Problematica sociologiei.

Locul sociologiei în ansamblul stiintelor socio-umane

2.1. Problematica sociologiei

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovaras, asociat) si
grececul logos (stiinte, teorie) si a fost menit sa înlocuiasca termenul de “fizica sociala”, utilizat de Saint-
Simon (magistrul lui A. Comte). Cel care decide realizarea acestei substituiri este parintele sociologiei, A.
Comte : “ Consider ca trebuie sa îndraznesc a folosi de acum acest termen nou (sociologie), echivalent
expresiei mai vechi de fizica sociala, pentru a putea arata printr-un singur nume aceasta parte
complementara filosofiei … care se refera la studiul pozitiv al totalitatii legilor fundamentale proprii
fenomenelor sociale”1. Sociologia – continua A. Comte – “urmareste raporturile ditre real si himeric, util si
ceea ce este de prisos, siguranta si nedumerire, constructiv si metafizic, relativ si abso 131h719b lut”2.

Într-o prima aproximare, sociologia este stiinta despre societate, ea descrie si explica fenomenele si
procesele ce intervin în colectivitatile umane.

În viziunea lui Józef Szczepanski, aceasta stiinta “a dezvoltat” doua teorii cu o sfera generala : a) teoria
structurilor sociale si b) teoria dezvoltarii (a tuturor transformarilor, deci si a progresului si a regresului).

Teoria structurilor sociale, precizeaza sociologul polonez, mai sus amintit, studiaza elementele grupurilor si
colectivitatilor, principiile alcaturii lor, subordonarea reciproca a elementelor si fortele care indica
functionarea lor, coeziunea interna a grupurilor, fortele care determina dezagregarea grupurilor.

Teoria dezvoltarii studiaza fenomenele si procesele care au loc în diferite grupuri si colectivitati : cum se
desfasoara, cum evolueaza în timp.3

Sfera cercetarilor sociologice, conchide Szczepanski, cuprinde urmatoarele tematici speciale:

a) Institutiile sociale (ale educatiei, politice, stiintifice, juridice, economice, industriale, religioase,
familia) ;

b) Diferite tipuri de colectivitati si grupuri umane (colectivitatile teritoriale : sat, oras categorii
profesionale, clasele sociale, diferite organizatii, colectivitatile culturale etc.) ;

c) Fenomene si procese sociale (devianta sociala , procesele mobilitatii si stabilitatii sociale,

conflictele sociale etc.).

“Studierea acestor domenii duce la aparitia unor discipline ale sociologiei denumite sociologii particulare”.

În Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon si Fr. Bourricaud grupeaza planul sociologiei în opt
capitole mari :

- Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);

- Tipuri si aspecte fundamentale ale organizarii sociale (birocratie, capitalism, partid);

- Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charisma);

- Concepte de folosinta curenta în sociologie si comune multor discipline (structura, sistem);

- Paradigme si teorii cu pretentii generalizatoare (culturalism, functionalism, structuralism);

- Pobleme teoretice majore (control social, putere).

- Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);

- Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei.

Sociologul american A. Inkels a realizat o ancheta sociologica, pentru a desprinde problematica sociologica
comuna existenta în numeroase manuale de sociologie, tratate, antologii, reviste de specialitate, antologie
etc. pe care le-a investigat. Cercetarea sa s-a bucurat de aprecierea specialistilor si s-a concretizat în
stabilirea urmatoarei “table de materii” a sociologiei :

- perspectiva sociologica

- metoda stiintifica în stiintele sociale.

* Unitatile primare ale vietii sociale - acte sociale si relatii

sociale;

- personalitate individuala;

- grupurile;

- comunitati (urbane si rurale);

- asociatii si organizatii;

- populatia;

- societatea

* Institutiile de baza

- familia si rudenia ;

- economia;

- politica si dreptul;

- religia;

- educatia si stiinta;

- recreatia si bunastarea;

- arta si expresia;

* Procesele sociale fundamentale

- diferentiere si stratificare;

- cooperare, acomodare, asimilare;

- conflict social;

- comunicare;

- socializare si îndoctrinare;

- evaluare sociala;

- control social;

- devierile sociale (crima, sinucidere);

- integrarea sociala;

- schimbarea sociala.

Fundamentata pe studiile sociologiei americane, aceasta clasificare a facut si obiectul multor critici.

În sociologia româneasca, dorim sa mentionam contributia pe care a adus-o H. Stahl la elaborarea unei
matrice cu probleme ale sociologiei, ordonate pe 5 capitole, si anume :

* Natura fizica si umanizata ;

* Populatia ;

* Viata economica;

* Viata politica si juridica;

* Viata culturala.

În opinia Asociatiei Sociologice Americane)4, “ariile de competenta” ale sociologiei sunt în numar de 35.

2.2. Sociologia comuna si sociologia stiintifica

Traind în mijlocul fenomenelor si proceselor sociale, vrând nevrând facem aprecieri asupra lor. Am putea
spune ca fiecare om este un sociolog fara sa-si dea seama, la fel ca si “burghezul naiv” al lui Moliere, care
nu-si dadea seama ca vorbeste în proza. De fapt, spune Szczepanski, fiecare om este un sociolog asa cum
este si un medic : “se trateaza pe cont propriu”, fie cu ceaiuri medicinale, fie cu alcool !!! Cu alte cuvinte,
putem spune ca fiecare din noi poseda o “teorie” generala cu privire la viata sociala si comportamentul
oamenilor, prin ghideaza propriul comportament si sta la baza deciziilor noastre sociale. Aceasta asa-zisa
teorie este nesistematizata si cuprinde un ansamblu de asa-zise legi generale, care stabilesc dependentele
cauzale dintre fapte, situatii si comportamente, dintre motivatii, aspiratii si actiuni. Exemple de astfel de legi
sunt : “Fiecare om actioneaza în conformitate cu interesele sale” ; “Prietenii ne ajuta când suntem în
dificultate” etc.

Trebuie sa remarcam însa ca exponentii acestor “teorii” nu sunt “posesorii “ unei sociologii stiintifice, nu
sunt sociologi în adevaratul sens al cuvântului. În cazul lor, putem vorbi despre o sociologie a bunului simt,
despre o sociologie comuna si nu stiintifica. Sociologia comuna se caracterizeaza prin : generalizarea
experientei cotidiene în mod afectiv, nesistematic si neverificat ; prin realizarea unor “interpretari de uz
casnic” ; prin ignorarea relativitatii institutiilor.

F. Znaniecki si W. I. Thomas sesizeaza caracterul eronat al premiselor de la care porneste sociologia comuna
(“practica”):

a) cunoastem realitatea deoarece traim în ea;

b) utilizarea unor metode neadecvate;

d) examinarea faptelor se efectueaza în mod izolat.

Sociologia stiintifica, spre deosebire de cea comuna, se bazeaza pe cercetari sistematice, pe utilizarea unui
aparat conceptual, pe verificarea tezelor si a ipotezelor, ceea ce presupune un efort cognitiv special si
specializat.

Pentru ca sociologia sa se dezvolte ca stiinta, era necesara detasarea ei de experienta comuna, de

generalizarile neverificate, de aparente. “ … Prima întelepciune a sociologiei e aceasta : lucrurile nu sunt ce
par a fi … Realitatea sociala apare ca având mai multe straturi de întelesuri. Descoperirea fiecaruia nou strat
modifica întelegerea întregului” .5 Altfel spus, cunoasterea sociologica trebuie, pe de o parte, sa se
delimiteze de cunoasterea comuna, iar pe de alta, trebuie sa se realizeze multidimensional si integrativ.

Un moment crucial în dezvoltarea sociologiei ca stiinta l-a constituit trecerea de la utilizarea datelor preluate
din surse exterioare care ne explicam actiunile si comportamentele celorlalti, care ne (statistici oficiale ale
administratiei de stat sau observatii provenite din cunoasterea comuna) la producerea prin mijloace proprii a
datelor necesare (prin interviuri, prin chestionare pe esantioane reprezentative etc.).

Desi utilizarea interviurilor a început în Anglia, la sfârsitul secolului XIX, abia dupa cel de al doilea razboi
mondial putem vorbi despre o revolutie în metodologia culegerii si prelucrarii datelor în sociologie.

Utilizarea noii metodologii în sociologie a scos si mai mult în evidenta discrepantele dintre rezultatele
cercetarii stiintifice si simtul comun. Astfel, de exemplu, cercetarile sociologiei americane efectuate în
timpul eclui de al doilea razboi mondial au infirmat mai multe teze rezultate din experienta comuna, printre
care se afla si urmatoarele doua : 1) ostasii care provin de la tara, din familii de fermieri vor suporta mai
bine dificultatile razboiului decât cei din mediul urban ; 2) ostasii negri vor lupta mai bine sub comanda
unor ofiteri negri.

Desi sociologia - ca si psihologia si pedagogia etc. – se face cu specialisti, unii reprezentanti ai simtului
comun se declara cu ostentatie sociologi, psihologi, educatori. Posedând unele cunostinte mai mult sau mai
putin valide ale domeniului, au iluzia cunoasterii stiintifice, emitând pretentii teoretice nefondate.

Deseori, gânditorii au satirizat pretentiile si aroganta simtului comun fata de cunoasterea teoretica. Astfel,
Hegel ne povesteste o anecdota în care filosoful Thales, studiind “harta” cerului, cade într-o groapa spre
deliciul unei batrâne care-l persifleaza, spunându-i ca el nu stie nici ce-i pe pamânt, cu atât mai putin ce-i în
cer. Hegel încheie relatarea anecdotei cu urmatoarea replica : “cei care râd astfel de filosofi, nu-si dau seama
ca ei, spre deosebire de acestia nu pot cadea în groapa, deoarece se afla în ea odata pentru totdeauna, fiindca
nu privesc niciodata în sus”.6

2.3. Sociologia si sistemul stiintelor

Primul sociolog care a încercat sa încadreze sociologia în ansamblul stiintelor fundamentale a fost A.
Comte. În viziunea lui, exista trei categorii de stiinte : primare, intermediare si de completare si ordonare.
Sociologia ocupa un loc onorabil în cadrul stiintelor primare, dupa biologie si un loc preferential în raport cu
stiintele socio-umane. Aceasta clasificare este rezultatul firesc al întelegerii sociologiei ca “regina a
stiintelor”, ca stiinta a societatii “ca totalitate”.

stiinte primare
matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia

stiinte intermediare
astronomia cereasca, mecanica fizica, chimia organica, psihologia

chimia biologica

stiinte de completare si ordonare

logica …………………………………………………morala

Aceeasi perspectva integratoare este împartasita si de Mill, Durkheim, Mauss s.a. Mill defineste sociologia
ca integrare a stiintelor sociale în timp ce E. Durkheim sustine ca sociologia nu poate fi decât sistemul sau
corpusul stiintelor sociale. Tot pe aceeasi linie Mauss identifica obiectul sociologiei în analiza “fenomenelor
sociale totale”.

Printre sociologii români care se înscriu în aceeasi viziune se numara si Traian Herseni. El clasifica stiintele
în doua mari categorii : naturale si sociale. Spre deosebire de stiintele naturale, care se ocupa de studiul
materiei anorganice, organice etc., sociologia studiaza societatea. Sociologia se înscrie, deci, în ansamblul
stiintelor sociale, între ele existînd numeroase puncte comune dar si elemente de distinctie.

Pentru sociologie este caracteristic faptul ca, în general, ea se preocupa de societate ca întreg, ca totalitate,
adica de realitatea sociala în toata complexitatea ei. Celelalte stiinte sociale izoleaza de regula unele aspecte
sau componente ale societatii (economia, politica, dreptul, morala, religia, arta, stiinta etc.) si le studiaza în
structurile, mecanismele si legitatile lor specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii etc., se
orienteaza preponderent spre concret, spre individual si unic”.7

A. Comte sesizeaza ca matemaica este stiinta cea mai veche iar sociologia cea mai recenta, fapt ce explica
impreciziile si incertitudinile ei. În clasificarea stiintelor realizata de sociologul pozitivist H. Spencer,
sociologia ocupa un loc modest. Spencer sustine ca sociologia se multumeste cu studiul socialului în
manifestarile lui concrete, fiind “stiinta” doar a unei parti a socialului si nu a socialului ca totalitate. El
împarte stiintele dupa un criteriu logic, în abstracte (logica si matematica), abstract-concrete (mecanica,
fizica, chimia) si concrete (astronomia, geologia, biologia, psihologia, sociologia). Putem conchide, deci, ca
“Spencer a redus sociologia la studiul socialului sub manifestarea lui concreta, contestându-i în acest fel
orice pretentii de abordare a generalului”.8
În istoria sociologiei, întâlnim si o alta perspectiva a întelegerii obiectului sociologiei si a raporturilor ei cu
celelalte stiinte sociale. Conform acestei perspective sociologia este în acelasi timp si stiinta a totalitatii, si
stiinta a diferitelor componente ale socialului.

Pornind de la aceasta dubla semnificatie a obiectului sociologiei, sociologul francez M. Duverger sustine ca
exista doua posiblitati de clasificare a stiintelor sociale : a) una verticala, ce are drept criteriu studierea
diverselor aspecte ale vietii sociale în interiorul unuia si aceluiasi grup (demografie, economie, sociologie
religioasa, stiinta politica, sociologia dreptului, estetica etc.) si b) una orizontala, care se refera la acele
stiinte sociale care studiaza diverse categorii de grupuri sociale (etnografia, istoria, antropologia, sociologia
generala etc.). Din sociologia generala. 9

Putem concluziona ca sociologia este o stiinta sociala care intra într-o multime de conexiuni cu toate
celelalte stiinte sociale. Multitudinea perspectivelor de studiere a socialului si a interrelatiilor dintre
sociologie si celelalte stiinte sociale sunt sugestiv prezentate de sociologul S. Jonas în schema de mai jos :
10

4 lingvistica 6

antropol. psihologie

si etnolog. 1

5 sociologie 7

economie istorie

geografie

umana

În istoria sociologiei exista doua mari pozitii în privinta raportului care exista între sociologie si celelalte
stiinte sociale. Un prim punct de vedere sustine distinctia absoluta dintre ele, sociologia studiind formele
sociale ale activitatii umane (caracteristicile generale ale relatiilor sociale, grupurilor), în timp ce stiintele
sociale particulare (politologie, stiintele economice etc.) au ca obiect diferitele continuturi ale activitatii
umane.

Celalalt punct de vedere, în opozitie cu primul, considera ca distinctia dintre sociologie si celelalte stiinte
sociale este relativa si istorica. În aceasta perspectiva, sociologia este atât o stiinta a formelor sociale cât si a
societatii ca sistem si a subsistemelor care o compun si interrelatiilor dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia
are o pozitie privilegiata în rapot cu stiintele sociale, fiind structurata pe mai multe nivele : a) o teorie
generala a socialului (teorie a organizarii sociale), în cadrul careia fenomenele sociale sunt tratate doar sub
aspectul prima categorie fac parte sociologiile de ramura si din cea de a doua, caracteristicilor lor sociale
facându-se abstractie de continutul lor concret (politic, economic, juridic) ; b) o teorie a societatii globale
(macrosociologia, în care sunt vizate marile tipuri de societate). Cercetarea macrosociologica îsi aduce o
contributie considerabila la întelegerea fiecarui subsistem social, a fiecarui fenomen social ; c) o teorie a a
componenetelor, subsistemelor societatii globale, atât în calitatea lor de fenomene social cât si în aceea de
subsisteme ale sistemului social global (sociologii de ramura ca spre exemplu, sociologia industriala,
sociologia familiei, sociologia economica etc.).

M. Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre stiintele socio-umane în schema urmatoare (vezi
pagina 21).

Sociologie si psihologie. Roger Bastide în Tratat de sociologie (1962),11 constata ca initial raportul dintre
psihologie si sociologie a fost gândit prin prisma raportului dintre constiinta individuala si determinarile
sociale (dintre individ si societate). Aparitia ideii de «constiinta colectiva» în sociologie a generat punerea
problemei în noi termeni, aruncând în desuetudine viziunea anterioara.

Din pacate, însa, constiinta colectiva era înteleasa ca o realitate exterioara, straina omului, transcendenta ce
juca un rol important în modelarea lui . Cu acest înteles, ea nu a mai putut duce la colaborarea psihologiei cu
sociologia, ci la accentuarea conflictului. Psihologia nu putea accepta ideea unei constiinte colective
transcendente. Conflictul între cele doua stiinte a îmbracat în timp doua forme :

a) Teoriile psihologizante, care proclama rolul determinant al individului în grup si care

contesta rolul societatii ca realitate de sine statatoare (G. Tarde, G. Simmel). Astfel, Gabriel Tarde
precizeaza ca la baza formarii si mentinerii

. UNIVERSALUL : FILOSOFIE SOCIALĂ

 SOCIOLOGIILE PARTICULARE:

a) SOCIOLOGIE - ale actiunilor sociale

GENERALĂ - ale unor probleme comune mai multor

(Particularul “cel actiuni sociale

mai condensat”) - ale unitatilor socio-spatiale -sTIINŢELE ECONO-

MICE

sTIINŢELE SOCIALE - sTIINŢELE POLITICE

(pe tipuri de actiuni -sTIINŢELE DREPTULUI

sociale) etc.

-sTIINŢA GENERALĂ

METAsTIINŢE A SISTEMELOR

SOCIALE - DECIZIOLOGIA

(despre elemente comune - AXIOLOGIA

tipurilor de actiuni sociale) - sTIINŢA CONDUCERII

etc.

b) sTIINŢELE sTIINŢELE ISTORICE - ISTORIILE ACŢIU-

SOCIO- NILOR SOCIALE

UMANE - ISTORIILE FACTO-

(Particularul RULUI UMAN

“particulari- - ISTORIILE PĂRŢI-

zat) LOR LOR

II.PARTICU-
LARUL sTIINŢELE SOCIAL - ANTROPOLOGIE

ECOLOGICE SOCIALĂ

(ale dimensiunii spatiale - STUDII AREALE

proprii actiunii sociale

si factorului uman)

- sTIINŢELE

FACTORULUI UMAN

COLECTIV (DEMOGRA

FIE SOCIALĂ;

PSIHOLOGIE

SOCIALĂ; SOCIO-

LINGVISTICĂ; sTIINŢA

sTIINŢELE UMANE PROBLEMELOR SOCI-

(ale factorului uman) ALE ; sTIINŢA RELA-

ŢIILOR
UMANE etc.

-sTIINŢELE FACTO-

RULUI UMAN INDIVI-

DUAL (PSIHOLOGIE;

NEURO-PSIHOLOGIE;

ANTROPOLOGIE

UMANĂ etc.

c) INVESTIGAŢIILE SOCIOLOIE CONCRETĂ

CONCRETE

(Particularul “cel mai sTIINŢELE CONCRETE

 apropiat de singular) SOCIO-UMANE

III. SINGULARUL

grupului social sta imitatia, respectiv contagiunea mentala de la individ la individ, aceasta fiind de aceeasi
natura cu sugestia hipnotica. Accentul pe care sociologul francez îl pune pe factorii psihologici, în
explicarea realitatii sociale este evident : faptele sociale sunt în primul rând, psihice.

b) Teoriile sociologizante care acorda societatii o putere absoluta în explicarea conduitelor umane, care
încarca explicarea elementelor, subsistemelor, exclusiv prin ansamblu (sistem).

Sociologismul caracterizeaza conceptia sociologica a lui E. Durkheim si a discipolilor sai : Marcel Mauss,
Paul Fauconnet, Robert Hertz etc. În viziunea lor, la baza ordinii lumii sta ansamblul reprezentarilor
colective, un fel de “constiinta a constiintelor” care, ca sinteza, îsi pierde caracterul psihic si devine o
realitate supraorganica (preexistenta constiintelor individuale).

Multi sociologi considera ca deviza sociologismului a fost lansata de Durkheim atunci când a afirmat ca
“orice fapt social îsi are cauza întotdeauna într-un fapt social”.

Cel care a sesizat exagerarile celor doua pozitii mai sus prezentate si care a încercat sa le depaseasca a fost
Georges Gurvitch. El prezinta raportul dintre cele doua stiinte sub forma a doua cercuri care se întretaie si al
caror domeniu comun se largeste continuu în detrimentul partilor exterioare.

În planul practicii, confruntarea dintre cele doua stiinte are cel putin doua urmari demne de luat în seama.

O prima consecinta, consta în faptul ca sociologia contesta pretentiile psihologilor de a elabora o psihologie
generala si abstracta în cadrul careia toate formele sociale ar avea ca element comun natura umana.
Sociologia avertizeaza psihologia experimentala si psihologia fiziologica ca, încercând sa surprinda legile
generale ale perceptiei, memoriei, activitatii “ risca sa generalizeze ceea ce nu este valabil decât în interiorul
unei singure civilizatii sau al unui moment al duratei istorice”. 12 Ori testele, experimentele de laborator
poarta amprenta culturii în cadrul careia au fost concepute si sunt relevante doar pentru aceasta. Sociologii
sustin ca experientele de laborator nu surprind legi, ci doar conduite si ca ideea de “fenomen psihologic
total” este o retorie atâta timp cât organismul uman, psihicul individual si societatea se afla într-o conexiune
indisolubila.

Cea de a doua consecinta o reprezinta complementaritatea în care se afla cele doua stiinte. Sociologii se vad
nevoiti sa puna întrebari psihologilor, sa se inspire si sa utilizeze rezultatele cercetarii psihologice pentru a
putea completa si aprofunda analiza fenomenului social. De exemplu, Marcel Mauss pentru a sesiza si
explica mai bine fenomenul social al magiei, avea nevoie de o psihologie a asteptarii (de care nu a putut
beneficia, însa, la acea data). Psihologul, la rândul lui, daca nu vrea sa ramâna cantonat în abstract, daca nu
se multumeste cu explicatii partiale si jumatati de adevaruri, trebuie sa puna întrebari sociologilor, sa faca
apel la cercetarea sociologica. Putem spune ca raportul de complementaritate dintre cele doua discipline are
o conotatie pozitiva : sociologia furnizeaza date, informatii psihologiei, ajutând-o sa evolueze ca stiinta si
invers. (Raportul dintre psihanaliza si sociologie este tipic în aceasta privinta).

Desi atât de necesara, realizarea analizei societatii, atât din perspectiva sociologica cât si psihologica, nu
este tocmai usoara. Sunt situatii în care cercetatorii se vad obligati sa opteze între o metoda sociologica si
una psihologica sau cel putin sa acorde prioritate uneia dintre ele. Astfel, asa cum sesizeaza R. Bastide
atunci când studiem societatile stabile “cristalizate, rigide” (sau cu atât mai mult societati disparute),
socialul este mai accesibil si de aceea devine recomandabila utilizara metodei sociologice. Când,
dimpotriva, ne aflam în fata unei societati în restructurare, în tranzitie, psihicul colectiv si individual este
mai accesibil decât socialul, “ de vreme ce socialul este pe care de a se schimba si psihicul ne arata limitele
evolutiei si obstacolele întâlnite”, impunându-se în acest caz utilizarea prioritara a metodei psihologice.

Mauss preciza ca intersectarea tot mai ampla a celor doua discipline face ca, pe lânga conceptele specifice,
ele sa utilizeze din ce în istorice” .12 Ori testele, experimentele de laborator poarta amprenta ce mai mult un
limbaj comun, fapt ce ridica o noua si serioasa problema : dau ele acelasi sens termenilor comuni? Nu
cumva pot apare confuzii (pentru moment, insurmontabile), în detrimentul amândorura?

Se observa ca unul si acelasi concept, ca spre exemplu, cel de personalitate, este utilizat de filosofie, de
psihologie si de sociologie doar unghiul din care este abordat difera. Astfel, filosofia are în vedere “esenta
umana”, omul “în ultima instanta”. În psihologie, se vorbeste despre “persoana”, “personaj”, “personalitate”
si de tulburarile de personalitate. În sociologie , se utilizeaza frecvent termenul de “personalitate sociala”,
accentuându-se importanta elementelor sociogene din structura intima a omului : interiorizarea normelor si a
valorilor în procesul socializarii, însusirea modelului cultural, formarea idelurilor, dezvoltarea constiintei.
De asemenea, în sociologie (..) are o larga circulatie termenul de “personalitate de baza” definit de A.
Kardiner ca “ acea configuratie a personalitatii, care este împartasita de majoritatea membrilor societatii ca
rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au în comun” .13

Daca restrângem analiza la raportul dintre psihologia sociala si sociologie, constatam ca asemanarile sunt si
mai frapante iar punctele comune si mai numeroase, fara însa ca ele sa-si piarda complet specificul,
identitatea stiintifica, fara sa se “topeasca una în cealalta. si una si cealalta au ca obiect de studiu raporturile
dintre indivizi, dintre indivizi si grupuri etc.”. Psihologia sociala este, însa, un domeniu interdisciplinar de
cunoastere stiintifica a interactiunii comportamentelor si proceselor psihice umane. Ca domeniu
interdisciplinar, ea integreaza contributiile teoretice si metodologice atât ale psihologiei cât si ale
psihologiei ca si ale altor stiinte sociale (ex. antropologia) “concentrându-se sistematic pe interactiunile
umane si fundamentele psihologice ale acestora”.14

F.H.Allport, în Social Psychology (1924) aprecia ca psihologia sociala are ca obiect ,,studiul relatiilor reale
sau imaginare dintre persoane într-un context social dat, în masura în care aceste relatii afecteaza persoanele
implicate în situatiile respective”.

Luând ca referinta aceasta definitie, observam ca psihologia sociala, spre deosebire de sociologie, manifesta
interes atât pentru relatiile interpersonale reale, cât si pentru cele imaginare. Constatam, de asemenea, ca
relatiile sociale în sine nu prezinta interes pentru psihologia sociala, asa cum prezinta ele pentru sociologie.
Ele devin obiect de studiu pentru psihologie doar în masura în care afecteaza persoanele aflate în
respectivele interactiuni.

Pe de alta parte, exista fenomene si procese sociale care – ca obiect de studiu – revin în mod exclusiv
sociologiei, nefiind revendicate nici de psihologia sociala, nici de vreo alta stiinta sociala, cum ar fi de
exemplu, stratificarea si mobilitatea sociala.

Chiar si atunci când obiectele de studiu ale celor doua discipline se întrepatrund, unele diferente continua sa
existe : în timp ce psihologia sociala se concentreaza mai mult pe analiza microgrupurilor si a conduitelor
persoanelor în cadrul grupului, sociologia este mai interesata de grupurile mari si medii si abia apoi de cele
mici si de influentele lor asupra indivizilor care le compun. Sociologia se apleaca mai mult asupra factorilor
sociali ai grupuirilor, în timp ce psihologia sociala se apleaca asupra factorilor psihici.

Psihanaliza si sociologie. Psihanaliza (numita si “psihologie abisala”) este perceputa astazi atât ca “teorie a
structurii si dezvoltarii personalitatii umane, cât si ca metoda de psihoterapie, elaborata pentru tratamentul
nevrozelor”.15 Ea a influentat evolutia sociologiei, antropologiei, psihologiei. Unele din temele abordate de
S. Freud prezinta mare inters si pentru sociolog. Astfel, complexul lui Oedip, prin universalitatea lui, poate
constitui un model pentru clarificarea unor notiuni ca : “interzis”, “culpabilitate”, “civilizatie”. De
asemenea, F. H. Allport, în “Social Psychology” (1924), aprecia ca conflictul dintre Eros si Thanatos
(impulsurile universale care modeleaza comportamentul uman) ofera explicatii cu privire la fenomenel
sociale paradoxale sau paroxistice.

Dezvoltarile contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în spatiul cercetarilor stiintifice, care merita sa
fie retinute si valorificate si de sociologi (ex., studiul influentelor inconstientului asupra activitatilor creative
si a relatiilor sociale).

Unii psihanalisti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei dinspre psihicul individual spre
mediul cultural (care socializeaza individul). Astfel, dupa ce antropologul B. Malinowski a descoperit ca
societatilor primitive din Melanezia le este strain complexul lui Oedip, K. Horney încurajat de aceasta
descoperire, sustine ideea ca fiecarui tip de societate (cultura) îi corespunde un tip specific de matrice a
nevrozelor.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, teoriile psihanalizei au fost utilizate din ce în ce mai mult în
explicarea profilului si vietii societatilor. Pentru explicarea principalelor simptome ale civilizatiei
contemporane, H. Marcuse, Erich Fromm, Th. Adorno au elaborat teorii de esenta psihanalitica. Astfel, H.
Marcuse încercând sa explice psihanalitic problema alienarii individului în “societatea de consum”,
conchide ca o astfel de societate nu îl elibereaza pe om, ci, dimpotriva, îl constrânge sa-si reprime toate
nevoile ca si mijloacele de a si le satisface.

Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizata în explicarea socialului. Asa, de exemplu, dupa cercetarile
efectuate de Freud numerosi etnografi si sociologi au utilizat psihanaliza ca instrument de cercetare
considerând-o “cheia ce le deschidea portile simbolismului social”. Acest lucru nu trebuie sa impieteze
asupra utilizarii ei legitime spre beneficuil deopotriva a tuturor stiintelor sociale.

Sociologie si antropologie. Din punct de vedere etimologic, termenul de antropologie vine din limba greaca
(anthropos, “om” + logos, “cuvânt”, “vorbire”) având semnificatia de discurs despre om. antropologie este
utilizat în 1501 de Magnus Hundt într-o lucrare de anatomie si fiziologie. În 1798, Kant considera ca
antropologia este posibila din doua perspective : una fiziologica (ce-si propunea sa studieze ceea ce natura
face din om) si alta practica (obiectul ei fiind ceea ce omul face din sine însusi).

Astazi cuvântul este folosit în doua sensuri. În sens impresionist, speculativ ea desemneaza tot ceea ce refera
la om sau are ca finalitate omul. În sens riguros stiintific, antropologia este o stiinta complexa a omului, cu o
larga sfera de cuprindere vizând atât structura cât si comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ,
ca grup, ca specie). În conformitate cu cele doua dimensiuni fundamentale ale fiintei umane : natura si
cultura, antropologia generala cuprinde doua ramuri principale : antropologia fizica si antropologia
culturala. Pâna la mijlocului secolului XX, Marea Britanie si S.U.A. au dezvoltat o antropologie culturala, în
timp ce Europa continentala a fost preocupata de antropologia fizica si i-a acordat un înteles sinonim cu cel
de etnologie. În acest ultim înteles, antropologia s-a constitutit în strânsa legatura cu sociologia. Primele
cercetari antropologice realizate de L.H. Morgan, E.B. Tylor, J.J. Bachofen (1860-1870) sunt contemporane
cu cercetarile sociologice efectuate de F. Le Play, K. Marx, H. Spencer etc. Pentru sociologii francezi,
antropologia (etnologia) este tot un fel de sociologie care studiaza, însa, societatile trecute si disparute. F.
Boas subliniaza faptul ca sociologia, atunci când studiaza societatile actuale are nevoie de rezultatele
cercetarii etnologice ca sa poata explica, cum au ajuns lucrurile sa fie ceea ce sunt”. Altfel spus, în timp ce
cercetarile antropologice mai sus amintite au avut ca obiect de studiu societatile relativ omogene si reduse
ca marime, catalogate ca primitive (nu cunosteau scrierea), cercetarile sociologice din acea vreme studiau,
dimpotriva, societatile complexe, eterogene, considerate moderne, civilizate.
Sociologia si etnologia folosesc fiecare în maniera proprie un corp comun de metode, cum ar fi :
documentarea, observatia, tehnica monografica etc. Pe de alta parte, însa, obiectivele sociologiei par mai
Într-o aceptiune apropiata de cea moderna, stiintifica, termenul clare, mai evidente decât ale etnologiei. În
timp ce etnologia permite realizarea unor inventare descriptive complete ale culturilor de mici dimensiuni,
sociologia studiaza doar un esantion reprezentativ dintr-un ansamblu vast.

Desi uneori subapreciata, etnologia, asa cum remarca R. Vulcanescu (1970) “ nu este indiferenta fata de
nimic” si este de folos oricarei stiinte socioumane.

În aceasta ordine de idei constatam ca si astazi exista teoreticieni care considera ca termenii de antropologie
culturala, etnologie si etnografie sunt intersanjabili, opunându-se celor care gasesc ca nejustificata aceasta
echivalenta terminologica. Printre sociologii care au manifestat interes pentru stabilirea conexiunilor dintre
sociologie si antropologie se afla si Traian Herseni. În încercarea de a clarifica raportul dintre cele doua
stiinte, sociologul român facea urmatoarea asertiune : “antropologia pune accentul mai mult pe om, este este
de fapt «stiinta omului», pe când sociologia, tot mai preponderent, se vrea mai mult stiinta colectivitatilor
umane, a aspiratiilor sau societatilor omenesti. Ele studiaza în fond aceeasi realitate umana, sub doua
aspecte diferite, aspectul uman si aspectul socio-cultural, dar tot uman. Pe de alta parte, antropologia
culturala se ocupa mai mult de cultura decât de societate, mergând, prin unii reprezentanti ai ei, pâna la a se
confunda cu culturologia”.16

Sociologia si istoria. În viziunea lui Fernand Braudel, istoria si sociologia sunt doua stiinte care se întâlnesc
si, mai mult decât atât, ele se identifica chiar “constituind o singura aventura a spiritului”. Ele constituie
“singurele stiinte globale susceptibile de a-si extinde curiozitatea asupra oricarui aspect al socialului”.17

Istoria, în sens de istoriografie, relateaza întâmplari, fapte ale sau culese prin viu grai de la martori si au fost
înregistrate în documente scrise (sau de alt gen). În timp ce istoria apare odata cu scrierea, odata cu primele
regate, sociologia este o stiinta care apare relativ recent (secolul XIX).

Multi teoreticieni sustin ca istoria se ocupa de individual, concret, de aspectele unice, irepetabile ale
fenomenelor în opozitie cu sociologia care este interesata de general, de ceea ce este constant, repetabil,
comun diferitelor fenomene sociale.

Desi nu este împotriva acestui punct de vedere, considerând ca ar avea un oarecare temei, Traian Herseni îl
abordeaza într-o maniera mai nuantata. El considera ca aceasta distinctie are caracter relativ deoarece azi
istoria a început “sa se dezvolte în sensul unor generalizari ale fenomenelor istorice” iar sociologia
“dezvolta cercetari tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia
monografica etc.)”.18 Tot ceea ce se poate afirma – conchide T. Herseni – este ca tendinta predominanta a
istoriei este spre individual, spre particularizare (ea este, cum s-a spus, o stiinta ideografica), pe când
sociologia nazuieste spre universal, spre generalizare (ea este o stiinta nomotetica)”.19

Acelasi autor se delimiteaza si de punctele de vedere care sustin ca sociologia este o stiinta a prezentului în
timp ce istoria se dedica exclusiv trecutului. Argumentele lui sunt ca, pe de o parte, se poate vorbi si despre
o istorie a evenimentelor prezente, în curs de desfasurare, iar pe de alta parte, sociologia nu se rezumta la
cercetarea prezentului, ea dezvoltând chiar si o ramura de factura istorica, respectiv, sociologia istorica.

Istoria furnizeaza sociologiei un important material faptic si o ajuta sa înteleaga atât originea fenomenelor
sociale, pe care le studiaza, cât si dinamica acestora. Mai mult decât atât, sociologia foloseste uneori
termeni, metode, exemple provenite din istorie. La rândul ei, istoria emite “generalizari analitice” (de
factura sociologica), utilizeaza diverse unor regi, popoare, referitoare la trecut. Acestea au fost traite de
istorici metode sociologice în investigarea evenimentelor istorice (asa cum ar fi,de exemplu, metoda
studiului de caz).
Istoria si sociologia se aseamana si prin faptul ca analizeaza fenomenele sociale în mod critic si selectiv.
Istoria, însa, urmarind exclusiv succesiunea evenimentelor si descrierea acestora are, în principal, o functie
teoretica, informativa. Sociologia (desi se poate opri si la nivel descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la
explicatii si în anumite cazuri, poate oferi chiar si solutii, fapte ce ne îndreptatesc sa sustinem ca ea are, în
principl, o functie explicativ-aplicativa.

În încheiere, trebuie sa precizam ca natura circumstantelor fac din faptul social un fapt istoric sau un fapt
sociologic. Pentru ca un fapt social sa devina istoric, el trebuie sa aiba o importanta deosebita în epoca, sa
constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epoca. Pentru ca faptul social sa devina sociologic,
el trebuie sa se caracterizeze prin repetabilitate, constanta, generalitate. În acelasi timp, însa, faptul
sociologic poate fi abordat istoric iar faptul istoric poate fi tratat din punct de vedere sociologic.

Sociologia si economia. La începuturile ei, sociologia a încercat sa includa în interiorul ei si probleme de

economie politica. Ca stiinta în sine, economia politica era renegata. A. Comte acuza economia politica
abstracta de “sterilitate”, de incapacitatea de a studia “pozitiv” fenomenele sociale, aflate într-o profunda
conexiune. Pe de alta parte, Stuart Mill, filosof si economist contemporan cu “parintele” sociologiei,
sustinea existenta unei opozitii metodologice între sociologie si economie si a imposibilitatii reconcilierii
lor, prima fiind o stiinta generala a societatii, cealalta studiind doar un domeniu al socialului si înregistrând
progrese remarcabile.

În secolul XX, economia se caracterizeaza printr-o tendinta de largire a domeniului sau de analiza. În acest
sens, F. Perroux (1955) definea economia ca “o cunoastere stiintific controlata, care analizeaza si reduce
tensiunile dintre oameni” si precizeaza totodata, ca aceste tuturor energiilor cosmice în serviciul tuturor
energiilor, care merita sa fie numite umane. Necesitatea extinderii orizontului analizei economiei este
sesizata si de F.A. Hayek, atunci când sustine ca “un economist trebuie sa înteleaga logica întregii societati,
altfel el nu poate fi un mare economist si, mai mult decât atât, el risca sa devina daunator, chiar periculos”.

Astazi, numeroase metode si tehnici de cercetare sunt utilizate deopotriva de sociologi si economisti
(experimentul, testul sociometric, sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstreaza caducitatea opozitiei
metodologice (dintre cele doua discipline) sustinute de S. Mill. De altfel, sociologii clasici germani G.
Simmel si M. Weber sugerau ca si sociologii pot învata lectii de metoda de la economisti.

Conexiunea dintre economie si sociologie se reflecta si în faptul ca multi sociologi sunt si economisti în
acelasi timp (ex. V. Pareto, K. Marx etc.). Pe de alta parte, domeniul economic reprezinta un subsistem
important al societatii si, de aceea, cercetarea sociologica nu-l poate ignora. Chiar si aparitia sociologiei este
legata de necesitatea solutionarii problemelor economice si sociale create de industrializare (somaj, inflatie,
crize economice etc.). La rândul ei, cercetarea economica ofera sociologului informatii utile despre
fenomenele economice, evolutia, consecintele, implicatiile lor sociale.

Activitatea economica face, în principal, obiectul sociologiei economice si a subramurilor sale : sociologia
industriala, agrara, comerciala, financiara etc.

Acest fapt nu înseamna, însa, ca obiectul celor doua discipline se confunda. Obiectul sociologiei îl constituie
socialul si doar în particular economicul iar scopurile celor doua stiinte sunt diferite. Pe de alta parte,
extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care
presupune dirijarea comportamentului persoanei de o rationalizare definita în mod strict”), este nepermisa si
eronata. Încercarile economistilor de a aplica acest model în cazul divorturilor, casatoriei sau crimei au
condus la rezultate discutabile, deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stapâni
prin proceduri rationale complexitatea faptelor sociale.