RITURILE FUNERARE: NUNTA MORTULUI

Moartea, in opinia lui Gail Kligman, este văzută ca “eternul blestem al viului, este
o realitate biologică, sociologică, cosmologică şi esenţială”1. Moartea stopează echilibrul
dinamic al vieţii sociale, iar decesul fizic al corpului uman ameninţă înseşi fundamentele
societăţii. Persoana care este acum decedată nu mai participă activ la interacţiunile
sociale şi nu mai contribuie în niciun mod la evoluţia societăţii. Moartea este văzută, de
asemenea, ca o provocare ultimă în conferirea unui sens existenţei umane. Contradicţiile
înţelegerii umane evocate au dat naştere pretutindeni unor procedee culturale
diversificate, elaborate pentru a trata problema morţii şi a morţilor.
Tot Kligman afirma, în lucrarea sa, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură
populară în Transilvania, că aşa-zisa comunicare dintre vii şi morţi este posibilă, însă
numai în forme mediate, cum sunt bocetele, pomana sau visele. Acest tip de interacţiuni
pun în evidenţă relaţiile dinamice ierarhice dintre vii şi morţi, în care prima categorie
trebuie să îndeplinească anumite obligaţii faţă de ceilalţi. Astfel, au luat naştere diverse
practici pre-creştine şi credinţe creştine despre moarte şi suflet. Imediat după decesul
individului, rudele de gen feminin încep să jelească mortul prin intermediul bocetelor.
Acestea sunt considerate o obligaţie rituală şi se îndeplineşte numai de persoane de sex
femeiesc.
Un alt exemplu de obligaţie rituală este şi plânsul pentru mireasă în timpul
ceremoniei nupţiale. Se presupune că se săvârşeşte un păcat dacă mortul nu este bocit, iar
persoana îngropată fără a fi bocită este considerată o sfidare adusă lui Dumnezeu. În ziua
înmormântării propriu-zise, bocitul se săvârşeşte până la sfârşitul îngopăciunii, începutul
bocetului culminând cu momentul în care se trag primele clopote pentru mort. În
România, bocetele sunt compuse din versuri ritmate, formate de obicei din 7-8 silabe.
Deşi bocetele se bazează pe anumite reguli structurale şi stereotipuri tematice, există un
număr considerabil de improvizaţii şi exprimări individuale. Bocetele reamintesc
circumstanţele decesului, relaţia dintre mort şi societatea în care a trăit sau relaţia dintre
acesta şi bocitoare, ori descriu lumea morţilor şi procesul separării de această lume şi al

1
Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iaşi,
1998
încorporării în cealaltă. Se mai consideră şi că bocetele facilitează comunicarea imaginară
dintre cei vii şi cei morţi. Un fapt deosebit de interesant remarcat de autoare în urma
cercetărilor întreprinse pe teritoriul ţării noastre, a scos la iveală credinţa oamenilor că
morţii vorbesc între ei şi că cei proaspăt decedaţi, în calitatea lor de mesageri, pot
transmite veşti din această lume în cealaltă. Astfel, în bocetele lor, femeile îl sfătuiesc pe
defunct să-i transmită lui X din partea lor sau a familiei anumite veşti importante.
Femeile recunosc că funcţia bocetului pe care îl realizează este acela de a-i alina durerea,
iar cu toate astea, nimeni nu a răspuns pînă acum chemării de a se întoarce şi nimeni nu o
va face.
Astfel, viii trebuie să îndure frustrarea eternei lor tăceri, după cum afirma Kligman.
Moartea nu îl afectează doar pe defunct, ci şi pe familia acestuia şi comunitatea în care
acesta a trăit. Se consideră nelalocul ei jelirea prea îndelungată a copiilor sau bătrînilor,
considerîndu-se că cei mici sunt îngeri fără păcate şi astfel se crede că dacă se plînge prea
mult sufletul pruncului mort se poate înneca în timpul călătoriei sale spre rai. Bătrînii nu
trebuie jeliţi prea multă vreme deoarece moartea lor este considerată a fi ceva normal, de
vreme ce le sosise timpul. Cele mai regretate morţi sunt ale celor aflaţi în floarea vîrstei,
adică decesul persoanelor aflate la vîrsta căsătoriei.
În general, doliul după cel mort ţine un an, iar pe parcursul acestui an, rudele
apropiate ale defunctului nu pot participa la manifestări cum sunt horele sau nunţile. De
asemenea, femeile trebuie să poarte mai mult timp doliu decît bărbaţii, iar o văduvă nu se
cade să se recăsătorească în timpul doliului, riscînd astfel să fie acuzată de lipsă de
dragoste faţă de fostul soţ. Bărbaţii fac excepţie de la regulă, ei putînd să se căsătorească
în timpul primului an de după deces fără a fi vorbiţi de rău, sub pretextul că nu are cine să
îngrijească de copii şi de casă. Doliul este considerat metoda prin care cei aflaţi în viaţă îi
cinstesc pe cei decedaţi. Cei vii oferă de pomană de sufletul răposatului, iar mesele în
memoria celui dispărut se dau la încheierea funeraliilor, iar apoi la 3 zile, 9 zile, 6 luni şi
un an după nefericitul eveniment.
Gail Kligman vorbeşte în cartea sa despre lumea morţilor ce este formată din trei
nivele: raiul, iadul şi purgatoriul. Acest model este împrumutat din dogma creştină, mai
exact din cea catolică. Purgatoriul nu este recunoscut de credinţa ortodoxă. Raiul este
imaginat ca fiind o grădină minunatp, plină de îngeri şi flori, în care fericirea este eternă.
Cei care merg direct în rai sunt copilaşii sub 7 ani, călugăriţele şi cei care mor între Paşte
şi Rusalii.
Cei păcătoşi merg în iad sau în purgatoriu, acest lucru depinzînd de viaţa care au dus-
o. Iadul constituie antiteza raiului, locul suferinţei veşnice şi al focului mistuitor. Locul de
mijloc în care ajung păcătoşii este purgatoriul, iar aici imaginea lui este asemănătoare
iadului (foc, suferinţă), cu deosebirea că din cînd în cînd îşi face apariţia Fecioara Maria,
întruchipînd o licărire de speranţă. De aici, fiecare păcătos îşi urmează drumul spre rai
sau iad.
Locul de înmormîntare al celor morţi este cimitirul satului, acesta fiind situat în jurul
bisericii. Biserica este considerată ca fiind centrul spiritual şi moral al lumii celor vii, iar
cimitirul, satul morţilor. În categoria celor cărora nu li se permite să fie îngropaţi în
cimitir, intră copiii nebotezaţi, cei care s-au sinucis şi vrăjitoarele. Vrajitoarele şi
sinucigaşii sunt consideraţi slugi ale diavolului şi sunt trataţi ca pe nişte marginalizaţi ai
societăţii. La fel ca şi nunţile, funeraliile ţin trei zile. Primele două zile se fac pregătirile
pentru înmormîntare, iar în cea de a treia zi, are loc îngropăciunea. Pe parcursul celor
două zile ce preced înmormîntarea, vecinii, rudele şi prietenii sosesc şi îşi prezintă
condoleanţele. Deoarece moartea este blestemul etern al viului, la rîndul său, este
blestemată de cei aflaţi în viaţă, lipsiţi de putere în faţa ei. Blestemele tipice adresate
morţii sunt „ arz-o focul” sau „lovească-te focul”. Focul poate fi atît destructiv, cît şi
constructiv. Blestemul invocă elementul distructiv, focul putînd distruge corpul fizic,
transformîndu-l în cenuşă.
Moartea este privită ca o prezenţă familiară celor în viaţă, iar vorbitorii i se
adresează cu pronumele personal „tu”. Un alt lucru interesant remarcat de autoare este
opinia oamenilor potrivit căreia moartea poartă cu sine o seceră cu ajutorul căreia taie
gîtul oamenilor. De aici şi ideea că cel care moare duce din instinct mîna la gît, ca pentru
a se apăra de secerea morţii. Asemănarea dintre moarte şi căsătorie este frecventă; pentru
femeie, căsătoria este concepută ca aşternerea la drum, pe calea plină de spini a traiului
printre oamenii străini. Se spune că unele mirese călătoresc cu bine, pe cînd celelalte pică
în foc. Drumul cu spini duce în iad, iar căsătoria este considerată un iad pentru femei.
Drumul cu flori duce în rai, iar florile reprezintă un simbol al creşterii şi vitalităţii,
împodobind cerul.
 Pereţii exteriori ai sicriului identifică imediat sicriul ca fiind sălaşul mortului.
Negrul reprezintă culoarea morţii, iar sicriul este vopsit simbolic în negru. Mortul trebuie
scos din casă cu picioarele înainte, astfel încît drumeţul să fie îndreptat încotro îi este
drumul şi să nu afle cale de întoarcere. Moartea este considerată ca fiind unidirecţională,
astfel că ea trebuie să purceadă în direcţia adecvată. După cum s-a amintit deja, ritul
funerar facilitează transformarea relaţiilor sociale dintre vii şi morţi, precum şi
diferenţierea relaţiilor dintre corp şi suflet, deosebind manifestările fizice ale vieţii de
imortalizarea postumă.
Moartea unui tînăr sau a unei tinere necăsătorite este una timpurie, deoarece apare
devreme în raport cu „ vremea” morţii specificată în ciclul vieţii. În opinia lui H. Stahl, a
muri necăsătorit este un fapt periculos, deoarece nu s-a realizat aspectul cel mai important
al vieţii. Astfel, are loc o cununie simbolică a mortului ce are rolul de a îmblînzi sufletul
mortului. Această practică este una dintre practicile numeroase considerate a fi utile atît
celor aflaţi în viaţă, dar şi celor morţi, moartea reprezentînd un pericol pentru toţi cei
implicaţi. Se crede astfel că persoanele care lasă în urmă un duşman de moarte, o
dragoste neîmplinită sau o treabă neterminată, vor reveni în trupurile pe care nu le mai
locuiesc. Aceste persoane poartă denumirea de strigoi şi pot fi deosebit de periculoase
pentru ei vii. Se crede că dacă nu se săvîrşeşte o nuntă simbolică a celui mort, „persoana”
se va întoarce în căutarea unei perechi, pentru a-şi îndeplini destinul social, dar şi
dorinţele sexuale neîmplinite. Dacă sufletul defunctului nu îşi găseşte alinare, aesta nu îşi
găseşte odihna , fapt care îl face să devină o ameninţare pentru societatea din care a făcut
parte. În concluzie, nunta mortului are scopul de a tempera tensiunea produsă de
împerecherea paradoxală a sexualităţii cu moartea.

Bibliografie
1. Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania,
Editura Polirom, Iaşi, 1998