1.

Clasificarea tulburărilor mintale și de comportament, conform CIM-

10 și DSM-IV.

NB! CIM-10 sau ICD-10 tot aceeasi.

In sistemul ICD-10 ( Europa) , capitolul V corespunde Tulburarilor

psihice si de comportament si include urmatoarele categorii:

F00-F09 Tulburari psihice cu substrat organic sau simptomatice

F10-F19 Tulburari psihice si de comportament prin substante

psihotrope

F20-F29 SChizofrenia, Tulburari schizotipale si stari delirante

F30-F39 Tulburari afective

F40-F49 Tulburari nevrotice, corelate cu stresul si tulburari

somatoforme

F50-F59 Comportamente anormale asociate cu tulburari si factori

corporali

F60-F69 Tulburari ale personalitatii si de comportament la adulti

F70-F79 Retardul mintal

F80-F89 Tulburari in dezvoltarea psihica

F90-98 Tulburari de comportament si afective cu debut in copilarie

sau adolescenta

F99 Tulburari psihice nespecificate

Clasificarea DSM ( SUA )

se bazeaza pe un “sistem multiaxial”, care organizeaza diagnosticul
psihiatric pe cinci nivele (“axe”), in concordanta cu diferite aspecte ale
tulburarilor si deficitelor psihice:

Axa I: Tulburari clinice, incluzand tulburarile mentale, precum si

tulburarile de dezvoltare si invatare
Axa II: Tulburari de intelegere si ale personalitatii, precum si
dizabilitatea intelectuala
Axa III: Stari patologice somatice care pot influenta
manifestarile psihopatologice
Axa IV: Factori psihosociali si de mediu care contribuie la
aparitia tulburarilor psihice

Axa V: Evaluarea globala a functiilor psihice

2.Concept despre sănătate și sănătatea mintală. Povara sănătății

mintale la nivel mondial și de țară. Servicii de sănătate mintală
integrată, dezvoltare, evoluție și fundamente istorice.

Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale

şi este o parte esenţială a vieţii noastre, desemnând generic modul în care
oamenii se înţeleg şi se integrează în familie, la serviciu sau în comunitate cu
semenii lor. Sănătatea psihică poate fi definită în termeni generali drept
capacitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile intelectuale şi
afective şi de a se integra cu supleţe în viaţa socială.
Atunci cînd aud expresia sănătate mintală majoritatea oamenilor se gîndesc la
boli mintale. Dar, sănătatea mintală înseamnă mult mai mult decît absenţa bolii
psihice. Sănătatea mintală este ceea ce ne dorim cu toţii, fie că ştim ce este, fie că
nu. Atunci cînd ne gîndim la fericire, linişte sufletească, satisfacţie, bucurie, ne
referim de fapt la sănătatea mintală.

Sănătatea mintală este o parte a vieţii cotidiene. Ne-o construim în fiecare zi în

familie,la locul de muncă, în cercul de prieteni, în societate. Sănătatea mintală
înseamnă modul în care fiecare îşi poate armoniza dorinţele, ambiţiile,
capacităţile, idealurile, sentimentele şi conştiinţa pentru a putea face faţă
cerinţelor vieţii.Nu există o delimitare netă între sănătatea mintală şi boala
mintală. Există o varietate de aspecte ale sănătăţii mintale. Nimeni nu posedă în
orice moment toate trasăturile caracteristice ale unei sănătăţi mintale perfecte.

Sănătatea mintală înseamnă:

Să ne simţim bine cu noi înşine:

- să nu ne lăsăm coplesiţi de propriile emoţii: teamă, mînie, supărare, dragoste,

gelozie, furie,

vinovăţie sau griji;

- să fim capabili să trecem peste necazurile şi greutăţile vieţii, să facem faţă “din
mers”

dezamăgirilor;

- să avem o atitudine optimistă, toleranţă (pînă la o anumită limită însă) faţă de

noi înşine şi

faţă de alţii, să avem simţul umorului şi să putem face haz cu uşurinţă de propria
noastră

persoană;

- să nu putem accepta propriile defecte încercînd, în acelaşi timp, să le

minimalizăm;

- să avem respect pentru propria noastră persoană;

- sa ne autoapreciem realist, să nu ne subestimăm calităţile şi capacităţile, dar nici

să nu ni le

supraestimăm;

- să fim capabili să rezolvăm în mod adecvat situaţiile care apar în viaţa noastră;

- să ne bucurăm de lucrurile simple, de întîmplările cotidiene plăcute.

Să ne simţim bine împreună cu alţii:

- să fim capabili să oferim dragoste şi ajutor celorlalţi, să ne gîndim şi la interesele

altora;

- să avem relaţii personale satisfacătoare, armonioase şi durabile;

- să iubim oamenii, să avem încredere în ei şi să le arătăm această încredere;

- să respectăm valorile şi demnitatea celorlalţi, să înţelegem şi să acceptăm faptul

că oamenii

sunt diferiţi;

- să nu-i înşelăm pe alţii, să nu ne folosim niciodată de ceilalţi pentru a ne atinge

scopurile dar,

în acelaşi timp, să nu-i lăsăm pe ceilalţi să profite de noi;

- să simţim că facem parte dintr-un grup.

Să putem îndeplini cerinţele vieţii:

- să ne rezolvăm problemele într-un mod constructiv, pe masură ce apar;

- să ne asumăm responsabilităţile ce ne revin;

- să ne modelăm propriul ambient atunci, cînd se poate şi să ne adăptăm atunci,

cînd este

nevoie;

- să ne facem planuri de viitor;

- să primim cu bucurie experienţe şi idei noi;

- să ne folosim capacităţile şi talentele;

- să ne fixăm ţeluri realiste;

- să fim capabili să luăm singuri decizii în problemele care ne privesc;

- să fim mulţumiţi să depunem eforturi în ceea ce facem, să muncim cît mai bine
pentru a

realiza ceea ce ne-am propus.

3.Demența presenilă și senilă.

Este o tulburare caracterizată prin deficite multiple, care includ:

 memoria,

 judecata,

 orientarea,

 cogniţia,

 inteligenţa,

 limbajul,

 percepţia,

 atenţia,

 concentrarea,

 învăţarea,

 rezolvarea problemelor şi

 abilităţile sociale.

Demenţele se însoţesc frecvent de halucinaţii, deliruri, depresie şi

anxietate.

Demenţa presenilă şi senilă.

Bătrâneţea începe la 65-70 ani şi se caracterizează prin apariţia

simptomelor de îmbătrânire biologică: scăderea forţelor energetice şi
intelectuale. Deseori se reduce câmpul de activitate, diminuează re-
laţiile sociale, scade activitatea creativă. Cu vârsta se schimbă starea
organelor interne şi a celulelor cerebrale, apar perturbări ale funcţiilor
compensatorii şi de apărare ale organismului, diferite dereglări psihice.
 Etiopatogenia dereglărilor de involuţie este destul de complicată şi
neelucidată până în prezent. la vârsta înaintată dereglările psihice sunt
legate de: dereglările endocrine cauzate de menopauză. La femei apar
dereglări ovariene, la bărbaţi disfuncţia endocrină a pancreasului,
tulburarea secreţiei de adrenalină, modificarea funcţiilor sexuale, ale
ficatului şi ale diencefalului, modificări în întregul sistem somatic,
modificări celulare, biochimice şi moleculare.

O mare însemnătate în etiologia dereglărilor presenile şi senile au

factorii somatogeni, infecţioşi, psihogeni, morfologici. S-a dovedit că
demenţele presenile apar în urma atrofiei celulelor scoarţei cerebrale,
mai ales prin distrugerea celulelor ganglionare.

Clinica dereglărilor psihice cu vârsta înaintată are specificul ei. Pre-

domină anxietatea şi fobiile, inhibiţia motorie parţială, ideile delirante
de relaţie, autoacuzare, automutilare. Stările depresive au o amprentă
de apatie, astenie, supărare, cu o nervozitate inadecvată crescută.
Ideile delirante sunt lipsite de volum. Pentru starea de involuţie este
caracteristic delirul de proporţii mici îndreptat către persoane concrete
din anturajul apropiat. Deseori la vârsta înaintată apar halucinaţii
olfactive, tactile.

Involuţia este marcată de neurastenie. în primul rând, la aceşti bolnavi

apar nervozitatea, labilitatea emoţională de hiperemotivitate şi
iritabilitate însoţită de tristeţe, fobii, cefalee, vertije, călduri. Se pot in-
clude simptome isteriforme cu tendinţă spre criză dramatizată. Astenia
fizică este însoţită de reacţii de paroxism cu tetralizarea suferinţei. La
bărbaţi mai frecvent apar simptome obsesivo-fobice cu dereglări vege-
tative.

Cu vârsta, sindroamele neuroastenice se agravează şi se pot solda cu

o stare de demenţă şi alte dereglări psihotice.
 Demenţa la vârsta înaintată a fost descrisă de Esquirol în cartea „Des
maladies mentales". E. Kraepelin a clasificat demenţele la vârsta
înaintată în formele presenile, senile şi aterosclerotice.

După Roth (1955), demenţele la vârstă înaintată pot fi grupate în trei

categorii:

1. Demenţa de tip Alzheimer care are aceleaşi modificări patologice

cerebrale ca şi demenţa presenilă.
2. Demenţa multinfarct cauzată de multiple infarcte cerebrale, re-
zultate din ocluzii vasculare. Corespunde categoriei vechi de demenţă
aterosclerotică.
3. Demenţa indusă de alte cauze: neoplasme, toxicoinfecţii, tulburări
metabolice.
Demenţa presenilă

Demenţa se prezintă prin deteriorarea memoriei, modificări ale per-

sonalităţii, tulburări de afectivitate. Demenţa se dezvoltă lent cu un
comportament dezorganizat, neadecvat, cu neputinţa de a sta locului.
Scade iniţiativa, curiozitatea intelectuală. Comportamentul devine
antisocial cu tendinţe de hipersexualitate, furturi. Interesele se reduc,
pacientul cu greu îngrijeşte de sine, pot apărea stereotipul şi
manierismul, creşte dezorientarea, scade, îndeosebi, activitatea
lipozică, determinând supraîncărcarea lipidică. Scăderea consumului de
oxigen de către creier şi a oxidării tisulare induc scăderea
metabolismului bazai şi a sintezei proteinelor, ţesuturile suferind un
proces atrofie.

O mare însemnătate în etiologia dereglărilor presenile şi senile au

factorii somatogeni, infecţioşi, psihogeni, morfologici. S-a dovedit că
demenţele presenile apar în urma atrofiei celulelor scoarţei cerebrale,
mai ales prin distrugerea celulelor ganglionare.

Clinica dereglărilor psihice la vârsta înaintată are specificul ei. Pre-

domină anxietatea şi fobiile, inhibiţia motorie parţială, ideile delirante
de relaţie, autoacuzare, automutilare. Stările depresive au o amprentă
de apatie, astenie, supărare, cu o nervozitate inadecvată crescută.
Ideile delirante sunt lipsite de volum. Pentru starea de involuţie este
caracteristic delirul de proporţie îndreptat către o persoană concretă
din anturajul apropiat. Deseori la vârsta înaintată apar halucinaţii
olfactive, tactile.

Pe fondul demenţei presenile pot apărea stări psihotice. Mai frec-

vent se întâlnesc: melancolia presenilă şi paranoidul presenil.

Melancolia presenilă

Melancolia presenilă debutează după o traumă psihică cu astenie, in-

somnie însoţită de nelinişte anxioasă sau agitaţie anxioasă. Bolnavii nu-
şi găsesc locul, pierd pofta de mâncare. Starea depresivă şi anxietatea
se agravează seara. Bolnavii cred că în curând se va produce o
catastrofă de proporţie, vor fi distruse oraşe, case, ei purtând vina
pentru aceasta. Pe fondul depresiv apare delirul de autoacuzare,
autoumilire. Deseori la aceşti bolnavi apar simptome ipohondrice cu
delir de negaţie, cu aspect caracteristic sindromului Cotard. In acest caz
bolnavii afirmă că toate organele interne putrezesc, că ei nu au stomac,
inimă, plămâni, sângele s-a oprit. Pot exista halucinaţii cenestezice,
vizuale, auditive, sub forma unei voci acuzatoare sau a propriului nume
rostit la urechea bolnavului. Ideile delirante nu sunt sistematizate, fiind
monotone şi modificându-se în evoluţia bolii.

Clinic pot fi determinate următoarele forme de melancolie presenilă:

- Forma acută malignă. Se manifestă prin frică, delir acut, depresie

anxioasă cu agitaţie psihomotorie. Evoluţia este până la câteva luni,
pronosticul este grav.
- Forma stuporoasă. Se caracterizează prin inhibiţie motorie. Mimica
este deprimată. Bolnavii nu răspund la întrebări, tot timpul se găsesc în
pat, refuză să mănânce.
- Forma maniacală. Se manifestă prin simptomatologie polimorla.
Apare o stare hipomaniacală cu agitaţie psihomotorie asociată cu dez-
inhibiţie instinctuală cu tendinţă spre vulgarităţi. Starea euforică şi fuga
idearum este variabilă şi apare în fază de scurtă durată.

Paranoidul presehit

Se desfăşoară lent. Bolnavii devin nervoşi „caută conflicte''' la orice

pas. Nu sunt mulţumiţi de ce se petrece în familie, în societate, devin
suspicioşi, deseori li se pare că vecinii încearcă să-i jefuiască, de aceea
întră în conflict cu ei. Bolnavii pun la uşă mai multe lacăte, noaptea stau
la pândă sau schimbă locuinţa. La locul nou de trai observă că „furtul"
se prelungeşte. La aceşti bolnavi treptat se formează delir de jaf, apare
delirul de relaţie, influenţă, otrăvire. Stările delirante sunt susţinute de
un fond depresiv cu elemente de anxietate. Apar şi dereglări de percep-
ţie: halucinaţii auditive, vizuale, cenestezice. La unii bolnavi apar şi de-
reglări psihosenzoriale. Ideile delirante şi halucinaţiile apar episodic, au
un sens concret, apropiat de adevăr. La aceşti bolnavi pot apărea delir
de gelozie şi ipohondrie. Paranoidul presenil are o evoluţie cronică. Cu
timpul delirul devine mai redus, dar nu dispare complet.

Demenţa senilă

Apare mai frecvent la vârsta de 70-80 ani. Debutul poate fl lent-

progresiv sau brutal prin infecţii, intoxicaţii, traumatism cranio-
cerebral. Se caracterizează printr-o marcată regresiune psihică globală.
Boala începe cu regresiune intelectuală şi dereglări comportamentale.
Se observă tulburări ale atenţiei şi ale memoriei de fixare, amnezia
informaţiilor recente, numele persoanelor din ambianţa apropiată,
numele proprii, o dismnezie de evocare negăsind cuvântul adecvat.
Compensator deficitul mnezic este substituit de elemente confabu lat
orii. Treptat bolnavii pierd totalmente capacitatea de a memora şi la
orice întrebare au un singur răspuns. Se observă scăderea mobilităţii
idiatorii, manifestată prin dificultatea de a trece de la o idee la alta.
Uneori apar perseverări, utilizând un cuvânt deja pronunţat în locul
celui adecvat - „intoxicaţie prin cuvinte".

Deseori bolnavul răspunde neadecvat, limbajul devine mai sărac sau

stereotipic, iar gândirea pierde sensul şi logica, apar asociaţii întâm-
plătoare, în faza de debut comportamentul se caracterizează prin
agitaţie motorie, care deseori apare noaptea, bolnavii nu dorm,
vorbesc iară rost, strâng totul din casă pentru a se porni la drum. La
aceşti bolnavi este afectată şi starea emotivă. La început bolnavii sunt
nervoşi, deprimaţi, ulterior apare o euforie inadecvată sau o
agresivitate impulsivă.

Treptat bolnavul nu mai are conştiinţa bolii. Apar confuzii mintale cu

dezorientarea temporo-spaţială şi la propria persoană cu prăbuşirea
funcţiilor intelectuale şi cu un comportament absurd. Apar episoade de
rătăcire, incapacitatea de a recunoaşte locurile unde se află, fiind găsit
pe străzi. Memoria este alterată profund şi permanent, realizând o
amnezie globală cu confabulaţii şi recunoaşteri. Achiziţiile culturale,
denumirea zilelor, săptămânii sau a lunilor anului se pierd progresiv.

Tratamentul bolnavilor de vârstă înaintată cu prezenţa de demenţă

este simptomatologie. Tratamentul depinde de starea psihică şi somati-
că, folosindu-se diferite preparate psihofarmacologice: xanax 0,25 mg
câte o pastilă de 3 ori pe zi timp de 2-3 luni. în forma mai uşoară se
recomandă eglonil, elenium, relanium câte o pastilă (10 mg) de 3 ori pe
zi. în stările halucinator-delirante sunt indicate neuroleptice în doze
mici (aminazin 0, 025 dimineaţa şi seara, haloperidol până la 20 mg pe
zi, neoleptil până la 30 mg pe zi, triftazin până la 30 mg pe zi).

Combinarea medicamentelor depinde de simptomatologia care apa-

re la bolnavi. Se prescriu vitamine din grupa B, vitamina C, piracetam
(nootropil), cardiace. în unele cazuri sunt indicate acupunctura, psiho-
terapia, electroşocul.
4,6 .PSIHIATRIA – SCOP, OBIECTIVE, CONTEXTUL ISTORIC

Psihiatria- specialitatea medicala consacrata cercetarii, diagnosticarii si

tratamentului maladiilor mentale, organizeaza asistenta stationara si
dispensarica, stabileste masuri terapeutice si de recuperare a bolnavilor
cu afectiuni psihice. Termenul apare pentru prima data in 1802, definit
de catre medicul german J.C. Reil dar este putin utilizat pana in 1860
cand inlocuieste treptat termenul de medicina alienista. (“alienare
mentala” ).

Istoria psihiatriei cunoaste cateva perioade:

I. Perioada cuprinsa intre antichitate pana in preajma epocii

moderne;
II. II. Perioada iluminismului (aparitia azilurilor pentru “alienati”
mentali);
III. III. Perioada dezvoltarii stiintifice, incepand cu sec. XIX-lea.

I.Perioada cuprinsa intre antichitate pana in preajma epocii modern.

Tulburarile mentale sunt tratate inca din cea mai indepartata

antichitate insa abordarea acestora s-a schimbat esential de-a lungul
anilor, Psihiatria fiind constituita ca specialitate abia in secolului XIX. In
perioada pre-hippocratica se considera ca bolile mentale se datorau
unor fenomene spirituale necesitand rugaciuni, sacrificii si chiar
exorcizare Antichitatea greco-romana -Hippocrates a fost pionerul ideii
ca boala mentala isi are originea in creier. A descris mania, melancolia,
deliriul, anxietatile, fobiile, psihoza puerperala si paranoia. -Teoria
umorala: Bolile mentale-consecinte ale unor disbalante ale umorilor
corpului (bila neagra, bila verde, sangele si flegma) Bila neagra –
pamant, rece si uscat, asociata cu melancolia Bila verde - foc, fierbinte
si uscat, asociat cu mania Era considerata necesara rebalansarea
umorilor pentru a vindeca bolnavii prin diferite metode – caldura,
frigul, voma si medicamentele purgative, dieta, hemoragiile provocate,
odihna si exercitiile fizice. Acestea au persistat pana in secolul XVII.
Azile sau spitale pentru alienati nu existau in antichitate, bolnavii agitati
sau agresivi erau inchisi in colivii de lemn, erau dusi in afara portilor
orasului, erau torturati, femeile alienate erau considerate vrajitoare,
arse pe rug, etc. - In Europa medievala: 1377 se infiinteaza la Londra cel
mai vechi spital pentru bolnavi psihici “Bethlehem Royal Hospital”
(Bedlam), care a functionat pana in 1948. - Secolele XII-XVIII - se
inmultesc “casele” pentru bolnavii mentali, acestea insa semanau mau
mult a inchisori decat a spitale, bolnavii erau imobilizati in lanturi,
impreuna cu vagabonzii, prostituatele, invalizii se delicventii, nu exista o
ingrijire medicala.

II. A doua perioada (sfarsitul secolului XVIII-lea pana la

mijlocul sec. XIX-lea.)

Incepe sa se interpreteze alienarea mentala din punct de

vedere medical si se descriu tablouri clinice ale bolilor psihice,
in 1758 englezul Wiliam Battie propune ca bolnavii mentali sa
fie internati in aziluri. V.Chiarurgi fondatorul spitalului Sfantul
Bonifacio de la Florenta, J.Daquin la ospiciul Chambery, W.
Tuke care a fondat ospiciul de pe coasta York si mai ales
Ph.Pinel la Bicetre si apoi la Salpetriere au participat cu totii la
nasterea unei noi ramuri a medicinei, ale carei dezvoltari aveau
sa fie considerabile. In 1793 Philippe Pinel elibereaza pacientii
din lanturi, contribuind astfel la umanizarea tratamentului
bolnavilor psihici. Acesta introduce o atitudine medicala radical
noua fata de cei alienati. Lui Pinel I se atribuie meritul de a fi
recunoscut un rest de ratiune la orice nebun (devenit, in
consecinta un “alienat”) pe cand mai inainte “nebunul” era
exclus, ca animalul sau bruta , de la orice comunicare
interumana.
Tot Pinel propune o clasificare a bolilor psihice, si anume:
Melancolia (delir partial); Mania (delir generalizat); Dementa
(diminuarea intelectuala generalizata); Idiotia (abolirea totala a
facultatilor psihice).

III. Dezvoltarea stiintifica a psihiatriei

In a doua jumatate a sec. XIX-lea se face tot mai mult legatura
intre aparitia manifestarilor psiho-patologice si posibilele
modificari in creier. “Tulburarile nervoase” (nevrozele) devin o
preocupare speciala a medicilor (Charcot se ocupa cu problema
isteriei), Sigmund Freud dezvolta conceptia psihanalitica.
Lucrarile sale introduc notiuni precum inconstientul, aparatul
psihic refuleaza dorinte, mai ales cele cu continut sexual si
agresiv, in inconstient dorintele refulate duc la conflict
intrapsihic, care sunt sursa nevrozelor. Wilhelm Griesinger a
formulat teza conform careia bolile psihice sunt consecinta
unei imbolnaviri a creierului, Emil Kraepelin in Germania si
Eugen Bleuler in Elvetia aduc contributii esentiale la
cunoasterea si clasificarea bolilor psihice, in special la
descrierea tabloului clinic al schizofreniei. Lucrarile lui Karl
Jaspers in domeniul psihopatologiei generale au pus bazele
metodologiei moderne in abordarea problemelor de patologie
psihiatrica, Kurt Schneider, clasifica bolile psihice in trei grupe: -
boli psihice cu substrat organic demonstrabil; - boli psihice
carora inca nu li se poate demonstra cu claritate un substrat
organic, asa zisele psihoze endogene; - variante psihice
anormale: ale inteligentei sau ale personalitatii, precum si
reactii anormale la evenimente traite. In anii 50 psihiatria
capata tot mai mult un caracter biologic, Otto Loewi descopera
primul neurotransmitator – acetilcolina, in 1948 – carbonatul
 de litiu, s-a reusit remisiunea cazurilor de psihoza maniaco-
depresiva, in 1952 Jean Delay si Pierre Deniker au descoperit
clorpromazina, utilizata in tratamentul bolnavilor cu
schizofrenie. In Romania bazele stiintifice ale psihiatriei au fost
puse de Alex Sutu, fost sef catedra, Bucuresti. In Rusia prima
catedra de psihiatrie apare in 1857 la Academia
MedicoChirurgicala din Peterburg, condusa de Balinski. In
Basarabia (in Spitalul de Gubernie Republican) prima sectie de
psihiatrie a fost deschisa in 1852 – 50 paturi barbati, in 1876 s-
au mai adaugat 50 paturi pentru femei. In 1895 incepe
constructia Spitalul de Psihiatrie. In 1905 a fost deschis Spitalul
de Psihiatrie pe un numar de 400 paturi, condus de Kosacovski.

5.Gerontopsihiatria. Demența în boala Alzheimer.

Etiologia bolii Alzheimer nu este cunoscută până în prezent.
Clinica. Debutul bolii Alzheimer se produce la vârsta de 55-56 ani,
lent cu o perturbare din ce în ce mai pronunţată a memoriei. Boala se
manifestă clinic prin demenţa totală. La început se observă scăderea me-
moriei de tipul amneziei anteroretrogradă, cu scăderea judecăţii şi a
raţionamentului, în debutul bolii, nucleul personalităţii se păstrează.
Bolnavul uită cum îi cheamă pe copii, fraţi, vecini, pierde orientarea în
spaţiu. Pentru aceşti bolnavi este caracteristic sindromul afazo-aproxia-
gnostic.
Afazia este de tip senzorial, bolnavul dă răspunsuri la întrebări pa-
rafazice. Apare iteraţia verbală sub formă de ecolalie, polilalie şi logo-
clonie. Limbajul bolnavului devine neînţeles. Aproxia se evidenţiază
prin pierderea unor gesturi: a se îmbrăca, a se dezbrăca. Totodată se
deformează scrisul. Bolnavii scriu diferite ieroglife de sus în jos, pe
verticală. Apar dereglări spaţiale tot mai grave. Bolnavii rătăcesc pe
străzi, pătrund în clădiri străine, nu nimeresc în sală sau în patul lor, de-
vin neliniştiţi, anxioşi, agitaţi, turbulenţi. Se observă o agnozie atipică a
culorilor, a formelor, fizionomiilor. Deseori la bolnavii se observă crize
de tip parkinsonian şi epileptice. Patanatomic şi histologic există un grad
de pierderea a celulelor în cele trei straturi corticale externe, cu o
proliferare a astrocitelor cu o glioză fibroasă crescută şi cu o contractare
a arborelui dentric. Microscopia electronică arată că plăcile senile au un
nucleu amiloid înconjurat de neuroni anormali (Roth, 1986). Au fost
găsite anomalii neurofiziologice atât la nivelul nervilor periferice, cât şi
la nivelul emisferilor cerebrale, ceea ce sugerează o posibilă afectare
generală a sistemului nervos (Levy, 1970).
Diagnosticul se stabileşte prin examinarea clinicii, pneumoencefa-
lografic. Pneumoencefalografia arată atrofii corticale difuze şi o hidro-
cefalie internă cu dilatare ventriculară în regiunea polului posterior şi a
răspântiei ventriculare. Pe encelălogramă se observă ritm lent 4-5 c/s, pe
fondul căruia apar unde lente polimorfe 1,5-3 c s cu o amplitudine de
70-100 microvolţi.
Deosebim următoarele variante ale demenţei Alzheimer.
Demenţa cu debut timpuriu. Se caracterizează prin declanşarea
până la 65 ani cu o evoluţie rapidă a simptomelor: afazie, agrafie, alexie,
aproxie.
Demenţă cu debut tardiv. Demenţa la vârsta de 70 ani sau mai
târziu. Dereglările de memorie evoluează lent, mai târziu apar afazia,
aproxia.
Demenţa de tip mixt. Prezintă o simptomatică polimorfă cu simp-
tomul demenţei Alzheimer şi a demenţei vasculare.

7. Psihopatologia generală: Tulburările intelectului

Semiologia tulburărilor de memorie şi intelect

Memoria este un proces psihic care reflectă relaţiile omului cu lu -

mea înconjurătoare prin întipărirea, păstrarea, recunoaşterea şi
reproducerea experienţei interioare. Ea este izvorul gândirii care
oglindeşte experienţa interioară, un proces psihic complex aflat în
strânsă legătură cu procesele de percepţie, gândire şi afective.
Viaţa omului fără memorie are un prezent fără trecut şi fără viitor.

Cu ajutorul memoriei omul poate să folosească tot ce acumulează

în decursul vieţii - experienţa, interese, obiceiuri etc. De aceea,
memoria poate fi apreciată ca un proces de stocare şi acumulare a
informaţiei şi experienţei. Orice proces de memorare este
constituit din trei faze: de memorare (fixare), de păstrare
(retenţia) şi reproducere (reactualizare).

Memorarea este etapa de recepţionare de noi percepţii,

experienţe, cunoştinţe. In timpul memorării, care este un proces
activ, are loc selectarea informaţiei.

Retenţia (faza de păstrare) este procesul de reţinere în memorie a

faptelor, cunoştinţelor, datelor. In timpul păstrării, informaţiile
memorate se adâncesc şi se sistematizează. Durata şi forma
păstrării depinde de sensul materialului şi condiţiile în care a avut
loc memorarea.

Reproducerea este un proces mai simplu şi mai uşor de realizat, nu

cere eforturi deosebite, este bine dirijat şi are un caracter selectiv.

Deosebim mai multe forme (variante) de memorie. Memoria in-

voluntara nu necesită un efort special. Are un caracter întâmplător,
mai puţin organizat şi sistematizat; memoria voluntară este o
memorie organizată şi sistematizată, productivă cu depunerea
unui efort activ şi stabilirea conştientă a scopului. Memoria
mecanică se realizează în lipsa de înţelegere, simpla repetare a
materialului conducând la învăţarea formală. Este necesară la
memorarea numerelor de telefon, a datelor istorice, denumirilor
geografice etc. Memoria logică este bazată pe înţelegere,
descifrarea materialului respectiv şi prevede formarea unei
legături logice dintre diferite noţiuni. Memoria de scurtă durată este
memoria imediată a informaţilor primite şi care nu mai
funcţionează după ce acţiunea s-a schimbat. Durata unei astfel de
memorii este de 30-60 secunde şi este necesară pentru
selecţionarea informaţiei principale şi transformarea în memorie
de lungă durată. Memoria de lungă durată (8-10 minute, săptămâni,
luni, ani) pune în evidenţă reactivarea amintirilor, a trecutul ui. In
procesul de memorare au importanţă factorii care condiţionează
procesualitatea memoriei: particularităţile materialului de
memorat, structura volumul acestuia, modul de organizare şi
starea generală a obiectului.

Dereglările memoriei (dismneziile) pot fi cantitative (amneziile,

hipomneziile, hipermneziile, amnezie progredientă) şi calitative:
pseudoreminiscenţele, confabulaţiile, ecmnezia, sindromul Korsa-
kov, anecforie

Dismnezii cantitative

Amnezie - pierderea totală a capacităţii mnezice. Poate fi: antero-

gradă şi retrogradă.

Amnezia anterogradă se referă la pierderea memoriei în ce priveşte

evenimentele trăite după boală, scăderea capacităţii de fixare a
evenimentelor noi, în schimb amintirile fixate din trecut pot 11
păstrate şi redate. Se întâlneşte la bolnavi cu contuzii
craniocerebrale, stări reactive, psihoze infecţioase, sindromul
Korsakov.

Amnezia retrogradă prezintă pierderea memoriei până la boală. In

acest caz nu este posibilă reproducerea faptelor, evenimentelor
care au avut loc până la declanşarea bolii. Poate fi totală, când
bolnavul nu-şi aminteşte nimic din cele întâmplate, şi lacunară,
bolnavul amintindu-şi evenimentele trecute parţial.

Amnezia anteroretrogradă este o combinaţie a ambelor forme de

amnezii. Se observă pierderea memoriei cu referire la
evenimentele până şi după boală. Este caracteristică pentru
bolnavi cu ateroscleroză cerebrală, psihoze senile, sindromul
Korsakov.

Hipomnezia este o scădere de diferit grad a memoriei. Se întâlneşte

în stări de surmenaj, nevroze, oligofrenii, stări de involuţie.
Hipermneziile se caracterizează prin mărirea capacităţii de memorare.
La bolnavi apar o mulţime de amintiri demult uitate. Se înregistrează
la bolnavi cu o psihoză maniaco-depresivă, intoxicaţii cu narcotice.
Amneziaprogredientă se manifestă prin pierderea informaţiei
memorate în ordinea inversă acumulării ei, de la nou spre vechi (
legea lui Ribot).

Dismneziile calitative sau paramneziile sunt caracterizate ca amintiri

false, neconcordate cu realizarea în viaţă. Este vorba de evocarea
eronată a unor fenomene sau acţiuni trăite în realitate de bolnav,
dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care s -au
desfăşurat sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite.
Pseudoreminiscenţele constau în reproducerea unor evenimente din
trecutul bolnavului, pe care acesta le trăieşte ca în prezent.
Con/ăbiilaţiile se manifestă prin reproducerea unor evenimente, pe
care bolnavul nu le-a trăit, având mai des un sens fantastic. Se
întâlnesc la bolnavi cu sindrom Korsakov, psihoze aterosclerotice,
senile.
Criptomnezia constă în nerecunoaşterea unor materiale literare, ar-
tistice, muzicale pe care bolnavul le-a citit sau le-f. auzit în realitate,
dar pe care în mod iluzoriu le consideră o creaţie proprie. Situaţia în
care bolnavul consideră că evenimentele trăite sunt doar citite,
auzite sau văzute poartă denumirea de „înstrăinarea amintirilor" (V.
Predescu, 1989). Criptomneziile se întâlnesc în schizofrenie,
sindromul parafre-nic, demenţă posttraumatică, senilă,
aterosclerotică.
Ecmnezia reprezintă o dereglare a memoriei globale, când bolnavul
confundă prezentul cu trecutul. Mai des se întâlneşte la bolnavi cu
demenţă senilă. Sindromul Korsakov - amnezie de fixare,
anteroretrogradă, confabulaţiile.
Anecforia constă în posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care
pacientul le credea uitate. Se întâlneşte în stările de surmenaj şi în
unele forme de demenţă.
La copii studierea memoriei trebuie legată cu cronologia dezvoltării
funcţiilor mnestice. La vârsta de trei luni memoria durează câteva
minute, la 12 luni - câteva săptămâni, la 24 luni - câteva luni, la 4 ani
- până la un an. în primul an de viaţă memoria are un caracter
involuntar, copilul memorând glasul mamei, chipul persoanelor
apropiate, aspectul jucăriilor. La vârsta preşcolară (3-6 ani) funcţiile
mnestice au un caracter voluntar, copilul prin jocuri este obligat să
fixeze, să reţină şi să reproducă anumite aspecte, sarcini, experienţe
cerute în anumit timp. Funcţiile de învăţare, educaţie, dezvoltă
aspectul voluntar al memoriei, ceea ce conduce la acumularea,
reţinerea, sistematizarea, ordonarea şi prelucrarea cunoştinţelor. La
vârsta şcolară (7-14 ani) se dezvoltă memoria mecanică, logică care
atinge un nivel înalt la vârsta de 25 ani şi se menţine la un nivel
satisfăcător până la 50 ani. De la 50 ani memoria scade, mai ales în
ce priveşte fixarea şi reproducerea.
Dereglările memoriei la copil sunt în genere asemănătoare cu cele
semnalate la adult.
Dismneziile la copii se caracterizează prin pierderea capacităţii de
reproducere fragmentară a evenimentelor anterioare. La vârsta
preşcolară pot apărea scăderea capacităţii de memorare a poeziilor,
cântecelor, de reproducere a unui text. Repede uită numele
persoanelor sau colegilor. La copiii mici este greu de a aprecia
dismneziile, deoarece la ei este mai dezvoltată gândirea concretă. Se
pot depista în cazul când copilul uită în care dulap şi-a lăsat hainele,
cu greu găseşte jucăriile. Confabulaţiile întâlnite la copiii mici au un
conţinut fantastic, cu componenţi multipli. Apar la bolnavi cu
schizofrenie, parafrenie. I lipomnezia la copii se poate manifesta
prin reţinerea cuvintelor şi frazelor citite în stare de nevroză sau de
activitate. Hipermnezia poate fi întâlnită la copii cu anumită
predilecţie pentru reţinerea cifrelorjimbilor străine. Paramne-ziile se
întâlnesc la acei copii care nu pot distinge realul de fantastic.
Există următoarele metode clinico-psihologice de investigare a me-
moriei:
Metoda Verlgge. Se propune pacientului să memoreze 6 cifre
(1,6,2,5,4,7), pe care le repetă peste un minut şi iar peste un minut.
în mod normal, în primul minut pacientul reproduce cu o cifră mai
puţin, în al doilea - cu două mai puţin. Răspunsul se notează 1625.7
sau 16.5.7, prin puncte fiind consemnate pauzele. Dacă pacientul
repetă numai trei cifre, înseamnă că sunt prezente dereglări de
memorie.
Metoda Bernştein. Timp de 30 secunde pacientul priveşte un tabel cu
9 figuri, după care i se arată un tabel cu 25 figuri, printre care şi
primele 9 figuri. Rezultatul se calculează după formula S=n x ( 9+f) ,
unde S este suma generală, n - numărul de figuri numite corect, f-
numărul de figuri greşite.

Fiziopatologia proceselor mnezice

Observaţiile clinice şi experimentale au arătat că în creier există
regiuni responsabile de funcţionarea proceselor mnezice. După
leziunile hipocampului şi ale lobului frontal se observă tulburări
mnestice. Korsakov (1890) primul a descris leziunile bilaterale în
hipocamp. Mai târziu W.B. Scoville (1937), W. Penfild (1958), B.
Milner (1959) au descoperit leziuni în lobul temporal care au generat
dismnezii de intensitate variabilă, în special a memoriei de fixare. De
Guden (1896) Camper (1928) a observat amnezii în urma atrofiei
corpilor mamilari. Leziunile cortexului parietal realizează amnezii de
învăţare. în leziunile occipitale şi temporale din dreapta apar
dificultăţi ale memoriei printr-o pierdere a capacităţii de
revizualizare şi de visare. Corpul calos şi comisura anterioară asigură
transferul şi stocarea difuză a informaţiilor memoriei de lungă
durată în emisferele cerebrale. Toate datele expuse mai sus susţin
ipoteza unui circuit cortico-subcortical, denumit circuitul lui Pupez
(1937), valabil atât pentru viaţa emoţională cât şi pentru procesul
memoriei. In ultimele decenii specialiştii au studiat rolul acizilor
dezo-xiribonucleic şi ribonucleic în procesele mnezice. E.D. Cameron
(1963) a arătat că la creşterea cantităţii de acizi ribonucleic! creşte şi
volumul mnezic. H. Huden (1962) a observat scăderea cantităţii de
acizi ribonucleic! la unii bolnavi psihici cu dismnezii. In baza
cercetărilor clinice experimentale a fost formulate sub formă de
ipoteză mecanismele neurofiziologice ale memoriei, care urmează să
fie studiate pe viitor.

Retard mintal
Retardul mintal este o stare de nedezvoltare psihică, caracterizată
prin afectarea la nivel global intelectual cu tulburări ale gândirii,
vorbirii motorii şi sociale, apărută la acţiunea unor factori prenatali
sau post-natali. Procesul patologic poate împiedica şi dezvoltarea
altor funcţii psihice ca activitatea, caracterul şi personalitatea în
general. Retardarea mintală descrisă în literatură sub denumirea de
„oligofrenie" a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri
Studiile au arătat că retardarea mintală este o maladie stabilă pe to t
parcursul vieţii. Prevalenta este de 3-4 persoane la 1000 de locuitori.
Etiopatogeneza retardării mintale este polifactorială cu modificări,
anomalii grave produse prin leziuni cerebrale, tulburări biochimice şi
genetice. Factorii etiopatogenici pot fi endogeni şi exogeni. Există 3
categorii de factori endogeni:
1. Mecanism poligenic în care deficitul mintal este cauzat de trans -
formări genetice nefavorabile ale intelectului.
2. Tulburări metabolice înnăscute:fenilcetonuria, hemocistinuria,
galactozemia.
3. Anomalii ale cromozomului sexual „X".
Factorii endogeni şi exogeni se împart în: prenatali, perinatali şi
postnatali.
Factori prenatali: acţiunea dăunătoare a diverselor substanţe ra-
dioactive (mercur, plumb, zinc); opiacee, alcool; infecţii (gripa,
tuberculoza, malaria, lues, toxoplasmoză).
Factori perinatali: traumatisme mecanice ale copilului în timpul
naşterii, naştere prelungită, făt mai mare de 4000 g, manipulaţii
instrumentale, hipoxie sau anoxie la naştere.
Factori postnatali: encefalite, meningoencefalite, traumatismele
cranio-cerebrale, bronhopneumonii, infecţiile gastrointestinale.
Patogeneza. Datele din literatură (V. Predescu) demonstrează că
patogeneza retardării mintale este complicată şi poate fi
sistematizată în trei grupe mari:
Modificări organice determinate de dezvoltarea displaziei neuro-c.
dermale şi tulburări metabolice.
Modificări organice determinate prenatal şi natal.
Modificări organice determinate postnatal.
Modificările organice din prima grupă sunt asociate cu microcefa -lie,
macrocefalie, hidrocefalie. în microcefalie creierul este de
dimensiuni mici, cortexul cerebral rămâne incomplet stratificat,
având numai 4 straturi de neuroni. Fasciculele de fibre sunt subţiri,
cu aspect hipoplastic şi mielinizare redusă. La indivizi cu
macrocefalie creierul este mai mare decât în forma genetică. Există
zone corticale asimetrice, restrânse de microglie. în ţesutul nervos
se observă degenerări însoţite de scleroză conjunctivo-glială.
Hidrocefalia se produce prin acumularea de lichid cefalorahidian şi
creşterea presiunii în sistemul ventricular cerebral.
Grupa modificărilor organice determinate perinatal şi natal pot fi
cauzate de tulburări cerebrale hemodinamice: edem cerebral şi
hemoragii care produc necrozele ţesutului nervos sub formă de
sechele în urma unor leziuni cerebrale, prezentând probleme grave
în dezvoltarea psihică a copilului. în perioada dezvoltării copilului
lezarea creierului se poate produce prin boli infecţioase, traume
craniocerebrale, intoxicaţii care duc la schimbări leptomeninginle şi
necroze cerebrale difuze, cicatrice cerebrale, care favorizează şi
contribuie la dezvoltarea psihică anormală a copilului.

Intelectul este un ansamblu de cunoştinţe (înnăscute sau dobândite)

cu ajutorul cărora se rezolvă unele probleme esenţiale, se
acumulează noi cunoştinţe, experienţe în decursul vieţii umane.
Intelectul se compune din: percepţie, memorie, gândire, atenţie, limbaj.
Memoria este uşa intelectului, iar gândirea sintetizează şi
abstracţionează noi date ştiinţifice necesare pentru dezvoltarea şi
îmbogăţirea intelectuală. Tulburările funcţiilor intelectuale
înnăscute conduc la retard mintal, iar a celor dobândite - la
demenţă.

Demenţa este o dereglare intelectuală stabilă (cu scăderea memori ei,

dereglarea gândirii, simţului critic) ca urmare a unei maladii mintale,
cu pierderea totală sau parţială a cunoştinţelor şi a experienţelor
practice acumulate în viaţă. Demenţa poate avea trei grade de
manifestare: uşoară (stare de defect), când în urma maladiei se
observă dereglarea funcţiei intelectului, memoriei sau gândirii;
totală, cu păstrarea nucleului personalităţii (moralul, etica, sistemul
critic); totală cu pierderea nucleului personalităţii. Atât la maturi cât şi
la copii mai frecvent se întâlnesc următoarele forme de demenţă:
organică, epileptică, schizofrenică.
8.Psihopatologia generală: Tulburările de gândire

TULBURARILE DE GANDIRE

Sunt prezentate de tulburari ale ritmului si fluxului (tulburari

cantitative), cat si tuburari de continut (tulburari calitative). Tulburarile
de ritm a gandirii: Fuga de idei – trecerea rapida de la o idee la alta, se
intalneste in intoxicatia acuta cu substante psihoactive, sd. Maniacal;
Slabirea asociatiilor – se manifesta prin lipsa legaturii logice dintre
ideile expuse care, in anumite cazuri, conduce la incoerenta
ideoverbala, considerata un criteriu diagnostic pentruschizofrenie;
Gandirea vaga – ideile exprimate sunt neclare, tangentiale la subiect, se
intalneste in schizofrenie; Lentoarea ideativa – scaderea ritmului
ideoverbal, exprimata clinic prin vorbire lenta (bradilalie) si cresterea
latentei intre intrebare si raspuns, se intalneste in depresie, boli
organice cerebrale, stari confuzionale; Saracirea continutului ideoverbal
– ideile exprimate sunt putine, stereotipe, lipsite de imaginatie,
concrete, se intalnesc in schizofrenie, depresii, demente, retardare
mentala; Neologismele – cuvinte noi inventate de pacient, care au o
semnificatie strict personala, se intalnesc in schizofrenie; Verbigeratia –
repetarea automata, stereotipa a unor cuvinte sau fraze, se intalneste
in schizofrenie; Salata de cuvinte – combinatia ilogica si incoerenta a
cuvintelor, se intalneste in schizofreniile cu evolutie severa si in
demente; Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului, se intalneste
in catatonie, demente; Perseverarea – raspunsul care a fost dat primei
intrebari se mentine si la urmatoarele intrebari, se intalneste mai mult
in demente; Tulburarile de continut ale gandirii: Sunt reprezentate de:
1. Ideile Obsesive; 2. Ideile Prevalentiale; 3. Ideile Delirante. Ideile
obsesive – idei care domina constiinta individului, sunt repetate si
persistente, percepute ca anormale da catre subiect, care este deranjat
de prezenta lor, incercand sa le indeparteze, dar nu reuseste. Apar in
tulburarea obsesiv-compulsiva, in depresii, uneori in schizofrenii, la
debut. Obsesiile pot fi: idei, imagini, amintiri si indoieli privind
efectuarea unor actiuni. Continutul ideilor obsesive deseori este in
dezacord cu educatia si convingerea subiectului (de ex: apar idei
obscene, obsesive, in timpul rugaciunii la o persoana care este foarte
decenta). Imaginatiile si amintirile obsesive sunt reprezentari mentale
persistente si repetitive, deranjante si imposibil de inlaturat, ale unor
evenimente neplacute din viata subiectului.Indoielile obsesive sunt tot
obsesii ideative, reprezentate de indoiala ca subiectul nu a efectuat o
actiune de obicei necesara (de exemplu, daca a incuiat usa sau a scos
fierul din priza). Desi pacientul realizeaza absurditatea indoielii si desi
este constient de faptul ca a realizat actiunea respectiva, el este totusi
dominat de acesta se repeta obsedant nevoia de a o verifica (ritualuri
de verificare). Ritualurile sau compulsiunile – sunt acte repetitive care,
odata efectuate scad anxietatea in legatura cu obsesia. Ideile
prevalentiale – idei care se impun constiintei individului, desi sunt
irationale. Acestea au intensitate predeliranta, in sensul in care
pacientul accepta intr-o oarecare masura contraargumentarea
rationala. Sunt mai des intalnite la personalitatile paranoide si in
depresiile psihotice. Ideile delirante – idei, convingeri false, care nu pot
fi testate si demonstrate de realitate si asupra carora subiectul nu are o
apreciere critica. Acesta nu accepta contraargumentarea logica si isi
modifica comportamentul in functie de continutul acestora. Ideile
delirante, impreuna cu halucinatiile, creeaza distorsiunea realitatii.In
functie de tematica deliranta. Ele au fost clasificate in idei delirante de
tip expansiv si idei delirante de tip depresiv. Idei delirante de tip
expansiv: - Idei delirante de grandoare (convingerea pacientului ca
dispune de calitati si puteri speciale, bogatii nemasurate, frumusete
exceptionala); - Idei delirante de inventie (convingerea pacientului ca
este autorul unei inventii speciale, prezinta schite sau machete puerile);
- Idei delirante de filiatie (convingerea pacientului ca este descendentul
unei persoane sau unei familii celebre); - Idei delirante de reforma
(convingerea pacientului ca este creatorul unei lumi perfecte care
traieste dupa conceptele promovate de el); - Idei delirante mistice
(convingerea pacientului ca este un mesager divin, ca este un inger,
etc.); - Idei delirante erotomanice (convingerea pacientului ca este iubit
de o persoana cu o situatie sociala superioara sau de o clebritate). Idei
delirante de tip depresiv: - Idei delirante de persecutie (convingerea
ferma a pacientul ca sunt persecutati de catre persoane cunoscute sau
necunoscute care vor sa le faca rau); - Idei delirante de urmarire
(convingerea ca toate actiunile lor sunt urmarite fie direct de catre
persoane ostile, fie prin aparate speciale); - Idei delirante de otravire
(convingerea ca alimentele sunt otravite, se asociaza cu halucinatiile si
iluziile olfactive si gustative); - Idei delirante de referinta (se manifesta
prin ideea ca atitudinile, comportamentul celorlalti oameni se refera la
el); - Idei delirante de negare a existentei unor organe sau a functionarii
acestora; - Idei delirante de prejudiciu (ideea deliranta ca este furat,
prejudicat); - Idei delirante de vinovatie (apare in depresie); - Idei
delirante hipocondriace (ideea deliranta ca sufera de o boala severa sau
de un defect fizic). Ideile delirante de persecutie, de urmarire si de
otravire sunt componente ale sindromului paranoid. Asociate sau nu cu
halucinatiile auditive, ele apar in schizofrenia paranoida si in tulburarile
paranoide. Alte tipuri de idei delirante: - Idei delirante de control al
gandirii (se manifesta prin convingerea bolnavului bolnavului ca
gandurile lui sunt controlate sau impuse de persoane straine, ca nu ii
apartin); - Idei delirante de furt sau extragere a gandirii (subiectul are
convingerea ca ideile lui sunt furate, estrase din interiorul mintii si
facute publice, cunoscute de ceilalti); - Idei delirante de transformare
sau posesiune (convingerea deliranta ca au fost transformati in alte
persoane, fiinte sau uenori obiecte). Ideile delirante pot fi: 1.
Sistematizate si 2. Nesistematizate 1. Idei delirante sistematizate – au o
singura tema (maxim doua), pe care subiectul incearca sa le sustina si
sa le argumenteze, aceste teme delirante sunt constante in timp; 2. Idei
delirante nesistematizate se manifesta prin prezenta mai multor teme
delirante, tipuri de idei sau fragmente de idei, a caror prezentare este
dezordonata si lipsita de argumentatie, sunt prezente in schizofrenie.
Sindrom paranoial – delir sistematizat interpretativ, cu un caracter
monotematic, cu lipsa halucinatiilor, ex.: delir de gelozie sau de reforma
(tendinta de interpretare a faptelor reale prin prisma unor judecati
subiective). Comportamentul bolnavului in principiu este corect, insa
atitudinea fata de cei din jur depinde de atitudinea lor fata de
convingerile delirante. Se intalneste in psihopatiile paranoice,
schizofrenie, psihozele reactive. Sindrom paranoid – delir sistematizat
de urmarire, relatie, influenta, persecutie, cu caracter politematic si
halucinatii auditive “pseudohalucinatii”. Caracteristic schizofreniei
paranoide, poate aparea in psihozele presenile, senile. Sindrom
parafrenic – delir sistematizat, cu o simptomatologie polimorfa, o
combinare a ideilor delirante de persecutie, influenta cu delir de
grandoare. De obicei evalueaza pe un fond afectiv relativ crescut.
Sindrom Kandinski-Clerambault – automatism asociativ, senzitiv si
psihomotor, insotit de pseudohalucinatii si delir de influenta.

9.Psihopatologia generală: Tulburările de memorie

TULBURARILE DE MEMORIE Memoria reprezinta functia psihica prin

care se inregistreaza, se recunosc si se reproduc informatii. Tulburarile
de memorie sunt clasificate in tulburari cantitative si taulburari
calitative. Tulburarile cantitative ale memoriei: Hipomnezia – scaderea
capacitatii de fixare si reproducere a informatiei, apare in stari de
oboseala, neurastenie, depresii, sindroame psihoorganice, sindromul
postcomotional, stari emotioanle negative. Amnezia – incapacitatea de
fixare si reproducere a informatiilor, poate fi: 1. anterograda –
incapacitatea de a fixa si reproduce informatii incepand cu debutul
bolii, este specifica sindromului amnestic Korsakoff. Amnezia
anterograda se apreciaza in conditiile in care nu exista tulburare de
constiinta (atentia si concentratia sunt normale). Teste de verificare: sa
retina 4-5 cuvinte, urmand sa le reproduca peste 5 minute,
reproducerea discutiei care a avut loc 10 munite in urma, etc.; 2.
retrograda - priveste perioada anterioara debutului bolii si se manifesta
prin uitarea progresiva a amintirilor de la recent catre trecut, de la
complex catre simplu. Se intalneste in demente, unde amnezia este de
fapt anteroretrograda. Amnezia retrograda este mai dificil de
investigat, intrebarile totusi vor tine seama de nivelul de instruire al
pacientului si vor investiga date despre viata personala (in ce an s-a
nascut, cand a terminat scoala, in ce an s-a casatorit, cand a efectuat
serviciul militar), etc. Hipermnezia – cresterea capacitatii de inregistrare
si reproducere a informatiilor, se intalneste in sindroamele maniacale,
hipomaniacale si in sindroamele paranoide. Tulburarile calitative ale
memoriei: Paramneziile (iluziile de memorie) sunt tulburari ale
memoriei reprezentate de modificari ale amintirilor, care fie ca nu sunt
plasate corect in timp, fie sunt amestecate sau fals atribuite. Acestea
sunt reprezentate de confabulatii, ecmnezie, fenomene de “jamais-vu”,
“déjà vu”. 3. Confabulatiile reprezinta umplerea unui deficit de
memorie ci evenimente care sunt verosimile, dar care nu s-au intamplat
in perioada respectiva sau nu s-au intamplat niciodata.Ele au un
caracter neintentional (pacientul este convins ca relatarile sunt
adevarate), prin aceasta deosebindu-se de minciuna (care are caracter
intentional). Sunt intalnite in sd. Korsakoff si demente. 4. Ecmnezia – o
forma special de confabulatie, in care subiectii se plaseaza si traiesc in
trecut, pe care il confunda cu prezentul, se intalnesc in demente.

10.Psihopatologia generală: Tulburările de percepție

PSIHOPATOLOGIA GENERALA Psihopatologia generala se ocupa cu
studierea fenomenului psihic morbid.

TULBURARILE DE PERCEPTIE

Perceptia reprezinta functia psihica, prin care cu ajutorul organelor de

simt, individul devine constient atat de mediu, cat si de sine. Perceptiile
pot suferi modificari in ceea ce priveste intensitatea si calitatea.

Dereglarile de perceptie pot fi:

Cantitative
- hiperesteziile (cresterea intensitatii perceptive);
- hipoesteziile(scaderea intensitatii perceptive);
- anestezia (pierderea receptivitatii).
Elementare
- agnoziile (incapacitatea de a identifica obiectele din jur sau
incapacitatea de a cunoaste cele vazute, auzite, pipaite, etc.
Complexe sau /si calitative
- iluziile;
- halucinatiile;
- dereglarile psihosenzoriale.

Iluzii – perceptii modificate ale unor stimuli externi reali

(deformarea, perceptia eronata a unor obiecte reale). Iluziile
fiziologice, fizice pot aparea la persoanele sanatoase in conditii
de oboseala, emotii intens negative, iluminare inadecvata, dar
subiectul este constient de modificarea de perceptie si o poate
coercta. In cazul iluziilor patologice pacientul este convins de
realitatea lor, pot produce modificari ale comportamentului si
se insotesc de tulburari de constiinta sau gandire. Iluziile
patologice pot fi clasificate in functie de analizator in: - vizuale;
- auditive; - gustative; - olfactive. Iluziile apar in stari
confuzionale, sindroame delirant-halucinatorii, sindroame de
derealizare, depersonalizare, stari disociative psihotice.
Halucinatiile sunt “perceptii false fara obiect de perceput”
(H.Ey). Sunt clasificate in fuctie de organele de simt in:
- haluciantii audutive; - halucinatii vizuale; - halucinatii
olfactive; - haluciantii gustative; - halucinatii somatice
(cenestezice).
Toate halucinatiile au semnificatie psihopatologica, cu exceptia
halucinatiilor hipnagogice si hipnapompice care apar la unele
persoane normale, la intrarea si respectiv la iesirea din somn.
Halucinatiile pot fi percepute pe cai senzoriale normale
(proiectate in exterior – halucinatii adevarate) sau in interiorul
corpului (cel mai frecvent in minte, au proiectie interioara –
pseudohalucinatii). Halucinatiile, indiferent de analizator, pot
fi:
- Simple sau elementare (ex.: umbre, fosnete); - Complexe (ex.:
voci unice sau multiple care sunt bine intelese de pacient;
imagini clare, de complexitati diferite in campul vizual normal
sau in afara acestuia). - Unice sau multiple; - Clare sau
estompate (ex.: voci al caror continut este bine inteles de catre
pacient sau voci neclare al caror continut nu poate fi inteles).
Halucinatiile vizuale pot fi in campul vizual normal (campine)
sau in afara acestuia (extracampine). Halucinatiile vizuale sunt
mai rare decat halucinatiile auditive, putandu-se intalni in
starile confuzionale si in schizofrenie. Cele mai frecvente
halucinatii sunt halucinatiile auditive (voci), intalnite in special
in schizofrenie, unde fie se adreseaza direct pacientului, fie
sunt doua sau mai multe voci care vorbesc intre ele despre
pacient. Halucinatiile auditive pot fi unice sau multiple. Uneori
ele dau comenzi pacientilor, numindu-se in acest caz halucinatii
imperative care reprezinta o urgenta psihiatrica. Continutul
halucinator poate fi potrivit cu starea de dispozitie, si in acest
caz se numesc halucinatii congruente, sau pot fi incongruente
cu dispozitia. Halucinatiile apar in: schizofrenie, reactiile
psihotice acute, sindroamele delirant-halucinatorii, starile
confuzionale, sindroamele paranoide organice, starile
depresive psihotice, mania cu trasaturi psihotice. Halucinoza –
halucinatie a carei patogenie aste apreciata critic de catre
subiect, apare in alcoolismul cronic si in sindroamele
psihoorganice de etiologie infectioasa si vasculara. Halucinatiile
pot determina reactii afective si comportamentale din partea
pacientului. Pot produce anxietate, iritabilitate, depresie.
Raspunsul comportamental, numit si comportament
halucinator, sugereaza prezenta tulburarilor de perceptie:
pacientii vorbesc singuri, isi astupa urechile ca sa nu mai auda
comantariile halucinatorii, prezinta fenomene de baraj
ideoverbal.
Dereglarile psihosenzoriale
1. Metamorfopsii (perceerea obiectelor ca deformate)
- Micropsii (obiectele sunt percepute mai mari); - Macropsii
(obiectele sunt percepute mai mici); - Poropsii (obiectele
percepute mai apropiate sau mai indepartate); - Dismegalopsii
(obiectele par largite sau lungite).
2. Fenomene de depersonalizare si de dereglare a schemei
corporale - Simte ca corpul este schimbat, mainile mai lungi sau
mai scurte, nasul, urechile schimbate ca dimensiuni, alte ori
pacientul percepe mediul schimbat; - Totul este inconjurat de
ceata sau lumina ecesiva, oamenii par neinsufletiti, ii asociaza
cu papuse, roboti, etc.; - Glasul propriu se aude ca strain, vine
din exterior; - Corpul propriu pare a fi strain; - Sensatia ca
corpul a disparut impreuna cu personalitatea.
 1. Fenomeneul de “jamais vu” este manifestat prin
incapacitatea de a recunoaste informatii care au existat si care
au fost anterior percepute.
2. Fenomenul de “déjà vu” este manifestat prin recunoasterea
unor informatii care de fapt nu au fost niciodata percepute.
Ultimele fenomene se intalnesc in stari de oboseala, sindroame
de depersonalizare si de derealizare.

11. Psihopatologia generală: Tulburările proceselor afective

TULBURARILE DE DISPOZITIE ( afective )

Afectele sunt stari psihice, putin elaborate, definite ca “expresia

observata a emotiilor” (Kaplan, 1995). Ele prezinta o traducere in plan
neurovegetativ si comportamental a unor sentimente sau emotii.
Exprimarea afectelor si aprecierea acestora ca adecvate sau neadecvate
se face in starnsa legatura cu continutul gandirii. Afectele pot fi: -
Adecvate, in acest caz existand concordanta intre continutul gandirii si
afecte; - Inadecvate, in acest caz se pierde concordanta intre expresia
emotiilor si continutul gandirii, se intalnesc in schizofrenie. Alte
tulburari ale afectelor: - Aplatisarea afectelor – expresia emotionala
este redusa, subiectul pare indiferent si ideile nu mai sunt insotite de
sentimente, este frecventa in schizofrenie, mai rara in depresie; -
Labilitatea afectelor – afectele se succed cu rapiditate, sunt
inconstante, superficiale, se intalneste in sindroamele maniacale si in
anumite tulburari de personalitate (isterica, borderline). Dispozitia
reprezinta o stare emotionala de intensitate variabila si durata relativa
care poate fi apreciata de subiect si care oscileaza intre tristete si
bucurie. Dispozitia (pozitiva sau negativa) influenteaza functionarea
tuturor celorlalte functii psihice. Disforia reprezinta o stare de dispozitie
proasta, neplacuta, o combinatie de tristete, anxietate si neliniste
psihomotorie. Anhedonia este un termen care provine de la grecescul
“hedone” – placere, care exprima lipsa de placere pentru orice aspect
al vietii care este insotit de obicei de sentimentul de placere. Se
intalneste cel mai frecvent in depresie si schizofrenie. Depresia este o
stare de tristete nemotivata. Apatia – incapacitate de implicare
emotionala. Dezinteres, asemanatoare cu aplatisarea afectiva, se
intalneste in schizofrenie, depresii, sindroame psihoorganice.
Ambivalenta afectiva – prezenta simultana nemotivata si bizara a doua
emotii, sentimente opuse, contradictorii, intalnita in schizofrenie.
Anxietatea – “frica fara obiect”, irationala, in absenta unui pericol sau
frica intens diproportionata in raport cu un pericol. Euforia – o stare de
buna dispozitie, exaltare, anormala si nemotivata, asociata cu cresterea
activitatii psihomotorii si idei de grandoare, se intalneste in sindromul
maniacal, intoxicatia cu alcool, opiacee si amfetamine, tumori frontale.
Este de intensitate mai mica decat euforia, se intalneste in sindromul
hipomaniacal si maniacal la debut. Iritabilitatea reprezinta o tulburare a
dispozitiei care se manifesta prin sensibilitatea excesiva la stimuli
externi pe care subiectul ii percepe ca fiindu-I ostili. Aceasta
sensibilitate este asociata cu raspunsuri comportamentale rapide,
furioase, auto si heteroagresivitate, se intalneste in sd. Maniacal,
personalitatea borderline, tulburarea exploziva intermitenta,
personalitatea antisociala.

12.Psihopatologia generală: Tulburările psihomotorii și volitive.

TULBURARILE ACTIVITATII MOTORII

Hipoactivitatea reprezinta scaderea activitatii motorii asociata cu
incetinirea proceselor cognitive, se intalneste in depresii, sindroame
psihoorganice. Inhibitia psihomotorie – scaderea extrema a activitatii
motorii, prezenta in anumite form.e de depresii si in sindroame
catatonice. In sindromul catatonic scaderea extrema a activitatii motorii
(stupoarea catatonica) este insotita de hipertonie musculara
generalizata si flexibilitate ceroasa. Aceasta se manifesta prin
posibilitatea de a se imprima anumite pozitii subiectului, pe care acesta
le pastreaza timp indelungat. Spre deosebire de stupoarea din
tulburarile de constiinta, in stupoarea catatonica pacientul percepe si
inregistreaza evenimentele din jur, pe care le poate relata cu exactitate
dupa iesirea din catatonie. Stupoarea se mai poate intalni si in starile
psihotice reactive si in starile disociative. In cazul din urma,
simptomatologia se remite la terapia placebo. Hiperactivitatea se
manifesta prin cresterea activitatii motorii (in sd. maniacal). Agitatia
psihomotorie este reprezentata de cresterea activitatii, asociata cu
dezorganizarea acesteia, cu lipsa de scop si de eficienta. Agitatia
psihomotorie este un sindrom frecvent intalnit in psihopatologie,
reprezentand una dintre urgentele psihiatrice. Cocnditiile clinice in care
apare agitatia psihomotorie sunt: - sindromul confuzional - sindromul
maniacal - schizofreniile - epilepsiile - tulburarile de personalitate -
depresiile psihotice - psihozele reactive - tulburarile organice cerebrale.
Akatizia este o forma speciala de agitatie, manifestata prin disconfort
muscular asociat cu nevoia de miscare permanenta si cu imposibilitatea
de a sta intr-un loc. Este determinata de tratamentul cu antipsihotice
cu afinitatea crescuta pentru receptorii dopaminergici. Manierismele –
modificari bizare ale unor gesturi elementare. Apar in schizofrenie, pot
imbraca orice aspect, sunt neobisnuite, nemotivate, ilogice (de ex:
saluta dupa ce bate de trei ori in palme, merge topaind, etc).
Stereotipiile – repetarea automata, ilogica si bizara a unor activitati. Pot
fi de miscare (repetarea unor activitati) si de pozitie (mentinerea unor
posturi).Apar in sindroamele catatonice, in demente si in starile
confuzionale. Ecopraxia consta in repetarea “in oglinda a gesturilor”,
apare in sindromul catatonic. Ecomimia este reprezentata prin
repetarea “in oglinda” a expresiei faciale, se intalneste in sindromul
catatonic. Negativismul – lipsa de raspuns sau efectuarea actiunii
contrare la o anumita solicitare, este o componenta a sindromului
catatonic. Sindromul catatonic este unul complex, in care pe primul
plan se afla tulburarile comportamentului motor. Clinic se manifesta
prin: - stupoare sau agitatie catatonica; - hipertonie musculara
generalizata; - flexibilitate ceroasa; - negativism; - sugestibilitate
manifestata prin ecomimie, ecopraxie; - stereotipii de pozitie sau de
miscare. Nici unul dintre simptomele expuse nu are valoare diagnostica
daca reprezinta singura manifestare. Simptomele trebuie judecate in
contextul clinic, atat psihopatologic, cat si somatic.

13. Psihozele exogene - alcoolismul. Particularități la adolescenți.

Presupune provenirea tulburărilor neuro-psihice legate de factori

exteriori.

Dintre tulburarile exogene deosebim:

Psihozele simptomatice, etilismul,narcomaniile,toxicomaniile.

Adicția- termenul în ICD-X, care este folosit pentru nozologii ca

«narcomanie, toxicomanie, аlcoolism»

Substanțele psihoactive (SP) – substanță chimică, care folosită o singură

dată provoacă trăiri psihice plăcute ori alte trăiri dorite de consumător,
dar la folosirea sistematică aduce la dependență fizică și psihică,
schimbarea toleranței.

ALCOOLISM,Definitie – Tulburare psihica cronica cauzata intoxicatia

cronica cu alcool care are ca consecinta instalarea sindromului de
dependenta, manifestari psihice, fizice si neurologice. La anumite
etape se dezvolta tulburari psihotice. La etapa finala se instaleaza
starea de dementa.

Alcoolul – este cea mai des utilizata substanta psihoactiva care

provoaca starea de intoxicare (ebrietate)

Influenteaza memoria, facultatile motorii, orientarea in spatiu,

termoreglarea, respiratia, apetit, sistem vegetativ, cardiac, sexual

Se defineste:

1. Intoxicatia acuta ( starea de ebrietate)

Starea de ebrietate simpla ( habituala)

Stari de ebrietate modificate

2. Ebrietatea patologica

3. Intoxicatie cronica (alcoolism)

4. Psihoze etilice

SDR de DEPENDENTA CAUZAT DE ALCOOL:

Dorinta de a consuma alcool

Control scazut asupra consumului de alcool

Tendinta de a consuma alcool zilnic

Abolirea altor activitati care provocau anterior satisfactie

Consum alcool in pofida unor consecinte sociale sau maladii fizice

Sindrom de sevraj

Mahmureala

Crestere toleranta

Conform ICD-10 sunt suficiente 3 simptome pentru stabilirea

dependentei de alcool ( alcoolism)
 ALCOOLISM stadiul I

Dorinta de a consuma alcool apare in a doua jumatate a zilei din motive

etice si sociale se evita consumul de dimineata

Consumul este perceput ca remediu calmant si relaxant ( ataractic)de

consumator

Nu sunt tipice tulburari mnestice in starea de ebrietate

Consumul de alcool devine repetitiv si regulat

Apar pseudodipsomanii

Crestere toleranta la consum alcool

Nu sunt tipice stari dipsomanice

Sindrom reactivitate modificata :

Crestere toleranta de 4-5 ori

Disparitia reflexului de voma

Lipsa repulsiei pentru alcool dupa intoxicarea acuta

Forme de ebrietate modificata (palimpseste)

Acutizarea trasaturilor caracteriale

Instalarea consumului sistematic de alcool

SDR de dependent psihica

Atractie psihica ( idei obsesive neconstientizate referitor la consumul

de alcool)
 Necesitatea de confort psihic

Anhedonie in lipsa consumului de alcool

Sindrom de dependenta fizica :

Comportament compulsiv absent

Lipsa disconfort fizic

Lipsa sindrom de sevraj

Nu este perturbata ca regula activitatea sociala

STADIUL II – alcoolism cronic

Manifestare maxima a sindromului narcomanic

Comportament compulsiv pentru consum alcool

Lipsa control alcool consumat in stare de intoxicatie

Aparitia starilor de dipsomanii

Acutizarea trasaturilor caracteriale si comportament
pseudopsihopatic
Sindrom de sevraj cu simptome vegetative, psihice si
neurologice
Dorinta de consum alcool apare dimineata si se mentine pe
parcursul zilei
Sindromul de sevraj apare dupa fiecare episod de consum
alcool
Simptome tipice: indispozitie cu anxietate, tensionare, la
personalitati de tip exploziv in starea de sevraj se constata
stari disforice
Ideatie autolitica posibila
 Insomnie rebela cu vise terifiante si treziri nocturne
Simptome vegetative cu transpiratii, tahicardie, crestere TA,
tremor amplituda inalta extremitati, limba sau generalizat
In primele zile de sevraj pot avea loc crize convulsive
generalizate sau partiale
Reducerea simptomelor vegetative si afective catre ziua 5-6 si
aparitia sindromului astenic
Timp de pana la 6 luni pot fi prezente tulburari afective,
insomnia, fatigabilitate, s-me vegetative
Debuteaza boli somatice – hepatoza, pancreatita,
miocardiodistrofia
Apar probleme sociale si de adaptare, degradare sociala

Sindrom reactivitate modificata

Disparitia reflexelor de voma
Amnezii
Schimbari caracteriale
Cresterea tolerantei de 5-8 ori

Sindrom de dependenta psihica

Atractie psihica obsesiva
Confort psihic prezent doar in starea de intoxicatie alcoolica

Sindrom de dependenta fizica

Comportament compulsiv
Confort fizic doar in timpul intoxicatie cu alcool
Sindromul de sevraj prezent

ALCOOLISM CRONIC STADIUL III

Scade toleranta la alcool
 Agravarea sindromului de sevraj
Degradare intelectuala (mnestica) inclusiv starea de dementa
(inclusiv sindrom Korsakov)
Aparitia ideilor paranoide in cadrul sindromului de sevraj
(inclusiv gelozia etilica)
Tulburari de perceptie elementare
Anxietate nemotivata
Idei de supravaloare de relatie, persecutie,
Simptome psihoorganice: torpoare-sopor, vertij,
ataxie,tremor
generalizat,convulsii,dizartrie,anizoreflexie,nistagmus,
simptome piramidale
Boli somatice agravate
Aspect general grav
Degradare sociala

Sindrom reactivitate modificata

Disparitia reflexelor de voma, diminuarea reflexelor
neurologice
Forme de consum dipsomanic sau consum permanent cu
toleranta scazuta la alcool
Forme de ebrietate modificata
Amnezie permanenta
Reactii patologice caracteriale

Simptome somatice
Tahicardie, crestere tensiune arteriala, hipertermie, sete,
agravare boli gastrointestinale.
Neurologice
Tremor, cefalee, crize convulsive
Psihopatologice
 Astenie, anxietate, agitatie psihomotorie, insomnie, vise
terifiante, dorinta impulsiva de consum alcool- simptom de
baza

14. Reacții acute la stres. Criterii, clasificare. Evoluție, dinamică.

Tratament

 Această categorie se deosebeşte de altele prin faptul că include

tulburări identificabile nu numai pe motive de simptomatologie şi
curs, dar, de asemenea, pe baza uneia sau alteia din cele două
 Influenţe cauzale:
• un eveniment deosebit de stresant de viaţă (de exemplu,
dezastru natural sau provocat de om, luptă, accident grav,
asistarea la o moartea violentă a altora sau experienţa de a
fi victimă a torturii, terorism, viol, crimă sau de altă natură)
care produc o reacţie de stres acut
• schimbare semnificativă de viaţă care duce la circumstanţe
neplăcute continue, care rezultă într-o tulburare de ajustare
Evenimentul stresant este considerat a fi factorul principal şi
superior de cauzalitate şi tulburările nu ar fi avut loc fără
impactul acestuia

 O tulburare tranzitorie de severitate semnificativă, care se

dezvoltă într-un individ fără nici o tulburare mintală anterioare, ca
răspuns la stres fizic şi / sau psihologic excepţional.
 Nu toţi oamenii espuşi la acelaşi eveniment stresant dezvoltă
aceeaşi tulburare.
  Simptomele: o stare iniţială de "uluire", cu o anumită constricţie a
cîmpului conştiinţei şi îngustare a atenţiei, incapacitate de a
intelege stimulii şi dezorientare. Aceasta stare poate fi urmată fie
de retragere suplimentară de la situaţia din jur (varianta extremă -
stupoare disociativă) sau de agitaţie şi hiperactivitate.
 Semne vegetative - tahicardie, transpiraţie sau înroşire a feţei,
precum şi anxietate sau alte simptome depresive.
Aceste simptome apar de obicei la cîteva minute de la impactul
evenimentului stresant, şi dispar în decurs de cîteva ore, maxim
2-3 zile

Tratament:

Abordare farmacologică:

• medicaţie antidepresivă
• benzodiazepină pe termen scurt
• stabilizatori ai stării de spirit (carbamazepină, valproat)
• antipsihotice
 Psihoterapia este, de asemenea, importantă - TCC folosind tehnici
de educaţie şi de expunere
 Terapia de grup, terapia de familie şi grupurile de auto-ajutorare
sunt foarte recomandate.

15. Retardul mintal, QI.

RETARDAREA MENTALĂ n Retardarea mentală reprezintă stoparea

dezvoltării mentale sau o dezvoltare mentală incompletă, care se
caracterizează, în special, prin afectarea capacităţilor cognitive, de
vorbire şi sociale. n Sexul masculin este mai afectat de această
tulburare decât cel feminin, raportul fiind de 1,5 / 1. Etiopatogenie n
Etiopatogenia retardării mentale este extrem de diversificată, fiind
implicaţi numeroşi factori cauzali de natură genetică, lezională şi
psihosocială, ce acţionează singuri sau în asociere. n S-a observat că
retardarea mentală profundă sau severă se datorează unui proces
patologic cerebral, în timp ce formele mai uşoare de retard mental se
asociază unor factori cultural-familiali reprezentaţi de o zestre ereditară
deficitară, unui nivel cultural scăzut şi a carenţelor nutriţionale. A.
Cauze prenatale n 1. genetice n a) anomalii cromozomiale, inclusiv
mutaţii la nivelul unei singure gene majore (scleroza tuberoasa,
fenilcetonuria, etc) n c) prin mecanism poligenic (retardare mentala
familiala) n 2. alte cauze: infectii prenatale, agenti teratogeni, afectiuni
dismetabolice, radiatii, carente alimentare, etc) B. Cauze perinatale
(traumatisme la nastere) C. Cauze postnatale (infectii, traumatisme,
afectiuni somatice grave, tumori, etc) Retardarea mentală uşoară n
Constituie aproximativ 85% din totalul cazurilor de retardare mentală. n
Vârsta mentală se situează între 9 şi 12 ani, iar prin eforturi susţinute se
poate absolvi chiar şi liceul. n Dobândesc limbajul cu o anumită
întârziere, dar majoritatea dobândesc capacitatea de a utiliza vorbirea
în viaţa cotidiană, de a întreţine conversaţiile şi de a se angaja în
interviul clinic. n Majoritatea dobândesc o deplină independenţă în
îngrijirea de sine (alimentaţie, spălat, îmbrăcat, controlul tranzitului şi
defecaţiei) şi în abilităţile practice şi domestice. n Pricipalele dificultăţi
sunt văzute, de obicei, în activităţile şcolare, şi mulţi au probleme
particulare la citit şi scris. n Unii sunt capabil de muncă ce necesită
abilităţi practice mai degrabă decât intelectuale, incluzând munca
manuală necalificativă sau semilificată. n Operaţiile gândirii se
realizează cu dificultate, abstractizarea este absentă. n Nivelul QI
pentru retardare mentală uşoară este cuprins între 50-69. Retardare
mentală moderată n eprezintă 10% din numărul total de cazuri cu
retard mental. n Vârsta mentală este cuprinsă între 6 – 9 ani, fiind
posibilă instruirea până la nivelul clasei a II – a sau a III – a. n Gândirea
are un caracter concret cu incapacitate de generalizare şi abstractizare,
iar capacitatea de memorare de tip mecanic le permite să se orienteze
şi să se descurce în mod satisfăcător într-o ambianţă restrânsă. n Sfera
emoţionalităţii este relativ săracă, totuşi pot să-şi manifeste bucuria,
teama, nemulţumirea şi uneori reacţionează violent dacă nu li se
satisfac dorinţele. n Unii dintre ei au un fond afectiv dominat de
prietenie, în timp ce alţii sunt iritabili, agresivi şi sunt capabili să comită
acte antisociale grave. n Aceste persoane putând presta activităţi
simple constând în operaţii stereotipe în cadrul unor ateliere artizanale
sau industriale în regim supravegheat. n O parte din ei sunt capabili să
înveţe deprinderile bazale pentru citit, scris sau socotit (numărat). n Ca
adulţi, realizează rareori o viaţă complet independentă. n QI este, de
obicei, cuprins între 35 şi 49. Retardare mentală severă n Apare cu o
frecvenţă de 3 – 4% din numărul total de cazuri de retardare mentală. n
Vârsta mentală este corespunzătoare vârstei de 3-6 ani. n Limbajul oral
este însuşit cu întârziere, vocabularul este limitat la cuvinte uzuale,
pronunţia cuvintelor este de cele mai multe ori dislalică şi disartrică. n
Afectivitatea este labilă putând fi prezente deseori impulsivitate,
excitabilitate, manifestări violente. n Activitatea motorie voluntară sau
involuntară este deficitară, imprecisă, lentă, deprinderile motorii se
însuşesc cu greutate, numai prin exerciţiu intens. n Este asociată
frecvent cu tulburări neurologice de tipul paraliziilor de nervi cranieni,
hemiplegiilor spastice, sindroamelor de tip piramidal, extrapiramidal,
cerebelos. n Pot prezenta dismorfii, displazii somatice. n De regulă,
deprinderile de îngrijire sunt însuşite, pot executa munci simple în
familie sau în cămine-şcoală necesitând în permanţă supraveghere din
partea familiei sau a personalului de îngrijire. n QI este, de obicei,
cuprins între 20 şi 34. Retardare mentală profundă n QI-ul este estimat
a fi sub 20, ceea ce înseamnă practic că persoanele afectate sunt sever
limitate în capacităţile lor de a înţelege sau de a asculta de cereri sau
instrucţiuni. n Reprezentă aproximativ 1 – 2% din totalul de cazuri. n
Vârsta mentală se situează în jurul vârstei de 2 ani. n Indivizii nu dispun
în mod obişnuit de limbaj, n Emoţiile sunt fie absente, fie sunt
puternice manifestate într-o manieră auto sau heteroagresivă. n
Motricitatea este imprecisă, prezintă tremurături, n Activitatea este
dezordonată, fără scop, constă din mişcări stereotipe şi comportament
agresiv ; n Nu prezintă instinct de apărare, unele instincte sunt
exagerate (de alimentare, sexual), de obicei nu dobândesc control
sfincterian. n Majoritatea persoanelor din această categorie sunt
imobile sau limitate în mod sever în mobilitate. n Ele posedă o
capacitate redusă sau le lipseşte capacitatea de a se îngriji de propriile
nevoi bazale şi necesită constant ajutor şi supraveghere. Tratament n În
retardarea mentală necomplicată se urmăreşte : n • corectarea
reacţiilor emoţionale exagerate şi a instabilităţii psihomotorii cu :
benzodiazepine (diazepam) sau neuroleptice sedative
(levomepromazin, neuleptil) ; n • creşterea randamentului intelectual
printr-o medicaţie neurotrofică : piracetam, nootropil, piritinol,
encefabol, cerebrolizină.

16. Schizofrenia, etiopatogenie, forme clinice, evoluție, tratament.

Schizofrenia – este o boala mintală din categoria psihozelor endogene

cu etiologie necunoscută, multifactorială, cu evoluţie cronică,
prognostic grav, se manifestă cu disocierea proceselor psihice și duce
la dezadaptare socială.

Schizofrenia – tulburare mintală, care durează cel puțin șase luni și

presupune pentru cel puțin o luna existența unei stări de boala (adică
existența a doua sau mai multe simptome dintre următoarele) :
1. Idei delirante
2. Halucinații
3. Dezorganizarea vorbirii
4. Comportament profund dezorganizat
5. Simptome negative

Etiologie:

Factorul ereditar – predispoziţie genetică. Incindenţa schizofreniei

printre gemenii monozigoţi în literatură este până la 90 %; fraţii sau
surorile bolnavului de schizofrenie au riscul genetic de manifestare a
bolii în jur de 5-16 %, iar copiii - de la 7% la 16 % .În cazul ambilor
părinți cu schizofrenie riscul este de 40-60 % .În funcție de structura de
personalitate predomină tipul schizoid, anancast, paranoic, exploziv
care predomină la acesti pacienți sau rude.
Factorul endocrin – sch poate debută în perioadă de pubertate,
postpartum sau climacterie.
Factorul dizontogenetic – hipoxia intra- şi perinatală creşte
probabilitatea de a dezvolta sch de 4 ori, complicaţiile obsetriciale сresc
riscul de dezvoltare a sch cu 20 % (traume în timpul naşterii sunt legate
de apaiţia modificărilor patologice pronunţate – atrofie cerebrală.
Ipoteza dizontogenetică explică nedezvoltarea celulară care apare ca
rezultat al factorilor externi ( infecții virotice, stresul, complicații la
intervenții obstetrice) dar și al defectelor genetice care codifică
dezvoltarea neuronală.
Factorul psihologic – factorii psihogeni nu pot fi consideraţi principali
in etiologia sch, dar ei joacă un rol important în declanşarea procesului
schizofren.
Factorul biologic – se referă la implicarea neuromediatorilor în
patogeneglutamatului și a unor neuropeptide. za schizofreniei: a
dopaminei, noradrenalinei, serotoninei, acetilcolinei.

PATOGENEZA:
Teoria dopaminergică: În schizofrenie se constată disfuncționalitatea
structurilor dopaminice – creșterea activității dopaminice în structurile
mezolimbice și scăderea în structurile mezocorticale. Blocarea
receptorilor D2 cu ajutorul neurolepticelor ameliorează starea
pacienților
Teoria serotonergică – surplusul de serotonină poate fi cauza
simptomelor pozitive sau negative din schizofrenie prin influența
asupra neuronilor dopaminici.
Teoria nordadrenergică – prin disfuncționalitatea noradrenergică se
explică simptomele deficitare din schizofrenie ca scăderea potențialului
energetic, anhedonia ( lipsa capacității de a avea senzația de plăcere).
Teoria glutamatergică – glutamatul este un neurotransmițător activant
din sistemul nervos central, care prin intermediul receptorilor NMDA
pot inhiba activitatea neuronilor dopaminici.
Teoria de autointoxicare – este o ipoteza care relatează creșterea
metabolismului dopaminei în creier cu apariția radicalilor liberi care
prezintă toxicitate și provoacă apoptoza celulelor nervoase.
Teoria imunologică – explică apariția anticorpilor neuronali în baza
unor procese autoimune în schizofrenie.

Forme clinice:

F 20.0 SCh paranoidă

F 20.1 SCh hebefrenă
F 20.2 SCh catatonă
F 20.3 SCh nediferenciată
F 20.6 SCh simplă
F 20.8 alte forme (sch cenestopată, ipocondriacă, febrilă,
reziduală)
F 20.9 SCh nespecificată (propfschizofrenie)
Pentru forma paranoidă sunt caracteristic:

1. Predominanţa simptomelor halucinator-delirante

2. Început relativ târziu
3. Simptome deficitare ( aplatizare afectivă, autism, detaşare
socială) mai puţine
4. Comportament agresiv, anxietate, tensionare afectivă.

Pentru forma hebefrenă sunt caracteristic:

1. Comportament dezorganizat şi deviant
2. Dezinhibiţie psihocomportamentală
3. Aspect exterior bizar
4. Dezorganizare ideatorie
5. Debut în copilărie sau adolescenţă cu aplatizare afectivă,
tulburări de comportament, manierisme şi comportament
pueril în general

pentru forma catatonă sunt tipice :

1. Tulburări motorii dominante

2. Agitaţia şi stupoarea se pot scimba reciproc
3. Pot avea loc tulburări de conştiinţă
( amentive sau oneiroide)

pentru forma simplă sunt caracteristic:

1. În debut – astenie cu simptomatologie psudonevrotică,

scăderea potenţialului energetic, simptomatologie
psihopatiform
2. Aceasta fonna clinica de schizofrenie nu se distinge printr-un
element clinic semnificativ, caracteristic, ci printr-o gama larga
 de simptome negative:
scadere a capacitaţii voliţionale;
scadere a capacitații de rezonanţa afectiva;
scadere pana la anulare a functionalitaţii profesionale şi
sociale;
anumita detaşare;
insingurare, izolare; un comportament autist.
3. Adeseori sindrom de intoxicaţie metafizică.
4. Simptomatologie apato-abulică.
5. Tulburări asociative – gândire haotică, mentism, senzaţia de
gol în creier, dereglări de atenţie.

EVOLUTIA:
1.CONTINUA
2.EPISODICA,cu deficit progresiv(progredienta in accese)
3.EPISODICA,cu deficit stabil(progredienta in accese)
4.EPISODICA,remitenta (remitenta)

Tratament:medicamentos,psihoterapeutic,socioterapeutic

Tratamentul medicamentos
reprezintă un relativ progres, de la introducerea lui în anii 1950
(Jean Delay şi P. Deniker, 1952). Primele medicamente folosite
aparţin clasei de antipsihotice Neuroleptice, preparate cu
acţiune în principal anti-dopaminergică. Medicamentele se
administrează atât în faza acută, cât şi in faza de remisie
parţială sau totală sub formă de tablete sau de injecţii
"depozit" pentru prevenirea recidivelor. În ultimii ani au
apărut antipsihoticele de nouă generaţie sau antipsihotice
"atipice", care au o serie de avantaje (efecte secundare mai
reduse, influenţează şi simptomele negative). Primele
 antipsihotice descoperite, numite si antipsihotice tipice sunt
reprezentate de Haloperidol, Clorpromazina, Tioridazina,
Trifluoperazina. Din pacate, acestea sunt insotite de o serie de
efecte adverse extrapiramidale la peste 70% din pacienti.
Antipsihoticele noi, numite si atipice sunt mult mai rar insotite
de efecte secundare extrapiramidale. Aceste antipsihotice noi
sunt reprezentate de: OLANZAPINA, RISPERIDONA,
QUETIAPINA, ZIPRAZIDONA, AMISULPRID, CLOZAPINA.
Antipsihoticele noi sunt foarte eficiente atat asupra
simptomelor pozitive cat si negative.
Psihoterapia. În centrul mijloacelor folosite stă terapia
suportivă a pacientului, dar şi a membrilor de familie, pentru a
se putea obţine o cooperare necesară în tot decursul
tratamentului medicamentos.
Socioterapia: Măsuri la locul de muncă şi în familie,
terapie ocupaţională, măsuri reabilitative.
Terapia convulsivantă electrică - TCE (Electroşoc:
Cerletti şi Bini, 1938) sau Coma hipoglicemică cu insulină
(Sakel, 1933),

17. Semiologia tulburărilor de conștiință.

TULBURARILE CONSTIINTEI

Constiinta este o functie complexa de integrare, in care sunt antrenate

toate laturile vietii psihice: perceptia, gandirea, emotiile, atentia,
volitia. Criteriile de apreciere a claritatii constiintei: 1. Gradul de
orientare in timp si spatiu; 2. Posibilitatea de a realiza u contact cu
bolnavul; 3. Comportamentul pacientului in timpul convorbirii; 4. Starea
proceselor de gandire mai ales cea abstracta; Tulburarile de constiinta
pot fi cantitative si calitative. Tulburarile de constiinta cantitative: -
obtuzia; - obnubilarea; - sopor; - coma. Tulburarile de constiinta
calitative Deliriu, delirium (se intalneste in psihozele toxice,
somatogene, infectioase) - (dezorientare in timp, spatiu, este orientat
in propria persoana, abundenta de halucinatii vizuale, cu caracter
polimorf, fuguri, fiare, animale, insecte, etc. Bolnavii anxiosi, agitati,
perplexi. Sunt prezente iluziile, pareidoliile, se deregleaza procesele
asociative. Sunt cunoscute 3 forme de delir: abortiv – clinica delirului
redusa, apare anxietatea, frica, insomniile, iluzii; profesional –
constiinta este mai confuza, apar iluzii, halucinatii, pacientii agitati,
indeplinind actiunile profesionale;musitant – dereglare profunda a
constiintei cu excitatie sau agitatie in limita patului. Oneiroidul (se
intalneste in schizofrenie, psihoze somatogene, infectioase, organice) –
stare in care totul se petrece ca in vis, evenimentele se succed ca la
cinema, halucinatii scenice, haotice. Sunt cunoscute varianta expansiva,
depresiva si mixta, in dpendenta de fondalul afectiv. Amentia (se
intalneste in schizofrenie, psihoze organice, somatogene, infectioase,
toxice) – dereglare profunda a constiintei, cu dezorientare totala in
timp, spatiu si propria persoana. Pacientii detasati de realitate, agitati,
vorbirea incoerenta, “salata de cuvinte”, contureaza halucinatii, iluzii,
etc. Starea crepusculara (se intalneste in epilepsie, psihoze organice), se
declanseaza brusc, tulburare profunda a constiintei, insotita de
automatism motor, halucinatii vizuale, auditive, iluzii, idei delirante de
urmarire, influenta, etc. Dureaza de la cateva minute, pana la cateva
zile, la iesire din stare – amnezie totala. Se cunosc urmatoarele forme:
automatismul ambulator – comportament automat de actiuni de
deplasare, somnabulismul – in timpul noptii umbla prin odaie, iese din
casa, ca ulterior sa nu-si reaminteasca nimic, fugile si transele
automatism ambulator cu o durata de 2-3 minute, absenta –
automatism ambulator cu o durata de 2-3 secunde.
18. Sindroamele psihopatologice: astenic, apato-abulic
Sindromul astenic la bolnavii cu afecţiuni somatice se întâlneşte
frecvent şi clinic are specificul său. în primul rând, bolnavul acuză o
scădere a forţelor fizice, oboseală pronunţată, nervozitate care apare
dimineaţa şi se menţine toată ziua, pe toată durata bolii somatice.
Scade atenţia, apar diferite fantezii percepute ca realitate, diferite
zgomote. Dispoziţia este instabilă, de la hipotonie la deprimare. Deseori
starea deprimată se combină cu anxietate şi frică nemotivată. Bolnavii
sunt excitaţi sufleteşte, plâng, repede se enervează, somnul devenind
neliniştit cu coşmaruri, ziua sunt somnoroşi, dar nu pot dormi. în bolile
cronice astenia are o evoluţie prelungită, dominată de apatie,
indiferenţă faţă de ambianţă, pierderea intereselor sociale şi activităţii,
creşterea autismului. Gândirea este dominată de interpretarea
stereotipică a faptelor din trecut şi prezent. Bolnavii permanent sunt
indispuşi, fac multe observaţii inadecvate.
La bolnavii cu boli somatice, sindromul astenic este dominant,
„camva" în dezvoltarea altor sindroame psihopatologice.

19. Sindroamele psihopatologice: Kandinsky-Clerambault

Sindrom Kandinski-Clerambault –

automatism asociativ, senzitiv si psihomotor, insotit de

pseudohalucinatii si delir de influenta.

= (pseudohalucinatii + delirul de influenta) din schizofrenie.-o varianta

particulara o reprezinta sindromul de triplu automatism mental
(Clerambault):-automatism senzorial

impunerea perceptiilor sub forma de pseudohalucinatii-automatism

mental

impunerea gandurilor-automatism motor

impunerea si dirijarea miscarilorSchematic elementele S.K.-C. pot fi
incadrate in una din cele trei forme ale automatismuluiideo-verbal (sau
asociativ), senzorial-senzitiv, si motor (sau kinestezic). Automatismul
ideo-verbal arfi aspectul cel mai important al sindromului, dupa
Clerambault. Aici se incadreaza o serie de tulburari ale gindirii si
limbajului interior, ca enuntarea si comentarea actelor si
gesturilorbolnavului, ecoul gindirii si al lecturii, sentimentul de ghicire a
gindurilor, furtul gindirii, influentaexterioara (xenopatica), instrainarea
gindirii proprii si prezenta gindurilor impuse din afara. Pot saapara
izbucniri necontrolate, inluntare, de idei, de ginduri, traite de subiect cu
detasare, alcatuindmentismul xenopatic. In acest sindrom sint cuprinse
si pseudohalucinatiile descrise de Kandinski(1881). Automatismul
senzorial si senzitiv este constituit din date false extero-intero-
saupropriocep-tive, o adevarata parazitare a perceptiei normale
(imagini colorate, mirosuri gretoase,gusturi bizare, senzatii tactile de iri-
tatie sau prurit, tulburari cenestezice, de tipul paresteziilor,algiilor,
spasmelor etc. (H. Ey). Automatismul psiho-motor se refera la asa-zisele
halucinatii psiho-motrice (descrise de Seglas) sau pseudohalucinatii
motorii si verbo-motorii, in care apare senzatiade miscare, impusa,
fortata (la muschii fetei, gitului, membrelor) si de articulatie verbala
fortata (lanivelul limbii, buzelor, laringelui, toracelui). S.K.-C. ar fi insotit
de delirul de influenta (dupaSnejnevski), de amintiri pseudo-halu ci
maiorii si de tranzitivism. Cel mai adesea, el apare inschizofrenie, in
psihozele delirante cronice, psihoze de inlutie, psihoze senile

20.Sindroamele psihopatologice: obsesiv fobic, sindromul Korsakov

SDR Korsakov:

 Dezorientare temporo-spaţială.
 Amnezie de fixare.
 Confabulaţii.

21.Sindroamele psihopatologice: paranoic, paranoid,

parafrenic

Sindromul paranoid apare mai rar la bolnavi cu boli somatice. Pa-

ranoidul este dominat de idei delirante de relaţie, persecuţie, influenţă.
Ideile delirante nu sunt sistematizate, bineficiind de o interpretare pri-
mitivă cu elemente de tipul „cineva mi-a distrus sănătatea" rudele şi-au
schimbat atitudinea faţă de mine, vor să scape mai repede de mine.
Pacientul simte că „se întâmplă ceva nelămurit cu el". Apar halucinaţii
auditive sub formă de acoasme, bolnavul aude diferite ţipete, şoapte,
zgomote, glasuri neînţelese. Sindromul paranoid are o evoluţie tranzito-
rie şi dispare odată cu îmbunătăţirea stării somatice.

22.Tulburări afective: Depresia, Mania, Tulburările depresive majore,

Tulburări distimice.

Depresia este o tulburare mintală, caracterizată prin apariţia

următoarelor manifestări psihopatologice:
  Dispoziție depresivă. 95-100%;
 Insomnie. 95%
 Tulburare de concentrare. 90%
 Inapetență. cu scădere ponderală (sau, mai rar, apetit crescut), -
80%
 Fatigabilitate. 75%;
 Disperare 50%;
 Idei delirante de autoacuzare/vinovăție, sentimente de inutilitate
și vinovăție sau de autoacuzare delirante-35%;
Tentativă autolitică idei repetate de moarte sau suicid, sau
tentative de suicid 15%.

Hipertimie negativa,

depresia = diminuarea patologică a pragului dispoziţional

- Depresia

ca simptom

- traire afectiva intensa, dureroasa, legata de cele mai multe

ori de oideatie restransa cu caracter micromanic- Depresia
ca sindrom
este definita de o triada clinica:- Dispozitia depresiva (depresia
ca simptom), uneori anxietate- Lentoare si
restrangerea spectrului ideativ, cu ideatie depresiva de
laprevalenta la deliranta uneori ,si idei de suicid- Diminuarea
activitatii motorii cu lipsa de initiativa si izolare, uneorineliniste
sau explozii motorii
–
raptusul depresiv-Clinic se mai remarca:-atitudine depresiva
caracteristica-incapacitate de concentrare cu hipermnezie
secundara centrata pe evenimente (-)-senzatie de lipsa de
energie-pierderea interesului si a placerii-insomnie sau
 hipersomnie-inapetenta cu scadere in greutate sau hiperfagie-
acuze subiective somatice: constipatie si disconfort dureros cu
localizare variabila

Diagnosticul episodului maniacal se poate face daca exista

urmatoarele simptome:
A. O perioada de dispozitie crescuta, euforica, expansiva = buna
dispozitie, veselie sau iritabila - sarcasm, durand cel putin o saptamana;
B. In timpul perioadei de perturbare a dispozitiei, trei (sau mai multe)
din urmatoarele simptome au persistat sau (patru, daca dispozitia este
numai iritabila):
I) stima de sine exagerata sau grandoare;
2) scaderea nevoii de somn;
3) logoree sau presiunea vorbirii; vorbeşte tare, cu voce sigura, discurs
greu de intrerupt; are tendinta la jocuri de cuvinte, calambururi.
4) fuga de idei sau experienta subiectiva ca gandurile sunt
accelerate;
5) distractibilitate (adica, atentia este atrasa prea uşor de stimuli
extemi);
6) capacitatea de judecata - superficiala, fornala, situationala;
7) imaginatia şi capacitatea creativa este scazuta;
8) creşterea activitatii, care devine multipla, dezordonata;
9) implicare excesiva in activitati placute care au un potential de
consecinte nedorite (de ex., angajarea in cumparaturi excesive);
10) sistem pulsional dezinhibat - plan erotic, sexual, alimental;
11) sociofilie - (exemplu, stabileşte imediat relatii);
12) excitatie motorie moderată

Diagnosticul episodului depresiv major se poate face dacă exista

următoarele simptome:
1) Dispozitie depresiva cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi,
2) Pierderea interesului:
- pentru studiu, cunoaştere, calatorii;
3) Pierderea placerii: nu mai are interes din punct de vedere gustativ -
alimente, bauturi; pentru activitatea sexual, nu il mai bucura nimic;
3) Inapetenta sau apetit exagerat;
4) Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; superficializarea
somnului;
5) Lentoare psihomotorie (mai rar agitatie psihomotorie) = bradikinezie;
6) Fatigabilitate sall lipsa de energie aproape in fiecare zi;
7) Bradipsihie - scaderea ritmului şi aflluxului ideativ, diminllarea
capacitatii de a se concentra;
8) Scaderea tonusul vital;
9) Idei delirante de vinovatie excesiva;
11) Ganduri de moarte, ideatie

Distimia ,Tulburarea de personalitate depresivă ,Nevroză depresivă

Distimia este o tulburare afectiva caracterizata printr-o stare depresiva

cronica, ce dateaza de foarte multi ani. Se dezvoltă de obicei devreme
în viaţa adultă, şi durează mai mulţi ani, uneori indefinit. Mai frecventă
şi mai cronică la femei decât la bărbaţi. Debutul este insidios. Apare
mai frecvent la persoanele cu antecedente de expunere îndelungată la
stres sau de pierderi bruşte. Simptomele tind să se accentueze în a
doua parte a zilei. Majoritatea timpului sunt obosiţi şi deprimaţi, totul
este pentru ei un efort, nimic nu-i poate bucura, prezintă dificultăţi în
luarea deciziilor, sentimente de pierdere a speranţelor. Ei meditează şi
se plâng, dorm rău şi nu se simt bine, dar sunt de obicei capabili să facă
faţă cerinţelor vieţii cotidiene .

 Subiectul manifestă de obicei perioade de zile sau săptămâni, în

care se descriu ca simțindu-se bine, dar majoritatea timpului
(adesea luni în șir, până la doi ani) sunt obosiți și deprimați, totul
este pentru el un efort, nimic nu-l poate bucura.
 Ei meditează și se plâng, dorm rău și nu se simt bine, dar sunt de
obicei capabili să facă față cerințelor vieții cotidiene.
 Se dezvoltă de obicei devreme în viața adultă, și durează mai mulți
ani, uneori indefinit.
 Subiectul are unele dificultăți în a-și îndeplini munca și
activitățile sociale obișnuite, dar, probabil, nu va înceta complet
să funcționeze

23.Tulburări de anxietate, somatoforme

 Simptomele atît a anxietăţii, cît şi a depresiei sunt prezente, dar

nici unul dintre simptome, luat separat, nu este suficient de
severă pentru a justifica un diagnostic de episod depresiv sau
tulburare de anxietate specifică.
 Unele simptome vegetative, cum ar fi tremorul, palpitaţiile,
uscăciunea gurii, sentimentul de greaţă, trebuie să fie prezente.
 Persoanele cu acest amestec de simptome relativ uşoare sunt
frecvent observate la unităţile de ingrijire medicală primară.

 Etiologia tulburărilor de anxietate nu este cunoscută cu exactitate.

 S-a depistat că factorii gentici joacă un rol în apariţia lor.
 Factorii non-genetici, cum ar fi diversele evenimente stresante de
viaţă în timpul fazelor timpurii sau tîrzii ale ontogenezei au fost
identifcate ca fiind şi mai importanţi.
 Cîteva sisteme diferite de neurotransmiţători au fost implicate în
aceste tulburări, inclusiv sistemul noradrenergic, GABA, şi cel
serotoninergic în unele părţi ale creierului.
 Se discută serios rolul CO2 în etiologia tulburărilor de panică.

 Tratamentul tulburărilor de anxietate:

• Tehnici psihoterapeutice variate
 terapie cognitiv-comportamentală (TCC)
 abordări psihodinamice
• psihofarmacoterapie
  benzodiazepin (clonazepam, alprazolam,) - pentru
cîteva săptămîni (potenţial pentru abuz, dezvoltare a
toleranţei şi a dependenţei)
 buşpiron - potenţial abuziv redus, în special TAG, nu
este eficient în cazul tulburării de panică, este necesară
utilizarea de lungă durată
 medicamente de beta-blocare - pentru tratament de
scurtă durată a performanţei de anxietate, mai ales a
simptomelor somatice, cum ar fi tremorul
 antihistaminice
 diferite tipuri de antidepresive - Inhibitori selectivi ai
recaptării serotoninei (clomipramină, citalopram,
fluoxetină, fluvoxamină, paroxetitle, sertralină),
Inhibitori al monoaminooxidazei (tranilcipromifle),
inhibitor reversibil al monoaminooxidazei A
(moclobemidă) şi inhibitor a recaptării serotoninei-
noradrenalinei (venlafaxină); bine tolerate, nu
prezentă potenţial abuziv
 Recomandare: de a începe tratamentul cu un curs
scurt de benzodiazepine, precum şi cu antidepresive
pentru o perioadă mai lungă şi de a combina
tratamentul medicamentos cu diferite tipuri de
psihoterapie.

Tulburări somatoforme - sunt proeminente plîngerile somatice

multiple, recurente şi frecvente care necesită îngrijire medicală, fără
asociere cu orice afecţiune fizică. Istoricul medical al contactelor
multiple cu asistenţa medicală primară şi serviciile specializate de
sănătate este tipic înainte ca pacientul să fie îndreptat la îngrijire
psihiatrică. Caracteristicile tulburărilor somatoforme: 1. plîngeri
somatice de multe maladii medicale fără asociere cu tulburări grave
demonstrabile de organe periferice 2. probleme psihologice şi conflicte
care sunt importante în iniţierea, exacerbarea şi menţinerea perturbării

Tulburări somatoforme

Tulburările principale constau în prezenţa simptomelor de somati-

zare multiple, recurente şi schimbătoare, care apar după un
traumatism psihogen şi persistă mult timp. Simptomele se pot referi la
orice parte a corpului, cu diferite senzaţii neplăcute: tahicardie, senzaţii
de sufocare, dispnee, vertij, transpiraţii, strangulare, greaţă sau dureri
abdominale, parestezii, bufee.

în trecut tulburările somatoforme erau numite tulburări ipohondrice

(nevroza ipohondrică B.D. Korvasarschi, 1980), „organonevroze"
(cardionevroză, nevroză gastrică etc.). A.M. Sveadosckii, 1982, le
numeşte tulburări somatoforme. După A. Olaru, acestea constau din
următoarele faze:

1. Faza de astenie, însoţită de hiperestezie, manifestată prin iritabi-

litate, hipersensibilitate.
2. Faza simpatico-endocrină, manifestată prin reacţii psihice, explo-
zive şi ipohondrice, reacţii de somatizare, cu iritarea sistemului simpatic
şi tulburări funcţionale ale organelor interne.
3. Faza psihomotorie, manifestată prin reacţii psihice de tip: depre-
sie, anxietate şi reacţii somatice.

24.Tulburări de personalitate la maturi și adolescenți.

TULBURARI DE PERSONALITATE

Tulburarile de personalitate sunt de mai multe tipuri:

¾tulburarea paranoida a personalitatii
Tulburarea paranoida a personalitatii este caracterizata in primul rand
prin suspiciune si
neincredere in ceilalti, de cele mai multe ori fara nici o baza reala, ci
doar imaginara.
¾tulburarea schizoida a personalitatii
Tulburarea schizoida a personalitatii este aceea in care persoana este
introvertita, distanta si
nesociabila.
¾tulburarea schizotipala a personalitatii
Tulburarea schizotipala a personalitatii este caracterizata in special de
rezonanta afectiva
redusa.
¾tulburarea antisociala de personalitate
Tulburarea antisociala de personalitate este caracterizata de
impulsivitate, agresivitate,
incapacitatea de a invata din experientele negative.
¾tulburarea borderline a personalitatii
caracterizata de existenta relatiilor sociale fluctuante si sentiment de
vid interior.
¾tulburarea histrionica a personalitatii
Tulburarea borderline a personalitatii caracterizeaza persoana care
are o dorinta excesiva de a
se plasa in centrul atentiei.
¾tulburarea narcisica a personalitatii
Tulburarea narcisica a personalitatii caracterizeaza persoana are un
sentiment exagerat al
importantei propriei persoane.
¾tulburarea anxioasa-evitanta a personalitatii
Tulburarea anxioasa-evitanta a personalitatii caracterizata de teama
permanenta de ridicol si
respingere.
¾tulburarea dependenta a personalitatii
Tulburarea dependenta a personalitatii caracterizata de neincredere
in propriile capacitati si
necesitatea de a acorda altei persoane responsabilitatea.
¾tulburarea obsesiv-compulsiva a personalitatii
 Tulburarea obsesiv-compulsiva a personalitatii persoane
perfectioniste, care au nevoie de o
permanenta ordine exagerata.
¾tulburarea emotional-instabila a personalitatii
Tulburarea emotional-instabila a personalitatii caracterizata de
instabilitate afectiva si tendinta
la reactii impulsive

25.Tulburări mintale și comportamentale ca urmare a utilizării de

substanțe psihoactive de maturi, adolescenți și copii (opioizilor,
canabinoizilor, sedativelor și hipnoticelor, cocainei, cofeinei,
halucinogenilor, tutunului, solvenților volatili).

Tulburări mintale şi de comportament ca urmare utilizării cocainei.

Cocaina este răspândită în Peru, Bolivia, Columbia, Argentina, In dia,

Indochina. Narcoticul este extras din frunzele plantei Erytroxilon
coca. în stare de intoxicaţie acută (peste 10-15 minute) apare o neli-
nişte, senzaţie de forţă, ameţeli, palpitaţii, stări de confuzie şi
delirante cu halucinaţii vizuale şi auditive. Se dezvoltă o excitaţie
psihomoto-rie cu euforie. Pacienţii sunt tot timpul în mişcare, devin
vorbăreţi, cu gândirea incoerentă. Ochii strălucesc, pupilele sunt
dilatate. Se observă tahicardie, hiperemie facială, tremor. Astfel de
stare durează 2-3 ore şi se încheie cu astenie, apatie, adinamie, somn.
Repede se instalează sindromul de dependenţă care duce la creşterea
toleranţei şi a dozei preparatului. Sindromul abstinent este însoţit de
cefalee, senzaţia că cade în prăpastie, cu o frică pronunţată, senzaţii
neplăcute în tot corpul, de căldură sau de frig. Apare o stare
depresivă cu idei de sinucidere. în starea cronică bolnavii devin
egoişti, iritabili, indiferenţi, părăsesc locul de muncă, familia. Se
observă scăderea memoriei, anihilarea simţului critic, degradarea
socială şi morală. Toate gândurile, faptele sunt îndreptate la
dobândirea narcoticelor. Pe fondul cocainomaniei periodic poate
apărea „delirul cocainic" (M. Gurevici, M. Sereiski, 1937) carac-
terizat prin halucinaţii vizuale, auditive şi dereglări psihosenzoriale.
La bolnavi apar halucinaţii vizuale cu cadavre, cranii, bolnavii aud
glasuri care îl dogenesc, îşi bat joc de el, doresc să-l nimicească.
Totul înjur „s-a schimbat", bolnavul nu poate înţelege ce se petrece
înjur, este excitat. Apar şi halucinaţii tactile: senzaţii de furnicături,
viermi, păduchi, diferite bacterii.

Tulburări mintale şi de comportament cautate de utilizarea cofeinei.

Din această grupă fac parte preparatele amfetaminice: fenamină,

pervitin, ritolin, silutin, benzedin, ortedrin, metidrin, cofeină, care
stimulează sistemul nervos central. Se întrebuinţează pentru dopaj în
cazurile de astenie, pentru a ridica potenţialul de muncă şi
intelectual, dispoziţia. Dependenţa se instalează repede. Cu creşterea
toleranţei şi mărirea dozei se ajunge la euforie, dispoziţie. Efectele
acute ale intoxicaţiei amfetaminice constau în dispariţia oboselii şi a
somnului, creşterea potenţialului intelectual şi fizic însoţit de o
euforie de intensitate hipomaniacală. La doze mari se observă
tulburări somato-psihice şi vegetative: tahicardie, tremurături,
insomnie, anorexie, iluzii, halucinaţii auditive, obtuzia conştiinţei. In
starea cronică se pot dezvolta stări psihotice cu halucinaţii vizuale,
delir de relaţie, influenţă. Sunt cazuri de toxicomanie cu cofeină.
După consumul unei cantităţi mari de ceai apare o stare de euforie cu
excitaţie motorie. Gândirea este accelerată, dispare astenia, totul este
văzut în culori plăcute. Sindromul de abstinenţă nu se dezvoltă, iar în
consumul sistematic (cronic) schimbă caracterul. Bolnavii devin
capricioşi, nervoşi, apar stări de tristeţe, emotivitate labilă, scade
capacitatea de muncă şi interesul social.
Tulburări mintale şi de comportament ca urmare utilizării sedativelor
şi hipnoticelor.

Tulburări mintale şi de comportament pot apărea ca urmare a între -

buinţării următoarelor medicamente (sedative şi hipnotice): seduxen,
sibazon, relanium, elenium, tazepam (nozepam), fenazepam,
trioxazin, meprobramat, sidnocarb, sidnofen, azefen, ridinol, efedrin
(efidron), barbital, barbital-natriu). Cazurile cele mai frecvente sunt:
Tratarea îndelungată a insomniei fără supravegherea medicului.
O intoxicaţie acută cu euforie, care poate să se prelungeaccă câteva
zile.
Când bolnavul ia o doză mai mare decât cea terapeutică şi simte o
stare plăcută.
In stare de intoxicaţie acută apare euforie, relaxare pronunţată, iluzii
vizuale şi halucinaţii fantastice, bolnavii se găsesc într-o stare de
somnolenţă. Dacă bolnavul ia sistematic aceste preparate, apare
tendinţa de a mări doza. Efedrinomania este o narcomanie a cărei
descriere n-o găsim în literatura de specialitate. După introducerea
efedrolului intravenos, bolnavul simte un flux de căldură spre cap,
„ca o săgeată fierbinte"', senzaţia că se ridică parul pe cap, zgomote
în urechi, vertije, euforie. Ochii strălucesc, pupilele sunt dilatate.
Timp de 10-12 ore bolnavii aud un sunet. Pentru acest grup de
narcomani dependenţa poate fi negativă, când întrebuinţarea depinde
de o stare afectivă (de exemplu: tristeţea); şi pozitivă, când
întrebuinţarea preparatului duce la euforie. în starea cronică de
intoxicare la aceşti bolnavi se evidenţiază: nervozitate, disforii,
egoism. Ulterior apar dereglări de memorie, care cu timpul evoluiază
până la sindromul Korsakov, gândirea devine inhibată, pot apărea şi
crize epileptiforme. Se dezvoltă slăbiciune, anemie, agranulocitoză,
polinevrite. Abstinenţa se dezvoltă după 24 ore de întrerupere a
administrării drogului şi se manifestă clinic prin: excitaţii
psihomotorii, dureri pronunţate în articulaţii, diaree cu sânge. Sunt
posibile şi psihozele delirante.

Tulburări mintale şi de comportament ca urmare a utilizării

canabioizilor.

Canabisul este un drog extras din rădăcina, vârfurile uscate şi frun -

zele diferitelor familii de cânepă: haşiş, bang, ganja, chif, husus,
anaşa, plan, marijuana, haros. Mai frecvent se întrebuinţează haşiş
sub formă de ţigări, picături, soluţii, pastile. în Moldova narcomanii
întrebuinţează anaşa prin fumat. Când fumează prima dată o ţigară cu
extract de cânepă, persoana simte uscăciune în nas, o senzaţie
neplăcută în piept, palpitaţii, vertij, greţuri până la vomă. Dacă
consumul de haşiş continuă tabloul clinic se schimbă. După
administrarea unei doze de haşiş (o ţigară fumată) apare o senzaţie
plăcută în tot corpul. Corpul devine uşor, omul se simte în stare de
imponderabilitate, apar dereglări de coordonare, o dorinţă puternică
de a sări în sus, de a dansa, de a executa mişcări neadecvate. Bolnavii
râd mult, neadecvat, culorile obiectelor devin pentru ei mai
strălucitoare, iar sunetele din mediu mai accentuate. Apare euforie cu
veselie brutală. Gândirea îşi pierde sensul, atenţia este modificată,
bolnavii nu se pot concentra mult asupra aceluiaşi obiect, vorbesc
Iară încetare, frazele sunt lungi, dar incomplete. Bolnavilor li se pare
că cei din jur nu împărtăşesc starea lor de veselie, de aceea devin
agitaţi, iritaţi, agresivi. Se constată o creşte a inhibiţiei, abulie,
apatie. La întrebări bolnavul nu răspunde, adormind repede. Somnul
se prelungeşte de la 16 până la 23 ore. Starea de abstinenţă se
manifestă prin excitaţie motorie şi disforie. Deseori apar stări
psihotice cu halucinaţii vizuale, auditive pe fundalul dereglării de
conştiinţă. Mai repede poate apărea delir de urmărire sau de relaţie.

Tulburări mintale şi de comportament cauzate de utilizarea (codeină,

morfină, heroină).

Opiul se extrage din tulpina de mac, numită „floarea somnului" (Pa-

paverSomniferum). A fost adus din Egipt şi Asia Mică în India de
către armatele lui Alexandru Macedon. Istoria arată că planta era
cunoscută şi pe teritoriul Romei, în Egipt, Grecia, Persia, India,
China. Simbolul opiului, capsula de mac, este întâlnit pe statuietele
egiptene (Ci. lonescu, N.Neicu, 1976).
Opiul se administrează intravenos, intramuscular şi în formă de bă-
utură. Peste 20-30 secunde după luarea preparatului apare o senzaţie
de căldură în tot corpul, pruritul feţei, nasului, gâtului. Peste 5-7
minute apare o căldură plăcută cu euforie, veselie, ochii strălucesc,
gândirea este inadecvată, deseori întreruptă sau accelerată. Apar
iluzii vizuale fantastice. Conştiinţa poate fi dereglată, cu
dezorientarea în spaţiu şi în timp, pacientul nu este conştient ce se
petrece înjur. Somatic se observă periodic salivaţii, vome, tahicardie,
hipertonie. în cele din urmă bolnavul adoarme pe o durată de 12-16
ore. După utilizarea repetată a opiului se dezvoltă o stare obsesivă de
a lua din nou stupefiante. Se stabileşte o narcomanie cronică cu
mărirea dozei preparatului, cu intensificarea sindromului de
abstinenţă la primele administrări. în stadiul cronic, narcomania nu
poate trăi iară stupefiante. Dacă la început se observă euforie, mai
târziu apare o stare de linişte, inhibiţie, relaxare, cu dereglări de
percepţie fantastice. Aşa stare durează puţin timp, după care persoana
îşi introduce o nouă doză. Dacă drogul nu este introdus, apare
abstinenţa însoţită de: transpiraţie, salivaţie, greţuri, vome,
lacrimaţie, guturai, tremor, hipertermie, spasme musculare,
abdominale, anxietate, frică de moarte, insomnie, depresie cu
irascibilitate, agresivitate. Exterior la nar-comani cronici se observă:
pielea devine palidă, galbenă, cade repede părul de pe cap,
încărunţesc devreme, se deformează unghiile, cad dinţii, îmbătrânesc
cu 10-15 ani. Heroina este cel mai răspândit narcotic, de 5 ori mai
toxică decât morfina. Doza maximă este de 1-2 grame pe zi sub
formă de pudră albă pentru prize nazale, soluţie şi în pastile. La
suprado-zare se constată depresie, pierderea cunoştinţei.

Tulburări mintale şi de comportament cauzate de utilizarea

halucinogenelor.

Cele mai cunoscute substanţe din această grupă sunt: ciclodolul şi

lisergamina (LSD) - produs sintetic de la derivaţia de secară cornută;
mescalina - substanţă extrasă din coctul Lophophora care creşte în ste-
pele din nordul Mexicului; psilocibina - extract din ciuperca mexticonă
Nacolt. în starea acută de intoxicaţie se observă vomă, hipersalivaţie,
liipotonie, tahicardie, în cea cronică euforie, aflux de forţă, halucinaţii
vizuale. Pacientul pierde contactul cu realitatea şi se cufundă într-o
stare confuzional-oneroică. în caz de supradozare apar convulsii, comă,
risc de suicid. Se observă schimbări intelectuale, emoţionale până la
demenţă. Din preparatele halucinogene fac parte: ciclodolul (artan,
parcopan), întrebuinţat în practica medicală pentru tratamentul
parkinsonismului. După întrebuinţarea a 10 pastile (0,002) apare o
stare de euforie cu halucinaţii vizuale cu un conţinut fantastic plăcut,
cu diferite scene de râs. Totul se petrece ca în film. Tablourile văzute se
pot repeta de mai multe ori. Bolnavii sunt veseli, râd mult. Caracteristic
este simptomul „dispariţia ţigării": bolnavul simte între degete ţigara,
dar când doreşte s-o fumeze aceasta dispare. Halucinaţiile vizuale
durează câteva ore, apare astenia, se fixează obsesiv plăcerea de la
tablourile văzute şi dorinţa de a lua o altă doză de ciclodol. Se dezvoltă
dependenţa psihică cu evoluţie cronică.

Tulburări mintale şi de comportament cauzate de utilizarea tutunului.

Cea mai răspândită toxicomanie este fumatul. După prima ţigară

fumată apare o senzaţie neplăcută în gură şi stomac, greţuri, cefalee,
vertij. Dacă omul continuă să fumeze, în curând se dezvoltă sindromul
nicotinomanic. care are trei stadii. Primai stadiu se caracterizează prin
stare obsesivă patologică cu pierderea controlului asupra fumatului.
Sindromul de abstinenţă lipseşte dar creşte toleranţa. Omul simte ne-
cesitatea să fumeze cât mai mult, motivând că fumatul îl tonizează. In
stadiul al doilea obsesia patologică continuă să se manifeste prin
plăcere, confort, fumătorul demonstrând celor din jur cât îi stă de bine
cu ţigara în mână. Abstinenţa lipseşte, dar toleranţa creşte. Apar simp-
tome somatice: bronşită, gastrită, dureri cardiace, oscilaţii ale pulsului
şi tensiunii arteriale. Creşte nervozitatea, se amplifică senzaţiile ne-
plăcute (dureroase) în regiunea craniului. In stadiul al treilea obsesia
patologică dispare, confortul şi plăcerea lipsesc, toleranţa se reduce,
apare abstinenţa, mai des dimineaţa, manifestându-se prin tuse, cefa-
lee, tristeţe, nervozitate. Apare un sindrom neuroastenic cu dereglări
emoţionale de tip disforie, depresii. Scade memoria. Fumătorii dorm
rău, acuză astenie fizică. Deseori de dezvoltă cancerul plămânilor, al
buzei, stomacului, ficatului.

Tulburări mintale şi de comportament cauzate de utilizarea

solvenţilor volatili.
Acest grup de toxicomanii include diferite preparate chimice: eter,
petrol, cloroform, iodoform, paraldehidă, creol, vacs de încălţăminte,
chimicale pentru curăţarea hainelor, etc. Printre consumatorii acestora
predomină copiii şi adolescenţii. După o inhalaţie de 5-10 minute, apare
o hiperemie facială, euforie cu zâmbet şi râs neadecvat, fără excitaţii
psihomotorii. Dacă inhalaţia se întrerupe, peste 15-20 minute apare
astenie, apatie, cefalee, iar dacă inhalaţia se prelungeşte se dezvoltă
stări delirante cu halucinaţii vizuale: animale, morţi, bandiţi, terorişti.
Elementar apar halucinaţii auditive sub formă de acoasme: ţipete,
zgomote. Uneori halucinaţiile vizuale au un conţinut fantastic plăcut, ca
în filme. Delirul toxic durează până la o oră şi se termină cu astenie
pronunţată, apatie, cefalee. Abstinenţa se caracterizează prin depresie,
disforie, cefalee, tahicardie, tremor, vome, diaree. Peste 2-3 luni după
întrebuinţarea sistematică se dezvoltă encefalopatie organică. Scade
memoria, atenţia. Pacientul nu poate însuşi programul şcolar, devine
apatic. Apare cefalee pronunţată, vertij în transport, hepatită, gastrită,
bronşită, cu timpul demenţa.

Tulburări mintale şi de comportament cauzate de utilizarea

substanţelor psihoactive.

în cazuri mai rare se întâlnesc politoxicomanii: alcool-barbituro-

mania, alcool-opiomania, opio-barbituromania. Pentru politoxicomanii
sunt caracteristice:

1. Intoxicaţia acută se dezvoltă într-un timp scurt cu tulburări de

conştiinţă sub formă de obnubilare.
2. Simptomele de alcoolism în curând dispar şi creşte barbituromania.
3. Sindromul de dependenţă se dezvoltă rapid, creşte toleranţa. Ab-
stinenţa evoluează greu, cu dereglări gastrointestinale, stări disforice,
crize epileptiforme, tulburări psihotice.
4. Psihozele au un caracter polimorfei! dereglări de percepţie (halu-
cinaţii vizuale, auditive, tactile, dereglări psihosenzoriale), de gândire
(delir de urmărire, relaţie, influenţă) pe fondul conştiinţei anihilate.
5. Repede se evidenţiază dereglări de caracter şi intelect.
6. Toate politoxicomaniile duc la encefalopatie toxică cu semne de-
menţiale.

La copii utilizarea substanţelor psihoactive se observă la vârsta de 9-14

ani, la adolescenţi la 16-19 ani. Cercetările clinice au menţionat că copiii
şi adolescenţii folosesc mai frecvent următoarele droguri: opiate (mac),
marijuana (cânepă), tranchilizante, sedative (barbiturice), inhalaţii: cu
eter, clei, benzină, chimicale de curăţat hainele. Mulţi dintre tinerii
expuşi riscului de a se droga se află în afara controlului părintesc şi
pedagogic. De menţionat că copiii născuţi şi crescuţi într-o familie cu
antecedente de droguri, sunt supuşi unui risc sporit de a avea probleme
legate de droguri. Factorii, care predispun tinerii la abuz de droguri, pot
fi:
• Defavorizarea economică, socială.
• Comunitatea dezorganizată.
• Accesibilitatea drogurilor.
• Educaţia neadecvată în familie. Comportament antisocial.
• Interes scăzut faţă de şcoală.
• Atitudine favorabilă faţă de droguri.
• Prieteni care consumă droguri.
Mai frecvent toxicomaniile la copii şi adolescenţi se formează în co-
lectiv. Mulţi copii şi adolescenţi tind să facă parte dintr-un grup de
aceeaşi vârstă, comportându-se asemenea lor, făcând lucruri care
violează o valoare sau o credinţă, influenţaţi în mare măsură de situaţii.
De multe ori fac lucruri pe care cândva le considerau greşite, dar care la
moment li se par normale sau le fac din dorinţa de a demonstra că sunt la
fel ca şi ceilalţi. De multe ori consumul de droguri începe în astfel de
circumstanţe prin intermediul prietenilor. Tinerii, care încep să
folosească droguri la vârsta de 9-14 ani, prezintă un risc de două ori mai
mare de dezvoltare a dependenţei decât cei care fac acest lucru la 16-19
ani.
La copii şi adolescenţi se observă următoarele etape de intoxicare:
• Euforie. Persoana devine vorbăreaţă, relaxată, sociabilă, bine
dispusă.
• Comportamentul devine dezordonat, gândirea afectată, raţiunea de
necontrolat, emoţiile instabile (fluctuante), reacţiile încetinite.
• Conştiinţa este confuză - individul este dezorientat, irascibil,
emoţiile se complică, apare furie, vorbirea devine neclară, poate apărea
şi dublarea imaginilor.
• Pierderea controlului, remarcată de cei din jur. Persoana pierde
simţul critic, este inconştientă, mersul devine neîncrezut, apar vome
persistente.
Marijuana este unul din cele mai răspândite droguri la copii şi ado-
lescenţi. Simptomele de intoxicare acută sunt mai pronunţate decât la
maturi. Fumatul frecvent de marijuana duce la bronşită, emfizeme, can-
cer pulmonar. Se afectează psihicul, apar halucinaţii vizuale, auditive,
stări psihosenzoriale, scade capacitatea mintală şi de însuşire a ceva nou.
Cu timpul apare o dereglare intelectuală şi socială. Inhalaţiile cu eter,
clei, benzină şi alţi solvenţi duc la deteriorări grave ale creierului,
plămânilor, stomacului, ficatului.
 Chimicalele, pătrunse în organism prin nas, pot cauza hemoragii
nazale, precum şi deteriorări ale ochilor şi ale aparatului respirator,
vome, dureri de cap, afecţiuni ale rinichilor, inimii, celulelor sangvine şi
ale altor organe. Din partea psihicului apar dereglări de conştiinţă, de
percepţie, emoţionale, intelectuale. Sedativele, barbituricele, tran-
chilizantele relaxează muşchii. Se observă dereglări psihotice cu diferite
sindroame. Aceste preparate duc rapid la dependenţă.
Pentru starea cronică de intoxicare este caracteristic:
• Urmele de droguri la copii şi adolescenţi rămân în organism timp de
o săptămână după o singură administrare.
• Dependenţa şi ideile obsesive în ce priveşte drogurile se formează
mai repede decât la maturi
• Mai devreme decât la maturi se observă dereglări de comporta-
ment.
• Stările psihotice sunt mai prelungite şi mai pronunţate, cu tendinţă
spre cronicizare.
• Dereglările de caracter şi intelectuale se evidenţiază mai repede
decât la maturi cu creşterea rapidă spre encefalopatii.

26.Tulburări nevrotice corelate cu stresul.

Tulburări nevrotice corelate cu stresul şi tulburările somatoforme sunt

descrise în literatura de specialitate sub denumirea „psihogenii-le".
Termenul de boală psihogenă a fost introdus de Sommer în anul 1890 şi
cuprinde o grupă de afecţiuni nevrotice şi psihotice care apar după
traume psihice şi pot fi favorizate de factori somatici şi constituţionali.
Etiopatogeneza
factori etiologici ai nevrozelor:
- Structura caracterologică particulară
- Psihotraume majore, care marchează psihismul din biografie
- Cumularea psihotraumei şi anergizarea biologică
- Atmosfera psihologică familială în care subiectul a crescut
- Conflictele intrapsihice
- Psihotraumele interiorizate: stări de indispoziţie permanentă, ne-
linişte, nemulţumire.
Autorul consideră că persoanele predispuse la nevroză au, de obicei,
biotonusul scăzut, asociat cu energie psihică redusă. Aceste persoane
prezintă trăsături tipologice din seria asteno-depresivă senzitivă, anxi-
oasă sau din seria tipologică a nesigurului de psiho-astenic, iar uneori
de tip histrionic. Psihanaliştii vorbesc de un tip de psihogenie (nevroză)
de caracter cu o structurare caracterologică a acestor manifestări,
printr-o fixare libidinală de tip narcisic, oral, anal şi sadomazochist.
Simptomele acestuia sunt rezultatul expresiei inconştiente a unei lupte
împotriva impulsurilor sexuale agresive, cu mecanism de apărare a Eu-
lui în faţa conflictului ce ia naştere în timpul acestei lupte.
 După H. Selye (1952), în mecanismul dezvoltării psihogeniilor are
însemnătate răspunsul iniţial la un factor de stres, considerând reacţia
de alarmă o formă de şoc. manifestat prin hipertensiune arterială şi
modificări electrolitice. Ca rezultat, apar modificări în glandele
suprarenale, cu secreţia hormonilor respectivi. Reacţia de alarmă este
legată de mecanismele diencefalo-hipofizare, prin hormonii trop-
hipofizari şi neuromediatori. Repetarea agresiunii induce stadiul de
rezistenţă. însă rezistenţa organismului nu este fără limită, adaptarea
nu se mai poate menţine şi apare stadiul manifestărilor biologice,
caracterizate prin: tulburări vegetative, somn deficitar cu coşmaruri,
legate de situaţiile traumatizante, oboseală, dificultăţi de concentrare
etc. Cannon, descriind mecanismele neuroumorale în apariţia şi
evoluţia reacţiilor psihogene, a demonstrat că emoţiile puternice de
stres determină angajarea sistemului adrenergic, care modifică în
organism o serie de funcţii biologice cum ar fi: respiraţia, pulsul,
circulaţia sangvină. în dezvoltarea concepţiei psihogeniilor un rol
important l-a avut I.P.Pavlov, care prin cercetările efectuate asupra
creierului a creat modelul de nevroză experimentală şi a stabilit factorul
psihogen în etiopatogeneza psihogeniilor, mai precis, a nevrozelor.
Conform clasificării ICD-10, tulburările psihice corelate cu stresul se
împart în următoarele grupe:
F 40 - Tulburările anxios - fobice
F 43 - Reacţiile la stres sever şi tulburări de adaptare
F 44 - Tulburări disociative (de conversie)
F 45 - Tulburările somatoforme F 48 -
Neurastenia
în clasificarea ICD-10, tulburările nevrotice corelate cu stresul şi
tulburările somatoforme au fost grupate într-o categorie unică din
cauza asocierii lor istorice cu conceptul de nevroză şi din cauza asocierii
acestor tulburări, în mare parte, cu cauze de natură psihogenă.
Tulburările nevrotice sunt dereglări funcţionale, ce nu implică schimbări
cerebrale organice şi nu reprezintă psihoze.

27.Tulburări obsesiv-compulsive, disociative

Stările obsesive. Se caracterizează prin apariţia voluntară a unei

idei, acţiuni de care bolnavul nu se poate debarasa, deşi simţul
critic este prezent. Stările obsesive se împart în: idei obsesive;
acţiuni obsesive; fobii obsesive.

Ideile obsesive. Reprezintă apariţia unei idei, fraze, termeni, ma-

ladii, amintiri neplăcute care îl frământă tot timpul. Bolnavul
oboseşte de pe urma acestor gânduri, apare o stare de depresie,
astenie. O mamă, conştientă că şi-a pierdut copilul, era obsedată
de ideea că l-ar fi îngropat de viu (ideea contrazice realitatea),
imaginându-şi copilul ţipând şi zbătându-se în mormânt. Aceste
trăiri au determinat-o să plece la cimitir, să pună urechea pe
mormântul copilului şi să asculte dacă nu se aud ţipetele şi
gemetele acestuia. Pot apărea şi amintiri obsesive ale unui
eveniment din trecut neplăcut sau plăcut.

Acţiunile obsesive. Se referă la acţiuni rituale: de a număra paşii,

toate obiectele din jur (aritmoniania). Mergând pe stradă, este
tentat să pună mâna pe clădiri sau pe gard. Nefiind încrezut că a
încuiat uşa, se întoarce de mai mult ori ca să se convingă de acest
lucru.

Fobiile obsesive. Se caracterizează prin apariţia diferitelor variante

de frică: teamă de o boală (cancerofobia, sifilofobia, sidafobiă), tea-
ma de spaţiu deschis (agarofobia), de locuri închise (claustrofobia),
de locuri înalte (hipsafobia), frică de obiecte ascuţite (ahmofobia),
de apă (hidrofobia), de moarte (tanatofobia), de a fi îngropat de viu
(taferofobia), de aglomeraţii (antrofbbia), de societate (patofobia),
de animale (zoofobia). Toate variantele de obsesii se întâlnesc mai
des la bolnavii cu nevroze obsesive şi schizofrenie.

Dereglările de gândire la copii au specificul lor şi depind de vârstă.

Dezvoltarea gândirii după S. Pinget (cit. P. Brânzei p. 125,1982)
cuprinde două perioade mari:

Perioada dezvoltării gândirii senzorial-motorie (0-1 1 ani). în această

perioadă are loc perfectarea funcţiilor percepute în strânsă co-
nexiune şi dependenţă de solicitări;

Perioada gândirii logice începe la pubertate şi se încheie la matu-

ritate şi se caracterizează prin independenţa gândirii, încep să se
structureze procesele de analiză, sintetiza şi abstractizare.
 Fiecare perioadă îşi are etapele sale (S. Piget).

Etapa elementară (0-2 ani) se caracterizează prin existenţa unui

proces de gândire rudimentară şi concretă.

Etapapreoperatorie {2-A ani) este etapa primelor generalizări. în

această etapă copilul gândeşte acţionând strict la momentul
desfăşurării vieţii sale.

Etapa intuitivă sau prelogică corespunde vârstei de 4-7 ani. începe

sistematizarea concretă a obiectelor după forma exterioară. Copii se
folosesc de analiză, comparaţie, generalizare şi concretizare. Se dez -
voltă şi primele noţiuni abstracte.
Etapa operaţiilor concrete (7-11 ani) în care se începe utilizarea
adecvată a operaţiilor gândirii mai ales în plan concret.
Etapa 11-15 ani. Se formează independenţa gândirii la etapa de
maturitate, se dezvoltă gândirea logică.
Etapa 15-18 ani, denumită creatoare, de maturitate. Se conturează
stilul personal de gândire, apar noi soluţii pentru problemele epocii
în care trăieşte.

La copii dereglările de gândire se întâlnesc mai des la vârsta de 4—7

ani şi au un conţinut elementar. Mai frecvent se întâlnesc ideile
obsesive, prevalente, mai rar delirante. Ideile obsesive se dezvoltă în
sens de pericol, primejdii, frică: „ceva se va întâmpla cu mine",
„mama nu va veni după mine la grădiniţă ", „eu o să mă îmbolnăvesc
şi o să mor".La vârsta şcolară pot apărea întrebări obsesive: „de ce
hârtia este albă", „de ce pământul este rotund", diferite fobi i:
cardiofobii, agarofobii, etc.
Dereglări de gândire cu idei prevalente pot apărea de la vârsta de 2-
3 ani. Copiii se joacă ore în şir cu jucării, care nu generează vre -o
emoţie, cu sfori, figurine, pahare din care construiesc diferite fi guri
inadecvate. Pot apărea idei prevalente de a citi fără întrerupere
„citire fără măsură", fără a da atenţie la conţinut. Aceste dereglări
de gândire se întâlnesc mai des la copii cu schizofrenie.
Ideile delirante apărute la vârsta şcolară de obicei sunt nesistemati -
zate, fragmentare, cu un conţinut fantastic. Caracteristică este
apariţia dispoziţiei interpretative delirante: idei de relaţie, otrăvire,
influenţă cu agitaţie, frică, excitaţie psihomotorie. La copii poate
apărea aşa-numitul „delir de înstrăinare de părinţi", când copilul
spune că aceştia nu sunt părinţii lui şi că el simte aceasta sufleteşte.
Aşa idei apar în schizofrenie.
Mecanismul fiziopatologic, care stă la baza ideilor delirante şi obse -
sive, după LP. Pavlov, Ivanov-Smolenski, Giliorovski, O.V. Cerbicov
ş.a. constă în existenţa unor focare de excitaţie inertă înconjurate de
zone de inhibiţie în stare de fază ultraparadoxală, care se instalează
ca urmare a inducţiei negative provocate de excitaţie. Inducţia
negativă intensifică focarele de sens contrar din scoarţă care ar fi
putut corecta conţinutul ideii delirante.

Debutul tulburărilor obsesiv-compulsive se atestă mai frecvent în co-

pilărie sau adolescenţă. Acestea pot fi subdivizate în gânduri sau rumi-
naţii obsesionale şi acte compulsive (ritualuri). Gândurile şi actele obse-
siv-compulsive sunt fenomene psihopatologice stereotipice recunoscute
de pacient ca gânduri proprii, chinuitoare de care nu se poate debarasa.
Gândurile sau ruminaţiile obsesionale sunt caracterizate de apariţia
diferitelor amintiri, cuvinte, fraze, fragmente muzicale, care pătrund cu
forţa în mintea pacientului. Aceste gânduri obsesive sunt, de obicei,
neplăcute. Ideile obsesive pot fi diferite: de tipul întrebărilor despre
sensul vieţii sau „De ce se învârte pământul?". Pot apărea gânduri de a
răni pe cineva din rude, de a blestema, de a înjura părinţii. Toate aceste
gânduri se fixează în memorie şi capătă un caracter persistent şi cu
toate eforturile persoanei, nu pot fi înlăturate. Actele compulsive
(ritualuri obsesionale) sunt caracterizate deseori prin tendinţa de a
săvârşi diferite acţiuni ste-reotipe (a controla dacă uşa este închisă sau
robinetul). Bolnavul spală permanent ferestrele, aranjează obiectele în
casă, în bucătărie, hainele, se aşează numai pe un scaun anumit. La unii
bolnavi apare o dorinţă puternică să lovească vreun vecin sau trecător,
să-i scoată ochii unei rude apropiate, să arunce de la etaj un obiect greu
în capul trecătorilor. Alte impulsiuni sunt legate de tendinţa de a sări de
la înălţime, când se află în faţa unei prăpăstii. Bolnavii deseori numără
şi citesc toate afişele de pe stradă, numără proprii paşi, toate ferestrele,
clădirile (ritmomania). De menţionat că actele obsesiv-compulsive pot
să-i preocupe în fiecare zi, dar nu transformă aceste tendinţe în acte
infracţionale .

 Subiectul comun împărtăşit de tulburările disociative este o

pierdere parţială sau completă a integrării normale între
amintirile din trecut, conştientizarea identităţii şi senzaţiile
imediate, precum şi controlul mişcărilor corporale. Există, în mod
normal, un grad considerabil de control conştient asupra
amintirilor şi senzaţiile care pot fi selectate pentru atenţie
imediată, şi mişcărilor care urmează să fie efectuate.

 Termenul de "isterie de conversie", ar trebui să fie evitat, deoarece

este confuz şi stigmatizează.

 Prevalenţa nu este cunoscută cu exactitate (pînă la 10%).

 Debut şi încetarea de stare disociativă bruşte.

 Există mai multe forme de sindroame disociative.

Amnezie disociativa

 Principala caracteristică este pierderea de memorie, de obicei, a

unor evenimente importante recente, care nu se datorează
tulburării psihice organice şi este prea extinsă pentru a fi explicată
prin uitare ordinară sau oboseală.

 Amnezia este, de obicei, centrată pe evenimente traumatice, cum

ar fi accidentele, experienţele de luptă sau doliul neaşteptat, şi
poate fi parţială şi selectivă.
  Amnezia în mod tipic se dezvoltă brusc şi poate dura de la cîteva
minute la cîteva zile.

Diagnostic diferenţial: complicat, este necesar să se excludă toate

tulburările organice ale creierului, precum şi diversele intoxicaţii.
Diferenţierea cea mai dificilă este de simulare conştientă - prefăcătorie.

Stupoare disociativa

 Individul suferă de diminuarea sau absenţa mişcării voluntare şi

capacitate de reacţie normală la stimulii externi, cum ar fi lumina,
zgomot, şi atingerea.

 Persoana se află în poziţie culcată sau aşezat nemişcat pentru

perioade lungi de timp.

 Vorbirea şi mişcarea spontană şi cea cu finalitate sunt complet

absente.

 Tonusul muscular, postura, respiraţie, şi, uneori, deschiderea

ochilor şi mişcările oculare coordonate sunt de aşa natură încît
este clar că individul nu este nici adormit, nici inconştient.

 Există elemente de probă pozitive de cauzalitate psihogenă sub

formă de evenimente recente, fie stresante sau probleme
interpersonale sau sociale proeminente.

Psihoterapia este o metodă de alegere a tratamentului

tulburărilor disociative (de exemplu, programe psihodinamice,
hipnoză).

Medicamentele nu au nici o valoare dovedită, cu excepţia

interviului de amobarbital de sodium