate adânc în sol prin desfundat.
Pe terenurile terasate, pe jumătatea din amonte a platformei, unde solul este mai sărac
şi sunt aduse la suprafaţă orizonturi mai puţin fertile, se vor administra doze mai mari
(duble), de gunoi de grajd comparativ cu zona aval, unde solul este mai fertil, aşa încât se va
uniformiza fertilitatea solului pe întreaga terasă.
Fertilizarea chimică completează fertilizarea organică, fiind obligatorie în acelaşi
timp, deoarece rezervele solului în elemente nutritive sunt insuficiente, mai ales pe
terenurile în pantă terasate (tabelul 8.6).
Tabelul 8.6
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice cu P şi K la pregătirea terenului
pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(după Borlan Z. şi colab.,1982; citaţi de Dejeu L., 2010)
200
În raport cu nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor şi potasiu, pe adâncimea 0 -
40 cm (vezi tabelul 8.6), se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice ce se vor aplica. De
cele mai multe ori, la pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie se
recomandă aplicarea următoarelor doze orientative de îngrăşăminte: 150-200 kg P2O5/ha şi
200-250 kg K2O/ha, sub formă de superfosfat şi sare potasică.
Sunt ţări viticole ca Italia, Austria, Germania etc., unde se folosesc doze mari de
îngrăşăminte chimice la pregătirea terenului: 500 kg P2O5/ha şi 600 kg K2O / ha.
În ţara noastră, în unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Târgu Jiu
etc.), care prezintă soluri acide, este necesară neutralizarea acidităţii prin administrarea
amendamentelor calcaroase (praf de piatră de var, spumă de defecaţie ce rezultă ca deşeu
din industria zahărului, dolomit, fosfogips, marnă etc.).
Dozele de amendamente calcaroase ce se aplică atunci când pH-ul solului are valori
mai mici de 6,0 (tabelul 8.7), variază în funcţie de unele însuşiri chimice ale solului (suma
bazelor de schimb - SB şi gradul de saturaţie în baze – V).
Se recomandă, în general, aplicarea unor doze de amendamente de 2-15 t/ha CaCO3,
administrate prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată apoi de încorporarea lor în
adâncime prin lucrarea de desfundare, împreună cu îngrăşămintele organice şi cele minerale.
Tabelul 8.7.
Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase la solurile acide (t/ha)
(după Borlan Z. şi colab.,1982)
202
Desfundarea se execută mecanizat cu ajutorul plugurilor balansiere de desfundat
acţionate de tractoare grele pe şenile, având o productivitate de 1,0-1,25 ha/zi. Adâncimea
de lucru se reglează progresiv la primele 3-4 curse, pentru a evita dereglarea agregatului.
Prima brazdă se trage la 20 cm adâncime, a doua brazdă la 40 cm şi a treia va fi reglată
pentru adâncimea normală de desfundat – 60 cm. Lăţimea şi adâncimea brazdei se vor
menţine constante în timpul lucrului pentru a realiza o desfundătură uniformă.
La terasele late, banda de teren lată de 1,5 -1,8 m din amontele platformei pe care
circulă tractorul, se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură adâncă la 25-30
cm, cu pluguri acţionate de tractoare universale.
Pe suprafeţe mici, desfundatul se poate executa şi manual, la o adâncime de două
cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din
adâncime (30-60 cm). Un teren bine desfundat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. Un om,
în funcţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-60 m² teren pe zi, la adâncimea de
60 cm.
Înainte de pichetat şi plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de nivelare de
suprafaţă prin care se elimină denivelările rezultate în urma desfundăturii. În acest scop
poate fi folosită grapa cu discuri în agregat cu grapa de mărăcini.
Nivelarea corectă a desfundăturii va uşura executarea lucrării de pichetat, menţinerea
adâncimii corespunzătoare de plantare a tuturor viţelor, precum şi a lucrărilor ulterioare din
plantaţie.
în care:
- CaCO3 – conţinutul procentual în calcar activ al solului;
- (Fe)2 – conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în mg/kg sol fin.
A fost elaborată o scară de rezistenţă a portaltoilor la conţinutul maxim în calcar
activ din sol şi alta bazată pe indicele puterii clorozante (tabelul 8.8).
204
Tabelul 8.8.
Rezistenţa maximă a portaltoilor la conţinutul în calcar activ (după Galet
P.,1947) şi la indicele puterii clorozante (după Pouget R., Juste C.,1972)
205
V. vinifera, care suportă concentraţii de săruri solubile de sodiu în sol cuprinse între 1 şi 3
‰, soiurile de portaltoi deţin o rezistenţă mai mică (0,2-1,0 ‰). Portaltoiul 1103 Paulsen
rezistă până la 1 ‰, Solonis x Riparia 1616 C – până la 0,8-1 ‰, Rupestris du Lot – până la
0,5 ‰, iar SO 4 – numai până la o concentraţie de NaCl în sol de 0,4 ‰.
Rezistenţa la aciditatea solului. Pe solurile acide, unde Al, Mn şi Cu pot atinge
concentraţii toxice, se impune folosirea amendamentelor şi a unor portaltoi rezistenţi. În
Franţa a fost obţinut un soi nou de portaltoi – Gravesac – bine adaptat solurilor acide
(Pouget R., Ottenwaelter M.,1986).
Rezistenţa la nematozi a portaltoilor trebuie avută în vedere întrucât aceştia pot
constitui vectori ai virusurilor, contribuind la răspândirea bolilor virotice. Ei au rezistenţe
diferite, şi anume:
foarte rezistenţi faţă de nematozi portaltoii: SO 4, 5 BB, 8 B, 1616 C;
soiuri rezistente: Riparia gloire, Rupestris du Lot;
soiuri sensibile: 41 B.
Afinitatea pentru soiul altoit este un criteriu important pentru alegerea portaltoilor.
Ea se manifestă printr-o convieţuire durabilă şi armonioasă a celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, în cadrul biosistemului creat de om (Oşlobeanu M. şi colab.,1980; Reynier
A.,1986).
206
Relaţia dintre direcţia de producţie şi vigoarea portaltoiului
Este cunoscut faptul că prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi, portaltoiul
reglează producţia şi calitatea acesteia. Folosirea portaltoilor viguroşi (140 Ruggeri, 5 BB,
Crăciunel 2, SO 4) sporeşte capacitatea de fructificare a butucului, ceea ce determină
obţinerea unor producţii sporite la hectar.
Recomandare:
soiurile de struguri pentru masă şi cele pentru vinuri de consum curent (vinuri
de masă) se recomandă să fie altoite pe portaltoi viguroşi;
pentru soiurile de calitate se vor folosi portaltoi de vigoare mai redusă sau
mijlocie (Riparia gloire, 41 B), aceştia antrenând o acumulare sporită de
zaharuri şi o precocitate a maturării (Oprea D.D.,1976; Fregoni M.,1987;
Pouget R.,1987).
Adaptarea portaltoilor la diferite tehnici culturale, în special forma de conducere a
butucilor, poate contura două aspecte şi anume:
în plantaţiile conduse în forme înalte, cu un număr mai redus de butuci la
hectar, se vor folosi portaltoi viguroşi, capabili să asigure o dezvoltare
corespunzătoare a butucilor şi să suporte încărcături mari de rod;
în plantaţiile cu densitate mare la hectar, unde se folosesc formele semiînalte
sau chiar joase, vor fi preferaţi portaltoi cu vigoare redusă.
207
8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare
Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă
deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea
şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de prevederile unui act normativ,
şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele
viticole din România”. Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie
direcţia de producţie.
Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe
direcţii de producţie, sunt prezentate în continuare.
2. Enumeraţi care sunt cele mai importante criterii de care se ţine seamă la alegerea
portaltoilor.
209
8.10. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE
O plantaţie viticolă reprezintă o comunitate de plante între care are loc o competiţie
la nivelul solului (pentru absorbţia apei şi elementelor minerale), la nivelul aerului (CO2 şi
O2) şi la nivelul intercepţiei luminii.
Distanţele dintre rânduri şi dintre plante pe rând, folosite la înfiinţarea plantaţiilor
viticole, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de
suprafaţă. Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată influenţează nivelul
producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.
Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente:
vigoarea soiurilor roditoare;
vigoarea portaltoiului folosit la altoire;
fertilitatea solului;
condiţiile climatice;
forma de conducere a butucilor;
încărcătura de ochi atribuită la tăiere;
direcţia de producţie.
Sporirea numărului de butuci la unitatea de suprafaţă determină o diminuare a
cantităţii de substanţă uscată acumulată de către fiecare butuc, sporeşte, de asemenea,
densitatea rădăcinilor (fig.8.7). La o densitate optimă, competiţia trofică se intensifică,
creşterea organelor vegetative este încetinită la intrarea strugurilor în pârgă, cu efect
favorabil asupra acumulării zaharurilor, substanţelor colorante şi aromate, mai ales atunci
când se folosesc portaltoi de vigoare mică şi mijlocie.
În ceea ce priveşte densităţile excesive de plantare, competiţia este ridicată, butucii
au o vigoare redusă, producţiile obţinute pe butuc sunt mai reduse (fig.8.8). Densităţile mari
de plantare determină, de asemenea, o sporire a costurilor de înfiinţare şi de întreţinere a
plantaţiilor.
210
În funcţie de condiţiile de biotop, variate de la o zonă la alta, în viticultura ţării
noastre s-au folosit distanţe diferite de plantare, cuprinse între 1,0/1,0 şi 1,8/1,8 m.
Spectrul larg al distanţelor de plantare folosite de-a lungul anilor au dat posibilitatea
alegerii celor mai potrivite distanţe de plantare, care tind spre o densitate mijlocie, respectiv
4 000-6 000 but./ha. În aceeaşi unitate de producţie, distanţele pot fi diferite în funcţie de
vigoarea soiului. La soiurile cu vigoare mare cum este Afuz Ali, distanţele de plantare vor fi
de 1,8/1,8 m (Murfatlar), iar la cele cu vigoare mai slabă cum este Pinot gris distanţele cele
mai uzitate sunt distanţele de 1,5/1,5 m.
În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a
tradiţiei viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 8.10
(Mihalache L.,1990).
Tabelul 8.10.
Recomandări privind distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole
(după Mihalache L.,1990; citat de Dejeu L., 2010)
211
Pentru pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie făcută
manual, sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor de 1,5-1,8 m/1,0-1,4 m.
În funcţie de cele două distanţe recomandate pentru viticultura din ţara noastră,
densitatea variază între 2 381 şi 6 666 butuci/hectar (tabelul 8.11).
Tabelul 8.11.
Densitatea de plantare (număr de butuci/ha)
în funcţie de distanţele de plantare
212
Se constată că atât distanţele de plantare, cât şi numărul de viţe la hectar variază între
anumite limite, existând posibilitatea alegerii corespunzătoare în funcţie de:
panta terenului;
fertilitatea solului;
vigoarea soiurilor;
posibilităţile de mecanizare.
Astfel, pe pante terasate:
distanţele de plantare vor fi relativ reduse (2,0-2,2 m/1,0-1,2 m), acolo unde
solurile au fertilitate scăzută sau mijlocie;
distanţele de plantare vor fi mai mari (3,0-3,6 m între rânduri), acolo unde
solurile sunt fertile (pentru soiurile viguroase, conduse în forme înalte, în zone
de cultură neprotejată sau semiprotejată), deoarece permit folosirea unor
tractoare şi maşini de mare randament; obţinându-se substanţiale reduceri ale
cheltuielilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor.
213
Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de
3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora.
La amenajarea terenului în terase se urmăreşte obţinerea unor platforme cu lăţime
constantă pentru a putea menţine distanţele corespunzătoare între rânduri şi între rândurile
marginale şi taluzuri.
Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport
cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc) definesc sistemul de pichetat. În
prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa
dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând.
Materialele necesare realizării pichetatului sunt:
teodolit, dacă lucrarea de pichetat se execută pe suprafeţe mari, pe terenuri în pantă,
pentru ridicarea unor perpendiculare (obţinerea unor unghiuri drepte) şi pentru
trasarea unor aliniamente pe distanţe mari;
jaloane colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, pentru trasarea
aliniamentelor;
panglici de oţel pentru măsurat distanţe;
rulete;
sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri, altele cu distanţa dintre viţe pe rând.
Tehnica pichetatului
încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată
sau dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m) care să permită
executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;
se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1)
paralelă cu un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de
pădure etc. (figura 8.10);
din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime
trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);
214
cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi
egală ca lungime cu linia de bază (AB);
215
Test de autoevaluare nr. 7
1. Care sunt elementele de care depinde densitatea de plantare?
3. Precizaţi câte epoci de plantare cunoaşteti şi care este cea mai bună (avantaje).
216
Pregătirea viţelor pentru plantare
În vederea plantării, viţele sunt supuse unui control riguros, şi constă în verificarea
condiţiilor tehnice de calitate, prevăzute de legislaţia în vigoare şi a stării biologice şi
fiziologice a viţelor altoite, după păstrarea lor în timpul iernii, pentru a le depista şi elimina
pe cele necorespunzătoare. În vederea plantării se efectuează câteva lucrări pregătitoare.
Se admit sănătoase;
la plantare cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;
viţele: cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul
viabil şi liberul de culoare alb-verzuie;
cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de
culoare albă-sidefie;
cu muguri viabili pe cordiţe.
Se înlătură viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire
de la plantare: (se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);
viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;
viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.
- după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se presară în jurul viţei
un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge planta;
- muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, grosimea stratului de
deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.
În zonele cu climat mai umed şi cu umiditate atmosferică mai ridicată, unde nu există
pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar
viţa se protejează prin parafinare pe treimea superioară.
La plantarea de toamnă se folosesc viţe cu cordiţa nescurtată dar muşuroirea este
obligatorie.
2. Plantarea pe nisipuri. Metoda de plantare pe nisipurile uscate şi nenivelate,
preconizată de Universitatea din Craiova, prevede următoarele aspecte specifice:
- nivelarea terenului;
- cultivarea îngrăşămintelor verzi cu 1-2 ani mai înainte, şi încorporarea lor în cursul
lunilor iunie-iulie;
- desfundatul executat la 60-80 cm, în luna august, după o fertilizare organică şi minerală
prealabilă cu 60 t/ha şi 150 kg P2O5/ha, 200-300 kg K2O/ha.;
- plantarea de viţe nealtoite de 50-60 cm lungime, de 2 ani sau de 1 an, cu cordiţa foarte
viguroasă;
- gropile vor fi adânci de 80 cm pe interdună şi de 150 cm pe dună:
● în gropile de 80 cm adâncime viţele nealtoite de 50-60 cm vor fi plantate îngropat
împreună cu o porţiune de 20-30 cm din cordiţă;
219
● în gropile cu adâncimea de 150 cm se plantează viţe nealtoite de 80 cm
lungime, plantate în gropi deschise, prin îngroparea şi a unei porţiuni de 20-30 cm
din cordiţă;
● în groapile de plantare se administrează o cantitate de 3-5 kg de mraniţă;
- pe nisipuri, primăvara se practică plantarea fără muşuroi, după o parafinare
prealabilă a viţelor.
3. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine
pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita
recurbarea lor.
4. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu exces de
umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces.
Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai
până la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor,
groapa se umple cu pământ.
5. Pentru plantarea de vară se folosesc butaşi altoiţi, forţaţi imediat după altoire:
- după altoire butaşii sunt parafinaţi şi forţaţi timp de 14 zile, după care se
introduc cu baza în pungi de polietilenă de 6 cm lăţime şi 20 cm înălţime, umplute cu
amestecuri nutritive;
- pungile cu butaşii altoiţi sunt aşezate în solarii la începutul lunii iunie pentru
fortificare;
- aclimatizarea durează timp de câteva zile, apoi viţele se plantează la locul
definitiv în gropi, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului
nutritiv, groapa fiind umplută cu pământ până la nivelul punctului de altoire:
- plantarea este urmată de irigarea prin aspersiune, iar viţele neprinse sunt
înlocuite în următoarele 10-14 zile.
Metoda poate fi folosită în cazul înmulţirii rapide a unui material biologic valoros,
întrucât se renunţă la trecerea prin şcoala de viţe.
6. Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd,
desfundate la momentul optim), pe soluri fertile, plantarea viţei-de-vie poate fi făcută
semimecanizat, folosind instalaţia de tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (figura
8.14), acţionate de apă sub presiune de circa 3 atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6
sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul
de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu
unele modificări, sau racordată la instalaţia de irigare prin aspersiune.
Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după aşezarea viţelor în
groapă cu punctul de altoire la un nivel corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la
final se realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă.
220
Fig. 8.14. Sondă hidraulică folosită pentru plantarea viţei-de-vie
Metoda necesită:
folosirea unui material săditor de foarte bună calitate;
fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm;
Folosind această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori
comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).
221
două brăzdare sau două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele
situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ;
unele maşini de plantat au fost dotate cu laser pentru asigurarea direcţiei.
Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită,
de 3 000-4 000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale (Pfaff F., Becker
E.,1988).
În tabelul 8.12 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi
plantarea viţei-de-vie (1 ha).
Tabelul 8.12.
Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie
pe suprafaţa de 1 hectar
8.13. REZUMAT
Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit de mari cu
înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la
înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri), de lungă durată,
cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună
calitate.
De asemenea, se va avea în vedere asigurarea forţei de muncă necesară pentru
executarea lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-om/ha), a mijloacelor băneşti, precum şi
a cerinţelor consumului local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi.
În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite pentru alte
culturi, cum sunt coastele de dealuri, terenurile pietroase, nisipoase etc. Se vor evita
terenurile cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite
în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt nefavorabile şi solurile cu exces de umiditate, de
carbonat de calciu sau de săruri solubile.
222
Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă
deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la
alegerea şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
Ca şi lucrări cronologice amintim: alegerea terenului şi pregătirea lui în vederea
plantării, alegerea şi amplasarea soiurilor, plantarea viţei-de-vie, înfiinţarea sistemului de
susţinere.
În cultură se întâlnesc două categorii mari de soiuri: soiuri „nobile”,„roditoare”,
numite şi soiuri „europene” şi soiuri de hibrizi direct producători (HDP).
Soiurile din prima categorie, cele „nobile” provin din specia Vitis vinifera, cu o largă
răspândire, nu numai în Europa, ci şi în celelalte continente. Până la apariţia filoxerei în
secolul al XIX-lea (o insectă de dimensiuni mici care a provocat o distrugere în masă a
viilor), aceste soiuri se cultivau pe rădăcini proprii, înmulţirea lor făcându-se prin butăşire.
După distrugerea viilor de către filoxeră, s-a trecut la înmulţirea acestor soiuri prin altoire
pe viţe portaltoi, ale căror rădăcini rezistă la atacul insectei.
Soiurile de hibrizi direct producători au început să fie cultivate din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, în urma invaziei filoxerei şi distrugerii plantaţiilor viticole. Ele au
rezultat în urma încrucişării (hibridării) între diferite viţe (specii) americane şi soiuri
„nobile”. Denumirea de hibrid direct producător provine de la faptul că ele se înmulţesc
prin butaşi nealtoiţi. Soiurile de hibrizi se remarcă prin rezistenţă, în general, a rădăcinilor
la filoxeră, rezistenţă la mană, însuşire care a contribuit în cea mai mare măsură la
răspândirea lor. Strugurii, au miezul mai consistent, uneori mucilaginos, şi un randament
scăzut în must. Acumulează, în general, cantităţi mai reduse de zaharuri, astfel că vinurile
obţinute au o tărie alcoolică scăzută.
Se recomandă ca la înfiinţarea plantaţiilor să se aleagă soiuri de viţă „nobilă”
(roditoare), recunoscute prin calitatea lor, net superioară hibrizilor direct producători.
223
asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;
alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea
direcţiei de producţie;
alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;
precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea
plantaţiilor şi tehnica plantării ;
precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la
intrarea pe rod;
întocmirea devizelor de cheltuieli;
calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a
investiţiei.
2. Sistemele de cultură ale viţei-de-vie sunt următoarele: sistemul de
cultură neprotejată, sistemul de cultură semiprotejată şi sistemul de
cultură protejată.
3. Tipurile de plantaţii viticole ce se pot înfiinţa sunt: plantaţii viticole
obişnuite, plantaţii viticole cu distanţe mari, plantaţii viticole pe
terase, plantaţii viticole pe nisipuri şi plantaţii viticole de tip
gospodăresc (familial).
4. Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ
plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu fertilitate ridicată,
în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie.
5. Plantaţiile viticole de tip gospodăresc (familial) prezintă o serie de
caracteristici, şi anume: se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în
vederea satisfacerii consumului propriu; distanţele de plantare sunt
de aproximativ 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe
rând; se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune
hipo sau manual; se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi
pentru struguri de masă, producţiile obţinute variază în limite largi,
în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul agrotehnicii aplicate.
6. Sistemele de cultură a viţei-de-vie sunt determinate de: factorii
naturali de mediu; soiurile cultivate; formele de conducere
practicate; lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.
224
valorificărea integrală a potenţialului de producţie cantitativ şi
calitativ a soiurilor.
2. Factorii climatici care determină arealul de cultură al viţei-de-vie
sunt: durata perioadei de vegetaţie, bilanţul termic global (Σºtg),
bilanţul termic activ (Σºta), bilanţul termic util(Σºtu), temperatura
medie a celei mai calde luni (iulie), precipitaţiile anuale, frecvenţa
temperaturilor minime absolute, mai scăzute de -20ºC etc.
3. Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor
cultura şi anume: coastele de dealuri; terenurile pietroase; terenurile
nisipoase.
4. Vor fi evitate de la înfiinţarea plantaţiilor arealele: cu frecvente
accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de grindină, valuri de
frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite); cu exces de
umiditate; cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m); cu
exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.
L = D (n – 1) + d1 + d2
în care:
L – lăţimea platformei (m);
D – distanţa dintre rânduri (m);
n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;
d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);
d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).
4. Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:
înfiinţarea perdelelor de protecţie;
cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de
viţă-de-vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;
orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;
folosirea de parazăpezi.
227
Test de autoevaluare nr. 7
1. Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente: vigoarea
soiurilor roditoare; vigoarea portaltoiului folosit la altoire; fertilitatea
solului; condiţiile climatice;forma de conducere a butucilor;
încărcătura de ochi atribuită la tăiere; direcţia de producţie.
2. Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe
direcţia nord-sud; în acest fel, cele două laturi ale peretelui de
frunziş se află în bătaia soarelui alternativ, latura orientată spre
răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.
3. Viţa-de-vie se plantează în două epoci:
toamna, numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte
de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea
constituie cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până
în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai devreme
în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii
viţelor stratificate peste iarnă. Plantarea de toamnă este însă,
puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoală;
primăvara, cât mai devreme (martie – începutul lunii aprilie)
cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm,
să înregistreze 8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în
vegetaţie are loc mai târziu, deoarece durează mai întâi
plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi
abia după aceea are loc pornirea în vegetaţie.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 8.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Enumeraţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie şi tipurile de plantaţii
229
viticole din ţara noastră. – 2p
2. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie, dar şi ce
areale trebuiesc evitate de la cultura viţei-de-vie. – 2p
3. Definiţi unităţile teritoriale de exploatare în viticultură. – 2p
4. Care sunt tipurile de terase ce se pot realiza în funcţie de condiţiile
pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în ţara noastră? – 1p
5. Precizaţi care sunt etapele ce definesc tehnica pichetatului. – 1p
6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viţele admise la plantare? – 1p
* Un punct se acordă din oficiu.
230
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 9
CUPRINS
9.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 231
9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare 232
9.2.1. Lucrări asupra solului 232
9.2.2. Lucrări asupra plantei 233
9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238
9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250
9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252
9.6 Rezumat 255
9.7 Comentarii şi răspunsuri la teste 256
9.8 Lucrare de verificare nr. 9 259
9.9 Bibliografie minimală 259
231
9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL I DE LA PLANTARE
9.2.1. Lucrări asupra solului
Încep să se efectueze în perioada imediat următoare după terminarea plantării, cu o
lucrare de afânare a solului la adâncimea de 14-16 cm, ca urmare a bătătoririi solului şi
înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din masa acestuia.
În cursul perioadei de vegetaţie în plantaţii îşi fac apariţia numeroase specii de
buruieni, unele foarte dăunătoare (pirul gros, pirul târâtor, volbura, pălămida etc.), care au o
mare capacitate de înmulţire şi rezistenţă la condiţii nefavorabile. Pentru combaterea
buruienilor, precum şi pentru realizarea unor regimuri de apă, aer şi hrană cât mai favorabile
pentru creşterea viţei-de-vie se recomandă ca, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, să
se aplice 4 cultivaţii mecanice pe interval şi 3 praşile manuale pe rând.
În plantaţiile nemecanizabile se execută mobilizarea solului pe intervale şi
distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau manual, cu sapa.
Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase îndelungate este necesară
udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă, sau, în condiţiile
existenţei unui sistem de irigaţie, aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³ apă/ha.
Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost fertilizate cu ocazia
pregătirii terenului sau a plantării.
se micşorează muşuroaiele;
MĂSURI: se desfac şi se refac cu pământ reavăn şi bine mărunţit;
în cazul atacului de larve se desfac muşuroaiele până
sub punctul de altoire, se prăfuieşte în jurul viţelor cu
un insecticid (Sinoratox 5G sau Sinoratox 10G - 1
g/viţă), având grijă să nu fie atins altoiul, după care se
reface muşuroiul.
233
Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea
stimulării dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a lăstarilor daţi din portaltoi.
Viţele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt
afectate de ger, secetă, filoxeră, legătura dintre altoi şi portaltoi slăbeşte până la desprindere,
plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se în final, la moartea plantelor şi apariţia
golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale,
favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.
Este o lucrare obligatorie, de care depinde consolidarea plantelor tinere, ca şi
realizare a unei plantaţii bine încheiate şi uniforme.
În primul an, copcitul se face de două ori: în jurul datei de 15 iunie, când se reface
muşuroiul şi în jur de 15 august când muşuroiul nu se mai reface, pentru a favoriza
maturarea lemnului.
Tehnica de lucru, pentru executarea copcitului, este următoarea:
muşuroaiele se desfac atent, până sub punctul de altoire al viţelor (fig. 9.1);
realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul superior al
portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori;
se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului,
ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine ascuţit;
muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar după cel de al
doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza maturarea cordiţelor.
Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50
cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa
solului, îşi încetinesc creşterea în lungime, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi
favorizează atacul bolilor.
234
Lucrarea se execută de 1-2 ori, atunci când lăstarii au atins lungimea de 40-60 cm. Ei
se leagă vertical de pichet, cu material uşor biodegradabil, lucrarea repetându-se când
lăstarii au ajuns la 80 cm lungime.
Plivitul lăstarilor, este lucrarea care constă în eliminarea lăstarilor de prisos, chiar de
la punctul de prindere, lăsându-se 3-4 lăstari mai bine plasaţi şi cu vigoare bună în vederea
fortificării plantei şi formării, în viitor, a scheletului acesteia.
Copilitul constă în eliminarea parţială a lăstarilor (copililor) formaţi la axila frunzelor
(pe lăstarul principal), însă ultimii care se formează nu se elimină, deoarece vor servi ca
„trăgători de sevă”.
Cârnitul este lucrarea în verde prin care se înlătură vârful de creştere al lăstarului,
pentru stoparea creşterii şi redistribuirea substanţelor de rezervă. Lucrarea se realizează în
faza de încetinire a creşterii lăstarilor, respectiv în jurul datei de 1 septembrie.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în
special mană şi făinare) şi dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de
mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare).
Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul
perioadelor ploioase sau mai rar, în cele secetoase, începând din momentul în care frunzele
ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii
august.
În viile tinere se recomandă folosirea substanţelor: Ridomil Gold MZ 68 WG, (2,5
kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2 %; Mikal (3,5 kg/ha). Aceste substanţe nu
produc arsuri şi stimulează creşterea. Ultimele tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice:
zeamă bordeleză 0,5-0,75 % (5-7,5 kg sulfat de cupru şi 2,5-3,75 kg/ha var nestins la 100 l
apă); Alcupral 50 PU–3 kg/ha, acestea având o remanenţă mai îndelungată şi efect de
favorizare a maturării lăstarilor.
La prepararea soluţiilor de stropit se poate folosi aracet 0,15-0,20 % pentru o mai
bună aderare a substanţelor pe organele tratate (frunze, lăstari). În acest scop se poate folosi
şi melasa, zahărul, laptele dulce, albuşul de ou etc.
Împotriva făinării se fac stropiri cu sulf muiabil, în concentraţie de 0,3-0,4 % (4-6
kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. De asemenea se recomandă şi
Karathane FN 57 - 0,1%, Microthiol – 0,4 %, Sulfavit 80 PU – 4 kg/ha, ţinându-se seama de
recomandările staţiilor de prognoză şi avertizare.
În ultimii ani s-au manifestat în vii atacuri de acarieni, de omida păroasă a dudului,
dăunători care distrug frunzişul viţei-de-vie.
Pentru a preveni atacul de acarieni se aplică măsuri preventive: adunarea resturilor
vegetale din vii, efectuarea obligatorie a arăturilor adânci de toamnă şi distrugerea
buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie. Ca măsură de combatere se fac stropiri în
timpul perioadei de vegetaţie, cu un acaricid (Omite 570 E – 1,0 l/ha, Talstar 10 EC – 0,3
l/ha, Envidor 240 SC – 0,04%, respectiv 0,4 l/ha).
235
Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual (cu
vermorelul, atomizorul), economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.
Identificarea impurităţilor se face în a doua jumătate a verii, fie ca în pepinieră prin
tăierea de sub punctul de altoire, fie prin vopsire.
4. Care sunt cele mai întâlnite boli ale viţei-de-vie? Prezentaţi în continuare
condiţiile climatice care le favorizează.
Tabelul 9.1
Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă
în anul întâi de la plantare (după Dejeu L., 2010)
237
9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL AL DOILEA
DE LA PLANTARE
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la
care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.
Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară. Aceste lucrări se execută primăvara de
timpuriu, după ce a trecut pericolul ca temperatura aerului să mai scadă sub -8…..-10ºC.
Lucrarea de dezmuşuroit se efectuează manual cu sapa, prin descoperirea viţelor de pământ,
până sub punctul de altoire, cu grijă pentru a nu produce vătămări viţelor.
Arătura de primăvară se execută „la cormană” (cu răsturnarea brazdelor spre centrul
intervalelor), la o adâncime de 14-16 cm. În primăverile secetoase, pentru a preveni
pierderea apei prin evaporare, arătura de primăvară este înlocuită prin afânarea solului la
aceeaşi adâncime folosind plugul cultivator echipat cu gheare de afânare.
Tăierea în uscat şi copcitul viţelor. Începând cu anul al doilea se aplică tăieri de
formare, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat.
Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-
3 ochi fiecare sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format decât o
singură coardă (figura 9.2).
În cazul conducerii butucilor în forme semiînalte, înalte sau în diferite forme
artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în poziţie verticală, restul creşterilor
eliminându-se (figura 9.3). Dacă viţele au creştere slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.
Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de
pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se execută şi copcitul viţelor, care se
repetă în luna august.
Fig. 9.2. Tăierea în anul al II-lea Fig. 9.3. Tăierea în anul al II-lea
la conducerea joasă: la conducerea semiînaltă:
a-înainte de tăiere; a-înainte de tăiere;
b-după tăiere b-după tăiere
241
Avantajele durabilitatea mare (25-40 ani);
folosirii spalierului:
posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai
mari, ce poate fi repartizată uniform;
expunerea la soare a frunzişului;
îmbunătăţirea calităţii strugurilor;
uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie;
stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.
Fig. 9.5. Spalierul monoplan pentru Fig. 9.6. Spalierul monoplan pentru
cultura clasică cultura semiînaltă
242
În cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi plasate alternativ, de
o parte şi de alta a stâlpilor, distanţate pe verticală (fig. 9.7).
În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în
formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din
radiaţia solară incidentă. Pentru acest lucru se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6
m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m², faţă de 0,8-0,9 m² în cazul
susţinerii pe spalier obişnuit.
243
de cupru (5-6 %), sau cu alte substanţe, ca şi în cazul aracilor, pentru a le mări
durabilitatea.
Stâlpii din metal au următoarele caracteristici:
sunt confecţionaţi din ţevi cu diametrul de 4-5 cm sau bare cu secţiunea
transversală în formă de „T”, dublu „T” sau „L”;
în cazul folosirii ţevilor se recomandă ca la capătul superior
acestea să fie astupate, pentru a preveni ruginirea lor în interior;
după confecţionare aceştia se vopsesc pentru a nu rugini;
se încastreză în beton pentru a le asigura o mai mare stabilitate (acesta se
toarnă în momentul fixării stâlpului).
Stâlpii din metal se folosesc în general la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor
forme artistice de susţinere a viţei-de-vie.
Sârmele au grosimea de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme portante) şi de 2,2-2,5
mm pentru etajele următoare (sârme de susţinere a lăstarilor).
La tăierea în verigi de rod, atât la conducerea joasă a butucilor, cât şi la cea
semiînaltă şi înaltă, este bine să se folosească două sârme portante, pe care urmează să se
dirijeze coardele de rod (în număr de 3-4).
La tăierea în cordiţe sau cepi de rod, precum şi la cea cu 2 coarde de rod, la primul
nivel se instalează o singură sârmă portantă de care se palisează cordoanele, sau cele două
coarde.
Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului, în funcţie de
diametrul acestora, sunt prezentate în tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului
în plantaţiile viticole (după Dejeu L., 2010)
244
fruntaş (fig. 9.8). În acest caz stâlpii fruntaşi se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi
de 60-65º.
În ultima vreme se recomandă utilizarea ancorei metalice cu rozetă, care asigură o
mai bună rezistenţă, se montează rapid, determinând o reducere a necesarului de forţă de
muncă pentru instalarea spalierului (fig. 9.9).
Ancorarea stâlpilor fruntaşi fixaţi în poziţie verticală se poate face şi cu ajutorul
contraforţelor (un alt bulumac amplasat în interior sub un unghi de 45º) (fig. 9.10).
a) b)
Fig. 9.8. Ancorarea stâlpului fruntaş Fig. 9.9. Ancoră metalică cu rozetă
a -vedere de ansamblu; b- detaliu a-introdusă în sol; b- detaliu
245
Fig. 9.11. Fixarea stâlpilor fruntaşi Fig. 9.12. Ancorarea stâlpului fruntaş prin
de la parcelele învecinate fixarea unui al doilea stâlp spre exteriorul rândului
246
Prin pichetat se fixează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare stâlp, astfel:
stâlpii fruntaşi se amplasează:
o la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor,
în cazul spalierilor cu ancore;
o la 40 cm în afara butucilor marginali, în cazul folosirii contraforţelor.
stâlpii mijlocaşi se fixează pe rând, la 6-9 m unul de altul, la jumătatea
distanţei dintre doi butuci;
locul ancorelor se pichetează ulterior (la 1,0 m depărtare de stâlpii fruntaşi
spre exterior) sau al contraforţelor (la jumătatea distanţei dintre primii şi
ultimii doi butuci de pe rând).
Gropile se execută manual sau mecanizat (cu burghie acţionate de tractor sau de
motor propriu), la adâncimea de 0,6-0,7 m.
După transportul şi distribuirea stâlpilor urmează montarea acestora.
Fixarea stâlpilor fruntaşi:
respectarea alinierii prin fixarea stâlpilor fruntaşi din cele patru colţuri ale
parcelei;
o în poziţie înclinată spre exterior sub un unghi de 60-65º la folosirea
ancorelor;
o vertical la folosirea contraforţelor;
se întind, între stâlpii din colţurile parcelei, două sârme: una la vârf şi alta la
baza lor, pentru ca tuturor stâlpilor fruntaşi să li se dea aceeaşi înclinare şi
înălţime cu a celor din colţuri.
Pentru asigurarea unei rezistenţe sporite se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi.
Fixarea stâlpilor mijlocaşi:
se montează în poziţie verticală, pe rândurile marginale, după fixarea tuturor
fruntaşilor;
se continuă apoi, prin alinierea pe cele două direcţii, fixarea mijlocaşilor din
interiorul parcelei;
se introduce treptat pământ pe lângă stâlp, în straturi de 10-15 cm, care se
bate bine cu maiul de lemn sau cu o rangă de fier, pentru o mai bună fixare.
Urmează:
amplasarea ancorelor sau a contraforţelor şi ancorarea stâlpilor fruntaşi;
întinderea sârmelor, care se fixează în mod provizoriu cu ajutorul scoabelor
(la stâlpii de lemn) sau bridelor (la cei de beton):
o se întind sârmele începând cu cele de sus şi terminând cu cele de jos;
o la unul din capete sârma se înfăşoară strâns în jurul stâlpului fruntaş,
iar la capătul celălalt, după întindere, se răsuceşte strâns după stâlp şi
se fixează definitiv;
247
o se recomandă folosirea unor întinzători simple construite pe principiul
scripetelor sau al pârghiilor (fig. 9.14), pentru o mai bună întindere a
sârmelor spalierului.
248
Fig. 9.16. Pergola raţională
Tabelul 9.4
Necesarul de stâlpi din beton (cu lungimea de 2,40 m) pentru instalarea
spalierului pe 1 ha plantaţie viticolă*
249
Tabelul 9.5
Necesarul de sârmă (kg) pentru instalarea spalierului pe 1 ha de vie
250
o pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc) ochii cu excepţia a
3-4 din vârf (fig. 9.18);
o de cele mai multe ori lăstarii de prisos se elimină prin plivit, după
pornirea în vegetaţie, când au 5-10 cm lungime;
dacă coarda de la proiectarea tulpinii are peste 8 mm diametru, este condusă
pe sârma portantă până la butucul alăturat sau până la limita grosimii de 8 mm,
unde se taie, formându-se şi un CORDON (unilateral);
coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau de tutori.
Fig. 9.17. Tăierea din anul al III-lea la Fig. 9.18. Tăierea din anul al III-lea, de
conducerea joasă (tăiere Guyot) formare a tulpinii semiînalte
a) înainte de tăiere;
b) după tăiere
251
Test de autoevaluare nr. 3
1. Ce elemente se păstrează la tăierea de formare din primăvara anului II, pentru
formarea butucilor cu conducere joasă? Dar la conducerea semiînaltă şi înaltă?
253
În tabelul 9.6 sunt prezentate densităţile exprimate pentru suprafeţele efectiv cultivate
cu legume în cazul unei suprafeţe de 1 ha vie tânără.
Tabelul 9.6.
Densităţi folosite la culturile intercalate de legume în viile tinere
(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)
Tabelul 9.7.
Perioada înfiinţării culturilor intercalate de legume
în viile tinere şi necesarul de sămânţă
(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)
9.6. REZUMAT
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi
înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv în anii 3-5 din
momentul plantării (lucrări diferite de la un an la altul în funcţie de tipul de plantaţie
proiectat, forma de conducere a butucilor şi sistemul de tăiere aplicat.).
În această perioadă, numită perioada de tinereţe, tehnologia aplicată urmăreşte:
asigurarea unei prinderi corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, asigurarea unor
condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor şi creşterea lăstarilor viţelor nou plantate,
fortificarea lor, protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă, formarea rapidă a
butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.
În cadrul acestei unităţi de învăţare, au fost explicate lucrările ce se efectuează
asupra solului cât şi asupra plantei, şi anume: tăierile de formare care au drept scop
formarea butuclui, înfiinţarea sistemului de susţinere, lucrările şi operaţiile în verde,
tratamentele fitosanitare, iar pentru folosirea eficientă a spaţiului dintre rânduri înfiinţarea
de culturi intercalate de legume
Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea
terenurilor cu vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate,
viticultorul trebuie să intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate
optimă. În acest fel există riscul obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale.
255
Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în acele areale unde solul, clima şi tehnicile
culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, sănătoase în vederea
asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor.
Viticultorul trebuie să asigure cel mai bun echilibru posibil între plante şi mediul
înconjurător, aceasta însemnând menţinerea unui echilibru vegetativ şi de producţie cu
rezultate pozitive asupra calităţii strugurilor şi costurilor de producţie.
256
dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de
mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare). Pentru prevenirea
atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul
perioadelor ploioase, sau mai rar, în cele secetoase, începând din
momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate
a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august.
5. Muşuroitul la viţa-de-vie se realizează toamna, după intrarea
plantelor în repaus şi constă în protejarea cu pământ a punctului de
altoire. Scopul lucrării este acela de a proteja punctul de altoire faţă
de temperaturile scăzute din timpul iernii.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 9.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Care sunt lucrările ce se efectuează asupra solului, în plantaţiile
tinere de vii?
2. Prezentaţi lucrarea de completare a golurilor şi precizaţi importanţa
acesteia.
3. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.
4. Precizaţi avantajele folosirii spalierului ca mijloc de susţinere a
viţei-de-vie.
5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă la tăiere în
anul al III-lea de la plantare?
6. Descrieţi cum se proiectează tulpina, şi eventual cordoanele pentru
forma semiînaltă şi înaltă a viţelor.
7. Ce măsuri se vor lua în vederea fortificării butucilor?
8. Care sunt etapele obligatorii de urmat pentru montarea spalierului în
plantaţii?
9. Precizaţi care sunt speciile de legume ce se pot cultiva între
rândurile de viţă-de-vie şi ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru
cultura intercalată.
* Un punct se acordă din oficiu.
259
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10
CUPRINS
10.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 261
10.2 Tăierea viţei-de-vie 261
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor 262
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor 263
10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere 263
practicate în viticultură
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat 268
10.2.5. Tăierile de formare 271
10.2.6. Tăierile de rodire 288
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie 300
10.2.8. Tăierea de regenerare 301
10.2.9. Tăierile speciale 304
10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere 308
10.2.11. Unelte folosite la tăiere 312
10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere 314
10.3 Copcitul 315
10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316
10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319
10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330
10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332
10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337
10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344
10.10 Irigarea viilor 346
10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie 347
10.11.1. Combaterea chimică 348
10.11.2. Combaterea integrată 355
10.11.3. Combaterea biologică 355
10.12 Recoltarea strugurilor 357
10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă 357
10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin 360
10.13 Rezumat 362
10.14 Comentarii şi răspunsuri la teste 363
10.15 Lucrare de verificare nr. 10 372
10.16 Bibliografie minimală 372
260
10.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 10
În viile intrate pe rod se aplică o serie de lucrări specifice, care urmăresc obţinerea
producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale
pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori (prelungirea perioadei
de rodire, un timp cât mai îndelungat), prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea
longevităţii butucilor, menţinerea densităţii plantaţiei.
În acest scop, anual se aplică un ansamblu de măsuri şi procedee şi anume:
lucrări asupra plantei: tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe mijlocul de susţinere,
copcitul, lucrări şi operaţii în verde, tratamente pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor, culesul strugurilor, protejarea peste iarnă etc.;
lucrări asupra solului: mobilizarea superficială, fertilizarea, irigarea (la nevoie),
erbicidarea, întreţinerea lucrărilor de investiţii, de prevenire şi combatere a eroziunii
solului;
lucrări de revizuire a mijloacelor de susţinere, repararea şi refacerea lor dacă este
cazul.
Aceste lucrări agrofitotehnice se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile
biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta
plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură ale viţei-de-vie.
261
Ulterior, grecii, care cultivau viţa-de-vie sub formă de tufă joasă, au perfecţionat
tăierile şi au contribuit la extinderea culturii joase, cu densităţi ridicate de plantare.
Spre deosebire de greci, în peninsula italică etruscii şi romanii conduceau viţa-de-vie
pe tulpini înalte, sub formă de cordoane (Fregoni M.,1987). Cultura viţei-de-vie sub formă
de cordoane lungi („halângi”), apropiată de starea ei naturală de liană, a fost practicată şi de
strămoşii noştri geto-daci (Teodorescu I.C.,1966).
Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de
repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80-85 %);
elementelor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul
reglării proceselor de creştere şi fructificare.
10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor
Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-vie este o liană,
deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa
acesteia de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma
struguri de dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi
acru), iar masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.
262
Altfel spus, scopul tăierilor este acela de a menţine un raport optim (echilibru) între
creştere şi fructificare, în vederea obţinerii de recolte superioare cantitativ şi calitativ,
precum şi uşurarea executării altor lucrări de îngrijire.
10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor
Aplicarea tăierilor de rodire se bazează pe o serie de principii teoretice care rezultă
din particularităţile biologice ale viţei-de-vie şi anume:
în condiţii similare de soi, climă, sol şi agrotehnică, prin tăierea aplicată uniform,
butucii vor reacţiona la fel în privinţa creşterii, fertilităţii şi productivităţii, deci
reacţia de răspuns a viţei-de-vie la aplicarea tăierii în uscat se manifestă sub forma
unui paralelism atât sub raportul creşterii cât şi al fructificării;
legea fructificării: viţa-de-vie rodeşte, în general, pe lemn de un an, crescut pe lemn
de doi ani. Astfel, la tăiere vor fi rezervate pentru rod coarde, cordiţe sau cepi,
provenite din elemente anuale, crescute pe lemn de doi ani.
Excepţie fac hibrizii direct producători, la care coardele de un an rodesc
indiferent dacă sunt formate pe lemn de doi ani sau mai bătrân.
mugurii cei mai fertili se află pe cordele de un an, cu lungimea de minimum 1,2-1,5
m şi grosimea de 7-12 mm, situate pe lemn de doi ani, ceea ce înseamnă că
fructificarea viţei-de-vie depinde de dimensiunile coardelor. De aceea, la executarea
tăierii în uscat vor fi preferate ca elemente de rod, cele provenite din coardele de
dimensiuni normale;
mugurii viabili de pe cordele anuale care nu au pornit în vegetaţie se transformă în
muguri latenţi;
distribuţia mugurilor purtători de rod pe lungimea coardelor are loc după legea
perioadei maxime, în sensul că există întotdeauna o zonă a coardei cu frecvenţă mai
mare a mugurilor roditori:
la soiurile de vigoare slabă şi mijlocie, frecvenţa mare a mugurilor fertili
începe chiar de la baza coardelor;
la soiurile viguroase, frecvenţa este mai mare spre mijlocul coardelor.
De aceea, la tăiere se urmăreşte să se păstreze pe butuc porţiunile de coarde cu
fertilitate maximă.
10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere practicate
în viticultură
Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase pe butuc în urma
aplicării tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod) şi prin numărul şi lungimea acestora,
indiferent că sunt de înlocuire sau de rodire. În funcţie de aceste elemente, toate tăierile
practicate în viticultură pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt
se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de
rod de 2-3 ochi lungime;
263
coardele de rod existente pe butuc se taie în cepi, al căror număr este cuprins
între 6-8 şi 12-14 sau chiar mai mult;
cepii de rod au şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor;
se poate practica în special la soiurile care diferenţiază bine primii 3 ochi de la
baza coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian,
Aligoté, Chasselas doré etc);
s-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Valea
lui Mihai etc.
264
se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele conduse în forme
semiînalte şi înalte;
sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în
unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania.
266
plantele, pentru a nu se umbri, au nevoie de distanţe mari între rânduri: 2,50-3,00 m
şi chiar 3,60 cm;
necesită folosirea unor soiuri viguroase, amplasarea plantaţiilor pe soluri cu un grad
mai ridicat de fertilitate, irigarea în zonele deficitare din punct de vedere al
umidităţii;
avantajele acestei forme de conducere:
o diminuarea pericolului de îngheţ;
o extinderea mecanizării;
o economisirea de materiale (ex. viţe);
o creşterea productivităţii muncii;
o reducerea atacurilor de boli şi dăunători;
o sporirea fertilităţii şi a producţiei etc.
În comparaţie cu forma de conducere joasă, maturarea strugurilor poate fi
întârziată cu până la 8-10 zile, acumularea de zaharuri fiind mai redusă.
Conducerea pe tulpini înalte se practică numai în arealele de cultură
neprotejată a viţei-de-vie, aplicând toate sistemele de tăiere.
Tipurile de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de conducere
a butucului şi dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere.
Tipul de tăiere este desemnat printr-un nume propriu (dr. Guyot, Cazenave, Lenz
Moser), printr-o denumire geografică (de Odobeşti, de Teremia) sau printr-o expresie
metaforică (tăierea în vas).
Principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara noastră sunt:
● tăierea tip Teremia, caracterizată prin prezenţa cepilor de rod (6-8) pe formă joasă,
cu timpul formându-se o îngroşare exagerată a scaunului butucului;
● tăierea în verigi de rod:
Guyot multiplu, prezentă pe butucul condus în formă joasă; verigile de rod pot
fi în număr de 2 (Guyot dublu) sau 3-4 (Guyot multiplu); coardele rămase
după tăiere se dirijează pe prima sârmă a spalierului, de cele mai multe ori în
semicerc;
Guyot pe semitulpină, tăiere la care verigile de rod, în număr de 3-4, se lasă pe
o tulpină de 60-80 cm înălţime, coardele de rod fiind legate pe primul rând de
sârme (dublu) al spalierului, de obicei în semicerc;
Guyot cu braţe înălţate cu înlocuire periodică, la care se formează două braţe
de 60-70 cm lungime, cu câte două verigi de rod în vârful lor şi câte 2 cepi de
siguranţă la baza celor două braţe. În acest caz, se protejează peste iarnă, prin
acoperire cu pământ, coardele pornite din cepii de la baza butucului;
Guyot pe tulpină, tăiere tot în verigi de rod, cu tulpina înaltă de 1,00-1,20 m;
267
● cordonul Cazenave, uni sau bilateral, având ca elemente de producţie cordiţele de
rod (4-6 ochi lungime), amplasate pe cordonul format pe o tulpină de 60-80 cm înălţime
(cordon semiînalt) la distanţe de 20-25 cm una de alta;
● cordonul Speronat, cu cepi de rod amplasaţi pe cordoane uni sau bilaterale, la circa
15 cm unul de altul, formate pe tulpini de 60-80 cm;
● cordonul Lenz Moser, uni sau bilateral, cu aceleaşi elemente de rod (cordiţe) ca şi
cordonul Cazenave, cu deosebirea că tulpina este de 1,00-1,20 m înălţime;
● cordonul Sylvoz se practică pe suprafeţe mici din cauza dificultăţii de menţinere a
formei respective. Este un tip de tăiere asemănător cu tipurile Cazenave şi Lenz Moser, de
care se deosebeşte prin elemente lungi de rod care se palisează vertical descendent.
În jurul caselor, în curţi, butucii pot fi tăiaţi şi conduşi în diferite forme artistice
(bolţi, semibolţi, palmete, pergole, chioşcuri, umbrare etc).
10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat
Tăierile în uscat aplicate viţei-de-vie se pot clasifica după scopul urmărit, după modul
de execuţie şi după momentul de aplicare.
I După scopul urmărit deosebim următoarele categorii de tăieri:
tăieri de formare;
tăieri de rodire sau de fructificare;
tăieri de regenerare.
Tăierile de formare se aplică în primii 3-5 ani după plantarea viţei-de-vie şi au ca
scop formarea părţii supraterestre a butucului, conform tipului de tăiere stabilit; se formează
scheletul butucului, pe care, prin tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde,
cordiţe sau cepi de rod).
Durata tăierilor de formare este de 3 ani pentru tipurile de tăiere care se încadrează la
conducerea joasă a butucilor şi de 4-5 ani, pentru cele care fac parte din conducerea
semiînaltă şi înaltă.
Tăierile de rodire sunt cele mai importante lucrări efectuate asupra viţei-de-vie. Ele
se aplică în fiecare an, de la încheierea tăierii de formare, pe o perioadă lungă de timp (circa
25-35 de ani), până în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucii intrând în
declin.
Prin aceste tăieri se urmăreşte:
menţinerea, în fiecare an, a anumitor raporturi între procesele de creştere şi
fructificare;
dimensionarea producţiei de struguri la butuc;
asigurarea rodirii susţinute a butucilor, eliminându-se alternanţa de rodire;
evitarea degarnisirii cordoanelor, prin înlocuirea lemnului vechi care a rodit, cu
lemn nou, roditor;
menţinerea capacităţii de regenerare a butucului prin îndepărtarea lemnului
îmbătrânit şi a celui uscat;
268
menţinerea organelor lemnoase ale butucului cât mai aproape de sol, la forma
joasă de conducere, pentru a putea fi protejate peste iarnă, prin acoperire cu
pământ.
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur,
în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze (condiţii pedoclimatice nefavorabile,
deficienţe tehnologice), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte
mult. Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de câţiva ani (5-
7), a potenţialului de creştere şi fructificare.
II După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în:
tăieri manuale;
tăieri semimecanizate;
tăieri mecanizate.
Tăierile manuale sunt tăieri obişnuite, cele mai practicate, care se execută cu
foarfeca, de către persoane calificate. În această grupă se încadrează în mod obligatoriu,
tăierile de formare, tăierile de regenerare şi cele speciale, care nu pot fi executate altfel. În
majoritatea cazurilor, tot manual se execută şi tăierile de rodire, cu toate că din punct de
vedere tehnologic acestea se pot executa semimecanizat sau chiar mecanizat.
Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor pneumatice (fig. 10.1),
care sunt racordate prin intermediul tuburilor de cauciuc la un compresor de aer, ce este
deplasat pe aleile dintre parcele. Foarfecele sunt manevrate de muncitori care în momentul
secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată mecanizat.
În acest caz, productivitatea muncii creşte cu 20-30 %, iar efortul fizic depus de către
tăietori este redus.
În acelaşi scop pot fi folosite şi foarfeci electrice, alimentate de o baterie portabilă,
având o autonomie de 8-9 ore (fig. 10.2).
Tăierile mecanizate se pot aplica în plantaţiile cu butuci conduşi pe tulpini înalte şi
semiînalte (în special tăierile de rodire).
Se folosesc diferite dispozitive de tăiere acţionate mecanic de la priza de forţă a
tractorului: discuri tăietoare care secţionează coardele prin rotire sau lame tăietoare tip
cositoare, care secţionează coardele prin deplasarea organelor active.
Se reglează înălţimea de acţionare a discurilor sau lamelor tăietoare, unghiul faţă de
rândul de viţe, în funcţie de tipul de tăiere care se aplică în plantaţii.
Tăierile mecanizate se împart în două categorii: neselective şi selective.
Tăierile neselective sunt de tipul „gard viu” care se aplică în acelaşi mod la toţi
butucii din plantaţie şi pot fi:
cu dimensiuni fixe de tăiere;
cu dimensiuni aleatorii, date de organele maşinilor de tăiat;
cu dimensiuni alternante, de la un butuc la altul;
cu dimensiuni programate, adoptate pentru fiecare soi, în fiecare an.
269
Fig. 10.1. Foarfeci pneumatice Fig. 10.2. Foarfecă electrică
270
Tăierea de iarnă este efectuată în arealele de cultură neprotejată sau semiprotejată a
viţei-de-vie în timpul iernii, în intervalul decembrie-februarie. Prin aplicarea tăierilor de
iarnă se uşurează vârful lucrărilor din primăvară, permiţând folosirea raţională a forţei de
muncă mai puţin solicitată în timpul iernii.
Tăierea de primăvară se execută la sfârşitul perioadei de repaus, până în preajma
dezmuguritului. Cu cât se execută mai târziu, cu atât pornirea în vegetaţie este mai mult
frânată.
În arealele cu o frecvenţă mai mare a brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară se
execută tăierea după pornirea în vegetaţie a mugurilor din partea superioară a butucului
(tăierea târzie de primăvară). În situaţia unor pierderi de ochi prin îngheţ de peste 75 %,
tăiatul în uscat se execută în două etape:
înainte de dezmugurit, prin scurtarea tuturor coardelor la 1,5 m;
după pornirea în vegetaţie, când pot fi observaţi cu uşurinţă lăstarii cu rod, şi se poate
aplica:
o o rărire a coardelor;
o o rescurtare a coardelor;
o plivitul lăstarilor de prisos, urmărind asigurarea unei încărcături de
inflorescenţe, care să asigure o anumită recoltă.
2. Care sunt sistemele de tăiere folosite în ţara noastră? Descrieţi unul la alegere.
271
corespunzător şi cu o lungime sufucientă (după Dobrei A., Rotaru Liliana, Mustea M.,
2005).
Elementele de schelet (tulpina, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept,
fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi pentru a nu favoriza
deteriorarea butucilor de către maşinile şi utilajele agricole.
Alte caracteristici specifice tăierilor de formare:
se aplică în primii 2-3 ani de la plantare, pentru formele joase de conducere,
sau în primii 5-6 ani de la plantare pentru formele semiînalte şi înalte de
conducere;
la tipurile de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu
1-2 ani, prin formarea „în verde” a butucilor (plivitul lăstarilor, ciupitul şi
cârnitul acestora);
în primul an, tăierea este reprezentată de fasonarea viţelor înainte de plantare
(1 cep de 3-4 ochi);
se consideră încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod,
specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au
ocupat întregul spaţiu alocat prin plantare.
272
Fig.10.3. Tăierea de formare (A) şi de fructificare (B)
la tipul de Teremia: a-înainte de tăiere; b-după tăiere
274
Fig.10.5. Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot multiplu
Fig. 10.7.
Tăierea de
formare şi de
fructificare la
tipul Guyot
cu braţe
înălţate, cu
înlocuire
periodică
281
în anul următor (al IV-lea de la plantare) se realizează cel de al
doilea cordon, în partea opusă primului, din coarda crescută cu
poziţie superioară pe tulpină, sau, dacă poziţia permite, chiar
din prima coardă de pe cordonul deja proiectat.
● în anul al II-lea de la plantare, la tăiere se lasă o cordiţă de 5-6 ochi. După pornirea
în vegetaţie, când lăstarii au 8-10 cm, se aleg 3, care se palisează de tutore. Restul lăstarilor
se îndepărtează.
● în anul al III-lea de la plantare se proiectează tulpina semiînaltă, scurtându-se
coarda cea mai de jos, normală ca grosime, sub nivelul primei sârme, sau se realizează şi un
cordon, dacă grosimea coardei depăşeşte 8 mm. După pornirea în vegetaţie se plivesc
lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a 2-3 din vârf.
● în anul al IV-lea, din ultimele două coarde de pe tulpină se formează cele două
cordoane, care se scurtează la ½ din distanţa dintre doi butuci sau la grosimea de cel puţin 8
mm (vezi fig. 10.6). În cazul în care în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele
crescute pe acesta se scurtează în cepi de 2-3 ochi.
282
de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior:
prima coardă de la bază se scurtează la cep de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la
cordiţă de 4-6 ochi;
în cazul formării simultane a cordoanelor, coardele formate pe
acestea se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;
Anul VI tăierea de formare se consideră încheiată;
pe fiecare cordon se formează verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi
cordiţe de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute pe
cepii lăsaţi în anul anterior;
pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se
lasă alte verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire;
la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele
formate pe ei toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau
total (prin îngropare).
În ultimul timp se extinde, în multe ţări viticole, tăierea numită cortina dublă
geneveză („Geneva Double Curtain“, prescurtat GDC) care necesită soiuri viguroase şi
soluri fertile, în condiţii tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui
tip de tăiere se realizează pe parcursul a 5-6 ani, iar planta este alcătuită dintr-o tulpină
284
înaltă de 1,60-1,80 m, pe care se formează, cu ajutorul a două braţe transversale, două
cordoane paralele, distanţate între ele la 140-160 cm (fig. 10.11).
ANUL II
ANUL III
ANUL IV
ANUL V
286
Butucii sunt conduşi sub formă de cordon dublu orizontal, pe semitulpină, la care se
aplică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi; mijlocul de susţinere (spalierul) prezintă, la partea
superioară, o deschidere largă în formă de liră, sub un unghi de 75-80º, care separă masa
vegetativă a butucului în două părţi, în scopul expunerii cât mai bine la lumina şi energia
solară.
Au fost concepute mai multe forme de liră: deschisă, tronconică, închisă, inversă etc.
(Carbonneau A. şi colab., 2007; citaţi de Dejeu L., 2010). Se folosesc distanţe mari de
plantare (3,0-3,6∕1,6-1,8 m) şi mijloace de susţinere speciale.
Valoarea suprafeţei foliare utile este cea mai mare, în medie 1,34-1,44 m2 pe butuc,
în comparaţie cu susţinerea pe spalier obişnuit, la care valoarea se situează între 0,97 şi 0,95
m2∕butuc.
287
10.2.6. Tăierile de rodire
Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii de formare şi până
în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucul intrând în perioada de declin. Ele
reprezintă principala lucrare care se execută anual asupra viţei-de-vie, fiind considerate
operaţii chirugicale prin care se reduce numărul de elemente de pe butuc şi se scurtează cele
rămase la lungimea dorită de tehnolog. Prin tăiere se schimbă poziţia relativă a coardelor pe
butuc şi a mugurilor pe coarde.
Epoca tăierilor
Tăierile de rodire se execută în perioada de repaus fiziologic al viţei-de-vie, de la
căderea frunzelor şi până la reluarea vegetaţiei în primăvară, moment marcat prin fenofaza
plânsului. Momentul începerii tăierilor în acest interval depinde de zona de cultură a viţei-
de-vie, forma de conducere (protejată, semiprotejată, neprotejată), relieful şi expoziţia
terenului precum şi rezistenţa la ger a soiului (după Dobrei A., Rotaru Liliana şi Mustea M.,
2005).
Este recomandat ca tăierile să fie executate spre sfârşitul iernii, începutul primăverii
când a trecut pericolul înregistrării unor temperaturi de -15 … -20 °C, care ar putea provoca
pierderi mari de muguri. Dacă tăierile trebuie începute în cursul iernii (plantaţii viticole mari
şi foarte mari, forţă de muncă insuficientă), se vor tăia mai întâi soiurile rezistente la ger şi
parcelele mai puţin expuse la îngheţ, lăsându-se pe butuc o încărcătură mai mare.
Dacă din diverse motive, tăierea nu a putut fi executată în perioada optimă şi viţa a
început să înmugurească, lucrarea se întrerupe şi se va relua la sfârşitul dezmuguritului.
O lucrare obligatorie care precede întotdeauna lucrarea de tăiere este controlul
viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de rod.
289
toţi mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagră-cenuşie, ochiul fiind
considerat neviabil, pierit.
Rezultatele observaţiilor se trec într-un tabel (tabelul 10.1), fiind notaţi cu „+” ochii
viabili şi cu „–” cei pieriţi sau care lipsesc. Din tabelul întocmit reiese clar situaţia fiecărui
ochi pe coardă, amplasarea ochilor vătămaţi de-a lungul coardei, fapt ce ne ajută să stabilim:
► procentului de ochi pieriţi (prin însumarea ochilor analizaţi, a celor viabili şi a
celor pieriţi);
► lungimea la care scurtăm elementele de rodire rezervate pe butuc (prin observarea
zonei de pe coardă unde se grupează pierderile de ochi: la baza, mijlocul sau la vârful
acestora).
Astfel, dacă ochi distruşi sunt plasaţi spre baza coardelor, nu se va putea tăia în cepi
sau cordiţe. Dacă mugurii distruşi sunt plasaţi spre mijlocul coardei, putem alege două
variante de tăiere: o tăiere scurtă cu mai multe elemente de rodire sau o tăiere lungă în
coarde de rod.
Tabelul 10.1
Rezultate privind controlul viabilităţii ochilor
Soiul………………….Parcela………………….Poziţia………………..
Data controlului…………………..
Nr.
Viabili
Pieriţi
coardei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
1
2
3
4
etc.
Total ochi
analiz.
Total ochi
viabili
Total ochi
pieriţi
% ochi
pieriţi
290
II Stabilirea viabilităţii ochilor se poate realiza şi prin metoda de forţare a pornirii
ochilor. În acest caz, coardele recoltate din plantaţie se taie în butaşi de câte un ochi cu o
porţiune de internod, se parafinează secţiunea superioară şi se introduc, în ordinea lor de
aşezare de pe coardă, în perforaţiile (de circa 10-12 mm) unui capac ce se aşază peste o
cutie din material plastic, cu apă, în aşa fel încât partea inferioară a butaşilor să fie în apă.
Vasele se ţin în încăperi încălzite pentru forţarea butaşilor; pornirea ochilor are loc în
funcţie nivelul şi durata temperaturii, astfel:
după 8-16 zile la temperatura de 28-30º C;
după 20-25 de zile la temperatura de 18-20º C.
La sfârşit, după pornirea ochilor, se notază situaţia fiecăruia (viabil sau pierit), în tabel,
se însumează datele la întreaga probă de coarde şi se calculează procentul de ochi pieriţi.
Prin această metodă, de forţare a pornirii ochilor, după numărul de inflorescenţe prezente pe
lăstarii porniţi se poate stabili gradul de fertilitate şi prognoza producţiei de struguri.
Pe baza tabelului întocmit, indiferent de metoda de testare folosită, în final se
stabileşte procentul de pierderi cu următoarea formulă:
în care:
P% – procentul de ochi pieriţi;
a – numărul total de ochi examinaţi;
b – numărul de ochi pieriţi.
În practica viticolă se pot aplica trei tipuri de încărcături: încărcătura teoretică,
încărcătura compensată şi încărcătura corectată.
I Încărcătura teoretică (normală) se aplică atunci când pierderile de ochi sunt
cuprinse între 15-20%, drept urmare tăierile se fac normal, folosind încărcăturile de ochi
stabilite pentru fiecare soi.
Există mai multe metode pentru a stabili încărcătura de ochi, atât la hectar cât şi la
butuc. Una dintre cele mai uzuale este cea care se sprijină pe recolta de struguri ce se
prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează pe un lăstar.
Formula folosită este următoarea:
în care:
It/ha este încărcătura teoretică (normală) de ochi la ha;
R – recolta ce se propune a fi obţinută la ha, în kg;
Ipr – indicele de productivitate relativ, exprimat în kg; care rezultă din produsul
dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui strugure (în kg);
291
Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau struguri) pe butuc şi numărul lăstarilor
(fertili şi sterili) de pe elementele de rod.
Exemplu: R = 12 000 kg/ha; Cfr = 0,8; greutatea medie a unui strugure = 0,100 kg;
în care: It este încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi,
în procente (% ochi neviabili, pieriţi).
Exemplu: It = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 %
Rezultă că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000 sunt viabili, va
putea asigura recolta de struguri propusă. Calculând noua încărcătură compensată la m2, în
aceeaşi situaţie (It = 15 ochi/m2; p = 25 %), rezultă:
292
În continuare, încărcătura compensată se repartizează pe numărul de butuci existenţi,
iar încărcătura ce revine fiecărui butuc se repartizează pe elementele de rod ale acestuia.
Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui butuc (tabelul
10.2), se pune problema repartizării pe elemente de producţie (coarde, cordiţe, cepi de rod).
Apar însă două aspecte:
dacă aceeaşi încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente
de rod (coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor;
sau să se lase acelaşi număr de elemente de producţie, dar mai lungi.
În general, este bine să se menţină lungimea specifică fiecărui element de rod: 2-3
ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-10 ochi – coarda de rod.
Dacă se compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod şi
cordiţe se modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se realizeze compensarea
prin lăsarea unui număr mai mare de cepi de rod sau cordiţe.
Tabelul 10.2
Calculul încărcăturii compensate de ochi ce se atribuie la butuc cu ocazia tăierilor, în
funcţie de încărcătura recomandată şi procentul de ochi pieriţi
293
Pentru amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi se foloseşte relaţia:
în care:
Icr este încărcătura corectată;
It – încărcătura de ochi teoretică/normală (la ha sau m2);
m – amplificarea sau reducerea încărcăturii, în %;
p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.
Putem concluziona că, prin încărcătura de ochi se înţelege numărul de ochi care
se lasă la tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m2 sau butuc. Ea se stabileşte în
funcţie de soi, de vigoarea butucilor, fertilitatea solului, producţia scontată.
Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre creştere şi fructificare,
dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea ei.
294
o soiurile de vigoare mai mică (Perla de Csaba, Chasselas doré, Pinot noir etc.)
şi potenţial productiv mai scăzut, primesc încărcături mai mici (12-17
ochi/m²);
condiţiile de mediu:
o pe soluri mai fertile (cum este podgoria Odobeşti) încărcătura de ochi
sporeşte;
o pe soluri slab fertile (podgoriile Târnavelor, Alba Iulia, Cotnari etc),
încărcătura de ochi este mai mică;
o în condiţii de secetă, încărcătura de ochi va fi diminuată, comparativ cu
situaţiile în care aprovizionarea cu apă este optimă;
lucrările agrofitotehnice practicate:
o administrarea îngrăşămintelor, cu asigurarea unui regim optim de apă în sol,
impune creşterea încărcăturii de ochi;
o în plantaţiile cu distanţe mari de plantare (3,00-3,60 m între rânduri) sau la
butucii conduşi în forme artistice (bolţi etc), creşte încărcătura ce revine pe
butuc;
o sistemul de tăiere aplicat: pe coarde scurte de 8-10 ochi se comportă bine
soiurile: Pinot gris, Pinot noir, Chardonnay; pe coarde mijlocii de 10-14 ochi
dau rezultate bune soiurile: Aligoté, Riesling italian, Fetească regală etc.; iar
pe coarde lungi de 14-18 ochi se comportă bine soiurile: Afuz Ali, Coarnă
neagră, Traminer roz etc.;
Tabelul 10.3
Încărcătura de ochi recomandată
la principalele soiuri de struguri pentru masă
(după Dejeu L., 2010)
295
Tabelul 10.4
Încărcătura de ochi recomandată pentru unele soiuri de struguri pentru vin
(după Dejeu L., 2010)
296
în mod obişnuit se lasă 2-4 verigi de rod alcătuite din coarde de rod şi cepi de
înlocuire:
coardele se scurtează la 8-12 ochi, preluând încărcătura de ochi calculată la
butuc;
cepii se scurtează la 1-2 ochi, din care se vor forma, până la sfârşitul perioadei
de vegetaţie, coardele roditoare ce vor fi folosite la tăieri în anul următor;
cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se aleg dintre coardele
crescute din cepii lăsaţi din anul anterior:
coarda cu poziţie superioară se scurtează la 8-12 ochi;
coarda cu poziţie inferioară se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire;
în cazul în care coarda superioară de pe cep este prea subţire,
necorespunzătoare, coarda de rod se va forma din cea cu poziţie inferioară, iar
cepul de înlocuire, corespunzător coardei, se va forma dintr-o coardă lacomă,
crescută pe lemn multianual. La nevoie se păstrează coarde de rod şi din cele
crescute la baza punţilor de rod (coardelor de 2 ani).
coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie să aibă întotdeauna
o poziţie inferioară coardelor de rod), se vor situa cât mai aproape de scaunul
butucului şi se vor repartiza uniform (simetric), în stânga şi dreapta butucului, pe
direcţia rândului;
coardele roditoare, cele lacome, lemnul multianual de prisos şi lemnul uscat, se
suprimă fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate;
coardele de rod păstrate pe butuc vor fi orientate de-a lungul rândului, de o parte şi de
alta a butucului, şi legate în formă de semicerc pe prima sârmă sau primul etaj de
sârme (cele portante).
Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină. Şi în această situaţie, an de an se lasă
pe butuc 2-4 verigi de rod (vezi fig. 10.6), ca şi la tăierea Guyot multiplu, cu deosebirea că
verigile de rod se formează pe o tulpină semiînaltă.
Tăierea decurge în felul următor:
din coardele crescute pe cepii de înlocuire din anul anterior (3-4 la număr) se
realizează câte o verigă de rod astfel:
coarda de la bază se scurtează la 2 ochi, formându-se noul cep;
coarda următoare se scurtează la 8-12 ochi, formând noua coardă de rod;
astfel, pe tulpină se realizează cele 2-4 verigi de rod, adică 2-4 coarde de
rod şi 2-4 cepi de înlocuire, care şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod,
deoarece se găsesc pe lemn de 2 ani;
coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul anterior se
înlătură în totalitate, inclusiv cu lemnul suport;
din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din coarda cea mai de jos, se
formează un cep de siguranţă (în zonele de cultură semiprotejată), iar la sfârşitul
297
perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă vor fi protejate cu
pământ.
Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic. În funcţie de urmările
temperaturilor scăzute din timpul iernii, tăierile se execută astfel:
în anii normali, fără pierderi de ochi la viţa-de-vie, tăierea se realizează lăsându-se la
capătul fiecărui braţ câte una-două verigi de rod. Coardele formate la baza braţelor
vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi cepi de siguranţă;
în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au fost afectate de ger,
tăierea se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea butucului pe seama coardelor
pornite din cepii de siguranţă, care au fost protejate peste iarnă prin acoperire cu
pământ;
coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie
orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi fig. 10.7).
Tăierea de rodire la cordonul speronat. Această tăiere (vezi fig. 10.8), se
caracterizează prin lăsarea pe cordoane numai a cepilor de rod.
S-a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care se execută,
aplicându-se în special la soiurile care prezintă primii ochi de la baza coardelor fertili.
Rezultate bune la acest tip de tăiere s-au înregistrat la soiurile care nu cer încărcături mari de
ochi: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal etc.
Tăierea de rodire decurge astfel:
din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi în anul anterior se alege coarda cea
mai de jos, de vigoare normală, şi se scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte coarde
din cepul respectiv se îndepărtează prin tăiere;
dacă se doreşte o încărcătură mai mare, se mai poate forma câte un cep şi din
coarda următoare; în nici un caz nu se va creşte dimensiunea cepilor;
coardele lacome de pe cordon, rezultate din mugurii dorminzi, se taie tot la
cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea formaţiunilor
de rod;
în condiţiile de cultură semiînaltă, una din coardele pornite din cepul de
siguranţă, cu poziţie inferioară şi cu orientarea pe direcţia rândului, se
scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă.
298
au servit la formarea cordonului, deoarece fiind prea strânse,
conduc la strangularea acestuia.
Tăierea de rodire la cordonul Cazenave. Verigile de rod la acest tip de tăiere (vezi
fig. 10.9), sunt formate din cordiţe de 4-6 ochi şi cepi de înlocuire de 2 ochi.
Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării lucrării de dirijare şi legare a
elementelor de rod, întrucât cordiţele se autosusţin, această tăiere s-a extins mult în
producţie. Tehnica de lucru este următoarea:
pe fiecare cep lăsat în anul anterior se formează o nouă verigă de rod:
coarda cea mai de jos se taie la 1-2 ochi, rezultând cep de înlocuire;
coarda următoare (cu poziţie superioară), se scurtează la 4-6 ochi, formând
cordiţa roditoare;
celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul suport;
coardele lacome de pe cordoane (dacă sunt), se scurtează la 1-2 ochi, rezultând cepi
de înlocuire, care permit apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul celor
care s-au îndepărtat prea mult;
la baza tulpinii se realizează un cep de siguranţă, de 2 ochi, dintr-o coardă crescută pe
cepul de siguranţă de anul trecut;
se verifică legăturile cordoanelor, se refac cele distruse, ca şi cele care au tendinţa de
a strangula cordonul.
În figura 10.14 este prezentată formarea unei verigi de rod veritabile (cordiţă de 5-6
ochi şi cep de înlocuire de 2 ochi, pe acelaşi lemn suport de 2 ani), sau verigi de rod
disparate, în vederea apropierii de cordon şi formarea unor noi punţi de rod.
299
10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie
Fiind vorba de o lucrare mare consumatoare de forţă de muncă, s-au intensificat în
ultimele decenii, preocupările legate de mecanizarea tăierii în uscat. Primele preocupări de
aplicare a tăierii mecanizate în viticultură au vizat realizarea unei pretăieri la conducerea în
vas, fără susţinere, în sudul Franţei, Italia etc., cu ajutorul unor maşini care efectuau o
„tundere”, lucrarea fiind apoi completată manual.
În Australia s-au efectuat cercetări privind tăierea de contur (fig. 10.15), în cazul
practicării tăierilor scurte pe cordoane. Folosind dispozitive de tăiere situate în diferite
planuri s-a obţinut:
contur dreptunghiular - toate elementele pornite din cordon sunt tăiate în 3 planuri,
unul orizontal superior şi două planuri verticale, dintre care unul situat în stânga la 5-
10 cm depărtare de cordon, altul în dreapta la 10-20 cm; în anul următor distanţele se
inversează;
contur pătrat - toate elementele de pe cordon sunt tăiate la 10 cm depărtare;
contur triunghiular - sunt numai două planuri de tăiere.
300
la Universitatea din Bologna (Baldini E., Intrieri C.,1978; citaţi de Dejeu L., 2010), poate fi
folosit şi pentru cârnitul lăstarilor.
La tăierea mecanizată, încărcătura se reglează prin distanţa la care sunt scurtate
coardele anuale faţă de cordon, precum şi prin rărirea manuală a elementelor de rod,
efectuată anual, sau o dată la câţiva ani.
303
10.2.9. Tăierile speciale
Datorită apariţiei unor accidente climatice care provoacă pagube însemnate în
plantaţiile viticole (căderile de grindină din perioada de vegetaţie, îngheţurile din timpul
iernii, ca şi cele târzii de primăvară), în unii ani este necesară executarea unor tăieri
speciale. În urma acestor accidente climatice neprevăzute poate fi distrusă nu numai recolta
anului în curs, dar, prin afectarea elementelor de rod şi a producţiei din anul următor.
Tăierea viţelor afectate de gerurile din timpul iernii
În unele ierni, mai geroase, viţa-de-vie neprotejată prin îngropare poate pierde parţial
sau total mugurii, iar în unele situaţii chiar şi organele lemnoase anuale şi multianuale. Cele
mai mari pagube le produc scăderile bruşte de temperatură apărute către sfârşitul iernii, când
viţa pierde din rezistenţă.
Gradul de rezistenţă al viţei-de-vie depinde de mai mulţi factori printre care:
soiul (tabelul 10.5);
mărimea recoltei din anul anterior;
gradul de maturare a coardelor;
tehnologia de cultură practicată în anul anterior (fertilizat, irigat, operaţii în
verde) etc.;
intensitatea şi durata îngheţului, precum şi felul său, umed sau uscat;
perioada în care survine în raport cu gradul de pregătire a butucului (călire);
alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate;
locul unde sunt amplasate viile, pe teren şes, la baza pantelor, diminuându-se
pericolul cu cât sunt amplasate mai sus pe panta dealurilor.
Tabelul 10.5
Rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii a principalelor soiuri de
viţă roditoare cultivate în România (orientativ)
(după Dejeu L., 2010)
Temperatura: Soiul:
-24.........-22º C Rcaţiteli, Pinot gris, Pinot noir, Fetească neagră
-22…….-20º C Coarnă neagră, Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian,
Traminer roz, Aligoté, Muscat Ottonel, Sauvignon,
Chardonnay, Cabernet Sauvignon, Oporto, Burgund mare
-20........-18º C Perla de Csaba, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Italia,
Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Roşioară, Băbească
neagră, Cadarcă, Sangiovese, Tămâioasă românească
-18........-16º C Muscat de Adda, Afuz Ali, Sultanină, Plăvaie, Merlot
-16........-14º C Cardinal, Perlette
305
coarda aleasă pentru refacerea tulpinii se conduce pe tutore, în poziţie verticală, până
la nivelul sârmei portante, apoi se conduce în poziţie orizontală pe aceasta, urmând
ca în 2-3 ani să se refacă şi cordonul, procedând ca în cazul anterior (fig. 10.18);
306
Tăierea viilor afectate de îngheţurile târzii de primăvară
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot provoca şi ele pierderi însemnate prin
distrugerea mugurilor abia deschişi, a lăstarilor tineri sau numai a vârfurilor lor cu primele
frunzuliţe. În mod inevitabil sunt distruşi mugurii principali, fiind primii porniţi în vegetaţie,
ca şi lăstarii care îşi au originea în aceştia.
Cele mai expuse îngheţului sunt viile situate la baza pantelor, pe văi, pe teren şes,
precum şi viţele cultivate în formă joasă, comparativ cu plantaţiile conduse în forme
semiînalte şi înalte. Viile nelucrate (prin arături de primăvară), ca şi cele erbicidate, rezistă
mai bine la acţiunea acestor temperaturi.
Acţiunea dăunătoare a îngheţurilor târzii se poate diminua sau elimina prin:
întârzierea efectuării lucrărilor solului în plantaţii;
fumigaţii (se fac grămezi de paie umede, coceni, deşeuri de cauciuc etc, cărora
li se dă foc);
încălzirea aerului pe suprafeţe mai mici cu ajutorul unor sobiţe sau
ventilatoare pentru omogenizarea aerului;
irigarea prin aspersiune constituie o altă măsură de protejare a plantelor până
la temperatura de -4ºC.
Efectul îngheţurilor târzii de primăvară se observă abia după 2-3 zile de la producerea
lor. În funcţie de organele afectate se execută tăieri în uscat, de corecţie, urmate de o serie
de lucrări în verde (plivit, ciupitul lăstarilor sterili, forţarea apariţiei de copili etc).
În cazul când au fost distruşi mugurii porniţi în vegetaţie sau lăstarii abia porniţi, se
trece la o uşoară tăiere de reducţie, scurtând coardele rămase (circa 20-30 % din lungimea
lor), forţând în acest fel pornirea mugurilor secundari ca şi a celor dorminzi. În acest fel se
refac părţile vegetative ale butucului, asigurând coardele necesare producţiei anului următor.
Prin pornirea mugurilor laterali se poate recupera o parte din producţia de struguri,
fertilitatea acestor lăstari variind în funcţie de soi, între 13 şi 48 % din cea a lăstarilor
principali.
În cazul în care îngheţul a survenit când lăsarii sunt mai dezvoltaţi şi au fost distruse
vârfurile cu primele frunzuliţe, se taie toate părţile afectate, rămânând pe formaţiunile de rod
numai porţiunile sănătoase (verzi) şi cât de scurte (cepi verzi). În acest fel se forţează
apariţia şi creşterea copililor care la unele soiuri pot fi fertili şi ajută la recuperarea unei
părţi din recolta de struguri (mai ales în toamnele lungi, călduroase), dar şi la refacerea părţii
aeriene.
În perioada de vegetaţie în aceste plantaţii afectate de îngheţuri târzii se vor aplica cu
prioritate tratamentele fitosanitare.
Refacerea plantaţiilor afectate de grindină
Grindina, ca fenomen meteorologic nefavorabil pentru cultura viţei-de-vie, constituie
o problemă chiar de la înfiinţarea plantaţiilor, prin evitarea amplasamentelor în zonele unde
grindina este frecventă. În multe areale, grindina reprezintă un accident climatic şi cauzează
307
distrugeri asupra tuturor organelor butucului (frunze, lăstari, inflorescenţe, struguri, coarde),
ducând la pierderea integrală a producţiei din anul în curs şi cu urmări în anii următori.
Distrugerile constau în: ruperea lăstarilor, a inflorescenţelor, a frunzelor, rănirea,
căderea şi fisurarea boabelor, scurgerea mustului şi instalarea mucegaiului, rănirea coardelor
prin ruperea scoarţei etc. Pagubele provocate depind de fenofaza în care a căzut grindina, de
mărimea, intensitatea, viteza şi durata de cădere şi dacă este însoţită sau nu de ploaie.
În cazul când grindina cade în prima parte a vegetaţiei, plantele se refac uşor iar
producţia poate fi parţial recuperată, astfel:
dacă grindina cade după dezmugurit, în locul lăstarilor distruşi se formează
alţii din mugurii de la baza coardelor care n-au pornit în vegetaţie şi din
mugurii dorminzi, fiind astfel asigurate elementele de rod pentru anul viitor,
precum şi, în parte, producţia de struguri în anul respectiv;
dacă grindina a fost extrem de puternică, se înlătură organele distruse, inclusiv
formaţiunile lemnoase care prezintă răni mari. De obicei pe butuc se lasă
numai 3-4 cepi (verzi) din lăstari neafectaţi, a câte 2 ochi, pe cât posibil mai
aproape de lemnul multianual.
308
rodire şi creştere, cum reacţionează butucul la tăieri etc.). Înainte de a începe tăierea, se
analizează starea generală a butucului şi modul cum a reacţionat acesta faţă de încărcătura
de ochi lăsată anul anterior, conturându-se trei situaţii:
se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind compensaţi numai cei pieriţi în
timpul iernii.
Butucul are creşteri foarte viguroase, ►s-a lăsat o încărcătură de ochi prea mică
(coarde foarte lungi, peste 2,0-2,5 m, cu
diametrul peste 12 mm) şi mulţi copili
pentru o redresare a plantei, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai
puţini ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi mai scurte,
eventual numai cepi.
Ţinând cont de cele prezentate anterior şi pentru a se evita o serie de greşeli, ce pot
afecta nu numai producţia anului în curs, dar şi pe cea din anii următori, la executarea
tăierilor se au în vedere o serie de reguli dintre care amintim:
elementele de rod (coarde de rod, cordiţe, cepi de rod), trebuie să rezulte numai din
coarde de un an, crescute pe lemn de 2 ani;
cepul de înlocuire să se găsească în poziţie inferioară faţă de coarda de rod, în
vederea menţinerii elementelor de rod cât mai aproape de lemnul multianual;
scurtarea coardelor să se facă imediat deasupra ochiului (fig. 10.19); dacă scurtarea
se face pe internod lăsând o porţiune mai lungă deasupra ochiului, acesta se usucă şi
devine un bun adăpost pentru diferite boli şi pentru dăunători;
suprimarea coardelor se face la 2-3 mm deasupra punctelor de inserţie, ţesuturile
necrozându-se mai puţin (fig. 10.20); dacă se taie prea adânc, rezultă o rană mai mare
şi adâncă ale cărei ţesuturi se necrozează şi stânjenesc circulaţia sevei; dacă se taie
lăsând o bucată mai mare din coardă, rezultă un cep ce se usucă.
309
Fig.10.19. Scurtarea coardelor Fig. 10.20. Suprimarea (tăierea) corectă
a coardei de un an
Viţa-de-vie are lemnul puţin dens, cu liberul şi măduva dezvoltate, din care cauză rănile
se vindecă foarte greu sau deloc. Rănile produse pe coardele de 1 an sunt mai puţin
periculoase, deoarece sunt mici, se vindecă relativ uşor iar cu ocazia tăierilor din anul
următor se înlătură. După 8-9 ani de la plantare, sporeşte numărul rănilor, diametrul lor este
mai mare şi porţiuni tot mai mari din ţesuturile rănite se usucă şi se necrozează.
Dacă rănile se fac pe toate părţile lemnului multianual şi una lângă alta, se mortifică
zone întregi ale lemnului, circulaţia sevei este stânjenită (fig. 10.21). Efectuarea rănilor pe o
singură parte a lemnului multianual asigură circulaţia normală, nestânjenită a sevei pe partea
sănătoasă lipsită de răni (fig. 10. 22).
Fig. 10.21. Răni necrozate (a,b,c) pe lemnul Fig. 10.22. Realizarea corectă a rănilor,
multianual, care împiedică pe o singură parte a lemnului
circulaţia normală a sevei multianual
310
Modul în care se execută tăierea în cepi pentru a forma răni numai de o singură parte
a lemnului multianual, se observă în figura 10.23, în acelaşi timp constatându-se şi o
îndepărtare a elementelor de rod (degarnisire), încât la intervale de 4-5 ani este necesară
coborârea lor, prin lăsarea unor cepi de înlocuire formaţi din coardele lacome crescute pe
lemnul multianual.
311
Test de autoevaluare nr. 5
1. Ce metode de testare a viabilităţii ochilor de iarnă cunoaşteţi?
312
Indiferent de model, orice foarfece prezintă nişte caracteristici tehnice, şi anume:
are lama tăietoare (sau ambele lame tăietoare), bine ascuţită, bine prinsă în şurub,
încât lamele să nu se încalece la tăiere, să alunece uşor, strâns, unele peste altele;
una din lame este de sprijin, mai îngustă, care prin mâner se sprijină în
podul palmei;
iar cealaltă este tăietoare, mai lată şi subţiată, bine ascuţită, (acţionată
prin mâner cu ajutorul degetelor), în momentul tăierii trebuie să fie în
dreptul părţilor ce rămân pe butuc, pentru a nu rezulta în urma tăierii,
ţesuturi strivite. Lama tăietoare are o formă semicirculară care permite
tăierea mai uşoară a ramificaţiilor rotunde;
să aibă arcul bun;
greutatea unei foarfece să varize între 240 şi 320 g în funcţie de materialul din
care sunt confecţionate braţele (mânerele) (oţel sau un metal uşor);
mânerele pot imita forma anatomică a mâinii, fiind îmbrăcate uneori într-un
material sintetic de protecţie.
Pentru uşurarea efortului depus la tăiere s-au construit foarfece pneumatice, în
legătură cu tractorul care furnizează forţa, precum şi electrice, alimentate de o baterie
portabilă, ultimul tip având o autonomie de 8-9 ore. Tăieturile rezultate la folosirea acestor
tipuri de foarfece nu sunt încă perfecte; rezultă ţesuturi zdrelite. Cu un asemenea foarfece,
după o oarecare obişnuinţă, se pot executa până la 70 de tăieturi pe minut, efortul depus de
om fiind mult redus.
DE REŢINUT modul de tăiere al foarfecelui se verifică şi se apreciază
după cum taie o foaie subţire de hârtie;
foarfecele se foloseşte în aşa fel încât coarda să fie
apucată, pe cât posibil, cu mijlocul lamei tăietoare şi
respectiv al contralamei; la tăiatul cu vârful lamelor, forţa
necesară este mai mare cu circa 30 %;
apare o oboseală neplăcută ca urmare a unei solicitări
unilaterale a musculaturii braţului, degetelor şi
articulaţiilor mâinii care conduce foarfecele ► scade
productivitatea muncii.
Pentru tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini etc), care nu se pot
tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul. Ferăstraiele întrebuinţate în viticultură au câteva
particularităţi:
lama să fie curbată (fig. 10.26), suficient de groasă şi elastică, cu vârful mai îngust;
dinţii trebuie să fie orientaţi către mâner, încât tăierea să se realizeze prin tragerea
ferăstrăului;
313
un ferăstrău cu ceaprazul bine realizat (bine ascuţit), permite efectuarea unor
tăieri cu efort redus şi cu asperităţi mai puţine.
314
poate servi şi drept combustibil, sau chiar nutreţ în hrana animalelor, sub formă de
făină de coarde, în proporţie de până la 20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de
folosire a coardelor la producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material
drenant, aşternut pentru animale etc.
Indiferent de numărul de butuci existent în plantaţie, în jurul caselor, în curţi etc., tot
materialul căzut la tăiere trebuie strâns şi scos de pe intervale, deoarece împiedică
executarea lucrărilor de întreţinere a solului, a tratamentelor fitosanitare etc., fiind, în acelaşi
timp, un bun „adăpost” pentru diferiţi dăunători şi „sursă” de atac a unor boli.
10.3. COPCITUL
Copcitul constă în suprimarea rădăcinilor formate din altoi, deasupra zonei de altoire,
ca şi a celor pornite din portaltoi în apropierea nivelului solului, odată cu înlăturarea
coardelor care au pornit din portaltoi.
Ca şi epocă, se realizează de obicei primăvara odată cu tăierea în uscat şi prezintă
dezavantajul regenerării rapide a rădăcinilor, deoarece corespunde cu începutul creşterii
intense a lor. Efectuarea copcitului ar trebui să coincidă cu momentul stagnării creşterii
rădăcinilor, adică în vară, în luna august, când nu are loc regenerarea lor. În această perioadă
însă, executarea lucrării este greoaie, butucii fiind în plină vegetaţie, au un frunziş bogat,
sunt încărcaţi cu rod şi necesită mai multă forţă de muncă.
Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea altoiului de portaltoi şi anume:
rădăcinile pornite din altoi cresc mai puternic, în dezavantajul celor din
portaltoi, dar în final sunt distruse de filoxeră, ger sau secetă, ceea ce duce la
pieirea butucului şi apariţia de goluri în plantaţie;
lăstarii crescuţi din portaltoi şi neîndepărtaţi cresc puternic, în defavoarea
creşterii lăstarilor altoi, fapt ce determină dispariţia altoiului, rămânând în
plantaţie, în loc de un butuc care să producă struguri, un butuc de portaltoi
care, de fapt, reprezintă tot un „gol”.
315
Ca şi tehnică de lucru, rădăcinile se taie cu foarfecele de vie, ţinut cu lama tăietoare
spre butuc, suprimându-le de la punctul de formare a lor, fără a lăsa „mustăţi”, din care pot
porni numeroase alte rădăcini (fig. 10.27). Dacă butucii prezintă însă coarde crescute din
portaltoi, se desface cu sapa sau copcitoarea până la locul de pornire a lor şi se înlătură de la
punctul de inserţie prin tăiere cu foarfecele.
Dacă plantaţia nu a fost copcită ani la rând, iar rădăcinile emise sunt numeroase şi
mai groase de 4-5 mm fiecare, copcitul se efectuează eşalonat la fiecare butuc, pe timp de 2-
4 ani, suprimându-se în fiecare an câte o jumătate sau un sfert din numărul de rădăcini, în
funcţie de numărul şi grosimea lor, pentru a nu crea un dezechilibru în asigurarea butucului
cu apă şi substanţe nutritive. În primăverile secetoase se recomandă după copcit o udare,
pentru a asigura condiţii favorabile împuternicirii rădăcinilor de profunzime (de bază). Se
recomandă ca periodic să se controleze dacă nu cumva au apărut rădăcini din altoi.
318
Test de autoevaluare nr. 6
1. Care sunt cele mai utilizate unelte folosite la tăierea viţei-de-vie?
320
La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul lăstarilor de pe tulpină,
lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de
timpuriu, când lăstarii au 2-3 cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie.
Normarea încărcăturii de inflorescenţe - struguri. Această lucrare se impune la
soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi mai multe
inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii producţiei marfă (80-90 %).
Numărul exagerat de inflorescenţe pe butuc poate să rezulte fie din atribuirea unor
încărcături mari de ochi la tăiere, fie datorită fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii
strugurii se dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime şi culoare, iar
maturarea lor este întârziată.
Pentru a avea o producţie cât mai mare de struguri marfă, de bună calitate,
aspectuoşi, care să poată fi valorificaţi mai bine, este necesar să se înlăture de pe butuc o
parte din inflorescenţe, corespunzător cu vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi cu
condiţiile pedoclimatice.
Lucrarea se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când
s-au format boabele, sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea florilor s-a
realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful lăstarului.
321
iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie,
începutul lunii august).
322
Fig. 10.28. Folosirea sârmelor mobile pentru susţinerea verticală a lăstarilor
(cu linii întrerupte – sârme mobile)
(după Hafner H. şi colab.,2004; citat de Dejeu L., 2010)
323
Ciupitul lăstarilor. Constă în suprimarea vârfului de creştere sau coroniţei lăstarilor
fertili, manual, înainte de înflorit (fig. 10.29). Prin aceasta se întrerupe creşterea lăstarilor pe
perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.
Ciupitul lăstarilor are ca efect:
sporirea numărului de flori legate în inflorescenţe;
creşterea producţiei de struguri;
stimularea creşterii şi fructificării copililor;
stimularea creşterii lăstarilor de pe cepi;
refacerea potenţialului vegetativ şi productiv al butucilor.
În timpul înfloritului, creşterea lăstarilor rămâne procesul dominant, cu un consum
ridicat de substanţe asimilate. Din această cauză, multe flori din inflorescenţe rămân
subnutrite şi cad. Pentru a se îmbunătăţi condiţiile de hrănire a florilor este necesar, mai ales
la soiurile care înregistrează un procent ridicat de cădere a florilor, să se intervină prin
ciupitul lăstarilor. La această intervenţie reacţionează bine soiurile de masă (Coarnă neagră,
Bicane, Ceauş), şi cele care înregistrează un procent mare de scuturare a florilor (Muscat de
Hamburg).
Cârnitul lăstarilor. Această operaţie în verde constă în suprimarea vârfurilor tuturor
lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, odată cu
încetinirea creşterii lăstarilor. Se îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu
frunzele tinere (5-7), care nu au ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe
asimilate (fig. 10.30).
Efectele cârnitului:
redistribuirea substanţelor hrănitoare, fiind dirijate către alte organe ale
plantei, cu cerinţe mari: creşterea şi maturarea strugurilor, maturarea
coardelor;
324
pătrunderea luminii şi aerului în interiorul butucilor, la soiurile cu creşteri
viguroase, în special în anii cu exces de precipitaţii, pentru a limita consumul
inutil de asimilate de către lăstari;
creşterea dimensiunii boabelor la soiurile cu creştere viguroasă şi maturare
târzie a strugurilor (Afuz Ali);
o maturare mai timpurie cu 5-6 zile, la soiurile de struguri pentru vin;
creşterea uşoară a conţinutului în zaharuri şi reducerea acidităţii în struguri.
În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă,
când lăstarii sunt în plină creştere, sau mai sever, cu un număr mai mare de frunze, se
formează un număr mai mare de copili, cu consum neraţional de asimilate, în detrimentul
producţiei de struguri şi al maturării lemnului.
Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă, ceea ce impune
mecanizarea acestei operaţii, prin folosirea diferitelor tipuri de dispozitive de tăiere (cu bare
de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative rapide etc), montate pe tractor.
Copilitul. Constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi
(copililor), care se formează din mugurii de vară, la subsuoara frunzelor (figura 10.31).
Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază.
Partea de copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă
situaţi la baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă este nevoie, operaţia
se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi cresc noi copili.
325
Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii copililor în următoarele
situaţii:
completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate asigura
numai cu ochii de pe coardele roditoare;
refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse de îngheţ,
provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal;
formarea rapidă a butucilor tineri, ciupirea lăstarului principal, pentru
stimularea pornirii copililor, apoi ciupirea copililor pentru stimularea pornirii
şi creşterii de noi copli (copil pe copil);
obţinerea unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu copili fertili
(Perla de Csaba, Chasselas doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească albă).
Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, atât la
soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele pentru vin, având scopul:
de a crea condiţii mai bune de iluminare şi însorire strugurilor;
aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare;
colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de masă;
sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale prin degradarea
acidului malic;
micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi obţinerea unor recolte mai
sănătoase.
Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase, la soiurile cu creştere
viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat d'Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform
colorate (Muscat de Hamburg, Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate
superioară, sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari).
Cele mai bune rezultate se obţin când lucrarea se execută la intrarea strugurilor în
pârgă, îndepărtînd de pe butuc în jur de 10-30% din frunzele îmbătrânite situate în dreptul
strugurilor.
Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă de
5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei
sevei elaborate, asigurându-se o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor. Ea se
face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor, pentru ca rănile să
se vindece în decurs de 20-25 zile.
Efectul operaţiei se menţine atâta timp cât rana provocată prin îndepărtarea scoarţei
rămâne deschisă, adică până se realizează cicatrizarea (fig. 10.32).
Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a căror lame
secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui
briceag. Pentru a nu afecta vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel
mult 30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod.
326
Fig. 10.32. Inelarea lăstarului:
a-cicatrizarea în urma scoaterii unui inel îngust;
b-lipsa sudurii în cazul scoaterii unui inel mai lat
328
Inhibarea creşterii lăstarilor. Pentru oprirea din creştere a lăstarilor în timpul
înfloritului (suprimarea ciupitului) şi la intrarea strugurilor în pârgă se folosesc o serie de
substanţe bioactive cum sunt: cicocelul, etephonul, alarul, acidul α-naftil acetic.
Cicocelul sau clorura de clor-colină (CCC):
blochează activitatea meristemelor apicale ale lăstarilor, provocând intrarea în
creştere a mugurilor de vară, cu formarea copililor;
reduce creşterile anuale până la 50%, iar lăstarii formaţi sunt scurţi şi groşi, cu
mulţi copili;
se aplică înainte de înflorit, cu aproximativ 15 zile, pentru a favoriza legatul
florilor şi, ca urmare, sporirea producţiei de struguri;
se folosesc concentraţii de 300-500 ppm.
Ethephonul sau ethrelul (acidul 2-cloroetil-fosfonic):
determină reducerea creşterii lăstarilor;
permite o bună maturare a strugurilor la soiurile de masă, colorarea mai
intensă a boabelor;
uşurează recoltarea mecanizată;
se aplică la 4-6 săptămâni după înflorit;
se folosesc concentraţii de 500-1 000 ppm.
Alarul (acidul N-dimetilamino-succinamic):
determină o întârziere temporară a creşterii lăstarilor, cu o îmbogăţire a
frunzelor în clorofilă;
se aplică înainte de înflorit, în vederea stimulării legării boabelor;
se folosesc concentraţii de 1 000-2 500 ppm.
Acidul α-naftil-acetic (ANA):
inhibă puternic creşterea lăstarilor, realizându-se un cârnit timpuriu (spre
sfârşitul înfloritului);
se folosesc concentraţii de 0,5 ‰.
Stimularea creşterii ciorchinilor şi boabelor. La soiurile de masă cu struguri
compacţi (Perla de Csaba, Chasselas), cele care nu leagă cu polen propriu (Coarnă neagră,
Bicane) şi la cele apirene (Sultanină, Corinth, Perlette) se fac tratamente cu acid giberelic
(GA3) şi acid 4-clor-fenoxiacetic (4-CPA).
Plivitul „chimic“ al lăstarilor. În plantaţiile conduse în forme înalte şi semiînalte,
plivitul lăstarilor de pe tulpini se poate face chimic, cu substanţe desicante (Paraquat sau
Diquat), sau cu substanţe care inhibă intrarea mugurilor în vegetaţie (esterii acidului α-naftil
acetic şi acidul abscisic).
329
Test de autoevaluare nr. 8
1. Precizaţi când se aplică ciupitul lăstarilor şi cum se efectuează.
Scopul
menţinerea stării de afânare;
lucrărilor solului:
păstrarea humusului în sol;
asigurarea accesibilităţii elementelor nutritive;
activarea proceselor chimice şi biologice din sol;
distrugerea buruienilor.
Clasificarea
lucrări anuale:
lucrărilor solului: adânci;
superficiale;
lucrări periodice.
Dezgropatul butucilor. Se execută în arealele de cultură protejată a viţei-de-vie, în luna
martie, când temperatura nu mai coboară sub -8º C. Dezgropatul necesită realizarea
următoarelor etape:
executarea unei arături „la cormană”, cu răsturnarea brazdelor spre mijlocul
intervalelor;
scoaterea coardelor din pământ cu furca;
îndepărtarea solului cu sapa din jurul butucului şi nivelarea lui;
realizarea unei copci la fiecare butuc, pentru uşurarea executării copcitului.
330
Întârzierea lucrării când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea solului este
mai mare, amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire” sau al pornirii mugurilor sub
stratul protector de pământ.
Dezmuşuroitul (debilonarea). Se execută în cazul butucilor conduşi pe tulpini, care
toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire. Lucrarea se execută în urma arăturii „la
cormană”, urmată de degajarea butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa.
Arătura de primăvară. Are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-16 cm,
în perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale
(pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri), sau cu mijloace
hipo. Concomitent cu această arătură se încorporează în sol şi îngrăşămintele azotoase.
În cazul solurilor uşoare sau al unor primăveri secetoase, pentru a preveni pierderea
apei din sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de primăvară a solului. Se execută la
adâncimea de 14-16 cm, cu plugul cultivator (PCV) echipat cu gheare de afânare, la care se
ataşează grapa stelată sau cu colţi elastici.
Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare). Pentru mobilizarea adâncă a
solului, pe rândurile de vie se execută sapa mare, imediat după arătura sau afânarea de
primăvară a solului. Se efectuează la adâncimea de 10-12 cm, cu sapa care are lama mai
îngustă. În plantaţiile cu conducerea butucilor pe tulpini, lucrarea se poate face mecanizat,
cu pluguri speciale, prevăzute cu palpator.
Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, solul se
menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări superficiale (praşile). Sunt necesare
4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm, care se eşalonează în funcţie
de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare al solului.
Afânarea superficială a solului se execută în cursul perioadei de vegetaţie, mecanizat
(prin cultivaţie, discuire, lucrare cu freza) sau cu mijloace hipo pe intervale, şi manual pe
rând.
Cultivaţia solului se execută cu plugul cultivator (PCV) echipat cu organe active tip
săgeată, care afânează solul pe o adâncime de 6-12 cm.
Discuitul este lucrarea superficială de mobilizare a solului pe intervale, la adâncimea
de 5-8 cm, recomandată pe solurile uşoare şi cu grad redus de îmburuienare.
Lucrarea cu freza se execută pe solurile grele şi cu un grad mare de îmburuienare.
Praşilele pe rândurile de vie, efectuate manual, cu sapa, la adâncimea de 5-8 cm, au
rolul de a menţine solul în stare afânată şi curat de buruieni. Este bine ca buruienile crescute
lângă butuc să fie smulse cu mâna pentru a se evita rănirea acestuia cu sapa. În cursul unei
perioade de vegetaţie sunt necesare 3-4 praşile.
Mulcirea. Constă în acoperirea solului, începând din a doua jumătate a lunii mai, cu
o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze, turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie
de polietilenă de diferite culori etc. Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau
parţială (în benzi, pe rândul de viţe).
331
Stratul de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi căldură a solului, la
împiedicarea răsăririi şi creşterii buruienilor.
În zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), unde se practică culturi de
plante ca îngrăşăminte verzi, mulcirea solului se realizează prin tocarea pe loc a masei verzi
rezultate de la culturile respective.
Arătura de toamnă. Se execută după căderea frunzelor, cu plugul PCV echipat cu 2-
4 trupiţe şi o rariţă, sau cu plugul de vie tras de cal, la adâncimea de 16-18 cm.
Lucrarea se face cu răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, rezultând o bilonare
pe direcţia rândurilor. În acest fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de
cultură protejată şi neprotejată.
Odată cu arătura de toamnă se încorporează îngrăşămintele organice şi cele minerale
cu fosfor şi potasiu.
Subsolajul. După un anumit număr de ani de la înfiinţarea plantaţiilor, solul se
tasează puternic şi se înrăutăţesc condiţiile de nutriţie ale viţelor. De aceea sunt necesare o
serie de lucrări adânci, cu caracter periodic, prin care să se refacă starea de afânare a solului,
pe o adâncime mai mare şi să fie regenerate rădăcinile butucilor.
Prin lucrarea de subsolaj se realizează o afânare mai adâncă a solului, pentru
îmbunătăţirea regimului apei, aerului, căldurii şi a activităţii microorgamnismelor din sol.
Se realizează cu subsolierul SPV-45 M, la 35-45 cm adâncime, alternativ, din două în două
intervale dintre rânduri, o dată la 4-5 ani.
Subsolajul se execută toamna, după recoltarea strugurilor; concomitent
administrându-se şi îngrăşămintele, prin montarea pe subsolier a echipamentului de
fertilizare (tip EIV).
333
DE REŢINUT pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară rotaţia
erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai
multor erbicide.
Clasificarea erbicidelor:
334
Pentru distrugerea buruienilor perene cu rădăcini sau rizomi situaţi în straturile
profunde ale solului, înainte de apariţia florilor la buruienile dicotiledonate şi a stadiului de
împăiere la speciile de pir (deci postemergent), se administrează un tratament cu produsul
sistemic Roundup, în doză de 3 litri/ha suprafaţă efectiv tratată.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se pot folosi în
postemergenţă produsele Agil 100 EC (1,5 litri/ha), Fusilade super (3 liti/ha). Produsul
Ground-up, aplicat în postemergenţă, în doză de 5 litri/ha, se poate folosi pentru
combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene.
în care:
D – cantitatea necesară de erbicid, în kg sau litri;
C – doza de erbicid recomandată (kg sau litri la hectar);
L – lăţimea benzii de erbicidare (60-80 cm);
R – distanţa dintre rândurile de viţe, în cm.
Exemplu: să se determine cantitatea de erbicid necesară pentru erbicidarea în benzi
într-o vie în suprafaţă de 1000 m², pentru următoarele date:
doza de erbicid recomandată – 6 kg/ha (respectiv 0,6 kg/1000 m²);
lăţimea benzii ce urmează a fi tratată – 60 cm;
335
distanţa dintre rândurile de viţe – 200 cm.
În acest caz, doza de erbicid necesar pentru suprafaţa efectiv tratată va fi:
336
folosirea de ecrane de protecţie de formă conică la aplicarea
erbicidelor postemergente, pentru a evita contactul cu frunzişul
butucilor (se folosesc duze cu jet conic sau cu jet în formă de
evantai, din material plastic);
ecranele protectoare vor fi folosite obligatoriu la
aplicarea erbicidelor de tipul Roundup, Gramoxone etc,
pentru a nu produce arsuri frunzişului butucilor, care pot
antrena reduceri ale producţiei şi dezechilibre grave;
Prevenirea limitarea dozelor de erbicide la strictul necesar;
poluării prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de
mediului fântâni şi de surse de alimentare cu apă;
înconjurător distrugerea ambalajelor prin ardere sau îngroparea acestora
adânc în sol;
evitarea contactului soluţiei cu pielea (în caz contrar fiind
necesară spălarea cu apă şi săpun);
interzicerea accesului persoanelor şi animalelor în direcţia
vântului;
evitarea desfundării duzelor prin suflare cu gura, sau cu
ajutorul sârmelor;
curăţirea atentă a aparatelor folosite.
338
mai des. În primul an de la aplicarea gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din
cantitatea de azot, 30-35 % din cea de fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu.
Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial consumul anual de azot, fosfor şi
potasiu, este bine să se completeze necesarul cu îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu
şi fosfor.
Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin împrăştiere, folosind
maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1), sau manual cu furca, urmată de
încorporarea în sol prin arătură adâncă, la 16-18 cm adâncime.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi. Îngrăşămintele verzi sunt reprezentate prin plante
leguminoase sau graminee anuale, cultivate între rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele
folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din
sol şi să formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe fertilizante,
în special azot.
Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase, fixatoare de azot, ca:
mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia.
Normele de sămânţă pentru suprafaţa de 1 hectar sunt următoarele: 100-120 kg
mazăre; 150-200 kg lupin, soia sau bob; borceag de primăvară (120 kg mazăre furajeră - 60
kg ovăz). Semănatul se poate face mecanizat, folosind un segment de la semănătoarea
universală SU, fixat pe plugul cultivator, concomitant cu administrarea unor doze mici de
îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu.
Culturile se însămânţează printre rândurile de viţe, în benzi late de 1,0-1,2 m, astfel:
în podgoriile cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), semănatul se
face toamna sau primăvara devreme (februarie-martie);
în podgoriile cu precipitaţii moderate (500-600 mm anual), semănatul se face
numai toamna (septembrie-octombrie);
în zonele secetoase, culturile de îngrăşăminte verzi se pot practica numai în
condiţii de irigare.
Masa verde se taie şi se toacă pe loc, atunci când mai mult de jumătate din
leguminoase au înflorit; ea rămâne ca mulci pe suprafaţa solului urmând să fie încorporată
în sol prin lucrările superficiale (cultivat sau discuit). Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se
face anual, numai pe 1/2 din suprafaţă (un interval da unul nu), respectiv din 2 în 2 ani pe
acelaşi interval între rânduri. Materia organică încorporată în sol este comparabilă cu cea a
gunoiului de grajd aplicat în doze de 40 t/ha o dată la 4 ani (au influenţă favorabilă asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului).
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi, având în vedere efectul favorabil, costul redus,
renunţarea la îngrăşămintele azotate (mari consumatoare de energie în procesul de
fabricaţie) etc, trebuie folosită mai larg în vii, mai ales în lipsa gunoiului de grajd.
Folosirea tescovinei compostate. Tescovina reprezintă un subprodus rezultat din
prelucrarea strugurilor şi este alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de must.
339
În locul gunoiului de grajd se poate folosi tescovina compostată, rezultată din
procesul de vinificaţie, precum şi compostul rezultat din resturile vegetale din gospodărie
(deşeuri organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri fragmentate,
coarde de viţă tocate etc).
La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit, se obţine o cantitate de
tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m3, cu un conţinut de substanţă organică de 0,9-
1,8 t/ha. Cel mai adesea tescovina este folosită după compostare în platformă, timp de 4-5
luni.
Composturile din coarde de viţă-de-vie. Coardele compostate pot da naştere unui
îngrăşământ valoros. La un hectar de vie, anual se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub
forma lemnului eliminat la tăierea în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos,
care ar putea fi valorificat prin compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de
substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg K2O şi 64 kg CaO.
O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu ocazia plivitului sau a
vârfurilor de lăstari rezultate la cârnit. Acest material trebuie tocat mărunt şi lăsat în vie ca
mulci; din frunze rezultă humus nutritiv (pentru microorganisme), iar din lăstari se produce,
în timp, humusul de durată.
La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite şi drojdiile compostate, precum şi
depozitele de la condiţionarea vinului (cu excepţia sedimentului de la cleirea albastră).
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice reprezintă o sursă
suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de vii cu elemente nutritive. Ele pot fi
simple, numai cu azot, fosfor sau potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare
(cuprinzând cele trei elemente – N, P, K).
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice este una dintre problemele cele mai
importante ale fertilizării viilor, datorită numeroşilor factori de influenţă (fertilitatea solului,
soiul şi portaltoiul folosit, consumul specific, regimul hidric). Pe baza a numeroase cercetări
340
efectuate la noi în ţară s-au stabilit dozele de îngrăşăminte minerale, având în vedere datele
analizei agrochimice a solului şi producţia planificată de struguri.
Pentru calcularea cantităţilor de îngrăşăminte brute, ce revin la suprafaţa de un
hectar, pe baza dozelor de N,P,K, recomandate şi în funcţie de conţinutul îngrăşământului în
substanţă activă, se foloseşte formula:
ţă ă
ţă ă
ţă ă
341
În plantaţiile pe rod, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face diferenţiat; toamna,
după căderea frunzelor se aplică îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică
se spală greu în profunzimea solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele
cu azot. Dacă îngrăşămintele potasice nu au putut fi administraste toamna, se aplică
primăvara cât mai devreme.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă), sunt prezentate în
tabelele 10.6, 10.7 şi 10.8, în funcţie de:
fertilitatea solului;
recolta scontată;
grupele de soiuri.
Tabelul 10.6
Dozele de îngrăşăminte cu azot recomandate orientativ,
în funcţie de fertilitatea solului, recolta scontată şi grupele de soiuri
(după Dejeu L., 2010)
Tabelul 10.7
Dozele de îngrăşăminte chimice cu fosfor recomandate orientativ,
în funcţie de fertilitatea solului, recolta scontată şi grupele de soiuri
(după Dejeu L., 2010)
343
Amendamentele pot fi aplicate la desfundarea terenului, dar şi în viile pe rod. În acest
ultim caz, periodic, amendamentele se aplică toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi
se încorporează odată cu arătura adâncă.
Dozele de amendamente calcaroase variază în limite destul de mari (5-16 t/ha
CaCO3), fiind stabilite numai pe baza analizelor de laborator. Orientativ, se recomandă o
cantitate de 2-2,5 t/ha pe solurile uşoare şi 3-3,5 t/ha pe solurile grele, pentru ridicarea
valorii pH cu o unitate.
344
se aplică în benzi, sau atunci când se execută în cadrul unor măsuri de combatere integrată a
buruienilor (Bernaz Gh., Mihalca Haretia,1978; citaţi de Dejeu L., 2010).
În plantaţii se poate realiza fie o erbicidare a solului în benzi, pe rândul de viţe, fie o
erbicidare totală (aplicată de 2 ori, dar mai puţin recomandată din cauza pericolului poluării
mediului); astfel nu mai sunt necesare praşilele pe intervalele dintre rânduri.
Erbicidarea prezintă avantajul că suplineşte lipsa forţei de muncă pentru executarea
praşilelor, dar determină costuri mari de producţie.
Sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi este
recomandat în podgoriile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, precum şi în plantaţiile de
vii irigate, cu distanţe mari între rânduri (3,0-3,6 m).
Înierbarea se face din două în două intervale, cu ierburi de talie mică (Lolium
perene), fiind necesară o cantitate de sămânţă de 12-14 kg/ha. După 8-9 ani benzile
înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând să fie înierbate intervalele dintre
rânduri care au fost întreţinute ca ogor negru.
345
Însămânţarea ierburilor se face după arătura de primăvară, în benzi late de 1,40 m,
astfel ca între banda însămânţată şi rândurile de viţe să rămână o distanţă de 30-40 cm.
În timpul perioadei de vegetaţie, ierburile cosite şi tocate sunt lăsate deasupra benzii
înierbate ca mulci. Toamna din 3 în 3 ani se face subsolajul intervalelor înierbate, după care,
în primăvară, porţiunile desţelenite lăsate de subsolier se reînsămânţează cu mâna şi se
nivelează cu discul. Intervalele neînierbate se întreţin ca ogor negru prin lucrările obişnuite.
346
Udarea prin microaspersiune elimină neajunsurile irigării prin aspersiune, presupune
folosirea unor microaspersoare dispuse la înălţimi diferite de la sol având o rază de acţiune
de la 1-2 m la 3-4 m.
La udarea prin picurare, conductele din materiale plastice sunt fixate de spalier la
înălţimea sârmei portante; pe conducte sunt amplasate picurătoarele la distanţa de 1,0-1,2 m,
câte unul între doi butuci. Debitul picurătoarelor este de 2-4 litri∕oră. Irigarea prin picurare
permite să se facă fertilizarea cu cantităţi mici de îngrăşăminte chimice, pe parcursul
perioadei de vegetaţie.
La irigarea prin rampe perforate, conductele de udare sunt reprezentate prin tuburi
duble concentrice din PVC, prevăzute cu orificii, instalate la înălţimea sârmei portante a
spalierului. Debitul orificiilor de udare este de 20-40 litri apă∕oră. Apa este administrată sub
forma unor şuviţe continui sau întrerupte şi preluată de rigole deschise de-a lungul rândului
de viţe.
În plantaţiile irigate creşterile vegetative sunt mai puternice, se creează condiţii
favorabile dezvoltării buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este
necesar să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus, de combatere a bolilor, iar
dirijarea sau legarea lăstarilor se fac mai des.
Irigarea viţei-de-vie trebuie să fie însoţită şi de utilizarea mai intensă a
îngrăşămintelor, îndeosebi a celor organice.
348
Tipuri de preventive, când produsul trebuie aplicat înainte de
tratamente contaminare (ex.: mană);
fitosanitare: curative, se aplică după ce contaminarea a avut loc (ex.:
molia strugurilor);
curative şi preventive în acelaşi timp, în cazul produselor
care opresc dezvoltarea ciupercii sau distrug dăunătorii,
protejând vegetaţia faţă de atacurile posterioare
tratamentului.
După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când imediat
după ultimul stropit au intervenit ploi care spală soluţia de pe plante, tratamentul trebuie
repetat. Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe
organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au
loc cele mai dese infecţii.
Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se facă numai când
este nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de avertizare. Experienţa practică a
dovedit că în cazul unei presiuni puternice a agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi
favorabile etc), este indispensabilă aplicarea mai multor tratamente.
Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a devenit tot mai
păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea fungicidelor cuprice în combaterea manei.
Ciuperca Uncinula necator atacă toate organele verzi ale viţei
Atacul primar: apare pe frunze, dar atacă toate organele verzi ale viţei, pe
care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit
cu o pulbere cu aspect de „făină”;
cel mai periculos este atacul pe struguri, boabele atacate
imediat după legarea florilor se usucă, iar cele atacate mai
târziu crapă şi se brunifică;
soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.
Măsuri tăierea înlătură sursele de infecţie şi permite dezvoltarea
agrofitotehnice: mai aerisită a butucului;
lucrările şi operaţiile în verde (plivitul, desfrunzitul);
lucrările solului destinate eliminării excesului de umiditate
şi distrugerii buruienilor.
Combaterea primul tratament se aplică când lăstarii au crescut până la 5-
chimică: 7 cm;
zeamă sulfocalcică (folosită de aproape un secol şi
jumătate);
sulf muiabil (0,4 %), Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E
351
(0,2 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Thiovit Jet 80 WG (3
kg/ha), Karathane LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV (0,2 l/ha).
354
10.11.2. Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a combaterii
chimice în viticultură s-au semnalat o serie de aspecte negative:
apariţia rezistenţei la fungicidele sistemice a unor agenţi fitopatogeni şi, ca urmare,
intensificarea atacului acestora;
folosirea produselor organofosforice, a celor cloroderivate şi carbamice a dus la
înmulţirea în masă a acarienilor;
reziduurile rămase pe struguri afectează calitatea igienică a acestora, cu implicaţii în
procesul fermentaţiei alcoolice a mustului şi asupra sănătăţii consumatorilor;
există riscul afectării culturilor învecinate, mai ales pe timp de vânt;
distrugerea faunei de antagonişti (organisme utile care distrug agenţii dăunători).
Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai mult teren sistemul
combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta include într-un tot unitar, armonios,
toate metodele chimice, biologice, agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de
combatere, în aşa fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de
organisme dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare.
355
Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a viţei-de-vie care
urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice folosirea produselor de sinteză, al căror
efect pe termen lung asupra sănătăţii noastre este imprevizibil.
Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea speciilor utile,
prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea dezvoltării lor prin mijloace cât
mai naturale şi cât mai puţin toxice.
Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie folosirea portaltoilor
americani rezistenţi, pentru combaterea filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un
secol s-au extins şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu
ating nivelul calitativ al soiurilor europene.
357
Determinarea momentului începerii culesului se face organoleptic (cu ajutorul
organeor de simţ) sau pe baza analizelor de laborator.
358
Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de mărime normală,
uniform coloraţi, sănătoşi. Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg
capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul orientat în sus, până
când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de mărimea strugurilor, în lădiţă se mai
poate pune încă un rând de struguri.
Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă, pentru un timp
scurt, de unde sunt încărcate în mijloace de transport, aşezate una peste alta, bine fixate
pentru a nu avea joc în timpul transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se
transportă cu viteză redusă la locul de condiţionare.
Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de sortare, cizelare
şi ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate (şoproane, umbrare, hale) sau
direct în plantaţii.
360
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn sistemul
organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002 strugurii trebuie culeşi la numite limite
ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie de categoriile de calitate a vinurilor.
Când strugurii sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine
umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita deprecirea accentuată şi
pierderi mari de recoltă.
361
În plantaţiile cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se recoltează separat pentru a evita
vinificarea în amestec.
Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales atunci când recolta este
avariată (struguri mucegăiţi), se recomandă sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de
transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la
vinificare).
Fiind o lucrare care necesită un volum mare de forţă de muncă, s-a trecut la
recoltarea mecanizată a strugurilor, folosind o gamă largă de maşini de recoltat.
10.13. REZUMAT
După parcurgerea perioadei de tinereţe, timp de 3-5 ani, plantaţiile de viţă-de-vie
intră pe rod. Prin tehnologiile de cultură aplicate în aceste plantaţii se urmăreşte obţinerea
unor producţii normale de struguri, de calitate, în condiţiile obţinerii unui profit maxim şi a
prelungirii perioadei de rodire, un timp cât mai îndelungat. De asemenea, se urmăreşte
asigurarea creşterilor normale pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii
următori, prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea longevităţii butucilor.
În perioada de rodire (de producţie), se aplică un complex de măsuri agrofitotehnice
care să contribuie la manifestarea potenţialului productiv şi calitativ al diferitelor soiuri,
cum sunt: tăierile, conducerea viţelor pe mijloacele de susţinere, lucrările şi operaţiunile în
verde, lucrările solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea (dacă este cazul), protecţia
fitosanitară, protejarea peste iarnă, refacerea viilor afectate de ger şi de accidente
climatice, culesul strugurilor etc.
Lucrările enumerate mai sus se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile
biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta
plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură a viţei-de-vie.
Durata de exploatare a plantaţiilor viticole este reglementată prin acte normative şi
anume: 25 de ani pentru plantaţiile de vii altoite şi 15 ani pentru plantaţiile de vii pe
rădăcini proprii şi cele de hibrizi direct producători. Cercetările au stabilit că în condiţii de
exploatare intensivă, după 25 de ani de la intrarea viilor pe rod, producţia anuală de
struguri începe să scadă.
362
10.14. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE
363
Test de autoevaluare nr. 2
1. După modul de execuţie, tăierile în uscat la viţa-de-vie se clasifică în
trei categorii: tăieri manual, tăieri semimecanizate şi tăieri
mecanizate.
2. Tipurile de tăiere cel mai des folosite în România sunt: tipul de
tăiere Teremia, Guyot multiplu, Guyot pe semitulpină, Guyot cu
braţe înlocuite periodic, cordon Speronat, cordon Cazenave.
3. Atunci când analizăm dimensiunile optime ale unei coarde de un an,
ne referim la diametrul coardei în mod special, care trebuie să fie
cuprins între 8-12 mm, de asemenea, coarda trebuie să fie uniformă
ca grosime pe toată lungimea ei şi să aibe lemnul bine maturat.
364
pe capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma
portantă, pe direcţia rândului, scurtându-se fiecare la jumătatea
distanţei dintre butuci pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m
între butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează.
365
în care: Icr este încărcătura corectată; It – încărcătura de ochi
teoretică/normală (la ha sau m2); m – amplificarea sau reducerea
încărcăturii, în %; p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.
4. Cortina dublă geneveză şi cortina simplă reprezintă tipuri de tăiere
care se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor, inclusiv a
tăierii în uscat.
5. Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau
îmbătrânite prematur datorită unei agrotehnici deficitare şi a
exploatării necorespunzătoare a acestora. Aceste cauze duc la
diminuarea capacităţii de creştere şi de regenerare, în sensul că se
formează coarde puţine, mici şi subţiri, cu degarnisirea accentuată a
cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor, emiterea de lăstari din
portaltoi etc. În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de
regenerare, care pot fi totale sau parţiale şi constau în suprimarea
totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor lacomi,
în vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare
pentru producţie.
INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 10.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate
de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Precizaţi scopul şi obiectivele tăierilor la viţa-de-vie. – 1p
2. Definiţi sistemele de tăiere scurt, mixt şi lung. – 1p
3. Care sunt principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara
noastră şi prin ce se caracterizează? – 1p
4. Enumeraţi criteriile de clasificare a tăierilor la viţa-de-vie. – 1p
5. Prezentaţi tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic. – 1p
6. Când se face fertilizarea organică în plantaţiile pe rod şi care sunt
îngrăşămintele folosite? – 1p
7. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde. – 1p
8. Precizaţi avantajele erbicidării. – 1p
9. Prezentaţi avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor. –
1p
* Un punct se acordă din oficiu.
Alleweldt, G., Dettweiler-Münch, E.,1992 – The Genetic Resources of Vitis. Part I and II.
Bundesanstalt für Züchtungforschung im Wein – und Gartenbau, Institut für
Rebenzüchtung Geilweilerhof, Siebeldingen.
Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În: Ampelografia
RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
Astruc, H., Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un
departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude,
56 pp.
Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude
Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins,
septembre 1982.
Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev.
Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6.
Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur
les sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la
vigne“, Constanţa.
Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C.,
Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon
un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme Congrès de la vigne et du
vin, Buenos Aires, Argentine.
Bavaresco, L.,1990 –Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione
resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.
Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots
of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113.
Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological
parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant
Nutrition, 15, 1791-1807.
Becker, N., Zimmermann, H.,1983 – Der Einfluss verschiedener Wasserversorgung auf
Triebwachstum, Beerenentwicklung, Holzreife und Holzstruktur bei Tropfreben.
Wein-Wissenschaft, 38.
Becker, W., 1994 – The effect of climate on grape ripening: application to the zoning of
sugar content in the European Community. Centre Commun de Recherche.
Commission Europeenne. CECA-CEE-CECA Bruxelles. 319 pp Mapas.
Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the
variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads.
Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342.
Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-de-
vie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti,
226 p.
Beran, N.,1982 – Die transpiration der Rebe (Vitis vinifera) in Abhanggigkeit von der
Blattemperatur unter besonderer Berücksichtigung des Bodenvasergehaltes. Wein-
Wissenschaft, 5.
373
Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit
Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,
40, 1.
Berbecel O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă, Editura Ceres, Bucureşti
Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21.
Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi.
Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 1, p.
9-21.
Beznea, D.,1986 – Cercetări privind rezistenţa viţei de vie la temperaturile scăzute din
timpul iernii. Analele ICVV, XI, 49-62.
Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio
dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno:
Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140.
Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti.
Bourzeix, M. şi colab.,1977 – De l’influence de l’alimentation hydrique de la vigne sur le
caracteristiques des bais de raisins et leur richesse en couleur et autres constituants
phénoloques. C.R. Acad. Sc. Paris, 284, D.
Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier.
Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi
eficienţa producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B.,
Bucureşti.
Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în
fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale.
Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti.
Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs
pentru uzul studenţilor.
Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres, Bucureşti.
Burzo, I., Toma, S., Olteanu, I., Dejeu, L., Delian, Elena, Hoza, D.,1999 – Fiziologia
plantelor de cultură. Vol. 3 –Fiziologia pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Editura
Ştiinţa, Chişinău.
Calo, A., Scienza, A., Costacurta, A.,2001 – Vitigni d'Italia. Edagricole, Bologna.
Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des
systèmes de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int.
„Écologie de la vigne“, Constanţa.
Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de
maîtrise du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du
raisin de qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p.
Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux
évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et
des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18.
Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture.
Edition Dunod, Paris, 442 p.
Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la
conduzione. Quderno nr. 49, Perugia
374
Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 –
Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the
suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457.
Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte
asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova.
Cichi, Daniela, Doloris, Olteanu, I., Costea, D.C., Ramona, Căpruciu, Ciupeanu Călugăru,
D.E.,2006 – Reserches on certaines metabolites of thermic stress in grapevines.
Proceedings 41st Croatian International Symposium on Agriculture, 13-17 February,
Opatija Croatia, 719-722.
Condei, Gh., Ciolacu, M., Seiculescu, M., 2003 – Elaborarea metodologiei de delimitare
multicriterială a arealelor de obţinere a produselor vitivinicole DOC-IC prin bonitare
vocaţională calitativă. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XVIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de
la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de
Biologie, Série de Botanique, 9, 1.
Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 –Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea
rezistenţei la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table
et de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti.
Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri
bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence
of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră
variety cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-
Napoca, Horticulture, 65 (1), 2, 530.
Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de
la Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6.
Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The
greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31 st
World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia.
Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
Dejeu, L., 1984 – Cracterizarea solurilor în legătură cu cultura viţei-de-vie în centrul viticol
Valea Călugărească. Teză de doctorat, I. A. N. B., Bucureşti.
Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra
creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-
82.
375
Dejeu, L. Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 –Comportarea câtorva soiuri de struguri
pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94.
Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.
Dejeu, L.,2000 – Vinul, nutriţia şi sănătatea. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV
Bucureşti, 158 p.
Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura
didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti
Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of
climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and
Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Patic, M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue, C.,2008 –
Globalisation and Romanian Viticulture: Opportunities and restrictions. 31st World
Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Mereanu, Diana, Matei, Petruţa, Agavriloaei, Cătălina, 2009 – Effect of climate
change on dry matter accumulation and partitioning at grapevine. Lucrări ştiinţifice
U.Ş.A.M.V.B., Seria B, Vol. LIII , 547-552.
Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solnes, Timişoara.
Dobrei, A., Sala, F., Ghiţă, Alina, Kocsis, Elisabeta,2008 – Research regarding varieties and
technological level practiced in few viticultural exploatations from Banat. Bulletin
USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, Vol. 65, nr. 1, 2, 531.
Dosualdo, D. şi colab.,1990 – Influenza della temperatura sulla composizione della bacca di
Cabernet franc del corso della maturazione. Vignevini 17, 7/8, 59-65.
Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.
Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de
carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. IX.
Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano.
Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma.
Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples
antiques. Musumeci Editeur.
Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline
Editore, Affi.
Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p.
Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed.
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Giugea, N.,2000 – Cercetări privind modul în care unii factori biopedoclimatici influenţează
compoziţia chimică a strugurilor. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
376
Gribaudo, I., 1988 – Micropropagazione della vite. Quad. Vitic. Enol. Univ. Torino, 12, p.
165-180
Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.
Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în
România. Editura Ceres, Bucureşti.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă
cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia
soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea
Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.
Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de
optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p.
Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura
Ceres, Bucureşti.
Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-
de-vie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală – horticultura, 1, p.
32-35.
Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor
viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I,
p. 231-342.
Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole
româneşti. Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie
vitivinicolă şi pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia,
Bucureşti, 175-200.
Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de
struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti.
Matei, Petruţa, Dobrescu, Aurelia,2004 – Diferenţe privind variaţia indicatorilor fiziologici
şi biochimici la soiuri noi de struguri pentru masă. Analele ICDVV Valea
Călugărească, vol. XVII, p. 128-132.
Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1976 – Evoluţia solurilor
erodate şi a plantaţiilor de viţă de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV
Valea Călugărească, vol. VIII, 395-416.
Moldovan, S. D.,1998 – Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru
podgoriile din Transilvania. Teză de doctorat, USAMV Iaşi.
Morlat, R.,1997 – Terroirs d'Anjou: objectifs et premiers résultats d'une étude spatialisée à
l'echelle régionale. Bulletin de l'O.I.V., vol. 70, 797-798, 567-591.
Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia,
Chaintré.
Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului.
Editura Ceres, Bucureşti.
Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia
International, Arad, 378 p.
377
Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere
de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.
Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti.
Atelierul de multiplicat cursuri.
Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.
Olteanu, I.,Giugea, N.,2002 – The microzonation of the grapevine in the vineyard Craiova
hills depending of the climate and geopedologic conditions. Lucrări Ştiinţifice
U.Ş.A.M.V., Bucureşti, Seria B.,vol. XLV, p.245-248.
Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura
specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova,
473 p.
Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
Oprean, M., Olteanu, I.,1983 – Viticultura generală (Bazele biologice ale viticulturii).
Reprografia Universităţii din Craiova.
Oşlobeanu, M.,1966 – Unele aspecte ale interacţiunii altoi-portaltoi şi rolul afinităţii în
ridicarea producţiei de struguri. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti.
Oşlobeanu, M.,1978 – Quelques aspects de l'interaction entre le greffon et le porte-greffe de
la vigne. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa,
Roumanie, 227-236.
Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca
ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia
ecosistemelor, Constanţa, 128-135.
Oşlobeanu, M., Alexandrescu, I., Dejeu, L.,1978 – Contributions à l'aproche de la
viticulture en tant qu'agroécosystème. 1er Symposium International sur l'Écologie de
la Vigne, Constanţa, Roumanie.
Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques
utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er
Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542.
Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu,
L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de
viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Gherghi, A., Glăman,Gh., Pomohaci, N., Popescu, V., Rusu, C., Ştefan, N.,
2003 – Horticultura de-a lungul timpului. Vol. I – Perioada de la începuturi şi până la
reîntregirea ţării (1918). Editura Academiei Române, Bucureşti.
Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed
enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi.
Edagricole, Bologna, 41-92.
Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita
degli Studi di Perugia, 108 p.
378
Patic, M.,2006 – Enciclopedia Viei şi Vinului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1 303 p.
Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din
nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9.
Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din
nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206.
Poenaru, I., Popa,V., Budan, C., Bobeleac, Maria, Barbu, I.,1976 – Influenţa încărcăturii de
rod la diferite forme de conducere asupra producţiei unor soiuri de struguri pentru
masă. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII.
Perez, J., Kliewer, W. M.,1990 – Effect of shading on bud necrosis and bud fruitfulness of
Thompson Seedless grapevines. American Journal of Enology and Viticulture, 41,
168-175.
Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la
viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B,
vol. XI.
Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Pomohaci, N., Nămoloşanu I., Nămoloşanu Adriana,2000 – Producerea şi îngrijirea
vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti
Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 –
Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.
Pop, Nastasia, Babeş, Anca, Bunea, C., Pop, Tiberia,2008 – Studies regarding the total
polyphenols content from several red grape varieties. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Iaşi, Seria Horticultură, vol. 51, 877-880.
Popa, V. Gh., Dejeu,L.,1994 – Aspecte privind relaţiile între unele componente ale biomasei
viticole în funcţie de oferta de resurse ecologice. Analele ICVV Valea Călugărească,
Vol. XIV, 161-170.
Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in
vitro de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea
Călugărească, vol. XV, p. 19-26.
Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la
viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti.
Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură.
Natura, 38, 4.
Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru
legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p.
Ranca, Aurora,2005 – Improuving Grapevine Technology by Optimizing the Utilisation of
the Environmental Resources in the Murfatlar Vineyard. Acta Horticulturae 689,
ISHS, 29-39.
Răuţă, C. şi colab.,1983 – Studiul pedologic al condiţiilor de manifestare a clorozei în
podgoriile din România. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, X, 95-110.
Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris.
379
Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au
zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office
des Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p.
Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre
viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al
geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea
viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultura, vol. I (49), 531-536.
Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 –
La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e
possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del
Vino, Vol. 45.
Scienza, A.,Falcetti,M.,Bogoni,M.,1996 - L'evoluzione del concetto di qualita in Europa.
Vignevini, 23 (1/2), 57-64.
Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des
vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623.
Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere.
Editura Ceres, Bucureşti.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi
valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p.
Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind
variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir
în vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări
Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
Şerdinescu, A.,1998 –Studiul comportării la cloroza fero-calcică a unor selecţii clonale şi
soiuri de portaltoi nou introduse în viticultura din România. Teză de doctorat,
A.S.A.S. Bucureşti.
Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea
arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.
Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Teodorescu, I. C. şi colab.,1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor. Editura
Agrosilvică, Bucureşti.
Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des
cépages associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des
Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage
Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.
380
Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 –
Monitorizarea dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti.
Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357.
Turek Rahoveanu, A., Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Manole, V., Boboc, D., Zaharia, C.,
Ion, Raluca, Turek, Magdalena, Subic, J., Popescu, C., Zaharia, Ioana,2009 – Analiza
filierei sectorului vitivinicol în România. Ed. Ars Academica, Bucureşti.
Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,
504 p.
Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura „Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi.
Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă
de vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice
USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46).
Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind
obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea
în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea
materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 18 bis/9.01.2006.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-
de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial
al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.
381