FACTORUL TACTIC ÎN FOTBAL

Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale

jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele
regulamentului de joc şi ale sportivităţii, cu scopul realizării victoriei, care se
obţine prin valorificarea calităţilor şi particularităţilor de pregătire ale
jucătorilor proprii şi în concordanţă cu caracteristicile adversarilor.
Tactica reprezintă contribuţia activă a factorului conştiinţă atât în cadrul
jocului cât şi în procesul de antrenament. Deci forţa tactică a unei echipe
rezidă în participarea activă şi creatoare a jucătorilor, în folosirea unor
norme şi procedee de acţiune, în renunţarea la anumite şabloane care
frânează creşterea măiestriei sportive.
În meci, tactica este mijlocul prin care o echipă încearcă să-şi valorifice
particularităţile şi avantajele în pregătirea jucătorilor proprii. Această
valorificare este posibilă dacă prin acţiuni colective şi individuale se creează
condiţii şi situaţii de joc favorabile acestei valorificări. Printr-o pregătire
tactică just orientată şi aplicată în meci, echipa adversă este obligată să
primească lupta în condiţii dezavantajoase pentru ea, dar favorabilă echipei
proprii. Aceste situaţii şi condiţii de joc trebuie să fie astfel create, încât
lipsurile care se fac evidente în pregătirea fizică, tehnică, tactică, morală şi
de voinţă ale adversarilor să coincidă în acţiune cu laturile cele mai bine
dezvoltate ale aceloraşi categorii de pregătire ale jucătorilor proprii. Aceasta
depinde de posibilităţile jucătorilor de a folosi şi aplica cunoştinţele teoretice
şi practice în interesul general al echipei, precum şi de felul cum aceştia ştiu
să profite de slăbiciunile
adversarului şi cum se adaptează la o serie de factori ai jocului.

1
 Tactica presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii
jucătorilor în timpul jocului, care se realizează prin acţiuni individuale şi
colective organizate şi coordonate în scopul obţinerii victoriei. Deci, pentru
atingerea scopului, echipa în totalitatea ei îşi desfăşoară jocul pe baza unei
concepţii unitare. Scopul însă nu poate fi atins fără colaborarea tuturor
jucătorilor. Caracterul obiectiv de desfăşurare a jocului presupune
interacţiunea jucătorilor, presupune folosirea adecvată a acţiunilor tacticii
individuale şi a procedeelor tehnice bazate pe mişcarea tuturor jucătorilor,
precum şi pe activitatea creatoare a jucătorilor întregii echipe.
Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică. Tehnica este
factorul care concretizează şi materializează ideile tactice. Tehnica şi tactica
constituie o unitate, ele condiţionându-se şi influenţându-se reciproc.
Învăţarea elementelor tehnice, ca deprinderi de sine stătătoare, constituie o
muncă mecanică, lipsită de orizont. De aceea, în exersarea procedeelor
tehnice trebuie să se ţină seama în permanenţă de scopurile tactice, după
cum acţiunile tactice trebuie să se sprijine pe posibilităţile tehnice şi fizice
ale jucătorilor.

Caracteristicile tacticii
Pentru a fi eficace, tactica adoptată şi aplicată trebuie să se
caracterizeze, între altele, prin:
a) Accesibilitate. Tactica adoptată trebuie să corespundă posibilităţilor
tehnice. Ea trebuie aleasă în aşa fel încât jucătorii să dispună de tehnica
necesară aplicării ei. Antrenorii greşesc adeseori când aleg o tactică de joc
care corespunde cerinţelor jocului modern, dar pe care jucătorii nu o pot
aplica datorită nivelului lor tehnic scăzut. La elaborarea tacticii trebuie să se
ţină seama şi de pregătirea fizică a adversarului. Neţinând seama de gradul

2
de pregătire fizică a echipei adverse, planul tactic conceput n cele mai mici
amănunte poate să nu dea rezultatul dorit.
b) Elasticitatea. Tactica aleasă, deci pregătirea tactică, trebuie în aşa
fel orientată, încât jucătorii să fie capabili să facă faţă situaţiilor care se ivesc
pe neaşteptate în joc, să provoace surpriză adversarului, dar în acelaşi timp
să prevină surprizele din partea adversarului.
c) Creaţia. Tactica adoptată să realizeze condiţiile de valorificare a
forţelor proprii şi de anihilare a forţelor adversarilor, dând totodată
posibilitate jucătorilor proprii să se adapteze la situaţii în favoarea echipei
proprii.
d) Evoluţia. Tactica a evoluat şi continuă să evolueze. În domeniul
tacticii nu există stagnare, se caută mereu lucruri noi. Antrenorul trebuie să
ţină seama de toate noutăţile tactice care apar pe plan mondial, să ţină seama
de toate cuceririle teoriei şi practicii în acest domeniu şi să se străduiască să
le aplice în mod creator în tactica echipei pe care o pregăteşte. De asemenea,
antrenorul trebuie să ţină seama de progresele echipei şi jucătorilor din punct
de vedere tactic. Numai în măsura în care echipa a evoluat în domeniul
tactic, antrenorul poate mări şi îngreuna sarcinile tactice.
Delimitările tacticii
a) Tactica colectivă reprezintă totalitatea acţiunilor colective ale
jucătorilor unei echipe organizate şi coordonate unitar şi raţional în limitele
regulamentului de joc şi ale sportivităţii, cu scopul realizării victoriei, prin
valorificarea calităţilor şi particularităţilor în pregătire ale jucătorilor proprii
şi în concordanţă cu caracteristicile adversarului şi ale competiţiei.
b) Acţiunile colective au ca scop rezolvarea în comun a sarcinilor
generale
şi specifice ale jocului. Aceste acţiuni sunt mijloace de realizare a planului

3
tactic general de desfăşurare a jocului, care cuprind şi o serie de combinaţii
tactice.
c) Combinaţia tactică, care este acţiunea a doi, trei sau mai mulţi
jucători care execută o serie de deplasări cu scopul de a obţine situaţii
avantajoase faţă de adversar; ele se efectuează atât în timpul atacării porţii
adverse cât şi în timpul apărării propriei porţi.
d) Tactica individuală, care stă la baza tacticii colective, reprezintă
ansamblul de acţiuni individuale folosite conştient şi raţional de un jucător
în manevrarea mingii şi în lupta cu unul sau mai mulţi adversari; toate
acestea în colaborare cu partenerii, spre a realiza o sarcină a jocului, în atac
sau în apărare.
Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a activităţii
jucătorilor în timpul jocului, prin stabilirea sarcinilor şi a sferei de acţiune a
fiecărui jucător, cu scopul realizării uni joc organizat.
În timpul jocului o echipă se poate afla în situaţii diferite, poate fi în
atac sau în apărare.
Atacul reprezintă situaţia tactică în care echipa fiind în posesia mingii
are posibilitatea să întreprindă acţiuni ofensive, în scopul realizării punctelor
necesare obţinerii victoriei.
Apărarea este situaţia tactică în care echipa caută să împiedice pe
adversar să înscrie goluri, să-l deposedeze de minge, pentru a întreprinde
acţiuni ofensive.
D. Factorul teoretic
Jucătorii de fotbal au în prezent o pregătire teoretică de bază bună şi
foarte bună, ceea ce a dus la ridicarea standardului conştientizării procesului
de joc şi antrenament. Apariţia în teren a unor jucători care pot să înţeleagă,
pot să-şi formeze reprezentări mintale, să aibă informaţii despre cele mai

4
diferite aspecte ale jocului şi antrenamentului, despre viaţa extrasportivă şi
influenţele ei directe asupra jocului efectiv fac ca întreaga activitate
fotbalistică să fie conştientă, realizându-se un pas înainte în ridicarea
performanţelor sportive.
Învăţarea este elementul teoretic determinant al fotbalului modern.
Formarea deprinderilor de comportare civilizată, ca şi a celor de
comportare în terenul de fotbal, sunt aspecte la fel de importante ale muncii
unui antrenor de fotbal cu echipa. Pregătirea teoretică a antrenorului este
astăzi o condiţie obligatorie în obţinerea calificării şi promovării etapelor
profesiunii de antrenor de fotbal.
În legătură cu relaţiile antrenor-jucător-conducerea clubului, factorul
teoretic are laturi deosebite, dintre care:
 cunoaşterea adversarilor, obţinută din presa de specialitate, din
studierea documentelor clubului, ale campionatului, a notelor de la
observatori, a filmelor, din discuţiile între jucători şi antrenori sunt mijloace
teoretice pentru stabilirea caracteristicilor jocului advers şi, de aici, a datelor
subiective şi obiective pentru întocmirea planurilor de pregătire ulterioară;
 discuţiile de grup sunt metode pur teoretice, pe care antrenorii le
folosesc cu mare succes în activitatea lor cu echipa şi jucătorii pentru că
acestea sunt mijloace de bază pentru realizarea unei pregătiri teoretice
fundamentale, fără de care activitatea practică de performanţă nu este
posibilă;
 activitatea antrenorului cu echipa şi întreg procesul de concepţie şi
elaborare a planurilor, a înregistrării acestora, a desfăşurării lor, etc. sunt
activităţi teoretice, care ocupă majoritatea timpului unui antrenor.

5
 E. Factorul psihologic
Multitudinea problemelor psihologice ale fotbalului este foarte mare.
Înţelegând factorul psihologic ca un ansamblu de aptitudini (talentul pentru
fotbal), motivaţia, fără de care progresul nu este posibil, şi voinţa, forţa de
autodepăşire permanentă, toate în funcţie de condiţiile psiho-sociale-sportive
ale colectivelor de lucru (conducerea organizatorico-administrativă, tehnică,
jucători şi suporteri), se poate afirma că factorul psihologic este o
componentă de bază, fără de care marile performanţe internaţionale nu sunt
posibile.
Atunci când vorbim de factorul psihologic al fotbalului trebuie să ne
referim la psihologia jucătorului, antrenorului, spectatorului, arbitrului,
ziaristului sportiv, etc. fiecare cu caracteristici şi particularităţi diferite, dar
toate legate şi dependente în procesul complex al activităţii sportive.
A cunoaşte psihologia publicului, arbitrului, antrenorului, jucătorului,
conducătorului de club, a familiei, etc. înseamnă a şti să te comporţi în
funcţie de situaţie, să înţelegi lucrurile în interdependenţa lor, să acţionezi în
funcţie de acestea, şi mai ales, de interesele şi obiectivele individuale şi
colective ale echipei din care faci parte, etc.; toate acestea sunt argumente
ale strategiei fotbalului de performanţă, ale antrenorului şi jucătorului, ale
colectivelor de muncă.
Factorul psihologic este astăzi parte componentă a strategiei sportive a
fotbalului, iar multitudinea problemelor psiho-sociale constituie o condiţie
fără de care nu se poate discuta de marea performanţă. Omul este un sistem
de legi exacte, în ciuda faptului că fiecare reprezintă un sistem de sine
stătător. Cine reuşeşte mai bine să pună de acord aceste sisteme, acela va
câştiga.

6
 F. Factorul biologic
În condiţiile actuale, de creştere deosebită a cerinţelor performanţei în
fotbal, refacerea este considerată ca mijloc specific al antrenamentului, strict
necesară reechilibrării psiho-fizice şi fiziologice a organismului solicitat la
efort.
Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel complex
de mijloace naturale şi artificiale, provenite din mediul intern sau extern,
dirijat în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcţiilor
organismului şi chiar a depăşirii vechiului plafon funcţional.
Orice efort fizic generează un răspuns de adaptare din partea
organismului. Modificările survenite în urma efortului sunt compensate în
perioada de repaus, când intervenim cu o serie de mijloace ajutătoare. Deci
antrenamentul comportă ambele aspecte ale acestuia: efort şi refacere.
Între aceste două elemente există o intercondiţionare reciprocă,
influenţându-se direct. O intensitate mare a efortului va solicita şi o refacere
mai intensă. Deci condiţionarea este direct proporţională capacităţii de efort
cu nivelul proceselor de refacere. Efortul (solicitarea) şi refacerea
organismului formează o unitate, două laturi ale unui singur fenomen.
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori ca:
 gradul de antrenament şi starea formei sportivului influenţează direct
atât intensitatea cât şi rapiditatea refacerii. Jucătorii în formă sportivă
suportă mai uşor intensificarea eforturilor, suferă modificări funcţionale mai
mici pe
care la recuperează mai uşor;
 nivelul vârstei – influenţează refacerea după efort. Jucătorii tineri se
refac mai rapid după joc sau după antrenament. Datorită duratelor scurte de
refacere aceştia pot efectua un număr mai mare de antrenamente sau jocuri;

7
  vechimea în sport, cu întregul său evantai de modificări funcţionale,
care în afara efectuării efortului într-un regim economic de lucru, posedă şi
mijloace de refacere mai rapide;
 complexul de factori extrasportivi care asigură pe de o parte ,
substanţele energetice necesare (alimentaţie) şi pe de altă parte protecţia
organismului faţă de cheltuielile suplimentare (regimul de viaţă sportivă)
stimulează sistemele compensatoare şi reparatoare (mijloace fizice, excitanţi
naturali ai mediului extern).
Cunoaşterea capacităţii de refacere a fiecărui jucător din echipă stă la
baza alcătuirii programului de pregătire a acestora. Astfel, succesiunea
pregătirii (alternarea repausului cu efortul), volumului şi intensităţii
antrenamentelor trebuie să ţină seama de timpul necesar refacerii. Ea
influenţează, de asemenea, categorisirea jucătorilor în vederea folosirii lor
într-un anumit număr de jocuri, jocuri suplimentare internaţionale, turnee
finale, cupe, etc.
Atât timp cât organismul are posibilităţi de a reface modificările
produse de un efort sportiv, el se găseşte în echilibrul biologic. Dacă
intensitatea efortului desfăşurat depăşeşte posibilităţile de refacere ale
organismului, treptat se instalează oboseala. Dacă situaţia este continuată
fără a se lua măsurile de rigoare, e la fenomenul simplu al oboselii, se ajunge
la forme şi mai grave ca : surmenajul sau supraantrenamentul.
Studierea procesului de refacere a organismului la jucătorii de fotbal,
trebuie să ţină seama de specificul formelor competiţionale cu o solicitare
ritmică dată de regularitatea competiţiilor interne (campionat, cupă) şi
internaţionale.
Creşterea măiestriei sportive şi implicit a performanţei, presupune un
volum foarte mare de muncă şi cu intensităţi diferite. Pentru aceasta pauzele

8
dintre antrenamente vor tinde mereu să scadă, mai ales în perioadele de vârf
ale pregătirii. Azi în mod obişnuit, la nivelul echipelor de club se efectuează
8-10 antrenamente pe săptămână, iar la nivelul echipelor reprezentative 12-
13 antrenamente pe săptămână. Respectând legile biologice, organismul
trebuie să se prezinte la următorul antrenament , cel puţin la nivelul
funcţional optim pe care l-a avut anterior.
Pentru ca pregătirea jucătorilor să fie încununată de succes şi să se
realizeze salturile calitative, organismul lor, trebuie să se prezinte la noul
antrenament cu o capacitate de lucru mai mare decât la cel precedent.

BIBLIOGRAFIE

1) Ciolcă Sorin-Mirel , Fotbal. Curs de aprofundare. Pregătire

antrenori, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006