Elem. de Mecanica 2014-2015 PDF

Eugen Scarlat, Fizică – Elemente de Mecanică
Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor
Elemente de mecanică
Obiectivul acestui capitol este acela de a prezenta conceptele fundamentale de timp, spațiu,
mișcare, interacție și energie.
Obținerea lucrului mecanic este esențială pentru dezvoltarea tehnologică, iar consumul energetic
caracterizează nivelul de civilizație al unei societăți.
Cuprins
I. Elemente primare
Timpul și spațiul
Distanța dintre două puncte
II. Ecuații de mișcare

Reprezentări grafice
Determinarea ecuațiilor de mișcare; condiții inițiale
III. Principiile lui Newton

Masa
Impulsul
Principiul întâi al mecanicii
Principiul al doilea al mecanicii
Câmp de forțe
Principiul al treilea al mecanicii
IV. Mărimi energetice

Stările energetice și energia
Mărimi energetice de stare și mărimi energetice de proces
Lucrul mecanic
Energia cinetică
Energia potențială
Puterea mecanică
Căldura
V. Dezvoltări în econo-fizică
1
I. Elemente primare
Timpul și spațiul
Explozia primordială - ”Big Bang”: în limitele cunoștințelor actuale, reprezintă începutul
Universului, ca timp și spațiu.
Timp: parametru scalar, unidimensional, mereu crescător1, [timp]SI=s (secundă).
Spațiu fizic: interiorul Universului în care trăim, ale cărui proprietăți le caracterizăm prin 3
dimensiuni. Cele trei numere sunt lungimi spațiale, [lungime]SI=m (metru).
Toate fenomenele naturale se petrec în timp și în spațiu.
În afară de spațiul fizic uzual, există spații matematice generalizate, caracterizabile prin mai mult de 3
dimensiuni. Exemple: “spațiul fazelor”, hiperspații geometrice etc.
Planul este un subspațiu ale cărui proprietăți le caracterizăm prin 2 dimensiuni.
“Spațiul” unidimensional este un subspațiu ale cărui proprietăți le caracterizăm printr-o singură
dimensiune.
Obiect: entitate identificabilă prin măsuratori adecvate.
Uzual, simpla observație, cu ajutorul receptorilor umani, poate fi considerată o măsurătoare grosieră,
cu rezultat binar: 0 pentru absența obiectului, 1 pentru prezența obiectului. Astfel de receptori sunt
organele naturale specializate: ochii (fotodetectorii), urechile (fonodetectori), papilele gustative sau
olfactive (chemoreceptori), terminatiile nervoase termoreceptoare etc. Alte animale au organe electro-
si magneto-sensibile pentru campuri electromagnetice in afara spectrului vizibil, sau detectoare de
vibrații in afara spectrului audio care, la un moment dat, pot identifica prezența unui obiect în spațiu.
Referențial: un obiect ales arbitrar, față de care studiem porțiunea de Univers care ne interesează.
Poziție: set de 3 numere care identifică obiectul în spațiul fizic, în raport cu referențialul. Setul de 3
numere se mai numește vector, iar vectorul respectiv, vector de poziție.
Exemplu. Pozitia referențialului, față de el însuși, este dată de setul de 3 numere, toate nule (0,0,0).
Coordonată: oricare dintre cele trei numere care exprimă poziția obiectului în spațiul fizic. Din punct
de vedere geometric, coordonatele pot avea mai multe reprezentări (există mai multe tipuri de
coordonate).
Poziția unui obiect în spațiul fizic este univoc determinată dacă se cunoaște vectorul de poziție;
echivalent, dacă se cunosc cele trei coordonate ale sale.
Repaus: poziția obiectului nu se modifică în timp, în raport cu referențialul (coordonatele au valori
numerice constante).
1
Proprietate cunoscuta sub denumirea de sageata timpului.
ȘI este abrevierea de la Sistemul International (de unități de măsură).
2
Mișcare: poziția obiectului se modifică, în timp, în raport cu

referențialul (cel puțin o coordonată este funcție de timp).
În spațiul fizic, cele mai utilizate tipuri de coordonate sunt:
1. Coordonatele carteziene (x, y, z). Schematic, se simbolizează prin
trei drepte perpendiculare două cate două, concurente în punctul în
care se găsește obiectul ales ca referențial; acest punct este originea
coordonatelor O (0, 0, 0).
2. Coordonatele sferice (r, , ); r este coordonata spațială, iar
celelalte două sunt coordonate unghiulare, [unghi]SI=radian Fig.1
(adimensional). Corespondența dintre cele două tipuri de coordonate
este indicată în Fig.1. Originea este aceeași O(0, 0, 0).
În plan, reprezentările coordonatelor anterioare sunt (Fig.2):
1. Coordonate carteziene (x, y), sau (x, z), sau, încă (y, z) cu originea
O(0, 0).
2. Coordonate polare2 (r, ), cu originea O(0, 0).
În spațiul unidimensional, cele două tipuri de reprezentări devin
identice rz (echivalent, se pot alege rx sau ry).
Fig.2
Exemple
1. În coordonatele carteziene din plan (v. Fig.3) sunt figurate pozițiile
unor obiecte mici, de culori diferite: punctul verde V(2, 3), punctul
roșu R(3, 1) și punctul albastru A(1,5, 2,5), unitățile de măsură
fiind arbitrare.
2. În Fig.4 sunt figurate, în coordonate polare, pozițiile punctelor V(3,
60) și A(4, 210), unitatea de măsură pentru lungime fiind arbitrară, iar
unghiul fiind dat în grade sexagesimale. Dacă unghiul este exprimat în
Fig.3
radiani, atunci V(3, /3), A(4, 7/6).
Relații de transformare ale unităților de măsură pentru unghiuri
180
[unghi]exprimat în grade =  [unghi]exprimat în radiani


[unghi]exprimat în radiani =  [unghi]exprimat în grade
180
Fig. 4
2
În plan, coordonatele sferice se redenumesc, prin convenție, coordonate polare.
3
Teme
1. Verificați, pe calculatorul personal, conversia unor unghiuri, cu
ajutorul tastelor “DEG” și “RAD”.
2. Completați măsurile unghiurilor de pe desenul din figura alăturată, în
radiani, acolo unde acestea lipsesc.
Relații de trecere, la schimbarea tipurilor de coordonate Fig. 5
Trecerea de la coordonatele carteziene la cele sferice, și reciproc, se face cu relațiile de mai jos3:
(r, θ, φ), r ∈[0, ∞ ), θ ∈[0, π ], φ ∈[0, 2π )  (x, y, z) , x∈(∞, ∞ ), y∈(∞, ∞ ), z∈(∞, ∞ )
Conversia se poate extinde și la alte mărimi vectoriale din spațiul fizic. Spre exemplu, valoarea uzuală
pentru accelerația gravitațională g este 9,81m/s2. Proiecțiile pe axele carteziene (componentele) sunt:
ax= gsincos=0, ay=gsinsin=0, az=gcos= –9,8 m/s2.
În plan, trecerea de la coordonatele carteziene la cele polare, și reciproc, se face conform relațiilor:
(r, φ), r ∈[0, ∞ ), φ ∈[0, 2π )  (x, y) , x∈(∞, ∞ ), y∈(∞, ∞ )
x  r cos  r  x2  y2
y  r sin  y
  arctan
x
Exemple
Utilizând relațiile de transformare dintre coordonate, verificați corectitudinea transformărilor de
mai jos, și figurați-le în planul (x, y), respectiv (r, φ).
(r, φ) = (5 , 0)  (x, y) = (5 , 0)
(r, φ) = (5 , )  (x, y) = (5 , 0)
(r, φ) = (2 , 5/6)  (x, y) = (1,73 , 1)
3
Vezi și http://www.math.uri.edu/~bkaskosz/flashmo/sphcoords
4
(r, φ) = (12 , 11/6)  (x, y) = (10,38 , 6)

(x, y) = (1 , 1)  (r, φ) = (1,41 , 5/4) = (1,41 , 3/4)
(x, y) = (1 , 2)  (r, φ) = (2,24 , 1,11) = (2,24 , 0,35)
Teme de casă. Coordonate geodezice: latitudine, longitudine, altitudine. Sateliți geostaționari și

localizare “Global Positioning System” (GPS).
Distanța dintre două puncte
În spațiu, distanța dintre două puncte A(xA, yA) și B(xB, yB) este dată de metrica euclidiană:
d (A, B)  ( xA  xB )2  ( yA  yB )2  ( zA  zB )2 .
Distanța este totuna cu lungimea segmentului AB

(Fig.6).
Coordonatele carteziene sunt exprimate în unitati de
lungime, care pot fi metri (în SI), sau multiplii
(submultiplii) acestuia.
Exemple
1. A(5m, 0) și B(0, 5m)  d (A, B) =7,07m.
2. A(5cm, 0) și B(0, 5cm)  d (A, B) =7,07cm.

Fig. 6
3. A(5cm, 0) și B(5cm, 0)  d (A, B)  0 .
În particular, distanța de la un punct arbitrar (x, y, z) până la origine este totuna cu lungimea
segmentului
r  x2  y 2  z 2 .
Exemplu. Lungimea segmentului care unește punctul (x, y, z)=(1cm, 2cm, 3cm) cu originea este
r  12  22  32 =3,9cm.
Teme: calculați distanțele dintre punctele următoare, ale căror poziții sunt indicate în coordonate
carteziene.
1. A(5m, 0) și B(5m, 0).
2. A(1cm, 1cm) și B(1cm, 2cm).
3. A(1cm, 2cm, 3cm) și B(1cm, 2cm, 3cm).
5
II. Ecuații de mișcare
În spațiul fizic, ecuațiile de mișcare ale unui obiect coduc la cunoașterea traiectoriei sale.
Cunoașterea traiectoriei este importantă în astrofizică și în toate sistemele mecanice construite de om,
deoarece, pe baza ei se pot face predicții, planuri și proiecte. Ingineria nu au sens fără activitățile de
proiectare.
În cele ce urmează, referirea se va face, exclusiv, la coordonatele carteziene.
Ecuațiile de mișcare (față de un referențial) exprimă poziția unui obiect în funcție de timp.
Fiecare coordonată devine, acum, câte o funcție de timp:
(x(t), y(t), z(t)).
Viteza de mișcare a corpului este dată de variația poziției în timp. Viteza de mișcare este, în general,
o funcție de timp.
Din punct de vedere matematic, viteza de mișcare de-a lungul unei anumite coordonate este variația
în timp a coordonatei respective, adică derivata la timp a coordonatei respective:
vx (t ), vy (t ), vz (t ) =  ddxt , ddyt , ddzt  , unde [v]SI=m/s.

 
Reciproc, fiecare coordonată este primitiva corespunzătoare fiecărei componente carteziene a vitezei:
x, y, z    vx (t )dt,  v y (t )dt ,  vz (t )dt .

Mărimea vitezei este:
v(t )  vx2  v 2y  vz2 .
Exemplu. Un corp se mișca în spațiu, iar măsurarea vitezelor de mișcare, după fiecare coordonată4 a
indicat, la un moment dat, rezultatele: vx=1m/s, vy=2m/s , vz=3m/s. Mărimea vitezei cu care se
deplasează corpul în spațiu, în acel moment, este v  12  2 2  32 =3,74m/s.
Temă. Exprimați în unități SI valorile următoare ale vitezelor: 60km/oră, 900km/oră (viteza unui
avion), 300000km/s (viteza luminii în vid), 40000km/oră (viteza unui meteorit care intra în atmosfera
Pamântului).
4
Acestea se mai numesc componentele, sau proiecțiile vitezei corpului după fiecare axă de coordonate.
6
Accelerația mișcării este variația vitezei de mișcare în timp. Accelerația este, în general, funcție de
timp.
Din punct de vedere matematic, accelerația mișcării – de-a lungul unei anumite coordonate – este
variația în timp a vitezei, adică derivata la timp a vitezei corespunzătoare coordonatei respective:
ax , a y , az =  ddvtx , ddvty , ddvtz  , unde [a]SI=m/s2.

 
Mărimea accelerației, la momentul la care este calculată, este dată de:
a(t )  a x2 (t )  a 2y (t )  a z2 (t ) .
Reciproc, fiecare componentă (proiecție) a vitezei de mișcare este primitiva accelerației mișcării, pe
direcția corespunzătoare:
vx , v y , vz    ax (t )dt,  a y (t )dt,  az (t )dt .

Exemple
1. “Mișcare” unidimensională, se cunoaște x  3m, constant, independent de timp. Rezultă viteza
dx dv
v x (t )   v x (t )  0 m/s; accelerația a x (t )  x  ax (t )  0 m/s2. Rezultatele sunt cele
dt dt
așteptate, deoarece, de fapt, obiectul este în repaus față de originea considerată pentru coordonata x.
2. Mișcare unidimensională, uniformă, se cunoaște x(t )  0,5t+1 (m). Într-adevăr, viteza nu depinde
de timp:
dx dv
v x (t )   v x (t )  0,5 m/s, constanta; a x (t )  x  ax (t )  0 m/s2, accelerația este nulă.
dt dt
3. Mișcare unidimensională, uniform variată, se cunoaște x(t )  t2 5 t +10 (m):
dx dv
v x (t )   vx (t )  2t  5 (m/s), liniar variabilă; a x (t )  x  ax (t )  2 m/s2, constantă.
dt dt
4. În spațiu, prin compunerea a două mișcări rectilinii și uniforme, rezultă tot o mișcare rectilinie și
uniformă (evident, cu altă direcție și cu altă mărime a vitezei).
Considerăm că apa unui rîu curge de la stanga la dreapta (Fig.8),
cu viteza constantă vapa=0,8m/s față de maluri. O barcă traverseaza
rîul, deplasându-se de jos în sus, cu viteza constantă față de apă
vbarca/apa=1m/s.
Ecuația de mișcare stânga-dreapta (axa x): x(t)=vapat;
Ecuația de mișcare sus-jos (axa y): y(t)=vbarca/apat.
Ecuația traiectoriei bărcii față de maluri, indicate prin referențialul Fig.7
7
xOy, va fi (se elimină timpul între cele două relații de mai sus):
vbarca/apa
y ( x)  x, (traiectorie rectilinie)
vapa
cu viteza rezultantă constantă
vbarca  vapa
2
 vbarca/apa
2
 vbarca =1,28m/s, constanta.
5. Mișcarea rectilinie oscilatorie5: x(t )  2 sin(3t) t ≥ 0.
dx
v x (t )   vx (t )  2  3  cos(3t ) , variație oscilatorie a vitezei de mișcare;
dt
dvx
a x (t )   a x (t )  2  32  sin(3t ) , variație oscilatorie a accelerației mișcării.
dt
Temă
Dacă, în ultimul exemplu din cele de mai sus, mărimea x este o alungire spațială, care se măsoară în
milimetri, care sunt unitățile de măsură ale celorlalte mărimi, care apar în relațiile ulterioare?
Observație: viteza de variație a altor mărimi.

Noțiunea de „viteză de variație” se poate extinde la alte tipuri de mărimi, de exemplu la mărimi
economice. Să presupunem că un cont bancar are valoarea inițială S(0)=100lei. Acesta este alimentat,
zilnic, cu suma de 11lei/zi, și, tot zilnic, din el se plătește o dobândă de 1% din suma existentă la
începutul zilei respective. i/ Cât este soldul, dupa ziua a opta? ii/ Care este viteza zilnică de variație a
contului (balanța zilnică)?
i/ Suma din cont este funcție de timp, având expresia analitică6 (timpul fiind în zile, suma în lei):
100 11
S(t)=100+11t 0,01S(t), de unde S (t )   t ; S (8)  99,01  10,89  8 =186,14lei.
1,01 1,01
ii/ Viteza zilnică de variație a sumei din cont V(t)
dS 11
V (t )   V (t )  =10,89lei/zi, nu depinde de timp.
dt 1,01
Prin urmare, în fiecare zi, diferența dintre ceea ce se încasează și ceea ce se cheltuiește este de
10,89lei/zi.
5
Expresiile analitice ale mărimilor oscilatorii armonice se scriu cu ajutorul funcțiilor armonice sinus și cosinus, după cum
se va vedea la fascicula Oscilații.
6
Se poate deduce o expresie analitică mai corectă, dacă se face distincție între începutul zilei și sfârșitul zilei.
8
Reprezentări grafice
Orice funcție de timp fi reprezentată printr-un grafic, unde pe abscisă este timpul, iar pe ordonată este
mărimea care depinde de timp. Dacă se notează cu f această mărime, atunci dependența de timp a
acesteia este simbolizată prin f(t). Axa timpului (abscisa) este gradată în unități de timp, iar axa
mărimii f este gradată în unitățile în care este măsurată aceasta.
Mulțimea punctelor (t, f) constituie graficul funcției f(t).
Exemplu
În Fig.8 este ilustrată funcția de la exemplul anterior
S (t )  99,01  10,89  t . Axa timpului este gradată în zile, iar axa S
este în unități monetare (lei). Fiecărei zile t îi corespunde câte o
valoare S(t). Pentru a scoate în evidență detaliile interesante, în
reprezentările grafice nu este obligtoriu ca originea O să se
găsească în punctul de coordonate (0, 0); în cazul de față, originea
este aleasă în punctul O(0zile, 100lei). Deoarece funcția S (t ) este
de gradul intâi în variabila timp, graficul este liniar, având o pantă Fig. 8
constantă. Panta graficului indică variația locală a funcției, care
S dS
se calculează, formal, cu derivata acesteia V   =10,89lei/zi. Din punct de vedere
t dt
economic, această variație este balanța zilnică.
Exemple: grafice ale unor mișcări unidimensionale

Mai jos sunt date câteva exemple de reprezentări grafice ale unor
mișcări rectilinii, efectuate de-a lungul unei axe pe care o notăm x
(la fel de bine puteam s-o notăm cu y, cu z, sau să utilizăm altă
notație). Graficele dependenței de timp ale coordonatelor sunt
indicate în Fig.9.
x(t )  3 (m), t ≥ 0; x(0) =3 graficul maro.
x(t )  2t + 1 (m), t ≥ 0; x(0) =1 (m) graficul verde.
x(t )  0,5t + 1 (m), t ≥ 0; x(0) =1 (m) graficul rosu.
x(t )  0,5t  1 (m), t ≥ 0; x(0) = 1 (m) graficul albastru.
Fig. 9
Deoarece toate legile de mișcare din exemple au fost date prin
funcții de grad cel mult unu (mișcări rectilinii uniforme), graficele sunt linii drepte; din acest motiv,
aceste funcții se mai numesc liniare. Pantele dreptelor sunt numeric egale cu vitezele de deplasare.
Observație
Nu trebuie confundata traiectoria rectilinie a mișcării fizice (de-a lungul axei x) cu graficul liniar al
dependenței de timp a coordonatei.
9
Temă (interpretarea fizică a operatorului de integrare)

Viteza unui obiect variază ca în figura alăturată (Fig.10). Care
este spațiul parcurs de obiect, după i/ 2s; ii/ 8s; iii/10s; iv/ 12s?
Exemple legi de mișcare unidimensionale, în referențiale

diverse:
1. Ecuația căderii libere, de la înălțimea de 100m, dacă originea
referențialului este la suprafața Pământului, cu sensul pozitiv
în sus (g=9,8m/s2):
Fig. 10
x(t )  4,9t  100 (m), t ≥ 0.
2
2. Aceeași situație fizică, dacă originea referențialului este pusă la înălțimea de 100m, cu sensul
pozitiv, de asemenea, în sus:
x(t )  4,9t 2 (m), t ≥ 0.
3. Aceeași situație fizică, dacă originea referențialului este pusă
la înălțimea de 100m față de suprafața Pământului, cu sensul
pozitiv în jos:
x(t )  4,9t 2 (m), t ≥ 0.
Temă. Determinați expresiile vitezei vx(t), accelerației ax(t), și

desenați graficele x(t) vx(t) și ax(t) pentru un corp care se mișcă
după legea:
i/ ii/ iii/
  Fig. 11
x(t )  0,5 sin100t   (cm).
 3
Determinarea ecuațiilor de mișcare; condiții inițiale
În practică, problema se pune invers, de a găsi traiectoria în spațiu a unui obiect, cunoscând funcția
accelerație7, poziția inițială și viteza inițială a obiectului.
Poziția inițială și viteza inițială a obiectului se numesc, împreună, condiții inițiale, deoarece sunt
valorile celor două mărimi fizice la momentul t=0, când începe studiul mișcării.
7
Precizarea este valabilă pentru pentru necesitățile acestui curs. În general, ceea ce se cunoaște este o ecuație diferențială
impusă de legile dinamicii.
10
Exemplu
Valoarea accelerației gravitaționale, la suprafața Pământului, poate fi
considerată aproximativ constantă g=9,8m/s2. Ne propunem să găsim ecuația
de mișcare, considerând mișcarea unidimensională, rectilinie, de-a lungul
coordonatei verticale, pe care o notăm z, în ipoteza că obiectul cade de la
înălțimea de 10 metri, fără viteză inițială.
Formalizarea matematica ține cont de funcția accelerație și de condițiile
inițiale:
 
i. ax , a y , az = 0 , 0 ,  9,8 , semnul negativ rezultă din proiecția pe axele carteziene
ax= gsincos=0, ay=gsinsin=0, az=gcos= –9,8 m/s2.
Ca regulă generală, proiecțiile orientate în sensul pozitiv al axei carteziene sunt pozitive (negative
în caz contrar); în exemplul de mai sus Oz+g).
ii. Condițiile inițiale sunt z(0)=10m și vz(0)=0.
Deoarece viteza este primitiva accelerației, iar coordonata este primitiva vitezei, expresia pentru
componenta verticală a vitezei este:
v z (t )   a z dt , vz (t )  az t  constanta .
Constanta de integrare “constanta” are dimensiunea unei viteze, anume viteza inițială vz(0), așadar:
vz (t )  az t  vz (0) , t ≥ 0.
Mai departe, legea de mișcare (ecuația coordonatei) este primitiva vitezei:
z (t )   v z dt sau z (t )   a z t  v z (0) dt ,
de unde apare încă o constantă de integrare, coordonata inițială z(0)
z (t )  0,5  9,8  t 2  vz (0)  t  z (0) , t ≥ 0.
Cele două constante de integrare, viteza inițială vz(0) și coordonata inițială z(0), se numesc, împreună,
condiții inițiale. Pentru a putea determina univoc ecuația de mișcare pe direcția z, aceste condiții
inițiale trebuie să fie cunoscute. Spre exemplu vz(0)=0 și z(0)=10m, adică acest obiect cade liber de la
înățimea de 10m față de suprafața Pământului. Atunci, ecuația coordonatei devine:
z (t )  0,5  9,8  t 2  10 , t ≥ 0.
Expresia vitezei va fi:

vz (t )  9,8  t , t ≥ 0.
Ultimele două relații au sens pe intervalul de timp cât obiectul este deasupra solului.
11
Pe celelalte două axe, vitezele de mișcare se determină analog:
v x (t )   0  dt  vx (t )  vx (0) , respectiv v y (t )   0  dt  v y (t )  v y (0) , t ≥ 0.
Se remarcă faptul că, deoarece nu există accelerație pe direcțiile x și y, proiecțiile vitezelor pe aceste
direcții sunt constante vx  vx (0) , v y  v y (0) .
Ecuațiile de mișcare (x(t), y(t), z(t)) se obțin prin integrarea (vx(t), vy(t), vz(t)):
x(t )   0  t  v x (0) dt , y (t )   0  t  vt (0) dt , t ≥ 0,
de unde
x(t )  vx (0)  t  x(0) , y(t )  v y (0)  t  y(0) , t ≥ 0.
Coordonatele corespunzătoare variază liniar cu timpul (mișcări uniforme):

x(t )  vx (0)  t  x(0) , y(t )  v y (0)  t  y(0) .
Dacă viteza inițială pe cele două direcții este nulă, atunci ecuațiile parametrice ale traiectoriei
obiectului sunt (parametrul fiind timpul):
 x(t )  0

 y (t )  0

 z (t )  0,5  9,8  t  10.
2
Eliminănd timpul în mod convenabil, se obține ecuația curbei după care se mișcă obiectul; în spațiu,
curba este dată ca intersecția a două suprafețe. În cazul de față, traiectoria este rectilinie, după dreapta
de intersecție a planelor de ecuații x=0 și y=0, adică axa Oz.
În concluzie, etapele sunt:
ax (t ), a y (t ), az (t ) vx (t ), v y (t ), vz (t ),

integrare integrare
  
x(t ), y (t ), z (t )    z  f1 ( x, y )
   z  f ( x, y )
 2  
ecuatiide miscare
traiectoria in spatiu
Aplicație în econo-fizică
Noțiunile din mecanică se pot extinde și la sistemele economice, cu următoarele semnificații:
 Coordonate  coordonate generalizate (pot în număr oricât de mare: numărul lor dă
dimensiunea spațiului de configurație);
12
 Spațiu fizic  spațiu de configurație (multidimensional, cu dimensiunea dată de numărul

coordonatelor generalizate);
 Viteze de mișcare  viteze generalizate (fiecare viteză generalizată indică variația mărimii
care este asociată coordonatei generalizate);
 Ecuații de mișcare  ecuații de evoluție;
 Traiectorie  evoluție.
Spre exemplu, în spațiul de configurație 10-dimensional, ale cărui coordonate generalizate k(t),
k=1,...10 sunt cele 10 scoruri componente ale indicatorului compozit Index of Economic Freedom8, se
poate trasa evoluția economiei României din ultimii cinci ani, dacă se definește o funcție “distanță”
adecvată. Aceasta poate fi chiar metrica euclidiană generalizată la 10 dimensiuni:
k 10
d AB  (1A  1B ) 2  ...  (10A  10B ) 2   (kA  kB ) 2 .
k 1
Deducerea ecuațiilor de evoluție, pentru a putea face predicții economice, poate fi făcută pe baza
comportării din acești ultimi ani.
Se pot deduce vitezele de variație vk pentru fiecare coordonată generalizată k:
 k (t  t )   k (t )
vk (t )  .
t
8
http://www.heritage.org/index/
13
III. Principiile lui Newton
Ecuațiile de mișcare explică cum se mișcă obiectele; principiile lui Newton explică de ce se mișcă
acestea.
Masa
Masa este mărimea fizică asociată proprietății corpurilor de a-și păstra, în timp, caracteristicile
mișcării (în raport cu referențialul considerat); aceasta proprietate se numeste inerție.
[m]SI=kg (kilogram). Kilogramul este unitate fundamentală în SI.
Tema: care este deosebirea dintre inerție și cantitatea de substanță?
Impulsul
Impulsul este mărimea fizică ce caracterizează mișcarea:
p  mv , [p]SI=kg × m/s.
Ca și vectorul de poziție, atât viteza, cât și impulsul sunt mărimi vectoriale (tridimensionale, în
spațiul fizic), date prin setul celor 3 componente:
p = (px, py, pz); v = (vx, vy, vz).

Prin vector constant se înțelege că fiecare componentă a sa este constantă; în cazul impulsului:
p =constant  (px=constantx , py=constanty , pz=constantz).
Observație
Doar în cazul mecanicii “clasice” (newtoniene) condiția p =constant conduce la condiția

v =constant. În cazul obiectelor cu viteze apropiate de viteza luminii în vid (c3108m/s), masa
depinde de viteză. Din acest motiv, mărimile impuls și viteză nu sunt echivalente, impulsul fiind
mărimea care caracterizează mișcarea unui obiect.
În cele ce urmează, dacă nu este precizat în mod expres altceva, se va considera, exclusiv, cazul
vitezelor mult mai mici decât viteza luminii, adică suntem în cadrul mecanicii clasice (newtoniene).
În aceste condiții, prin p =constant se înțelege o mișcare rectilinie și uniformă.
Momentul cinetic
Este analogul impulsului din mișcarea de translație, și caracterizează mișcarea de rotație a corpului.
Temă de casă: giroscopul.
14

Obiectele foarte îndepărtate unele de altele se mișcă rectiliniu și uniform.
Observații
1. Expresia foarte indepărtate se înțelege în sensul că nu se influențează în niciun fel (sunt „izolate”).
2. Mișcarea rectilinie și uniformă caracterizează pe oricare dintre corpurile „izolate”, în raport cu
oricare dintre celelalte, luat ca referință, știut fiind faptul că, prin compunerea a două mișcări
rectilinii și unifome, rezultă tot o mișcare rectilinie și uniformă.
În consecință, enunțul principiului ramâne valabil oricare ar fi corpul luat ca referință. Un astfel de
referențial se numeste referențial inertial.
3. Față de un referențial inerțial, repausul este un caz particular de mișcare rectilinie și uniformă, cu
viteza nulă.
4. În absența interacțiunilor, corpurile se mișcă rectiliniu și uniform. Mișcarea rectilinie și uniformă,
exprimată formal prin p =constant, definește o stare, care, în absența perturbațiilor, nu se modifică
în timp.
În cele ce urmează, se vor considera, exclusiv, referențiale inerțiale.
Stări și procese
În sensul mecanicii, proprietatea cea mai importantă a unui obiect (sistem) este aceea de a se mișca.
Mișcarea se măsoara prin mărimea fizică impuls. În lipsa oricăror influențe din exterior - a
perturbațiilor - obiectul este într-o stare de mișcare (rectilinie și uniformă, sau repaus, caz particular
de mișcare rectilinie uniformă):
stare  p =constant.
Noțiunea „constant” are sensul de constant în timp, care ar dura un timp nelimitat. În realitate, nu
avem timp nelimitat la dispoziție pentru a ne convinge de acest lucru. Mișcarea reală a obiectelor este
perturbată, iar „starea” se schimbă.
Stările unui sistem sunt acele situații în care se poate găsi sistemul, în lipsa oricarei perturbații:
stare  p =constant  mișcare rectilinie și uniformă
Numărul de stări este nelimitat, câte una pentru fiecare valoare măsurabilă a impulsului. Din punct de
vedere fizic, toate stările – în sensul definit anterior, de impulsuri constante – sunt mișcări rectilinii și
uniforme, cu direcții și valori ale impulsului diferite între ele.
15
Observație
În definiția stării, este esențială condiția de absență a oricărei influențe externe, adică sistemul aflat în
studiu este un sistem izolat. Stările se mai numesc9 „stări inerte”.
Trecerea de la o stare la alta se face printr-un proces. Cauza inițierii procesului este o perturbație
(interacție) externă. În timpul procesului, impulsul se modifică:
p  constanta1 PRO
CES
 p  constanta 2
  
ST AR EA1 ST AR EA 2
Proprietatea obiectului de a se opune schimbării stării se numește inerție10. Această proprietate este
caracterizată de mărimea fizică numită masă11.
Principiul întăi se poate reformula, mai general, sub forma:
Un sistem izolat nu-și modifică starea.
Stări și procese – punct de vedere empiric.

În situațiile reale nu există sisteme izolate. Distincția între stări și procese este dată de rezultatele care
se obțin la măsurarea repetitivă a mărimilor fizice care caracterzează proprietățile sistemului. În mod
obișnuit, lanțul de măsură este proiectat în asa fel încât timpul de măsura sa fie mai scurt decât timpul
caracteristic12 al sistemului-obiect:
timpul de măsură < timpul caracteristic.
a/ Daca se fac măsuratori repetitive într-un interval de timp mai lung decât timpul caracteristic, și se
obțin valori diferite (în raport o marjă acceptată), atunci este vorba de un proces.
b/ Dacă se fac măsuratori repetitive într-un interval de timp de ordinul timpului caracteristic (mai lung
sau egal cu acesta), și se obtine aceleași valoari la măsurători (în interiorul marjei acceptate), atunci ar
putea fi vorba de o stare (perturbația provocată de instrumentul de măsură se consideră neglijabilă).
Temă: dezvoltări în econo-fizică. Să considerăm un sistem financiar național a cărui „inerție
financiară” dorim s-o caracterizăm prin cursul de schimb al monedei naționale în raport cu o valută de
referinta, de exemplu dolarul american. Cursul de schimb se măsoară zilnic, iar timpul caracteristic al
sistemului financiar este de două zile fiind determinat din alte evaluări (este timpul necesar pentru a
lua o decizie într-un comitet executiv). Pentru exemplificare, au fost alese cazul României și al
Chinei, în intervalul 1-31 decembrie 2010. Cursurile de schimb au fost luate cu două, respectiv trei
cifre semnificative, pentru a avea aceeași eroare relativă în ambele cazuri, anume de aproximativ 1%.
9
Uneori mai sunt denumite „stări de echilibru”.
10
Notiunea poate fi extinsa și la alte sisteme. Spre exemplu, se poate vorbi de inerție termică, la schimbarea temperaturii
unui corp.
11
În cazul mișcărilor de rotație se definește momentul de inerție.
12
A se vedea fascicula Introducere.
16
S-au înregistrat următoarele valori (pe fond galben sunt indicate salvele de valori constante):
ROL-USD: {2,83; 2,83; 2,80; 2,83; 2,85; 2,84; 2,86; 2,87; 2,89; 2,89; 2,90; 2,91; 2,90; 2,91; 2,93;
2,92; 2,95; 2,95; 2,95; 2,95; 2,95; 2,97; 2,95; 2,95; 2,95; 2,95; 2,95; 2,93; 2,94; 2,97; 2,94}.
CHY-USD: {0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150;
0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,150; 0,151; 0,151;
0,151; 0.151}.
Cate stări distincte aveti, în fiecare caz? Se poate vorbi, într-adevăr, de „stări”, în sensul unui sistem
izolat?

Cauza care produce modificarea impulsului se numește forță:
dp
F , [F]SI=N (Newton).
dt
Forța este mărimea fizică a interacțiunii. Efectul forței este schimbarea stării de mișcare, adică a
impulsului:
d p  F  dt .
În cazul mecanicii newtoniene, masa este invariantă, astfel că se regăsește expresia cunoscută a
legăturii dintre forța și accelerație:
F
 
d mv
F m
dv
dt dt
sau
F  ma .
Forța este cu atât mai mare, cu cât intervalul de timp în care se modifică impulsul este mai scurt. În
timpul ciocnirilor, timpul de interacție este scurt și poate da naștere unor forțe extrem de mari.
Aplicație
În proiectarea autovehiculelor, este esențială protecția oamenilor, prin preluarea șocurilor de către
elementele caroseriei, astfel încât acestea să ajungă cât mai atenuate la pasageri. Unul dintre
17
elementele cheie este prelungirea timpului de ciocnire cu ajutorul centurilor, pernelor de aer,
deformărilor controlate ale barei de protecție și elementelor de caroserie etc.
Pe durata șocului, notată tciocnire, forța medie de impact se
obține din aplicarea relației care exprimă cantitativ principiul al
doilea:
p p  pinitial 0  mv
F  F  final  F .
t tfinal  tinitial tciocnire
Semnul depinde de alegerea sensului pozitiv pentru referențial.

Pentru exemplul considerat, forța medie de impact este de sens
contrar sensului pozitiv al axei x +. Forța medie de impact
Exemplu
Un automobil, scăpat de sub control, intră într-un parapet de beton cu viteza de 100km/oră. Se vor
calcula forțele pe care le-ar suporta un șofer cu masa de 70kg, în următoarele cazuri:
i/ automobilul nu are protecții, astfel ca timpul de ciocnire este de circa 0,1s, datorat exclusiv
deformării plastice a elementelor de caroserie dintre șofer și parapet;
ii/ automobilul are centură și pernă de aer, astfel că timpul de ciocnire crește la 0,7s;
iii/ automobilul are centura și perna de aer, iar parapetul are cauciucuri de protecție, timpul de
ciocnire crescând la 1,1s. Se va face abstracție de sensurile forțelor, considerând doar modulele
acestora.
105 m
70kg
3,6  103 s
i/ F   F=2778N. Dacă această forță este aplicată pe o suprafață de impact de
0,1s
2cm2, în zona craniului, rezultă o tensiune mecanică mare F/S=1389N/cm2 (fiecare centimetru
pătrat al craniului, în zona de impact, ar trebui să reziste la greutatea a aproximativ 140kg!).
De multe ori, rezultatele se dau sub forma accelerației la care este supus corpul, exprimată ca
105 m
3,6  103 s 1
multiplu de accelerația gravitatională a   g  a =283g! Aceasta este cu mult
0,1s m
9,8 2
s
peste limita pe care o suporta omul, de circa 40g.
105 m
70kg
3,6  103 s
ii/ Prelungirea timpului de ciocnire conduce la scăderea forței F   F=397N;
0,7s
accelerația devine a =40g.
iii/ Analog, F=253N; accelerația scade la a =26g.
18
Tensiunea mecanică și presiunea
Presiunea este forța pe unitatea de suprafață, orientată normal (perpendicular) pe direcția forței:
F
pres  , [pres]SI= N/m2, 1N/m2=1Pa (Pascal).
S
În mecanică, pentru a distinge între presiunea fluidelor (al lichidelor, și, mai ales, al gazelor), în cazul
solidelor se preferă denumirea efort unitar, sau tensiune mecanică13. Ambele au dimensiune de
presiune, cazul cel mai cunoscut fiind cel al legii lui Hooke, care exprimă relația cantitativă dintre
modificarea dimensiunilor unui material, având modulul de elasticitate E, când este supus unor forțe
deformatoare.
Alungirea relativă a materialului l/l este proportională cu tensiunea mecanică ce se aplică între
capetele acestuia, pentru deformații mici:
F l
E ,
S l
unde E este modulul de elasticitate (modulul Young), [E]SI=N/m2.
Momentul forței
Este analogul forței din mișcarea de translație, efectul momentului forței fiind mișcarea de rotație.
Câmp de forțe
Prin noțiunea de câmp de forțe, pe scurt, câmp, se înțelege zona din spațiu unde pot fi puse în
evidență interacțiuni de un anumit tip14.
În Univers nu există obiect singular, ci doar ansambluri de obiecte, care se influențeză reciproc, fapt
observabil prin aceea că se pot măsura modificări ale impulsurilor. Altfel spus, obiectele
interacționează între ele, prin forțe. Dacă ne fixăm atenția asupra unui anumit obiect, constatăm că
acesta este supus unor forțe, din partea celorlalte obiecte.
Uzual, se spune că obiectul (sistemul) de studiu se află în
câmpul celorlalte obiecte, care, de multe ori, rămân
neprecizate, fiind în afara interesului nostru.
În abordarea sistemică, câmpul de forțe al obiectelor din
exterior este o mărime de intrare pentru sistemul-obiect
supus analizei, care înlocuiește efectul fizic al tuturor
celorlalte obiecte exterioare (a se vedea figura alăturată). Obiect aflat in camp – abordare sistemica
13
A nu se confunda cu alte tipuri de tensiune, cum este tensiunea electrică.
14
Interacțiunile cele mai familiare sunt cele de tip gravitațional, electromagnetic și nuclear.
19
Se spune că fiecare obiect “creează” în jur propriul câmp (de forțe) care poate fi pus în evidență prin
interacțiunea (forța) care se exercită asupra unui corp de probă15. În funcție de natura forței, există
câmpuri gravitaționale, electromagnetice etc.
Exemple
1. Greutatea este forța cu care Pământul atrage un obiect de masă m: G  mg . Pământul “creează” în
jurul său un câmp gravitațional.
2. Un câmp elastic apare în mediile în care deformațiile dau naștere unor forțe de revenire
proporționale cu deformația, denumită forțe elastice:
constanta
 elastica deformatia

Felastic   kelastic  l .
Mediul este caracterizat de constanta de elasticitate kelastic, iar semnul negativ simbolizează faptul că
forța elastică este orientată în sens invers sensului deformației Ox   l , Ox   Felastic. Pentru
a pune în evidență faptul că forța este proporțională cu deformația față de poziția de echilibru, se
notează l~x, relația precedentă căpătând forma:
constanta
 elastica deformatia

Felastic( x)   kelastic  x
Mediul elastic este simbolizat în Fig.12 printr-un resort, dar,
practic, toate materialele prezintă elasticități, în anumite
limite, fără a avea resorturi elicoidale propriu-zise. Fig.12
Interacțiunea dintre două obiecte este reciprocă, forțele pe care le suportă fiecare fiind egale și de
sensuri contrare.
Cele două forțe sunt cunoscute ca (forța de) acțiune și (forța de) reacțiune.
Exemple
1. Greutatea este forța cu care Pământul atrage un corp de masă m: G  mg . La rândul său, Pământul
suferă o forță de atracție din partea corpului, egală tot cu G, îndreptată spre corp. În termeni de
câmp, obiectul m se află în câmpul Pământului, și, reciproc, Pământul se află în câmpul obiectului.
15
“Corpul de probă” trebuie înțeles ca un concept; orice aparat de măsură conține un astfel de corp de probă.
20
2. Forța deformatoare și forța elastică din legea lui Hooke sunt

forțe de acțiune-reacțiune: forța deformatoare acționează
asupra resortului, iar forță de revenire acționează asupra
corpului m (Fig. 13).
Egalitatea, în valori absolute, a celor două forțe, conduce la a
Fig.13
exprima coeficientul de elasticitate în funcție de modulul de
elasticitate și de geometria materialului:
SE
kelastic 
l
Tabelul 1. Modulul de elasticitate (Young) al câtorva materiale (http://en.wikipedia.org/wiki/Young's_modulus)

Material Cauciuc Sticlă Diamant Oțel Oase craniene
Modul Young (GPa) 0,01-0,1 50-90 1220 200 14
Aplicație
Cântarul este un instrument care măsoara masa obiectelor. În realitate, cu excepția cântarului de tip
balanță, măsurarea este indirectă, măsurându-se, de fapt, o forță elastică, proporțională cu greutatea
obiectului de cântărit, care, la rândul ei, este proporțională cu masa.
m ~ G ~ Felastic  afisaj în unităti de masă
Dacă un etalon de 1kg este cântărit la Polul Nord, și indicația este 1,00kg, cât va indica același cântar,
pentru același etalon, dacă procedura este efectuată la Ecuator?
m1m2
Temă de casă. Legea atracției universale FG   . Variația cu latitudinea și cu altitudinea a
r2
accelerației gravitaționale a Pământului.
21
IV. Mărimi energetice
Stările energetice și energia

Deoarece nu există obiect izolat, care să nu sufere interacțiuni,
adică să nu se găsească în câmpul altor obiecte, este mai util să
definim starea mecanică a unui sistem obiect-câmp într-un
mod care să țină cont de ambele entități. Mai mult, în toate
procesele economice este nevoie de punerea în mișcare a unor
vehicule de transport, electroni (cazul curentului electric),
molecule și atomi (cazul motoarelor reactive), adică sunt
necesare forțe capabile să pună în mișcare diverse obiecte
micro- sau macroscopice. Pentru a realiza aceste lucruri, este
Sistem obiect-camp
nevoie de proiectarea și construcția unor dispozitive care, în
esență, sunt ansambluri de tip „obiect aflat în câmp de forțe”. Această reuniune “obiect  câmp”
poate fi privită ca un sistem nou.
Starea noului sistem obiect-câmp trebuie să țină cont atât de impulsul obiectului (starea de mișcare,
sau cinematică), cât și de poziția obiectului în câmp (starea dinamică, sau a forțelor):
Stare ansamblu obiect - câmp ( p x , p y , p z , x, y, z )  Stare obiect ( p x , p y , p z )  Stare câmp de forte ( x, y, z )

     
depindede impulssi pozitie depindedoar de impuls depindedoar de pozitie
.
În această abordare, starea neperturbată a noului sistem obiect-câmp nu mai este totuna cu starea
neperturbată a obiectului singur, mișcarea acestuia fiind în permanență sub influența forțelor din
câmp. Starea de mișcare se modifică, la fel și poziția, toate aceste mărimi fiind variabile în timp. De
aceea, este necesară o altă mărime care să caracterizeze noul ansamblu, care să ramână constantă
atâta timp cât sistemul obiect-câmp este izolat. Acestă mărime fizică este energia sistemului obiect-
câmp (E), care caracterizează starea energetică. Schimbarea stării energetice este totuna cu
schimbarea valorii energiei.
Un sistem obiect-câmp, izolat, se găsește într-o anumită stare energetică, caracterizată de mărimea
fizică energie totală16 constantă.
Stare energetic ă ( p x , p y , p z , x, y, z )  Stare cinematică ( p x , p y , p z )  Stare dinamică ( x, y, z )
     
depindede impulssi pozitie depindedoar de impuls depindedoar de pozitie
Dacă un sistem obiect-câmp este izolat, atunci energia lui este constantă. Reciproc nu este adevărat:
sistemele pentru care E =constant se numesc sisteme conservative, dar nu înseamnă că sunt,
neapărat, izolate. Despre ele se poate spune că sunt în stări (energetice) staționare.
16
Energia totală se mai numește hamiltonianul sistemului.
22
Exemplu
Un ansamblu oscilator obiect-resort (câmp) elastic, izolat (fără frecări sau alte contacte cu exteriorul),
își modifică permanent poziția și impulsul, dar energia totală rămâne constantă. Energia totală poate
ramâne constantă și dacă oscilatorul nu este izolat, spre exemplu dacă pierde energie prin frecare, dar
este compensată, continuu, prin aport egal de energie din exterior (oscilații întreținute, caz în care
sistemul nu mai este izolat).
Starea mecanică a unui sistem obiect-câmp este precizată prin impulsul obiectului și poziția
obiectului în câmp. Cunoașterea stării obiectului (px, py, pz), și a poziției în câmp (x, y, z)
determină univoc starea energetică. Reciproc nu este adevărat: cunoașterea stării energetice
(energiei) nu conduce la a cunoaște univoc impulsul corpului și poziția acestuia în câmp. O
anumită stare energetică (energie) este compatibilă cu mai multe valori ale mărimilor (px, py, pz,
x, y, z). Adică, există mai multe stări mecanice cu aceeași energie.
Numărul de stări energetice este nelimitat, câte una pentru fiecare valoare măsurabilă a
energiei.
Mulțimea stărilor energetice este fie discretă, dată de natura cuantică a fenomenelor, fie
continuă, ca în cazurile macroscopice. Totuși, chiar în cazurile macroscopice, rezoluția limitată
a măsurătorilor conduce la valori numerice aparent continue, care nu pot rezolva stările
energetice apropiate, care au, de fapt, structură discretă.
Mărimi energetice de stare și mărimi energetice de proces

Toate mărimile energetice se măsoară, în SI, în Joule (simbol J). Ele sunt de două feluri, mărimi de
stare și mărimi de proces.
Mărimile energetice de stare sunt denumite uzual energii, și caracterizează proprietățile sistemului
aflat într-o anumită stare energetică (neperturbată); mărimile energetice de proces caracterizează
variațiile de energie, la trecerea sistemului dintr-o stare energetică în alta.
Urmând descompunerea stării energetice a ansamblului obiect-câmp după starea cinematică și starea
dinamică, energia se poate descompune sub forma:
E ( p x , p y , p z , x, y , z )  E C ( p x , p y , p z )  E P ( x , y , z ) , (ET)
     
energie totala, energie cinetica, energie potentiala,
depindede impuls si pozitie depindedoar de impuls depindedoar de pozitie
unde EC este energia cinetică, sau energia de mișcare, determinată de impulsul obiectului, iar EP este
energia de poziție, sau energia potențială, determinată de poziția obiectului în câmp.
Energia cinetică este mărimea fizică de stare determinată univoc de impuls.
Energia potențială este mărimea fizică de stare determinată de poziția în câmp.
23
Descompunerea ramâne valabilă și pentru mulțimi de n obiecte, care se află, fiecare, în câmpul
i n
i n
1 j 1
celorlalte: E   E Ci   E P i,j .
i 1 2 i 1
i j
Mărimi energetice de stare sunt energia cinetică, energiile potențiale (elastică, electromagnetică,
nucleară, chimică), sau combinații ale acestora (energia mecanică, energia totală, energia internă,
etc.).
Mărimi energetice de proces sunt lucrul mecanic și căldura. Mărimile utilizabile economic sunt
mărimile de proces. Problema obținerii lucrului mecanic din alte forme de energie este fundamentală
pentru dezvoltarea economică. Motivul este acela ca lucrul mecanic poate fi convertit, în totalitate, în
orice formă de energie, reciproca nefiind, în general, adevărată. Dispozitivele care produc lucru
mecanic se numesc, generic, motoare.
Lucrul mecanic
Lucrul mecanic este esențial pentru societățile civilizate, fiind cea mai utilă formă de energie. Orice
proces de producție presupune transformări în timp și spațiu care nu pot fi imaginate în afara
interacțiunilor. Spre exemplu, a pune în mișcare un obiect de lucru, sau, mai general, a modifica
mișcarea unui obiect de lucru, înseamnă a aplica acestuia o forță, în timp ce parcurge în spațiu o
porțiune de traiectorie.
Lucrul mecanic este mărimea energetică ce caracterizează procesul de modificare a mișcării unui
obiect (sistem fizic) în spațiu sub acțiunea forței.
În cazul unidimensional, lucrul mecanic se definește prin relația:
L
d  F ( x)  dx

lucru forta deplasarea
elementar elementara
În spațiu, lucrul mecanic total este suma termenilor de pe fiecare

interval dx a lucrului elementar (Fig.14):
x2
L   F ( x)  dx , [L]SI=J.
x1
Fig.14
Observații
1. Forța care apare în relația de mai sus este forța care produce modificarea impulsului corpului, în
timpul în care corpul parcurge distața dintre cele două poziții F x(t )  
dp
.
dt
24
2. Prin convenție, lucrul este negativ dacă este cedat de sistemul fizic aflat în studiu xF, și pozitiv
în caz contrar xF.
3. Lucrul mecanic este mărimea energetică ce poate fi pusă cel mai convenabil în relație cu costurile
asociate schimbării stării energetice.
Exemplu*
Un corp cu masa m=1kg cade, între coordonatele altimetrice z1=100m și z2=10m. În cădere, acesta
întâmpină o forță de rezistență la înaintare Fext=1N, constantă. Această forță de rezistență este o forță
exterioară câmpului gravitațional, și se poate datora, spre exemplu, interacției cu un alt corp, cum ar fi
paleta unei turbine, căreia îi transferă impuls și lucru mecanic. Conform principiului acțiunii și
reacțiunii, paleta răspunde cu forța Fext. Pentru simplitate, am presupus că forța e constantă.
Vom considera starea 1 la momentul t1=0, când p(t1)=0, z(t1)=100m, și starea 2 la momentul t2, când
z(t2)=10m, iar p(t2) va fi determinat ulterior. Între starea 1 și starea 2 are loc procesul 1-2, pentru care
calculăm lucrul mecanic al celor două forțe.

Lucrul mecanic al greutății (axa Oz+, cu originea la suprafața solului, deci Oz   g ) este:
z2 10
LG   G  dz  LG    mg  dz  LG  mg( z2  z1)  L G  1 9,81 (10  100)  LG =882,9J.
z1 100

Lucrul mecanic al forței rezistente ( Oz    Fext ) este:
z2 10
Lext   Fext  dz  Lext   Fext  dz  Lext  Fext ( z2  z1)  Lext  1 (10 100)  Lext = 90J.
z1 100
Lucrul mecanic cumulat al celor două forțe este L1-2  LG  LF ext  L =882,990  L1- 2 =792,9J.
Se observă că acesta este lucrul mecanic al rezultantei celor două forțe care acționează asupra
z2
corpului: L1- 2   Fext

 mg  dz .
z1 rezultanta
fortelor
Prin urmare, forța care produce modificarea impulsului din observația 1 trebuie înțeleasă ca
rezultanta forțelor care acționează asupra obiectului de studiu din câmp.
25
2
Ecuația de mișcare a obiectului se obține pornind de la relația mg+Fext=m d 2z , de unde, prin integrări
dt
F
succesive, se obține z(t)=z(0) +v(0)t 0,5(g ext )t2. Ținând cont de condițiile inițiale z(0)=100m,
m
v(0)=0, și înlocuind cu valorile numerice, se obține z(t)=1000,5(9,811)t2 sau
z(t)= 4,405t2 +100 . (EM)
Această mișcare nu este o cădere liberă, deoarece accelerația nu este g!
Energia cinetică
Energia cinetică este mărimea fizică de stare, determinată univoc de impuls. Din acest motiv, energia
cinetică se mai numește energie de mișcare:
1 p 2 (t )
EC ( px , p y , pz )  p  p , echivalent cu E C (t )  .
2m 2m
Reciproc nu este adevărat, cunoașterea energiei cinetice nu conduce la determinarea univocă a
mișcării, direcția și sensul impulsului rămânând neprecizate. Impulsul, ca mărime vectorială, conține
mai multă informație despre mișcare decât energia cinetică.
Observație
Energia cinetică este pozitiv definită, fiind o formă pătratică: E C  0 .
Exemplu. Dacă viteza unui obiect ar crește de două ori, atunci impulsul ar crește, de asemenea,
de două ori, dar energia sa cinetică ar crește de patru ori. Într-adevăr:
p22 (2 p1 ) 2 4 p2
E C2   E C2   E C2  1  EC2  4EC1 .
2m 2m 2m
Modificarea impulsului, așadar și a energiei cinetice, are loc sub acțiunea unei forțe (conform
principiului al doilea). Această forță produce un lucru mecanic, care este în relație cu modificarea
energiei cinetice.
Teorema variației energiei cinetice
Variația energiei cinetice, între două stări, se regăsește sub formă de lucru mecanic al forței care
modifică impulsul obiectului:
L1- 2  EC (t2 )  EC (t1) ,
26
sau
x (t 2 )
L1- 2   F ( x)  dx  E
x ( t1 )
C (t2 )  EC (t1 ) . (*)
Deducerea formulei energiei cinetice (caz unidimensional)

Fie un corp de masă m, având inițial impulsul dp și, în final, după un timp dt, impulsul său scăzând la
dp
zero p=0. Variația impulsului său se datorează forței  F ; lucrul mecanic al acestei forțe este
dt
dp dp dp
dL  F  dx , sau dL   dx , sau, încă, dL   vdt . Prelucrând, succesiv dL   vdt 
dt dt dt
dt m
p dp
m dt
1 dp
 dL  dp  mv dt  dL    dt  dL    p  dt  dL 
m dt
1
2m
 d p 2  dL   1
2m
 d p2  
 2  2
 dL  d p  . Prin urmare, lucrul mecanic este egal cu variația mărimii p , pe care o numim
 2m  2m
 
2
energie cinetică E C  p .
2m
Exemplu**
Fie, din nou, cazul din Exemplu*, al corpului cu masa m=1kg care cade între coordonatele z1=100m și
z2=10m, întâmpinând o forță de rezistență Fext=1N, constantă. Referențialul este acelasi, cu axa Oz+
 
cu sensul pozitiv în sus, și cu originea la suprafața solului, deci Oz   g , Oz    Frez .
Vom considera starea 1 la momentul t1=0, când p(t1)=0, z(t1)=100m, și starea 2 la momentul t2, când
z(t2)=10m, iar p(t2) urmează să fie calculat.
Lucrul mecanic al sumei algebrice Frez=(  G  Fext ) a celor două forțe este (vezi Exemplu*):
z (t 2 )
L1- 2    mg  Fext  dz  L1-2   mg  Fext ( z2  z1)  L 1- 2 =882,990J.
z (t1 )
Pe de altă parete, variația impulsului (deci a energiei cinetice între cele două stări) este datorată
acțiunii simultane a celor două forțe, adică rezultanta forțelor este cea care modifică impulsul
obiectului. Prin urmare, lucrul mecanic de mai sus trebuie să fie egal cu variația energiei cinetice între
cele două stări:
L1- 2  EC  p(t2 )  EC  p(t1)  E C2  EC1 =792,9J.
Dacă impulsul inițial și energia cinetică inițială au fost zero p(t1)=0, EC  p(t1 )  0 , atunci se pot
calcula:
i/ Energia cinetică a corpului în starea 2 (la înălțimea z2=10m), EC  p(t2 )  792,9 J.
27
ii/ Impulsul corpului în starea 2, pt2   2m  EC 2  pt2  =39,82kgms1.
Temă. Calculați variația energiei cinetice utilizând ecuația de mișcare (EM). De ce nu obțineți exact
aceleași valori numerice?
Ținând cont de cele de mai sus, teorema variației energiei cinetice se poate reformula:
Variația energiei cinetice, între două stări, se regăsește sub formă de lucru mecanic al rezultantei
forțelor care aționează asupra obiectului:
x (t2 )
EC (t2 )  EC (t1)  L1-2 echivalent cu E C (t2 )  E C (t1 )   Frez ( x)  dx . (*’)
x (t1 )
Energia potențială
Energia potențială este mărimea fizică de stare determinată univoc de poziția obiectului în câmp.
Expresia analitică a energiei potențiale depinde de tipul de câmp (de expresia analitică a forței, în
funcție de poziția (x,y,z)).
Teorema variației energiei potențiale
Variația energiei potențiale, între două stări, se regăsește sub formă de lucru mecanic al forței
câmpului:
EP ( x2 )  EP ( x1)  LF camp , (**)
unde
x2
Lcamp   Fcamp ( x)  dx . (***)

x1
De aici, se poate defini cantitativ energia potențială, până la o constantă aditivă arbitrară:
E P ( x)    Fcamp ( x)  dx . (****)
Observații
1. Interpretarea semnul negativ este convențională: forțele câmpului efectuează lucru mecanic, pe
seama scăderii energiei potențiale a sistemului obiect-câmp.
28
2. Expresia analitică a energiei potențiale depinde de tipul de câmp, adică de expresia analitică a
forței Fcamp.
3. Poziția obiectului în câmp determină univoc energia potențială (exceptând constanta aditivă, care
rezultă în urma operației de integrare), reciproca nefiind adevărată: cunoașterea energiei potențiale
nu conduce la aflarea poziției corpului.
Exemplu
1. Energia potențială gravitațională (presupunem accelerația gravitațională g=constant, referențial

este axa Oz+, cu originea la suprafața solului și cu sensul pozitiv în sus, deci Oz    g ), forța
câmpului fiind greutatea obiectului:
E P ( z )    G ( z )  dz     mg   dz  mgz  const .
Energia potențială este definită până la o constantă arbitrară; uzual, pentru cazul studiat, se
consideră E P (0)  0 , de unde const=0. Energia potențială gravitațională crește cu altitudinea.
2. Reciproc, relația (****) indică modul de calcul al forțelor câmpului, dacă se cunoaște expresia
analitică a energiei potențiale (adică “tipul” de câmp), forța din câmp fiind proportională cu
gradientul energiei potențiale (variația spațială a energiei potențiale):
E P mgz 
Fcamp    Fcamp    Fcamp  mg .
z z
Semnul minus înseamnă că forța este îndreptată în sensul scăderii energiei potențiale a câmpului.

În spațiu, expresia vectorială a gradientului este Fcamp  EP , adică
Fcamp x , Fcamp y , Fcamp z     ExP ,  EyP ,  EzP  .

 
Exemplu***
Reconsiderăm situația fizică din Exemplu*, cu obiectul cu masa m=1kg care cade între coordonatele
z1=100m și z2=10m, întâmpinând o forță rezistentă constantă Frez=1N (referențialul este axa Oz+, cu

originea la suprafața solului și cu sensul pozitiv în sus, deci Oz    g ).
Ca și înainte, starea 1 este la momentul t1=0, când p(t1)=0, z(t1)=100m, iar starea 2 la momentul t2,
când z(t2)=10m, iar p(t2) a fost calculat p(t2)=39,82kgms1. Forța câmpului este, evident, greutatea
 
Fcamp  G .
29
z2 z2
Lucrul mecanic al forțelor câmpului: L F camp   Fcamp ( z)  dz 

 Lcamp  (mg )  dz 
z1
z1
 LF camp  mg( z2  z1)  LF camp  1 9,81 (100  10)  LF camp =882,9J.
Pe de altă parte, ținând cont de expresia energiei potențiale gravitaționale, diferența de energie
potențială gravitațională între starea 1 și starea 2 este E P ( z2 )  EP ( z1 ) = 882,9J.
Se verifică faptul că EP 2  EP1  LF camp = 882,9J.
Teorema variației energiei totale
Energia mecanică a fost definită prin relația (ET), ca mărimea ce caracterizează starea energetică a
unui obiect care se găsește simultan sub acțiunea forței unui câmp și a unei forțe exterioare. Fără a
restrânge generalitatea, se poate presupune că această forța este una singură, ca rezultantă a forțelor
rezistente, care cuplează sistemul la utilizator (eventual forțe de frecare etc.).
Teorema variației energiei mecanice stă la baza ingineriei energetice și este o consecință imediată a
relațiilor (*) si (**):
Variația energiei totale este egală cu lucrul mecanic al rezultantei forțelor exterioare:
EP2  EC2 EP1  EC1  LF ext , (TV)
sau, pe scurt
E  LF ext  Efinal  Einitial  LF ext .
Exemplu****
Considerăm, o dată în plus, situația fizică din Exemplu*, a obiectului cu masa m=1kg care cade, în
câmp gravitational, între coordonatele z1=100m și z2=10m, întâmpinând o forță rezistentă constantă
Frez=1N (referențial este axa Oz+, cu originea la suprafața solului și cu sensul pozitiv în sus, deci

Oz    g ).
Starea 1 este la momentul t1=0, când p(t1)=0, z(t1)=100m, iar starea 2 la momentul t2, când z(t2)=10m,
iar p(t2) a fost calculat p(t2)=39,82kgms1.
E1  EC ( p1)  EP ( z1)  E1  0  mgz1  E1  981J.
E2  EC ( p2 )  EP ( z2 )  E 2 
 p2 2  mgz
2  E 2  792,9+98,1 E 2  891,0J.
2m
Verificăm numeric relațiile energetice, pentru mărimile energetice calculate.
30
i/ Variația energiei totale este egală cu lucrul forței rezistente (exterioare câmpului):
E E
2 1
EP 2  EC2  EP1  EC1  LF ext 
 {98,1+792,9}{981+0}= 90 (J).
ii/ Variația energiei potențiale este egală cu lucrul forței câmpului,

cu semn schimbat:
EP 2  EP1  LF camp  98,1+981= 892,9 (J).
iii/ Variația energiei cinetice este egală cu lucrul rezultantei dintre forța exterioară și forța de câmp
(lucrul total):
EC2  EC1  LF ext  LF camp  792,90= 90+892,9 (J).
Procese cvasistatice. În cazul unui proces cvasistatic, obiectul este aproximativ în repaus tot timpul
(mișcarea este extrem de lentă, v0), forța rezultantă este nulă FcâmpFext, așadar LFcâmp=LFext, EC=0,
și se regăsește definiția energiei potențiale EP= LF câmp.
Exemplu. Fie un câmp elastic Felastic ( x)  kelastic  x . Lucrul mecanic al forței elastice, în procesul de
deformare a materialului (simbolizat cu un resort în figură), cu cantitatea l=x2x1, de la x1 la x2 este:
x2 x2
1
Lcamp   Felastic ( x)  dx  Lcamp    kelastic  x  dx  Lcamp   kelastic ( x2  x1 ) 2 .
x1 x1
2
Semnul negativ este convențional; se interpretează că “beneficiarul” lucrului este sistemul obiect-câmp,
a cărui energie potențială crește.
Dacă resortul are constanta elastică kelastic=10N/m, și dorim să-l întindem, extrem de încet, din poziția de
repaus x1=0 până la x2=1cm, aplicând o forță deformatoare (forța exterioară) care este, în orice moment,
egală cu forța elastică, atunci lucrul mecanic al forței elastice, din câmp, este:
1
L F camp    10  (0,01  0) 2  LF câmp= –510–4N.
2
Lucrul mecanic al forței deformatoare, aplicată din mediul
exterior, este:
1
L F ext   10  (0,01  0) 2  LF ext=510–4N. Fig.15
2
Lucrul mecanic de 0,5mN este transferat din exterior la sistemul obiect-câmp. În cazul acesta, mâna
noastră este atât obiectul din câmp, cât și obiectul de lucru.
31
Observație
Forțele exterioare sunt forțe rezistente, care cuplează sistemul obiect-câmp la utilizator, scopul fiind
preluarea lucrului mecanic, în scopuri economice, pe seama scăderii energiei sistemului.
Teorema conservării energiei totale
Teorema conservării energiei mecanice se enunță sub forma de mai jos și este o consecință imediată a
teoremei de variație, pentru cazul în care Fext=0, deci LFext=0.
În absența forțelor exterioare, variația energiei totale a unui obiect aflat într-un câmp de forțe este
nulă:
E  0  Efinal  Einitial  0 .
În absența altor forțe decât cele ale câmpului, avem:
x (t 2 )
E P 2  E P1  L1- 2  
   Fcamp ( x) dx   EC2 
E C1

.
variatiaenergiei x (t1 ) variatiaenergiei
potentiale cinetice
Rearanjând relația precedentă și păstrând extremele, se obține
E P 2  EC 2  E P1  E C1 ,
  
energiatotalain starea 2 energiatotalain starea1
sau, încă
E P 2  EC2  E P1  E C1  0.
  
energiatotalain starea 2 energiatotalain starea1
  
variatiaenergieitotaleintrestarile1 si 2
Observații
1. Exprimări echivalente sunt “în absența forțelor exterioare, energia totală a unui obiect aflat într-un
câmp de forțe este constantă”, sau “în absența fortelor exterioare, energia totală a unui obiect aflat
într-un câmp de forțe se conserva”.
2. “În absența forțelor exterioare”, sistemul ”obiect-câmp” este izolat și nu interacționează cu

exteriorul, acest caz nefiind interesant practic, dar util din punct de vedere teoretic.
32
Exemplu. În absența unor forțe exterioare, vibrația elastică a unui oscilator este dată de legea de
mișcare
x(t )  X sint ,
viteza de mișcare de-a lungul axei x fiind
vx (t )  X cost  ,
iar impulsul
px (t )  mX cost  . Fig.16
Energia cinetică, în funcție de timp, este:
p2
 EC (t )  m2 X 2 cos 2 t  .
1
EC (t ) 
2m 2
Energia potențială, în funcție de timp, se scrie
E P ( x)    Felastic ( x)  dx  E P ( x)  kelastic  x dx ,
de unde, înlocuind expresia lui x(t), rezultă
EP x(t )   kelasticX 2 sin 2 t  .

1
2
Deoarece situația fizică este aceeași, adică o oscilație în câmp elastic, înseamnă că se poate
identifica m2  kelastic, și prin urmare, energia totală se conservă, ne mai depinzând de timp:
E  m2 X 2 =constant.
Stări staționare – schema de principiu a unui generator de lucru mecanic
Conform teoremei de variație a energiei totale E  LF ext , lucrul mecanic efectuat de motor (ca
generator de lucru mecanic) se face împotriva forțelor exterioare, care sunt forțe de rezistență
Fext=Frez, datorate cuplajului cu obiectul de lucru. Sistemul
”obiect-câmp” interacționează cu exteriorul, cedând lucru
mecanic unui obiect de lucru (un rotor), care opune forța Frez. În
figura alăturată este ilustrată schema de principiu a unui motor.
Subliniem faptul că Frez este forța împotriva căreia acționează
sistemul ”obiect-câmp”. Ea reprezintă reacțiunea obiectului de
lucru asupra obiectului din sistemul ”obiect-câmp”.
Câmpul este unul de tip elastic, format din două câmpuri, unul
gravitațional, constant, și unul datorat forței arhimedice,
variabil în timp!
În regim staționar, energia cinetică a obiectului de lucru rămâne Fig.17
33
constantă în timp, adică variația ei este nulă EC  0 . Din teorema de variație (TV) rămâne doar
variația energiei potențiale E P 2  E P1  LF ext .
Deoarece E P 2  E P1  LF camp , rezultă că
LF ext  LF camp , sau LF ext  LF camp  0 .
Relația exprimă transferul permanent de lucru

mecanic de la obiectul din câmp la obiectul de lucru
în procesul de interacție Fcamp(t)=Frez(t), forțele
fiind în echilibru dinamic (forțe de acțiune și
reacțiune).
Sistemul funcționează în două faze (doi “timpi”):
faza 1 (sus-jos), când forța câmpului elastic
acționează de sus în jos, și faza 2 (jos-sus), când
forța câmpului elastic acționează de jos în sus, forța
de la câmpul arhimedic compensând atât forța
Fig.18
gravitațională, cât și forța rezistentă.
Regimul normal de funcționare este unul staționar, adică mărimile energetice sunt, în medie,
constante în timp, din cauza unui proces de compensare, fără ca sistemul să fie izolat.
Ținând cont de cele afirmate la paragrafele anterioare, o definiție mai intuitivă a energiei este
următoarea:
Energia este mărimea fizică de stare care caracterizează capacitatea unui sistem fizic de a ceda lucru
mecanic, la trecerea dintr-o stare în alta.
În definiția de mai sus a energiei, prin capacitate se înțelege limita maximă, în valori absolute, a
lucrului care poate fi cedat de sistemul fizic. Spre exemplu, dacă un astfel de sistem are energia de
100J, atunci acesta nu ar putea ceda, sub formă de lucru mecanic, decât cel mult 100J, trecând din starea
energetică de 100J în starea energetică zero. Spre exemplu, de la un obiect aflat în mișcare, având
energia inițială de 100J, se pot obține cel mult 100J sub forma de lucru mecanic (caz în care corpul s-ar
opri). Dacă energia în starea finală ar fi de 20J, atunci lucrul mecanic care s-ar obține de la obiect, în
acest proces, ar fi L=20100= 90J (lucru mecanic efectuat de obiect). Se observă că, în valori absolute
80J < 100J, adică obiectul cu energia cinetică de 100J are capacitatea de efectua 100J lucru mecanic,
dar efectuează doar 80J.
În limitele mai largi, ale teoriei relativității, energia totală a unui corp de masă m este E=mc2, unde c
este viteza undelor electromagnetice în vid17. Acest corp poate ceda cel mult mc2 sub formă de lucru.
Dacă s-ar intampla acest lucru, atunci corpul, ca entitate materială, ar dispărea, energia lui finală
devenind nulă: 0
 
mc

2
L
 .
variatia energiei lucrul cedat
0 0
17
Acest lucru va fi reluat în fascicula Structura materiei.
34
Fenomenul de transformare a materiei în energie se produce în anumite reacții nucleare, precum reacția
de fuziune nucleară din Soare, sau reacțiile de fisiune nucleară din centralele atomo-electrice.
Temă de casă. Producția și consumul energetic al României.
Exemplu
Turbina unei hidrocentrale este pusa în mișcare de apa adusă la înălțimea h=30m, printr-o conductă
cu secțiunea S=1m2, cu un debit volumic de q=5m3/s, de unde cade pe paletele turbinei. Pentru a pune
problema în limitele modelului teoretic de până acum, să considerăm un „obiect” de apă cu volumul
de 5m3, care are masa m=5000kg (densitatea masică a apei fiind de 1000kg/m3). În acest caz, sistemul
obiect-câmp este apa-câmp gravitational (sau, echivalent, sistemul apă-Pamant), iar legătura sa cu
exteriorul este turbina.
m3
5
q m
Viteza „obiectului” este v   v  s2  5 ,
S 1m s
m m
iar impulsul p  mv  p  5 103 kg  5  2,5 104 kg  .
s s
p2
Energia totală a apei în câmpul gravitational este E   mgh ,
2m
6,25 108
de unde E  4
 5 103  9,8  30  E =9,12108J.
10
Interacția cu turbina reduce la zero energia apei, variația aceasteia fiind transferată, în totalitate, la
turbină, sub forma de lucru mecanic L  0  E  L =9,12108J.
Lucrul mecanic este preluat de turbină, care se rotește. Starea de rotație a turbinei este caracterizată
prin momentul ei cinetic. Lucrul mecanic primit de turbină se regașeste în energie cinetică de
rotație. În exemplul de mai sus, sistemul obiect-câmp are funcționare aciclică, obiectul de lucru
fiind nelimitat de mare.
Puterea mecanică
Puterea mecanică este lucrul mecanic în unitatea de timp:
dL
P , [P]SI=W.
dt
Prin extensie, se poate considera ca puterea este variația în timp a oricărei mărimi enegetice
dE
P .
dt
35
Există o diferență între sensul fizic al mărimii putere, când se face referire la mărimile de stare, sau la
mărimile de proces. În cazul mărimilor energetice de stare, puterea este o variație (a energiei cinetice,
potențiale, interne etc.) în unitatea de timp, pe când în cazul mărimilor de proces este lucrul schimbat
(sau căldura schimbată) cu mediul exterior în unitatea de timp.
Exemple
1. În exemplul precedent, toate mărimile energetice sunt considerate într-o secundă, deși procesul este
unul continuu. Puterea mecanică transferată la turbină este P=912MW.
dL
2. Din relația P  , deduceți relația P(t )  F (t )  v(t ) , unde F(t) este forța de tracțiune datorată
dt
motorului, F (t )  Ffrecare (t )  m  a(t ) . Dacă un motor de autoturism dezvoltă o putere maximă de
64kW, iar forțele de frecare, pe o porțiune de șosea plată, depind liniar de viteza autoturismului,
după legea Ffrecare(t)=20v(t), atunci viteza maximă pe care o poate atinge autovehiculul, pe acea
porțiune, va fi vmax=56,4m/s sau 203km/oră.
Căldura
Procese disipative
Prin disipație se întelege faptul că impulsul obiectului, cu direcție și valoare bine precizate, devine
incert, atât ca direcție, cât și ca mărime. Acest lucru nu poate fi înțeles corect decât dacă se ia în
discuție o mulțime de obiecte identice, cum ar fi un flux de molecule, toate avand, inițial, impulsuri
egale. Disipația modifică mișcările în mod diferit, astfel că, în final, acestea au mișcări aleatorii.
Disipația transformă ordinea în dezordine.
Disipația se poate explica prin ciocniri repetate, perfect
elastice, între obiecte. Inițial, impulsul total al ansamblului
de obiecte este nenul, dar, după ciocnirile repetate, acesta
devine zero, mișcarea în orice direcție devenind egal
probabilă:
nr.obiecte nr.obiecte
   
ptotal,initial   pk  0 ; ptotal,final   pk  0 . Fig.19 Proces disipativ: suma impulsurilor
k k
devine nulă
Energia cinetică totală nu se modifică:
nr. obiecte nr.obiecte
EC total,initial   EC,k  0 ; EC total,final   EC,k  0 .
k k
Exemplu. Frecarea este un proces disipativ, care transformă lucrul mecanic în căldură. Procesele reale
sunt procese disipative, o parte din lucrul mecanic, transformându-se, ireversibil, în căldură.
36
Căldura
Căldura caracterizeaza procesul de modificare
ireversibilă a energiei cinetice a unui ansamblu de
obiecte al caror impuls total este nul.
EC total,final  EC total,initial  Q
În timp ce lucrul mecanic caracterizează modificarea

mișcării tuturor elementelor unui ansamblu, în mod
Fig.20 Suma energiilor cinetice este
identic, căldura modifică mișcările în mod diferit, cu pozitivă și crește ca urmare a unui aport de
condiția ca impulsul total să fie nul. căldură din exterior
Teorema generală a variației energiei

Variația energiei totale între două stări energetice ale unui sistem fizic este egală cu suma algebrică a
lucrului mecanic și căldurii schimbate cu exteriorul, în procesul de modificare a stării:
E  Lext  Q  Efinal  Einitial  Lext  Q .

Observație. Prin convenție, lucrul mecanic și căldura sunt negative dacă sunt cedate de sistemul fizic și
pozitive dacă sunt primite de sistem.
Exemplu. În exemplul precedent, referitor la turbina hidrocentralei, în realitate nu toată variația de

energie a apei se regăsește în lucrul mecanic efectuat asupra rotorului turbinei, și, ulterior, în energia de
rotație, parte din aceasta “pierzându-se” prin frecare, adică se transformă în căldură cedată aerului
înconjurător.
37
V. Dezvoltări în econo-fizică
Proprietatea obiectelor economice este utilitatea, iar mărimea fizică asociată este valoarea, exprimată
în unități monetare. Rațiunea oricărui sistem economic este aceea de a interacționa cu celelalte, prin
intermediul pieței, pentru a tranzacționa obiecte care sunt destinate să satisfacă necesități. Un sistem
economic izolat de piață, în interiorul căruia au loc vânzări și cumpărări ale propriilor bunuri, nu are
sens. O firmă care își cumpără propriile produse este greu de imaginat. Desigur, cu cât o firmă este
mai mare, cu atât își poate produce singură mai multe subansamble pentru produsul final, destinat
vânzării. La limită, sistemul economic mondial pare izolat, la nivelul Pământului, neexistând o piață
interplanetară. Deocamdată.
Este evident că, dacă s-ar produce indefinit aceleași obiecte, atunci s-ar ajunge la o stare staționară, de
auto suficiență. Într-o astfel de configurație nu există dezvoltare, nici progres. Progresul tehnologic
este cel care tinde să strice echilibrul, prin inventarea unor obiecte noi, care fie satisfac mai bine
nevoile existente, la costuri mai mici (de exemplu, prin reducerea consumului de resurse din mediu),
fie satisfac nevoi noi. Factorul inovativ este omul. Caracteristica sa este aceea că, o dată anumite
nevoi satisfăcute18, el tinde să-și îmbunătățească confortul, prin inventarea (uneori descoperirea) de
necesități noi, inexistente anterior (sau de care nu era conștient). În ambele cazuri, creșterea nivelului
de cunoaștere este cauza comportamentului inovativ.
Așadar, putem să înțelegem că, chiar la nivelul global terestru, starea de izolație nu este decât
aparentă. Schimbul de radiație, sau de materie interplanetară, a constituit suportul pentru fluxuri
informaționale, care, deja, au condus la explorarea Universului.
Cunoașterea, singură, nu este însă suficientă pentru progres. Punerea în practică este cea care
finalizează atingerea obiectivului de ridicare a nivelului de trai. De aceea sunt fundamentale
cunoștințele tehnice “technical knowledge” – tehnologii.
Revenind la entitatea economică primară – “sistemul economic”, să încercăm să facem câteva

analogii fizice. Orice sistem economic dispune de capital, sub forma de bunuri (capital fix) și conturi
financiare (capital financiar). Capitalul este echivalentul energiei. Fie K valoarea acestuia. Sistemul X
produce un anumit bun (marfă), la costul C, pe sema scăderii valorii capitalului. Marfa este
cumpărată, pe piață, de sistemul Y, plătind pentru acesta prețul B, sub formă de bani. Banii, ca atare,
nu sunt utili. Ei capătă utilitate doar în măsura în care permit achiziția de bunuri, prin tranzacție
comercială. Doar bunurile se pot utiliza. Bunurile sunt echivalentul lucrului mecanic, iar banii sunt
echivalentul căldurii, ambele exprimate valoric în unități monetare.
Întotdeauna prețul B este mai mare decât costul C al bunului: B>C. După tranzacție, capitalul lui X
devine KXC+B, iar capitalul lui Y devine KY+CB. Pentru a obține lucru, Y cheltuiește mai multă
energie, sub forma de căldură, decât primește, sub formă de lucru. Dacă, după tranzacție, Y ar dori să
revândă bunul înapoi lui X, atunci, tranzacția s-ar putea face, dar la un preț mai mare decât cel
18
A se vedea modelul „piramidei lui Maslow”, http://en.wikipedia.org/wiki/Maslow's_hierarchy_of_needs
38
anterior B’ >B >C. Tranzacțiile sunt procese ireversibile, deoarece nu se pot inversa, în condiții
identice.
Din punctul de vedere al lui X, deși capitalul său crește în urma tranzacției, va fi nevoit să schimbe, și
el, banii, pentru a cumpăra obiecte utilizabile, pe aceeași piață. Piața este domeniul unde obiectele
economice capătă valoare, adică se pot măsura. Cu cât mai piața este mai concurențială, cu atât
valoarea mărfii este mai apropiată de valoarea “de echilibru”, adică de acea valoare care reflectă cel
mai bine utilitatea obiectului. Dacă, de exemplu, obiectele sunt rare, cumpărătorul va fi nevoit să
plătească prețuri mari. La limită, dacă obiectele lipsesc, valoarea banilor săi este nulă: cazul hiper-
inflației.
Echivalentele enunțate sunt departe de a fi perfecte. Spre exemplu, una dintre problemele majore este
în ce mărime fizică exprimăm valoarea. Unitățile monetare de măsura sunt proprii fiecărui sistem,
fiecărei piețe. În timp, au fost diverse încercări de exprima valoarea într-un mod cât mai unitar. Una
dintre căi a fost aceea de a o măsura în echivalent aur, aurul nefiind altceva decat o marfă care s-a
impus, datorită stabilității sale în timp.
Astăzi se operează cu semne bănești, care măresc viteza tranzacțiilor, cu pericolul de a ajunge, din
timp în timp, la crize financiare.
Tema: Încercați să explicați de ce utilizarea semnelor bănești (bancnote, bani electronici) mărește
pericolul unei crize financiare. Care ar fi mijloacele de protecție?
39

Elem. de Mecanica 2014-2015 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elem. de Mecanica 2014-2015 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eugen Scarlat, Fizică – Elemente de Mecanică

Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor

II. Ecuații de mișcare

III. Principiile lui Newton

IV. Mărimi energetice

Mișcare: poziția obiectului se modifică, în timp, în raport cu

Relații de transformare ale unităților de măsură pentru unghiuri

Relații de trecere, la schimbarea tipurilor de coordonate Fig. 5

(r, φ) = (12 , 11/6)  (x, y) = (10,38 , 6)

Teme de casă. Coordonate geodezice: latitudine, longitudine, altitudine. Sateliți geostaționari și

Distanța dintre două puncte

Distanța este totuna cu lungimea segmentului AB

2. A(5cm, 0) și B(0, 5cm)  d (A, B) =7,07cm.

II. Ecuații de mișcare

vx (t ), vy (t ), vz (t ) =  ddxt , ddyt , ddzt  , unde [v]SI=m/s.

x, y, z    vx (t )dt,  v y (t )dt ,  vz (t )dt .

v(t )  vx2  v 2y  vz2 .

ax , a y , az =  ddvtx , ddvty , ddvtz  , unde [a]SI=m/s2.

vx , v y , vz    ax (t )dt,  a y (t )dt,  az (t )dt .

cu viteza rezultantă constantă

5. Mișcarea rectilinie oscilatorie5: x(t )  2 sin(3t) t ≥ 0.

Observație: viteza de variație a altor mărimi.

Exemple: grafice ale unor mișcări unidimensionale

Temă (interpretarea fizică a operatorului de integrare)

Exemple legi de mișcare unidimensionale, în referențiale

Temă. Determinați expresiile vitezei vx(t), accelerației ax(t), și

Determinarea ecuațiilor de mișcare; condiții inițiale

Mai departe, legea de mișcare (ecuația coordonatei) este primitiva vitezei:

z (t )   v z dt sau z (t )   a z t  v z (0) dt ,

de unde apare încă o constantă de integrare, coordonata inițială z(0)

z (t )  0,5  9,8  t 2  vz (0)  t  z (0) , t ≥ 0.

Expresia vitezei va fi:

Pe celelalte două axe, vitezele de mișcare se determină analog:

v x (t )   0  dt  vx (t )  vx (0) , respectiv v y (t )   0  dt  v y (t )  v y (0) , t ≥ 0.

x(t )   0  t  v x (0) dt , y (t )   0  t  vt (0) dt , t ≥ 0,

Coordonatele corespunzătoare variază liniar cu timpul (mișcări uniforme):

În concluzie, etapele sunt:

ax (t ), a y (t ), az (t ) vx (t ), v y (t ), vz (t ),

 Spațiu fizic  spațiu de configurație (multidimensional, cu dimensiunea dată de numărul

III. Principiile lui Newton

p = (px, py, pz); v = (vx, vy, vz).

Doar în cazul mecanicii “clasice” (newtoniene) condiția p =constant conduce la condiția

În aceste condiții, prin p =constant se înțelege o mișcare rectilinie și uniformă.

Principiul întâi al mecanicii

stare  p =constant  mișcare rectilinie și uniformă

Stări și procese – punct de vedere empiric.

Principiul al doilea al mecanicii

Principiul al doilea al mecanicii

Semnul depinde de alegerea sensului pozitiv pentru referențial.

Tensiunea mecanică și presiunea

Principiul al treilea al mecanicii

Principiul al treilea al mecanicii

2. Forța deformatoare și forța elastică din legea lui Hooke sunt

Tabelul 1. Modulul de elasticitate (Young) al câtorva materiale (http://en.wikipedia.org/wiki/Young's_modulus)

IV. Mărimi energetice

Stările energetice și energia

Stare ansamblu obiect - câmp ( p x , p y , p z , x, y, z )  Stare obiect ( p x , p y , p z )  Stare câmp de forte ( x, y, z )

Mărimi energetice de stare și mărimi energetice de proces

În spațiu, lucrul mecanic total este suma termenilor de pe fiecare

z(t)= 4,405t2 +100 . (EM)

Această mișcare nu este o cădere liberă, deoarece accelerația nu este g!

Energia cinetică este pozitiv definită, fiind o formă pătratică: E C  0 .

Teorema variației energiei cinetice