ASIGURARI COMERCIALE Sem II PDF

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
ASIGURĂRI COMERCIALE
Anul III, semestrul II
CORNELIA TUREAC
ROSE-MARIE PUŞCACIU
2010
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorilor. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
ISBN 978-606-533-066-5
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
CUPRINS
1. Introducere în Asigurări
Introducere 8
Conceptul de asigurare 13
Funcţiile asigurărilor şi elementele tehnice ale asigurărilor 18
Clasificarea asigurărilor 24
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 28
Teste de autoevaluare 28
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 29
Bibliografie minimală 29
2. Piaţa Asigurărilor - Asigurări de Bunuri

Caracteristicile pieţei asigurărilor 31
Particularităţi ale asigurărilor de bunuri 36
Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse 39
de incendii şi alte calamităţi
Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice 42
Asigurarea auto casco a autovehiculelor 44
Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo) 47
Asigurarea aeronavelor 49
Asigurări maritime 51
Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole 57
Rezumat 62
Lucrare de verificare 65
Asigurări Comerciale 3
3. Asigurări de persoane - asigurări de răspundere civilă
Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane 67
Tipuri de asigurări de viaţă 70
Alte tipuri de asigurări 74
Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă 77
Tipuri de asigurări de răspundere civilă 79
Rezumat 82
4. Forme şi metode de reasigurare. Eficienţa activităţii de asigurare

Consideraţii generale 87
Forme de reasigurare 91
Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare 99
Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare 102
Rezumat 109
Bibliografie (de elaborare a cursului)
INTRODUCERE
Modulul intitulat Asigurări Comerciale se studiază în anul III şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul Economic.
Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:
 selectarea informaţiilor esenţiale din curs şi din bibliografie;

 corelarea cu informaţii din alte domenii (discipline) conexe şi
aplicarea acestora în mod eficient;
 asumarea noţiunilor fundamentale ale asigurării comerciale..
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Introducere în Asigurări
- Piaţa Asigurărilor - Asigurări de Bunuri
- Asigurări de persoane - asigurări de răspundere civilă
- Forme şi metode de reasigurare. Eficienţa activităţii de asigurare
In prima unitate de învăţare, intitulată Introducere în Asigurări, vei regăsi
operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, care îţi vor da capacitatea:
- să identifici funcţiile asigurărilor;
- să aplici clasificarea asigurărilor;
- să explici elementele tehnice ale asigurărilor,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Piaţa
Asigurărilor - Asigurări de Bunuri vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, alte competenţe care îţi vor permite:
- să explici cererea si oferta asigurărilor;
- să aplici elementele tehnice ale pieţei asigurărilor;
- să descrii conceptul de asigurare a clădirilor, auto, cargo, maritime,
agricole.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
evaluare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
In cea de a treia unitate de învăţare, intitulată Asigurări de persoane - asigurări
de răspundere civilă, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective
specifice vei avea astfel capacitatea:
- să defineşti rolul asigurărilor de viaţă;
- să identifici tipurile de asigurări;
- să aplici asigurările;
- să descrii caracteristicile asigurărilor de răspundere civilă, după ce vei
studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi teste
adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în ultima unitate de învăţare Forme şi
metode de reasigurare. Eficienţa activităţii de asigurare, vei achiziţiona, odată
cu cunoştinţele oferite, competenţe gratie cărora vei fi capabil:
- să motivezi caracteristicile conceptului de eficienţă a activităţii de
asigurare;
- să identifici indicatorii de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare.
- să defineşti caracteristicile reasigurărilor;
- să aplici reasigurările
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul
de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii
suplimentare vei apela la tutorele indicat. 60% din notă provine din evaluarea
continuă (cele două lucrări de verificare) şi 40% din evaluarea finală.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.
1. INTRODUCERE ÎN ASIGURĂRI
1.1. Introducere 8
1.2. Conceptul de asigurare 13
1.3. Funcţiile asigurărilor şi elementele tehnice ale 18
asigurărilor
1.4. Clasificarea asigurărilor 24
Rezumat 28
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să înţelegi conceptul de asigurare

 să identifici funcţiile asigurărilor;
 să aplici clasificarea asigurărilor;
 să explici elementele tehnice ale asigurărilor.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Cornelia Tureac, Rose-Marie Puşcaciu Introducere în Asigurări
1.1. Introducere
1.1.1. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru viaţa şi
integritatea corporală şi bunurile omului
Din punct de vedere conceptual, asigurarea prezintă trei aspecte: juridic,
economic şi financiar.
Abordarea juridică trebuie privită prin prisma contractului de asigurare şi a

legii cu privire la activitatea de asigurare, care, în calitate de generatoare
de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completează reciproc.
Contractul de asigurare este un act juridic care prevede obligaţia
asiguratului de a plăti prima de asigurare, precum şi obligaţia
asigurătorului de a achita indemnizaţia de asigurare la producerea riscului
asigurat, fie asiguratului, fie beneficiarului asigurării, în limitele şi în
termenele convenite.
Dimensiunea economică a asigurării vizează îndeosebi constituirea unui

fond de asigurare, având ca scop acoperirea pagubelor provocate de
anumite fenomene (evenimente). Fondul de asigurare se formează în mod
descentralizat, prin încasarea de prime de asigurare sau cotizaţii achitate de
acele persoane fizice sau juridice, care sunt interesate în înlăturarea
eventualelor pagube provocate de anumite fenomene (evenimente) viitoare şi
nesigure. Din acest fond nu sunt suportate pierderile determinate de
folosirea şi consumarea normală a acestora sau de diminuarea valorii lor din
diverse motive. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
a) acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) în cadrul
asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate
la asigurările de persoane;
b) finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
c) constituirea unor fonduri de rezervă care să fie la dispoziţia societăţii de
asigurare sau a organizaţiei mutuale de asigurare etc.
Sub aspect financiar, avem de-a face cu o activitate de intermediere
financiară între persoanele fizice asigurate, care achită prime eşalonat şi
solicitanţii de resurse financiare suplimentare. Ca urmare, asigurările oferă
persoanelor fizice nu numai o protecţie ca atare, dar şi un instrument de
economisire şi de fructificare a resurselor băneşti. Totodată, societăţile de
asigurări, atunci când dispun de resurse băneşti, apar pe piaţa financiară cu o
ofertă de capital, atât pentru plasamente, cât şi pentru acordarea de
împrumuturi, fie pentru acoperirea unor deficite bugetare, fie pentru
finanţarea unor investiţii.
Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de forţele
naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi social –
economici. Aceste pericole sunt generatoare de pagube şi de aceea omul
trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de efectele lor, pentru a
putea acţiona împotriva lor.
Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre

care se numără: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, grindina, uraganele,
inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi
alunecările de teren, avalanşele de zăpadă, etc. O serie (multitudine) de cauze
naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni, afectează evoluţia
plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei,

uşurarea muncii, progresul social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca
accidente care să avarieze sau să distrugă complet anumite mijloace de
producţie şi bunuri de consum ori să afecteze capacitatea de muncă şi chiar
viaţa oamenilor.
Astfel, defecţiunile ivite în funcţionarea maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor pot
provoca explozii, incendii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.; dezvoltarea
traficului rutier, feroviar aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei, etc.
Omul, prin modul necorespunzător (neglijenţă, nepricepere) în care îşi
îndeplineşte uneori atribuţiile de serviciu sau prin comportarea sa reprobabilă
în societate (acţiuni delictuale: jaf, furt, crimă) poate să provoace pierderi
semenilor săi.
Anumiţi factori sociali-economici pot, de asemenea provoca fenomene cu
efecte negative asupra desfăşurării normale neîntrerupte a activităţii
economice. Din aceste categorii fac parte: crizele economice, şomajul şi
inflaţia, conjunctura economică nefavorabilă, etc.
Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole rezultă că unele sunt
independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele,
legate de comportarea omului, poartă un caracter subiectiv.
Cauze obiective: poziţia terenului faţă de sursa de apă, ceea ce îl face să fie
supus inundaţiilor sau să fie ferit de acestea; sensibilitatea unor culturi agricole
la grindină, caracteristicile unor materiale de construcţii de a fi inflamabile sau
neinflamabile, etc.
Cauze subiective: atitudinea iresponsabilă şi inconştientă a unor oameni, poate
să provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente cu efecte grave umane
şi materiale.
Cunoaşterea împrejurărilor în care se pot produce diverse fenomene
perturbatoare şi păgubitoare, permite omului să ia măsurile de rigoare pentru a
evita şi preveni asemenea fenomene sau pentru a limita acţiunea lor distructivă.
Calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi cele mai de temut, dar şi cu arie
largă de răspândire pe glob sunt: seceta, cicloanele (uraganele), inundaţiile
cutremurele de pământ, incendiile şi accidentele.
Seceta, indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din

atmosferă, uscarea progresivă a pământului, imposibilitatea plantelor de a-şi
asigura apa necesară, chiar dacă aceasta există în sol – afectează puternic
activitatea economică şi, prin aceasta, periclitează însăşi viaţa oamenilor, pe
întinse zone geografice. Pe un plan mai general, seceta influenţează negativ
produsul intern brut, balanţa comercială şi balanţa de plăţi a ţării.
Pe glob există întinse zone frecvent bântuite de secetă: nordul continentului
African, S.U.A. – centrul şi vestul, Asia – China, Mongolia, India, Europa –
sudul continentului. În ţara noastră: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi
Oltenia.
Cicloanele (denumite în unele regiuni uragane, iar în altele taifunuri) sunt
deplasări de mase de aer având un diametru de la câteva zeci de km până la
1500-2000 km, care se mişcă în spirale, după caz în direcţia acelor de ceasornic
sau în direcţia opusă acestora, timp de 4-7 zile şi chiar mai mult.
Cicloanele se formează atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, în zona
tropicală, ca şi în cea temperată. Cicloanele tropicale sunt însoţite de mari
căderi de precipitaţii provocând inundaţii catastrofale.
Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca
urmare a topirii bruşte a zăpezii ori a gheţii, şi vara în regiunile cu climat
tropical ori musonic. Şi acestea au provocat de-a lungul anilor, în anumite zone
ale globului, importante pagube materiale şi victime. Cutremurele de pământ
constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale naturii, deoarece ele pot
provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi
modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a
apelor.
Anual, se produc, pe glob, 100.000 de cutremure, dintre care puţine la număr
sunt percepute de oameni, şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi
umane (sub 100). Cutremurele pot fi: de prăbuşire – sunt cele mai violente, dar
nu afectează decât zone restrânse; vulcanice - însoţesc erupţiile vulcanice şi se
simt pe arii relativ limitate; tectonice – cele mai importante.
În general, cutremurele de mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai
violente decât cele la mare adâncime (300-600 km hipocentrul).
Forţa de distrugere a cutremurelor este catastrofală. În România, cele două
mari cutremure cu epicentrul în munţii Vrancei au fost cele din noiembrie 1940
şi 4 martie 1977.
În afara forţelor oarbe ale naturii, vieţile oamenilor, integritatea lor corporală,
agoniseala lor, inclusiv bunurile aparţinând colectivităţii, sunt primejduite şi de
felurite alte fenomene neprevăzute, denumite generic accidente.
În această categorie de fenomene aleatorii intră pericolele la care sunt expuşi
oamenii: acasă, la serviciu, pe ogoare, pe stradă, în timpul deplasării cu diverse
mijloace, etc. Un loc important între acestea îl ocupă accidentele de muncă, cât
şi cele rutiere sau de circulaţie, acestea din urmă netrebuind să crească odată cu
extinderea parcului de autovehicule.
Incendiile au provocat şi continuă să provoace importante pagube materiale.
Declanşate de trăsnete, creşterea temperaturii peste anumite limite, explozii,
scurtcircuite, neglijenţă sau acţiuni criminale, incendiile constituie un factor
perturbant al vieţii economice, al vieţii oamenilor, al echilibrului ecologic.
Rezultă deci, că pericolele la care sunt supuşi oamenii şi bunurile sunt multiple
şi variate iar oamenii apar în postura de “victime” ale forţelor naturii, de
“actori” conştienţi sau inconştienţi ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului
ambiant.
1.1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală
sau îi prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele),
omul caută în permanenţă să se protejeze.
De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele evenimente nedorite,
de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele lor au
fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de
pagube, omul a rămas fără apărare.
Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode
eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.
Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în
trei categorii, şi anume:
 măsuri de prevenire;
 măsuri de asistenţă;
 măsuri de prevedere.
Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea
riscurilor, dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de
catastrofă sau de forţă majoră.
Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect
repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt
adesea parţiale şi de scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o
protecţie limitată.
Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a
unor resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă
formă de protecţie şi poate fi realizată în mai multe variante.
Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare
la nivel individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri
numai dacă este suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru
a putea fi folosit la nevoie (riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să
aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care i-l poate conferi păstrarea sa în
conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care apare în această
situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat constituirii
şi utilizării fondului de autoasigurare.
Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel
departamental sau la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de
cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau în cadrul bugetelor locale. Întrucât
aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor bugetare, mărimea lor nu va
fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale împotriva riscurilor.
O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri
care afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea
tuturor celor afectaţi de posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o
anumită sumă, calculată în funcţie de frecvenţa şi intensitatea riscului
împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor fonduri de asigurare din
care urmează să se indemnizeze acei membri care au fost afectaţi în vreun fel
de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel
se constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un
cost dat tocmai de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru
fiecare membru la formarea fondurilor respective, asigură un real scut
împotriva efectelor producerii riscurilor şi reprezintă fonduri de asigurare
propriu-zise.
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu
se face dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de
protecţia sănătăţii şi a vieţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta
proprietatea, fie de răspunderea pe care persoanele interesate o poartă faţă de
prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, integrităţii corporale sau bunurilor altor
persoane.
Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie
alcătuiesc comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul
că sunt afectaţi în egală măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a
se proteja împotriva efectelor acestora.
Sarcina de lucru 1
Redactează un eseu care să cuprindă cauze producătoare de
pagube.
1.2. Conceptul de Asigurare

1.2.1. Cunoaşterea terminologiei asigurărilor
Asigurarea exprimă în principal o protecţie financiară pentru pierderile suferite
de persoanele fizice sau juridice datorită unor diverse riscuri.
Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui
contract între asigurat şi asigurător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie
pentru riscurile pe care şi le-a asumat asigurătorul.
Asigurătorul prin contractul de asigurare se obligă să plătească contravaloarea
daunelor în cazul producerii unuia dintre riscurile asumate.
Un alt principiu care stă la baza asigurării este principiul mutualităţii prin care
fiecare asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la
crearea fondului de asigurare, din care asigurătorul acoperă daunele suferite de
asiguraţi.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător, este denumit contract de
asigurare sau poliţă de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă
caracteristicile unui contract.
Asigurarea transferă riscurile şi totodată daunele unei persoane către o societate
de asigurări oferind securitate financiară. Transferul riscului prin distribuţie a
fost determinat în antichitate de către navigatorii şi transportatorii bunurilor pe
apă prin împărţirea mărfurilor pe mai multe nave, acesta fiind un mod de
protecţie.
Metodele de asigurare s-au dezvoltat odată cu nevoile de protecţie existente la
un moment dat pentru oameni şi afacerile lor. Astfel, oamenii de afaceri au
înţeles să folosească asigurarea pentru a micşora riscurile ce pot apărea în
tranzacţiile comerciale şi cele legate de protecţia patrimoniului.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic şi
financiar.
1.2.2. Asigurarea sub aspect juridic

Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi
operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi
sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă „contractul”, care constituie “legea
părţilor” precum şi legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă.
Contractul de asigurare şi legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate
de izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completează
reciproc.
În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit
îmbunătăţiri succesive. Astfel, în conformitate cu reglementarea adoptată în
1930, „prin contractul de asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă, ca în
schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.
Potrivit reglementării adoptate în 1971 (Decretul Consiliului de Stat nr.
471/1971 cu privire la asigurările de stat), prin contractul de asigurare,
asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar
aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca,
la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terţe persoane,
denumită beneficiar o indemnizaţie, respectiv despăgubire sau sumă asigurată,
în limitele convenite.
În prezent, prin renunţarea la monopolul statului şi în domeniul asigurărilor,
contractele de asigurare pot fi încheiate de către toate societăţile de asigurare,
constituite în conformitate cu legislaţia română în materie. (Legea nr. 136/1995
– privind asigurările şi reasigurările în România; Legea nr. 32/2000 – privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor).
Potrivit legii din 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui
anume risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma
asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limita şi la termenele
convenite”.
1.2.3. Contractul de asigurare

Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel
contractul de asigurare este:
 un contract consensual;
 un contract sinalagmatic;
 un contract aleatoriu;
 un contract cu titlu oneros;
 un contract de adeziune;
 un contract succesiv;
 un contract de bună credinţă
Contractul de asigurare este un contract consensual, adică se încheie

valabil prin simplu consimţământ al părţilor. Legea prevede în mod expres
obligativitatea încheierii în scris a contractului şi cuprinderea anumitor
elemente, însă acest fapt nu înseamnă o abdicare de la principiul
consensualismului. Contractul este valabil din momentul în care
asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la
conţinut, iar forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja
interesele asiguraţilor şi ale terţilor.
Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, adică părţile
contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul
se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la
încheierea contractului, cât şi la producerea evenimentului; totodată, asiguratul
se obligă să achite primele de asigurare datorate. La rândul său asigurătorul se
obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând
indemnizaţia cuvenită. Trebuie menţionat faptul, că asigurătorul este ţinut să-şi
respecte obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat
obligaţiile sale contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi.
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu adică la încheierea acestuia
părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce
vor rezulta pentru ele din contract, aceasta deoarece obligaţiile asumate de
asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Caracterul aleator
este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită
încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de
părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu
certitudine de către asigurător.
Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte
urmăreşte să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-
o asumă. Astfel, asiguratul, beneficiază de protecţia pe care i-o oferă
asigurătorul, când preia asupra sa riscul asigurat, în schimbul unei plăţi sub
forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.
Contractul de asigurare este un contract de adeziune, adică deşi este redactat
şi imprimat de asigurător, la el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de
cazuri, asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care toate condiţiile
contractuale sunt standard, iar solicitanţilor (potenţiali asiguraţi), nu le rămâne
decât să le accepte sau să le refuze. Evident însă, la asigurările care prezintă o
importanţă deosebită (mai ales la asigurările de bunuri de valori mari),
asigurătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care o negociază cu
viitorul asigurat.
Contractul de asigurare este un contract succesiv adică se eşalonează în timp.
Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de
riscuri), o perioadă foarte lungă de timp, cu plata anuală sau subanuală a primei
sau o perioadă foarte scurtă (zbor aerian, călătorie pe o navă fluvială, maritimă,
etc.) cu plata integrală a primei la încheierea contractului.
Contractul de asigurare este un contract de bună credinţă, adică
presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi.
Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile
furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul
despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza
informaţiilor provenite de la acesta, fără putinţa de a le verifica de fiecare
dată, atunci când se constată că informaţiile puse la dispoziţia
asigurătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se
sancţionează de o manieră foarte severă.
1.2.4. Asigurarea sub aspect economic

Fondul de asigurare constituit la dispoziţia unei organizaţii speciale, prin
metode adecvate şi care este destinat acoperirii pagubelor produse de anumite
fenomene (evenimente), îmbracă în mod necesar forma bănească.
Constituirea în natură a fondului de asigurare nu este de conceput, deoarece ar
ridica probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia
corespunzător nevoilor refacerii bunurilor asigurate, distruse sau avariate, de
crearea unor depozite pentru păstrarea materialelor, de evitarea pierderilor
inerente şi conservării îndelungate a acestora.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de
bani (prime de asigurare sau contribuţii) pe care le achită persoanele fizice şi
juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă
s-ar produce anumite fenomene (evenimente). Cei interesaţi apelează la
asigurare, numai dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este
îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să o
suporte dacă s-ar produce fenomenul (evenimentul) respectiv. În caz contrar,
asigurarea nu este convenabilă pentru potenţialul asigurat.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate
de fenomene (evenimente) viitoare şi nesigure. Aşadar, în principiu, din acest
fond nu se suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri,
de consumarea acestora în procesul de producţie, de diminuarea valorii lor din
diverse motive.
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele
fizice sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea
intereselor lor comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla
participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii
specializate (societate comercială de asigurare sau organizaţie de asigurare
mutuală).
Membrii comunităţii de risc (asiguraţii) consimt să contribuie la suportarea în

comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor
(evenimentelor) respective. Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se
întemeiază pe faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare
membru al acestuia.
Asigurarea oferă aşadar avantajul că, membrii comunităţii afectaţi de
producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de
indemnizaţii (despăgubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori
cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în
virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte
între membrii comunităţii de risc după “principiul mutualităţii”, adică la
constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceste se
repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma
producerii riscului asigurat.
Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) asigurate
la asigurările de bunuri, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările
de persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale
sau a organizaţiei mutuale de asigurare etc.
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii

economice între participanţii la asigurare.
Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc
de la persoane fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc)
către organizaţia de asigurare.
În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare
(despăgubiri sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare, constituit la
dispoziţia organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate
de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat. Prin urmare, asigurarea
exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii brute, relaţii care apar în
procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării
neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate,
protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea
afecta viaţa, integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de
răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.
Fondul de asigurare se formează pe seama contribuţiei membrilor comunităţii
de risc iar utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor se face în conformitate
cu principiul mutualităţii.
Formarea şi existenţa comunităţii de risc constituie cel dintâi principiu al

existenţei asigurărilor. Din fondurile de asigurare constituite prin
consimţământul tuturor membrilor comunităţii de risc la nivelul asigurătorului
urmează a fi indemnizaţi sau despăgubiţi numai acei membrii care au fost
afectaţi de riscul care s-a produs.
Sarcina de lucru 2
Daţi exemple de tipuri de contracte de asigurări. Întocmiţi un

contract de asigurări cu caracter succesiv.
1.3. Funcţiile Asigurării

1.3.1. Identificarea funcţiilor asigurărilor
De-a lungul timpului, funcţiile asigurării au cunoscut o evoluţie aparte. Putem
identifica următoarele funcţii ale asigurării:
1. funcţia de compensare financiară a pierderilor cauzate de producerea
riscului asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei
fondului de asigurare care se formează din contribuţiile, respectiv primele de
asigurare plătite de asiguraţi. Prin intermediul acestei funcţii, asigurarea
contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor sume de
bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viaţa sau integritatea
corporală a persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care
asiguraţii răspund potrivit legii.
2. funcţia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului
de asigurare din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii
riscurilor. De asemenea practicarea franşizei (care reprezintă partea din
pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un dublu scop: pe de o parte îl
determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreţinerea
bunurilor în vederea prevenirii pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele
le va suporta singur); pe de altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de
administrare a daunei pot fi superioare nivelului despăgubirii şi atunci nu se
justifică.
3. funcţia financiară, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare
au ca rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de altă parte există
decalaj între momentul încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii
despăgubirilor – ceea ce face posibilă investirea de către societăţile de
asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind disponibilităţile
existente.
4. funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de

viaţă, întrucât există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă,
asiguraţii, la expirarea contractului de asigurare să beneficieze, pe lângă
protecţie, şi de suma asigurată şi participarea la profitul obţinut din sumele
investite.
5. funcţia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de
asigurare sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii,
compensări pentru accidente de muncă, etc.
1.3.2. Elementele tehnice ale asigurărilor
În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea

se impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea
curentă din acest domeniu şi anume: asigurătorul, asiguratul, contractul de
asigurare, beneficiarul asigurării, contractantul asigurării, riscul asigurat,
valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma asigurată, dauna sau paguba,
despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi
pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau
accidente, de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care răspunde în baza
legii - faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de
asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva
unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau
juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe
persoane (cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă).
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi
asigurător în cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă
să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea
riscului asigurat, să achite, asiguratului sau beneficiarului asigurării,
despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de asigurare sunt
prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, precum şi data
începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul de
asigurare sunt menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat,
suma asigurată şi prima de asigurare.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze
despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca acesta să fie parte la contractul de
asigurare. Uneori terţa persoană care devine beneficiarul asigurării este indicată
în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare. Alteori,
desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de
asigurare prin declaraţie scrisă, prin testament, prin condiţiile de asigurare (soţ,
soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca
asiguratul să nu fi dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.
Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru
salariaţii săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule
aparţinând acestuia. În acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic
este contractantul asigurării).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate
cazurile o delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi
timp şi beneficiarul acesteia.
Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită
efectelor sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului
asigurării, despăgubirea sau suma asigurată.
Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea
să fie posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc,
asigurarea acestuia e inutilă;
- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile
un caracter întâmplător; există o singură excepţie şi anume riscul de deces,
care deşi se ştie că se va produce în mod cert, face parte din categoria
riscurilor probabile din considerentul că nu se cunoaşte dinainte momentul
producerii lui, nici de asigurat, nici de asigurător; - acţiunea fenomenului
este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică. Datele înregistrate
în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea pe o
perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;
- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre părţile
participante la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării
influenţează în mod direct sau indirect producerea riscului asigurat, el va
pierde toate drepturile conferite de asigurare şi va suporta rigorile legii.
Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în

vederea asigurării. Operaţiunea este necesară întrucât în funcţie de valoarea
bunurilor asigurate se stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigurătorul în
cazul producerii riscului asigurat. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau
cel mult egală cu valoarea bunului respectiv înregistrată în evidenţele contabile
sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun
pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Acest element se întâlneşte numai în
cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, această noţiune nu se

întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse evaluării, iar
în cazul asigurărilor de răspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu
este susceptibil de evaluare.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul
îşi asumă răspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului)
pentru care s-a încheiat asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna o limită
maximă a răspunderii asigurătorului şi stă la baza calculării primei de
asigurare. La asigurările de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică
decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz mai mare decât aceasta. La
asigurările de persoane şi de răspundere civilă, neexistând valoare de asigurare,
suma asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin lege (cazul
asigurării obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita
prevederilor din actele normative (cazul asigurării facultative).
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea
de obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigurărilor obligatorii de
bunuri.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o
plăteşte asigurătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării
de către acesta din urmă a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza
primelor de asigurare încasate de la asiguraţi, asigurătorii îşi constituie fondul
de asigurare necesar achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, îşi
constituie alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă
cheltuielile de administrare. În strânsă legătură cu prima de asigurare se găsesc
câteva noţiuni utilizate în domeniul asigurărilor şi anume:
 cota tarifară;
 tariful de asigurare;
 prima brută;
 prima netă;
 adaosul de primă.
Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza

formulei:
Pa  Sa  Ct
unde:
− Pa prima de asigurare;
− Sa suma asigurată;
− Ct
cota tarifară (cota de primă).
Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetară
sumă asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade
anuale (trimestrial, semestrial, lunar). Uneori cota tarifară poate fi exprimată în
sumă fixă pe o unitate de bun asigurat.
Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat
în cazul asigurărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul
asigurărilor de bunuri faţă de cele de persoane sau răspundere civilă.
Prima brută reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de
asigurător, costul protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente:
prima netă şi adaosul de primă.
Prima netă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc
despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul
asigurat. Constituie baza plăţii despăgubirilor.
Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,
constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului
asigurătorului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile
raporturile de asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite
prin contractul de asigurare. În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării
poate fi de 1 an sau chiar mai puţin (3 –6 luni), în schimb la asigurările de
viaţă, durata asigurării poate fi mult mai îndelungată, contractul încheindu-se
pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este importantă, ea influenţând mărimea
primei de asigurare ce cade în sarcina asiguratului.
Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un
bun asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat
asigurarea. În cazul în care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim
noţiunea de pagubă totală, iar dacă pierderea intervenită este inferioară valorii
bunului, întâlnim noţiunea de pagubă parţială.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către
asigurător asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii
pagubei. Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei.
În practica asigurărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:
 cazul pagubei totale;
 cazul pagubei parţiale.
În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător

nu poate să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii
evenimentului asigurat. Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu
valoarea bunului din momentul producerii evenimentului.
Aceasta poate fi exprimată cu relaţia:

D = P ≤ Sa ≤ Vb,
unde:
D – despăgubirea;
P – paguba;
Sa – suma asigurată,
Vb – valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.
În caz de paguba parţială despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul
de acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se
aplică în calculul despăgubirii şi anume:
 principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale;
 principiul primului risc;
 principiul acoperirii (răspunderii) limitate.
Principiul acoperirii proporţionale, conform căruia despăgubirea de
asigurare faţă de pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma
asigurată, faţă de valoarea bunului asigurat, adică:
D Sa Sa
 D=P
P Vb Vb
Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu
cât mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat.
Conform acestui sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai
dacă suma asigurată este egală cu valoarea bunului asigurat.
Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu
paguba, fără a putea însă depăşi suma asigurată, adică:
D = P = Sa
Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează
mărimea despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei
asigurate.
Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se
acordă numai dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte
un anumit nivel prestabilit, denumit franşiză. Astfel, o parte din pagubă cade
în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind stipulată în contractul de
asigurare.
Franşiza poate fi de două feluri:
 franşiză atinsă (simplă)
 franşiză deductibilă (absolută)
În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la

nivelul sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică
D = P cu condiţia P > F.
În cazul franşizei deductibile, asigurătorul suportă acea parte din pagubă care
depăşeşte franşiza :
D=P–F
Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci
paguba produsă în limita franşizei e suportată de asigurat).
Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la
care se aplică principiul răspunderii limitate, şi cota tarifară este mai mică. De
asemenea, existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă
sporită pentru prevenirea pagubelor, întrucât o parte din ele le va suporta
singur.
Sarcina de lucru 3
Arătaţi care sunt elementele tehnice ale asigurărilor.
1.4. Clasificarea Asigurărilor
Asigurările reprezintă un domeniu vast, acestea de la începuturi şi până în

prezent cunoscând o mare diversitate şi dezvoltare, fapt ce face necesară şi
posibilă cunoaşterea şi clasificarea lor. În literatura de specialitate se întâlnesc
tipuri şi categorii variate de asigurări, determinate de utilizarea unor diverse
criterii, cele mai des întâlnite fiind:
a) regimul juridic;
b) domeniul sau ramura la care se referă;
c) tipul şi natura riscurilor asigurate;
d) riscul asigurat;
e) natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător;
f) sfera de cuprindere în profil teritorial.
1.4.1. Clasificarea asigurărilor după regimul juridic

După regimul juridic se disting două grupe de asigurări:
 asigurări prin efectul legii (obligatorii);
 asigurări facultative (contractuale);
Asigurările prin efectul legii sau obligatorii se caracterizează prin faptul că
relaţiile dintre părţi, drepturile şi obligaţiile lor sunt reglementate prin lege şi
nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În ţara
noastră, asigurările prin efectul legii au avut o sferă largă de cuprindere până în
1996 când a intrat în vigoare noua lege a asigurărilor. Acestea cuprindeau:
asigurarea de răspundere civilă auto; asigurarea clădirilor şi construcţiilor
aparţinând persoanelor fizice; asigurarea animalelor şi culturilor agricole
aparţinând sectoarelor cooperatiste; asigurarea pentru accidente a călătorilor
din traficul interurban cu mijloace de transport ale firmelor de profil.
În prezent, în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de
răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În alte
ţări întâlnim şi alte tipuri de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurările de
răspundere profesională.
Asigurările facultative sau contractuale se caracterizează prin faptul că au la
bază un contract între asigurat şi asigurător, stabilit pe baza acordului de voinţă
al părţilor. Principalele trăsături se referă la faptul că nu pot îngloba
cvasitotalitatea bunurilor sau persoanelor asigurabile, favorizează selecţia
riscurilor, primele de asigurare sunt mai mari, iar realizarea acestor asigurări
implică eforturi şi cheltuieli mai mari.
1.4.2. Clasificarea asigurărilor după domeniu sau ramură

După domeniu sau ramura la care se referă distingem următoarele categorii:
 asigurări de bunuri;
 asigurări de persoane;
 asigurări de răspundere civilă;
 asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale, bunuri de tot

felul, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, susceptibile de a fi distruse sau
avariate de calamităţi naturale sau accidente. Astfel, principalele forme de
asigurare în cadrul acestei ramuri sunt: asigurările de clădiri, construcţii,
maşini, utilaje şi instalaţii, aparatură electronică; asigurarea complexă a
gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor, culturilor agricole;
asigurarea mărfurilor, banilor sau altor valori.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, urmărind

protecţia economică a acestora pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă
din accidente, boală sau atingerea unei anumite vârste de către asigurat. În
cadrul acestora se disting două grupe: asigurări de viaţă, care sunt în egală
măsură asigurări de risc şi forme de economisire pe perioade îndelungate cu
diverse variante de asigurare şi asigurări de persoane altele decât cele de viaţă
(pentru accidente, călătorie, sănătate), care sunt numai asigurări de risc.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane
fizice sau juridice, pentru pagubele cauzate şi/sau vătămarea corporală produsă
unor terţe persoane. Se disting în cadrul acestora: asigurarea de răspundere
civilă pentru pagubele produse din accidente de autovehicule; asigurarea de
răspundere profesională; asigurarea de răspundere a transportatorului pentru
pasageri, bagajele acestora sau mărfurile transportate; asigurarea de răspundere
a constructorului; asigurarea de răspundere a chiriaşului, etc.
Asigurările de interes financiar au ca scop protecţia pentru asigurarea de
pierdere a profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată,
asigurarea de fidelitate, etc.
1.4.3. Clasificarea asigurărilor după tipul şi natura riscurilor
După tipul şi natura riscurilor asigurate distingem două tipuri principale:

 asigurări de viaţă;
 asigurări non-viaţă.
Deosebirile între acestea rezidă din natura relaţiilor contractuale, durata şi tipul
de risc. În principal, în cazul asigurărilor de viaţă riscul care se asigură este
decesul, iar în cazul celor non-viaţă, se asigură alte riscuri cu excepţia riscului
de deces. În ceea ce priveşte durata contractului, asigurarea de viaţă este un
contract pe o durată mare (minimum 5 ani), iar contractele de asigurări non-
viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă 1 an).
1.4.4. Clasificarea asigurărilor după riscul asigurat

După riscul asigurat, asigurările sunt:
 asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, trăsnete, cutremure
de pământ, ploi torenţiale, furtuni, grindină, alunecări sau prăbuşiri de
teren, explozii, etc.
 asigurări pentru secetă, grindină şi inundaţii la culturile agricole;
 asigurări pentru boli, epizotii şi accidente la animale;
 asigurări contra accidentelor şi avariilor la mijloacele de transport
(derapări, răsturnări, coliziuni, prăbuşiri de poduri şi tunele);
 asigurări de deces;
 asigurări de răspundere civilă.
1.4.5. Clasificarea asigurărilor după natura raporturilor care se stabilesc între asigurat
şi asigurător
După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,
asigurările pot fi grupate în:
 asigurări directe;
 asigurări indirecte.
Asigurările directe se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, fie

prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. O formă de
asigurare directă este coasigurarea, în care asiguratul încheie contractul de
asigurare cu mai multe societăţi de asigurare concomitent, dar în cotă parte,
deoarece riscurile vizate sunt greu de asumat de către o singură societate de
asigurare.
Asigurările indirecte sau reasigurările apar ca formă de asigurare a
asigurătorului. Prin reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător o parte
din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare, inclusiv
primele de asigurare aferente. La producerea riscului asigurat, reasigurătorul
participă la plata despăgubirii cu cota parte corespunzătoare riscului asumat.
1.4.6. Clasificarea asigurărilor după sfera de cuprindere

După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în:
 asigurări interne;
 asigurări externe (internaţionale).
Asigurările interne operează pe plan naţional, promovate de societăţi de
asigurare ce acţionează pe piaţa internă şi protejează bunuri, persoane şi
răspunderea împotriva unor riscuri produse în interiorul ţării.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, bunuri şi răspundere care ies
din afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare.
În cazul acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării
domiciliază în altă ţară, sau, obiectul asigurării ori riscul asigurat se află,
respective, se poate produce pe teritoriul altei ţări.
Sarcina de lucru 4
Daţi exemple de asigurări conform clasificării acestora.
Rezumat
În acest capitol am făcut deja cunoştinţă cu pericolele la care suntem
supuşi şi prin intermediul asigurărilor putem să ne apărăm. Asigurarea
trebuie cunoscută sub aspect juridic, economic şi financiar. Clasificarea
asigurărilor, funcţiile asigurărilor, elementele asigurărilor ne ajută să ne
adaptăm resursele în funcţie de necesităţile acoperirii posibilelor pagube
provocate în situaţii diverse.
Teste de autoevaluare
1. Fondul de asigurare:
a) se constituie centralizat şi se utilizează descentralizat;
b) se constituie şi se utilizează centralizat;
c) se constituie descentralizat şi se utilizează centralizat.
2. În materia asigurărilor, asiguratul este:

a) titularul interesului asigurat;
b) întotdeauna titularul indemnizaţiei de asigurare dacă survine cazul
asigurat;
c) cel care are dreptul să încaseze suma asigurată.
3. În cazul asigurărilor facultative, raporturile dintre asigurat şi asigurător,

precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin:
a) hotărâre de guvern;
b) contractul de asigurare;
c) norme emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
4. Pentru ca un eveniment generator de pagube să poată constitui un risc

asigurat, este necesar ca:
a) evenimentul să fie produs cu intenţie de către asigurat sau de
beneficiarul asigurării;
b) producerea evenimentului să se realizeze cu o probabilitate cât mai
mare;
c) producerea evenimentului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
5. Sistemul acoperirii proporţionale este aplicabil:

a) numai în caz de pierdere totală a bunului;
b) numai când obiectul asigurării este nedeterminat;
c) numai la asigurarea facultativă a bunurilor, în caz de pierdere parţială a
bunului asigurat.
6. Indicatorul „gradul de acoperire prin asigurare" se determină ca raport

între:
a) numărul bunurilor asigurate şi numărul bunurilor care pot face obiectul
asigurării;
b) despăgubirea acordată şi mărimea pagubei produse;
c) suma asigurată şi valoarea reală a bunului.
7. Practicarea sistemului primului risc, ca sistem de acoperire în asigurare:

a) nu influenţează nivelul primelor de asigurare;
b) este mai avantajos pentru asigurător;
c) influenţează nivelul primelor de asigurare în sensul că acestea sunt mai
mari comparativ cu cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire.
8. Partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în

întregime de asigurat în cazul aplicării:
a) oricărui principiu de răspundere a asigurătorului;
b) principiul primului risc;
c) principiul răspunderii limitate.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. c;2. a;3. b;4. c;5.c;6.c;7.c;8.a
Bibliografie minimală
Alexandru, Felicia; Armeanu, Daniel (2003). Asigurări de bunuri şi persoane.
Bucureşti: Editura Economică.
Bistriceanu, Gh.; Bercea, F. (1997). Lexicon de protecţie socială, asigurări şi
reasigurări. Bucureşti: Editura Karat.
Violeta, Ciurel (2000). Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice
internaţionale. Bucureşti: Editura All Beck.
Tureac, Cornelia (2008). Asigurări. Galaţi: Editura Zigotto.
2. PIAŢA ASIGURĂRILOR - ASIGURĂRI DE BUNURI
2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor 31

2.2. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri 36
2.3. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului 39
acestora pentru pagube produse de incendii şi
alte calamităţi
2.4. Asigurarea complexă a gospodăriilor 42
persoanelor fizice
2.5. Asigurarea auto casco a autovehiculelor 44
2.6. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului 47
terestru (cargo)
2.7. Asigurarea aeronavelor 49
2.8. Asigurări maritime 51
2.9. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole 57
Rezumat 62
Răspunsuri la întrebările din testele de 64
autoevaluare
 să explici cererea si oferta asigurărilor;
 să aplici elementele tehnice ale pieţei asigurărilor;
 să descrii conceptul de asigurare a clădirilor, auto, cargo, maritime,
agricole.

Cornelia Tureac, Rose-Marie Puscaciu Piaţa Asigurărilor - Asigurări de Bunuri
2.1. Caracteristicile Pieţei Asigurărilor

Noţiunea de piaţă a asigurărilor
Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfăşoară într-un
cadru pe care-l numim piaţă a asigurărilor.
Aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice şi
juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări şi oferta de
asigurare, susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în
acest domeniu şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de
activitate.
2.1.1. Cererea de asigurare

Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după
confruntarea ei cu oferta. Cererea de asigurări de persoane, bunuri şi
răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice, care vor să încheie
contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din
partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în caz
de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere
civilă vine din partea persoanelor juridice (întreprinderi de tot felul, instituţii
publice, organizaţii fără scop lucrativ), interesate în protejarea activelor de care
dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile faţă de
terţi.
2.1.2. Oferta de asigurare

Oferta de asigurare este prezentată de societăţile comerciale de asigurare cu
capital privat, de stat sau mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de
tontine.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate îşi
desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste
societăţi sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la:
mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; mărimea obligaţiilor pe
care şi le pot asuma; rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le
constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului
şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile
de asigurare în cauză trebuie să respecte, avizele şi normele instituţiilor de stat
însărcinate cu supravegherea asigurărilor.
Organizaţiile de asigurare de tip mutual efectuează operaţiuni de asigurare
pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul
mutualităţii, ele nu urmăresc obţinerea de profit ci întrajutorarea membrilor lor.
Fiecare membru al unei organizaţii mutuale are o dublă calitate: de asigurat şi
de asigurător. În calitate de asigurat fiecare membru al grupului participă la

formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită. Din
acest fond se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri şi răspundere
civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La finele anului,
se procedează la regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a
daunelor şi, respectiv a sumelor asigurate, achitate ori rămase de plată,
majorându-se sau diminuându-se, după caz.
Tontinele sunt asociaţiile constituite pentru o perioadă determinată de timp, în
decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală,
care variază în funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost
constituită asociaţia, suma rezultată din capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul
anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii asemănătoare se
organizează şi în cazurile de deces.
Alături de acestea pe piaţa asigurărilor mai întâlnim: societăţi cooperatiste,
organizaţii frăţeşti, pool-uri şi asociaţii sau alte tipuri de societăţi de asigurare
care nu se pot încadra în nici una din categoriile amintite.
Uneori asigurătorii sunt puşi în situaţia de a accepta expuneri pe care nu pot să
le asigure, deoarece daunele au o frecvenţă prea mare sau sunt prea mari. Pool-
urile şi asociaţiile sunt constituite pentru a soluţiona astfel de situaţii, preluând
aceste expuneri fie facultativ, fie pentru a satisface anumite cerinţe statutare.
Acestea sunt constituite din câţiva asigurători independenţi, care cooperează
astfel pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuşi să le acopere
singuri. Pool-urile pot funcţiona ca sindicat sau prin intermediul reasigurării.
Un pool sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii pool-ului şi
specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru
(asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală cu fiecare membru al pool-
ului). În cazul în care pool-ul funcţionează pe baza reasigurării, un membru al
pool-ului emite poliţa, iar ceilalţi membrii reasigură o anumită parte din riscul
asigurat (asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală directă numai cu
societatea care a emis poliţa).
Pe piaţa asigurărilor, legătura dintre asigurători şi asiguraţi se realizează fie
direct prin personalul de specialitate al societăţii de asigurare, fie prin
mijlocirea unor intermediari, respectiv: agenţii de asigurări, brokerii de
asigurări şi consultanţii.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza
autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul
asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în
contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător sau broker de
asigurare. Agenţii reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în
schimb un comision sau salariu. Sunt anumite cazuri când aceştia sunt plătiţi în
funcţie de un plan de realizări dinainte stabilit de către societatea de asigurări.
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină ori societatea
mutuală autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau
încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia
împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un
broker de asigurări cu un client al său este o relaţie de parteneriat, brokerul
reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţii de asigurări.
Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigurări pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program
special adaptat analizei de management al riscului. Pentru un program de
asigurare deja existent al unui asigurător, brokerul poate verifica sau chiar
negocia condiţiile contractuale şi prima de asigurare pe care o plăteşte clientul
său.
Consultanţii de asigurare reprezintă un mod de distribuţie al societăţilor de
asigurare şi al brokerilor de asigurări pentru atragerea de noi clienţii.
Consultanţii de asigurare efectuează o analiză financiară a fiecărui potenţial
client în funcţie de necesitatea acestuia. Aceştia pot intermedia poliţe de
asigurare ale unui asigurător sau, în anumite situaţii, pot să vândă poliţe ale mai
multor asigurători dar numai pentru un singur tip de asigurare de la fiecare
asigurător.
Există şi consultanţi care lucrează în cadrul unui broker de asigurări, fapt ce
exprimă mult mai adevărat termenul de consultant. Consultanţii angajaţi ai
unor societăţi de asigurări reprezintă interesele societăţii de asigurare primind
în schimb un comision sau salariu.
O altă formă de organizare a consultanţilor de asigurare este ca persoană fizică
autorizată care poate lucra pentru societatea de asigurări sau brokerul de
asigurări pe care îi reprezintă. În ultimii ani, denumirea de consultant de
asigurări este destul de des folosită şi în varianta de consultant financiar sau
inspector de asigurări.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care
negociază şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte
servicii de specialitate pentru societăţile menţionate mai sus.
O altă problemă referitoare la caracterul pieţei asigurărilor, care preocupă
specialiştii în materie este aceea de a răspunde la întrebarea „este piaţa
asigurărilor o piaţă concurenţială perfectă sau una imperfectă ?”
Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesară prezentarea
caracteristicilor unei pieţe considerate perfecte şi anume:
- omogenitatea produsului;
- transparenţa şi atomizarea pieţei;
- libertatea de intrare – ieşire a participaţiilor pe şi de pe piaţă;
- descentralizarea deciziilor.
Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă

largă de produse, dar fiecare sau aproape fiecare dintre ele are unul sau mai
mulţi înlocuitori. Astfel, ţesăturile, confecţiile şi tricotajele din bumbac, lână şi
mătase au înlocuitori realizaţi din alte fibre naturale sau sintetice, încălţămintea
din piele naturală are înlocuitori produşi din piele artificială, cauciuc sau
textile, metalele, lemnul, petrolul şi alte produse primare au şi ele înlocuitorii
lor.
Nici pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs, “asigurarea“,
ci o altă paletă largă de produse (servicii), constând în asigurări împotriva
diferitelor riscuri. Aici, elementul de noutate constă în faptul că un produs (un
tip de asigurare) nu poate fi înlocuit cu un altul (alt tip de asigurare). Spre
exemplu, produsul “asigurarea autovehiculelor împotriva avariilor” nu poate fi
înlocuit cu produsul “asigurarea de răspundere civilă auto“ şi cu atât mai puţin
cu “asigurarea bunurilor gospodăreşti“ ori cu “asigurarea de viaţă“.
Această constatare conduce la concluzia că pe piaţa asigurărilor nu se
concurează societăţile de asigurare în general, ci societăţile având acelaşi
profil, cele care vând acelaşi produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiaşi
risc. Altfel spus, piaţa asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte
subramuri ale asigurării se practică. De asemenea, nici măcar în cadrul unei
subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse perfect omogene. Spre exemplu,
asigurarea de accidente individuală se deosebeşte de cea de grup, asigurarea
locuinţelor se deosebeşte de asigurarea bunurilor imobile şi mobile împotriva
incendiului şi altor riscuri.
În concluzie, se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care
asigurarea autovehiculelor si asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de
omogenitate.
Transparenţa pieţei. Persoanele fizice si juridice, nefamiliarizate cu
problemele asigurării, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de
asigurare, ce raport există între prima datorată si indemnizaţia obtenabilă în caz
de sinistru.
Pe piaţa de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu preţul de vânzare; în
domeniul asigurărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă, nu ar
fi suficientă pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea si oportunitatea
contractării unei asigurări. Pentru a obţine informaţiile necesare în vederea
luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de
asigurare. Aşadar, o piaţă a asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizaţi.
Atomizarea pieţei. O piaţă este considerată atomizată, atunci când reuneşte un
număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi în astfel de condiţii încât nici
unul dintre participanţi nu poate influenţa de o manieră sensibilă funcţionarea
acesteia.
În majoritatea ţărilor care ocupă locuri importante în domeniul asigurărilor pe

plan mondial, există un număr însemnat de organizaţii de asigurare, dar acestea
sunt eterogene ca mărime, importanţă şi potenţial. Alături de marile societăţi pe
acţiuni, fiinţează societăţi cu răspundere limitată, de dimensiuni mai mici,
precum şi organizaţii de tip mutual, care reunesc grupuri mici de asociaţii.
Această stare de lucruri, denotă că piaţa asigurărilor este încă departe de a fi
atomizată.
Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Piaţa este
locul unde poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere şi să rămână
acolo atât timp cât are interes să o facă. Această interpretare este confirmată si
de faptul că în orice ţară cu economie de piaţă, numărul ofertanţilor şi cel al
solicitanţilor este în continuă modificare. La fel se petrec lucrurile şi pe piaţa
asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de asigurare este
rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a altor tipuri de
organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste
fluctuaţii demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în
continuă mişcare.
Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia
decizii în limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc
efecte asupra terţilor, organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi
de prevederile legale în materie, pentru a nu-şi prejudicia nici propriile lor
interese şi nici pe cele ale terţilor.
Deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să
respecte prevederile legale în materie si avizele organului de supraveghere. În
caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de
adunările generale sau de consiliile de administraţie ale societăţilor respective,
la cererea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate societăţile
comerciale de asigurare sunt mult mai încorsetate de control public, datorită
faptului că fac parte din categoria instituţiilor financiare, care îşi întemeiază
relaţiile cu terţii pe încredere. De aceea, societăţile de asigurare trebuie să
manifeste o prudenţă deosebită în tot ceea ce întreprind pentru a nu ajunge în
stare de încetare de plăţi. O asemenea stare ar crea serioase dificultăţi, nu
numai societăţii în cauză, ci şi clienţilor acesteia - asiguraţii.
Sarcina de lucru 1
Întocmiţi un eseu despre rolul agentului de asigurări, cu studiu de caz la
alegere.
2.2. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri

2.2.1. Forme de asigurare
În ţara noastră se practică o mare varietate de asigurări de bunuri, în funcţie de
natura acestora, de riscurile la care sunt expuse bunurile, de natura proprietăţii
bunurilor şi de obiectul societăţilor de asigurare. Conform criteriilor
menţionate, pot fi identificate mai multe forme de asigurare a bunurilor, incluse
în obiectul de activitate al unor asigurători, cum sunt:
- asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru
cazurile de pagube produse de incendiu şi alte calamităţi;
- asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii
constructorului;
- asigurarea mijloacelor de transport auto;
- asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru cazuri de avarii
accidentale;
- asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau
prin acte de tâlhărie;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice;
- asigurarea aeronavelor;
- asigurarea maritimă;
- asigurarea animalelor şi a culturilor agricole.
2.2.2. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea
riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, o
despăgubire. Astfel, contractul de asigurare de bunuri este un contract de
despăgubire, având deci la bază principiul despăgubirii – un principiu
fundamental al asigurării. Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă
din:
- emiterea şi transmiterea unui document de asigurare (poliţă);
- emiterea şi transmiterea unei cereri de plată a primei de asigurare;
- înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia
contractul.
Asigurătorul este persoana juridică care se obligă să plătească asiguratului o

anumită sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în
contractul de asigurare.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă
de bunul asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează
riscul asigurătorului.
Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de

asigurare. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege
valoarea pecuniară a bunului expusă pierderii sau valoarea patrimonială ce
poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii
evenimentului asigurat.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile menţionate în contractul de
asigurare, fie prin determinarea lor individuală, fie prin indicarea unui grup de
bunuri (este cazul asigurării complexe a gospodăriilor populaţiei). Astfel pot fi
asigurate:
- bunurile care aparţin persoanelor fizice sau juridice;
- bunurile primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, vânzare
sau expuse în muzee şi expoziţii;
- bunurile sau activele ce fac obiectul unor contracte de cesionare,
închiriere sau locaţie de gestiune, leasing.
Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă
despăgubiri sunt prevăzute în condiţii speciale stabilite de asigurător pe
categorii de asigurări.
Perioada asigurată este perioada pentru care asigurătorul este obligat să
acopere daunele în baza poliţei. Asigurările de bunuri se încheie pe o perioadă
de 1 an, dar la cererea asiguratului se pot încheia şi pe perioade mai scurte.
Suma asigurată. La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se
stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în funcţie de
propunerea asiguratului, fără însă a depăşi valoarea bunului în momentul
încheierii asigurării, sau pentru unele bunuri, sumele stabilite de asigurător.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
a) la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau
achiziţionării construcţiilor/clădirilor respective), din care se scade
uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de
întreţinere a clădirii;
b) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din activul
acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu
vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere;
c) la materii prime, materiale, produsele finite, mărfuri, - preţul de cost
sau preţul de achiziţie al acestora;
d) pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea
nominală;
e) pentru hârtii de valoare – preţul pieţei;
f) pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii,
perle, pietre preţioase – preţul pieţei;
g) pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă)
determinată pe bază de cataloage sau expertize.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată

şi se plăteşte anticipat, integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată pe
categorii de riscuri, în funcţie de felul bunului asigurat, precum şi de frecvenţa
şi intensitatea producerii riscurilor asigurate. Societăţile de asigurare
diferenţiază bunurile pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă stabileşte cota de
primă tarifară specifică. Răspunderea asigurătorului începe de regulă după 24
de ore de la expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi s-a
întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile din
perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie
să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a
căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului. Există obligaţii
corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi obligaţii
referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei daune.
Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii. Mecanismul
despăgubirii se declanşează automat la producerea riscului asigurat.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului din momentul producerii
evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul
pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunurilor în momentul producerii
evenimentului asigurat. La asigurarea de bunuri se aplică unul din cele trei
principii de acoperire a pagubelor:
- principiul răspunderii proporţionale (cu cât suma asigurată este mai
apropiată de valoarea bunului asigurat, cu atât nivelul despăgubirii este
S
mai apropiat de cuantumul pagubei); D  P 
V
- principiul primului risc D = P, în limita sumei asigurate (se aplică atunci
când pagubele totale se produc mai greu)
- principiul răspunderii limitate – despăgubirea se acordă numai dacă
paguba depăşeşte o anumită limită, stabilită în contract şi numită franşiză,
ce poate fi deductibilă şi atinsă.
- În limita sumei asigurate: societatea de asigurări acordă despăgubiri şi
pentru:
- cheltuieli făcute în scopul limitării daunei;
- cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii
evenimentului asigurat;
- daunelor provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin
distrugeri sau avarii datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru
împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului.
- Sunt situaţii în care asigurătorul poate refuza plata despăgubirii şi anume:
- dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de către una din părţi
(asigurat, beneficiar, un membru din conducere, persoane juridice
asigurate, persoane fizice majore care locuiesc şi gospodăresc (în mod

statornic) cu asiguratul, persoana asiguratului sau beneficiarului;
- dacă persoanele specificate mai sus nu au luat măsuri necesare
împiedicării sinistrului sau limitării acestuia, deşi puteau face acest lucru.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii

acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul
perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la
suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare
suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare.
Sarcina de lucru 2
Arătaţi particularităţile asigurărilor de bunuri.
2.3. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse

de incendii şi alte calamităţi
2.3.1. Stabilirea sumelor la care se face asigurarea
Prin acest tip de asigurare, asigurătorul asigură facultativ, următoarele:
- clădiri şi alte construcţii (inclusiv instalaţiile aferente acestora – sanitare,
electrice, ascensoare) care servesc pentru: locuinţe, birouri, magazine,
restaurante, depozite, ateliere, cluburi, cinematografe, teatre, muzee,
dependinţe, clădiri în curs de construcţie;
- maşini, utilaje, instalaţii, unelte, motoare, inventar gospodăresc şi alte
mijloace fixe;
- obiecte de inventar;
- mărfuri, materii prime, materiale, produse finite, semifabricate şi alte
mijloace circulante materiale.
- Excepţie de la cuprinderea în această asigurare fac următoarele categorii de
bunuri:
- bunuri degradate, barăci, porturi, diguri,
- bunuri din gospodăriile persoanelor fizice, autovehicule cu tracţiune
mecanică, navele
- animalele – care se asigură în alte condiţii speciale de asigurare
- bani, hârtii de valoare, documente, obiecte preţioase (cu excepţia bunurilor
de acest fel care constituie obiecte de muzeu sau expoziţii, sau a celor care
se asigură conform altor condiţii speciale de asigurare).
Bunurile cuprinse în asigurare trebuie nominalizate în poliţă, şi să se găsească

la locul şi adresa menţionate în aceasta. Suma asigurată se stabileşte pa baza
declaraţiei asiguratului referitoare la valoarea clădirilor în momentul încheierii
contractului de asigurare, iar aceasta nu trebuie să depăşească valoarea lor la
data asigurării. Sumele la care se face asigurarea se pot stabili conform cererii
asiguratului, astfel:
a) separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie, precum şi pentru fiecare
obiect de muzeu sau expoziţie, etc.
b) pentru conţinut (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale):
 global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de
prime anexat, care se află în clădire sau în alte construcţii.
 separat pentru fiecare bun sau pentru unele bunuri, din aceeaşi grupă
prevăzută în tariful de prime anexat, care se află în clădire sau în alte
construcţii.
Bunurile se asigură la valori declarate de asigurat astfel:
- pentru mijloace fixe – valoarea de înlocuire;
- pentru mijloace circulante – costul ori preţul de achiziţie;
- pentru obiectele de artă – valoarea de catalog (valoarea de circulaţie);
- pentru alte valori – valoarea nominală sau preţul pieţei;
- pentru bunurile casnice – costul procurării din nou a acestora.
2.3.2. Reîntregirea sumei asigurate

După fiecare pagubă, asigurarea continuă pentru suma rămasă (calculată ca
diferenţă între suma asigurată şi suma cuvenită drept despăgubire), fără
modificarea primei. Pentru reîntregirea sumei asigurate, asiguratul trebuie să
plătească o primă adiţională corespunzătoare. În general, societăţile de
asigurare iau în asigurare bunurile de natura construcţiilor şi a conţinutului
acestora, în cadrul a trei categorii de poliţe (poliţa „standard”, poliţa „standard
extinsă”, poliţa „toate riscurile”), prin care realizează o anumită selecţie a
riscurilor, tarifele crescând în funcţie de complexitatea şi creşterea incidenţei
de risc. Astfel:
În cazul poliţei standard, cu tarife mai mici, se despăgubesc pagubele produse
bunurilor de următoarele riscuri: incendiu, inclusiv pagube materiale directe
produse bunurilor asigurate, prin carbonizare totală sau parţială şi topire cu şi
fără flacără, avarii accidentale produse de incendiu instalaţiilor de gaze, apă,
canal sau încălzire centrală; trăsnet; explozie urmată sau nu de incendiu, chiar
dacă a avut loc în afara clădirii (fără a fi cauzată de dispozitive explozive);
căderea pe clădire sau construcţie, inclusiv pe cele în care se află bunurile
asigurate a unor corpuri cu excepţia dispozitivelor explozive.
Poliţa standard extinsă, cu tarife mai ridicate, comparativ cu prima categorie,

cuprinde riscurile prevăzute la poliţa anterioară la care se adaugă riscul de
cutremur şi/sau, inundaţie şi/sau, furtună şi grindină şi/sau, riscuri politice
(grevă, tulburări civile, acţiuni ale unor grupuri răuvoitoare), vandalism,
terorism.
Poliţa toate riscurile, cu cele mai mari tarife, cuprinde toate riscurile cu
excepţia cazurilor de riscuri grave cum sunt: războiul civil, revoluţia,
conspiraţia, explozia atomică, radiaţiile, poluarea din orice cauză. De asemenea
fac excepţie cazurile de uzură, fermentaţie, pătare din surse normale de căldură,
pagube provocate bunurilor mobile aflate sub cerul liber, pagube produse
intenţionat de asigurat sau de prepuşii acestuia. Răspunderea asigurătorului
începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au plătit primele de
asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile, din perioada pentru care s-a
încheiat asigurarea. La asigurarea construcţiilor şi a conţinutului acestora
primele de asigurare se stabilesc în mod diferenţiat pe grupe de bunuri,
destinaţia acestora, mediul în care se află (urban sau rural), şi separat pentru
construcţie şi pentru conţinutul acesteia. La asigurătorii care practică cele trei
tipuri de asigurări amintite anterior, tarifele sunt diferenţiate în general după
aceleaşi criterii, dar pentru riscurile asigurate în plus peste poliţa standard se
stabilesc prime adiţionale, pe categorii de riscuri, astfel încât pentru o asigurare
tariful total poate să difere de la un asigurat la altul în funcţie de întinderea
protecţiei.
2.3.3. Franşiza
În cazul în care se solicită încheierea unei asigurări cu franşiză, se aplică
coeficienţi de ajustare a primelor de asigurare. De asemenea, unii asigurători
acordă bonusuri de primă dacă poliţele se reînnoiesc de la un an la altul,
aceasta în scopul de a-şi menţine în portofoliu clienţii fideli. Pentru plata
integrală a primei de asigurare la data încheierii contractului de asigurare se
aplică o reducere a primei datorate, de regulă de 10%.
Constatarea şi evaluarea pagubelor ca urmare a producerii riscurilor asigurate
se face de către asigurător şi experţii acestuia împreună cu asiguratul. În limita
sumei asigurate, în cuantumul despăgubirii se includ şi cheltuieli de natura
celor făcute în scopul limitării daunelor, precum şi cele legate de curăţirea
locului.
În cazul producerii riscului asigurat, societatea de asigurări acordă despăgubiri
astfel:
a) pentru dauna totală:
 la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar, sumele asigurate
menţionate în poliţă;
 la celelalte bunuri, valoarea la data producerii riscurilor asigurate a
cantităţii distruse în întregime, determinată în funcţie de preţurile la care
s-a încheiat asigurarea, respectiv costul reparaţiilor sau restaurărilor în
cazul obiectelor de artă, ori preţul pieţei pentru hârtii de valoare, metale
nobile şi alte bunuri asemănătoare.
b) pentru dauna parţială:
 la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar asigurate la valoarea din
nou: costul refacerii, reparaţiei, reconstrucţiei, restaurării sau înlocuirii
părţilor avariate ori distruse; iar pentru cele asigurate la valoarea rămasă,
costurile de mai sus diminuate cu coeficientul de uzură;
 la celelalte bunuri, valoarea pierderii de calitate la data producerii riscului
asigurat determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat asigurarea,
respectiv costul reparaţiilor, restaurărilor în cazul colecţiilor de artă, ori
preţul pieţei pentru hârtii de valoare, metale nobile şi alte bunuri
asemănătoare.
Din cuantumul despăgubirilor se scad:
 franşiza prevăzută în poliţă;
 valoarea resturilor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;
 orice prime datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
În cazul furtului, dacă bunurile nu au fost găsite, despăgubirile se acordă numai
dacă la data înştiinţării făcute la asigurător, au trecut 30 de zile calendaristice,
iar plata despăgubirilor se face numai dacă există confirmarea scrisă de la
poliţie că bunul a fost găsit. Dacă după plata despăgubirii bunurile sunt găsite,
asiguratul este obligat să restituie suma încasată cu titlu de despăgubire, sau
partea din aceasta, reprezentând valoarea bunurilor găsite.
Sarcina de lucru 3
Exemplificaţi franşiza.
2.4. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

2.4.1. Asigurarea bunurilor
Pentru protecţia bunurilor aflate în gospodăria persoanelor fizice, societăţile de
asigurare propun încheierea unei poliţe complexe care include trei asigurări
distincte: de bunuri, de accidente şi răspundere civilă.
Prin poliţa complexă sunt asigurate bunuri, precum: mobilier şi obiecte casnice,
obiecte de bucătărie, veselă, frigidere, congelatoare, aparate de uz casnic,
aparate audio-video, cărţi, îmbrăcăminte, covoare, tablouri, obiecte de artă,
unelte, etc. Bunurile care fac obiectul asigurării pot fi proprietatea asiguratului
sau a altor persoane fizice care locuiesc în mod statornic cu asiguratul.

Despăgubirile sunt acordate pentru cazurile de distrugere parţială sau totală a
bunurilor, cauzate de: incendiu, explozie, trăsnet, căderi de corpuri, grindină,
furtună, inundaţie, cutremur, infiltrarea apei provenite de la un apartament
învecinat.
Asigurarea oferă şi posibilitatea despăgubirii în cazul furtului prin efracţie sau
a tâlhăriei. De asemenea, despăgubiri se acordă şi pentru pagubele cauzate
bunurilor cu ocazia măsurilor de salvare în timpul producerii daunelor sau
pentru cheltuielile făcute cu măsurile de salvare a bunurilor asigurate.
2.4.2. Asigurarea de accidente

În asigurare este cuprins asiguratul precum şi persoanele care locuiesc în mod
statornic cu asiguratul, fiind acoperite consecinţele unor evenimente cu caracter
întâmplător, fără voinţa asiguratului, cum sunt: explozia, arsurile, acţiunea
curentului electric, lovirea, căderea, intoxicaţia, asfixierea, atacul din partea
altei persoane. Despăgubirile se acordă pentru cazurile în care, în urma
producerii riscului asigurat se constată decesul ori invaliditatea permanentă
totală sau parţială.
2.4.3. Asigurarea de răspundere civilă

În baza acesteia se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul sau
persoanele aflate în întreţinerea acestuia, sunt obligate să le plătească pentru
prejudiciile de care răspund în faţa legii, faţă de terţe persoane aflate la
domiciliul asiguratului. Asigurarea complexă se încheie în baza declaraţiei de
asigurare completată de către solicitant, pentru o perioadă de un an (la cerere se
poate încheia şi pe perioade mai scurte, de cel puţin 3 luni). Asigurarea este
considerată încheiată odată cu perfectarea contractului de asigurare şi plata
primelor. Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat, acestea
neputând depăşi valoarea lor, apreciată pe baza preţului de vânzare practicat de
societăţile comerciale din care se scade uzura.
Pentru încheierea asigurării complexe, se întâlnesc două posibilităţi:
1. global, pentru toate bunurile din aceeaşi locuinţă la o sumă asigurată
propusă de asigurat şi agreată de asigurător;
2. separat pentru unele bunuri, caz în care pentru acestea se întocmeşte un
inventar care se anexează declaraţiei de asigurare.
Sumele asigurate pentru asigurările de accidente şi răspundere civilă se
stabilesc în limitele maxime stabilite pe eveniment asigurat prin normativele
fiecărei societăţi care practică asigurarea complexă, sau în unele cazuri poate fi
egală cu suma asigurată la bunuri.
Prima de asigurare este unică pentru toate felurile de bunuri aflate în locuinţă şi
în funcţie de cotaţiile de primă practicate de societăţile de asigurare, aceasta
putând fi achitată anticipat şi integral sau se poate conveni ca plata să se facă în
rate.
Răspunderea asigurătorului începe după 5 zile de la ora 24 a zilei în care s-a
încheiat asigurarea, respectiv în care s-au plătit primele de asigurare şi
încetează la orele 24 ale ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat
asigurarea. În caz de daună produsă după încheierea asigurării, însă înaintea
trecerii a 5 zile, primele de asigurare se restituie. Pentru o mai bună protecţie
unele societăţi de asigurare oferă posibilitatea încheierii odată cu asigurarea
complexă a bunurilor şi o asigurare a clădirii în care se află bunurile asigurate,
percepându-se o primă suplimentară în acest scop, dar eliberându-se o poliţă
unică.
În această situaţie se poate vorbi de o poliţă globală de asigurare a clădirilor şi
bunurilor persoanelor fizice. Includerea clădirilor în asigurarea complexă îşi
demonstrează necesitate în practică, întrucât evenimentele asigurate care
produc pagube bunurilor din locuinţă, au ca şi consecinţă şi avarierea clădirii
provocând prejudicii importante.
Sarcina de lucru 4
Daţi un exemplu de asigurare de răspundere civilă. În ce constă?
2.5. Asigurarea auto casco a autovehiculelor

2.5.1. Obiectul asigurării auto casco
Obiectul asigurării în cazul poliţei auto casco îl reprezintă autovehiculele
înmatriculate în România, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, inclusiv
remorcile tractate de acestea. În asigurare pot fi cuprinse şi unele părţi
componente ale acestora (accesorii suplimentare, echipamente auxiliare, dotări
ulterioare) în condiţiile plăţii unor prime suplimentare faţă de prima de bază.
Asigurarea se poate încheia cu valabilitate atât pe teritoriul României cât şi în
străinătate, împotriva următoarelor riscuri: incendiu, calamităţi naturale,
cutremur, alunecări de teren, inundaţii, coliziuni cu animale, furt, pagube
produse în timpul staţionării, precum şi pagube cauzate de implicarea
autovehiculului asigurat în accidente de circulaţie.
2.5.2. Despăgubiri
Se mai acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuielile de transport ale autovehiculului la atelierul de reparaţii;
- cheltuieli efectuate legate de măsurile de reducere şi limitare a pagubelor;
- pagube produse autovehiculului cu ocazia unor măsuri de salvare a
bunului asigurat sau a construcţiei în care se află în timpul producerii
riscului asigurat.
În general sunt exceptate de la despăgubire următoarele pagube şi cheltuieli:

- pagube cauzate de întrebuinţare, uzare, trepidaţii, defecte de fabricaţie a
materialelor;
- pagube produse autovehiculului prin influenţa temperaturii motorului;
- pagube provocate cu intenţie de asigurat;
- neluarea măsurilor de limitare a pagubelor;
- săvârşirea accidentului de către o persoană fără permis de conducere;
- conducerea autovehiculului în stare de ebrietate;
- producerea unor pagube obiectului asigurat în timpul comiterii unei
infracţiuni;
- pagube produse de operaţiuni militare în timp de război, revoluţie, acte de
terorism, greve, tulburări civile.
Autovehiculele se asigură la sumele declarate de asigurat, dar să nu depăşească

valoarea reală la data încheierii asigurării:
Sa ≤ Vr
unde :
Sa – suma asigurată, iar
Vr – valoarea reală.
Valoarea reală se stabileşte ca diferenţă între valoarea din nou a
autovehiculului şi uzura autovehiculului:
Vr = Vn – Uz,
unde:
Vn – valoarea din nou;
Uz – uzura autovehiculului;
Uzura autovehiculului se stabileşte conform procentului de uzură stabilit în
funcţie de anumite criterii (starea de întreţinere, capacitatea cilindrică,
vechimea în ani, kilometrii parcurşi, etc) şi care, diferă de la o societate de

asigurări la alta. Astfel,
Uz  Vn  Cuz 0
0
,
unde: Cuz % - procentul de uzură.

Asigurarea auto casco se încheie pe o perioadă de 1 an sau 6 luni pe baza unei
cereri tip completate de solicitant şi în concordanţă cu caracteristicile tehnice
reieşite din certificatul de înmatriculare al autovehiculului. Prima de asigurare
se stabileşte în funcţie de suma asigurată şi cota tarifară de primă şi poate fi
plătită integral sau în rate. Cota procentuală de primă este stabilită conform
anexelor la condiţiile generale ale societăţii de asigurări respective. Majoritatea
asigurătorilor, în momentul încheierii poliţei procedează la selecţia subiecţilor
asigurării şi a riscurilor cuprinse în asigurare, acordând diferite avantaje sau
dimpotrivă, penalizându-i pe acei asiguraţi care, prin comportamentul lor
generează o probabilitate de risc mai ridicată decât media avută în vedere la
determinarea primei de bază.
Procedura este preluată din practica internaţională şi este cunoscută sub
denumirea de clauza „bonus – mallus” şi constă în următoarele:
a) clauza „bonus” se referă la reducerea primei de asigurare pentru
contractele de asigurări cu durata de 1 an, care se reînnoiesc consecutiv
în următorii ani. Reducerea este aplicată începând cu cel de-al doilea an
consecutiv de asigurare şi continuă până în cel de-al şaselea an şi
următorii. Aceasta va duce până la o reducere de 40%sau 45%, după
care, din al cincilea an şi următorii, se păstrează la acest nivel, dacă
asiguraţii nu au produs avarii şi nu solicită despăgubiri.
b) partea „mallus” a clauzei constă în majorarea primei de bază începând
cu anul următor de asigurare (de regulă cu 10%) celui în care se
constată că asiguraţii au produs avarii şi au solicitat despăgubiri.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către inspectorii de daune.
Cuantumul pagubei se consemnează în devizul de reparaţii, şi este egal cu
costul reparaţiilor părţilor avariate (piese înlocuite, materiale şi manopera
aferentă), la care se calculează şi TVA-ul aferent.
Despăgubirea trebuie să acopere paguba astfel determinată, dar să nu
depăşească suma asigurată şi valoarea reală:
D < Sa < Vr sau D = Sa = Vr
Din despăgubire se scade franşiza (dacă asigurarea fost încheiată cu franşiză),
precum şi ratele restante de primă şi scadente la termenul de plată următor
datei la care se face plata despăgubirii. Dacă asigurarea s-a încheiat la o sumă
asigurată mai mică decât valoarea reală, atunci despăgubirea se reduce
corespunzător raportului în care se află suma asigurată faţă de valoarea reală.

După plata daunei, suma asigurată se micşorează cu valoarea despăgubirii şi
poate fi reîntregită pentru perioada rămasă până la expirarea asigurării, printr-o
primă suplimentară.
Asiguraţii au obligaţia să acţioneze în scopul întreţinerii în bune condiţii a
obiectului asigurat şi să comunice în scris asigurătorului orice modificare a
circumstanţelor de risc iniţiale, imediat ce acestea apar. Toate aceste elemente
prezentate sunt parte integrantă a condiţiilor generale de asigurare şi pot să
difere sensibil de la un asigurător la altul.
Sarcina de lucru 5
Prezentaţi o asigurare casco.
2.6. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (CARGO)

2.6.1. Contractele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului terestru
Contractele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului terestru cuprind
doar mărfurile obişnuite care sunt transportate pe căile ferate, cu vehicule sau
prin poştă. În condiţii speciale pot fi acceptate şi mărfuri perisabile, periculoase
(uşor combustibile, inflamabile sau explozive, lichide acide), bunurile de
valoare mare (bani, hârtii de valoare, documente, obiecte preţioase, colecţii,
tablouri), precum şi animalele vii. În cadrul asigurării bunurilor pe timpul
transportului terestru sunt acoperite următoarele riscuri:
 incendiu, trăsnet, explozie, furtună, ploaie, grindină, inundaţie, cutremur,
prăbuşire sau alunecare de teren, contaminare, avalanşă de zăpadă;
 accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi,
derapări, răsturnări, împotmoliri.
 acte de tâlhărie;
 spargere, scurgere, risipire, dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca
urmare a unui accident al mijlocului de transport;
 accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.
2.6.2. Despăgubiri
Nu se acordă despăgubiri pentru:
 pagubele produse din cauza unor însuşiri proprii naturii bunurilor
transportate;
 pagubele produse ca urmare a relei conservări de către asigurat a
bunurilor transportate, a ambalării şi a transportării bunurilor în stare
deteriorată;
 pagubele produse bunurilor transportate, provocate de viermi, rozătoare,
insecte, ger sau căldură atmosferică;
 pagubele produse bunurilor transportate, ca urmare a predării spre
expediere a unor bunuri excluse de la transport, sub denumire falsă,
inexactă sau incompletă.
La asigurările cargo, suma asigurată poate fi formată din:

 valoarea bunurilor conform facturii;
 costul transportului şi costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în
valoarea facturii;
 cheltuieli şi taxe vamale;
 o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de
primă. Cotele de primă variază în funcţie de felul transportului. În cazul
transportului pe căile ferate, răspunderea asigurătorului începe în momentul
primirii bunurilor de către transportator şi încetează în momentul eliberării
bunurilor către destinatar. În cazul transporturilor efectuate cu autovehicule,
răspunderea asigurătorului începe în momentul încărcării bunurilor în vehicule
şi încetează în momentul descărcării bunurilor la destinaţie.
Sarcina de lucru 6
Arătaţi componenţa sumei asigurate la asigurările cargo.
2.7. Asigurarea Aeronavelor

2.7.1. Obiectul asigurării
În cadrul acesteia, obiectul asigurării îl reprezintă navele aeriene aparţinând
companiilor aeriene de transport şi asociaţiilor sportive, care sunt asigurate
pentru:
 pierderea sau avarierea navei;
 răspunderea faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru
mărfurile transportate;
 răspunderea civilă legală faţă de terţi.
2.7.2. Despăgubiri
În baza contractului de asigurare, pentru pierderea sau avarierea aeronavei se
acordă despăgubiri pentru:
 pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă, ori avarierea
aeronavei, în timpul zborului, rulării la sol şi a staţionării la sol;
 dispariţia aeronavei;
 avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
 cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavei;
 cheltuielile de judecată, arbitraj făcute de asigurat, cu acordul
asigurătorului, în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind

imposibilă repunerea ei în stare de folosinţă. Pierderea totală constructivă
reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate de
operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubei, de transport,
reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi,
asigurătorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să
le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru:
 vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării
acestora la bordul aeronavei sau în cursul operaţiunilor de îmbarcare sau
de debarcare;
 pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra
pasagerilor;
 pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
 vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea

bunurilor din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în
mod direct de aeronavă sau de obiecte desprinse ori căzute din aceasta.
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite următoarele situaţii:
 pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
 pierderile provocate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de
locuri şi greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;
 pierderile provocate de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a
asiguratului sau a reprezentanţilor săi;
 pierderea suferită în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal
sau este utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de
aeronavigabilitate;
 pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât
transportul de pasageri sau mărfuri;
 pierderi produse din cauza zgomotului, poluării sau altor pericole
asemănătoare.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
 dintr-un caz de forţă majoră;
 din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
 din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigurător şi
care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data
încheierii asigurării. Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat
pentru pasageri, bagaje şi pentru mărfurile transportate, precum şi pentru terţi,
în limitele prevăzute în legislaţia din România, în convenţiile internaţionale la
care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate de asigurat cu partenerii
săi externi.
Despăgubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, asiguratul
este despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
 dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul
reparaţiilor necesare din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot
întrebuinţa sau valorifica;
 dacă aeronava nu mai poate fi reparată sau dacă efectuarea reparaţiei nu este
justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se
scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;.
Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie
pentru o călătorie determinată. În asigurarea pentru pierderea sau avarierea
aeronavei, la asigurările încheiate pentru o perioadă de timp, răspunderea

asigurătorului începe şi încetează la datele prevăzute în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o perioadă determinată, răspunderea
asigurătorului începe:
 în momentul începerii operaţiunilor de îmbarcare sau încărcare pe
aeroportul de plecare;
 în momentul pornirii motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau
mărfuri);
 în momentul terminării operaţiunilor de debarcare sau descărcare pe
aeroportul de destinaţie;
 în momentul opririi motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau
mărfuri);
2.7.3. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană

Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe
plan internaţional prin: Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu
protocolul de la Haga (1955), se aplică transporturilor internaţionale de
persoane, mărfuri sau bagaje; Convenţia de la Chicago (1944), privind
transporturile aeriene internaţionale, prin care ţările semnatare se obligă să
acorde dreptul de survol în anumite cazuri expres menţionate; Convenţia de la
Roma (1953), se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;
Convenţia de la Tokyo (1963), se aplică infracţiunilor penale sau actelor care
pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în
aeronavă.
Sarcina de lucru 7
Întocmiţi un eseu despre importanţa asigurărilor aeronavelor.
2.8. Asigurări Maritime

2.8.1. Conceptul de avarie
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele
maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi,
precum şi încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri. Principalele
riscuri asigurate sunt: uragane, furtună, incendiu, naufragiul navei, eşuarea
navei, ciocnirea dintre două nave-abordaj, precum şi ciocnirea navei cu un corp

fix plutitor altul decât o navă-coliziune. În afara acestor riscuri care sunt
provocate de forţe majore şi nu de voinţa oamenilor, sunt de menţionat şi
pagubele pe care le pot suferi nava şi încărcătura din cauza neglijenţei
echipajului navei, al actelor ilegale comise fără încuviinţarea armatorului sau
pagubele determinate de persoane, străine de nava respectivă.
Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect,
indiferent de mărimea şi de cauza acestuia. Pierderea obiectului considerat
poate fi:
 totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a
încărcăturii;
 parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri
a unor obiecte aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din
încărcătură, ca urmare a pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii
unui incendiu pe vas, etc.
În noţiunea de avarie se includ şi cheltuielile excepţionale făcute pentru
salvarea navei şi a încărcăturii.
Din punct de vedere al asigurării se face distincţie între avarie particulară şi
avarie comună sau generală.
2.8.2. Avaria particulară

Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor
bunuri este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare, etc), a
unei greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune), a viciilor proprii bunurilor
respective (autoaprindere, degradare în anumite condiţii, etc). Pagubele şi
cheltuielile care se încadrează în avaria particulară privesc interesul uneia
dintre părţile care participă la expediţia maritimă, adică fie numai interesul
navei, fie pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un caracter accidental şi
nu deliberat, şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.
2.8.3. Avaria comună sau generală

Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul)
sau cheltuiala extraordinară a fost de comandant în mod intenţionat şi raţional
pentru salvarea de la pericolul care ameninţa interesele tuturor celor care
participau la expediţia maritimă. Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie
acceptată ca avarie comună, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 paguba (sacrificiul) sau cheltuielile extraordinare să fie rezultatul unei

acţiuni întreprinse cu intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie
raţională;
 acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a
încărcăturii acesteia, precum şi a navlului (când este cazul);
 sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor
obiecte considerate ca pierdute şi lipsite de valoare;
 acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, iar nu în condiţii normale de
navigabilitate.
Stabilirea caracterului avariei este important, deoarece regimul de decontare a
pagubelor diferă în funcţie de natura avariei. În cazul avariei particulare paguba
se suportă fie de navă, fie de încărcătură, în funcţie de bunul care a fost supus
avariei sau pentru care s-au efectuat cheltuieli de salvare, adică acestea privesc
fie nava fie încărcătura. În cazul avariei comune, paguba suferită în urma
măsurilor luate în mod conştient şi raţional se repartizează între cele trei
interese, adică între navă, încărcătură şi navlu.
Estimarea pagubelor (sacrificiilor) şi cheltuielilor admise în avaria comună
precum şi repartizarea acestora între părţile interesate se efectuează de experţi
specialişti în materie denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare a avariei
comune întocmit de aceşti experţi, poartă denumirea de dispaşă.
2.8.4. Pierderea
În materie de asigurare maritimă, pierderea vizează atât nava cât şi încărcătura
şi poate să fie parţială sau totală. Pierderea parţială – atunci când daunele
produse de un risc asigurat la navă sau la încărcătură nu sunt atât de mari încât
bunurile respective să fie considerate pierdere totală. Pierderea totală poate să
fie reală sau prezumată. O navă este considerată pierdere totală reală, atunci
când este complet distrusă sau grav avariată, încât nu mai poate fi reparată sau
costul reparaţiei ar depăşi valoarea comercială a navei. Această pierdere totală
reală poate fi provocată de scufundarea, distrugerea prin incendiu sau dispariţia
fără urmă. Pierderea totală prezumată sau prin interpretare se caracterizează
prin aceea că nava există şi poate fi salvată şi reparată, dar ea este atât de grav
avariată încât operaţiile de salvare şi reparare, dacă s-ar efectua, ar reclama
cheltuieli extrem de mari, care ar depăşi valoarea asigurată a navei.
În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a
considera nava pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor
depăşeşte trei pătrimi din valoarea reală sau din valoarea de asigurare a navei.
Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:
a) să considere paguba drept avarie parţială şi să păstreze nava, primind de la

asigurător, cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu valoarea estimată a
pagubei;
b) să abandoneze nava asigurătorului, ca şi cum ar fi o pierdere totală reală, şi
să primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.
2.8.5. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim

Acest tip de asigurare denumit „Cargo”, cuprinde bunurile care fac obiectul
transportului internaţional de mărfuri şi se încheie pentru valoarea bunurilor
respective, inclusiv cheltuieli de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli
asemănătoare.
Asigurarea cargo se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare
directă a riscurilor întâmplătoare ale transportului. În practica internaţională,
riscurile transportului au fost grupate, stabilindu-se condiţii de asigurare în care
se arată, în mod diferenţiat, ce pierderi se despăgubesc şi din ce cauze.
Condiţiile la care ne referim se numesc A, B şi C şi se deosebesc între ele prin
sfera mai largă sau mai restrânsă de cuprindere a riscurilor în asigurare.
Sfera cea mai largă de cuprindere în asigurare o oferă condiţia „A” adică
acoperă, cu unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avariere a bunurilor
asigurate, urmată de condiţia „B” şi pe ultimul loc, condiţia „C”.
Pe lângă aceste riscuri de condiţia A, B, C, contractul de asigurare cargo poate
să prevadă şi alte condiţii speciale de risc: riscuri de depozitare, riscuri de furt,
jaf şi nelivrare, riscuri de război, riscuri de grevă, etc.
Asigurarea poate fi încheiată de organizaţii din România, societăţi mixte cu
participare românească, organizaţii străine, etc. asigurarea se încheie în lei şi
sau în valută.
Suma asigurată poate fi formată din:
 valoarea bunului (conform facturii sau în lipsa acesteia valoarea de piaţă
a bunului la locul de expediere în momentul încheierii asigurării);
 costul transportului, al asigurării precum şi alte costuri legate de
transportul bunului şi necuprinse în valoarea facturii;
 cheltuieli şi taxe vamale;
 o supra-asigurare de 10% din valoarea bunului asigurat pentru acoperirea
acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării. Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de

timp, ci operează potrivit clauzelor internaţionale pe principiul duratei
transportului de la depozit la depozit. De aici, rezultă că răspunderea
asigurătorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul
indicat în contractul de asigurare spre a fi transportat şi încetează când bunul

transportat este livrat la depozitul destinatarului.
Locul asigurării. La asigurările de transport, locul asigurării este oriunde se
află bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului).
Asiguratul are obligaţia să anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente
noi, necunoscute de asigurător în momentul încheierii asigurării cum ar fi:
schimbarea rutei, a locului de transbordare sau de destinaţie, întârziere în
expedierea încărcăturii. Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care
asiguratul a ascuns o serie de elemente pe care, dacă le-ar fi cunoscut,
asigurătorul nu ar fi acceptat asigurarea respectivă sau ar fi stabilit condiţii de
asigurare limitative. Despăgubirea acordată însumează atât prejudiciul direct
cauzat prin distrugerea sau avarierea bunurilor, cât şi cheltuielile judicios
efectuate pentru salvarea bunurilor. Mărimea daunei se determină în funcţie de
următoarele elemente, care, se adună:
- valoarea bunurilor distruse în întregime;
- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor avariate
parţial;
- volumul cheltuielilor pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase,
şi se scad:
- valoarea recuperărilor (care mai prezintă o valoare şi pot fi valorificate);
- franşiza, potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea bunurilor în timpul transportului se încheie pe principiul
proporţionalităţii. Ca urmare între „despăgubire” şi „daune” poate să fie un
raport de egalitate sau despăgubirea poate să fie mai mică decât dauna, când
încărcătura a fost asigurată pentru o valoare mai mică decât cea reală. Pentru
acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată. Constatarea daunelor se
face prin „comisarii de avarie”, care sunt persoanele fizice sau juridice ce
reprezintă organizaţia de asigurare la locul unde se constată dauna.
2.8.6. Asigurarea navelor maritime şi fluviale

Această asigurare numită „casco” cuprinde navele comerciale, navele de
pescuit, alte ambarcaţiuni, şalupe, şlepuri, etc. Asigurarea se poate încheia în
una din următoarele condiţii:
- pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni;
- pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni;
- pierdere totală şi avarii;
- pierdere totală;
- pierdere totală şi avarie comună;
- asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.

2.8.7. Despăgubirea
În baza asigurării încheiate în una din condiţiile de mai sus, asigurătorul acordă
despăgubiri pentru:
a) pagubele produse navei de următoarele riscuri:
- pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor etc.;
- incendiu, explozie;
- aruncare peste bord şi luare de valuri;
- piraterie;
- furt comis de către persoane din afara navei;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- coliziune cu diferite nave, obiecte etc.;
- eroare de navigaţie;
b) cheltuieli necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei, micşorarea
pagubei produse;
c) retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv cheltuielile cu
experţii, avocaţii de judecată etc.;
d) cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună;
e) sumele ce cad în sarcina asiguratului din diverse motive.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului
navei, ale motoarelor etc.;
- pagubele produse de forţarea gheţii, cu excepţia navelor care au
destinaţia de spărgătoare de gheaţă;
- scoaterea sau îndepărtarea epavei;
- pagube indirecte;
- pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri.
De asemenea, nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse navei de: război,
război civil, revoluţii, greve etc., decât dacă acestea au fost prevăzute expres în
contract. Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de
asigurător şi care nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să
depăşească valoarea din nou a unei nave similare la data încheierii asigurării.
Asigurarea casco se poate încheia pentru o singură călătorie bine definită sau
pentru toate călătoriile pe care urmează să le efectueze nava într-o anumită
perioadă de timp. De regulă, se foloseşte această din urmă soluţie, asigurându-
se nava pentru toate călătoriile prevăzute a se realiza în cursul unei anumite
perioade, spre exemplu un an. Constatarea daunei şi determinarea mărimii
acesteia se efectuează prin comisarii de avarie, când nava este în străinătate, şi

prin organe proprii la înapoierea navei în ţară. Răspunderea asigurătorului
pentru fiecare pagubă la navă se limitează la suma asigurată.
În caz de pierdere totală reală, efectivă sau constructivă, sau de dispariţie a
navei, drept despăgubire se plăteşte suma asigurată a acesteia şi suma asigurată
suplimentar. Se consideră pierdere totală constructivă a navei atunci când
costul repunerii navei în stare de folosinţă depăşeşte mai mult de ¾ din suma
asigurată a acesteia. Nava se consideră dispărută, în situaţia în care în timp de
180 de zile de la data ultimei ştiri primite de la aceasta, nu s-a mai reuşit a se
mai obţine vreo informaţie cu privire la existenţa ei.
În caz de avarie, drept despăgubire se plăteşte cuantumul pagubei, fără
scăderea uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei părţilor sau
pieselor avariate ori cu costul de înlocuire al acestora, din care se scade
valoarea eventualelor părţi sau piese recuperate.
La stabilirea despăgubirii datorate de asigurător, se ţine seama de franşiză, în
sensul că avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care cuantumul
pagubei depăşeşte franşiza deductibilă pe eveniment.
Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave,
instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.
Asigurătorii în ramura maritimă, pentru încărcături (cargo) şi nave (casco) sunt
organizaţi pe plan mondial în “Uniunea Internaţională a Asigurărilor Maritime”
(I.U.M.I.). Aceasta este o organizaţie profesională internaţională,
nonguvernamentală, având ca scop reprezentarea, apărarea intereselor
asigurătorilor pe plan mondial, documentarea complexă asupra conjuncturii
pieţelor de asigurare, etc. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1874, reorganizată în
1946 şi are sediul în Zürich.
Sarcina de lucru 8
Când şi în ce condiţii se despăgubesc navele maritime.
2.9. Asigurarea Animalelor şi a Culturilor Agricole

Asigurările din agricultură, respectiv asigurarea animalelor şi a culturilor
agricole se încheie numai pe baze contractuale cu societăţile de asigurare
româneşti.
2.9.1. Asigurarea animalelor

Se pot asigura animalele aparţinând persoanelor fizice şi juridice indiferent de
forma de proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România.
Asigurătorul mai asigură animalele primite în folosinţă de persoanele juridice
şi care aparţin altor persoane juridice, precum şi animalele primite spre creştere
sau îngrăşare de persoane fizice şi juridice, pe bază de contracte încheiate cu
persoane juridice. Sunt primite în asigurare (obiectul asigurării): bovinele peste
6 luni; porcinele peste 6 luni; porcinele aflate în îngrăşătorii, aparţinând
persoanelor juridice, având o greutate de cel puţin 40 kg. Indiferent de vârstă;
ovinele şi caprinele de peste 1 an; cabalinele în vârstă de 1-15 ani.
Nu pot fi asigurate: animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile
sanitar-veterinare de îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor;
animalele bolnave, rahitice, schilodite, oarbe, etc.; animalele aparţinând
persoanelor fizice din localităţile situate în Delta Dunării.
Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se
ţine seama de următoarele criterii:
 la animalele aparţinând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi
valoarea de pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din
despăgubire asigurătorul deduce franşiza stabilită prin contractul de
asigurare.
 la animalele de rasă comună, aparţinând persoanelor juridice, suma
asigurată nu poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor în cauză;
 la porcinele din îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată
se stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie al
cărnii în viu, practicat de către societăţile comerciale de industrializare a
cărnii;
 la animalele de reproducţie, procurate din import de către persoane juridice,
precum şi la cele de rasă de provenienţă indigenă, asigurarea se poate
încheia la sume corespunzătoare valorii de procurare ori celei de inventar a
animalelor respective.
Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă
egală de fiecare animal din aceeaşi grupă de vârstă şi de rasă. Despăgubirile se
acordă în cazul pieiri animalelor asigurate în urma bolilor, inclusiv sub formă
de epizootii, a accidentelor, a sacrificării (în anumite condiţii), precum şi a
scoaterii acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.
Accidente pentru care se acordă despăgubiri se consideră a fi: incendiul,
explozia, trăsnetul, uraganul, cutremurul, grindina; atacul animalelor sălbatice
sau al altor animale muşcătura şerpilor veninoşi, intoxicarea cu ierburi sau
substanţe toxice ori medicamentoase precum şi insolaţia, asfixierea, înecul,
castrarea făcută de organele veterinare, căderea pe animale a unor corpuri,
leziuni interne provocate de înghiţirea de obiecte.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:

 animalele au pierit din cauza bătrâneţii, au fost tăiate din iniţiativa
asiguratului fără a fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de organele în
drept;
 animalele au pierit din cauza lipsei de furaje sau furaje
necorespunzătoare;
 când cadavrele animalelor au fost distruse sau îngropate înainte de
examinarea lor de către organele în drept;
 paguba s-a produs din culpa asiguratului, a unui membru din conducerea
persoanei juridice, a oricărei persoane fizice majore care locuieşte
sistematic şi gospodăreşte împreună cu asiguratul.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei

şi nici valoarea animalului la momentul producerii riscului asigurat.
Primele se asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în procente faţă de suma
asigurată pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale.
Răspunderea asigurătorului începe:
a) în caz de accident, dacă pieirea sau tăierea animalului a avut loc după
cinci zile de la expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi
s-a întocmit contractul de asigurare;
b) în caz de boală, dacă pieirea, tăierea sau scoaterea animalelor din
gospodărie pentru combaterea anemiei, infecţii, a avut loc după 60 de
zile de la expirarea zilei în care s-au plătit primele şi s-a întocmit
contractul.
Răspunderea asigurătorului încetează la ora 24.00 a ultimei zile din perioada
pentru care s-a încheiat asigurarea.
2.9.2. Asigurarea facultativă globală

În afara asigurării obişnuite a animalelor, la care ne-am referit mai există
asigurarea facultativă globală pentru efectivele mari de animale pe care le deţin
societăţile comerciale pentru producerea, industrializarea şi comercializarea
produselor agrozootehnice, societăţile agricole. Aceasta se încheie fără termen
şi include toate animalele din aceeaşi specie, care au împlinit vârsta de
cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt fixe, pe specii şi grupe şi se
achită trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de numărul animalelor din specia
asigurată, existentă la finele trimestrului precedent celui în care se face
calcularea primelor.
În cazul în care numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrelor prezintă

modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se procedează la regularizarea
primelor.
Contractul de asigurare se reziliază, fără restituirea primelor, în cazul în care,
sumele datorate de unitatea asigurată, cu titlu de primă, nu au fost achitate la
scadenţă şi nici în perioada de păsuire. Despăgubirile se acordă, în limita
sumelor asigurate, ţinând seama de rasa, sexul şi vârsta animalului la data
producerii evenimentului asigurat.
Pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile, în acelaşi timp, atât
asigurarea obişnuită cât şi cea globală.
2.9.3. Asigurarea culturilor agricole

Societăţile specializate în asigurări agricole încheie contracte de asigurare cu
persoane fizice, asociaţii agricole, societăţi comerciale agricole şi regii
autonome, pentru culturi agricole, precum şi pentru rodul viilor, al pomilor şi al
hameilor. Asigurarea acoperă următoarele riscuri:
 la culturile agricole – grindina, îngheţul târziu de primăvară şi/sau
îngheţul timpuriu de toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale,
prăbuşirile sau alunecările de terenuri cultivate, incendiul provocat de
descărcări electrice, precum şi efectul furtunii pe terenurile nisipoase;
 la rodul viilor, al pomilor şi al hameiului, fenomenele de mai sus precum
şi furtuna.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
 diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor agrotehnice;
revărsarea apelor Dunării;
 operaţii militare în timp de război.
Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul
agricol în curs sau pentru anul calendaristic, după cum părţile au convenit. În
ceea ce priveşte durata asigurării, contractele pot fi încheiate pe termen de 1 an
sau pe perioade de 3 ani. În cadrul asigurării obişnuite a culturilor agricole se
pot asigura toate speciile de plante, rodul viilor, al pomilor şi hameiului, cu
unele excepţii: fâneţele şi păşunile naturale, pădurile, plantele decorative,
culturile în sere şi răsadniţe, pepinierele de orice fel, plantaţiile de căpşuni,
zmeură şi arbuşti fructiferi.
În sistemul de asigurare pauşală a terenului arabil, se pot asigura culturile
agricole de pe întreaga suprafaţă arabilă a asiguratului cu unele excepţii:
loturile hibridare, tutunul, via, pomii fructiferi şi hameiul. Aceste culturi pot fi
însă asigurate separat în cadrul asigurării obişnuite.
La asigurarea obişnuită a culturilor, suma asigurată se stabileşte de asigurat, în

limitele agreate de asigurător şi care sunt diferenţiate, în funcţie de grupa
tarifară în care se încadrează fiecare cultură. La asigurarea pauşală a terenului
arabil, suma asigurată se stabileşte pe hectar.
Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost
stabilită la o valoare mai mare decât valoarea reală a unei culturi, despăgubirea
va fi stabilită la nivelul pagubei reale, şi nu la nivelul sumei asigurate. În
situaţia în care o cultură este subasigurată, despăgubirea va acoperi numai acea
parte a pagubei care se încadrează în limita sumei asigurate.
Prima tarifară la culturile agricole, rodul viei, al pomilor şi al hameiului
stabilită la 100 lei sumă asigurată este calculată de asigurător, pe grupe tarifare
şi pe categorii de judeţe, în funcţie de specificul culturii, gradul de sensibilitate
al acesteia la factorii de risc asigurat, evoluţia daunelor provocate de respectivii
factori în zona respectivă şi de tipul asigurării.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, prima tarifară este stabilită pe zone
(indiferent de culturile agricole), în sume fixe pe hectarul de teren arabil
cuprins în asigurare.
În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obişnuită a culturilor agricole,
asigurătorul practică un sistem de stabilire a primelor bazat pe principiul
„bonus-mallus”. Astfel, o poliţă de asigurare pentru care asigurătorul nu a plătit
despăgubiri o perioadă de doi ani, beneficiază începând cu cel de-al treilea an
de reduceri de primă. Invers, în cazul în care s-au plătit sau se datorează
despăgubiri, prima de asigurare pentru anul următor se majorează.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor şi a rodului viilor în
momentul producerii riscului asigurat, precum şi de valoarea estimată pagubei;
ea nu poate depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici
suma asigurată.
Prin cuantumul pagubei se înţelege valoarea producţiei probabile
corespunzătoare gradului de distrugere din riscuri asigurate. Valoarea
producţiei probabile pe hectar se stabileşte prin înmulţirea producţiei medii,
realizate la hectar în ultimii trei ani cu recolte normale, cu suma maximă ce se
poate asigura de fiecare kilogram. Constatarea şi evaluarea pagubelor se
efectuează de către inspectorii de daune, în prezenţa asiguraţilor sau a
reprezentanţilor acestora. Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în
vigoare a asigurării, la date diferite în funcţie de momentul în care riscul
asigurat poate începe să producă pagube bunului asigurat (momentul răsădirii,
răsăririi, însămânţării, înfloririi, etc – în funcţie de culturi şi de riscul asigurat).
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării (secerişului,
culesului, scoaterii rădăcinilor şi tuberculilor). Asiguratul este obligat să-şi
întreţină culturile în bune condiţii, cu respectarea regulilor agrotehnice, şi să ia
măsuri de prevenire a distrugerii ori vătămării culturilor agricole şi a rodului
viilor, a pomilor precum şi pentru limitarea pagubelor, respectiv pentru

salvarea culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară.
Sarcina de lucru 9
Prezentaţi un eseu despre avantajele asigurărilor agricole.
Rezumat
Piaţa asigurărilor se manifestă în funcţie de cererea şi oferta de produse în
acest vast domeniu. Sunt prezentate: oferta de asigurări, cererea de asigurări
precum şi organizaţiile care au ca obiect de activitate încheierea contractelor
de asigurări. Creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de asigurare este
rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a altor tipuri
de organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste
fluctuaţii demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în
continuă mişcare. Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este
valabilă pentru anul agricol în curs sau pentru anul calendaristic, după cum
părţile au convenit. În ceea ce priveşte durata asigurării, contractele pot fi
încheiate pe termen de 1 an sau pe perioade de 3 ani. În cadrul asigurării
obişnuite a culturilor agricole se pot asigura toate speciile de plante, rodul
viilor, al pomilor şi hameiului, cu unele excepţii: fâneţele şi păşunile naturale,
pădurile, plantele decorative, culturile în sere şi răsadniţe, pepinierele de orice
fel, plantaţiile de căpşuni, zmeură şi arbuşti fructiferi. În sistemul de asigurare
pauşală a terenului arabil, se pot asigura culturile agricole de pe întreaga
suprafaţă arabilă a asiguratului cu unele excepţii: loturile hibridare, tutunul,
via, pomii fructiferi şi hameiul. Aceste culturi pot fi însă asigurate separat în
cadrul asigurării obişnuite. La asigurarea obişnuită a culturilor, suma asigurată
se stabileşte de asigurat, în limitele agreate de asigurător şi care sunt
diferenţiate, în funcţie de grupa tarifară în care se încadrează fiecare cultură.
1. Asigurările, după forma juridică de realizare se clasifica în:
a) asigurări de viaţă;
b) asigurări de persoane;
c) asigurări obligatorii;
d) asigurări facultative.
2. Asigurările au următoarele funcţii:

a) de control;
b) de distribuţie;
c) de repartiţie;
d) de stabilizare.
3. Asigurările după sfera de cuprindere în profil teritorial, pot fi grupate:

a) asigurări interne;
b) reasigurări;
c) asigurări externe.
4. Norma de asigurare reprezintă:

a) valoarea reală a bunului cuprins în asigurare;
b) partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea;
c) pierderea în expresie bănească, ca urmare a producerii fenomenului
împotriva căruia s-a încheiat asigurarea;
d) suma asigurată stabilită.
5. Pentru ca un risc sa devină risc asigurat trebuie să îndeplinească cumulativ

următoarele condiţii:
a) producerea riscului sa fie posibilă;
b) să aibă un caracter întâmplător;
c) acţiunea riscului este necesar să fie înregistrată într-o evidenţă statistică;
d) producerea riscului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
6. În sistemul asigurărilor, pierderea totală se determină în funcţie de următoarele:

a) nava este abandonată în mod deliberat datorită faptului că pierderea ei totală
reală apare inevitabilă
b) nava nu poate fi salvată de la o pierdere totală reală fără o cheltuială care ar
depăşi valoarea ei comercială
c) Nava este atât de avariată încât costul reparaţiilor ar depăşi valoarea ce ar
avea+o după repartiţie sau valoarea asigurată.
7. Principiul răspunderii proporţionale coincide cu principiul primului risc în

următoarele cazuri:
a) asigurarea nu este totală;
b) paguba nu este totală;
c) valoarea reală este egală cu suma asigurată;
d) paguba este egală cu valoarea reală.
8. Fenomenul sau evenimentul asigurat care a fost deja produs poartă denumirea
de:
a) risc asigurat;
b) eveniment asigurat;
c) caz aleatoriu;
d) sinistru.
9. Dimensiunea pieţei asigurărilor este dată de :

a) cererea de asigurare;
b) oferta de asigurare care provine din partea persoanelor fizice si juridice;
c) rata daunei;
d) gradul de cuprindere în asigurare.
10. Cererea de asigurare vine din partea:

a) persoanelor fizice;
b) persoanelor juridice;
c) societăţilor de asigurări;
d) societăţilor de reasigurări.

1.c,d.; 2.b,d.; 3.a,c.; 4.d.; 5.a,b,c,d.; 6.a,b,c.; 7.c,d.; 8.d.; 9.a; 10.a,b.
Lucrare de verificare
Întocmiţi un referat care să prezinte un studiu de caz privind despăgubirea unei
daune.
3. ASIGURĂRI DE PERSOANE - ASIGURĂRI DE
RĂSPUNDERE CIVILĂ
3.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de 67

persoane
3.2. Tipuri de asigurări de viaţă 70
3.3. Alte tipuri de asigurări 74
3.4. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere 77
civilă
3.5. Tipuri de asigurări de răspundere civilă 79
Rezumat 82
autoevaluare

 să defineşti rolul asigurărilor de viaţă;
 să identifici tipurile de asigurări;
 să aplici asigurările;
 să descrii caracteristicile asigurărilor de răspundere civilă.

Cornelia Tureac, Rose-Marie Puscaciu Asigurări de persoane - asigurări de răspundere civilă
3.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane

3.1.1. Conceptul de asigurări de persoane
În funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigurările de persoane pot fi
împărţite în două categorii:
- asigurări de viaţă, care acoperă riscul de deces;
- asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoperă în
asigurarea principală, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Conform contractului de asigurare, la producerea riscului asigurat, asiguratul

primeşte o indemnizaţie de asigurare corespunzătoare unei sume stabilită
iniţial, denumită sumă asigurată, trebuind să plătească în schimb prima de
asigurare. În schimbul unei prime suplimentare de asigurare, la ambele tipuri
de asigurare se pot adăuga clauze adiţionale care extind acoperirea acordată
prin produsul principal. Acestea poartă denumirea de asigurări de persoane.
3.1.2. Istoricul asigurărilor

Cele mai vechi forme ale asigurării de viaţă au apărut în antichitate (în Grecia
şi Roma antică), sub forma: indemnizaţiilor de deces, care se acordau în
vederea acoperirii cheltuielilor de înmormântare şi asigurărilor de rentă
viageră. Prin asigurarea de înmormântare, asigurătorul suporta toate cheltuielile
de înmormântare sau incinerare.
Aristocraţii încheiau cu supuşii lor contracte de rentă viageră, pentru ca aceştia
să obţină venituri pentru tot restul vieţii (acestea prevedeau aceeaşi sumă
anuală, indiferent de vârsta asiguratului, fapt pentru care, de multe ori oamenii
declarau copii în locul adulţilor pentru a beneficia de rente pe o perioadă mai
mare).
În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc care reuneau meşteşugarii şi
lucrătorii din acelaşi domeniu (cunoscute sun numele de „ghilde”) constituiau
fonduri speciale de indemnizaţie pentru urmaşii membrilor lor. În Anglia, în
secolele XVI – XVII se practicau asigurări mai evoluate şi diversificate,
principalele fiind:
- asigurările pe termen scurt, respectiv pe o perioadă determinată, numai
pentru acoperirea riscului de deces, folosite de comercianţi şi de cei care
voiajau pe mare. De asemenea, acestea mai erau folosite şi ca o garanţie
pentru împrumuturi, astfel încât, dacă asiguratul deceda, creditul putea fi
rambursat de către asigurător.
- asociaţiile mutuale de asigurări, unde membrii acestora participau cu o
anumită sumă la crearea unui fond din care se plăteau anumite sume de
bani familiilor membrilor decedaţi;
- anuităţile, care reprezentau o formă de asigurare de pensie, prin care se
oferea asiguraţilor un venit pentru o anumită perioadă de timp. Acestea
erau de mare ajutor în special văduvelor după moartea soţului.
Cu timpul, nevoile care au determinat încheierea unei asigurări de viaţă s-au

schimbat, astfel că astăzi, în afara grijilor legate de cheltuielile de
înmormântare, se constată nevoia unor asigurări printre care:
- asigurarea unei protecţii financiare a familiei sau a celor dependenţi în caz
de deces;
- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces, în care asigurarea apare
ca o garanţie pentru credite;
- alocaţia de urmaş;
- alocaţia de bătrâneţe;
- economisirea pentru eventuale datorii viitoare (studiile copiilor, zestre);
- cheltuieli de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în caz
de boală sau invaliditate temporară;
- investiţii, etc.
3.1.3. Asigurarea de viaţă

Asigurarea de viaţă este „o formă de protecţie financiară a dependenţilor sau a
altor persoane desemnate în cazul decesului asiguratului.
Astfel, asigurarea de viaţă se bazează pe „încheierea unui contract de asigurare
(poliţă de asigurare), prin care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului
asigurării o anumită sumă de bani la producerea riscului asigurat (suma
asigurată), în schimbul plăţii de către contractantul asigurării a unei prime de
asigurare, care reprezintă preţul protecţiei oferite asiguratului de către
asigurător”. Riscul în asigurarea de viaţă este riscul de deces, care este un
eveniment sigur, cert, însă momentul producerii acestuia este incert.
Astfel, în contractul de asigurare intervin mai multe categorii de persoane, şi
anume:
- asigurătorul – este societatea de asigurare;
- asiguratul – este persoana a cărei viaţă se asigură;
- contractantul asigurării – este persoana care încheie poliţa de asigurare şi
care plăteşte prima de asigurare (în general asiguratul este şi
contractant);
- beneficiarul asigurării – este persoana care va încasa suma asigurată în
cazul decesului asiguratului.
Primele de asigurare se stabilesc pe baza unor calcule actuariale şi luîndu-se

în considerare criterii generale (statistici demografice, tabele de mortalitate) şi
speciale (ce ţin de individ). Din primele de asigurare încasate se creează
rezervele matematice care se valorifică prin investire şi care duc la sporirea
fondului din care se vor plăti sumele asigurate.
La produsul principal de asigurare pot fi adăugate clauze adiţionale funcţie de

nevoile fiecărui asigurat, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit a
protecţiei prin asigurare.
Asigurările de viaţă clasice nu sunt foarte atractive doar prin cuprinderea în
asigurare a riscului de deces, fapt pentru care societăţile de asigurare au
dezvoltat noi tipuri de produse prin care oferă pe lângă protecţie şi o serie de
alte avantaje, cum ar fi: economisire, investiţii, tratament medical, cheltuieli de
înmormântare, pensie pe o perioadă determinată sau viageră, etc. astfel
asiguratul poate beneficia de sume importante pe durata vieţii, aceste tipuri de
asigurări purtând denumirea de „asigurări mixte de viaţă”. Partea de protecţie
se referă la faptul că, în caz de deces, beneficiarul poliţei va încasa suma
asigurată, iar în caz de supravieţuire asiguratul va încasa suma la expirarea
contractului, după cum este specificat în contract.
3.1.4. Criterii de clasificarea asigurărilor de persoane

În vederea clasificării asigurărilor de persoane, se pot folosi mai multe
criterii, mai importante fiind:
a) funcţie de riscul care se asigură, asigurările de persoane pot fi
împărţite în următoarele categorii:
- asigurări de supravieţuire;
- asigurări de deces;
- asigurări mixte de viaţă;
- asigurări de boală;
- asigurări de accidente.
b) după scopul asigurării, asigurările de persoane pot fi clasificate în:
- asigurări de viaţă pe termen limitat;
- asigurări de viaţă pe termen nelimitat;
- asigurări mixte de viaţă cu capitalizare;
- asigurări de pensii.
Indiferent de criteriile de clasificare, există nenumărate variante ale tipurilor de

asigurări, pe care societăţile de asigurări le oferă clienţilor, şi care pot fi
adaptate scopurilor şi nevoilor fiecărui asigurat în parte.
In lecţia 1 am făcut cunoştinţă cu un surt istoric al asigurărilor de persoane. În
funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigurările de persoane pot fi
împărţite în două categorii:
 asigurări de viaţă, care acoperă riscul de deces;
 asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoperă în
asigurarea principală, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Sarcina de lucru 1
Daţi trei exemple de asigurări de viaţă.
3.2. Tipuri de asigurări de viaţă

3.2.1. Asigurarea de viaţă pe termen limitat
Datorită nevoilor variate ale clienţilor, asigurările de viaţă se practică în
prezent pe piaţa asigurărilor în forme din ce în ce mai diverse. Dintre sutele de
tipuri de asigurări de viaţă existente cele mai reprezentative şi frecvente sunt
următoarele:
- asigurarea de viaţă pe termen limitat;
- asigurarea de viaţă pe termen nelimitat;
- asigurarea mixtă de viaţă;
- asigurarea mixtă redusă;
- asigurarea tip student;
- asigurarea tip zestre;
- asigurarea tip unit-linked;
- asigurarea pentru ipotecă,
- asigurarea de rentă.
Asigurarea de viaţă pe termen limitat este una dintre cele mai simple forme,
ea încheindu-se pe o anumită perioadă de timp şi acoperind doar riscul de
deces. Astfel, asiguratul va plăti periodic o sumă de bani, denumită primă de
asigurare, în schimbul căreia o a treia persoană desemnată de asigurat, şi
denumită beneficiar, va încasa suma asigurată la decesul asiguratului. De
regulă beneficiarul este soţul supravieţuitor, copiii asiguratului, părinţii, sau
uneori prietenii sau persoane care nu fac parte din familie. Cel care decide cine
este beneficiarul care va încasa suma asigurată este asiguratul.
Caracteristic acestei poliţe este faptul că suma asigurată va fi plătită numai
dacă decesul asiguratului se produce în perioada de valabilitate a contractului;
dacă la expirarea poliţei asiguratul este în viaţă asigurătorul nu are nici un fel
de răspundere privind plata sumei asigurate, nici asiguratul, nici beneficiarul nu
vor primi vreo sumă de bani.
Deci, această asigurare oferă protecţie doar pentru riscul de deces şi nu
presupune economisire sau capitalizare.
3.2.2. Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat

Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat aceasta este asigurarea care acoperă
riscul de deces, pe o perioadă mai lungă de timp a asiguratului, respectiv până
la o anumită vârstă. Aceasta presupune ca asiguratul să plătească primele de
asigurare până la data pensionării, riscul de deces fiind acoperit pe toată
perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi atingerea vârstei
respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă, el va primi suma asigurată
actualizată.
3.2.3. Asigurarea mixtă de viaţă
Asigurarea mixtă de viaţă este o asigurare cu capitalizare, prin intermediul

căreia este acoperit nu doar riscul de deces ci şi riscul de supravieţuire. Astfel
asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului, în orice condiţii, suma
asigurată; dacă asiguratul este în viaţă la expirarea poliţei, el va primi personal
suma asigurată, iar dacă decedează în perioada de asigurare, suma asigurată va
reveni beneficiarului.
Contractul se încheie pe un număr de ani, cu condiţia ca asiguratul să nu
depăşească o anumită vârstă (de regulă 75 ani) la expirarea acestei perioade.
Primele de asigurare se stabilesc în funcţie de suma asigurată, care în general
poate fi nelimitată.
Aceasta reprezintă un produs complex, oferind o dublă protecţie, şi având
avantajul că sumele de bani plătite de asigurat sub forma primelor de asigurare
reprezintă o formă de economisire ce va fi valorificată la expirarea
contractului. De asemenea, dacă contractantul acestei asigurări doreşte
retragerea banilor, el renunţă la poliţă şi va primi de la societatea de asigurare o
sumă denumită „valoare de răscumpărare”, care creşte odată cu apropierea
termenului de expirare a poliţei.
3.2.4. Asigurarea mixtă redusă

Acest tip de poliţă oferă posibilitatea rambursării primelor aferente riscului de
supravieţuire, rămânând la dispoziţia asigurătorului doar prima aferentă
riscului de deces. Dacă la expirarea poliţei asiguratul este în viaţă el va primi
suma asigurată, iar dacă decedează, asigurătorul va plăti suma primelor de
asigurare înregistrate până la momentul decesului, la care se adaugă cota
corespunzătoare participării la profit pentru partea din rezervele matematice
investite de asigurător.
3.2.5. Asigurarea tip student

Asigurarea tip student are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada
de studii a copiilor, chiar în condiţiile în care intervine decesul plătitorului.
Astfel, asiguratul poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul este
copilul ajuns la vârsta studiilor universitare. Primele de asigurare sunt plătite de
asigurat până la începerea studiilor, urmând ca beneficiarul să primească
rentele la vârsta specificată în contract (durata de plată a rentelor poate să fie de

4 sau 5 ani), sau suma integral la împlinirea vârstei specificate în contract (de
regulă într-o proporţie mai mică, de 90-95%).
3.2.6. Asigurarea tip zestre

Asigurarea tip zestre este o asigurare tip dotă, prin care părinţii pot să ofere o
sumă de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte. Este o
poliţă prin care se oferă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate
(părinte sau tutore), iar beneficiarul (copilul) va primi suma asigurată în
momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste (20, 25, 28 ani, etc).
este asemănătoare poliţei tip student, diferenţa fiind aceea că suma asigurată se
plăteşte integral şi nu eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va
beneficia de sumă la termenul convenit, iar în cazul în care intervine decesul
beneficiarului, poliţa devine ca şi în cazul poliţei tip student, o poliţă de
asigurare mixtă.
3.2.7. Asigurarea tip unit-linked

Asigurarea tip unit-linked este o asigurare pe bază de investiţii, care pe lângă
protecţie oferă şi posibilitate investirii. Astfel, prima plătită de asigurat este
investită în fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care
asiguratul primeşte o cotă parte (un anumit număr de „unit”-uri). Participarea la
aceste fonduri de investiţii este condiţionată de cumpărarea unei asigurări de
viaţă.
Produsul unit linked a apărut ca urmare a dorinţei de investiţie a clienţilor,
alături de nevoia de protecţie. Acesta are în structura sa componenta de
protecţie şi componenta investiţională.
Componenta de protecţie este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen
nelimitat, pentru care plata primelor se face eşalonat până la împlinirea vârstei
de pensionare. Pe perioada protecţiei, suma asigurată este garantată de
asigurător. În caz de deces a asiguratului pe durata contractului, beneficiarul va
încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate corespunzătoare asigurării de
viaţă şi valoarea contului său la momentul respectiv. Contul contractantului
reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare ale
asigurătorului.
Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-
uri) în fondurile financiare special constituite. Aceste fonduri reprezintă un
portofoliu de tipuri de active financiare diverse, administrate de asigurător
exclusiv în scopul asigurării. Contractantul asigurării va avea acces la
aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit linked, iar prima de
asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în
fondurile financiare. Unit-ul asigură dreptul clientului de participare la
performanţa fondurilor financiare.
3.2.8. Asigurarea pentru ipotecă

În cazul cumpărării unei locuinţe sau a unui teren este necesară încheierea unei
asigurări de viaţă prin care creditorul se asigură că, în caz de deces al
debitorului, va încasa sumele restante neplătite. În funcţie de modul de
rambursare a creditului există mai multe forme de ipotecă:
- ipoteca liniară, prin care debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea
creditului într-un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei sume
fixe. Debitul global care constă în rata la care se adaugă dobânda la suma
împrumutată scade anual, deoarece pentru rata deja plătită nu se mai plăteşte
dobândă. În acest caz se încheie o asigurare de deces care garantează
achitarea restului sumei în cazul în care debitorul decedează înainte de
rambursarea integrală a creditului.
- ipoteca pe bază de anuitate se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei
printr-o sumă anuală fixă, denumită anuitate. Spre deosebire de ipoteca
liniară, suma plătită periodic nu se micşorează. Pentru acoperirea riscului de
deces, şi în acest caz se încheie o asigurare de capital în descreştere
periodică pentru caz de deces, în cadrul căreia capitalul asigurat cunoaşte o
evoluţie paralele cu cea a debitului. În caz de deces, datoria este acoperită
prin plata sumei asigurate de către asigurător. Astfel, în fiecare an se
plăteşte o sumă fixă, constituită din dobândă şi rată, în primii ani cuantumul
dobânzii fiind mai mare.
- ipoteca pe bază de asigurare mixtă se practică în două tipuri de contracte:
contractul de credit şi contractul de deces.
- ipoteca în combinaţie cu o asigurare de viaţă care presupune plata în fiecare
an a primei de asigurare pentru asigurarea mixtă şi a dobânzii la creditul
angajat. Această asigurare oferă protecţia pentru riscul de deces, iar suma
împrumutată rămâne pe toată perioada derulării contractului de credit la
valoarea maximă şi este rambursată integral, dintr-o dată, prin indemnizaţia
plătită în baza poliţei de asigurare.
3.2.9. Asigurarea de rentă

Asigurarea de rentă prin care, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În
funcţie de perioada de plată a acesteia, se disting:
- renta cu rată fixă, caz în care indemnizaţia de asigurare se plăteşte
indiferent dacă asiguratul mai trăieşte sau nu. Când începe plata acestei
rate fixe dacă asiguratul mai trăieşte, ea se plăteşte un anumit număr de
ani, iar dacă acesta nu mai este în viaţă, atunci se plăteşte suma
asigurată beneficiarului.
- renta viageră, caz în care, pentru primirea indemnizaţiei de rentă
viageră, asiguratul trebuie să fie în viaţă. Asigurarea este deci încheiată
pe „viaţa” asiguratului. O astfel de asigurare poate fi încheiată şi în
favoarea mai multor persoane, astfel, la moartea unuia dintre asiguraţi,
renta viageră se transferă asupra vieţii celuilalt.
La fiecare dintre produsele de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări oferă şi

posibilitatea unor avantaje şi protecţii suplimentare prin plata unor prime
adiţionale foarte mici. Clauzele adiţionale se adaugă contractului de bază, şi au
ca scop oferirea unor avantaje în plus asiguraţilor contra unor sume foarte mici
(cele mai frecvente sunt: clauza de scutire de plată a primelor, clauza de
creştere garantată a sumei asigurate, asigurarea suplimentară de deces prin
accident, asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă din accident,
asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident).
Asigurările de viaţă oferă avantaje şi protecţii suplimentare asiguraţilor prin
plata de prime care se calculează conform contractelor încheiate.
Sarcina de lucru 2
Precizaţi cum se materializează o asigurare pentru ipotecă.
3.3. Alte tipuri de asigurări

În cadrul acestor tipuri de asigurări principalele riscuri acoperite nu se referă la
riscul de deces, ci la acelea care creează suferinţe fizice sau de altă natură.
Astfel, sunt incluse în această categorie, următoarele:
- asigurarea medicală;
- asigurarea medicală pentru boli incurabile;
- asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;
- asigurarea de accidente;
- asigurarea de călătorie.
3.3.1. Asigurarea medicală

Este o formă de asigurare practicată în vederea acoperirii totale sau parţiale a
costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile
consecutive, a costului tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau
vătămări corporale în perioada asigurată, ori acoperirea pentru boală sau
compensarea veniturilor pe perioada de boală.
Riscul de deces nu este cuprins în acest tip de asigurare, iar primele de
asigurare ce trebuie plătite de către asiguraţi sunt diferite pentru bărbaţi şi
pentru femei şi funcţie de categoriile ocupaţionale ale acestora (întrucât
riscurile sunt diferite).
Astfel, costurile ce pot fi acoperite prin intermediul acestui tip de asigurare
sunt: de spitalizare, de convalescenţă, de tratament la domiciliu după externare,
consultaţii şi diagnostic, indemnizaţie de maternitate, intervenţii chirurgicale,

servicii private de ambulanţă, costuri de repatriere, etc. Sumele asigurate pot fi
plătite sub următoarele forme:
- sume fixe, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare;
- sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale;
- indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical.
3.3.2. Asigurarea medicală pentru boli incurabile

Este o formă de asigurare ce poate fi practicată fie ca acoperire principală, fie
ca o clauză adiţională, în scopul compensării cheltuielilor cu tratamentul
medical, sau a oferi o protecţie în cazul apariţiei unei boli incurabile.
Asiguratul va primi suma asigurată la momentul diagnosticării uneia dintre
bolile incurabile incluse pe listă. Astfel, în categoria bolilor incurabile sunt
incluse: cancer, infarct miocardic, bypass arterial coronarian, insuficienţă
renală cu dializă, accident vascular cerebral, transplant de organe vitale,
invaliditate totală. Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de o serie de
factori, respectiv:
- frecvenţa apariţiei bolilor respective, şi care diferă între bărbaţi şi femei
(bărbaţii fiind mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce
femeile sunt mai expuse la cancer între 30-60 de ani);
- vârsta maximă de intrare şi de ieşire în şi din risc;
- dacă persoana este fumătoare sau nu;
- date statistice referitoare la cauzele deceselor;
- sistemul internaţional de clasificare a bolilor şi incidenţa acestora,
conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
- criterii privind definirea bolilor acoperite.
Suma asigurată poate să fie:

- sumă plătită la momentul diagnosticării bolii şi acestea pot fi egale
diferenţiate pe tip de diagnostic;
- sumă plătită anticipat în momentul diagnosticării şi restul în momentul
decesului.
3.3.3. Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale

Această formă de asigurare poate să apară ca un produs distinct sau ca o clauză
adiţională la un produs existent, şi se încheie pentru orice intervenţie
chirurgicală efectuată de asigurat sau de copii acestuia, survenită în urma unei
boli sau a unui accident, în perioada de valabilitate a asigurării.
Intervenţia chirurgicală este o operaţie chirurgicală făcută de un medic pentru a

evita o îmbolnăvire sau o agravare a stării asiguratului şi realizată în
concordanţă cu reglementările medicale profesionale.
Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică care se încadrează în limitele
de vârstă stabilite de asigurător; în cele mai multe cazuri pot fi asiguraţi în baza
aceleiaşi poliţe şi copii asiguratului. Evenimentul asigurat este orice operaţie
chirurgicală efectuată de asigurat sau copii acestuia, datorită unor boli sau a
unui accident intervenite în perioada de asigurare.
Suma asigurată va fi plătită atunci când asiguratul suportă o intervenţie
chirurgicală, aceasta fiind fixă şi stabilindu-se în funcţie de tipul intervenţiei
chirurgicale.
3.3.4. Asigurarea de accidente

Asigurarea de accidente este mult diferită de asigurarea de viaţă şi acoperă
diverse riscuri de accidente şi nu riscul de deces, încheindu-se pe perioade mai
scurte (de obicei un an sau chiar mai puţin). Aceasta poate fi impusă prin lege
pentru anumite categorii de activităţi, prin politica de protejare a angajaţilor
unei firme a cărei activitate presupune riscuri semnificative. Asigurarea de
accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală sau colectivă (de grup),
aceasta din urmă poate fi încheiată nominal sau pentru toţi angajaţii (ca număr
total), pe profesii, pentru toţi angajaţii indiferent de profesie, sau pentru un
număr mediu de angajaţi.
Asigurătorul va plăti sumele asigurate în cazul producerii accidentului sau al
decesului din accident al asiguratului şi/sau cheltuielile medicale necesare.
În ceea ce priveşte riscurile acoperite, în general sunt incluse: accidente de
circulaţie, accidente din practicarea sporturilor, accidente provocate de
funcţionarea maşinilor, aparatelor, instalaţiilor, asfixiere prin emanaţie de gaze
sau vapori, înec, prăbuşiri de teren, fulger, trăsnet, explozii, curentare, lovire,
tăiere, arsuri, accidente produse ca urmare a acţiunii armelor, atac al unei alte
persoane. Riscurile excluse sunt: accidente produse în stare de ebrietate a
asiguratului, intoxicaţii ca urmare a abuzului de alcool, medicamente şi
droguri, accidente produse datorită acţiunilor proprii delictuale, imprudente,
neglijenţă, accidente prilejuite de orice formă de război, explozie atomică,
contaminare, poluare, sinucidere, vătămări produse de acţiunile proprii ale
asiguratului.
Sumele asigurate se vor plăti de către asigurător pe baza unor investigaţii pe
care le efectuează şi a unor documente, inclusiv medicale.
3.3.5. Asigurarea de călătorie

Asigurarea de călătorie acoperă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apară în
perioada unei călătorii determinate (de obicei în străinătate), iar unele societăţi
de asigurare acoperă şi riscul de deces în această perioadă. Trebuie specificat
faptul că în contractul de asigurare îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu
este legată de o manifestare preexistentă a unei boli cunoscute sau malformaţii
pentru care s-au făcut tratamente prescrise de medic.
De regulă, poliţa include o detaliere a tipurilor de cheltuieli medicale ce vor fi

plătite: tratamentul prescris de medic, spitalizare şi eventuale intervenţii
chirurgicale, anestezii, radiografii, consultaţii, analize de laborator,
medicamente, cheltuieli de transport până la spital.
Sarcina de lucru 3
Realizaţi o asigurare de călătorie.
3.4. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă

3.4.1. Definirea răspunderii civile
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de
un asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asigurătorul este
răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă domeniul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau o organizaţie, care se presupune că este
vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare.
Răspunderea civilă legală presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
 săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
 dovada existenţei unui prejudiciu;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane;
 constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de „răspundere civilă legală” este foarte important, pentru că

societăţile care încheie asigurări de răspundere civilă sunt obligate să
despăgubească în numele asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal
să plătească daune unei terţe părţi.
Răspunderea civilă legală apare doar în urma producerii unor prejudicii
sancţionate prin lege.
Astfel, asigurarea de răspundere civilă este „acea asigurare prin intermediul
căreia se acoperă toate sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să
le plătească pentru pagubele materiale sau vătămările corporale produse de el
unui terţ”.
3.4.2. Termenii utilizati în asigurarea de răspundere civilă

Termenii esenţiali ce apar în cadrul asigurării de răspundere civilă sunt:
 asigurat – orice persoană fizică sau juridică;
 terţ – orice persoană fizică sau juridică alta decât asiguratul;
 eveniment asigurat –prin care se înţelege: avarierea sau distrugerea
unor bunuri care nu aparţin asiguratului sau care nu sunt în sarcina ori
sub controlul asiguratului, produse în perioada de valabilitate a poliţei,
precum şi vătămarea corporală sau decesul oricărei persoane, produse
în perioada de valabilitate a poliţei.
Suma asigurată
Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de
societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la
bunuri.
În cazul persoanelor juridice cuantumul acestei sume se determină în funcţie de
cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor
fizice se poate aplica una din următoarele metode:
 metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;
 metoda evaluării averii personale prezente;
 metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau pentru deces.
Dauna
Soluţionarea daunelor care decurg din răspunderea civilă depinde mai mult de
lege decât de termenii contractuali ai poliţei de asigurare, întrucât legile privind
răspunderea civilă există separat de termenii poliţei de asigurare.
Contractele de asigurare de răspundere civilă îl protejează pe deţinătorul de
poliţă împotriva consecinţelor financiare ale legilor care reglementează
răspunderea civilă.
În orice daună apărută la asigurările de răspundere civilă, inspectorul de daune
trebuie să stabilească:
 acoperirea;
 răspunderea;
 prejudiciul suferit;
 valoarea despăgubirii.
Prin asigurarea de răspundere civilă, va fi acoperit orice tip de vătămare

corporală sau pagubă materială pentru care asiguratul este răspunzător, cu
excepţia situaţiilor prezentate ca excluderi. După stabilirea acoperirii,

inspectorul de daună trebuie să evalueze răspunderea legală şi mărimea
pagubelor, astfel este esenţial un proces de investigare în vederea răspunderii
legale.
Înainte de a stabili valoarea despăgubirilor, inspectorii de daună trebuie să
determine mărimea pagubelor produse, acesta bazându-se pe informaţiile
furnizate de experţi, cu privire la mărimea daunelor produse, respectiv de
medici, pentru vătămările corporale, de evaluatori, antreprenori, sau de unităţi
de reparaţii pentru pagube la bunuri, sau de contabili şi economişti pentru
pierderile financiare.
Pentru cazurile de vătămări corporale, elementele de daună pentru care legea
impune plata unei despăgubiri se referă la cheltuielile medicale deja efectuate
precum şi de cele estimate pentru perioada următoare; de asemenea la
pierderile de venit pe perioada în care reclamantul a fost în incapacitate de
muncă.
Despăgubirile pentru cheltuieli medicale şi pentru pierderi de venit sunt
denumite despăgubiri de ordin special. În plus faţă de aceste despăgubiri de
ordin special, reclamanţii pot solicita anumite despăgubiri de ordin general.
Acestea sunt practic, compensaţii care se acordă pentru suferinţa fizică şi
pentru consecinţele producerii unui eveniment. Toate daunele de ordin special
şi general sunt denumite daune compensatorii.
3.5. Tipuri de asigurări de răspundere civilă

3.5.1. Clasificarea asigurarilor de răspundere civilă
Asigurările de răspundere civilă cuprind o gamă diversă de acoperiri, în
continuă extindere, datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor
umane şi datorită răspunderilor tot mai mari pe care le au faţă de terţi atât
persoanele juridice cât şi persoanele fizice.
Cele mai frecvente tipuri de asigurări de răspundere sunt:
- răspunderea angajatorului;
- răspunderea producătorului şi a contractanţilor;
- răspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale;
- răspunderea proprietarului;
- răspunderea chiriaşului;
- răspunderea proprietarilor de magazine;
- răspunderea autorităţii publice;
- asigurarea de răspundere a proprietarilor unor bunuri;
- răspunderea unor categorii de sportivi;
- răspunderea pentru poluarea mediului înconjurător;
- răspunderea civilă auto, răspunderea bicicliştilor;
- răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie;
- răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă;

- răspunderea persoanelor fizice (asigurare de răspundere personală);
- asigurarea pentru cheltuieli de judecată;
- răspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori
– care acoperă răspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale
angajaţilor lor, precum şi pentru medici, chirurgi, stomatologi – care
acoperă daunele provocate pacienţilor din aceleaşi motive;
- asigurarea de răspundere a directorilor şi funcţionarilor.
3.5.2. Asigurarea de răspundere a angajatorului

Asigurarea de răspundere a angajatorului oferă protecţie pentru asiguraţi în
legătură cu pierderile, cheltuielile de stabilire a despăgubirilor legate de răniri,
îmbolnăviri determinate de neglijenţa angajatorului.
Terţa parte este angajatul sau un fost angajat care suferă o vătămare corporală
sau o îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor sau omisiunilor
angajatorului.
În multe ţări, asigurarea de răspundere a angajatorului este obligatorie.
3.5.3. Asigurarea de răspundere a producătorului

Asigurarea de răspundere a producătorului este practică datorită faptului că toţi
cei care vând o marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o
consumă. Prin utilizarea ei se pot produce vătămări corporale, îmbolnăvire,
deces sau rănire, pierderi sau prejudicii materiale.
În ţările dezvoltate reglementările sunt puternic protective pentru consumatori,
există chiar dacă mărfurile se vând în altă ţară, iar în Statele Unite ale Americii
răspunderile se ridică la sume uriaşe datorită reglementărilor stricte privind
protecţia consumatorilor.
3.5.4. Asigurarea de răspundere a directorilor

Asigurarea de răspundere a directorilor este o formă de protecţie specializată
care acoperă răspunderea directorilor şi membrilor consiliilor de administraţie
pentru erori şi neglijenţă în conducerea unei companii. De asemenea, poate fi
acoperită, printr-o poliţă asemănătoare, şi răspunderea altor categorii de
personal. Asigurătorii elaborează condiţii specifice fiecărui client, funcţie de
nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de răspundere, şi altele. Poliţa
oferă acoperire şi pentru cheltuielile cu avocaţii pentru apărarea în proces şi
compensaţiile financiare pe care directorul sau funcţionarul ar trebui să le
plătească.
3.5.5. Răspunderea civilă auto

Răspunderea civilă auto se referă la responsabilitatea legală legată de
vătămarea corporală sau de distrugerea proprietăţii ca urmare a deţinerii,
întreţinerii şi folosirii unui autovehicul. Aceasta îmbracă două forme:
asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie şi asigurarea de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu valabilitate
numai în afara teritoriului României.
3.5.6. Asigurarea de răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie

Ca regulă generală, răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui
aparat de zbor se determină în funcţie de legislaţia existenţi în statul în care s-a
produs accidentul sau în cel care are cea mai mare legătură cu accidentul
produs, cu excepţia cazului în care există tratate de colaborare internaţionale
care reglementează acest aspect.
Asigurarea de răspundere civilă de aviaţie oferă deţinătorului de poliţă de
asigurare de protecţia împotriva reclamanţilor care au suferit vătămări
corporale sau daune (respectiv vătămări sau pagube provocate: echipajului,
pasagerilor, alte persoane decât pasagerii, administratori de hangare, bunuri
diverse).
3.5.7. Asigurarea de răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă

În cadrul acestui tip de asigurare sunt cuprinse: răspunderea pentru vătămarea,
îmbolnăvirea sau decesul membrilor echipajului, muncitorilor portuari,
pasagerilor sau altor persoane aflate la bord, personalului care nu se află la
bordul navei; răspunderea pentru avarierea altor nave, bunuri existente pe alte
nave, inclusiv a încărcăturii acestora, a podurilor, docurilor, ecluzelor
navigabile şi a altor structuri; răspunderea civilă pentru prejudiciile produse de
poluare.
3.5.8. Asigurarea privind răspunderea publică

Asigurarea privind răspunderea publică constă în rambursarea unor sume
necesare asiguratului pentru compensarea unui terţ, în calitate de public, în
cazul vătămării corporale sau pagubelor materiale provocate de neglijenţa sa
sau a angajaţilor săi.
Astfel de răspunderi pot proveni din: duşumele alunecoase, defecte ale scărilor,
lifturilor sau scărilor rulante, vitrine, mărfuri care cad de pe rafturi sau din
vitrine, uşi-capcană, parcuri, muzee, etc.
3.5.9. Asigurarea de răspundere personală

Asigurarea de răspundere personală este necesară datorită faptului că orice
persoană fizică are obligaţia de a nu cauza nici un fel de vătămări corporale
terţilor sau pagube proprietăţilor lor. Astfel, persoanele fizice răspund faţă de
terţi prin activitatea zilnică pe care o desfăşoară şi care implică o anumită
răspundere (sport, plimbatul animalelor, etc), poliţele se pot încheia şi pentru

răspunderea familiei.
3.5.10. Asigurarea pentru cheltuieli de judecată

Aceasta nu este o asigurare de răspundere în adevăratul înţeles al termenului,
dar este importantă deoarece este totuşi legată de răspunderea faţă de terţi.
Aceasta include acţiunile duse de clienţii şi angajaţii asiguratului sau de vecinii
acestuia.
3.5.11. Asigurarea de răspundere profesională

Asigurarea de răspundere profesională are ca scop despăgubirea celor ce
suportă diverse pagube materiale sau financiare din vina anumitor profesionişti,
apărând ca o necesitate impusă de implicaţiile practicării anumitor profesii care
pot produce altora pagube provocate din neglijenţă în exercitarea profesiei. În
această categorie se încadrează profesiile care oferă consultanţă sau prestează
un serviciu specializat, cum ar fi: constructorii, arhitecţii, avocaţii, contabilii,
economiştii, medicii, consultanţii şi în general, orice profesie sau meserie care
presupune o mare răspundere. Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii de
persoane pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie
să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi.
Sarcina de lucru 4
Daţi 5 exemple de asigurări profesionale.
Rezumat
Asigurările de răspundere civilă cuprind o gamă diversă de acoperiri, în
continuă extindere, datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor
umane şi datorită răspunderilor tot mai mari pe care le au faţă de terţi atât
persoanele juridice cât şi persoanele fizice. Contractul de asigurare de
răspundere civilă este format, în general, din: condiţiile generale privind
asigurarea de răspundere civilă, condiţiile specifice fiecărui tip de poliţă,
cererea de asigurare, dovada efectuării plăţii primei de asigurare, poliţa de
asigurare şi alte documente semnate de asigurat şi asigurător.
In acest capitol sunt incluse următoarele categorii de asigurări:

- asigurarea medicală;
- asigurarea medicală pentru boli incurabile;
- asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;
- asigurarea de accidente;
- asigurarea de călătorie.
1. Prima de asigurare reprezintă:

a) suma de asigurare stabilită de lege pe unitate de obiect asigurat;
b) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte;
c) partea din valoarea de asigurare pe care asiguratul îşi asumă
răspunderea.
2. Paguba poate fi:

a) totală;
b) parţială;
c) totală sau parţială.
3. După obiectul de activitate, asigurările pot fi:

a) asigurări de viaţă, asigurări de aviaţie, asigurări maritime şi asigurări de
transport;
b) asigurări de bunuri;
c) asigurări de persoane.
4. După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi:

a) asigurări interne;
b) asigurări externe;
c) asigurări interne şi asigurări externe.
5. Asigurarea bunurilor are ca scop:

a) compensarea cheltuielilor impuse de repararea sau înlocuirea bunurilor
avariate distruse sau pierdute;
b) înlocuirea bunului avariat;
c) îmbunătăţirea bunurilor în comparaţie cu starea lor dinaintea

evenimentului asigurat.
6. Care este primul risc pentru care se oferă protecţie privind asigurarea de
bunuri?
a) furtul;
b) revoltele şi grevele;
c) incendiul.
7. Pe ce bază se stabilesc primele de asigurare?

a) pe baza cotelor de primă;
b) pe baza ratelor subanuale;
c) pe baza riscurilor asigurate.
8. Răspunderea asigurătorului încetează în următoarele situaţii:

a) la ora 24 a ultimei zile din perioada pe care s-a încheiat contractul de
asigurare;
b) după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-a plătit prima de asigurare;
c) neachitarea primei de asigurare la termenele prevăzute în contract şi
nici în perioada de păsuire aprobată a asiguratoruilui.
9. Care este scopul franşizei?

a) mai bună gestiune a riscului de asigurat;
b) obţinerea unei reduceri de primă din partea asiguratorului;
c) acoperirea în întregime a pagubei până la nivelul sumei asigurate
(franşiză atinsă).
10. După cauza care a produs dauna, întâlnim cauze fizice, cauze sociale şi
cauze economice. Din categoria cauzelor fizice fac parte:
a) incendii şi furturi;
b) vandalism şi erori de management;
c) greve şi revolte.
11. În clasificarea daunelor după gradul de cuprindere sunt incluse şi daunele

totale. Care din următoarele forme sunt caracteristice acestor daune:
a) costul reparaţiilor nu se justifică;
b) după distrugere bunurile nu mai pot fi întrebuinţate sau valorificate;
c) în cazul în care deprecierea este parţială, bunurile se pot reface prin

reparaţii, recondiţionări etc.
12. În cazul asigurărilor de bunuri, obiectul de asigurare îl constituie:

a) clădiri şi alte construcţii care servesc drept locuinţe;
b) banii şi biletele de valoare;
c) mărcile poştale, cu excepţia obiectelor de muzeu sau expoziţii.
13. Nu pot constitui obiectiv al asigurărilor de bunuri:

a) registrele şi titlurile de valoare;
b) pietrele scumpe;â
c) magazine, restaurante, cinematografe şi teatre,
14. Asigurările pentru clădiri şi construcţii se pot face:

a) separat pentru fiecare clădire;
b) separat pentru fiecare obiect din clădire;
c) asigurare globală.

1.b. 2.c 3.a 4.c 5.a 6.c 7.a 8.a,c 9.a 10.a 11.a,b. 12.a,c. 13.a,b. 14.a,b.
4. FORME ŞI METODE DE REASIGURARE.
EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE
4.1. Consideraţii generale 87

4.2. Forme de reasigurare 91
4.3. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare 99
4.4. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de 102
asigurare
Rezumat 109
autoevaluare
 să motivezi caracteristicile conceptului de eficienţă a activităţii de
asigurare;
 să identifici indicatorii de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare.
 să defineşti caracteristicile reasigurărilor;
 să aplici reasigurările.

Cornelia Tureac, Rose-Marie Puscaciu Forme şi metode de reasigurare. Eficienţa activităţii de asigurare
4.1. Consideraţii generale

O societate de asigurare este interesată să manifeste o preocupare constantă
pentru ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune stabilităţi
financiare, adică să fie omogen, diversificat şi dispersat. Cum însă lucrul acesta
nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de îmbunătăţire a structurii portofoliului
trebuie continuată şi după încheierea contractelor de asigurare.
Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurare, se folosesc
două soluţii şi anume coasigurarea sau reasigurarea.
4.1.1. Coasigurarea
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui
bun de valoare mare.
În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri când, dată fiind
valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare, un asigurător să nu
consimtă la încheierea contractului pentru întreaga valoare.
Atunci, asiguratul tratează, cu ajutorul unui intermediar, cu mai mulţi
asigurători, posibilitatea fracţionării asigurării valorii bunului respectiv şi
acoperirea fiecărei părţi în parte la un alt asigurător.
Fiecare societate de asigurare care participă la asigurarea unei fracţiuni din
valoarea bunului în cauză reprezintă un coasigurător. Fiecare coasigurător
răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin
contract, iar nu în mod solidar.
La producerea daunei, asiguratul tratează de regulă, problemele legate de
constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii, cu una din societăţile
participante – care este societate garantă – şi care acţionează în numele tuturor,
la lichidarea respectivă, fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre
coasigurători. Neajunsurile coasigurării rezidă în faptul că asiguratul nu poate
cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător, plasarea riscului necesitând
uneori un timp îndelungat, iar decontarea daunelor este greoaie.
4.1.2. Reasigurarea
Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător, către alte societăţi, a părţii
din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie.
Dacă la coasigurare, redistribuirea riscurilor se produce în faza încheierii
asigurării propriu-zise, în schimb, la reasigurare redistribuirea riscurilor are loc
după perfectarea contractului de asigurare, adică în faza posterioară asigurării.
Necesitatea redistribuirii riscurilor subscrise nu este „descoperită” de asigurător
numai după încheierea asigurării, ci ea este cunoscută şi avută în vedere de el

de la bun început.
Altfel spus, reasigurarea nu constituie (sau nu ar trebui să constituie) o măsură
de reperare a unei erori comise de asigurător în procesul de negociere şi
perfectare a contractului de asigurare.
La început, reasigurarea se practica de societăţile profilate pe încheierea de
asigurări directe care simţeau nevoia imperioasă a ameliorării portofoliilor
lor. Ulterior au fost constituite societăţi specializate în operaţii de reasigurare,
fără însă ca societăţile de asigurare să renunţe la acest gen de operaţii. Ţări în
care reasigurarea a căpătat o amploare tot mai mare au fost Germania, Marea
Britanie, Elveţia, Franţa, Italia.
Cu timpul, piaţa naţională a reasigurărilor devine prea îngustă pentru a absorbi
întreaga ofertă de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de
asigurare să-şi plaseze o parte din riscuri la societăţile de reasigurare din
străinătate. Cu cât mai largă este participarea societăţilor de reasigurare la
redistribuirea riscurilor, cu atât mai accentuată este dispersarea geografică a
riscurilor.
4.1.3. Contractul de reasigurare şi principiile ce stau la baza acestuia

Între reasigurător şi reasigurat se stabileşte o relaţie, pe baza liberului
consimţământ care exprimă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu
acceptarea/cedarea de riscuri în reasigurare, această relaţie fiind finalizată într-
un document denumit contract de reasigurare.
Astfel, contractul de reasigurare reprezintă înţelegerea stabilită între două părţi,
denumite „reasigurător” şi „reasigurat”, prin care reasigurătorul preia o parte
din risc de la reasigurat, în schimbul unei sume numită „primă de reasigurare”,
pentru care se obligă să-i plătească acestuia din urmă, partea din despăgubirea
cuvenită în cazul producerii riscului, conform condiţiilor stipulate în contract.
Principalele trăsături ale acestui contract pot fi sintetizate astfel:
- contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa unui contract de
asigurare încheiat între asigurat şi asigurător;
- contractul de asigurare şi cel de reasigurare există în acelaşi timp;
- contractul de reasigurare este un contract separat încheiat între
reasigurător şi reasiguratul său, la care asiguratul original nu este parte;
- despăgubirea va fi suportată doar pentru răspunderea pe care asigurătorul
direct şi-a asumat-o prin contractul de asigurare.
În practica internaţională nu există o formă standard a contractului de

reasigurare, întâlnindu-se anumite tipuri de contracte, în funcţie de unele
criterii, precum: interesul reasiguratului, natura şi dimensiunea riscului,

domeniul în care se va încheia tranzacţia.
Activitatea de reasigurare şi contractul de reasigurare se desfăşoară pe baza
unor principii, care trebuie să fie cunoscute şi respectate întocmai de către
părţi, şi anume:
- obligativitatea existenţei interesului asigurabil;
- principiul maximei bune credinţe (relaţia dintre părţi bazându-se pe „cea
mai mare bună credinţă);
- principiul despăgubirii;
- obligativitatea existenţei, în momentul încheierii contractului de
reasigurare, a unui obiect al reasigurării.
Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare prezintă aproape aceleaşi

caracteristici ca şi contractul de asigurare, respectiv:
- este un contract consensual, având la bază acordul de voinţă al părţilor
asupra elementelor contractului;
- are un caracter sinalagmatic, întrucât presupune obligaţii interdependente
şi reciproce ale părţilor;
- este un contract succesiv, presupunând o anumită perioadă în care
reasigurătorul acordă protecţie companiei cedente pentru riscurile
preluate, iar aceasta din urmă plăteşte prima de reasigurare;
- are un caracter oneros, deoarece se bazează pe contraprestaţii reciproce;
- are un caracter aleatoriu, există incertitudinea producerii riscului şi a
rezultatelor finale ale contractului;
- este un contract de adeziune, clauzele contractuale fiind propuse de către
una dintre părţi, cealaltă având posibilitatea de a accepta sau refuza oferta
primită.
- particularitate a acestui contract o reprezintă prezenţa elementului de
extraneitate, deoarece părţile contractante sunt, de regulă din ţări diferite.
Într-un contract de reasigurare, participanţii, persoane juridice sunt „compania

cedentă”, respectiv asigurătorul direct, care are deja încheiată o poliţă de
asigurare cu un asigurat pentru un anumit risc şi care doreşte să cedeze o parte
din acesta, devenind reasigurat, şi „reasigurătorul, care preia partea din risc
cedată.
Încheierea contractului de reasigurare obligă părţile la respectarea tuturor
clauzelor. Reasiguratul are obligaţia de plată a primei de reasigurare la nivelul
şi în condiţiile stabilite şi totodată să anunţe reasigurătorul asupra mersului
afacerii, iar în cazul producerii de daune trebuie să anunţe reasigurătorul în

termenul cel mai scurt posibil.
Reasigurătorul are obligaţia de a asigura protecţia împotriva riscurilor, în
schimbul primei de reasigurare primite de la compania cedentă şi de a-i plăti
acesteia despăgubirile de reasigurare în cazul producerii riscului reasigurat.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea
constând numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde de regulă:
 obiectul reasigurării;
 răspunderea asumată de reasigurător;
 răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu;
 condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
 modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;
 durata contractului;
 alte clauze privind raporturile reciproce (arbitraj, decăderea din
drepturi, etc.).
Reasigurarea constituie astfel, un mijloc de egalizare, prin divizare, a

răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai
întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile
datorate la fiecare asigurător în parte.
Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurare, se folosesc
două soluţii şi anume coasigurarea sau reasigurarea. Între reasigurător şi
reasigurat se stabileşte o relaţie, pe baza liberului consimţământ care exprimă
acordul de voinţă al părţilor în legătură cu acceptarea/cedarea de riscuri în
reasigurare, această relaţie fiind finalizată într-un document denumit contract
de reasigurare.
Astfel, contractul de reasigurare reprezintă înţelegerea stabilită între două părţi,
denumite „reasigurător” şi „reasigurat”, prin care reasigurătorul preia o parte
din risc de la reasigurat, în schimbul unei sume numită „primă de reasigurare”,
pentru care se obligă să-i plătească acestuia din urmă, partea din despăgubirea
cuvenită în cazul producerii riscului, conform condiţiilor stipulate în contract.
Sarcina de lucru 1
Arătaţi părţile unui contract de reasigurare.
.
4.2. Forme de reasigurare

În prezent se practică două forme principale de reasigurare, şi anume:
1. Reasigurarea proporţională;
2. Reasigurarea neproporţională.
4.2.1. Reasigurarea proporţională

Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare, dezvoltându-se
din sistemul coasigurării, prin care mai mulţi asigurători împărţeau între ei în
proporţii convenite o parte a asigurării directe. Prin acest tip de reasigurare,
reasigurătorul acceptă o răspundere stabilită ca o proporţie din suma asigurată
iniţial prin contractul de asigurare directă, daunele înregistrate repartizându-se
între compania cedentă şi reasigurător în mod direct proporţional cu acoperirea
acordată.
În principal, contractele de reasigurare proporţională sunt de două tipuri:
a) Contract de reasigurare „cotă – parte”;
b) Contract reasigurare „excedent de sumă”;
a) Reasigurarea „cotă – parte” se caracterizează prin aceea că participarea
reasigurătului se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată
prevăzută în contractul de asigurare;participarea reasigurătorului se stabileşte
tot sub formă de cote procentuale. Deci, reasiguratul reţine o anumită cotă din
suma asigurată, iar diferenţa până la 100% o cedează în reasigurare.
Reasigurătorii, la rândul lor, participă fiecare în parte cu o anumită cotă
procentuală la riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.
Proporţionalitatea se referă nu numai la suma asigurată, dar şi la repartizarea
primelor de asigurare şi a daunelor înregistrate. Astfel, primele de asigurare se
împart între reasigurat şi reasigurători în aceeaşi proporţie în care aceştia au
participat la repartizarea sumei asigurate. La fel se procedează şi la acoperirea
daunelor: din daunele înregistrate, reasiguratul şi reasigurătorii suportă, fiecare
în parte, o cotă din daune corespunzătoare sumei asigurate reţinute, respectiv
primite în reasigurare.
Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigurător, deoarece nu permite o

selecţie a riscurilor din partea reasiguratului. Ca urmare, portofoliul
reasigurătorului va fi la fel de diferit şi de dispersat ca şi cel al reasiguratului.
Avantajul pentru reasigurător constituie, însă, un dezavantaj pentru reasigurat,
deoarece portofoliul de asigurări al acestuia din urmă este, de obicei, compus
dintr-un mare număr de riscuri mici şi mijlocii care în mod normal nu ar
necesita reasigurare. Ori, cedând şi aceste riscuri în reasigurare, reasiguratul
renunţă la un important volum de prime.
Din punct de vedere tehnic, acest tip de reasigurare nu prezintă nici un fel de
dificultate şi este avantajos din punct de vedere administrativ.
Reasigurarea cotă-parte, denumită şi în participaţie, se practică mai ales de
către societăţile de asigurare nou înfiinţate, care nu au capacitatea ca, din
riscurile subscrise, să reţină sume importante şi nici nu dispun de un serviciu de
reasigurare puternic care să poată utiliza forme de asigurare mai eficiente, dar
mai laborioase. Reasigurarea cotă-parte suplineşte aceste neajunsuri inerente
începutului, întrucât procentul de reţinere aplicându-se linear, nu reclamă
operaţii administrative complicate şi costisitoare.
Întrucât nu realizează omogenizarea cantitativă a riscurilor – obiectivul de bază
al reasigurării – reducerea volumului răspunderilor asumate de asigurător până
la nivelul capacităţii sale financiare, unii specialişti nu consideră reasigurarea
cotă-parte ca o formă veritabilă de reasigurare.
Cu toate acestea, această reasigurare este frecvent folosită în unele ţări chiar şi
de societăţile de asigurare mai vechi. Ea se mai utiliza în ramurile în care s-au
înregistrat rezultate negative, din care cauză reasigurătorii ezită să mai accepte
riscuri în reasigurare pe baza vechilor formule.
b) Reasigurarea „excedent de sumă” se caracterizează prin aceea că
reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie,
denumită şi plin de conservare, şi tot ce depăşeşte această reţinere, adică
excedentul, până la limita maximă a sumei asigurate, îl cedează
reasigurătorului.
Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază ca mărime de la o ramură de
asigurare la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc,
de la obiect asigurat la altul. Reasigurarea, excedent de sumă asigurată se
aplică, de obicei, la asigurările de bunuri (clădiri, construcţii şi echipamente
industriale, maşini şi aparate, materiale, produse, etc) deoarece aici suma
asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie a reasiguratului
poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,
explozii, avarii, furt prin efracţie, etc).
Sistemul excedentului de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul
reasigurării, adică omogenizarea răspunderii reţinute de reasigurat. El prezintă
pentru reasigurat avantajul că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii

(plinul de conservare) nu vor fi reasigurate.
Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor
este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Aceasta,
deoarece la stabilirea reţinerii proprii reasiguratul va ţine seama de
probabilitatea producerii riscului, de întinderea daunei, de mărimea medie a
sumelor asigurate şi a mijloacelor financiare de care dispune. La riscurile mai
„bune” plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai „puţin bune”.
Reasigurarea excedentului de sumă asigurată reclamă, însă, un mare volum de
muncă: pentru fiecare contract se calculează raportul dintre reţinerea proprie
(plinul de conservare) şi suma asigurată, precum şi raportul dintre suma care se
cedează în reasigurare (excedentul) şi suma asigurată. Aceasta, pentru a stabili
cât reprezintă, procentual, partea din suma asigurată care rămâne în sarcina
reasiguratului şi respectiv partea preluată de reasigurători.
4.2.2. Reasigurarea neproporţională

Alături de forma clasică, proporţională a reasigurării, s-a dezvoltat treptat
forma neproporţională. Aceasta, deoarece a apărut teama că contractele de
valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare pe baze proporţionale.
În plus, reasigurarea proporţională reclamă un volum mai mare de muncă decât
cea neproporţională.
La contractele neproporţionale, repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurători se face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza
unui raport proporţional faţă de suma asigurată. La acest tip de contract,
răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, iar în sarcina
reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în funcţie de
modalitatea de exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă
procentuală din volumul daunei). Astfel, aceste contracte pot fi:
a) contracte de reasigurare „excedent de daună”;
b) contracte de reasigurare „oprire a daunei” (sau „excedent a ratei a
daunei”).
a) Reasigurarea „excedent de daună”. La această reasigurare, răspunderea

reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel),
denumit prioritate, franşiză sau prag, iar răspunderea reasigurătorilor vizează
partea de daună care depăşeşte prioritatea. Drept urmare, răspunderea
reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă. În ceea ce
priveşte răspunderea reasigurătorilor, aceasta este fie limitată la o sumă fixă din
daună, fie nelimitată.
Reasigurarea excedent de daună se utilizează mai ales în ramurile în care în
urma producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube deosebit de mari
(de exemplu: răspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a
litoralului cu ţiţei; răspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a
suferit un grav accident, etc.).
Reasigurarea excedentului de daună prezintă avantajul, pentru reasigurat, că-i
permite să limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în
funcţie de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurători, că necesită un volum
relativ redus de cheltuieli de administraţie. În schimb, acest tip de reasigurare
reclamă un volum mare de muncă din partea reasiguratului pentru evidenţierea
răspunderilor ce revin asigurătorilor pe nivele de daune; în plus, nu asigură nici
omogenizarea portofoliilor reasigurătorilor.
b) Reasigurarea „oprire a daunei”

La această reasigurare, reasiguratul se angajează să acopere din daunele
produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.
Altfel spus, la reasigurarea oprire de daună participarea reasigurătorilor la
acoperirea daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de
asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Acest raport este de regulă,
subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă pe lângă despăgubirile de
asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea acestei variante de
contract, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care
înţelege să o suporte pornind de la rata daunei.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui
procent din dauna produsă raportat la primele încasate.Pentru a nu-şi asuma
angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului, reasiguratul e bine să
manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de daună, şi nu
doar mărimea relativă a acesteia în raport cu primele încasate. Aceasta,
deoarece este posibil ca volumul primelor efectiv încasate să depăşească pe cel
al primelor estimate, ceea ce atrage după sine majorarea automată a răspunderii
reasiguratului.
Şi reasigurătorii sunt interesaţi ca răspunderea lor să fie stabilită şi ca mărime
absolută nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. Ceea ce
depăşeşte această limită rămâne în sarcina reasiguratului. La aceste contracte,
un rol foarte important joacă buna credinţă a reasiguratului în ceea ce priveşte
informarea corectă a reasigurătorului despre mărimea reală a daunelor
înregistrate şi a primelor încasate.
La reasigurările neproporţionale, o problemă extrem de importantă o constituie

stabilirea cuantumului primelor cuvenite reasigurătorului. Aceasta, deoarece
prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigurătorului nu este
proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de
acoperit), ci este mult mai mică. Aceasta se explică prin faptul că posibilitatea
producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract) sau chiar a daunei
medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât
probabilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi
rămân în totalitate în sarcina reasiguratului.
La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurător se foloseşte o metodă
denumită „cost al arderii” care se bazează pe următoarea formulă:
D  100
Ca  ,
P  80
în care
Ca - costul arderii;
D- volumul daunelor înregistrate de reasigurat, la nivelul considerat din
ramura de asigurare în cauză, în ultimii 5 ani;
P- volumul total al primelor încasate de reasigurat, în ramura considerată, în
ultimii 5 ani;
100
80 - arată în ce proporţie se reduce raportul daune/prime.
Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigurătorilor exprimată în
procente şi care se aplică asupra volumului de prime încasate în anul de
asigurare.
În contractele de reasigurare, odată cu cedarea unei părţi din riscurile asumate,
reasiguratul cedează în mod automat şi primele de asigurare aferente acesteia.
Astfel, pe măsură ce încasează prima de asigurare de la asigurat, reasiguratul
decontează prima de reasigurare cuvenită reasigurătorului.
La rândul lor, reasigurătorii se angajează, prin contractul de reasigurare să
plătească reasiguratului un comision de reasigurare. Raţiunea acestui comision
constă în faptul că obţinerea asigurării presupune anumite cheltuieli, pe care le
suportă reasiguratul din prima încasată de le asigurat. Mărimea comisionului de
reasigurare se determină în funcţie de mărimea medie a daunelor, stabilite pe
baza statisticii, pe o perioadă de timp. Cu cât acest comision este mai ridicat,
cu atât costul reasigurării pentru reasigurat va fi mai mic.
Pe lângă comision, prin contractul de reasigurare, reasigurătorul se angajează
să plătească reasiguratului şi o cotă din beneficiul realizat în urma reasigurării.
De menţionat că reasiguratul poate să participe numai la împărţirea beneficiului

realizat de reasigurător şi nu la pierderea eventuală a acestuia.
În cazul în care reasiguratul realizează pierdere în loc de beneficiu de pe urma
contractului de reasigurare, reasiguratul se angajează ca în anii următori
perioadei care s-a încheiat cu pierdere, aceasta să fie dedusă din beneficiul
realizat de reasigurător şi numai rezultatul net să fie repartizat.
La determinarea beneficiului realizat de reasigurător, se ţine seama de primele
încasate de reasigurător, de comisionul de reasigurare, de daunele plătite, de
rezervele pentru daune nedecontate şi de cheltuielile de administraţie ale
reasigurătorului.
Reasigurarea constituie o modalitate frecvent utilizată pentru omogenizarea
riscurilor sub raport cantitativ şi pentru dispersarea acestora sub raport
geografic (teritorial).
Nu întotdeauna, însă, acest obiectiv se realizează în mod corespunzător,
deoarece subscrierea în reasigurare se face pe două căi: pe baza ofertelor
primite direct de la societăţile de asigurare şi pe baza ofertelor primite de la
curtieri.
Nici în primul şi nici în al doilea caz nu se face o analiză temeinică a riscurilor
primite în reasigurare. În acest fel, se ajunge ca un reasigurător să participe la
unele riscuri în proporţie exagerat de mare, fenomen denumit risc de cumul.
Corectarea acestei stări de lucruri, se realizează prin retrocesionarea unei părţi
din riscurile acceptate de către reasigurător în reasigurare, folosind în acest
scop fie sistemul cotă-parte, fie pool-ul de retrocesiune. Retrocesiunea devine
astfel, un mijloc de echilibrare a rezultatelor sale financiare.
4.2.3. Metode de reasigurare

În reasigurarea internaţională se utilizează două metode de bază, şi anume:
- metoda facultativă;
- metoda contractuală.
Pe lângă acestea s-au conturat şi alte metode care derivă din cele două amintite
anterior, mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite fiind:
- metoda „facultativ – obligatorie”;
- „pool”-urile de reasigurare
4.2.4. Metoda facultativă

Obiectul reasigurării facultative îl constituie localizarea riscurilor individuale
între companiile de asigurări directe. Semnificaţia termenului „facultativ” se
referă la faptul că reasigurătorul nu este obligat să accepte şi să încheie
tranzacţia în condiţiile propuse de compania cedentă. Aceasta se practică
pentru plasarea unui risc, rest de risc sau clasă de riscuri specifice, ori când
metoda contractuală nu oferă partenerilor condiţiile pe care le doresc pentru
reasigurarea respectivă.
Astfel, fiecare risc propus spre reasigurare este tratat şi analizat separat, iar
reasigurătorul poate accepta sau refuza. De obicei, reasigurarea facultativă se
încheie prin contracte proporţionale, însă tot mai mult în ultimul timp se
constată tendinţa de a se încheia prin contracte proporţionale.
Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de reasigurare, în prezent
folosindu-se pentru anumite categorii de riscuri categorii de riscuri, precum:
incendiu, accidente, unele riscuri maritime. În reasigurarea facultativă,
compania cedentă şi viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze, şi respectiv, să
accepte sau să respingă oferta. Ea respectă „principiul dublei selecţii”, şi
anume, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă care decide dacă
reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru
reasigurător, care îşi rezervă dreptul de a accepta sau a refuza ce i se propune.
4.2.5. Metoda contractuală

Această metodă este mult mai utilizată în reasigurările internaţionale, fiind
mult mai comodă, cu cheltuieli de administrare mai mici şi pretându-se la toate
categoriile de afaceri. Reasigurarea contractuală este forma obligatorie care are
la bază „principiul non selecţiei” pentru cele două părţi.
Contractul este încheiat între compania cedentă şi reasigurător pentru
reasigurarea unui ansamblu de riscuri fără posibilitatea de alegere a unui singur
risc sau a unui grup de riscuri. Ansamblul de riscuri cedate de asigurător poartă
denumirea de „portofoliu”. Deci, reasigurarea facultativă este ataşată de
noţiunea de risc luată individual, în timp ce reasigurarea obligatorie
(contractuală) este ataşată de noţiunea de portofoliu luată în totalitate ca o sumă
de riscuri.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu examinează separat fiecare risc
individual şi nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur risc dacă el nu
este inclus în contract. Reasigurătorul este obligat să accepte atât riscurile
„bune” cât şi pe cele „rele”.
Metoda contractuală prezintă avantajul atât pentru reasigurător, cât şi pentru
reasigurat. Reasigurătorul este sigur că va obţine un volum substanţial de
afaceri de la compania cedentă indiferent de forma propusă (proporţională sau
neproporţională), iar asigurătorul direct oferă spre reasigurare riscuri grupate în

pachete în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi interesului său.
Singurul dezavantaj al reasigurătorului este acela că pierde dreptul de a alege
riscurile pentru reasigurare, fiind obligat să accepte, global, toate riscurile pe
care vrea să le cedeze compania de asigurări directe. Această metodă este
totuşi, principala metodă folosită în reasigurările internaţionale.
4.2.6. Metoda „facultativ – obligatorie”

A apărut ca urmare a creşterii dimensiuni riscurilor individuale care afectează
toate tipurile de asigurare. Acestea sunt „contracte încheiate între o companie
cedentă şi un reasigurător, sau între un broker şi un reasigurător, în care acesta
din urmă are obligaţia de a accepta reasigurările voluntar cedate de cealaltă
parte”.
Această metodă este considerată facultativă pentru asigurătorul direct care
cedează o parte din riscuri reasigurătorului, în condiţiile pe care el însuşi le
decide şi este obligatorie pentru reasigurător care trebuie să accepte oferta în
condiţiile propuse de compania cedentă.
Astfel, acest tip de reasigurare are la bază „principiul selecţiei” pentru
compania cedentă şi „principiul nonselecţiei” pentru reasigurător. Asemănarea
cu metoda contractuală constă în aceea că reasigurătorul întră în afacere cu un
asigurător sau cu un broker şi acceptă riscurile oferite conform acordului
propus. Diferenţa este aceea că societatea de asigurări directe (sau brokerul) nu
este obligată să ofere riscurile pentru asigurare în timpul derulării acordului.
Reasigurarea facultativ – obligatorie îl dezavantajează într-o oarecare măsură
pe reasigurător, întrucât acesta nu are posibilitatea de a accepta sau refuza
tranzacţii care altfel le-ar fi oferite direct în sistemul coasigurării şi nu exercită
nici un control asupra tranzacţiei primite. De asemenea, ei se află în stare de
incertitudine, pentru că atunci când apare o nouă daună înainte ca societatea
cedentă să-şi completeze toate acordurile de reasigurare, aceştia vor fi automat
răspunzători până la limita lor, chiar dacă în momentul producerii daunelor nu
li se cedase în mod special nici o parte din risc.
4.2.7. Pool-urile de reasigurare

În vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau a unui complex de riscuri din
anumite ramuri de asigurare, mai multe societăţi de asigurare convin să creeze
un pool de reasigurare care să plaseze în reasigurare contractele de asigurare în
cauză. Pool-ul respectiv este administrat de un oficiu, care centralizează
ofertele de reasigurare primite din partea societăţilor de asigurare şi le
repartizează pe membrii pool-ului pe baza cotelor de subscriere, la care aceştia
s-au angajat. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a

contractelor oferite în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.
Printre cauzele care au dus la crearea de pool-uri de reasigurare se numără:
a) necesitatea acoperirii unor riscuri de proporţii deosebit de mari, având
o frecvenţă şi o intensitate încă necunoscute (riscurile atomice şi
nucleare);
b) existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea produce la daune
excepţional de mari (riscul de război);
c) evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare către
societăţi de asigurare dintr-o ţară sau zonă geografică.
Primele două cauze sunt specifice ţărilor dezvoltate, iar cea de-a treia se
întâlneşte în ţările în curs de dezvoltare. Această formă duce la reducerea
cheltuielilor de administrare, dar determină restrângerea sau chiar înlăturarea
concurenţei, cu efecte negative asupra costului reasigurării.
Sarcina de lucru 2
Sarcina de lucru trebuie să conţină exerciţii, probleme de rezolvat, teste
de evaluare, eseu, rezolvabilă pe minimum 3 rânduri, maxim o pagină.
Realizaţi un eseu utilizând metoda contracuală.
4.3. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare

4.3.1. Noţiunea de eficienţă economică
Ca noţiune complexă, eficienţa economică exprimă rezultatele obţinute de o
unitate economică, privite prin prisma eforturilor depuse într-o anumită
perioadă de timp.
Evaluarea performanţelor unei societăţi de asigurare şi exprimarea eficienţei
activităţii desfăşurate de acestea trebuie să aibă în vedere atât rezultatele
financiare obţinute, raportul dintre efectul înregistrat şi efortul depus pentru
obţinerea acestui efect, dar şi evaluarea succesului asigurătorului în direcţia
satisfacerii nevoilor clienţilor săi.
Eficienţa activităţii de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de
vedere al intereselor asigurătorului, care îşi conduce activitatea pe baza
principiului gestiunii financiare, cât şi din punctul de vedere al intereselor
asiguraţilor.
Pentru asigurat, efectul obţinut ca urmare a activităţii de asigurare este

reprezentat de despăgubirile pe care asigurătorul le acordă, în timp ce pentru
asigurător, efectul este dat de rezultatele financiare proprii pe care le obţine şi
care îi garantează funcţionarea în continuare în condiţii de maximă securitate.
4.3.2. Efortul depus de asigurat

Efortul depus de asigurat constă în plata primelor de asigurare, iar efortul
asigurătorului constă în organizarea, conducerea şi gestionarea în bune condiţii
a fondurilor constituite şi/sau plasate în diverse operaţiuni financiare.
Din punct de vedere al asigurătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai
eficientă cu cât cheltuielile cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi
despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de
asigurare sunt mai reduse.
Din punct de vedere al asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare
cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai ridicate,
iar primele de asigurare mai mici.
De asemenea, cu cât s-a scurs mai puţin timp de la intrarea în vigoare a
contractului de asigurare până la plata despăgubirii, cu atât este mai eficientă
activitatea de asigurare.
La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără
a cunoaşte cu exactitate mărimea daunelor care se vor produce, dispunând doar
de estimaţii ale acestora, calculate pe baza teoriei probabilităţilor.
De aceea calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip
de produs, bazându-se pe calcule actuale.
Fondurile specifice create de societatea de asigurare trebuie să acopere
cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de administrare.
4.3.3. Analiza eficienţei

Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al
societăţii de asigurare.
Un prim pas în analizarea şi stabilirea gradului de eficienţă al activităţii în
domeniul asigurărilor îl constituie studierea rezultatelor financiare, pe care
societatea de asigurare reuşeşte să îl stabilească, în urma politicii economico-
financiare pe care o practică.
O societate de asigurare îşi poate desfăşura activitatea doar în măsura în care
aceasta este eficientă, în măsura în care din primele de asigurare încasate
reuşeşte să-şi formeze un fond de asigurare care să-i permită acoperirea
cheltuielilor pe care le are de efectuat.
Raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv a societăţilor

de asigurări este obţinerea unui profit, deci acoperirea din veniturile obţinute a
cheltuielilor efectuate şi obţinerea unui surplus.
În analiza eficienţei asigurărilor este necesar să avem în vedere faptul că în
acest domeniu se întâlneşte un fenomen original-unic în activitatea economică
şi anume inversarea ciclului de producţie, asigurătorul “vinde” înainte de a fi
“produs”, deci înainte de a cunoaşte “costul produsului vândut”.
Indiscutabil, creşterea eficienţei activităţii de asigurare, indiferent de forma
juridică, ramura de activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de
cuprindere sau raporturile ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, este
dependentă de: mărimea veniturilor şi nivelul cheltuielilor aferente.
Veniturile au ca bază de constituire primele încasate aferente asigurărilor
realizate şi a sumelor încasate din alte operaţiuni specifice. În timp ce sumele
încasate din alte operaţiuni depind de piaţa financiară şi de cerinţele acesteia,
volumul total al primelor încasate este dependent şi determinat de cererea de
asigurări. În general, societăţile de asigurări au în vedere ca prima medie pentru
un risc asigurat să fie redusă, astfel încât prin aceasta să influenţeze creşterea
cererii de asigurare, a numărului de asigurări şi obiecte asigurate şi implicit, să
se realizeze pe această cale o dispersie a riscului şi o reducere relativă a
nivelului despăgubirilor.
Cheltuielile aferente operaţiunilor de asigurare, atât directe (despăgubiri şi
efortul de constituire şi gestionare a fondului de asigurare), cât şi indirect
(acţiuni diverse, publicitate, reclame), sunt în atenţia asigurătorilor.
În primul rând, având în vedere că plăţile pentru despăgubiri ocupă locul
prioritar (ca pondere) în totalul cheltuielilor, în mare măsură creşterea
exagerată, dincolo de limita obiectivă, ar reprezenta o acţiune anormală şi
riscantă, deoarece despăgubirea este efectul final al întregii operaţiuni al
activităţii de asigurare.
Limita obiectivă în care trebuie să se încadreze o despăgubire este nivelul real
al pagubei produsă de un fenomen asigurat, fără a se lua în considerare şi
influenţele nefavorabile datorate caracterului subiectiv pe care îl au acţiunile
întreprinse sau neîntreprinse. În unele situaţii însă despăgubirea este superioară
limitei obiective acceptate în principal datorită caracterului subiectiv în
stabilirea nivelului pagubei şi a realităţii acţiunii fenomenului asigurat.
Ca o concluzie, se poate spune că activitatea de asigurare trebuie să fie astfel
organizată încât asigurătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de administrare şi
constituire a fondului de asigurare, plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate,
precum şi un anumit profit.

4.4. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare

4.4.1. Criterii de alegere a sistemului de indicatori
Pentru a putea face o apreciere obiectivă a eficienţei activităţii de asigurare,
vom apela la un sistem adecvat de indicatori.
Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru aprecierea eficienţei activităţii
de asigurare este necesar să fie făcută în funcţie de o serie de criterii, cum sunt:
- obiectivele concrete care se urmăresc;
- nivelul macro sau micro la care se urmează să fie efectuată aprecierea
activităţii;
- modul de reglementare juridică a asigurărilor care se aplică;
- ramura de asigurare despre care este vorba.
Fiecare dintre indicatorii utilizaţi scoate în evidenţă anumite laturi ale activităţii
de asigurare. Nu se poate face o ierarhizare în utilizarea acestor indicatori şi
nici nu se poate afirma că unul dintre ei ar avea vreo importanţă mai mare
decât altul.
Cei mai importanţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori sunt:
- rata daunei;
- costul activităţii de asigurare;
- rata combinată;
- rata venitului net.
4.4.2. Rata daunei

Rata daunei – este unul din indicatorii utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor
financiare obţinute de un asigurător. Ea arată în ce raport se află despăgubirile
sau sumele asigurate, plătite de asigurător, faţă de primele de asigurare
încasate. Formula de calcul a ratei daunei (Rd) este:
D
Rd   100
P
unde: D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător
P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător
Rata daunei se exprimă în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare de
100%.
Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia
financiară este mai favorabilă pentru asigurător.

Atunci când se realizează evenimentul asigurat, asigurătorul plăteşte

asiguratului indemnizaţia sau suma asigurată pentru care s-a încheiat poliţa şi
nu o despăgubire.
4.4.3. Costul activităţii de asigurare

Se utilizează indicatorul denumit costul relativ al activităţii de asigurare. El
se obţine prin raportarea totalului cheltuielilor ocazionate de activitatea de
asigurare, la totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare şi din alte
surse.
Formula de calcul este:
C
Ca   100
P
unde: Ca – costul relativ al activităţii,
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător;
P – totalul primelor de asigurare şi a altor venituri încasate.
Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
Costul relativ al activităţii este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri
când este mai mare. Când costul relativ al activităţii este mai mare, în perioada
respectivă, asigurătorul n-a reuşit să acopere, cu încasările din primele de
asigurare şi din alte venituri, cheltuielile totale pe care le-a efectuat.
O societate de asigurări care înregistrează un cost relativ mai mic decât costul
relativ mediu din ramura asigurărilor îşi poate permite să aibă o rată a daunei
mai mare decât media de pe ramură, deoarece ea va înregistra profit, ca rezultat
al minimizări celorlalte costuri ale activităţii de asigurare.
4.4.4. Rata combinată

Se utilizează alături de aceşti doi indicatori şi o rată combinată, care se
determină ca o sumă:
D C
Rc  
Pa Pa
unde: Rc – rata combinată.

Daca Rc < 100%,atunci societatea de asigurări obţine un profit din activitatea

desfăşurată.
4.4.5. Rata venitului net

Pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale obţinute de o societate
de asigurări, se poate utiliza indicatorul rata venitului net (RVn).
Se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor
înregistrate într-o anumită perioadă, la totalul veniturilor. Formula de calcul
este:
PC
Rvn   100
P
unde: Rvn – rata venitului net.
Aceasta relaţie se mai poate scrie:
 C
Rvn   1   x 100  Ca  100  100  Ca
 P
În cazul în care societatea de asigurare obţine venituri şi din alte activităţi,
atunci rata venitului net se calculează raportând diferenţa între totalul
veniturilor şi totalul cheltuielilor la totalul veniturilor, respectiv:
Vt  Ct
Rvn   100
Vt
unde: Vt – venituri totale;
Ct – cheltuieli totale.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului (netto) din
fiecare 100 de lei, de dolari etc. prime încasate.
Un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale este
cheltuieli la 1 leu, la 1 dolar etc. venit net. Acesta se calculează raportând
diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate)
plătite de asigurător pe parcursul unui an, la diferenţa dintre totalul veniturilor
şi totalul cheltuielilor.
C D
C1leuVn 
Pc
Indicatorul exprimă cheltuielile înregistrate de asigurător pentru obţinerea unei

unităţi monetare la venit net sau cât a cheltuit asigurătorul pentru a obţine o
unitate de venit net.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai
favorabilă pentru asigurător.
Analiza indicatorilor analizaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii de
asigurări cât şi pentru fiecare ramură de asigurări. Concluziile analizei trebuie
să indice cauzele şi măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai bune în
viitor.
Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea nivelului de
dezvoltare al asigurărilor facultative sunt următorii indicatori:
- gradul de cuprindere în asigurare;
- numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
- suma medie asigurată pe contract;
- prima medie încasată pe un contract;
- productivitatea muncii unui angajat în asigurări.
Gradul de cuprindere în asigurare care apare ca un raport între totalul

bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
n
Gc   100
N
unde: Gc – gradul de cuprindere în asigurare;
n – numărul bunurilor asigurate;
N – numărul bunurilor asigurabile.
Acest indicator exprimă procentual cât din procentualul asigurabil (bunuri sau
persoane) dintr-o anumită zonă geografică sau arie de activitate a încheiat
poliţe de asigurare cu asigurătorul analizat.
Mărimea indicatorului Gc influenţează rezultatele obţinute de asigurător
deoarece un grad de cuprindere în asigurare mare reprezintă o premisă
favorabilă pentru obţinerea unei rate a daunei mici, se realizează o dispersie
mai bună a riscurilor în cadrul comunităţilor.
Gradul de cuprindere în asigurare arată cât din numărul bunurilor este asigurat
(în procente). Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100,
cu atât înseamnă că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.
Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător, este un indicator care
reflectă cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care încheie

poliţe de asigurare. Se calculează ca raport între numărul total al asigurărilor

facultative (de bunuri, persoane, răspundere civilă) contractate într-o anumită
perioadă de timp (lună, trimestru, an) şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu
încheierea de asigurări.
Ac
Nac 
Lc
unde: Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări
Suma medie asigurată pe un contract se calculează ca un raport între totalul
sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Sa
Sma 
Nc
unde: Sma – suma medie asigurată;
Sa – totalul sumelor asigurate;
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul
asigurărilor facultative de viaţă. O valoare ridicată a acestui indicator relevă
faptul că personalul a desfăşurat o activitate de calitate şi deci, rata venitului
net este ridicată, deoarece costurile cresc mai lent decât volumul primelor
încasate într-o anumită perioadă.
Prima medie încasată pe un contract se obţine raportând totalul încasărilor
din prime, la numărul contractelor de asigurare încheiate.
P
Pm 
Nc
unde: Pm – prima medie încasată pe un contract;
P – totalul încasărilor din primele de asigurare.
Indicatorii Pm si Sma oferă informaţii relevante dacă se calculează pentru
întreg portofoliul de poliţe de asigurare existent la un moment dat, dar şi pentru
poliţele nou contractate într-o anumită perioadă. În cazul asigurărilor de
persoane acest indicator arată nivelul şi posibilităţile de atragere pe o perioada
mai îndelungată a unor sume de la populaţie, datorită caracteristicilor de

economisire pe care le deţin poliţele de viaţă.
Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obţine raportând
încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători.
P
W 
Ls
unde: W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător;
Ls – numărul total de lucrători.
Indicatorul W se poate calcula anual sau pentru subperioade (lunar, trimestrial
şi semestrial), atât pentru angajaţii permanent cât şi pentru colaboratorii
societăţii, şi relevă calitatea muncii depuse de personal în vederea obţinerii de
noi contracte de asigurare.
Eficienţa asigurărilor pentru asiguraţi poate fi apreciată pe baza unor indicatori,
cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin
asigurare, gradul de acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între
numărul zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi
numărul daunelor soluţionate.
n
t1  t2  ...tn 
ti
Dm   t 1
N N
unde: Dm – durata medie de lichidare a daunelor;

t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora;
N – numărul daunelor soluţionate.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri
asigurate, când aceasta este mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai
rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau
distrus; se poate determina atât la nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul
societăţii de asigurare.
Gradul de acoperire prin asigurare se calculează ca un raport între suma
asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat. Ne arată, în procente, în ce
raport, se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat.
S
Gaa   100
V
unde: Gaa – gradul de acoperire prin asigurare;
S – suma asigurată;
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
Acest indicator are semnificaţia necesară numai dacă se calculează separat
pentru fiecare bun cuprins în asigurare. Acest indicator se foloseşte în cazul
asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, neavând aplicabilitate în cazul
asigurărilor de viaţă, deoarece omul şi viaţa sa nu se pot evalua în vreo
moneda.
Gradul de acoperire a daunei arată, în procente, în ce raport se află
despăgubirea faţă de paguba produsă.
D
Gad   100
P
unde: Gad – gradul de acoperire a daunei
D – despăgubirea acordată asiguratului
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri
cuprinse în asigurare, dar valorile înregistrate diferă în funcţie de principiul de
răspundere aplicat de asigurător în cazul soluţionării daunelor. Astfel, dacă se
aplică principiul răspunderii proporţionale, gradul parţial va fi mai mic decât
dacă se aplică principiul primului risc.
Indicatorii prezentaţi se pot utiliza pentru o analiză atât la nivelul
microeconomic (nivelul sucursalelor unei societăţi de asigurare), dar şi la
nivelul macroeconomic oferind informaţii despre rezultatele financiare obţinute
în activitatea de asigurare într-o anumită perioadă de timp.
Sarcina de lucru 3
Sarcina de lucru trebuie să conţină exerciţii, probleme de rezolvat, teste de
evaluare, eseu, rezolvabilă pe minimum 3 rânduri, maxim o pagină.
Explicaţi gradul de cuprindere în asigurare.

Rezumat
Analiza indicatorilor analizaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii
de asigurări cât şi pentru fiecare ramura de asigurări. Concluziile analizei
trebuie să indice cauzele şi măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai
bune în viitor. Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea
nivelului de dezvoltare al asigurărilor facultative sunt următorii indicatori:
gradul de cuprindere în asigurare; numărul mediu de asigurări contractate de
un lucrător; suma medie asigurată pe contract; prima medie încasată pe un
contract; productivitatea muncii unui angajat în asigurări; Acest sistem de
reasigurare este preferat de reasigurător, deoarece nu permite o selecţie a
riscurilor din partea reasiguratului. Ca urmare, portofoliul reasigurătorului
va fi la fel de diferit şi de dispersat ca şi cel al reasiguratului. Avantajul
pentru reasigurător constituie, însă, un dezavantaj pentru reasigurat,
deoarece portofoliul de asigurări al acestuia din urmă este, de obicei,
compus dintr-un mare număr de riscuri mici şi mijlocii care în mod normal
nu ar necesita reasigurare. Ori, cedând şi aceste riscuri în reasigurare,
reasiguratul renunţă la un important volum de prime. Din punct de vedere
tehnic, acest tip de reasigurare nu prezintă nici un fel de dificultate şi este
avantajos din punct de vedere administrativ. În reasigurarea internaţională se
utilizează două metode de bază, şi anume: metoda facultativă; metoda
contractuală. Pe lângă acestea s-au conturat şi alte metode care derivă din
cele două amintite anterior, mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite fiind:
metoda „facultativ – obligatorie”; „pool”-urile de reasigurare.
1. Noile riscuri (chimice, nucleare, ecologice) apărute ca urmare a unor decizii

umane au drept trăsături:
a) pot fi privite ca o modalitate de a ne apropia viitorul;
b) nu pot fi limitate în timp şi spaţiu;
c) reprezintă manifestări ale incertitudinii;
d) sunt, în principiu, asigurabile.
2. Riscurile speculative sunt acele riscuri care:

a) pot conduce fie la câştig, fie la pierdere;
b) sunt asigurabile;
c) sunt obiective, dar endogene;
d) sunt neasigurabile.
3. După modul lor de administrare (gestiune), asigurările moderne se pot clasifica

în:
a) asigurări de viaţă;
b) asigurări de repartiţie;
c) asigurări cu capitalizare;
d) asigurări non-viaţă.
4. Prima de asigurare, ca venit tehnic al asigurătorului, are ca destinaţii:

a) constituirea fondului de asigurare, pentru plata despăgubirilor şi
sumelor asigurate;
b) acoperirea cheltuielilor asigurătorului şi obţinerea profitului tehnic;
c) formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului;
d) alimentarea unor fonduri de protecţie centralizate.
5. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare sunt:

a) părţile trebuie să fie licite şi morale;
b) existenţa consimţământului părţilor;
c) să fie un contract de bună credinţă;
d) părţile să aibă capacitatea de a contracta.
6. Modurile uzuale de încetare a contractului de asigurare sunt:

a) rezilierea;
b) subrogarea;
c) ajungerea la termen;
d) anularea.
7. La asigurările de bunuri, etapele determinării primei nete sunt:

a) stabilirea indicilor anuali de despăgubire;
b) stabilirea numărului bunurilor despăgubite în trecut;
c) calculul abaterii medii pătratice;
d) stabilirea adaosului de primă.
8. La oferta de pe piaţa asigurărilor participă:

a) asigurătorii direcţi organizaţi ca societăţi comerciale;

b) brokerii de asigurări;
c) companiile captive de asigurări şi reasigurări;
d) organizaţiile de tip mutual.
9. Autoreglementarea, în sectorul asigurărilor, poate fi:

a) la nivel statal;
b) la nivel federal;
c) individuală;
d) colectivă.

1.b. 2.a, d. 3.b, c. 4.a, b, c, d. 5.b, d. 6.c. 7.a, c. 8.a, b, c, d. 9.c, d.
Lucrare de verificare
Întocmiţi un referat în care să descrieţi procedurile utilizate în
sistemul asigurărilor.


Bibliografie (de elaborare a cursului)

Alexa, C. ş.a. (1992). Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional. Bucureşti: Ed. All.
Alexandru, F.; Armeanu, D. (2003). Asigurări de bunuri şi persoane. Bucureşti: Ed.
Economică.
Arnaud, D. (1997). The Language of Insurance, Romanian Version by N.C. Lungu & R.
Albu. Iaşi: Ed. Ars Longa.
Bennet, C.(2002). Dicţionar de asigurări. Bucureşti: Ed. Trei.
Bistriceanu, Gh.; Bercea, F. (1997). Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări.
Bucureşti: Editura Karat.
Ciumaş, C. (2001). Asigurările internaţionale. Deva: Ed. Intelcredo.
Ciurel, V. (2000). Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale.
Bucureşti: Ed. All Beck.
Constantinescu, D.A. (1998). Asigurări şi reasigurări. Bucureşti: Ed. Tehnică.
Filip, Gh.; Voinea, Gh., Mihăescu, S., Lungu, N., Zugravu, B.(2002). Finanţe. Iaşi: Ed.
Junimea.
Lungu, N.C. (2005). Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora. Iaşi: Ed. Sedcom Libris.
Lungu, N.C. (2006). Bazele asigurărilor. Iaşi: Ed. Sedcom Libris.
Purcaru, I. (1994). Matematică şi asigurări. Bucureşti: Ed. Economică.
Rubin, H.W. (1991). Dictionary of Insurance Terms, New York: 2nd Ed. Barron’s.
Vaughan, E.J; Vaughan, T. (1999). Fundamentals of Risk and Insurance, New York: 8th ed.,
John Willey and Sons.
Văcărel, I.; Bercea, F. (2000). Asigurări şi reasigurări. Bucureşti: Ed. Expert.
***Between public and private insurance solutions for a changing society, Commité
Européen des Assurances, 2005.
***E. insurance in the European Union, Online Insurance Conference, CEA, 2002.
***European Contract Law,CEA 21.06.2006.
***European insurance in figures 2005, CEA, 2006.
***European prudential regulation & supervisory structure, Raport of CEA, 2004.
***La fiscalité indirecte des contrats d'assurance en Europe, CEA 2006.
***Les marchés européens de l'assurance de détail, CEA, 2004.
***Raport anual al CSA 2005, Bucureşti, 2006.
***The insurance of natural events on European markets, CEA, 2005.


ASIGURARI COMERCIALE Sem II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASIGURARI COMERCIALE Sem II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

2. Piaţa Asigurărilor - Asigurări de Bunuri

4. Forme şi metode de reasigurare. Eficienţa activităţii de asigurare

Bibliografie (de elaborare a cursului)

 selectarea informaţiilor esenţiale din curs şi din bibliografie;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

 să înţelegi conceptul de asigurare

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Abordarea juridică trebuie privită prin prisma contractului de asigurare şi a

Dimensiunea economică a asigurării vizează îndeosebi constituirea unui

Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei,

Seceta, indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din

1.1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

1.2. Conceptul de Asigurare

1.2.2. Asigurarea sub aspect juridic

1.2.3. Contractul de asigurare

Contractul de asigurare este un contract consensual, adică se încheie

1.2.4. Asigurarea sub aspect economic

Membrii comunităţii de risc (asiguraţii) consimt să contribuie la suportarea în

În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii

Formarea şi existenţa comunităţii de risc constituie cel dintâi principiu al

Daţi exemple de tipuri de contracte de asigurări. Întocmiţi un

1.3. Funcţiile Asigurării

4. funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de

1.3.2. Elementele tehnice ale asigurărilor

În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea

Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în

cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, această noţiune nu se

Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza

În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător

Aceasta poate fi exprimată cu relaţia:

În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la

1.4. Clasificarea Asigurărilor

Asigurările reprezintă un domeniu vast, acestea de la începuturi şi până în

1.4.1. Clasificarea asigurărilor după regimul juridic

1.4.2. Clasificarea asigurărilor după domeniu sau ramură

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale, bunuri de tot

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, urmărind

1.4.3. Clasificarea asigurărilor după tipul şi natura riscurilor

După tipul şi natura riscurilor asigurate distingem două tipuri principale:

1.4.4. Clasificarea asigurărilor după riscul asigurat

Asigurările directe se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, fie

1.4.6. Clasificarea asigurărilor după sfera de cuprindere

2. În materia asigurărilor, asiguratul este:

3. În cazul asigurărilor facultative, raporturile dintre asigurat şi asigurător,

4. Pentru ca un eveniment generator de pagube să poată constitui un risc

5. Sistemul acoperirii proporţionale este aplicabil:

6. Indicatorul „gradul de acoperire prin asigurare" se determină ca raport

7. Practicarea sistemului primului risc, ca sistem de acoperire în asigurare:

8. Partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor 31

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2.1. Caracteristicile Pieţei Asigurărilor

2.1.1. Cererea de asigurare

2.1.2. Oferta de asigurare

de asigurător. În calitate de asigurat fiecare membru al grupului participă la

Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă