Sunteți pe pagina 1din 51

Metamodelul lingvistic

Lect. Univ. Dr. Labăr Adrian Vicenţiu

1
1. Structura limbajului
n NLP, sau programarea neurolingvistică (Neuro-Linguistic Programming),
este una dintre teoriile comunicării la modă în ultimii ani.

n O primă încercare propusă de NLP este aceea de a lumina şi elucida unele


zone de confuzie şi umbră, ce apar în maniera cotidiană de a reprezenta şi
reflecta ‘’realitatea’’, percepţia şi experienţa umană prin limbaj.

n Metamodelul lingvistic:
– este unul dintre primele modele realizate de fondatorii NLP, J. Grinder
și R. Bandler;
– este un model util comunicării cât mai precise;
– ne ajută să luăm o anumită distanță mentală față de capcanele
limbajului, să le privim de la oarecare înălțime și să le dejucăm în
cursul dialogului;
– facilitează accesul la înțelegerea mai profundă a ceea ce oamenii spun;
traducerea universului nostru interior în cuvinte nu este o operație
ușoară.
n Una dintre presupozițiile NLP este că “harta nu este teritoriul”. 2
1. Structura limbajului
n Premisa de fond în construcția metamodelului a fost aceea că există 2
niveluri ale limbajului verbal (N. Chomsky):
– Structura de suprafață – tot ceea ce spunem, nouă înșine sau altora;
– Structura de profunzime – înțelesul profund a ceea ce spunem,
conținând informația ce nu este nici exprimată, nici știută în mod
conștient (discursul nerostit).

n Structura de suprafață este cea care priveşte ca atare enunţurile


verbale folosite pentru a comunica experienţe. Exemplu: ‘’Am cumpărat o
carte’’.
n Structura profundă este cea care priveşte reprezentarea lingvistică
completă şi implicită, dar neelucidată în enunţuri, a aceloraşi experienţe.
Exemplu: ‘’Azi, la ora 1100, în librăria Junimea din Iaşi…’’.

n Cele 2 structuri ale enunțurilor pun în lumină faptul că limbajul descrie


incomplet şi simplificator realitatea la care se referă.
n În mod inevitabil, pentru a rămâne funcţional, limbajul modelează şi
simplifică trăirile şi experienţele pe care le descrie.
3
1. Structura limbajului

n Priviți expresiile de mai jos. Citiți-le rapid. Ce spun?

4
1. Structura limbajului

n Acum citiți următorul pasaj. Câți “c” există?

FILMELE ARTISTICE SUNT REZULTATUL UNOR ANI DE STU-


DIU ȘTIINȚIFIC COMBINAT CU ANI DE EXPERIENȚĂ.

5
1. Structura limbajului

n Expresiile respective erau scrise de fapt, “O dată în în


viață”, “Parisul în în primăvară”, “Pasărea din din mână”.

n Distorsionăm adesea ceea ce citim, auzim sau vedem,


astfel încât să se potrivească cu propriile noastre
așteptări.

n În pasaj există patru “c”. Dv. câți ați numărat?

6
2. Fenomenele de modelare a
limbajului

Există 3 fenomene de modelare a limbajului:


• omisiunea,

• generalizarea,

• distorsiunea.

Acestea sunt indispensabile unei comunicări fluente, dar problemele


apar atunci când oamenii omit, generalizează şi distorsionează în
mod diferit. Ceva omis de o persoană ca fiind lipsit de importanţă
poate fi considerat esenţial de o alta.

7
2. Fenomenele de modelare a limbajului
n Generalizăm, omitem și distorsionăm realitățile pentru a
le așeza mai repede pe “hartă”. Presupoziția NLP care
spune că “harta nu este teritoriul” are în vedere aceste
generalizări, omisiuni și distorsiuni. Ele ies la iveală în
limbaj. Ascultându-i pe ceilalți vom putea observa,
imediat, felul în care realitățile lor sunt generalizate,
omise sau distorsionate.

n Fiecare ține mult la harta lui, la greșelile sale de logică,


la modul său de a percepe lumea. De aceea,
provocările aduse de metamodel se cer a fi făcute cu
grijă, pot stârni furie.
8
2. Fenomenele de modelare a limbajului
n Prin adresarea unor întrebări adecvate:

n Obținem informații suplimentare, care ne permit să


înțelegem despre ce este vorba și cum anume gândește
persoana din fața noastră;

n Ajutăm interlocutorul să-și depășească limitele


perceptuale și de interpretare a lumii și să construiască
o hartă mai pertinentă a realității.

9
2. Fenomenele de modelare a limbajului
n Recomandări privind folosirea întrebărilor din metamodel:

n Cu cât întrebările sunt mai simple, cu atât mai puternic este impactul
lor: formulările de genul: cine?, când?, cum?, chiar așa?, chiar toți?,
chiar mereu?, de ce?, în ce fel?, în ce scop? sunt mai eficiente decât
cele alambicate, care rup șirul povestirii;
n Abuzul de întrebări specifice metamodelului este dăunător: folosite
abuziv, ele creează impresia de interogatoriu și irită sau activează
mecanisme de apărare;
n În paralel cu chestionarea, trebuie folosite tehnici de ascultare activă
pentru a intra în raport (relație) și a menține o atmosferă deschisă,
plină de încredere.

10
2. 1. Omisiunile

Omisiunea reprezintă fenomenul de modelare a ‘’realităţii’’ exprimat


prin limbaj care operează selecţia informaţiilor, evidenţiindu-le pe
unele şi ignorând altele.

2.1.1. Verbele nespecifice


Acest tip de omisiune este cel mai frecvent deoarece majoritatea
verbelor au un caracter nespecific.

De cele mai multe ori, evidențiem acțiunea fără a spune CUM


anume a fost ea realizată.

11
2. 1. Omisiunile
2.1.1. Verbele nespecifice

Exemplul 1. Când o persoană ne spune ‘’Vestea aceasta m-a


surprins!…’’, încercăm să dăm frâu liber imaginaţiei noastre, pentru că
nu ştim, nici măcar cu aproximaţie, cum a fost surprinsă respectiva
persoană.
În contra-replică, este oportun şi recomandabil să îi punem o întrebare
de genul ‘’Ce înseamnă pentru dumneavoastră, să fiţi surprins de o
anumită veste?’’ sau ‘’Cum (în ce sens) v-a surprins vestea?’’.
Exemplul 2. “Voi pregăti examenul în modul cel mai serios’’
– În mod precis, cum îl vei pregăti?

Exemplul 3. Tema a fost grea.


- În ce sens grea? Ce a făcut să fie grea?

Exemplul 4. Învăț pentru examen.


- Cum înveți? Ce faci pentru a învăța?
12
2. 1. Omisiunile
2.1.2. Comparațiile
q Orice comparație presupune existenţa unui termen de referință. În
limbajul uzual însă, se fac destule comparaţii fără precizarea
termenului de referinţă.

q Majoritatea frazelor care conțin cuvinte ca “Mai…”, “cel mai” introduc


o comparație; nu putem face o comparație decât dacă avem un
element cu care să comparăm.
q Exemple. Preţul este prea mare. Ai venit prea târziu. Va fi mai bine
pentru tine.
q Întrebările lămuritoare ar putea fi: În raport cu ce anume preţul este
prea mare? Târziu pentru ce sau faţă de ce? Mai bine decât ce
anume? etc.
q Adesea, acest tip de omisiune rămâne neelucidat, fiecare dintre
interlocutori având în minte alt termen de comparaţie sau nici unul.
13
2. 1. Omisiunile
2.1.2. Comparațiile

Alte exemple.
1. Sunt mai puțin pregătit.
- Mai puțin pregătit decât cine?

2. Tema a fost prea grea.


- Prea grea comparativ cu ce?

3. Voi învăța mai mult.


- Mai mult decât... ?

În general, omisiunile comparative sunt clarificate prin întrebarea:


“Comparativ cu cine (ce)…?”

14
2. 2. Generalizarea
q A generaliza înseamnă a face o constantă universală dintr-un caz particular,
extinzând sfera de aplicare a unor experiențe izolate, ridicându-le la rang
de lege.

q Când o persoană generalizează – de exemplu, spune: Nimeni nu mă


înţelege – se comportă ca şi cum ar enunţa o lege universal valabilă.
q Sub aspect psihologic, ea cade în capcana limbajului şi ajunge să fie
convinsă de ceea ce spune.
q O întrebare simplă, formulată pe un ton nu neapărat ironic – de genul:
Chiar nimeni? – o poate trezi la realitate, făcând-o să admită că există
excepţii sau că se referă la o excepţie.

q La o şedinţă de consiliu, o persoană s-a adresat alteia cu enunţul:


Raţionamentul dv. este în mod evident eronat. Enunţul conţine o formă de
generalizare implicită, pe care persoana atacată a demontat-o elegant cu
întrebarea: În mod evident pentru cine?

q Generalizările sunt introduse în limbaj prin cuantificatori universali, prin


cuvinte fără index referențial, operatori modali și judecăți de valoare fără
origine specificată.
15
2. 2. Generalizarea
2.2.1. Cuantificatorii universali

q Adesea, suprageneralizările implicite sunt introduse prin cuvinte


având rol de cuantificator universal sau index referențial general:
totul, toți, toate, toată lumea, totdeauna, niciodată, mereu,
fiecare, nimeni, nimic, nicăieri : etc.
q Vorbitorul a generalizat experiențe specifice, dându-le o alură de
adevăr în toate circumstanțele.
q Exemple.
üToți bărbații sunt la fel.
üToată lumea se poartă așa.
üÎntotdeauna faci așa.
üNiciodată nu ai răbdare.
üTotdeauna te grăbești.
üToți mint.
üNiciodată nu ajungi la timp.
üÎntotdeauna mă critici. 16
2. 2. Generalizarea
2.2.1. Cuantificatorii universali

q Când cineva utilizează aceste cuvinte, dă impresia că enunță o lege


universală.

q Dacă dorim să contestăm această “lege” trebuie să identificăm una


sau mai multe excepții care, desigur, există în realitate, dar sunt
mascate, trecute sub tăcere de acest proces al generalizării.

q Cea mai simplă și mai directă cale este de a relua, într-o manieră
interogativă, cuvintele utilizate.

q Chiar toți? Chiar toată lumea? Nu cunoști pe cineva care să se


poarte altfel?

17
2. 2. Generalizarea
2.2.2. Cuvintele fără index referenţial

q Cuvintele fără index referenţial de genul ‘’se, ei, ăştia, oamenii,


nişte’’, introduc o primă formă de generalizarea, atunci când sunt
folosite pentru a expedia la modul impersonal propria noastră
experienţă (atitudine) sau a altor persoane, pe care nu considerăm
necesar să le precizăm.

q Exemple:
q În România se mănâncă prost;
q Colegii nu sunt mulţumiţi de tine;
q În firma asta nu eşti agreat.
q Ca să clarificăm lucrurile, va trebui să întrebăm:
q Cine anume?
q Care anume dintre ei?
q Cine anume din firmă nu mă agreează?

18
2. 2. Generalizarea
2.2.2. Cuvintele fără index referenţial

Exemplul 1.
Ø Elevii de azi nu mai au plăcerea lecturii.

Ø Chiar toți elevii? Nu cunoașteți și elevi cărora le face plăcere să


citească?

Exemplul 2.
Ø Se spune că Bac-ul de anul acesta va fi foarte greu.

Ø Concret, cine spune asta? De unde știe el/ ea acest fapt?

Exemplul 3.
Ø Nu mai există respect pentru profesori în rândul elevilor.

Ø Nu cunoașteți nici un elev care respectă profesorii?

19
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

q Operatorii modali sunt cuvinte care impun reguli și limite la care


aderăm în mod inconștient.

q Expresii precum “nu pot”, sau “nu trebuie” sunt numite în


lingvistică operatori modali; ele stabilesc limite postulate de reguli
nescrise.

q Astfel de generalizări apar prin folosirea fără discernământ a


verbelor: a putea, a trebui, a fi necesar.

q Operatorii modali pot fi de posibilitate și de necesitate.

20
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali

Operatorii modali de (im)posibilitate:


q Stabilesc limitele cele mai puternice: pot, nu pot, posibil, imposibil.

q Sunt expresii care decupează pe harta locutorului spațiul în care el


acționează și ia decizii. În mod evident, fiecare are limitele sale
naturale, însă acești operatori se referă la limitele impuse de
credințele individului.

q Indică o limită, o imposibilitate, fără a specifica felul în care


funcționează această limită.

q Deseori “nu pot să…” este trăit ca o stare de incompetență


absolută, fără speranța vreunei schimbări.
21
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali

Operatorii modali de (im)posibilitate:


q Când cineva spune ”nu pot să... “, el/ ea și-a fixat un obiectiv, apoi
l-a plasat pe “harta” sa într-un teritoriu care nu mai este sub
controlul său.
q Limitele impuse de acest tip de operatori modali pot fi depășite
printr-un proces de reflexie asupra obstacolelor care ne separă de
obiectivul propus și asupra consecințelor atingerii lui, utilizând
întrebări precum:
Ø - Ce vă împiedică să...?
Ø - Ce s-ar întâmpla dacă ați face lucrul respectiv?

q În NLP nu există întrebarea “De ce?”. În cel mai bun caz, ea


provoacă o serie de raționalizări, justificări și explicații care nu
schimbă cu nimic situația.
22
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de (im)posibilitate


Exemplul 1.
Ø Nu pot să rezolv tema aceasta.

Ø Ce te împiedică să o rezolvi?

Ø Nu știu cum să o încep....

Exemplul 2.
Ø Nu pot să-l refuz.

Ø Ce te împiedică să o faci?

Exemplul 3.
Ø Nu pot să mă concentrez la oră.

Ø Ce te impiedică să o faci?

23
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate


q Expresii precum “trebuie”, “nu trebuie”, “este necesar să”, “nu este
necesar să“ vehiculează reguli de conduită ale căror motivație și
consecințe nu sunt în mod explicit formulate.

q Deseori, operatorii modali de necesitate nu fac altceva decât să se


raporteze la prejudecăți și reguli de conduită confuze, limitând
opțiunile și posibilitățile de acțiune.

q Întrebările generice care le pot pot contracara sunt de genul:


Ø “Cine spune asta?”,
Ø “Ce s-ar întâmpla dacă ai face/ nu ai face asta?”,
Ø “Chiar trebuie?”.
24
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate


q Adesea, utilizarea lui trebuie la adresa capacităților unei persoane
apare ca un reproș sau o îndoială: “Un tânăr de vârsta ta trebuie
să…”.

q Exemplul 1.
Ø Trebuie să învăț suplimentar la chimie.
Ø De ce/ Care este motivul pentru care consideri acest lucru?

q Exemplul 2.
Ø Trebuie să dați teme mai ușoare.
Ø Chiar trebuie?
25
2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate


q Utilizarea lui trebuie cu referire la capacități este în general
considerată un reproș: ar trebui să fiți capabil să faceți cutare
lucru, dar nu puteți – fapt ce determină sentimentul eșecului. În
acest context, trebuie induce un sentiment de culpabilitate, creând
o prăpastie artificială între așteptări (nejustificate) și realitate.

q Deși se proclamă că oamenii sunt unici, acest adevăr se uită când


se afirmă că “fiecare trebuie să...”, propoziție continuată cu norme,
standarde și reguli care au ca scop uniformizarea lor.

26
2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare (afirmațiile) fără origine
specificată

q Sunt judecăți de valoare și generalizări despre lume și viață a căror


origine este ignorată, pierdută.

q Numite și performativele pierdute (lost performatives), acestea


evidențiază dispariția agentului responsabil al afirmației.
q Unele dintre aceste afirmații ar putea avea un conținut moral și nu
este necesar să fie contestate.

q Enunțurile nu furnizează informații despre cine, când și unde a


decis o dată pentru totdeauna adevărurile pe care le invocă;
agentul responsabil de afirmație lipsește.

27
2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare fără origine specificată

q Exemple:
Ø Acest lucru nu se face!
Ø Nu este bine să te cerți.
Ø Nu-i frumos să zâmbești cu gura până la urechi în fața
profesorului.
Ø Locul femeilor este la bucătărie.
Ø Presa minte.
Ø Bac-ul nu servește la nimic.
q Contracararea acestor enunțuri poate fi făcută prin întrebări care
cer informații suplimentare, de genul: “Cine afirmă asta și pe ce se
bazează el/ ea?”

28
2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare fără origine specificată

q Multe astfel de afirmații sunt enunțate într-o manieră impersonală,


care permit locutorului să se folosească de ele ca de un paravan:
nu știm dacă el aderă sau nu la opinia exprimată și nici cine este
autorul ei.

q Când afirmațiile se referă la competențe, ele pot induce sentimente


de culpabilitate și eșec pentru că raportează interlocutorul la
standarde aparent universal valabile: “Ortografia este totuși ceva
foarte simplu”; în acest caz e util să știm pentru cine este ceva
simplu. Astfel se deschide calea contestării adevărului prezentat
inițial ca ceva general valabil.

29
2. 3. Distorsiunile
q Un alt fenomen primejdios de modelare a realităţilor exprimate prin
limbaj este distorsiunea provocată prin nominalizare, prin lectura
gândurilor, prin falsele relaţiil cauză-efect, prin echivalențele complexe și
prin presupoziții.

2.3.1. “Nominalizările/ substantivizările”.


q Sunt cuvinte nespecifice care transformă un proces într-un eveniment
static.

q Prin nominalizare, verbele care exprimă acțiuni sunt înlocuite cu


substantive abstracte, realizându-se astfel conversia unui proces în ceva
static: dacă verbele implică acțiune, schimbare, substantivele descriu un
eveniment finit, nonschimbare (spre exemplu, a iubi este transformat în
dragoste, a educa devine educație).

30
2. 3. Distorsiunile
2.3.1. “Nominalizările/ substantivizările”.

q Observați diferența dintre următoarele două enunțuri:


Ø Am o memorie slabă.
Ø Memorez greu numele proprii.

q Primul enunț realizează o autoatribuire, vehiculând implicit ideea unei


permanențe, a unei calități constante a persoanei respective; al
doilea enunț exprimă o acțiune, și orice acțiune poate fi îmbunătățită,
efectuată în mai multe feluri.
Ø În ce context memorezi mai greu?
Ø Cum procedezi pentru a memora? Etc.

31
2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările
q În general, “nominalizările” sunt indicate de cuvinte abstracte (dragoste,
libertate, apreciere, bunăstare, creativitate, imaginaţie, bogăţie, sărăcie,
speranţă etc.), de unde derivă şi faptul că semnificaţia lor poate fi diferită
de la un utilizator la altul. În acest context, apelarea la întrebări capabile
să lămurească, într-o manieră cât mai clară, ambii interlocutori, se poate
dovedi a fi de maximă eficacitate.

Exemplul 1. Colegul meu nu are o bună educație.


- Ce înțelegi prin o bună educație?

Exemplul 2. La formularea “Vreau să obţin o îmbunătăţire a condiţiilor mele


de muncă”, întrebarea “Cum le-aţi vedea, dvs., ameliorate?” poate fi urmată
de un răspuns de forma: “Păi, în primul rând, mi-ar mai trebui ceva spaţiu,
un birou mai bine luminat, dotat cu mobilier modern şi funcţional… etc.”. De
menţionat şi de reţinut faptul că, între “o îmbunătăţire” şi elementele precise
care dovedeau respectivei persoane cum percepe (“vede”) ea
“îmbunătăţirea”, există o mare şi semnificativă diferenţă…
32
2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările

Exemplul 3.
Ø Elevul X are un comportament inadecvat.

Ø Ce anume te-a făcut să apreciezi comportamentul ca fiind


inadecvat?
Ø Ce comportament anume consideri a fi inadecvat?
Ø Cum anume se comportă de fapt?

Exemplul 4.
Ø Doresc reușita elevilor mei.

Ø Cum anume doriți ca ei să reușească?

Exemplul 5.
Ø Doresc să îmbunătățesc comunicarea mea cu ceilalți.

Ø Ce înseamnă pentru dvs. a comunica?


33
2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările

q Identificarea nominalizărilor trebuie urmată de formularea unor


întrebări care să-l determine pe interlocutor să treacă la o
comunicare dinamică, concretă.

q De cele mai multe ori, este suficient ca întrebarea să înlocuiască


cuvântul abstract sau substantivul cu un verb, provocându-l astfel
pe interlocutor să descrie elementele concrete ale experienței sale
care înainte fuseseră etichetate într-o manieră abstractă și
încremenită.

34
2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările

Alte exemple:
Vreau mai multă dragoste!
Și cam câte kilograme ți-ar ajunge?

Relația noastră nu este bună.


Concret, ce anume nu merge?

Sunt democrat.
Concret, pe ce te bazezi când afirmi asta?

Îmi doresc o schimbare în relațiile mele cu soția.


Ce anume doriți să schimbați?
35
2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor
q Este fenomenul care face ca unele persoane să se comporte ca și cum
ar ști ceea ce cred sau gândesc ceilalți, fără a avea o probă directă.

q Este vorba în speţă de oameni care dau replici de genul: Mda, …, ştiu
la ce te gândeşti; Sunt sigur că o să-ţi placă; Ştiu eu cam ce-i poate
capul; Ştiu deja ce vrei să spui.
q Problema nu se rezolvă prin simpla negare, ci printr-o cerere de
informații suplimentare în privința modului în care sunt făcute
previziunile.

q Replica potrivită poate fi o încercare de aducere a interlocutorului cu


‘’picioarele pe pământ’’, dar fără a contesta, ironiza sau ‘’a lua de sus’’.
q Replicile eficace sunt cele prin care ne interiorizăm cu partenerul, ne
plasăm într-o postură subalternă, ne arătăm docili sau impresionaţi şi îl
stimulăm să ne explice … ce şi cum.

36
2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

Există două modalități de manifestare a lecturii gândurilor:

(a) O persoană crede că știe ce gândește altcineva;

(b) Există situații în care noi acordăm celorlați puterea de a citi în


mintea noastră, de a ne ghici gândurile.

37
2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

(a) O persoană crede că știe ce gândește altcineva


Ø Știu dinainte ce va spune când va intra...
Ø Era enervat, dar i-a fost greu să recunoască acest fapt...

Verbe precum a gândi, a crede, a presimți etc. introduc deseori lecturi


(nejustificate) ale gândurilor și de aceea trebuie să ne rețină atenția când le
auzim sau le utilizăm.
Ø El trebuie să gândească că-i consum prea mult timp.
Ø Da, este posibil, dar cum v-ați dat seama de acest fapt?

Lectura gândurilor poate conduce la adoptarea unor comportamente în


funcție de ceea ce creden, ne imaginăm sau gândim, în loc să acționăm în
raport cu mesajele pe care ni le oferă persoana cu care comunicăm.
38
2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

(b) Există situații în care noi acordăm celorlați puterea de a citi în


mintea noastră, de a ne ghici gândurile
Crezi că nu sunt atent.
Doar la tine te-ai gândit.
De unde știi? Cum știi ce cred/ gândesc eu?

Dacă m-ai iubi, ai ști ce doresc!


Ar trebui să știi că-mi place acest lucru!

O persoană care utilizează acest mod de comunicare nu spune


celorlalți exact ceea ce dorește, deoarece presupune că aceștia ar
trebui (cum?) să știe. Ea introduce astfel posibilitatea apariției unor
neînțelegeri grave.

39
2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

Exemplul 1.
Ø Știu că tema va fi grea.

Ø Cum știi? De ce ești așa sigur că va fi grea?

Exemplul 2.
Ø Sunt sigur că nu o să pice nimeni examenul la această disciplină.

Ø Pe ce te bazezi? Ce te face să afirmi asta?

Exemplul 3.
Ø Ar trebui să știi să îți faci temele la această disciplină.
Ø Concret, cum ai dedus asta?
40
2. 3. Distorsiunea
2.3.3. Falsele relații cauză-efect
q În mod obişnuit, relaţiile cauză-efect sunt utile, logice şi sugestive, dar
folosite abuziv, ele prezintă riscul de a provoca contradicţii şi inexactităţi.

q În general, este puţin probabil ca un efect să aibă o singură cauză, iar a


reduce explicaţiile la aceasta înseamnă a limita posibilităţile de înţelegere a
situaţiei.

q Deseori este greu să ne asumăm responsabilitatea comportamentelor și


stărilor afective

q Modele uzuale de falsificare a relațiilor cauză-efect sunt cele de genul:


q “Mă enervezi”, “Mă întristezi”, “M-ai făcut să ridic tonul”, “M-ai umilit” etc.
q “X mă supără”
q “Firma la care lucrez mă împiedică să...”
q “Această firmă nu îmi oferă nici o motivație”

41
2. 3. Distorsiunea
2.3.3. Falsele relații cauză-efect
q În astfel de cazuri, e vorba de stări emoționale de care doar persoana în
cauză este cu adevărat responsabilă și nimeni altcineva.

q Persoana a devenit dependentă de mediul său și a renunțat la șansa de a se


simți așa cum și-ar dori.

q Punerea sub semnul întrebării a unor astfel de relații cauză-efect are loc prin
întrebări care cer descrieri amănunțite sau “verifică“ logica pe care se
bazează interlocutorul:
q “Cum anume te enervez?”, “Cum anume aș putea să te umilesc, fără voia
ta?”, “Ce te face să crezi că eu aș fi responsabil de stările tale emoționale?”.
q “Ce înseamnă concret faptul că această firmă nu îți oferă nici o motivație?”

q Întrebarea îl încurajează pe interlocutor să ia în calcul modul exact în care se


întâmplă acel lucru. O dată ce începe să înțeleagă structura acestei
experiențe, începe să realizeze că poate alege.

42
2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

q Echivalențele complexe produc distorsiuni prin stabilirea unei


analogii între o propoziție specifică și una mai generală.

q Exemple:
q Nu zâmbește... nu se distrează.
q Nu mă privește... este supărat pe mine.
q Dacă nu te uiți la mine când îți vorbesc înseamnă că nu ești
atent la ceea ce-ți spun.
q Nu mi-ai adus flori, deci nu mă mai iubești ca pe vremuri.

43
2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

q De cele mai multe ori aceste echivalențe au la bază generalizarea


experienței proprii. Autorul enunțurilor, pornind de la experiența
personală, crede că toți oamenii, atunci când se distrează,
zâmbesc, când sunt supărați, evită să-i privească pe ceilalți, sau,
când sunt atenți, își fixează privirea asupra interlocutorului.

q Echivalențele complexe pot fi puse sub semnul îndoielii prin


întrebări ce vizează identificarea unor contraexemple pentru relația
de echivalență propusă și disocierea celor doi termeni ai
echivalenței.

44
2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

Pentru exemplele anterioare:


q Dacă te-ar privi ar însemna că nu este supărat?
q Nu cunoști oameni care, când se distrează, să nu zâmbească?

q Cum adică faptul că nu zâmbesc arată că nu mă distrez?

Exemplu.
q Dacă mi-ar plăcea chimia aș încerca la medicină.
q Doar fiindcă nu îți place chimia nu încerci?

45
2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

Exemplu. O studentă avea o reacţie anxioasă faţă de testele scrise.


Sunt ghinionistă. Niciodată nu am fost în stare să iau notă mare la o
lucrare scrisă.
Era adevărat doar efectul, faptul că nu reuşea să obţină note mari la
lucrările scrise. Prin întrebări succesive, aflăm, împreună cu ea, că
pretinsul ghinion consta în faptul că avea o relaţie proastă cu timpul.
Dezvolta excesiv prima jumătate a testului, se pierdea în detalii de
formă şi de expresie verbală şi nu mai avea timp şi energie pentru a
2-a parte. A conştientizat treptat acest lucru, a scăpat de blocajul
psihologic, a adoptat un alt comportament faţă de încadrarea în timp.
Ulterior, a luat note mari la testele scrise. Nu ghinionul fusese cauza
eşecurilor sale anterioare.

46
2. 3. Distorsiunea
2.3.5. Presupozițiile

Presupozițiile sunt presupuneri implicite, precondiționate de


experiență, educație, cultură, conținute de cuvintele care trebuie să
fie adevărate pentru ca enunțul să aibă sens.

Exemplu: De ce nu zâmbești mai des?


Acest enunț presupune deja faptul că există un motiv anume pentru
care nu zâmbești, nu zâmbești destul sau nu ești capabil să zâmbești.
În plus, implică și faptul că, pur și simplu, ar trebui să zâmbești mai
des.

Presupozițiile pot fi puse în evidență și combătute prin întrebarea: “Ce


vă face să credeți că...?”

47
2. 3. Distorsiunea
2.3.5. Presupozițiile
Exemplu. Șeful îți spune: “Astăzi, după ce vei finaliza proiectul la care lucrăm,
mi-ar plăcea să stăm de vorbă”, enunțul său implică atât faptul că vei termina
proiectul, cât și pe acela că acest lucru se va întâmpla azi. Contracararea se
obține prin întrebări de genul: “Cine a hotărât că eu finalizez proiectul?” sau
“Când și unde s-a decis că îl finalizez astăzi?”

Te culci la 10 sau la 10 și un sfert?


Ce te face să crezi că vreau să mă culc?

Ne întâlnim azi sau mâine?


Ce te face să crezi că vreau să ne întâlnim?

Nici nu merită să încerc.


Ai încercat deja? De unde știi că nu merită?

După ce te așezi îți spun.


Mă așez?
48
Cele cinci întrebări cheie
Un model mnemotehnic al celor 5 aspecte critice ale
limbajului şi al celor 5 întrebări cheie corespondente,
adaptat după Catherine Cudicio.

Acest model permite asocierea rapidă a cuvintelor


critice cu tipurile de întrebări care permit obţinerea
de informaţii precise.

n Vârful V1: cuvântul critic este trebuie şi poate fi anihilat cu întrebarea cheie Şi dacă nu?
n Vârful V2: cuvintele critice sunt cele fără index referenţial: Ei, Oamenii şi pot fi anihilate cu
întrebarea cheie: În mod precis, cine?
n Vârful V3: cuvântul critic este verbul a face, care are 45 de înţelesuri posibile, în limba
română, ca şi în alte limbi. El pune în evidenţă omisiunile şi distorsiunile provocate de
cuvintele insuficient definite. Întrebarea de natură să aducă informaţii precise, concrete, este
de tipul: În mod precis, cum anume?
n Vârful V4: cuvintele critice sunt cele de tipul mai bine, mai mult, mai puţin, mai scump
etc. care aplică o comparaţie fără precizarea termenului de referinţă. Întrebarea potrivită
este de tipul: Mai bine decât ce?
n Vârful V5: cuvântul critic priveşte cuantificatorii universali de genul lui Totul. Întrebarea
corespondentă este una de genul: Totul?!
49
2. Exerciţii
1. Daţi exemple de omisiuni, generalizări şi distorsiuni întâlnite în limbajul
cotidian în conversaţiile din spațiul școlar.

2. Identificaţi omisiunile, generalizările şi distorsiunile din următorul


fragment:

Ori de câte ori vin la serviciu treburile par să nu se mai sfârşească. Şeful îmi
spune că nu fac tot ce trebuie pentru această firmă, că sunt suficient de bun
la job, timpul nu-mi ajunge, colegii nu mă bagă în seamă de parcă nu aş
exista (ba chiar simt că unii se gândesc: oare ce mai caută şi ăsta pe-
aici?!?), trebuie să fac tot felul de lucruri şi eu simt că nu mai pot. Dacă aş
avea mai mult timp şi mai multe resurse, cu siguranţă aş fi cel mai bun. Însă
aşa...

50
2. Exerciţii
Exercițiul 3 – temă personală (pentru acasa)

3.1 Luați o bucată de hârtie și notați-vă ambițiile, precum și ceea ce vă


poate împiedica să vă atingeți aceste scopuri. Goliți-vă creierul – puneți pe
hârtie orice vă trece prin minte. Stabiliți-vă o limită de 5 minute și scrieți în
continuare în tot acest timp.

3.2. Recitiți pasajul pe care l-ați scris despre dv. Ce tipare puteți detecta?
Folosiți întrebările necesare pentru a provoca aceste tipare.

51