Comunicarea

verbala, nonverbala
si paraverbala

Autor: AFLOAREI PATRICIA

Specializare: CRP ANUL I
Ianuarie 2013
 „În esenţă, relaţiile umane sunt de natură comunicativă (comunicaţională), adică se
compun din semnificaţii (mesaje) şi înfiinţarea şi menţinerea acestor relaţii, dar nici încetarea lor
nu poate fi înţeleasă fără factor comunicativ.”
Comunicarea apare într-o situatie data, într-un anume context, care se deosebeste de altul.
Aceasta înseamna ca elementele constitutive ale procesului de comunicare, participantii, difera in
functie de situatii.Contextul în care apare comunicarea poate fi: interpersonal, în grupuri mici,
organizational, public, de masa, intercultural, familial, în domeniul sanatatii sau politic. Natura
comunicarii se schimba si este influentata de context.
Comunicarea face parte din viata de zi cu zi si este modalitatea prin care transmitem idei,
sentimente, emotii si pareri, pentru a socializa, negocia si influenta. Emitatorul trebuie sa
transmita mesajul clar si organizat, pentru a pastra si promova interesul receptorului.
Ascultatorul este interesat de informatie doar daca cel care comunica dovedeste incredere in sine,
gesturi convingatoare si blandete.

Comunicarea eficienta presupune stapanirea a trei tipuri fundamentale de aptitudini:

• prezentarea eficienta a informatiei publicului tinta, sau aptitudini expresive - acestea sunt
necesare pentru a transmite mesajul prin cuvinte, expresii faciale si limbaj non-verbal;
• intelegea raspunsurilor primite de la ceilalti sau aptitudini de ascultare - sunt utilizate
pentru a obtine informatii de la ceilalti, pentru a clarifica mesajele receptate si pentru a intelege
ce simte si gandeste emitarorul;
• alegerea celui mai potrivit canal de comunicare si cunostintele tehnice pentru utilizarea
acestui canal, sau aptitudini de coordonare a procesului de comunicare - acestea ne ajuta sa
recunoastem informatia necesara si sa respectam regulile comunicarii si interactiunii.
Premergător comunicării trebuie evaluat cât de interesat și implicat este auditoriul. Dacă
auditoriul este foarte implicat, atunci e foarte probabil că se vor spune multe argumente atât pro
cât și contra problemei discutate. De aceea negociatorul trebuie să dispună de argumente logice
și puternice. Dacă auditoriul este mai puțin interesat, atunci contextul credibilității și comunicării
devine și mai important. Totodată un auditoriu mai puțin interesat poate fi convins mai ușor prin
comunicare, dar efectul e pe termen scurt. În cazul în care avem de-a face cu un auditoriu mai
puțin interest (sceptic sau neutru), atunci trebuie convins să facă un pas înainte, oricât de mic și
nesemnificativ. Prin asta îi facem mai implicați, chiar dacă nu-i convingem.
Orientarea auditoriului se referă la atitudinea precedentă față de tema mesajului. Această
atitudine poate fi pozitivă, negativă sau neutră. Orientarea unui auditoriu foarte interesat poate fi
mult mai mare decât orientarea unui auditoriu mai puțin interesat. Un auditoriu negativ va avea o
atitudine mai favorabilă față de argumentele bipolare, decât cele monopolare, deoarece
argumentele bipolare prezintă atât argumentele auditoriului, cât și pe cele ale prezentatorului.
Argumentarea monopolară lasă impresia că prezentatorul nu cunoaște, nu înțelege și nici nu
ia în considerare punctul de vedere și necesităților celorlalți. Ca să putem duce la capăt o formă
de argumentatie bipolară, trebuie să cunoaștem cauzele ce stau la baza atitudinii negative, pe care
trebuie să le arătăm concret, ca să le contrabalansăm și să ne putem apăra împotriva lor. În cazul

2
unui auditoriu negativ ar putea fi o strategie bună structurarea indirectă a mesajului. În cazul unui
auditoriu neutru sau pozitiv, și argumentele monopolare pot avea efect, dar dacă se menționează
contraargumentele, atunci nu prea e posibil să ne păstrăm pozițiile. Dacă alegem
forma de argumentare bipolară, atunci auditoriul suportă mai ușor eventualele schimbări.
Credibilitatea prezentatorului depinde de o serie de factori, cum ar fi: funcția și statutul în
cadrul instituției, bunăvoința, priceperea, imaginea, moralitatea, corectitudinea. Credibilitatea
influențează puternic procesul de convingere. Schimbările de atitudine care se bazează pe
credibilitate sunt de scurtă durată. Deci trebuie să convingem auditoriul să acționeze imediat, ca
să nu pierdem ceea ce am realizat prin credibilitate. Dacă la un auditoriu cu orientare negativă
pierdem din credibilitatea inițială, atunci utilizăm structura directă a mesajului, ca să câștigăm
timp pentru reconstrucția credibilității. Credibilitatea inițială oprește auditoriul să reacționeze
puternic negativ încă de la început; în acest caz ar fi bine să menționăm numele unor persoane
influente ca parteneri ai prezentatorului.
Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese
mentale (confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie
o necesitate si o activitate sociala. Cauza care a dus la aparitia comunicarii a fost necesitatea de a
comunica intre oameni ca persoane sau grupuri sociale, cand se aflau la departare unii de altii.
Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre
oameni si organizatiile lor, in conditiile dezvoltarii relatiilor sociale. Formele de comunicare apar
si se dezvolta odata cu mijlocul principal de comunicare intre oameni, care este limba sau
limbajul, in care doua forme de intrebuintare: orala si scrisa.
Comunicarea verbala are un rol primordial atat din punctul de vedere al secmentului de
negociere pe care il ocupa cat si din punct de vedere al continutului. Comunicarea verbala
permite un joc logic al intrebarilor si al raspunsurilor intr-o derulare flexibila, spontana, lucru
care nu este posibil atunci cand negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea
verbala au fost realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea de informatii, elaborarea
unor propuneri, exprimarea unor opinii.
Existã comunicare ori de câte ori o entitate socialã poate afecta o alta si modifica reactiile
acesteia prin transmiterea unei informatii, si nu printr-o actiune directã. Edward O. Wilson
întelegea prin comunicare orice „actiune din partea unui organism (sau celule) care schimbã modelul de
probabilitate a comportamentului într-un alt organism (sau celulã) într-o manierã adaptativã“.
Definitia propusã de cãtre fondatorul sociobiologiei meritã sã fie retinutã, pentru cã include si
exclude în acelasi timp. Include atât actele de comunicare intentionate, cât si pe cele
neintentionate; include schimbul de informatii uman si infrauman, dar exclude comunicarea în
care nu sunt implicate douã organisme. In acord cu Edward Wilson, voi spune si eu cã numai
metaforic se poate vorbi despre o comunicare intrapersonalã, „diferitã de comunicarea cu altii
prin aceea cã este mutã, are loc în mintea noastrã, este mai deconectatã (disconnected ), mai
repetitivã si mai putin logicã decât alte forme decomunicare“. În orice act comunicational existã
un emitãtor, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare si un efect asociat comunicãrii. În
timp ce comunicarea verbalã uzeazã de facilitãtile limbajului, ca formã de relationare specific

3
umanã, comunicarea nonverbalã uzeazã de miscãri faciale, posturale, corporale mai mult sau mai
putin constiente, comune relationãrii în lumea umanã si animalã. Distinctiile dintre „comunicarea
vocalã“ si „comunicarea nonvocalã“, pe de o parte, si„comunicarea verbalã“ si „comunicarea
nonverbalã“, pe de altã parte ne pot ajuta sã întelegem mai bine natura comunicãrii verbale si
nonverbale.
Ansamblul elementelor nonverbale – mimicã, privire, gesturi, posturã etc. – întretine conversatia si dã
semnificatie mesajului verbal, îl reanimã. În relatia de comunicare, elementele nonverbale sunt percepute simultan
cu cele verbale si decodificate împreunã. Comunicãrii nonverbale îi este specific un paradox: din punctul
de vedere al emitãtorului, semnalele emise au uncaracter involuntar (dacã este vorba de reactii
naturale, spontane), însã din punctul de vedere al receptorului informatia primitã nu este eliberatã
de intentie, emitãtorul purtând responsabilitatea celor transmise. Comunicarea prin intermediul
limbajului este consideratã un aspect care diferentiazã specia umanã în raporturile cu alte
specii. S-a incercat învetarea un cimpanzeu sã vorbeascã, nereusind decât pronuntia stâlcitã a
câtorva cuvinte monosilabice. Primatele nu au un aparat vocal suficient de dezvoltat, similar cu cel uman si de aceea însusirea
limbajului articulat este foarte dificilã. Totusi, maimutele superioare sunt capabile sã imite cu usurintã gesturi ale
oamenilor si s-au înregistrat succese remarcabile în deprinderea acestora cu limbajul gestual al surdomutilor.
Modalitãtile nonverbale de comunicare apropie specia umanã de reprezentantii altor specii
infraumane. Identificãm, în cadrul fiecãrei specii, declansatori sociali de semnalare care se articuleazã
si coordoneazã comportamente: forme, culori, mirosuri, miscãri, determinând un anume rãspuns din partea
indivizilor din cadrul aceleiasi specii. De asemenea, uzãm de declansatori sociali cu functie
expresivã ca si în lumea animalã: femeile poartã tocuri pentru a iesi în evidentã, iar bãrbatii aleg
haine care le accentueazã mãrimea pieptului si aumerilor. În plus, la toate speciile de animale la
care raporturile sociale sunt diferentiate existã un sistem de semnale rituale care permit fiecãruia
sã stabileascã si sã mentinã relatii între membrii grupului si sã evite conflictele – gesturi, postùri,
mimici care sunt utilizate pentrua declansa supunerea sau oponenta fatã de congeneri.
Comunicarea verbalã este strâns legatã de manifestãrile existente la nivelul creierului. Antropologul francez
Paul Broca a localizat limbajul la nivelul emisferei cerebrale stângi, arãtând cã afectarea acestei
zone determinã grave tulburãri de vorbire. C. Wernicke localizeazã limbajul la nivelul pãrtii posterioare a
emisferei stângi, prima circumvolutiune temporalã. În ceea ce priveste emisfera cerebralã dreaptã,
aceasta poate juca un rol în comprehensiunea verbalã dacã rãspunsurile sunt date prin mijloace nonverbale.
Emisfera cerebralã dreaptã este, de asemenea, implicatã în întelegerea mesajelor scrise si în special a
celor grafice. Prin comunicarea nonverbalã se întelege, cum am mai spus, transmiterea de
informatii si exercitarea influentei prin intermediul elementelor comportamentale si prin prezenta
fizicã a individului sau a altor unitãti sociale (grupuri si comunitãti umane), precum si perceptia
si utilizarea spatiului si a timpului, ca si a artefactelor. În sens restrâns, unii autori înteleg prin
„comportamentul comunicativ“ doar acel comportament orientat sau intentional si care are o
semnificatie universalã. Din punct de vedere teoretic si metodologic, analiza comunicãrii
nonverbale s-a dezvoltat pe trei mari dimensiuni:
a) analiza indicatorilor (studierea aparentei fizice, a artefactelor);

4
 b)factorii determinanti ai comunicãrii nonverbale (ereditatea, cultura, apartenenta la gen,
contextul etc.);

c) functiile comunicãrii nonverbale.

În toate aceste directii s-au acumultat observatii dintre cele mai interesante. De exemplu,
Maurice Patterson considerã cã influenta geneticã îsi aduce contributia la patru mari tendinte în
comunicarea nonverbalã: codificarea si decodificarea reactiilor expresive, atentia, monitorizarea
vizualã a semenilor si diferentierea de gen în decodificare. Pe de altã parte, perspectiva culturalã
scoate în evidentã faptul cã forma si semnificatia gesturilor care însotesc sau nu vorbirea sunt
diferite de la un cadru cultural la altul. Diferenta culturalã explicã si preferintele diferite ale
indivizilor si grupurilor de a interactiona cu partenerii lor. Dupã JudithA. Hall(1984), persoanele
de sex feminin au o capacitate expresivã (de codificare) si una receptivã (de decodificare) mai
mari în comparatie cu persoanele de sex masculin. Aceastã diferentã de gen este, în opinia
autorului, determinatã de influentele biologice si sociale. Stilul personal de comunicare
nonverbalã este legat de personalitatea individului. Astfel, cercetãrile au scos în evidentã cã
persoanele anxioase, introvertite au tendinta de a folosi la nivel scãzut comunicarea
nonverbalã, fatã de cei extravertiti. Nu în ultimul rând, factorii situationali si
asteptãrile conduc individul la o gestionare atentã a comunicãrii nonverbale (de
exemplu,întimpul unui interviu). Distinctia teoreticã si metodologicã dintre comunicarea verbalã si cea
nonverbalã nu trebuie sã-l conducã pe cercetãtor la ignorarea aspectelor legate de complexitatea procesului de
comunicare, la existenta unei interdependente permanente între cele douã tipuri de comunicare.
Inseparabilitatea semnalelor verbale si nonverbale a fost subliniatã de Ray L. Birdwhistell,unul dintre pionierii
cercetãrii comunicãrii nonverbale, care compara încercarea dea studia comunicarea nonverbalã,
separat de cea verbalã cu aceea de a studia fiziologia umanã fãrã a lua în considerare inima. În
acelasi sens se pronunta si Adam Kendon(1983): „Este o observatie comunã cã atunci când o
persoanã vorbeste intrã în actiune sistemul muscular […]. Gesticulatia este organizatã ca parte a aceleiasi unitãti
superioare a actiunii prin care este organizatã vorbirea. Gesturile si vorbirea sunt accesibile ca douã moduri de
reprezentare distincte, dar au aceeasi coordonare“. Pãrerea rãspânditã la nivelul simtului comun
conform cãreia cele douã modalitãti de comunicare pot opera separat, prin comunicarea nonverbalã
transmitându-se mesajele emotionale si prin comunicarea verbalã, ideile, nu rezistã unei examinãri
riguroase. De asemenea, atribuirea unei ponderi exagerate comunicãrii nonverbale în
transmiterea informatiilor este nefondatã. S-a demonstrat printr-un experiment limitele
comunicãrii nonverbale: s-a filmat interviul unui medic cu un pacient. Filmul a fost proiectat
unor grupe experimentale în trei conditii diferite: fãrã sonor; fãrã sonor, dar cu textul discutiei transcris; cu
sonor. Impresia asupra pacientului a fost diferitã. Acest experiment pune sub semnul întrebãrii
faimoasa proportie a transmiterii informatiilor în comunicarea face-to-face: 55% prin limbajul
corporal, 38% prin paralimbaj si abia 7% la prin limbajul verbal, stabilitã de Albert Mehrabian si
colaboratorii sãi în 1967 si reluatã apoi. Dealtfel, Herb Oestreich bazându-se pe cercetãrile
neurolingvistului C.E. Johnson, ne îndeamnã sã lãsãm deoparte aceste cifre. Se accentueazã cã o
astfel de estimare depinde în cel mai înalt grad de context si explicã ubicuitatea citãrii respectivei

5
proportii prin pledoaria “pro domo sua” a practicienilor, a consilierilor de imagine etc.
Rezultatele 55–38–7 ar trebui reexaminate, pentru cã ne conduce, în cele din urmã, la întrebarea:
„De ce a mai trebuit sã fie inventat limbajul verbal, din moment ce informatia se transmite în
proportie de 90 la sutã prin limbajul nonverbal?“ Renuntarea la acest mit este justificatã si prin faptul cã
în alte cercetãri s-a constatat cã ponderea informatiilor transmise prin cuvinte este mult mai mare. Ray L.
Birdwhistell sustine cã în relatiile interpersonale prin cuvinte se transmit 35 la sutã din
informatii, corpul si vocea oferind 65 la sutã din totalul informatiilor. A.G. Miller apreciazã cã 82 la sutã din
informatii sunt transmise cu ajutorul miscãrilor corpului si al vocii, iar restul de 18 la sutã, prin
limbajul verbal. Ca si alti cercetãtori, consider cã limbajul nonverbal si limbajul verbal opereazã
împreunã, se sprijinã reciproc în procesul comunicãrii umane. În acest sens, avem urmãtoarele
axiome ale comunicãrii nonverbale:

1. Comunicarea nonverbalã este filogenetic si ontogenetic primordialã.

2. În relatiile interpersonale directe este imposibil sã nu comunicãm nonverbal.

3. Comunicarea nonverbalã reprezintã un element în sistemul comunicãrii umane si trebuie analizatã ca

atare, nu independent de comunicarea verbalã
.4. Comunicarea nonverbalã se realizeazã printr-un sistem de semne si semnale (discrete
si analogice), de coduri si de canale de transmitere a informatiei si trebuie analizatã ca atare,nu
fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbalã, semnificatia semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilitã în
termenii probabilitãtilor si în functie de contextul socio-cultural concret. Axiomele comunicãrii
nonverbale trebuie interpretate în ansamblul axiomelor comunicãrii stabilite de scoala de la Palo
Alto, în vederea fondãrii unei stiinte a pragmaticii comunicãrii umane:1.Este imposibil sã nu
comunicãm.2.Orice comunicare prezintã douã aspecte: continut si relatie, cel de-al doilea
aspect înglobându-l pe primul, prin aceasta realizându-se o metacomunicare.3.Natura relatiilor
depinde de punctuatia secventelor de comunicare dintre parteneri.4.Oamenii utilizeazã douã
moduri de comunicare: digital si analogic.5.Schimbul de comunicare este simetric sau
complementar, dupã cum se bazeazã pe egalitate sau pe diferentã. Dat fiind faptul cã preocupãrile de
cercetare stiintificã a comunicãrii nonverbale sunt relativ recente si contributiile la explicarea acestui tip
de comunicare provin din arii de cunoastere multiple (psihologie, antropologie, lingvisticã, sociologie,
etologie, istorie s.a.), pânã în prezent nu s-au cristalizat încã teorii propriu-zise în legãturã cu
comunicarea nonverbalã, teorii care sã fie unanim (sau cvasiunanim) acceptate. Existã în aceastã directie
încercãri notabile, precum si numeroase tentative de inventariere si sistematizare a variabilelor
independente, pe baza cãrora s-au construit ipoteze consistente, ca substitut al teoriei. Dair L.
Gillespie si Ann Leffler considerã cã în explicarea comportamentului nonverbal (si a comunicãrii
nonverbale) se poate apela la cele patru paradigme clasice ale comportamentului uman, în
general: a) paradigma etologicã/sociobiologicã, centratã pe ideeadeterminãrii genetice a
comportamentelor; b) paradigma enculturatie/socializare, structuratã pe asumptia caracterului
oarecum arbitrar al determinãrii comportamentului, dar stabil la nivelul indivizilor datoritã inculcãrii
normelor si valorilor sociale prin socializare; c) paradigmastãrii interne, care sustine cã, indiferent dacã
6
sunt înnãscute sau dobândite, comportamentele nonverbale fluctueazã în functie de
caracteristicile indivizilor, de starea lor psihicã internã;d) paradigma resurselor situationale,
focalizatã pe teza caracterului dobândit al comportamentelor nonverbale, care sunt influentate de
culturã si de starea psihologicã internã a indivizilor, dar care sunt dependente de constrângerile
situationale. Dair L. Gillespie si Ann Lefflera preciazã cã paradigma resurselor situationale oferã
cea mai importantã contributie la teoretizarea comportamentului nonverbal si la teoria comunicãrii nonverbale.
În 1965, Michael Argyle si Janet Dean au formulat „teoria echilibrului“ în
comunicarea nonverbalã, pornind de la asumptia cã nivelul de apropiere (level of intimacy) se
stabileste de cãtre ambii interlocutori: dacã o persoanã ridicã nivelul de apropiere, manifestat prin micsorarea
distantei, prin sporirea frecventei contactului vizual, prin zâmbet si prin alte semnale verbale si
nonverbale, cealaltã persoanã tinde cu aceeasi fortã sã restabileascã echilibrul, mãrind distanta, evitând
privirea celuilalt s.a.m.d. Teoria echilibrului nu explicã decât unele tipuri de interactiuni, nu este
în întregime acuratã. M.L. Patterson a propus „modelul stimulãrii“ (arousal model ): dacã o
persoanã îsi schimbã nivelul de implicare, cealaltã persoanã este stimulatã fie în sens pozitiv, fie
însens negativ. În primul caz, schimbarea este reciprocã, în cel de-al doilea, schimbarea este
compensatorie. Dacã cea de-a doua persoanã nu aratã nici o schimbare a nivelului de implicare, înseamnã cã
schimbarea realizatã de prima persoanã a fost nesemnificativã.Teoreticienii comunicãrii
nonverbale si-au pus problema existentei unor semnale universale, la care toti cei peste sase
miliarde de oameni de pe Terra sã rãspundã la fel. Charles Darwin credea cã expresiile faciale
ale emotiilor sunt similare, dincolo de diversitatea culturalã. Unii cercetãtori moderni, precum
Robert Ardey, sustin cã anumite semnale – cum ar fi „scãrpinatul în cap“ – se întâlnesc la toate
popoarele, la toti oamenii; sunt, deci, universale, având aceeasi semnificatie (nehotãrâre,
încurcãturã) la toate popoarele. Cercetãrile desfãsurate de Paul Ekman, E.R. Sorenson si Wallace
V. Friesen(1969) în Borneo, Brazilia,Japonia, Noua Guinee, SUA au condus la concluzia cã
populatia din aceste tãri recunoaste emotiile exprimate în fotografiile standard. Totusi, alti
cercetãtori resping ideea universalitãtii unor semnale. W. La Barre(1947/1972) aduce în discutie
un numãr însemnat de semnale nonverbale pentru a demonstra cã gesturile si emotiile au o bazã
culturalã. Ray L. Birdwhistell(1968) considerã cã „nu existã nici un singur semnal al limbajului
corpului care sã poatã fi considerat drept un simbol universal valabil“. Paul Watzlawick(1978),
subliniind diferentele culturale în interpretarea unor gesturi, dã urmãtorul exemplu: a-ti curãta sau
chiar a-ti tãia unghiile în prezenta altor persoane decât cele din familie este un comportament
acceptabil în SUA. La noi, o persoanã care îsi face toaleta unghiilor în public este consideratã cel
putin „lipsitã de educatie“. În unele culturi (în Italia, de exemplu) se încurajazã utilizarea
gesturilor pentru sustinerea comunicãrii verbale. În alte culturi (precum în Japonia sau
Thailanda) se recomandã controlul asupra gesticulatiei (D. Matsumoto, 1996, 300).Probabil cã
cel mai judicios este sã spunem cã unele semnale nonverbale sunt universale (ereditare), iar
altele sunt învãtate (datorate culturii). AlbertE. Scheflen(1964/1972, 226) sustine cã
„în ceea ce priveste comportamentul social al oamenilor, el nu este nici universal, nici individual
si unic pentru fiecare persoanã. Sustinerea scheleto-muscularã a comportamentelor umane este
determinatã biologic si transmisã prin mecanisme genetice […]. Abilitatea de a vorbi este universalã, dar limbajul

7
este determinat cultural. Deci, pentru a întelege semnificatia gesturilor, posturilor, inflexiunilor vocii si
expresiilor afective, este necesar sã privim critic transcultural, dincolo de clase si institutii“. În
acest sens se pronuntã si Robert Muchem- bled(1994/2000, 124-125) când afirmã cã „toate
gesturile pot pãrea naturale, dar ele sunt,în egalã mãsurã, culturale […]. Gesturile sunt, de fapt,
intermedieri care permit trecerea de la naturã la culturã, adicã de la corp (sex, senzatie) la
comportament, acesta din urmã fiind transmitãtorul mentalitãtilor colective“.
Comunicarea paraverbala este denumita si mesajul din spatele cuvintelor. Paraverbalul
reprezintă modul concret în care “curge” vorbirea noastră.
Elemente de bază ale paralimbajului
• Volumul vocal
• Ritmul vorbirii
• Tonalitatea
• Articularea cuvintelor
Volumul vocal: trebuie sa varieze de la un moment al discursului la altul; trebuie adaptat ambianţei;
nu trebuie sa se ţipe! Ritmul vorbirii: variat pentru a sparge monotonia; rar la ideile principale; mai
repede la pasajele de tranziţie; evită vorbirea “impiedicata”; atenţie la pauze. Tonalitatea: ridicarea
tonului doar pentru a sublinia ideile esenţiale si pentru calmarea unei săli “turbulente”; tonul ascuţit poate
fi agresiv. Articularea cuvintelor: trebuie să fie clară; distinctă; corectă; evitaţi înghiţirea unor
silabe.

Fie ca ne place sau nu sa recunoastem, estetica este un aspect la care suntem cu totii sensibili:
“ambalajul” conteaza la fel de mult ca “produsul” (poate chiar mai mult)- astfel, ceea ce spui
poate fi mai putin important decat modul in care spui. Atat in viata personala, cat si in cea
profesionala trebuie sa acordam atentia cuvenita modului in care ne exprimam si sa reflectam
asupra formei pe care o dam limbajului rostit. Forma comunicarii verbale este constituita de
elementele paraverbale: volum, ton, ritm, accent, pauze si dictie. Cu ajutorul acestora transmitem
mesaje subliminale, ce influenteaza interlocutorul la nivel inconstient: in favoarea sau contra
noastra! Pentru a profita de latura pozitiva, trebuie sa cunoastem ce presupun fiecare dintre ele.
Prin volumul vocii dominam sau ne lasam dominati. O persoana cu voce volubila induce ideea
de putere si vitalitate, pe cand una cu voce slaba da impresia de pasivitate si lipsa de incredere in
fortele proprii. Pentru a fi ascultati trebuie sa uzam de puterea vocii, fara insa a exagera,
deoarece volumul foarte mare indica o devalorizare a interlocutorului. Nuantele de tonalitate
reprezinta inaltimea de care uzam pentru a pronunta cuvintele. Tonul inalt, strident tradeaza
nemultumire si nervozitate si poate fi lesne interpretat ca o “invitatie” la conflict. Utilizand un
“ton de copil” (ades intalnit la femei), alintat, vei sugera nesiguranta, lipsa de experienta, iar
interlocutorul te va percepe ca pe o persoana fara autoritate. Nuanta ce te va avantaja in orice
moment este tonul autoritar - fara a fi agresiv, vorbeste cu voce moderata, rar si apasat - in acest
mod vei fi perceput ca o persoana calma, sigura pe sine, echilibrata si competenta. Creierul uman
raspunde instantaneu prin supunere fata de tonul autoritar, deoarece ii aminteste de tonul
parintesc.Viteza in vorbire este data de ritm, care poate fi lent sau rapid, calm sau precipitat, insa
ideal ar fi sa pastrezi o linie de mijloc. Un ritm prea lent indica o persoana plictisita si fara vlaga

8
- este imposibil sa transmiti un mesaj important vorbind in acest mod- pe cand un vorbitor cu
ritm prea rapid va transmite starea de urgenta. Ritmul mecanic, ca un metronom indica o
persoana disciplinata, cu vointa de fier, dar care isi controleaza starile afective in mod exagerat.
Daca vrei sa dovedesti ca esti o persoana echilibrata, vorbeste pe un ritm moderat, cu usoare
fluctuatii- acest lucru te va ajuta si in cadrul discursurilor: pentru a fi ascultat trebuie sa variezi
putin ritmul, altfel intervine o stare de platou ce poate plictisi usor pe cei care te asculta.
Accentul are un rol important in vorbire, de multe ori decisiv- putem accentua silabe, cuvinte sau
chiar fraze. Pentru a evidentia anumite idei dintr-un discurs, accentueaza-le, rostindu-le mai rar si
apasat, in timp ce treci rapid peste ceea ce ti se pare nesemnificativ sau care te
dezavantajeaza.Pauzele in vorbire sunt de multe ori mai eficiente decat o mie de cuvinte. Ne
putem exprima indignarea, uimirea sau tristetea, doar pastrand cateva secunde de tacere. De
multe ori ceea ce nu este rostit, dar se subintelege, influenteaza in mai mare masura auditoriul.
Un moment de tacere in urma unei intrebari ce iti este adresata, indica interlocutorului ca
reflectezi la ceea ce tocmai ti-a spus sau ca faci un mic efort pentru a-ti aminti ceva.Arta de a
pronunta corect, dictia, putem afirma ca este elementul paraverbalului cel mai cunoscut, dar nu
neaparat si pus in practica. Pronuntand cuvintele clar vei fi perceput ca o persoana competenta si
sigura pe sine.Ne place sa ascultam persoanele cu dictie buna. De ce? Pentru ca aceste persoane
nu cer mai mult de la noi decat suntem dispusi sa dam: trebuie doar le ascultam, fara a fi nevoiti
sa deslusim ceea ce spun! Elementele paraverbalului constituie adevarate instrumente de
dezvoltare personala prin care poti influenta atitudinea interlocutorilor in favoarea ta. Uzand de o
voce volubila, un ton autoritar cu ritm moderat caracterizat de usoare variatii, accentuand
aspectele care te avantajeaza si pronuntand clar si cursiv vei dirija situata in directia dorita, fara
eforturi suplimentare.

Concluzie: Comunicarea, in orice forma a ei, este un fenomen psihologic, antropologic,

sociologic de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme. Fiecare aspect al
comunicării este util în măsura analizei sale din perspectiva domeniului care a produs respectivul
aspect .Comunicarea devine-atât pentru omul simplu, pentru profesionistul din domeniu cât şi
pentru experienţa de zi cu zi a fiecăruia din noi-mai mult decât un instrument pentru dezvoltarea
eficienţei personale şi sociale, ea devine o nouă filosofie a existenţei omului modern.