LUCIAN BLAGA – Universul poetic

Lucian Blaga este primul mare poet român care reuşeşte să sincronizeze definitiv
formele poetice româneşti cu cele europene. „Poemele luminii” au apărut în 1919 şi conţin
prescurtat elementele programului expresionist: sentimentul absolutului, isteria vitalistă,
exacerbarea nietzscheeană a eului creator, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului. „Poemele
luminii” ca şi cel de-al doilea volum „Paşii profetului” sunt dominate de un puternic vitalism.
Pentru poet, cunoaşterea înseamnă iubire, după cum afirmă pragmatic în „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”; atitudinea semnificativă în aceste versuri de tinereţe este
implicarea afectivă în obiectul cunoaşterii. În lirica vitalistă trupul arde „ca-n flăcările unui
rug”, viaţa murmură în el „ca un izvor năvalnic într-o peşteră răsunătoare”, tristeţea însăşi este
extinsă asupra universului întreg, iar strigătul este o expresie a sufletului care îşi caută înveliş
pe potrivă.
Eul poetic se desfăşoară fără îngrădire în presimţirea morţii din „Gorunul” şi„Frumoase
mâini”. Iubirea însăşi este un mod de comunicare cu universul. Raportul dintre bine şi rău este
conceput în „Poemele luminii” ca o necesară interdependentă: lumina Raiului provine de la
flăcările Iadului, iar fiinţa umană este reprezentată de lumină şi păcat ce s-au înfrăţit în spiritul
credinţei
Deşi având multe trăsături comune cu volumul anterior, „Paşii profetului” prevesteşte
încă din titlu o schimbare de atitudine ce va deveni evidentă mai târziu: predominarea cugetării
asupra trăirilor intense. Semnificativ în acest sens este poemul „Moartea lui Pan”: bătrân şi
aproape orb, acest zeu al naturii roditoare îşi presimte sfârşitul.
Începând cu volumul „În marea trecere”, această ruptură dintre eul poetic şi univers
devine evidentă. Natura îşi pierde inocenta şi înfăţişarea paradisiacă, iar poetul se simte
înstrăinat de ea.
Numai naivitatea copilăriei şi a creatorului popular, „ţăranul zugrav” păstrează legătura
cu sensurile eterne. Doar universul mitic al satului este spaţiul eternităţii. Însuşi Lucian Blaga
afirmă: „Eu cred ca veşnicia s-a născut la sat”.
Moartea, la început presimţire atotprezentă în poezia lui Lucian Blaga, apoi capăt al
„marii treceri” invocată să se oprească se asociază cu motivul somnului. Somnul, stare
dumnezeiască face posibilă ieşirea din timp.
Volumele „La cumpăna apelor” şi „La curţile dorului” marchează o mai accentuată
inspiraţie folclorică a poetului, care, deşi departe de tară îşi găseşte alinarea neliniştilor
existenţiale în contactul cu spiritualitatea spaţiului mioritic. Poezii precum „Sta în codru fără
slavă” şi „Belşug” toarnă în simplitatea ritmului popular complexitatea întrebărilor filosofului,
aspiraţia spre absolut.
Începând cu volumul „Nebănuitele trepte” asistăm la o împăcare între poet şi universul
regăsit în puritatea lui primară. Poemele cheamă acum la o dezmărginire prin înţelepciune, sunt
pline de speranţă şi de încredere. Întrebările se transformă în afirmaţii rostite cu superioară
linişte.
Naşterea, venirea în lumină, tragică în volumul anterior, apare ca binefăcătoare. Oboselii
de viaţă i-a luat locul bucuria existentei. Asociată la început ideii de moarte, iubirea i se opune
în noua fază a creaţiei lui Lucian Blaga. Această tendinţă este evidentă în ciclul postum „Vară
de noiembrie”,al cărui titlu înseamnă reînvierea târzie a iubirii. Iubirea, asimilată primăverii
este opusă acum iernii cunoaşterii. „Strofe de-a lungul anilor”, „Viori aprinse, femeile”,
„Cântecul focului” sunt cântece ale iubirii împlinite, creatoare de lumi. Tema iubirii se
asociază acum mai frecvent temei naturii care germinează şi rodeşte.
„Mirabila sămânţă” este un elogiu adus germinaţiei universale, reînnoirii veşnice a
vieţii.