Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ecografia (Ultrasonografia)
Efectul piezoelectric
Ultrasunetele utilizate în diagnosticul ecografic sunt generate de efectul piezoelectric constând
în apariţia unei diferenţe de potenţial electric între cele două suprafeţe ale unui cristal de cuarţ,
atunci când acesta este supus unei deformări mecanice. Acesta este efectul piezoelectric direct, prin
care este generat curent electric.
Fenomenul se produce şi în sens invers prin efectul piezoelectric invers, când un cristal de cuarţ
supus unei diferenţe de potenţial va suferi o deformare mecanică. Această deformare generează
ultrasunetele.
Sonda ecografică
Piesa care emite ultrasunetele şi recepţionează ecourile ultrasonore se numeşte traductor sau
transductor (engl. transducer). În limbajul curent sunt utilizate şi denumirile de sursă acustică sau
palpator. Materialele fizice utilizate pentru producerea ultrasunetelor, la nivelul traductorului sunt în
66
principal: cuarţ sau ceramici sintetice de tipul zirconatului de plumb, sau titanatului de bariu,
precum şi derivaţi de mase plastice de tipul fluorurii de poliviniliden.
Ţesuturile biologice prezintă câteva proprietăţi care influenţează interacţiunea lor cu undele
ultrasonore:
Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constantă pentru fiecare ţesut în parte şi ea
variază în limite relativ mici pentru diferitele tipuri de ţesuturi moi (vezi domeniul vitezelor
menţionat anterior, între 331¸6.000 m/sec, cu valori medii 1540¸1570 m/sec).
Densitatea ţesuturilor influenţează viteza de propagare. Ţesuturile mai dense vor genera
viteze de propagare crescute (os, calcul), ţesuturile moi vor genera viteze medii de propagare, iar
lichidele vor genera viteze mici de propagare.
Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi volumul iniţial după ce
a fost supus unei deformări mecanice. Pentru organele parenchimatoase ea depinde de proporţia de
ţesut conjunctiv fibros, care intră în structura organului. Elasticitatea contribuie la generarea
ecourilor ultrasonore şi este unul dintre factorii determinanţi ai vitezei de propagare a US printr-un
ţesut.
Undele US se propagă liniar în interiorul corpului uman, având un comportament similar cu cel
al unui fascicul luminos. Prin urmare undele US suferă fenomene de reflexie, refracţie, difracţie (cu
modificarea traiectoriei de propagare), precum şi fenomene complementare atenuarea, absorbţia şi
difuzia (cu modificarea energiei ultrasunetelor incidente, iniţiale).
Pentru definirea comportamentului ultrasunetelor în cursul propagării este considerată noţiunea
de interfaţă ecografică. Noţiunea reprezintă suprafaţa de separare între două medii cu impedanţe
acustice diferite (practic cu densităţi fizice diferite).
Comportamentul ultrasunetelor la nivelul suprafeţelor de separare:
67
Transmisia şi reflexia ultrasunetelor
Un fascicul US la nivelul unei interfeţe se va reflecta, o parte din energia fasciculului iniţial,
considerat incident, se va întoarce în mediul de provenienţă sub forma undelor US reflectate
(fasciculul reflectat) sau a ecourilor ultrasonore, elemente care definesc diagnosticul ecografic.
Înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore şi prin aceasta a caracterizării ţesuturilor care le-au
reflectat, reprezintă rezultanta examenului ecografic. Termenii de ultrasonografie sau ecografie
reprezintă înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore reflectate.
Energia fasciculului incident rezultată după reflexie se transmite celui de-al doilea mediu în care
va suferi noi fenomene de reflexie şi transmisie. Energia US reflectată şi cea transmisă după reflexie
mediilor următoare se află în relaţie de inversă proporţionalitate. Cu cât se reflectă mai multă
energie la nivelul unei interfeţe cu atât se tranmite mai puţină energie în cel de-al doilea mediu. Se
instalează astfel la fiecare interfaţă o nouă atenuare a fasciculului incident.
Direcţia fasciculului reflectat depinde de unghiul pe care-l realizează fasciculul incident cu
interfaţa. Dacă fasciculul incident este perpendicular pe interfaţă unda reflectată va avea aceeaşi
direcţie perpendiculară. Dacă fasciculul incident este înclinat sub un unghi a faţă de perpendiculara
pe interfaţă, fasciculul reflectat va emerge sub acelaşi unghi a1, situat de cealaltă parte a
perpendicularei şi nu va putea fi receptat (a = a1). Datorită acestor consecinţe fizice rezultă
necesitatea obiectivă ca unghiul incident a să fie cât mai aproape de 0 grade, pentru ca unghiul undei
reflectate a1 să fie de asemenea aproape de 0 grade şi astfel reflexia respectivă să poată fi captată.
Tot ceea ce se reflectă sub unghiuri mari, apropiate de 90 de grade se pierde, nemaifiind recuperat
de traductor.
La nivelul organelor parenchimatoase unde există interfeţe multiple se produc reflexii multiple
ale unor fascicule de energie din ce în ce mai joasă. Aceste reflexii sau ecouri depind nu numai de
unghiul de incidenţă ci şi de numărul şi calitatea interfeţelor. Se produc astfel ecouri de împrăştiere
(dispersie) care diminuă mult energia fasciculului incident.
Refracţia ultrasunetelor
Reprezintă schimbarea direcţiei de transmitere a fascicului US incident la traversarea unei
interfeţe. Refracţia nu afectează examenul ecografic întrucât acelaşi traductor este utilizat ca
emiţător şi receptor, iar ecourile se refractă şi în sens invers faţă de fasciculul incident.
Difracţia ultrasunetelor
Reprezintă deflectarea undelor US în jurul unei interfeţe mai mică decât lărgimea de bandă a
semnalului sonor. Astfel, undele US se vor propaga în spatele obstacolului, fără a-şi pierde energia
iniţială, generând artefacte ecografice care parazitează imaginea.
Difuzia fasciculului US
Reprezintă preluarea de către unele particule din mediul de propagare a unei cantităţi din
energia incidentă şi reemiterea acestei energii în toate direcţiile. Difuzia sau dispersia stă la baza
apariţiei ecourilor de împrăştiere importante în generarea imaginii ecografice.
Absorbţia ultrasunetelor
Reprezintă pierderea treptată a energiei fascicului incident, în cursul propagării prin
transformarea treptată a energiei acustice în energie termică.
Ecografia este o metodă complementară de diagnostic la care se recurge numai după efectuarea
unei anamneze complete, a unui examen clinic atent şi a analizelor complementare considerate
“uzuale” (biochimice, hematologice, radiologice, EKG).
Pregătirea pacientului
Ecocardiografie - repaus la orizontală 15 minute înainte de examinare, fără alte măsuri
deosebite.
Ecografia abdominală:
- perioadă ajeun, post absolut, 8 ore în medie înaintea examinării, pentru îndepărtarea
conţinutului tubului digestiv solid şi gazos care parazitează imaginea;
- pacientul va reţine urina timp de 4-5 ore înaintea examenului pentru realizarea repleţiei vezicii
urinare care formează o “fereastră ultrasonică” ce conduce ultrasunetele pentru vizualizarea
organelor pelvine retrovezicale;
- în caz de obezitate sau meteorism se administrează cărbune medicinal, fermenţi pancreatici,
prokinetice;
- în caz de constipaţie se vor administra laxative sau clisme evacuatorii;
- examenul ecografic se va face la distanţă de 3-4 zile de un examen digestiv baritat;
- se vor evita regiunile cu pilozitate crescută (sau se vor epila) şi cicatricile cheloide, care
reflectă iniţial ultrasunetele împiedicând formarea imaginilor ecografice.
71
II.3.4. Imagistica RMN
Tomografia RMN (rezonanta magnetica nucleara în engleza NMR sau MRI)
Schema tomografului RMN din figura 61 este aceeaşi cu a tomografului de raze X doar că
pacientul trebuie plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp magnetic foarte intens
(0,05 – 3 T aproximativ de 20.000 de ori câmpul magnetic terestru). Foarte importante sunt însă şi
metodele (din păcate puţin utilizate în România) care permit urmărirea proceselor metabolice în care
sunt implicate diverse nuclee paramagnetice. Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă
peste imaginea anatomică.
72
În general, contrastul imaginilor este foarte bun şi fără utilizarea substanţelor de contrast dar în
cazuri speciale pot fi folosite şi astfel de substanţe (de exemplu substanţe pe bază de Gadolin care
reduc timpul de re-emisie a radioundelor de către protoni făcând ca imaginea să fie mai luminoasă).
Generalitati
Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic si de
pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si tesuturi ale corpului
omenesc. In multe din cazuri, IRM ofera informatii care nu pot fi vizualizate prin radiografie,
ultrasonografie sau tomografie computerizata.
In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigata, este plasata intr-un aparat special care
reprezinta un magnet urias. Informatiile furnizate de IRM pot fi stocate si salvate intr-un computer.
De asemenea pot fi facute poze sau filme daca situatia o cere. In anumite cazuri se poate utiliza o
substanta de contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului.
IRM se efectueaza pentru diagnosticarea anumitor afectiuni ca tumori, sangerare, leziuni,
afectari vasculare sau infectii. Prin folosirea unei substante de contrast in timpul IRM, se pot
vizualiza clar anumite tesuturi. O IRM este indicata pentru:
- regiunea cefalica - IRM poate detecta tumoti, anevrisme, sangerari la nivel cerebral, leziuni
nervoase si alte afectiuni, ca si cele cauzate de accident vascular cerebral; IRM poate de asemenea
detecta afectiuni ale nervului optic si globului ocular, ale urechilor si nervului auditiv;
- regiunea toracica - IRM poate vizualiza cordul, valvele cardiace si vasele coronare; poate
stabili daca plamanii sau inima sunt afectate; de asemenea poate fi folosita pentru diagnosticarea
cancerului de san sau pulmonar;
- vasele sanguine - IRM poate fi folosita pentru vizualizarea vaselor de sange si a circulatiei
sangelui prin vase, in acest caz purtand numele de angiografie prin rezonanta magnetica; poate
depista afectiuni ale venelor sau arterelor, ca anevrisme vasculare, un cheag la nivel vascular sau
ruptura partiala a peretelui vascular (disectie); uneori se foloseste substanta de contrast pentru
vizualizarea mai clara a vaselor sanguine;
- regiune abdominala si pelvina - IRM poate depista diferite afectari ale organelor abdominale
ca ficat, vezica biliara, pancreas, rinichi si vezica urinara; se foloseste pentru depistarea tumorilor,
sangerarilor, infectiilor si diferitelor obstacole; la femei poate vizualiza uterul si ovarele; la barbati
se poate vizualiza prostata;
- oasele si articulatiile - IRM poate evidentia afectari ale sistemului osos sau articular, ca artrite,
afectari ale articulatiei temporomandibulare, probleme ale maduvei osoase, tumori osoase, afectari
ale cartilajului, rupturi de ligamente sau tendoane sau infectii; IRM poate afirma cu precizie daca un
os este rupt sau nu, atunci cand radiografia este neclara; IRM se foloseste cel mai frecvent pentru
depistarea afectiunilor osoase sau articulare;
- coloana vertebrala - IMR poate vizualiza discurile si nervii coloanei vertebrale, putand
diagnostica afectiuni ca stenoza de canal vertebral (stenoza spinala cervicala), hernie de disc sau
tumori de coloana vertebrala.
Pregatirea pacientului
Inainte de efectuarea IRM trebuie informat medicul specialist sau asistentul medical daca:
- pacientul este alergic la medicamente; substanta de contrast folosita nu contine iod; daca
exista antecedente de alergie la substanta de contrast folosita pentru IRM, se recomanda informarea
medicului specialist inainte de efectuarea testului; uneori beneficiile efectuarii testului pot depasi
riscurile sale;
- daca pacienta este sau nu insarcinata;
- daca pacientul are instalat un pacemaker, un membru artificial, tije metalice sau orice fel de
metal fixat in corp (mai ales la nivelul ochiului), valve cardiace metalice, clipsuri metalice la nivel
73
cerebral, implanturi metalice in ureche sau pe sprancene sau orice fel de implanturi sau proteze
medicale; de asemenea trebuie informat medicul daca pacientul lucreaza cu metale sau daca recent a
suferit o interventie chirurgicala pe vasele sanguine; in anumite cazuri este contraindicata efectuarea
IRM;
- daca pacienta prezinta un dispozitiv intrauterin (DIU); acest lucru poate contraidica efectuarea
testului;
- daca pacientul devine agitat in locuri inchise (limitate); pacientul va trebui sa stea nemiscat in
interiorul magnetului MRI sau mai exista un tip de dispozitiv de IRM cu configuratie deschisa;
acesta nu este la fel de limitat ca dispozitivele clasice; pacientul poate necesita administrarea unor
medicamente pentru calmare;
- daca pacientul prezinta alte afectiuni ca disfunctii renale sau siclemie, care pot contraindica
efectuarea unei IRM cu substanta de contrast;
Pacientul va semna un document prin care intelege riscurile efectuarii IRM si este de acord sa
efectueze testul. Se recomanda discutarea cu medicul specialist despre necesitatea efectuarii testului,
riscurile sale, modalitatea de efectuare si semnificatia posibilelor rezultate.
Se recomanda ca pacientul sa fie insotit de cineva, in cazul in care se administreaza
medicamente sedative.
In cazul in care se efectueaza o IRM abdominala, pacientul nu va manca si consuma lichide cu
cateva ore inainte de efectuarea testului.
Riscuri
Nu exista efecte adverse secundare expunerii campului magnetic folosit pentru IRM. Cu toate
acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea el poate afecta pacemakerele, membrele artificiale
si alte dispozitive medicale care contin fier. Magnetul va deregla un ceas care se afla in apropierea
lui.
Daca pacientul prezinta fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM poate afecta
retina. Daca exista suspiciunea ca ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului, se recomanda
efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM. In cazul in care radiografia a depistat
fragmentele metalice, se interzice efectuarea IRM.
Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce contine fier pot provoca iritatii ale
pielii.
Exista un mic risc de aparitie a unei reactii alergice in cazul in care se folosesc substante de
contrast in timpul IRM. Cu toate acestea, majoritatea reactiilor sunt moderate si pot fi tratate cu
antialergice. De asemenea, exista un risc scazut de infectie la nivelul venei pe care se introduce
substanta de contrast.
Rezultatele
Medicul specialist poate explica pacientului rezultatul testului imediat dupa efectuarea lui, insa
rezultatul final va fi gata in circa doua zile.
IRM poate depista afectarea unui organ sau tesut chiar daca forma si marimea organului este
normala.
Imagistica prin rezonanta magnetica normala:
Organele, vasele sanguine, sistemul osos si articular sunt normale din punctul de vedere al
formei, marimii, aspectului si localizarii
Nu exista excrescente anormale, ca de exemplu tumori
Nu exista sangerari, lichide anormale, obstacole sau tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor
Nu exista semne de inflamatie sau infectie
Imagistica prin rezonanta magnetica anormala:
Un organ poate fi marit, micsorat sau modificat
Pot exista excrescente anormale (de exemplu tumori)
Pot exista lichide anormale aparute datorita sangerarii sau infectiei; pot fi prezente revarsate
lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul regiunii cardiace
Pot exista blocaje sau ingustari vasculare; de asemenea poate exista un anevrism vascular
Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare
75
Exista afectari articulare, ligamentare sau ale cartilajelor; oasele pot fi afectate prin infectii sau
alte afectiuni
Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla, dementa, boala Alzheimer sau
hernie discala.
76
Cu toate că prezintă unele riscuri pentru pacient scintigrafia oferă informaţii morfologice şi
funcţionale care o fac indispensabilă în unele cazuri.
Fig. 63. Scintigrafie tiroidiana cu imagine tipica de adenom toxic (sageata), cu inhibarea captarii in restul
glandei. Sugerează prezenta unui nodul tiroidian de dimensiuni mari, elastic, mobil la inghitire, in asociere cu
manifestari de hipertiroidie.
Tomografia cu Emisie de Pozitroni / PET scan - este o metodă de Imagistică Medicală de ultimă
generaţie, constituind modalitatea cea mai modernă de diagnostic. PET scan permite medicului să
examineze complet şi dintr-o dată corpul pacientului, prin producerea unor imagini ale fiziologiei,
deci funcţionării organismului, imagini imposibil de obţinut cu alte metode. Acest mod de
vizualizare înfăţişează metabolismul precum şi alte funcţii importante, nu doar simpla structură
anatomică a anumitor organe aşa cum este revelata de clasicele examene radiologice Scanarea de tip
PET este frecvent folosită pentru supravegherea periodică a posibilelor degenerări de tip malign;
este un procedeu prin care se identifică celulele tumorale din organism. Este injectată intravenos o
mică cantitate de glucoza (zahăr) marcată radioactiv. Scaner-ul PET se va roti in jurul corpului şi va
capta imagini ale zonelor din organism unde glucoza este consumată. Celulele maligne vor apărea
mai luminoase deoarece sunt mai active metabolic şi folosesc mai multa glucoză .
Este o metodă asemănătoare scintigrafiei doar că în organism se introduc substanţe marcate cu
izotopi radioactivi ce emit radiaţii ß+. Radiaţia ß+ (pozitronul) are aceeaşi masă cu electronul şi
sarcină egală cu el dar pozitivă fiind antiparticula electronului. Când o antiparticulă se ciocneşte cu
particula corespunzătoare are loc reacţia de anihilare cele două transformându-se în energie
(conform relaţiei lui Einstein E=mc2). În cazul nostru ciocnirea unui pozitron cu un electron va
genera doi fotoni. Detectarea simultană a celor doi fotoni . indică existenţa reacţiei de anihilare şi
deci a emisiei unui pozitron. Pentru aceasta mai multe detectoare cu scintilaţie sunt montate în
coincidenţă astfel încât spre calculator nu va fi trimis un semnal decât dacă două detectoare
înregistrează simultan câte un foton. Calculatorul înregistrează reacţiile de anihilare şi pe baza lor
generează o imagine pe monitor (figura 64).
77
Fig. 64. Schema unui detector PET- scan.
78
urmând stabilirea imaginii distribuţiei acestuia. Dezvoltarea tehnicii şi utilizarea clinică a semnalării
urmelor izotopice se leagă de numele omului de ştiinţă maghiar György Hevesy, premiat în 1943 cu
Premiul Nobel.
Producerea izotopilor are loc în acceleratorul de particule nucleare (ciclotron). Caracteristica
izotopilor PET este că prezintă un timp de divizare fizică foarte scurt (2-110 minute), astfel,
aplicarea acestora presupune supunerea bolnavului la o sarcină mai mică de radiere. Teoretic, orice
moleculă ce ia parte la metabolismul organismului viu se poate marca cu izotop PET, iar cu ajutorul
metodei, cam toate procesele biochimice, fiziologice se pot înregistra în imagini, respectiv, li se
poate măsura activitatea.
Cel mai des utilizat radiofarmocon, 18F fluoro-dezoxi-glucoza (pe scurt FDG) se adună în
celulele cu glucozo-metabolism ridicat (creier, miocard, tumori maligne, glucocite şi limfocite
activate), nu se metabolizează, după care în formă neschimbată, prin rinichi, se elimină în urină (în
opoziţie cu glucoza). Este caracteristic ritmului de selecţie că în 90 de minute de la introducere,
40% din activitatea farmaconului injectat se îndepărtează deja prin urină.
Distribuţia în ţesuturi a substanţei introduse în organism se poate detecta cu ajutorul camerei
PET prin intermediul observării radierii aferente emisiei pozitronice. Reconstruirea imaginilor are
loc cu ajutorului computerului, pe baza datelor obţinute în timpul examenului. Examenul alcătuieşte,
în primul rând, felii perpendiculare pe axa lungimii corpului (asemănător CT-ului), chiar pe întregul
corp. Ulterior, pe baza acestor secţiuni se pot forma imagini, în direcţia dorită, chiar tridimensionale.
Distribuţia în ţesuturi a farmaconilor introduşi diferă în mare măsură în diverse stări funcţionale
(fiziologice, respectiv biologice), făcând astfel posibilă recunoaşterea şi localizarea proceselor
clinice.
În timpul sarcinii, datorită radierii la care se supun ţesuturile cu divizare rapidă, examenul nu se
va efectua. Alăptarea nu este contraindicată, fiindcă după mulgerea sînii, alăptarea poate fi
continuată la 20 de ore după examinare. În caz de nivel ridicat al glicemiei, se indică a se încerca
apropierea de valoarea normală a glicemiei la începutul examenului, dar în orice caz aceasta să fie
sub 8,3 mmol/l. Insuficienţa renală îngreunează interpretarea imaginilor, dar nu exclude examenul.
Farmaconul introdus (FDG) sub formă molară reprezintă o doză de substanţă foarte mică, fără efect
farmacodinamic.
Examenul se efectuează pe stomacul gol, se interzice consumul de mâncare cu aproximativ 6
ore înaintea examenului, dar se impune o hidratare corespunzătoare.
79
Imaginea de mai sus, obţinută prin PET arată leucemia prezentă în măduva osoasă înainte de
tratament (stânga), persistând şi după chimioterapie (dreapta).
80
II.4. Procedee de diagnostic şi terapeutice bazate pe factori fizici
II.4.1. Termografia
Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa corpului uman
(practic o fotografie în infraroşu) (Fig. 65). Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de
temperatură astfel încât înregistrarea emisiei în infraroşu permite determinarea cu mare precizie a
temperaturii (se pot determina diferenţe mai mici de 0,1 °C). La rândul ei temperatura este
determinată de activitatea locală (metabolică, circulatorie etc.). Determinarea diferenţelor de
temperatură între diferite regiuni ca şi a modificărilor de temperatură, în timp, în acelaşi loc permite
semnalarea modificărilor de structură şi/sau funcţie a diverselor organe chiar şi înainte de
declanşarea bolii. Aceasta permite diagnosticarea unei multitudini de boli (cancere, infecţii,
afecţiuni tiroidiene etc.). De remarcat că metoda este total neinvazivă iar costurile sunt mici.
II.4.2. Fototerapia
81
pulmonară, hipertensiune arterială în stadii avansate, hipertiroidie, cancer, expunerea la soare se face
numai la indicaţia medicului curant.
O altă aplicaţie a fototerapiei se întâlneşte în maternităţi. Un număr mare de copii se nasc cu
aşa numitul icter fiziologic. Copiii tind să producă o cantitate mare de bilirubină, deoarece în
primele săptămâni de viaţă au o cantitate prea mare de globule roşii (bilirubina reprezintă un produs
secundar al distrugerii globulelor roşii uzate).
Bilirubina este procesată de ficat care este imatur la nou-născuţi. Excesul de bilirubină neprocesată
determină icterul fiziologic şi culoare gălbuie a pielii copilului. Însă, bilirubina este fotosensibilă,
prin urmare, simpla baie de lumină distruge bilirubina.
Generalitati
Icterul este o afectiune caracterizata prin colorarea in galben a pielii si a partii albe a globului
ocular (sclera) si este consecinta acumularii unei cantitati mari de bilirubina in sange
(hiperbilirubinemia). Bilirubina este produsa prin distrugerea celulelor rosii din sange (hematii) si a
hemoglobinei. Hemoglobina este o proteina care se gaseste in hematii si care are rolul de a
transporta oxigenul de la plamani la tesuturile din restul corpului.
Icterul la nou-nascut apare de obicei dupa aproximativ 24 de ore de la nastere.
In cazul nou-nascutilor sanatosi, hraniti cu lapte de mama, apare un anumit grad de coloratie
tegumentara galbena la aproximativ 2-4 zile de la nastere. Icterul dispare sau scade in intensitate de
la sine, fara tratament si fara urmari in 1-2 saptamani. In cazul nou-nascutilor alimentati la san, un
icter usor se poate mentine 10-14 zile dupa nastere sau pot apare recurente in timpul perioadei de
alaptare. Atat timp cat copilul primeste suficient lapte si este un copil hranit corect si frecvent (de 8-
10 sau mai multe ori in decurs de 24 de ore), icterul nu este o problema. Cu toate acestea copilul
trebuie supravegheat.
Rareori cantitati foarte mari de bilirubina se acumuleaza in sange si determina leziuni cerebrale,
situatia fiind cunoscuta sub denumirea de icter nuclear. Aceste leziuni pot fi urmate de pierderi ale
auzului, retard mental si tulburari de comportament.
Cauze
Icterul apare ca urmare a dezechilibrului intre productia si eliminarea bilirubinei. Acesta se
elimina din organismul uman prin urina si scaun (fecale). In timpul sarcinii, corpul mamei
indeparteaza bilirubina fatului prin intermediul placentei. Dupa nastere nou-nascutul trebuie sa
indeparteze singur bilirubina din sange. La nou-nascut, bilirubina poate inregistra valori crescute,
pana la concentratii ce determina coloratia galbena a tegumentelor si mucoaselor, datorita
imaturitatii organelor care nu pot face fata ritmului in care bilirubina trebuie sa fie eliminata din
organism. Deshidratarea la sugar poate apare usor si conduce la incetinirea formarii urinii si a
fecalelor, ceea ce are ca rezultat cresterea timpului de eliminare a bilirubinei. Metabolismul
bilirubinei este influentat si de unele substante care intra in compozitia laptelui matern. In cazuri
rare, hiperbilirubinemia poate fi cauzata de alte afectiuni sau boli, cum sunt bolile aparatului
digestiv, infectiile sau incompatibilitatile grupelor sanguine.
Simptome
Cea mai frecventa manifestare a icterului la nou-nascut este colorarea in galben a pielii si
sclerelor sau a mucoasei bucale. De obicei, culoarea galbena apare prima data pe fata si pe piept, in
primele 5 zile dupa nastere, desi ziua aparitiei variaza de la un nou-nascut la altul sau in functie de
tipul de icter.
82
Icterul fiziologic apare la toti copiii (la unii este de intensitate redusa si trece neobservat) cu
debut dupa prima zi de viata, pentru ca organele copilului nu sunt inca capabile sa elimine eficient
excesul de bilirubina. Intensitatea icterului creste dupa prima zi de la nastere pana in ziua 3-4 de
viata. De obicei nivelul bilirubinei in sange ajunge la un nivel de platou (constant pentru mai multe
zile) si apoi scade treptat, astfel incat coloratia scade sau chiar dispare in aproximativ 1 saptamana
fara a fi urmata de nici o complicatie.
Icterul aparut in timpul alaptarii la san este determinat de o deshidratare usoara care prelungeste
si intensifica icterul fiziologic. Deshidratarea contribuie la aparitia icterului, deoarece ingreuneaza
eliminarea bilirubinei din organism de catre sistemele specifice, dar imature ale nou-nascutului.
Acest tip de icter poate apare atunci cand nou-nascutul nu primeste destule lichide. Aceasta se
intampla de obicei cand mesele sunt la intervale de timp prea mari. Tipic, cresterea frecventei
meselor copilulul are ca urmare scaderea sau disparitia acestui tip de icter intre zilele 5-7 de viata.
Icterul determinat de laptele de mama are ca si cauza cresterea nivelului circulant de bilirubina,
ce apare in jurul zilelor 10-14 de viata. Nu este cunoscut mecanismul prin care unele componente
ale laptelui de mama afecteaza eliminarea bilirubinei de catre nou-nascut. Acest tip de icter incepe
sa dispara in luna a doua, desi o usoara nuanta galbuie poate persista pe toata durata alaptarii.
Rar, icterul nou-nascutului poate fi determinat de unele afectiuni asociate ale acestuia. Coloratia
in galben a tegumentelor care apare in mai putin de 24 de ore de la nastere, are rar ca si cauza icterul
neonatal si acesti copii trebuie investigati pentru alte cauze. Daca aceasta coloratie continua sa
creasca in intensitate dupa a treia zi de viata sau nu scade dupa a cincea zi de viata, se recomanda un
consult medical de specialitate. De retinut este faptul ca marirea frecventei meselor copilului poate fi
de ajutor si poate fi urmata de scaderea nivelelor de bilirubina.
Daca nivele foarte mari de bilirubina nu sunt tratate, pot apare complicatii.
Consultul de specialitate
Consultul medical de specialitate se impune de urgenta atunci cand nou-nascutul prezinta semne
si simptome care denota un nivel crescut de bilirubina in sange, ca de exemplu:
-toropeala si scaderea capacitatii de a suge,
-iritabilitate, tremuraturi si plans,
-arcuirea spatelui,
-tipat strident de tonalitate inalta.
Semnele unui nivel foarte crescut de bilirubina includ:
-perioade de oprire a respiratiei (apnee) sau de respiratie dificila (dispnee),
-convulsii.
Investigatii
Medicul specialist poate diagnostica icterul nou-nascutului din istoricul bolii si examenul
obiectiv (examinarea fizica a nou-nascutului).
Pentru a realiza istoricul bolii medicul se poate interesa despre:
-starea generala de sanatate a mamei, mai ales de-a lungul sarcinii,
-nastere (daca copilul s-a nascut prematur sau la termen),
-dificultati prezentate in timpul nasterii,
-greutatea copilului la nastere si evolutia ei in timp,
-alimentarea copilului, frecventa scaunelor si a urinatului,
-compatibilitatea mamei si copilului in sistemul ABO si Rh (sistem de proteine situate pe
membrana hematiilor in functie de prezenta carora se definesc grupele de sange),
-istoricul familial al afectiunilor ce pot produce icter.
Medicul specialist va examina copilul si va aprecia culoarea pielii acestuia. Specialistul trebuie
sa determine daca icterul este prezent doar la nivelul ochilor, fetei si capului sau apare si la nivelul
83
toracelui si partii inferioare a corpului. De asemenea trebuie sa descopere daca exista, semne ale
unor afectiuni asociate care pot cauza icterul. Se poate folosi un dispozitiv transcutanat pentru a
masura nivelul bilirubinei. Daca rezultatele sunt ingrijoratoare, se poate masura din sange nivelul
bilirubinei. Rezultatele acestei determinari sunt folosite de specialist pentru a lua o decizie in
privinta necesitatii unui tratament.
Daca se suspecteaza o alta boala ce determina hiperbilirubinemie se impune efectuarea unor
teste suplimentare.
Tratament - Generalitati
In majoritatea cazurilor nu este necesar tratamentul icterului (hiperbilirubinemiei) la nou-
nascuti. Cu toate acestea este necesara urmarirea copiilor pentru a observa aparitia eventualelor
schimbari ale nuantei pielii si ale comportamentului. Copiii care au nivele periculos de mari de
bilirubina in sange, au nevoie de tratament. Indiferent de cauza, nivelele mari de bilirubina ramase
netratate pot duce la leziuni cerebrale (icter nuclear) ce au ca rezultat pierderea auzului, retard
mental si tulburari de comportament. Cea mai folosita metoda de terapie este fototerapia. Aceasta
foloseste lumina fluorescenta ce intensifica transformarea bilirubinei intr-o forma pe care corpul o
poate elimina intr-un ritm mai rapid. Fototerapia standard este aplicata de obicei in spital. In cazul
copiilor care nu mai sufera de alte boli, exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un
dispozitiv format din fibre optice, de forma unor paturi. Aceste "paturi" reduc nivele de bilirubina
mai incet decat fototerapia standard, de aceea sunt folosite doar pentru tratamentul formelor usoare
de icter. Uneori pot fi folosite ambele tipuri de terapie concomitent.
Lumina fluorescenta utilizata in timpul fototerapiei nu este daunatoare daca este folosita
prudent. In timpul terapiei, ochii copilului vor fi protejati. Dispozitivele folosite pentru protectia
ochilor sunt inlaturate in timpul alimentarii. Nou-nascutii sunt obisnuiti cu intunericul dupa lunile
petrecute in uter, astfel incat aceste dispozitive nu ar trebui sa ii deranjeze.
Tratament ambulatoriu
Cel mai bun tratament ambulatoriu pentru icter este de obicei alimentatia, fie ca este la san sau
cu biberonul. Alimentarea frecventa a copilului (8-10 ori pe zi) ii asigura acestuia fluidele necesare
organismului pentru a elimina bilirubina in exces. In cazul copiilor care nu mai sufera de alte boli,
exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un dispozitiv format din fibre optice, de
forma unor paturi. Cand copilul urmeaza terapia la domiciliu este foate important ca parintii sa
inteleaga modul de functionare al aparatului. Daca apar nemultumiri sau neintelegeri poate fi
consultat medicul specialist. Cantitatea de bilirubina din sangele copilului trebuie monitorizata
zilnic. Coloratia in galben a sclerelor si a tegumentelor nu dispare imediat in urma tratamentului prin
fototerapie. Daca culoarea se intensifica trebuie anuntat medicul specialist.
Expunerea copilului la lumina soarelui nu reduce nivelul bilirubinei din sange insa pielea
copilului poate suferi arsuri. In plus, copilului ii poate fi frig si de aceea e necesara o lumina speciala
si un mediu controlat pentru tratamentul in siguranta al icterului. Sunt mame care cred ca alaptarea
trebuie intrerupta in cazul aparitiei icterului. Asociatiile internationale recomanda continuarea
alaptarii nou-nascutului cu icter, ba chiar cresterea frecventei meselor. In cazul copiilor internati in
spital, se recomanda ca mamele sa se mulga pentru a-si mentine productia de lapte. Laptele astfel
recoltat poate fi folosit pentru hranirea copilului internat.
84
II.4.3. Terapia LASER (LASER - Light Amplification by Stimulated Emission
of Radiation - amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei)
LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a
organismului.
Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în biostimularea cu
radiaţii laser.
Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit
pentru realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid optic (un fascicul de
fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe care îl încălzeşte rapid şi extrem
de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort mecanic şi nu
este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici
se închid.
Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină (Fig. 66), deoarece fasciculul laser poate
străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui energie fiind
cedată retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul
glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel,
presiunea intraoculară (Fig. 67).
Fig. 67. Interventia LASER pentru refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular, avand drept consecinta
scaderea presiunii intraoculare.
În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale
microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin
85
perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final, o mai
bună vascularizare a miocardului (Fig. 68).
Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor
şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură(echivalent al acupuncturii) etc.
86
adevar, ele pot fi acoperite cu molecule biologice care le ofera proprietatea de a interactiona cu sau a
se lega la o entitate biologica, oferind un mod controlabil de reactie sau tintire.
In al doilea rand, microparticulele sunt magnetice, ceea ce înseamna ca se supun legii lui
Coulomb, si în consecinta pot fi manipulate prin intermediul unui gradient de câmp magnetic extern.
In absenta unui câmp magnetic extern, momentele magnetice ale particulelor mici sunt orientate
absolut întâmplator, momentul magnetic total fiind aproximativ egal cu zero. Când este aplicat un
câmp magnetic extern, particulele se orienteaza de-a lungul liniilor de câmp magnetic,
amplificându-se astfel intensitatea câmpului magnetic propriu. Drept urmare, particulele raspund la
câmpurile magnetice având loc miscarea lor pe directia liniilor de câmp magnetic. La îndepartarea
câmpului magnetic extern, momentele magnetice ale particulelor îsi modifica statistic directia,
particulele pierzându-si proprietatile magnetice.
Aceasta „dirijare de la distanta” combinata cu penetrabilitatea intrinseca a câmpului magnetic
prin corpul uman, deschide orizonturi noi pentru multe aplicatii ce presupun transportul si/sau
imobilizarea microparticulelor magnetice sau a entitatilor biologice tintite magnetic. In acest mod
ele pot fi destinate transportului de substante, cum ar fi substante antitumorale, sau de o serie de
atomi radioactivi, spre o regiune tinta din organism, cum ar fi un tesut tumoral.
In al treilea rând, microparticulele magnetice pot fi proiectate sa raspunda prin rezonanta la un
câmp variabil în timp, cu rezultate avantajoase mai ales când se urmareste transferul de energie de la
un câmp energetic pulsatoriu spre microparticula. De exemplu, particula poate sa se încalzeasca,
ceea ce conduce la ideea de a fi utilizata ca agent în hipertermie, sau în eliberarea unei cantitati
specifice de medicament toxic prin transfer de energie termica într-un tesut tinta cum ar fi un tesut
tumoral; sau poate fi utilizata ca agent de transport în chimioterapie sau în radioterapie unde un grad
moderat de crestere a temperaturii tesutului conduce la o distrugere mai efectiva a celulelor maligne.
Aceste particule pot fi acoperite cu materiale biodegradabile în organismele vii, devenind astfel
perfect compatibile cu acestea. In plus, modificând suprafata acestor particule, ele pot fi mai rapid
capturate de sistemul reticulo-endocitar, crescându-se astfel timpul lor de circulatie sangvina si deci
si timpul lor de actiune. Modificarile de suprafata ale polimerilor biodegradabili ce conduc la
marirea timpului de circulatie în sânge a microparticulelor si combinarea acestora cu molecule
specifice pot permite o actiune mai eficienta a lor la nivelul organelor tinta.
87
II.5. Radioterapia
88
II.6. Efectele biologice ale radiaţiilor neionizante şi ionizante şi
mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante
Oraganismele vii se află în interacţiune cu mediul în care trăiesc, depind în mare măsură de
acest mediu, astfel încât ele sunt supuse în permanenţă acţiunii de natură fizică, chimică şi biologică
a mediului exterior.
Acţiunea factorilor fizici se manifestă în mod diferenţiat la nivelul fiecărei trepte de organizare
a organismelor vii. Pe măsura creşterii complexităţii organismelor, sensibilitatea faţă de acţiunea
factorilor fizici creşte şi ea.
În aceste condiţii, schimbarea factorilor fizici ai microclimatului şi a altor factori fizici produce
stări de stres, apar cazuri de îmbolnăviri. De aceea omul trebuie să acţioneze prin diferite mijloace
de natură fizică, chimică sau biologică astfel încât să asigure dezvoltarea normală a funcţiilor ce
asigură dezvoltarea şi creşterea cât mai armonioasă a animalelor şi a lui.
89
- ridică temperatura părţii din corp care este expusă radiaţiei (de aceea aceste radiaţii servesc
pentru ameliorarea durerilor musculare sau osoase precum şi în alte cazuri în care încălzirea
în adâncime a ţesuturilor este folositoare),
- deşi aceste radiaţii nu produc modificări chimice în corp, totuşi ele pot produce arsuri
interne la o expunere excesivă sau arsuri superficiale dacă elementele de transmisie sunt în
contact cu pielea.
90
Primele trei procese se realizează cu ajutorul a trei pigmenţi specifici: retinalul, clorofila şi
fitocromul.
1. Vederea. Radiaţiile luminoase servesc la transmiterea de informaţii şi ca semnalizator între
indivizi. Lumina, culoarea, sunt aspecte percepute cu ajutorul ochiului: ea condiţionează viaţa,
dezvoltarea şi perpetuarea organismelor animale.
2. Fotosinteza. Plantele, după cum am arătat, în prezenţa luminii, realizează procesul de
fotosinteză, proces indispensabil vieţii acestora.
3. Fotoperiodismul reprezintă ansamblul fenomenelor care se produc în legătură cu alternanţa
zi-noapte (lumina-întuneric). Hibernarea, formarea bulbilor şi tuberculilor, înflorirea plantelor pun
în evidenţă fenomenul de fotoperiodism.
4. Fototropismul este fenomenul de orientare a organismelor vegetale sau animale înspre
lumină. Se cunoaşte că floarea soarelui îşi orientează floarea spre Soare (fototropism pozitiv). La
intensităţi luminoase egale, acţiunea este cu atât mai puternică cu cât lungimea de undă este mai
scurtă (spre violet).
Există şi animale care se orientează spre lumină (fluturii şi păianjenii), deci se manifestă un
fototropism pozitiv spre deosebire de fototropismul negativ care se manifestă la animale care fug de
lumină, aşa cum sunt păsările de noapte.
Pentru oameni şi animale, în afara procesului vederii, radiaţiile luminoase produc efecte
considerabile; exemple:
- la unele animale, cum sunt unele specii de peşti şi cameleonul, lumina determină o
schimbare a culorii pielii prin deplasarea pigmentului de la suprafaţa pielii;
- lumina are efecte pozitive în ceea ce priveşte procesele metabolice din organism. Lumina
produce creşterea numărului de eritrocite şi deci şi a hemoglobinei din sânge iar plasma îşi
îmbogăţeşte conţinutul în fosfor, calciu în detrimentul glucozei.
Lipsa luminii, chiar când animalele primesc o hrană corespunzătoare, fac ca acestea să devină
din ce în ce mai debile şi apoi mor (excepţie fac cele cavernicole);
- în cazul unei iluminări insuficiente, lipsa vitaminelor A şi D conduce la apariţia rahitismului.
Rahitismul se manifestă foarte grav la copii;
- acţiunea prelungită a luminii poate produce însă şi fenomene negative. Iradierea prelungită
cu lumină cu lungimi de undă de 400-500 nm produce asupra pielii eriteme, iar asupra ochilor
conjunctivite. Lumina acţionează şi asupra sistemului nervos.
91
5. În acelaşi timp însă, radiaţiile UV, în cazul unei expuneri intense, sunt nocive, producând
cancerul de piele;
6. Ultravioletul îndepărtat are o puternică acţiune bactericidă, distrugând atât bacteriile cât şi
virusurile. La baza acţiunii bactericide stă acţiunea acestor raze de a produce timina, care împiedică
replicarea ADN.
Radiaţiile UV întârzie dezvoltarea bacilului antraxului, distrug bacilul febrei tifoide,
streptococul şi stafilococul. De aceea lămpile cu vapori de mercur, sursele de radiaţii UV, sunt
folosite în medicină, zootehnie la sterilizarea diferitelor medii sau la tratamente.
92
Glandele suprarenale sunt sensibile;
O radiosensibilitate foarte mare o au gonadele (expulzarea şi distrugerea ovulelor, ovarele
devin fibroase cu chisturi). La doze mari se poate produce încetarea activităţii endocrine şi la
sterilitate.
Iradierea creierului. La doze mici, modifică electroencefalograma, iar la doze mari apar
rupturi de axoni sau modificări în teaca de mielină.
Reacţia organismului animal la iradiere este apariţia unor simptome ca greaţa, voma,
hiperactivitatea.
Concluzii
Se poate spune că absorbţia radiaţiilor ionizante de către m,ateria vie cuprinde următoarele faze:
93
I) ionizarea şi excitarea moleculelor;
II) reacţii chimice;
III) modificarea funcţiilor şi structurii celulelor.
Iată de ce efectul nociv nu apare imediat ci după o anumită perioadă.
Dozele de radiaţii se cumulează în timp!
94
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. CONSTANŢA GANEA, Curs de Biofizică Medicală, Editura Universitară „Carol Davila”,
Bucureşti 2009.
2. GEORGE ENESCU, Omul – Sistem biofizic, Editura Albatros, Bucureşti 1984.
3. COSMA C. TUDOSE, Ultrasunetele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1997.
4. GHEORGHE HUŢANU, Zigzag în lumea opticii, Editura Albatros, Bucureşti 1986.
5. RADU NEGOESCU, Instrumentaţia electronică biomedicală – Iniţiere, Editura Tehnică,
Bucureşti 1985.
6. ARTHUR C. GUYTON, Fiziologie, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti 1997.
7. CARMEN BUNU, Fiziologie – curs, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”
Timişoara.
8. LUCREŢIA TITIRCĂ, Breviar de explorări funcţionale şi de îngrijiri speciale acordate
bolnavului – pentru şcolile sanitare, Editura „Viaţa Medicală Românească”, Bucureşti 2008.
9. SONIA HERMAN, Aparatura medicală – principiile fizice ale aparaturii medicale moderne,
Editura Teora, Bucureşti 2000.
95