1

Metamodelul lingvistic
Conf. Univ. Dr. Labăr Adrian Vicenţiu

2
1. Structura limbajului
NLP, sau programarea neurolingvistică (Neuro-Linguistic Programming), este una
dintre teoriile comunicării la modă în ultimii ani.

O primă încercare propusă de NLP este aceea de a lumina şi elucida unele zone de
confuzie şi umbră, ce apar în maniera cotidiană de a reprezenta şi reflecta
‘’realitatea’’, percepţia şi experienţa umană prin limbaj.

Metamodelul lingvistic:
este unul dintre primele modele realizate de fondatorii NLP, J. Grinder și R.
Bandler;
este un model util comunicării cât mai precise;
ne ajută să luăm o anumită distanță mentală față de capcanele limbajului, să le
privim de la oarecare înălțime și să le dejucăm în cursul dialogului;
facilitează accesul la înțelegerea mai profundă a ceea ce oamenii spun.

Una dintre presupozițiile NLP este că “harta nu este teritoriul”.

3
1. Structura limbajului
Premisa de fond în construcția metamodelului a fost aceea că există 2 niveluri ale
limbajului verbal (N. Chomsky):
Structura de suprafață – tot ceea ce spunem, nouă înșine sau altora;
Structura de profunzime – înțelesul profund a ceea ce spunem, conținând informația
ce nu este nici exprimată, nici știută în mod conștient (discursul nerostit).

Structura de suprafață este cea care priveşte ca atare enunţurile verbale folosite
pentru a comunica experienţe. Exemplu: ‘’Am cumpărat o carte’’.
Structura profundă este cea care priveşte reprezentarea lingvistică completă şi
implicită, dar neelucidată în enunţuri, a aceloraşi experienţe. Exemplu: ‘’Azi, la
ora 1100, în librăria Junimea din Iaşi…’’.

Cele 2 structuri ale enunțurilor pun în lumină faptul că limbajul descrie incomplet
şi simplificator realitatea la care se referă.
În mod inevitabil, pentru a rămâne funcţional, limbajul modelează şi simplifică
trăirile şi experienţele pe care le descrie.

4
1. Structura limbajului
Priviți expresiile de mai jos. Citiți-le rapid. Ce spun?

5
1. Structura limbajului
Acum citiți următorul pasaj. Câți “c” există?

FILMELE ARTISTICE SUNT REZULTATUL UNOR ANI DE STU-

DIU ȘTIINȚIFIC COMBINAT CU ANI DE EXPERIENȚĂ.

6
1. Structura limbajului
Expresiile respective erau scrise de fapt, “O dată în în viață”, “Parisul în în
primăvară”, “Pasărea din din mână”.

Distorsionăm adesea ceea ce citim, auzim sau vedem, astfel încât să se potrivească
cu propriile noastre așteptări.

În pasaj există patru “c”. Dv. câți ați numărat?

2. Fenomenele de modelare a limbajului

Există 3 fenomene de modelare a limbajului:
omisiunea,
generalizarea,
distorsiunea.

Acestea sunt indispensabile unei comunicări fluente, dar problemele apar atunci
când oamenii omit, generalizează şi distorsionează în mod diferit. Ceva omis de o
persoană ca fiind lipsit de importanţă poate fi considerat esenţial de o alta.

8
2. Fenomenele de modelare a limbajului
Generalizăm, omitem și distorsionăm realitățile pentru a le așeza mai repede pe
“hartă”. Presupoziția NLP care spune că “harta nu este teritoriul” are în vedere
aceste generalizări, omisiuni și distorsiuni. Ele ies la iveală în limbaj.
Ascultându-i pe ceilalți vom putea observa, imediat, felul în care realitățile lor
sunt generalizate, omise sau distorsionate.

Fiecare ține mult la harta lui, la greșelile sale de logică, la modul său de a
percepe lumea. De aceea, provocările aduse de metamodel se cer a fi făcute cu
grijă, pot stârni furie.

9
2. Fenomenele de modelare a limbajului
Prin adresarea unor întrebări adecvate:

Obținem informații suplimentare, care ne permit să înțelegem despre ce este vorba

și cum anume gândește persoana din fața noastră;

Ajutăm interlocutorul să-și depășească limitele perceptuale și de interpretare a

lumii și să construiască o hartă mai pertinentă a realității.

10
2. Fenomenele de modelare a limbajului
Recomandări privind folosirea întrebărilor din metamodel:

Cu cât întrebările sunt mai simple, cu atât mai puternic este impactul lor:
formulările de genul: cine?, când?, cum?, chiar așa?, chiar toți?, chiar mereu?, de
ce?, în ce fel?, în ce scop? sunt mai eficiente decât cele alambicate, care rup
șirul povestirii;

Abuzul de întrebări specifice metamodelului este dăunător: folosite abuziv, ele

creează impresia de interogatoriu și irită sau activează mecanisme de apărare;

În paralel cu chestionarea, trebuie folosite tehnici de ascultare activă pentru a

intra în raport (relație) și a menține o atmosferă deschisă, plină de încredere.

2. 1. Omisiunile
Omisiunea reprezintă fenomenul de modelare a ‘’realităţii’’ exprimat prin limbaj
care operează selecţia informaţiilor, evidenţiindu-le pe unele şi ignorând altele.
 
2.1.1. Verbele nespecifice
Acest tip de omisiune este cel mai frecvent deoarece majoritatea verbelor au un
caracter nespecific.

De cele mai multe ori, evidențiem acțiunea fără a spune CUM anume a fost ea
realizată.
11

2. 1. Omisiunile
2.1.1. Verbele nespecifice

Exemplul 1. Când o persoană ne spune ‘’Vestea aceasta m-a surprins!…’’, încercăm să

dăm frâu liber imaginaţiei noastre, pentru că nu ştim, nici măcar cu aproximaţie,
cum a fost surprinsă respectiva persoană.
În contra-replică, este oportun şi recomandabil să îi punem o întrebare de genul
‘’Ce înseamnă pentru dumneavoastră, să fiţi surprins de o anumită veste?’’ sau
‘’Cum (în ce sens) v-a surprins vestea?’’.

Exemplul 2. “Voi pregăti examenul în modul cel mai serios’’

– În mod precis, cum îl vei pregăti?

Exemplul 3. Tema a fost grea.

- În ce sens grea? Ce a făcut să fie grea?

Exemplul 4. Învăț pentru examen.

- Cum înveți? Ce faci pentru a învăța?
12

2. 1. Omisiunile
2.1.2. Comparațiile
Orice comparație presupune existenţa unui termen de referință. În limbajul uzual
însă, se fac destule comparaţii fără precizarea termenului de referinţă.

Majoritatea frazelor care conțin cuvinte ca “Mai…”, “cel mai” introduc o

comparație; nu putem face o comparație decât dacă avem un element cu care să
comparăm.

Exemple. Preţul este prea mare. Ai venit prea târziu. Va fi mai bine pentru tine.

Întrebările lămuritoare ar putea fi: În raport cu ce anume preţul este prea mare?
Târziu pentru ce sau faţă de ce? Mai bine decât ce anume? etc.

Adesea, acest tip de omisiune rămâne neelucidat, fiecare dintre interlocutori având
în minte alt termen de comparaţie sau nici unul.

13

2. 1. Omisiunile
2.1.2. Comparațiile

Alte exemple.
1. Sunt mai puțin pregătit.
- Mai puțin pregătit decât cine?

2. Tema a fost prea grea.

- Prea grea comparativ cu ce?

3. Voi învăța mai mult.

- Mai mult decât... ?

În general, omisiunile comparative sunt clarificate prin întrebarea: “Comparativ cu

cine (ce)…?”
14

2. 2. Generalizarea
A generaliza înseamnă a face o constantă universală dintr-un caz particular,
extinzând sfera de aplicare a unor experiențe izolate, ridicându-le la rang de
lege.

Când o persoană generalizează – de exemplu, spune: Nimeni nu mă înţelege – se

comportă ca şi cum ar enunţa o lege universal valabilă.
Sub aspect psihologic, ea cade în capcana limbajului şi ajunge să fie convinsă de
ceea ce spune.
O întrebare simplă, formulată pe un ton nu neapărat ironic – de genul: Chiar
nimeni? – o poate trezi la realitate, făcând-o să admită că există excepţii sau că
se referă la o excepţie.

La o şedinţă de consiliu, o persoană s-a adresat alteia cu enunţul: Raţionamentul

dv. este în mod evident eronat. Enunţul conţine o formă de generalizare implicită,
pe care persoana atacată a demontat-o elegant cu întrebarea: În mod evident pentru
cine?

Generalizările sunt introduse în limbaj prin cuantificatori universali, prin

cuvinte fără index referențial, operatori modali și judecăți de valoare fără
origine specificată.

15

2. 2. Generalizarea
2.2.1. Cuantificatorii universali

Adesea, suprageneralizările implicite sunt introduse prin cuvinte având rol de

cuantificator universal sau index referențial general: totul, toți, toate, toată
lumea, totdeauna, niciodată, mereu, fiecare, nimeni, nimic, nicăieri : etc.
Vorbitorul a generalizat experiențe specifice, dându-le o alură de adevăr în toate
circumstanțele.
Exemple.
Toți bărbații sunt la fel.
Toată lumea se poartă așa.
Întotdeauna faci așa.
Niciodată nu ai răbdare.
Totdeauna te grăbești.
Toți mint.
Niciodată nu ajungi la timp.
Întotdeauna mă critici.

16

2. 2. Generalizarea
2.2.1. Cuantificatorii universali

Când cineva utilizează aceste cuvinte, dă impresia că enunță o lege universală.

Dacă dorim să contestăm această “lege” trebuie să identificăm una sau mai multe
excepții care, desigur, există în realitate, dar sunt mascate, trecute sub tăcere
de acest proces al generalizării.

Cea mai simplă și mai directă cale este de a relua, într-o manieră interogativă,
cuvintele utilizate.

Chiar toți? Chiar toată lumea? Nu cunoști pe cineva care să se poarte altfel?

17

2. 2. Generalizarea
2.2.2. Cuvintele fără index referenţial

Cuvintele fără index referenţial de genul ‘’se, ei, ăştia, oamenii, nişte’’,
introduc o primă formă de generalizarea, atunci când sunt folosite pentru a expedia
la modul impersonal propria noastră experienţă (atitudine) sau a altor persoane, pe
care nu considerăm necesar să le precizăm.

Exemple:
În România se mănâncă prost;
Colegii nu sunt mulţumiţi de tine;
În firma asta nu eşti agreat.
Ca să clarificăm lucrurile, va trebui să întrebăm:
Cine anume?
Care anume dintre ei?
Cine anume din firmă nu mă agreează?

18

2. 2. Generalizarea
2.2.2. Cuvintele fără index referenţial

Exemplul 1.
Elevii de azi nu mai au plăcerea lecturii.
Chiar toți elevii? Nu cunoașteți și elevi cărora le face plăcere să citească?

Exemplul 2.
Se spune că Bac-ul de anul acesta va fi foarte greu.
Concret, cine spune asta? De unde știe el/ ea acest fapt?

Exemplul 3.
Nu mai există respect pentru profesori în rândul elevilor.
Nu cunoașteți nici un elev care respectă profesorii?

19

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali sunt cuvinte care impun reguli și limite la care aderăm în mod
inconștient.

Expresii precum “nu pot”, sau “nu trebuie” sunt numite în lingvistică operatori
modali; ele stabilesc limite postulate de reguli nescrise.
Astfel de generalizări apar prin folosirea fără discernământ a verbelor: a putea, a
trebui, a fi necesar.

Operatorii modali pot fi de posibilitate și de necesitate.

20

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali

Operatorii modali de (im)posibilitate:

Stabilesc limitele cele mai puternice: pot, nu pot, posibil, imposibil.

Sunt expresii care decupează pe harta locutorului spațiul în care el acționează și

ia decizii. În mod evident, fiecare are limitele sale naturale, însă acești
operatori se referă la limitele impuse de credințele individului.

Indică o limită, o imposibilitate, fără a specifica felul în care funcționează

această limită.

Deseori “nu pot să…” este trăit ca o stare de incompetență absolută, fără speranța
vreunei schimbări.

21

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali

Operatorii modali de (im)posibilitate:

Când cineva spune ”nu pot să... “, el/ ea și-a fixat un obiectiv, apoi l-a plasat
pe “harta” sa într-un teritoriu care nu mai este sub controlul său.

Limitele impuse de acest tip de operatori modali pot fi depășite printr-un proces
de reflexie asupra obstacolelor care ne separă de obiectivul propus și asupra
consecințelor atingerii lui, utilizând întrebări precum:
- Ce vă împiedică să...?
- Ce s-ar întâmpla dacă ați face lucrul respectiv?

În NLP nu există întrebarea “De ce?”. În cel mai bun caz, ea provoacă o serie de
raționalizări, justificări și explicații care nu schimbă cu nimic situația.
22

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de (im)posibilitate

Exemplul 1.
Nu pot să rezolv tema aceasta.
Ce te împiedică să o rezolvi?
Nu știu cum să o încep....

Exemplul 2.
Nu pot să-l refuz.
Ce te împiedică să o faci?

Exemplul 3.
Nu pot să mă concentrez la oră.
Ce te impiedică să o faci?

23

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate

Expresii precum “trebuie”, “nu trebuie”, “este necesar să”, “nu este necesar să“
vehiculează reguli de conduită ale căror motivație și consecințe nu sunt în mod
explicit formulate.

Deseori, operatorii modali de necesitate nu fac altceva decât să se raporteze la

prejudecăți și reguli de conduită confuze, limitând opțiunile și posibilitățile de
acțiune.

Întrebările generice care le pot pot contracara sunt de genul:

“Cine spune asta?”,
“Ce s-ar întâmpla dacă ai face/ nu ai face asta?”,
“Chiar trebuie?”.

24

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate

Adesea, utilizarea lui trebuie la adresa capacităților unei persoane apare ca un
reproș sau o îndoială: “Un tânăr de vârsta ta trebuie să…”.

Exemplul 1.
Trebuie să învăț suplimentar la chimie.
De ce/ Care este motivul pentru care consideri acest lucru?

Exemplul 2.
Trebuie să dați teme mai ușoare.
Chiar trebuie?

25

2. 2. Generalizarea
2.2.3. Operatorii modali (de necesitate sau posibilitate)

Operatorii modali de necesitate

Utilizarea lui trebuie cu referire la capacități este în general considerată un
reproș: ar trebui să fiți capabil să faceți cutare lucru, dar nu puteți – fapt ce
determină sentimentul eșecului. În acest context, trebuie induce un sentiment de
culpabilitate, creând o prăpastie artificială între așteptări (nejustificate) și
realitate.

Deși se proclamă că oamenii sunt unici, acest adevăr se uită când se afirmă că
“fiecare trebuie să...”, propoziție continuată cu norme, standarde și reguli care
au ca scop uniformizarea lor.
26

2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare (afirmațiile) fără origine specificată

Sunt judecăți de valoare și generalizări despre lume și viață a căror origine este
ignorată, pierdută.

Numite și performativele pierdute (lost performatives), acestea evidențiază

dispariția agentului responsabil al afirmației.

Unele dintre aceste afirmații ar putea avea un conținut moral și nu este necesar să
fie contestate.

Enunțurile nu furnizează informații despre cine, când și unde a decis o dată pentru
totdeauna adevărurile pe care le invocă; agentul responsabil de afirmație lipsește.
27

2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare fără origine specificată

Exemple:
Acest lucru nu se face!
Nu este bine să te cerți.
Nu-i frumos să zâmbești cu gura până la urechi în fața profesorului.
Locul femeilor este la bucătărie.
Presa minte.
Bac-ul nu servește la nimic.

Contracararea acestor enunțuri poate fi făcută prin întrebări care cer informații
suplimentare, de genul: “Cine afirmă asta și pe ce se bazează el/ ea?”
28

2. 2. Generalizarea
2.2.4. Judecățile de valoare fără origine specificată

Multe astfel de afirmații sunt enunțate într-o manieră impersonală, care permit
locutorului să se folosească de ele ca de un paravan: nu știm dacă el aderă sau nu
la opinia exprimată și nici cine este autorul ei.

Când afirmațiile se referă la competențe, ele pot induce sentimente de

culpabilitate și eșec pentru că raportează interlocutorul la standarde aparent
universal valabile:
“Ortografia este totuși ceva foarte simplu”; în acest caz e util să știm pentru
cine este ceva simplu. Astfel se deschide calea contestării adevărului prezentat
inițial ca ceva general valabil.
29

2. 3. Distorsiunile
Un alt fenomen primejdios de modelare a realităţilor exprimate prin limbaj este
distorsiunea provocată prin nominalizare, prin lectura gândurilor, prin falsele
relaţiil cauză-efect, prin echivalențele complexe și prin presupoziții.

2.3.1. “Nominalizările/ substantivizările”.

Sunt cuvinte nespecifice care transformă un proces într-un eveniment static.

Prin nominalizare, verbele care exprimă acțiuni sunt înlocuite cu substantive

abstracte, realizându-se astfel conversia unui proces în ceva static: dacă verbele
implică acțiune, schimbare, substantivele descriu un eveniment finit, nonschimbare
(spre exemplu, a iubi este transformat în dragoste, a educa devine educație).

30
2. 3. Distorsiunile
2.3.1. “Nominalizările/ substantivizările”.

Observați diferența dintre următoarele două enunțuri:

Am o memorie slabă.
Memorez greu numele proprii.

Primul enunț realizează o autoatribuire, vehiculând implicit ideea unei permanențe,

a unei calități constante a persoanei respective; al doilea enunț exprimă o
acțiune, și orice acțiune poate fi îmbunătățită, efectuată în mai multe feluri.
În ce context memorezi mai greu?
Cum procedezi pentru a memora? Etc.

31

2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările
În general, “nominalizările” sunt indicate de cuvinte abstracte (dragoste,
libertate, apreciere, bunăstare, creativitate, imaginaţie, bogăţie, sărăcie,
speranţă etc.), de unde derivă şi faptul că semnificaţia lor poate fi diferită de
la un utilizator la altul. În acest context, apelarea la întrebări capabile să
lămurească, într-o manieră cât mai clară, ambii interlocutori, se poate dovedi a fi
de maximă eficacitate.

Exemplul 1. Colegul meu nu are o bună educație.

- Ce înțelegi prin o bună educație?

Exemplul 2. La formularea “Vreau să obţin o îmbunătăţire a condiţiilor mele de

muncă”, întrebarea “Cum le-aţi vedea, dvs., ameliorate?” poate fi urmată de un
răspuns de forma: “Păi, în primul rând, mi-ar mai trebui ceva spaţiu, un birou mai
bine luminat, dotat cu mobilier modern şi funcţional… etc.”. De menţionat şi de
reţinut faptul că, între “o îmbunătăţire” şi elementele precise care dovedeau
respectivei persoane cum percepe (“vede”) ea “îmbunătăţirea”, există o mare şi
semnificativă diferenţă…

32

2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările

Exemplul 3.
Elevul X are un comportament inadecvat.
Ce anume te-a făcut să apreciezi comportamentul ca fiind inadecvat?
Ce comportament anume consideri a fi inadecvat?
Cum anume se comportă de fapt?

Exemplul 4.
Doresc reușita elevilor mei.
Cum anume doriți ca ei să reușească?

Exemplul 5.
Doresc să îmbunătățesc comunicarea mea cu ceilalți.
Ce înseamnă pentru dvs. a comunica?
33

2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările
Identificarea nominalizărilor trebuie urmată de formularea unor întrebări care să-l
determine pe interlocutor să treacă la o comunicare dinamică, concretă.

De cele mai multe ori, este suficient ca întrebarea să înlocuiască cuvântul

abstract sau substantivul cu un verb, provocându-l astfel pe interlocutor să
descrie elementele concrete ale experienței sale care înainte fuseseră etichetate
într-o manieră abstractă și încremenită.
34

2. 3. Distorsiunea
2.3.1. “Nominalizările

Alte exemple:
Vreau mai multă dragoste!
Și cam câte kilograme ți-ar ajunge?

Relația noastră nu este bună.

Concret, ce anume nu merge?

Sunt democrat.
Concret, pe ce te bazezi când afirmi asta?

Îmi doresc o schimbare în relațiile mele cu soția.

Ce anume doriți să schimbați?

35

2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor
Este fenomenul care face ca unele persoane să se comporte ca și cum ar ști ceea ce
cred sau gândesc ceilalți, fără a avea o probă directă.

Este vorba în speţă de oameni care dau replici de genul: Mda, …, ştiu la ce te
gândeşti; Sunt sigur că o să-ţi placă; Ştiu eu cam ce-i poate capul; Ştiu deja ce
vrei să spui.

Problema nu se rezolvă prin simpla negare, ci printr-o cerere de informații

suplimentare în privința modului în care sunt făcute previziunile.

Replica potrivită poate fi o încercare de aducere a interlocutorului cu

‘’picioarele pe pământ’’, dar fără a contesta, ironiza sau ‘’a lua de sus’’.

Replicile eficace sunt cele prin care ne interiorizăm cu partenerul, ne plasăm

într-o postură subalternă, ne arătăm docili sau impresionaţi şi îl stimulăm să ne
explice … ce şi cum.

36

2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

Există două modalități de manifestare a lecturii gândurilor:

(a) O persoană crede că știe ce gândește altcineva;

(b) Există situații în care noi acordăm celorlați puterea de a citi în mintea
noastră, de a ne ghici gândurile.
37

2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

(a) O persoană crede că știe ce gândește altcineva

Știu dinainte ce va spune când va intra...
Era enervat, dar i-a fost greu să recunoască acest fapt...

Verbe precum a gândi, a crede, a presimți etc. introduc deseori lecturi

(nejustificate) ale gândurilor și de aceea trebuie să ne rețină atenția când le
auzim sau le utilizăm.
El trebuie să gândească că-i consum prea mult timp.
Da, este posibil, dar cum v-ați dat seama de acest fapt?

Lectura gândurilor poate conduce la adoptarea unor comportamente în funcție de ceea

ce creden, ne imaginăm sau gândim, în loc să acționăm în raport cu mesajele pe care
ni le oferă persoana cu care comunicăm.

38

2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

(b) Există situații în care noi acordăm celorlați puterea de a citi în mintea
noastră, de a ne ghici gândurile
Crezi că nu sunt atent.
Doar la tine te-ai gândit.
De unde știi? Cum știi ce cred/ gândesc eu?

Dacă m-ai iubi, ai ști ce doresc!

Ar trebui să știi că-mi place acest lucru!

O persoană care utilizează acest mod de comunicare nu spune celorlalți exact ceea
ce dorește, deoarece presupune că aceștia ar trebui (cum?) să știe. Ea introduce
astfel posibilitatea apariției unor neînțelegeri grave.

39

2. 3. Distorsiunea
2.3.2. Lectura gândurilor

Exemplul 1.
Știu că tema va fi grea.
Cum știi? De ce ești așa sigur că va fi grea?

Exemplul 2.
Sunt sigur că nu o să pice nimeni examenul la această disciplină.
Pe ce te bazezi? Ce te face să afirmi asta?

Exemplul 3.
Ar trebui să știi să îți faci temele la această disciplină.
Concret, cum ai dedus asta?
40
2. 3. Distorsiunea
2.3.3. Falsele relații cauză-efect
În mod obişnuit, relaţiile cauză-efect sunt utile, logice şi sugestive, dar
folosite abuziv, ele prezintă riscul de a provoca contradicţii şi inexactităţi.

În general, este puţin probabil ca un efect să aibă o singură cauză, iar a reduce
explicaţiile la aceasta înseamnă a limita posibilităţile de înţelegere a situaţiei.

Deseori este greu să ne asumăm responsabilitatea comportamentelor și stărilor

afective

Modele uzuale de falsificare a relațiilor cauză-efect sunt cele de genul:

“Mă enervezi”, “Mă întristezi”, “M-ai făcut să ridic tonul”, “M-ai umilit” etc.
“X mă supără”
“Firma la care lucrez mă împiedică să...”
“Această firmă nu îmi oferă nici o motivație”

41

2. 3. Distorsiunea
2.3.3. Falsele relații cauză-efect
În astfel de cazuri, e vorba de stări emoționale de care doar persoana în cauză
este cu adevărat responsabilă și nimeni altcineva.

Persoana a devenit dependentă de mediul său și a renunțat la șansa de a se simți

așa cum și-ar dori.

Punerea sub semnul întrebării a unor astfel de relații cauză-efect are loc prin
întrebări care cer descrieri amănunțite sau “verifică“ logica pe care se bazează
interlocutorul:
“Cum anume te enervez?”, “Cum anume aș putea să te umilesc, fără voia ta?”, “Ce te
face să crezi că eu aș fi responsabil de stările tale emoționale?”.
“Ce înseamnă concret faptul că această firmă nu îți oferă nici o motivație?”

Întrebarea îl încurajează pe interlocutor să ia în calcul modul exact în care se

întâmplă acel lucru. O dată ce începe să înțeleagă structura acestei experiențe,
începe să realizeze că poate alege.

42

2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

Echivalențele complexe produc distorsiuni prin stabilirea unei analogii între o

propoziție specifică și una mai generală.

Exemple:
Nu zâmbește... nu se distrează.
Nu mă privește... este supărat pe mine.
Dacă nu te uiți la mine când îți vorbesc înseamnă că nu ești atent la ceea ce-ți
spun.
Nu mi-ai adus flori, deci nu mă mai iubești ca pe vremuri.

43

2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe
De cele mai multe ori aceste echivalențe au la bază generalizarea experienței
proprii. Autorul enunțurilor, pornind de la experiența personală, crede că toți
oamenii, atunci când se distrează, zâmbesc, când sunt supărați, evită să-i
privească pe ceilalți, sau, când sunt atenți, își fixează privirea asupra
interlocutorului.

Echivalențele complexe pot fi puse sub semnul îndoielii prin întrebări ce vizează
identificarea unor contraexemple pentru relația de echivalență propusă și
disocierea celor doi termeni ai echivalenței.

44

2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

Pentru exemplele anterioare:

Dacă te-ar privi ar însemna că nu este supărat?
Nu cunoști oameni care, când se distrează, să nu zâmbească?
Cum adică faptul că nu zâmbesc arată că nu mă distrez?

Exemplu.
Dacă mi-ar plăcea chimia aș încerca la medicină.
Doar fiindcă nu îți place chimia nu încerci?

45

2. 3. Distorsiunea
2.3.4. Echivalențele complexe

Exemplu. O studentă avea o reacţie anxioasă faţă de testele scrise. Sunt

ghinionistă. Niciodată nu am fost în stare să iau notă mare la o lucrare scrisă.

Era adevărat doar efectul, faptul că nu reuşea să obţină note mari la lucrările
scrise. Prin întrebări succesive, aflăm, împreună cu ea, că pretinsul ghinion
consta în faptul că avea o relaţie proastă cu timpul. Dezvolta excesiv prima
jumătate a testului, se pierdea în detalii de formă şi de expresie verbală şi nu
mai avea timp şi energie pentru a 2-a parte. A conştientizat treptat acest lucru, a
scăpat de blocajul psihologic, a adoptat un alt comportament faţă de încadrarea în
timp. Ulterior, a luat note mari la testele scrise. Nu ghinionul fusese cauza
eşecurilor sale anterioare.

46

2. 3. Distorsiunea
2.3.5. Presupozițiile

Presupozițiile sunt presupuneri implicite, precondiționate de experiență, educație,

cultură, conținute de cuvintele care trebuie să fie adevărate pentru ca enunțul să
aibă sens.

Exemplu: De ce nu zâmbești mai des?

Acest enunț presupune deja faptul că există un motiv anume pentru care nu zâmbești,
nu zâmbești destul sau nu ești capabil să zâmbești. În plus, implică și faptul că,
pur și simplu, ar trebui să zâmbești mai des.

Presupozițiile pot fi puse în evidență și combătute prin întrebarea: “Ce vă face să

credeți că...?”
47
2. 3. Distorsiunea
2.3.5. Presupozițiile
Exemplu. Șeful îți spune: “Astăzi, după ce vei finaliza proiectul la care lucrăm,
mi-ar plăcea să stăm de vorbă”, enunțul său implică atât faptul că vei termina
proiectul, cât și pe acela că acest lucru se va întâmpla azi. Contracararea se
obține prin întrebări de genul: “Cine a hotărât că eu finalizez proiectul?” sau
“Când și unde s-a decis că îl finalizez astăzi?”

Te culci la 10 sau la 10 și un sfert?

Ce te face să crezi că vreau să mă culc?

Ne întâlnim azi sau mâine?

Ce te face să crezi că vreau să ne întâlnim?

Nici nu merită să încerc.

Ai încercat deja? De unde știi că nu merită?

După ce te așezi îți spun.

Mă așez?
48

Cele cinci întrebări cheie

Un model mnemotehnic al celor 5 aspecte critice ale limbajului şi al celor 5
întrebări cheie corespondente, adaptat după Catherine Cudicio.

Acest model permite asocierea rapidă a cuvintelor critice cu tipurile de întrebări

care permit obţinerea de informaţii precise.

49
Vârful V1: cuvântul critic este trebuie şi poate fi anihilat cu întrebarea cheie Şi
dacă nu?
Vârful V2: cuvintele critice sunt cele fără index referenţial: Ei, Oamenii şi pot
fi anihilate cu întrebarea cheie: În mod precis, cine?
Vârful V3: cuvântul critic este verbul a face, care are 45 de înţelesuri posibile,
în limba română, ca şi în alte limbi. El pune în evidenţă omisiunile şi
distorsiunile provocate de cuvintele insuficient definite. Întrebarea de natură să
aducă informaţii precise, concrete, este de tipul: În mod precis, cum anume?
Vârful V4: cuvintele critice sunt cele de tipul mai bine, mai mult, mai puţin, mai
scump etc. care aplică o comparaţie fără precizarea termenului de referinţă.
Întrebarea potrivită este de tipul: Mai bine decât ce?
Vârful V5: cuvântul critic priveşte cuantificatorii universali de genul lui Totul.
Întrebarea corespondentă este una de genul: Totul?!

2. Exerciţii
1. Daţi exemple de omisiuni, generalizări şi distorsiuni întâlnite în limbajul
cotidian în conversaţiile din spațiul școlar.
 
2. Identificaţi omisiunile, generalizările şi distorsiunile din următorul fragment:
 
Ori de câte ori vin la serviciu treburile par să nu se mai sfârşească. Şeful îmi
spune că nu fac tot ce trebuie pentru această firmă, că sunt suficient de bun la
job, timpul nu-mi ajunge, colegii nu mă bagă în seamă de parcă nu aş exista (ba
chiar simt că unii se gândesc: oare ce mai caută şi ăsta pe-aici?!?), trebuie să
fac tot felul de lucruri şi eu simt că nu mai pot. Dacă aş avea mai mult timp şi
mai multe resurse, cu siguranţă aş fi cel mai bun. Însă aşa...
 
50
2. Exerciţii
Exercițiul 3 – temă personală (pentru acasa)

3.1 Luați o bucată de hârtie și notați-vă ambițiile, precum și ceea ce vă poate

împiedica să vă atingeți aceste scopuri. Goliți-vă creierul – puneți pe hârtie
orice vă trece prin minte. Stabiliți-vă o limită de 5 minute și scrieți în
continuare în tot acest timp.

3.2. Recitiți pasajul pe care l-ați scris despre dv. Ce tipare puteți detecta?
Folosiți întrebările necesare pentru a provoca aceste tipare.
51